Strategii de Didactica Moderna

STRATEGII DE DIDACTICĂ MODERNĂ

Grup Școlar ”Crișan” Crișcior

ing. Drăgoi Monica Adriana


Noţiunea de curriculum - înseamnă în sens larg, ansamblul proceselor educative și al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar. În sens restrâns curriculum-ul cuprinde ansamblul documentelor şcolare de tip reglator.

El cuprinde:

• Curriculum Naţional. Cadru de referinţă este un document reglator care asigură coerenţa, la nivel naţional, în ce priveşte finalităţile educaţionale ale sistemului în ansamblul său, finalităţile etapelor de şcolarizare, reperele generale, principiile şi standardele de elaborare şi aplicare ale curriculum-ului;

• Planurile cadru de învăţământ reprezintă un document reglator care asigură coerenţa, la nivel naţional, în ce priveşte finalităţile educaţionale ale sistemului în ansamblul său, finalităţile de şcolarizare, reperele generale, principiile şi standardele de elaborare şi aplicare ale curriculum-ului;

• Programele şcolare descriu oferta educaţională a unei anumite discipline pentru un parcurs şcolar determinant.

• Standarde de pregătire profesională – SPP- .

• Ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care descriu condiţiile de aplicare şi monitorizare ale procesului curriculare;

• Manualele alternative care reflectă programele şcolare şi prevăd ceea ce este comun pentru toţi elevii.


În viziunea actuală conceptul de curriculum şcolar este reprezentat în figura nr. 1:

În didactica modernă s-a introdus noţiunea de curriculum aplicat. Aplicarea curriculumu-lui se face în funcţie de cerinţele Standardului de pregătire profesională (SPP) la toate nivelurile de învăţământ.

Spre exemplu un SPP realizat prin Programul Phare pentru toate nivelurile de pregătire conţine: denumirea specializării, dfiniţia meseriei, lista unităţilor de competenţă, unităţi de competenţă cheie, unităţi de competenţă tehnice generale, unităţi de competenţă tehnice specializate, tabelul unităţilor de competenţă și probe de evaluare.

Aplicarea curriculară are următoarele avantaje: permite introducerea de opţionale, CDL, care se aplică în funcţie de nivelul clasei, specializare/calificare profesională și în funcţie de cerinţele agenţilor economici locali. Figura nr. 1


Strategia didactică reprezintă un sistem de metode, procedee, mijloace şi forme de organizare a activităţii didactice, combinate, dozate şi integrate în structuri operaţionale unitare, coerente menite să asigure o însuşire activă, creatoare a cunoştinţelor şi a abilităţilor şi să raţionalizeze procesul instruirii.

Activitatea de elaborare a strategiei instruirii vizează, în special, următoarele elemente:

• Sistemul metodologic (metode şi procedee didactice);• Resursele materiale ale instruirii (mijloace şi materiale didactice); • Formele de organizare a activităţii didactice (modalităţi specifice de proiectare a

interacţiunii profesor – elev: frontală, individuală, pe grupe sau combinată). Strategia didactică nu este însă doar o simplă tehnică de lucru, ci este o

manifestare şi expresie a personalităţii cadrului didactic, oglindind tehnica de lucru şi concepţia celui care o utilizează.

Deci, strategia didactică este in acelaşi timp „tehnică şi artă educaţională” ( I. Nicola)

Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi învăţare( informative şi activ-participative, de studiu individual, de verificare si evaluare). Strategia nu se confunda cu metoda sau cu metodologia didactica. Metoda vizeaza o activitate de predare-învatare-evaluare. Strategia vizeaza procesul de instruire în ansamblu si nu o secventa de instruire.


Procesul de învăţământ – reprezintă activitatea complexă, intenţionată, programată, organizată și conştientă de predare și învăţare.

Laturile procesului de învăţământ sunt predarea și învăţarea.

Componentele principale ale procesului de învăţământ sunt prezentate în figura nr. 2.

1. Obiectivele stabilesc ce urmează să cunoască elevii ca informaţie, ce anume să ştie să facă ca deprindere/ acţiune, ce atitudini și judecăţi să-şi însușească.

2. Agenţi acţiunii sunt profesori, elevi, părinţi. Didactica modernă pune în centrul atenţiei elevul, ţinând să-l facă părtaş la propria sa formare, iar profesorul are rolul de a proiecta, a conduce și a îndruma activităţile din şcoală.

3. Conţinuturile pot fi ştiinţifice, tehnice, literar artistice etc. programate după o anumită logică și în funcţie de nivelele de dificultate.

4. Mijloacele de învăţământ reprezintă ansamblul instrumentelor materiale, naturale, tehnice etc., selectate şi adaptate pedagogic la nivelul metodelor şi al procedeelor de instruire pentru realizarea mai eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activităţii de predare – învăţare – evaluare.

5. Formele de organizare - învăţământul este organizat pe clase și lecţii. Poate îmbrăca diverse forme: activităţi practice, cercuri de elevi, excursii didactice, vizite menite să multiplice experienţa de cunoaştere a elevilor.

6. Câmpul relaţional – procesul de învăţământ dă naştere unui evantai larg de relaţii psiho - sociale: relaţii profesori – elevi, elevi – elevi, grupul –clasă.

7. Rezultate – rezultatele obţinute de elevi reprezintă un feed-back pentru profesori.

Figura nr. 2


• În didactica tradiţională elevul era privit ca un vas gol, în care profesorul turna cunoştinţe.

• Didactica modernă este o didactică a metodelor active, participative în care elevul nu mai este un simplu receptor de informaţie, ci subiect al cunoaşterii şi acţiunii.

• Figura nr. 3 – paralela între didactica tradiţională şi didactica modernă

Figura nr. 3


Metodele de învăţământ reprezintă sistemul de căi, modalităţi, procedee, tehnici și mijloace adecvate de instruire, care asigură desfăşurarea și finalizarea performantă și eficientă a procesului de predare – învăţare.

Metodele pot fi clasificate după mai multe criterii aşa cum se poate observa din figura numărul 4.

Cea mai pertinentă clasificare este cea realizată în funcţie de opoziţia tradiţional – modern.

Dintre cele mai cunoscute metode tradiţionale amintim: expunerea, conversaţia euristică, observarea, demonstraţia, exerciţiul, lucrul cu manualul, expunerea orală, dezbaterea, prelegerea etc.

Metode moderne: problematizarea, experimentul, studiul de caz, jocul de rol, învăţarea asistată de calculator, brainstorming, explozia stelară, acvariul, mozaicul, Phillips 66, etc.

Figura nr. 4


Când vezi că ceva nu merge, trebuie cu curaj, încercat ceva nou, care să-i transforme pe elevi în participanţi activi la propria lor educaţie. Cu toţii ne întrebăm ce anume am putea face pentru ca activitatea la clasă să fie mai atractivă şi mai interesantă pentru elevi, pentru ca aceştia să obţină rezultate favorabile, care să dureze în timp. Soluţia progresului în planul practicii pedagogice este şi aceea a îndrăznelii. O abordare nouă adoptată şi adaptată la stilul cadrului didactic şi la profilul clasei de elevi, reprezintă un pas mic, dar important, care cu timpul poate convinge în favoarea nevoii de schimbare. Cursurile de formare la care am participat în ultimul timp, au contribuit la furnizarea de idei, practici, au încurajat schimbarea şi au contribuit la situarea elevului în centrul procesului de predare învăţare

Indiferent de clasificare nu există metode bune sau rele ci doar metode adecvate unui anume tip de parcurs didactic.

Totuşi, există unele diferenţe între metodele tradiţionale şi cele moderne (interactive), care se vor observa din figura numărul 5.

Figura nr. 5


Metode moderne

1. Problematizarea - Metoda problematizării urmăreşte realizarea activităţii de predare – învăţare – evaluare prin lansarea şi rezolvarea unor situaţii – problemă. Înţelegerea acestei metode presupune stăpânirea conceptului pedagogic de situaţie – problemă, care nu trebuie confundat cu conceptul pedagogic de problemă.

În figura nr. 6 este reprezentată activitatea profesor – elev în rezolvarea unei situaţii problemă.

Relativ la tipologia problemelor există două mari categorii de probleme

Figura nr. 6


2. Studiul de caz - constă în analiza şi

dezbaterea unui caz propus, de exemplu o situaţie particulară a unei persoane, a unui elev, a unei organizaţii.

Presupune ca pe baza analizării unor situaţii reale să se formuleze concluzii, reguli, principii.

E în acelaşi timp o metodă de cercetare care permite confruntarea directă cu o situaţie reală favorizând astfel cunoaşterea inductivă.

Studiul de caz poate fi utilizat atât în scopul dobândirii de către elevi a unor informaţii cu caracter teoretic, cât şi în studierea unor situaţii concrete, luate din practica vieţii,din conduita umană, el reprezentând o modalitate eficientă de apropiere a procesului de învăţare de contextul extraşcolar.

În figura nr. 7 este reprezentată activitatea profesorului şi a elevilor în utilizarea studiului da caz.

Figura nr. 7


3 Jocul de rol - reprezintă o formă de aplicare și utilizare în învăţământ a psihodramei. Metoda se bazează pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene. Prin aplicarea acestei metode elevii devin actorii vieţii sociale pentru care se şi pregătesc. Rolurile jucate îi fac să-şi formeze competenţe, abilităţi, aptitudini, comportamente şi convingeri.

Deoarece în utilizarea jocului de rol este stimulată interacţiunea umană este utilizat pentru atingerea unor obiective ca: facilitarea inserţiei sociale a elevilor, dezvoltarea capacităţii de empatie şi înţelegerea opiniilor, trăirilor şi aspiraţiilor celor din jur, formarea capacităţilor de a rezolva situaţiile problematice dificile etc.

În figura nr. 8 este prezentată activitatea profesorului şi a elevului în utilizarea jocului de rol.

Figura nr. 8


• 4. Învăţarea asistată de calculator - Este o varietate de experienţe didactice care utilizează hardul (calculatorul) ca suport tehnic şi softul – ca suport informaţional. Aşa încât integrarea optimă a IAC în cadrul procesului de învăţământ este condiţionată de:

• - asigurarea resurselor hardware (aparatură tehnică), dotarea cu calculatoare, instalare şi integrare, gestiune şi întreţinere continuă, asistenţă tehnică, ceea ce presupune anumite competenţe în folosirea calculatorului (abilităţi tehnice adecvate);

• - asigurarea resurselor software (suporturi electromagnetice purtătore de informaţie), adică programe educaţionale distribuite pe CD-ROM şi dischete, înregistrări multimedia destinate învăţării diferitelor conţinuturi (discipline), de predare/învăţare, adică: anumite abilităţi specifice de manipulare a informaţiei şi de comunicare, cunoaşterea multiplelor limbaje (simbolice, iconice, limbaje de programare, simbolistica culorii etc.), cunoaşterea potenţialului informativ şi formativ (pedagogic) al IAC, avantaje şi limite, abilităţi de desing al materialelor – suport complementare softurilor.

• - asigurarea resurselor (componentelor) orgware, adică adoptarea unor norme organizatorice şi metodologice vizând un mod de operare integrator şi eficient.

• În figura nr. 9 este reprezentat modelul pentru vizualizarea interferenţei sferelor învăţământului şi ale calculatorului electronic.

Figura nr. 9


5. Brainstorming - Nimic nu se critică, nimic nu se şterge, fără atitudini sauprejudecăţi, cât mai multe idei!

Voi prezenta laturile acestei metode, deosebind cel puţin trei tipuri de brainstorming: tradiţional, electronic şi personal.

A. Brainstorming-ul tradiţional – este una dintre cele mai utile metode în practica pedagogică, întrunind două aspecte principale:

1. În sens originar, reprezintă o metodă de stimulare a creativităţii participanţilor şi totodată, de descoperire a unor soluţii inovatoare pentru problemele puse în discuţie;

2. În al doilea sens, defineşte un cadru propice pentru instruirea şcolarăB. Tehnica electronică de brainstorming – Cu toate avantajele evidente,

brainstormingul tradiţional a ridicat şi unele probleme care vizau în special: inhibarea, dominarea grupului de către un membru ineficient, limitarea fizică generată de efortul participanţilor de a se exprima simultan, relativa diminuare a obiectivelor, apariţia unor răspunsuri/idei generatoare de confuzie etc.

Concomitent capătă amploare, o dată cu introducerea unui mediu informatizat, perspectiva unor grupuri electronice (ai căror membrii nu se află în contact fizic, ci sunt conectaţi printr-o reţea electronică); în cadrul învăţământului de masă, instruirea asistată de calculator a depăşit deja conceptul de auxiliar didactic, definindu-se drept o metodă stabilă şi optimă de învăţare.

Tehnica electronică de brainstorming elimină dezavantajul interacţiunii „faţă în faţă”, participanţii putând să rămână anonimi; lipsesc elementele de ritm şi tonalitate a vocii, gesturile, informaţiile vehiculate putând fi apreciate într-un mod mai obiectivizat.

C. Brainstormingul dublu (personal şi de grup) – pornind de la caracteristicile definitorii ale brainstormingului „tradiţional” (atât cel individual, cât şi cel pe grupuri), vom utiliza elementul de contagiune mentală care sparge barierele unei gândiri noncreative prin faptul că se produc idei valoroase prin asociaţie cu ideile emise, chiar dacă acestea din urmă sunt catalogate în categoria fanteziei sau ineficienţei.

• Modul în care funcţionează brainstormingul personal


6. Starbursting (Explozia stelara)

Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă nouă de dezvoltare a creativităţii, similară brainstormingului.

Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare.

Cum se procedează:

1 . Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie şi se înşiră cât mai multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?, Unde?, De ce?, Când?.


7. SINELG

SINELG = sistem interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi gîndirii

Necesitatea de a dezvolta, prin activitatea didactică, abilităţile de muncă intelectuală reclamă utilizarea pe scară largă a diferitelor tehnici de gândire critică, printre care SINELG-ul este una de bază.Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea a Lecturii si Gândirii (SINELG) este o strategie care s-a dovedit eficienta în a ajuta elevii sa se menţină atenţi în timpul lecturii textului. Aceasta procedura începe prin rememorarea cunoştinţelor anterioare asupra subiectului, formularea unor întrebări si continua cu marcarea diferitelor tipuri de informaţie găsite în text.

SINELG este un instrument foarte util, deoarece permite elevului sa îşi monitorizeze nivelul de înţelegere pe măsură ce citeşte. Fiecărui cititor i se poate întâmpla sa citească o pagina întreaga si sa nu îşi amintească nimic din conţinutul acesteia. Este cel mai bun exemplu de citire fără comprehensiune, sau citire fără implicare cognitiva în procesul de citire si citire fără monitorizarea comprehensiunii. Foarte adesea elevii abordează lectura cu aceeaşi lipsa de implicare cognitiva. Înţelegerea fenomenului este un pas important în procesul de învăţare, dar posibilităţile de învăţare se pierd daca cititorul nu se implica în înţelegerea textului.


8. Fishbowl - metoda acvariului

Tehnica „acvariului“ (fishbowl) presupune extinderea rolului observatorului în grupurile de interacţiune didactică.

Scaunele din încăpere se aşează sub forma a două cercuri concentrice înainte ca studenţii/elevii să intre în încăpere. Ei îşi aleg apoi locul preferat.

Cei din cercul interior primesc 8-10 minute pentru a discuta o problemă controversată (în prealabil au completat jurnalele de activitate cu răspunsuri la anumite întrebări legate de temă).

In discuţie, clarifică şi consolidează; discută aprins pe baza unor reguli evidente; orice idee trebuie susţinută de dovezi; sunt de acord cu antevorbitorul şi aduc argumente suplimentare; dacă nu sunt de acord, argumentez poziţia mea.

Regulile pot fi extinse de comun acord. Cei din cercul exterior, între timp, ascultă ceea ce se discută în cercul interior; fac observaţii (scrise) referitoare la relaţii, consens, microclimat, conflict, strategii de discuţie; ei completează nişte fişe/protocoale de observare, specifice.

Apoi studenţii îşi schimbă locurile (cercul interior trece în exterior şi invers) – rolurile de observator/observat se inversează.

Este indicat să se abordeze, în discuţie, o altă temă/problemă.

• Modul de dispunere spaţială a participanţilor la tehnica acvariului (fishbowl)


9. Jocurile de spargerea gheţii - Ice Breacking Exercices

Aceasta metoda este metoda jocurilor educative. Metoda jocurilor educative reuşeşte să stabilească un echilibru în activitatea elevilor, fortificând energiile intelectuale şi fizice ale acestora. Jocul devine o prezenţă indispensabilă în ritmul muncii şcolare, iar profesorul reuşeşte să afle povestea fiecărui elev.

Tipuri de jocuri:

a. . Jocuri de introducere:

„Să ne prezentăm prin mişcări”

Elevii stau în cerc, ei sunt rugaţi să se gândească la o mişcare sau la o succesiune de mişcări caracteristice lor. În continuare, fiecare elev intră în mijlocul cercului şi prezintă mişcarea care îl caracterizează. Colegii imită mişcarea respectivă şi verbalizează ce au simţit în timp ce au efectuat mişcarea colegului.

„Cine suntem?”

Elevii trebuie să se prezinte cu ajutorul a cinci cuvinte. De exemplu: eu sunt calm, răbdător, jucăuş, drăguţ, sincer.

b.. jocuri pentru dezvoltarea comunicării nonverbale:

„Exprimă sentimentul”

Pe o bucată de hârtie sunt descrise sentimente, după care sunt introduse într-o căciulă din care fiecare elev extrage una. Fiecare elev trebuie să prezinte sentimentul, emoţia respectivă cu ajutorul mimicii, gesturilor şi al posturii, iar colegii trebuie să ghicească ce sentiment a fost prezentat. La sfârşit se poate discuta despre situaţii reale de viaţă în care apar sentimentele, diferenţele de exprimare care pot apărea.


c. jocuri pentru dezvoltarea autocunoaşterii, autoevaluării, imaginii de sine, exprimării verbale şi autoafirmării:

„Cartea mea de vizită”

Se folosesc creioane colorate, carton sau hârtie colorată. Se cere elevilor să deseneze un simbol despre ei care îi caracterizează. Agăţând pe piept „cartea de vizită”, elevii se aşază în cerc şi îşi prezintă aceste simboluri explicând fiecare în parte de ce a ales acest simbol şi ce reprezintă.

„Sursele mele de bucurie”Elevii vor desena sursele lor de bucurie, adică acele lucruri din viaţa lor care îi fac bucuroşi. Se prezintă desenele.

„Îmi placi, pentru că...”

Elevii sunt luaţi pe rând şi colegii spun despre ei câte o trăsătură pozitivă. Propoziţiile pot începe astfel: „Îmi placi pentru că ...”, „Îmi place la tine faptul că ...”, „Îmi place când ...”, etc.

„Da!-Nu!”

Elevii formează perechi şi se uită unul la celalalt. Unul dintre ei trebuie să repete DA în timp ce celălalt va răspunde de fiecare dată NU. După un timp se schimbă rolurile. La sfârşit sunt întrebaţi cum s-au simţit!


1. Evaluarea, componentă fundamentală a procesului de învăţământ La nivelul procesului de învăţământ, în funcţie de zona sa de aplicabilitate, evaluarea

este concepută sub forma unor ipostaze: • evaluarea randamentului şcolar al elevilor; • evaluarea activităţii didactice a profesorilor; • evaluarea programelor educaţionale; • evaluarea instituţiilor de învăţământ; • evaluarea sistemului de învăţământ;

În esenţă, evaluarea didactică reprezintă totalitatea activităţilor prin care se colectează, organizează şi interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare, în scopul emiterii unei judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educaţional.

Procesul de evaluare didactică cuprinde trei etape principale: Măsurarea rezultatelor şcolare reprezintă operaţia de constatare a existenţei, volumului, corectitudinii şi gradului de stăpânire a unor cunoştinţe prin aplicarea unor instrumente de evaluare adecvate scopului urmărit (probe orale/scrise/practice, proiecte, portofolii);Aprecierea rezultatelor şcolare reprezintă procesul de acordare a notei pe baza unor criterii unitare (bareme de corectare şi notare, descriptori de performanţă etc.); Formularea concluziilor este un demers de factură explicativ – justificativă având rolul de a facilita înţelegerea, la nivelul elevului, a motivelor care au stat la baza acordării notei. Argumentarea realizată de profesor se poate manifesta sub două forme: Normativă: centrată pe justificarea corectitudinii notei acordate; Formativă: profesorul urmăreşte nu numai conştientizarea elevului cu privire la nivelul performanţelor sale dar şi mobilizarea lui în direcţia depăşirii performanţei obţinute la un moment dat.

STRATEGII DE DIDACTICĂ MODERNĂFuncțiile evaluării sunt prezentate în tabelul următor:


In cele ce urmează vom prezenta, celor mai vehiculate strategii de evaluare, respectiv:- Evaluarea iniţiala- Evaluarea continuă- Evaluarea sumativă ( periodică sau finală)Evaluarea iniţială

Se efectuează la începutul unui program de instruire. Ea permite să se prevadă şansele de succes ale programului. Profesorul poate să verifice punctele forte şi punctele slabe ale elevilor în scopul optimizării nivelului de pregătire de la care pornesc şi a gradului în care stăpânesc cunoştinţele şi abilităţile necesare asimilării conţinutului etapei care urmează, constituie o condiţie hotărâtoare pentru reuşita activităţii didactice. Această strategie îşi propune să identifice sensibilitatea şi potenţialul cognitiv al elevilor ,,ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea sunt cunoştinţele pe care elevul le posedă”.

Datele obţinute prin evaluările iniţiale oferă profesorului posibilitatea de a-şi alege modul cel mai adecvat de predare a noului conţinut, dar şi de a gândi modalităţi de instruire diferenţiată.

Evaluarea predictivă poate fi considerată o strategie psihopedagogică distincta deoarece poate fi desfăşurată nu numai la începutul anului, ci şi la mijlocul sau sfârşitul lui, atât înaintea unei teme, cât şi în orice moment al ei . Pe de altă parte, această strategie nu se limitează la testarea cunoştinţelor elevilor deoarece îşi propune, de cele mai multe ori, şi evidenţierea unor priceperi şi aptitudini.Evaluarea iniţială este utilă pentru refacerea sau remedierea unei stări de fapt, pentru aplicarea unui scurt program de recuperare sau de refacere a noţiunilor fundamentale ce vor fi implicate în susţinerea învăţării următoare, pentru a omogeniza, într-un fel, fondul de cunoştinţe şi abilităţi indispensabile unui nou proces.

Evaluarea continuă

Cunoscută şi sub numele de evaluare formativă sau de progres, se aplică pe tot parcursul desfăşurării procesului de învăţământ. Se bucură de prioritate deoarece vine în sprijinul menţinerii unui flux evaluativ continuu, ce urmăreşte să asigure un progres punctual şi continuu.Practicarea acestui tip de evaluare porneşte de la divizarea materiei (disciplinei) în unităţi, adică în părţi bine definite ale conţinutului dat. Pentru fiecare unitate sunt stabilite obiectivele specifice, de la nivelurile cele mai inferioare, însuşirea de termeni şi date factuale necesare, până la nivelul mai abstract al noţiunilor, cele ale aplicării principiilor şi analizei enunţurilor teoretice. Astfel, prin utilizarea unor probe sau teste de diagnoză, formative şi de progres, adecvate, administrate la sfârşitul fiecărei unităţi parcurse, se poate determina dacă fiecare elev a ajuns să-şi însuşească materia corespunzătoare. După cum se poate constata, evaluarea formativă se orientează după obiective şi conţinuturi, după standarde constituite pe aceste elemente, fiind o evaluare criterială.


• Evaluarea sumativă ( periodică sau finală)Este o evaluare de bilanţ al instruirii, care intervine la sfârşitul parcurgerii unui ansamblu de sarcini de învăţare ce constituie un tot unitar, corespunzător, de explu unei programe, unei părţi mai mari din programă, sau indică rezultatele obţinute la sfârşitul unei perioade de învăţare- semestru, an şcolar, ciclu de studii, stadiu de ucenicie.

Acest tip de evaluare evidenţiază finalul, efectul terminal rezultat de pe urma învăţării parcurse şi nu cum s-a ajuns la acest produs. Este, deci, o evaluare centrată pe rezultate globale, de bilanţ al învăţării, ea cuprinde momente ale evoluţiei.

Intervenind după perioade mai lungi de timp, acest tip de evaluare nu mai oferă ameliorarea în timp a rezultatelor şcolare ale elevului şi de aceea exercită în principal funcţia de constatare a rezultatelor şi de clasificare a elevilor. În contextul actual al structurării anului şcolar pe cele două semestre şi al realizării Programului de reformă a evaluării rezultatelor şcolare, evaluării sumative îi este consacrată o perioadă compactă de trei săptămâni la sfârşitul fiecărui semestru.Metode tradiţionale de evaluare: Metodele tradiţionale de verificare şi evaluare sunt numite astfel datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai utilizate verificarea sistematică, verificarea orală, verificarea prin lucrări scrise, verificarea prin probe practice.


Metodele complementare de evaluare sunt: - Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor la clasă; - Investigaţia;- Referatul şi Proiectul; - Portofoliul; - Autoevaluarea;

– Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor la clasă; • În mod practic profesorul are la dispoziţie trei modalităţi de înregistrare a acestor informaţii:

• Fişa de evaluare – se completează de către profesor, în ea înregistrându-se: date despre evenimentele cele mai importante pe care profesorul le identifică, interpretările profesorului asupra celor întâmplate;

• Scara de clasificare – însumează un set de caracteristici (comportamente) care trebuie evaluate conform cu o anumită scară numerică, grafică sau descriptivă;

• Ex:

STRATEGII DE DIDACTICĂ MODERNĂInvestigaţia ca metodă complementară de evaluare şi învăţare oferă posibilitatea

elevului de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite în situaţii noi şi variate, pe parcursul unei ore sau a unei succesiuni de ore de curs.

Organizarea activităţilor de investigaţie presupune din partea profesorului: - formularea generală a temei; - asigurarea surselor bibliografice şi tehnice necesare; - formularea unor indicaţii de direcţionare a activităţii elevilor; - urmărirea activităţii elevilor;- sprijinirea elevilor care întâmpină dificultăţi în înţelegerea temei sau a materialului de investigat; - încurajarea şi evidenţierea activităţilor creatoare ale elevilor, a descoperirilor neaşteptate;

Referatul şi proiectul Proiectul – reprezintă o activitate de evaluare mai amplă decât investigaţia. Proiectul începe la clasă, se continuă acasă pe parcursul unui interval de timp de câteva zile, săptămâni sau chiar na şcolar, timp în care elevul are consultări cu profesorul, şi se încheie tot la clasă prin prezentarea produsului realizat în faţa colegilor. Metoda proiectului valorifică metoda de învăţare prin descoperire, ea fiind organizată ca muncă independentă depusă de elevi în afara şcolii, dirijată şi sprijinită de profesor în timpul unor activităţi didactice special concepute în acest sens. Într-un liceu tehnologic această metodă este frecvent utilizată, ex: forme de absolvire a anului de completare, a rutei progresive şi a rutei directe, pe lângă alte ocazii.


Referatul – este o variantă a proiectului care necesită un timp mai scurt de realizare şi/sau studiul unei cantităţi mai mici de material bibliografic.

Portofoliul – reprezintă o metodă complexă de evaluare care urmăreşte progresul realizat de elev la o anumită disciplină, dar şi atitudinea acestuia faţă de această disciplină, pe o perioadă mai lungă de timp. Portofoliul reprezintă o colecţie de documente, materiale şi alte realizări ale elevilor (lucrări de control, teme de casă, referate, rezolvări de probleme etc.), care oferă informaţii concludente privind evoluţia elevului în timp. Profesorul intervine în alcătuirea portofoliului prin evaluarea pe parcurs a materialelor componente ale acestuia, ocazie cu care se face şi o argumentare formativă.

Autoevaluarea – ca metodă de evaluare, permite aprecierea propriilor performanţe în raport cu obiectivele propuse. În procesul autoevaluării, elevul înţelege mai bine conţinutul sarcinii pe care o are de rezolvat, căile prin care găseşte soluţiile concrete şi modul în care efortul său de rezolvare este valorificat.

Tipuri de itemi – Prin item vom înţelege orice întrebare sau element din structura unui test.

Din punctul de vedere al obiectivităţii în notare, itemii se clasifică în: • itemi obiectivi (cu răspuns închis); • itemi semiobiectivi; • itemi subiectivi (cu răspuns deschis);

pentru elaborarea probelor scrise se recomandă următoarele: - itemii să aibă diferite grade de dificultate;- formularea lor să fie cât mai variată (itemi obiectivi, semiobiectivi şi subiectivi); - să se adreseze, dacă este posibil, tuturor registrelor de lucru ale elevilor (acţional, figural, simbolic); Interpretarea rezultatelor obţinute de elevi la probele de evaluare – presupune culegerea şi organizarea datelor, extragerea informaţiilor posibile din datele culese şi evaluarea lor.


Bibliografie

- Didactica modernă – Miron Ionescu, Ioan Radu – Dacia, Cluj Napoca 2001;

- Didactica Informaticii de la teorie la practică – Ioana Magdaş – Editura Clusium, Cluj Napoca 2007;

- Evaluarea în învăţământ – teorie, practică, instrumente – Petru Lisievici – Educaţia XXI, editura Aramis, Bucureşti, 2003;

- Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare – Tehnologii – M.Ed.C., C.N.C 2002;

- Pedagogie Ioan Bontaş – Editura BIC ALL Bucureşti 2001;

- Pedagogie Ioan Nicola – editura didactică şi pedagogică – Bucureşti 1994;

Adrese electronice:

• www.edu.ro , cu link-uri către:

• www.portal.edu.ro – informaţii şi auxiliare pentru profesori;

• www.subiecte.edu.ro – programe pentru examenele profesorilor, subiecte pentru bacalaureat;

• www.didactic.ro – informaţii şi auxiliare utile pentru profesori;

• www.olimpiade.ro- informaţii utile despre olimpiadele şcolare;

• http://cnc.ise.ro –site-ul Consiliului Naţional pentru Curriculum din cadrul Institutului de Ştiinţe ale educaţiei;

http://www.edu.ro/

http://www.portal.edu.ro/

http://www.didactic.ro/

http://cnc.ise.ro/

http://cnc.ise.ro/

http://cnc.ise.ro/

Strategii de Didactica Moderna

Documents

Transcript of Strategii de Didactica Moderna