STRUCTURA SOLULUI

Proprietatea solului de a avea particulele componente asociate în agregate

cu diferite forme şi mărimi, la a căror formare pot participa următoarele

procese:

- coagularea (flocularea) – unde există soluţii de săruri cu rol coagulator;

caracterizează solurile halomorfe bogate în săruri solubile;

- cimentarea – prin mijlocirea unui ciment (liant) = humus, argilă, carbonat

de calciu, oxizi de fier, secreţii ale plantelor;

- fragmentarea – crăparea sau ruperea materialului de sol prin acţiunea

mecanică a rădăcinilor plantelor, acţiunii faunei din sol (săparea de galerii) sau

a gelifracţiei.

Există însă şi două situaţii în care

orizonturile de sol pot fi nestructurate,

acestea sunt:

- orizonturi necoezive, foarte nisipoase; se

formează fie direct pe depozite nisipoase, fie

prin eluvierea intensă a elementelor mai

fine, care pot avea rol de liant (la orizontul

eluvial al podzolurilor);

- orizonturi masive, cu particulele de sol

cimentate între ele într-un strat continuu,

nefisurat; masivitatea poate apărea în cazul

unor strate nisipoase umezite (nisipul devine

coeziv în stare umedă), prin cimentare cu

carbonat de calciu sau oxizi, în cazul

orizonturilor gleice de reducere, când

excesul freatic de apă duce la eliminarea

liantului dintre particulele de sol sau în cazul

orizonturilor cu fenomene intense de tasare.

Atunci când orizonturile de sol sunt structurate, pot fi separate trei situaţii, din

punctul de vedere al gradului de structurare:

- orizonturi slab structurate, cu puţine agregate structurale (sub 25%), greu

observabile, cu o rezistenţă redusă la acţiuni mecanice sau hidrice;

- orizonturi moderat structurate, cu destul de multe agregate structurale vizibile

(între 25 şi 75%), dar cu o rezistenţă moderată la acţiuni mecanice sau hidrice;

- orizonturi bine structurate, cu numeroase agregate structurale distincte (peste

75%), rezistente la acţiunea de dispersare.

În general, agregatele structurale pot avea următoarele forme:

- glomerulară - agregate sferoidale, cu pori macroscopici, cu feţe rotunjite şi

dimensiuni sub 5 mm, aşezare afânată, permeabilitate bună pentru apă şi aer;

agregatele sunt uşor friabile, dar prezintă o bună stabilitate hidrică datorită

bogăţiei în humus de tip mull calcic; caracterizează orizontul A molic;

- granulară (grăunţoasă) – agregate sferoidale mai mari (sub 10 mm), cu

muchii şi colţuri relativ rotunjite, aşezare afânată; caracterizează orizontul A

bogat în humus al solurilor, dar stabilitatea hidrică şi calitatea este inferioară

structurii glomerulare;

În general, agregatele structurale pot

avea următoarele forme:

- poliedrică angulară - agregate

structurale dezvoltate aproximativ egal în

direcţia celor trei axe rectangulare, cu

feţe plane care se intersectează în

muchii ascuţite, aşezarea este îndesată,

iar dimensiunile sunt cuprinse între 6 şi

50 mm; caracterizează orizonturile de sol

afectate de pseudogleizare, determinând

o aerisire şi permeabilitate relativ slabă;

- poliedrică subangulară - asemănătoare

celei poliedrice angulare, dar cu muchii,

feţe şi colţuri rotunjite; caracterizează

orizontul B cambic şi tranziţia AB;

În general, agregatele structurale pot avea

următoarele forme:

- prismatică - agregate dezvoltate mai mult

vertical, cu formă de prismă, cu feţe plane,

muchii şi colţuri ascuţite, aşezare îndesată;

latura bazei are dimensiuni cuprinse între 10 –

100 mm, agregatele putându-se desface prin

presare în agregate poliedrice; caracterizează

orizonturile de tip B argiloiluvial, bogate în argilă;

- columnară - similară celei prismatice, dar

agregatele au capetele rotunjite (sub formă de

coloană); caracterizează orizontul B argiloiluvial

natric al soloneţurilor; agentul coagulator fiind o

sare uşor solubilă, agregatele structurale au o

stabilitate hidrică foarte redusă, solul

“mocirlindu-se” după ploaie;

În general, agregatele structurale pot

avea următoarele forme:

- lamelară (şistoasă, foioasă) –

agregate dezvoltate pe orizontală sub

formă de lamele sau plăci cu grosimea

cuprinsă între 1 şi

10 mm; formarea acestei structuri este

determinată de existenţa unor roci

şistoase, de acumularea silicei sau a

oxizilor în straturi succesive, de

alternanţa proceselor de îngheţ-dezgheţ

în orizonturi cu texturi luto-nisipoase

sau de tasarea solurilor luate în cultură;

caracterizează orizonturile E albic,

tranziţia BC (la solurile formate pe roci

şistoase), orizonturile tasate.

Determinarea structurii

În teren structura se apreciază după 3 criterii:

-Formă

- Mărime (vezi planşele speciale): - foarte mică, mică, medie, mare, foarte mare

- Grad de structurare

Structura solului este

importantă pentru că asigură

coexistenţa a două proprietăţi

fizice importante ale solului,

permeabilitatea şi capacitatea

de reţinere a apei, totodată

îmbunătăţeşte regimul

substanţelor nutritive din sol şi

diminuează intensitatea

eroziunii.