Subiectul 3

Fantasmă și proces în teoria lui Abraham și Torok – încorporare și introiecție

Conceptul de fantasmă apare în teoria psihanalitică încă de la Freud, care a considerat fantasma ca pe o producție tardivă a psihismului, apărută după stabilirea principiului realității, când principiul plăcerii începe să funcționeze clivat, ca un fel de gândire ce rămâne neinfluențată de proba realității și care ascultă doar de principiul plăcerii.

Melanie Klein a acordat fantasmei inconștiente un rol central în raport cu orice activitate psihică și reprezentând conținutul angoaselor pacienților, iar Susan Isaac formulează cel mai clar acest concept. Fantasmele inconștiente sunt întotdeauna deduse, niciodată observate direct, și reprezintă corolarul mental al pulsiunii, trebuinței, nevoii (resimțite ca fantasme inconștiente). Fantasma este conținutul primar al proceselor psihice inconștiente și constă nu doar în satisfacerea dorințelor libidinale sau agresive, dar și în apărarea împotriva angoasei (la fel ca simptomul). Fantasma inconștientă are un caracter omnipotent: nu doar „așa vreau”, dar și ”așa fac”.

Deși este o ficțiune, fantasma inconștientă este reală ca experiență subiectivă. Ea este o funcție psihică în sine, cu efecte reale în psihism, dar și în dezvoltarea corporală și comportamentală a subiectului și prin el și a altora cu care se află în relație.

În scrierile kleiniene noțiunile „fantasmă” și „proces” apar ca fiind sinonime, cum ar fi de exemplu, susținerea că procesul psihic sau fantasma inconștientă de a încorpora este un proces de introiecție și altele asemenea.

Nicholas Abraham și Maria Torok au susținut diferența esențială dintre fantasmă și proces vis-avis de utilizarea termenilor de încorporare și introiecție. Ei consideră că introiecția este un fenomen de natura creșterii, în timp ce fantasma este un fenomen de natura stagnării, a compensării. Procesul presupune ieșirea dintr-o stare anterioară și trecerea într-una ulterioară prin introiecția și, deci, acceptarea unei noi realități, în timp ce fantasma implică încorporarea obiectului, care continua să existe astfel în psihismul subiectului și compenseaza lipsa lui din realitate. Astfel este asigurată conservarea unui status quo existent anterior, la nivel psihic totul rămâne neschimbat, în ciuda realității diferite. Orice proces implică o modificare topică a psihismului în vreme ce orice fantasmă, care este prin ea însăși de natură narcisică (orientată către propriul Eu prin retragerea din lumea exterioară), tinde să mențină status quo-ul topic (prin topică putem înțelege structură, așezare, mod de organizare la interiorul psihicului).

Cei doi autori susțin că fantasma este de natură narcisică deoarece, pentru a nu fi schimbată imaginea pe care subiectul o are despre sine și despre lume, acesta tinde să schimbe lumea conform fantasmei. Fantasma se opune deci unei modificări la interiorul psihismului și a o înțelege înseamnă tocmai a detecta nivelul topic la care ea acționează în opoziție cu schimbarea.

Ca urmare, încorporarea este o fantasmă de „ne-schimbare.” Un exemplu poate fi încorporarea obiectului (fantasmă) la interiorul psihismului în cazul pierderii lui și de aici incapacitatea de a parcurge un doliu (proces) care nu poate avea loc căci obiectul nu este pierdut, continuă să existe la nivelul psihismului subiectului. Subiectul refuză astfel travaliul doliului și odată cu el, refuză și introiecția adevăratului sens al pierderii. Deci încorporarea se opune introiecției, iar fantasma se opune procesului de schimbare intrapsihică (de creștere).