UNIVERSITATEA DE PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTIDEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICESPECIALIZAREA – CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

Economia României în epoca modernă până la începutul sec.XX

PROFESOR COORDONATOR :LECT. UNIV. DR. CRISTU ALICE

STUDENT : Dudu(Barbu) Alis Georgeta ANUL : II GRUPA : 5677

CUPRINS :

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : Trăsături generale ale economiei în epoca modernă

1.1. Economia in epoca Modernă

1.2. Consecinţele revoluţiei industriale

CAPITOLUL II : Gândirea economică românească (1859-1914)

2.1. Economicul

2.2. Dezvoltarea economiei

CAPITOLUL III : Economicul românesc în documente interne si externe(1821-

1918)

3.1. Dezvoltarea economicului

3.2 Factori de progres în epoca modernă

CAPITOLUL IV : Consecinţe ale primului război mondial asupra economiei

naționale

4.1. Dezvoltarea primului război mondial

4.2. Convenţiile încheiate de Guvernul Român

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Între epoca în care termenul a fost utilizat pentru prima dată, prin lucrarea “Oiconomia”, scrisă de instoricul şi filozoful grec Xenofon(430-355 î.H), un discipol al filozofului Socrate şi perioada actuală , economia, ca realitate şi componentă a vieţii sociale şi ca ştiinţă a parcurs un drum lung şi complicat. Acest drum a pus in evidenţă un lucru elementar şi în acest timp fundamental: omul şi societatea nu pot să existe şi să se dezvolte decât în condiţiile în care îşi produc cele necesare traiului.Oricare ar fi forma de organizare econimică şi socială sau ideeile şi concepţiile care îi animă, oamenii trebuie să îşi asigure bunurile materiale şi serviciile necesare atât pentru condumul individual, cât şi pentru satisfacerea cerinţelor colective şi generale. Astăzi, această cerinţă este prea evidentă pentru a necesita demonstrație și de aceea se vorbește mult de accesul la prosperitate, fara a se explica suficient ca așa cum se exprima un cunoscut economist: “trebuie, totuși, să creem bunăstare înainte de a putea să o distribuim”. Economia ca știință are menirea de a analiza și de a face cunoscut, înainte de toate, cum se realizează aceste procese hotărâtoare și totodată , complexe de producere, distribuire și schimb al bunurilor necesare, într-o lume în care resursele vin tot mai rare iar trebuințele tot mai mari și mai diverse. Noțiunea de economie își are origine în cuvântul grecesc ”oikonomos” care înseamnă administrator. Cele doua părți ale acestui cuvânt “oikos – casă, gospodărie”și “nomos – norma, lege” arată, într-o formă foarte simplă și concisă ce este, defapt, economia : știința care are ca obiect studiul omenirii în preocupările și afacerile sale zilnice legate de producerea și asigurarea marii varietăți de bunuri și servicii necesare. Ca realitate constituția din ansamblul activităților, ramurilor și gospodăriilor sau întreprinderilor care produc și comercializează aceste bunuri, economia contemporană se deosebește fundamental de cea din perioada lansării noțiunii respective. În Evul Mediu activitate economică progresează, mult timp, lent și cu diferențe mari de la o zona la alta. Ca abordare teoretică a acestor realități, economia rămâne cu precădere subordonata moralei; bogăția materială, acumularea de bani, dorinţa de profit sunt reprobate de ideologia era dominate de perceptale morale religioase, îndeosebi de căutarea mântuirii. Renașterea, dezvoltarea comerțului, dezvoltarea manufacturilor şi mai ales revoluţia industrială de mai târziu în Europa aveau să impulsioneze tot mai puternic atât producţia de bunuri materiale şi cresterea bogaţiei, cât şi dezvoltarea nemaiîntâlnită a comerţului pe planul intern al fiecărei ţari, precum şi a schimbărilor între popoare. Ca urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi motivaţiilor care le determina.

I.Trăsături generale ale economiei în epoca modernă

1.1Economia în epoca Modernă

În istoria românilor, după cum se apreciează în literatura de specialitate, epoca modernă, a debutat odata cu ridicarea populară din 1784 şi cu revoluţia de la 1821, conduse de Horea şi respectiv de Tudor Vladimirescu. Să subliniem, aşadar că acest dens timp istoric începea, la romani, mai târziu decat în Europa Occidentală, aici, în contextual şi sub înfăurirea unor factori de ordin economic şi social – politic , epoca modernă avusese, ca moment esenţiale de “pornire”, revoluţiile din secolele XVI şi XVII, desfăşurate, din punct de vedere cronologic, în Ţarile de Jos şi în Anglia. În politica economică, majoritatea statelor occidentale au promovat mercantilismul, un sistem nou în domeniu, care pornea de la ideea că bogătia unui stat era egală cu cantitatea de metale preţioase, aflate în propria-i stăpanire, ea putea fi sporită cu sprijinul îndustriei şi cu cel al comerţului. În context în secolele XV – XVII s-a aplicat, cu bune rezultate, o asemenea strategie, sub diferite forme, în Anglia, Spania şi Franţa, unde a fost cunoscută sub denumirea de colbetrism de la COLBERT, principalul ministru al regelui Ludovic al XIV-lea el a fovarizat dezvoltarea aşa numitelor “manufacture regale”, care primeau, din partea statului francez, privilegii şi ajutoare bănesti, fiind în bună parte, specializate în obţinerea unor produse de lux, destinate nu numai pieţei interne, ci şi desfacerii pe plan extern. Începând cu secolul XVIII, în toate compartimentele vieţii economice au survenit transformări profunde şi spectaculoase, în continuare, în secolul XIX, istoria va înregistra noi şi importante prefaceri şi cuceriri ale geniului uman, consemnându-se o impresionantă explozie în toate sferele economicului. Epoca modernă, în istoria universală, a cunoscut la rândul ei, două perioade.Prima perioadă s-a întins din secolele XVI – XVII şi pâna în preajma anului 1870, când cea dintâi putere economică a lumii era Anglia. În acest timp istoric relevante au fost: victoria capitalizmului în majoritatea zonelor globului pământesc, desfăşurarea celei dintâi faze a revoluţiei industriale, sau, după unele opinii, chiar a primei revoluţii industriale, caracterizate prin utilizarea forţei aburului, ca sursă de energie, în industrie şi în transporturi. În aceeaşi vreme proprietatea asupra mijloacelor de producţie a devenit preponderant private, iar libera concurență se va manifesta permanent in viata economică. Cea de a doua perioadă a epocii moderne a avut, drept garanție cronologice, momentele din jurul anilor 1870 și 1918. În acest timp istoric, capitalizmul a fost strabătut de un proces de concentrare a structurilor sale economice, sub forma unor mari”societăți, numite adesea, concerne si trusturi”, în aceeași vreme a avut loc o noua faza a revoluției industriale sau, poate, chiar o a doua revolutie industrial, marcată “prin aplicțtiile energiei electrice și prin descoperirea motorului cu explozie”.

Se poate afirma că , în epoca “complexitatea echipamentului și procedeelor tehnice, pe care le-a introdus revoluția industrial , a facut necesar apelul permanent la știința pentru rezolvarea problemelor ridicate de producție, între știință și producție se stabilește o relație strânsă, constantă extreme de importantă progresul ambelor”îin opinia lui Vasile Cristian și a colaboratorilor săi. Prima trăsatură generală a economiei mondiale a constat în declanșarea vestitei revoluții în industrie , altfel spus a avut loc săvârșirea unui “mare salt” înainte în evolușia vieții economice pe plan internațional.

1.2 Consecinţele revoluţiei industrial

Din capul locului trebuie precizat că un asemenea fenomen, unic și fascinant, a avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, el a contribuit, din plin și profund, la modernizarea efectivă a economiilor, în general a sistemului social global din mai multe țări ale lumii, iar pe de altă parte a provocat perturbări, dintre cele mai zguduitoare, pe diverse planuri social, democrați, urbanistic implicit în sfera culturii și a mentalităților umane. Mai mult,”marele salt”, cum a mai fost denumită revoluția industrială, a condus incontestabil, la modificări în modul oamenilor de a gândi, de a se comporta și de a acționa în societate; în adevăr, ca urmare a revoluției industriale s-a trecut de la lumea tradițională la o nouă lume, cea modernă , câștigându-se, deci, un cu totul alt viitor pntru umanitate. O trăsătură generală a economiei, pe asamblul ei in lume, a costituit-o, în epoca modernă, saltul calitativ în dezvoltarea pieței mondiale ca urmare, desigur, a manifestării revoluției industriale. Definită din perspective momentului când ea s-a format pe deplin, piata mondială constă din totalitatea relațiilor privind scimbul de mărfuri și servicii între țări ca urmare a diviziunii international a muncii, din piața financiar-bancară și din piața internațional a fortei de muncă. În evoluția sa până la primul război mondial, piața mondială a parcurs următoarele etape:

- o etapă manufacturieră sau permasinistă, încheiată la finele secolului XVII, când formele esențiale de practicare a comerțului international au fost târgurile mari, bursele de mărfuri și companiile comerciale privilegiate.

- a doua etapă este capitalismului liberei concurențe, care s-a întins până în deceniul 8 al secolului XIX.

O nouă trăsătură generală a economiei mondial, în epoca modernă a fost constituirea și afirmarea puternică a pieței financiar- bancare, ce s-a aflat, în mod cert sub impulsul marii revoluții franceze din anul 1789. Dezvoltarea economică în secolul XIX, îndeosebi în privința înființării unor organisme de productie si transport, a solicitat, bineînțeles, fonduri bănești considerabile. Expansiunea demografică poate fi apreciată ca o trăsătură generală în evoluția economiei mondiale dealungul epocii moderne. O altă trăsătură a economiei mondiale s-a conturat în strânsă legatură cu una dintre cele mai spectaculoase prefaceri, la nivel planetar, a resurselor productive, fiind vorba despre marea migrație europeană spre alte continente și, în special spre”Lumea Nouă”. Dezvoltarea economico-socială, afirmarea, mai ales, a industriei mașiniste, apoi diviziunea internatională a muncii și, desigur , influența factorului demographic au avut, așadar, multiple consecințe, inmediate și de perspectiva, asupra evoluției

istorice, îndeosebi a Europei, dar și, în general, a lumii întregi. II.Gândirea economică românească (1859-1914)

2.1Economicul

Economicul și implicațiile lui, pe diferite planuri, au constituit un obiect important de reflective și de dezbateri în lumea liderilor unor partide și organizații politice, în mediile istoriciilor , economiștilor, sociologiilor și juristilor, în randul unor scriitori și jurnaliști proeminenți dealungul epocii moderne a evoluției poporului roman. Perioada ce a urmat „UNIRII din 1859” și adoptării „CONSTITUȚIEI din 1866”s-a caracterizat printr-o permanentă și intensă confruntare de idei privind organizarea statului modern, în esență privind strategia construcției societații românesti modern. Se stie că , în epocă , se conturaseră , destul de bine , și se afirmaseră și în societatea românească , in strinsa conexiune cu preocuparile din apusul european , cele trei mari doctrine politice : -liberala; -socialista; -conservatoare; In acest context general , ma voi margini , in continuare doar la abordarea manifestarilor din sfera gindirii economice românesti .Pornind , de la specificul economiei autohtone in aceasta perioada si de la modalitatile diferite de impletire a intereselor aparate ,dar si a preferintelor doctrinare in constiinta diversilor ginditori se pot distinge,pentru acest rastimp , urmatoarele curente : - cel liberal , care ocupa locul central si se afla mereu in ascensiune , fiind principalul sustinator al modernizarii economiei românesti , iar ca suport social avea burghezia si chiar pe unii mosieri, de precizat faptul ca, in interiorul acestui curent ,s-au conturat doua grupari : -prima grupare , adepta a industrializarii tarii si a protejarii industriei nationale avind ca reprezentanti pe Mihail Kogalniceanu , Bogdan Petriceicu-Hasdeu , Dionisie Pop Martian , George Baritiu ,Vintila Bratianu ; - a doua grupare ce acorda prioritate agriculturii si comertului si cocheta cu ideile liberalismului european , dezavuând „nationalismul economic” exponentii sai cei mai de seama sunt : Nicolae Şutu , Alexandru Moruzi , Ion Ghica , Ion Ionescu de la Brad (considerati ca liberali moderati). - cel conservator , care se asemana , in unele privinte , cu liberalii moderati intrucat acordau aceiasi prioritate agriculturii si sustineau principiile liberalismului european, dar care era preocupat ,mai ales, de interesele economice ale mosierilor printe reprezintantii lui se gaseau :Barbu Catargiu , Petre P. Carp , Nicolae Filipescu ‚ Tache Ionescu , Ion Strat si altii . - cel socialist ,care a evoluat de la utopismul premarxist spre ideologia marxista dezvoltindu-se indeosebi , incepind cu crearea , in 1893 , a P.S.D.M.R. , apoi , odata cu refacerea acestuia , in 1910 ,sub denumirea de Partidul Social-Democrat din

România ; printre reprezentanti se aflau : Constantin Dobrogeanu-Gherea , Zamfir Arbore , Mihai Gheorghiu-Bujor , Alecu Constantinescu , Eugen Rozvan si Ion Cretu. In perioada de dupa „Unirea din 1859” si , apoi , in aceea de dupa cucerirea independentei României , in anii 1877-1878 , pe masura inaintarii si accentuarii procesului de modernizare in societate , interesul si atentia specialistilor si opiniipublice s-a indreptat, tot mai mult, spre problema majora si de inseminate nationala a strategiei dezvoltarii economice pe termen lung a tarii noastre, de subliniat: era si trebuia sa fie vorba,desigur despre o dezvoltare economica moderna si independenta a României.

Si reprezentanti ai conservatorilor si-au aratat , deseori , preocuparea lor,pentru agricultura.De pilda,Petre P. Carp spunea ca acesta era „un bine” , era „o necesitate”, era „o necesitate nu numai pentru clasele conducatoare ale unie tari,dar o necesitate chiar pentru patura taraneasca”,iar impartirea ei ar fi „nimicit progresul social”;dar o asemenea pozitie nu il impiedica pe marele lider conservtor sa exclame: „O tara care este numai agricola incepe prin a exporta cereale si sfirseste prin exporta oameni,ducind inevital inevitabil la saracie”.Se poate,deci, afirma ca, pentru conservatori reprezentanti ai mosierimii, problema raportului dintre agricultura si industrie a fost un adevarat test de adaptabilitate la cerintele epocii moderne.In optica lor,polul principal in viata economica sociala revenea agriculturii desi corifeii acestei doctrine nu excludeau ideea creerii unei industrii „mari”; dar,in context conceptia generala era dezvoltarea , mai ales , a ramurilor industriale prelucratoare a materiilor prime interne,indeosebi a celor care foloseau produsele oferite de agricultura.Ei,conservatorii,nici nu recunosteau existenta unei chestiuni agrare in România;la baza relelor din lumea satelor s-ar fi aflat mentalitatea taranilor cultivate de liberali si de socialisti,potrivit careia li se cuvenea pamint. In aceeasi perioada s-a afirmat,insa,deosebit de puternic si de convingator „teoria industrializarii României”,iar concomitent a fost promovata o politica economica de protejare a industriei nationale.In sustinerea unor asemenea puncte de vedere inaintate si realiste s-a angajat si s-a implicat o pleiada de straluciti economisti si istorici, dar si mari oameni de cultura , care au considerat, ca o datorie civica si patriotica participarea cu argumente solide,la transformarea dezideratelor in realitati;dupa cum am vazut,câteva nume am specificat anterior ,in cadrul curentului liberal.In conformitate cu opinia Sultanei Sută-Selejan ,rezultatul dezbaterilor si controverselor din epoca la constituit teoria privind necesitatea industriazarii României,structurată in câteva subdiviziuni si anume : in primul rind,analiza raminerii in urma a tarii pe plan economic.

2.2. Dezvoltarea economiei

Dezvoltarea economiei de piata si procesul istoric de intarire a pozitiilor burgheziei autohtone au intimpinat greutati,mai mari sau mai mici,indeosebi dupa cucerirea independentei de stat in 1877/1878, din cauza inmultirii excesive a intermediarilor in dauna intreprinzatorilor  din  productie, dar si ca urmare a patrunderii masive a capitalurilor straine,care „au reusit sa obtina importante concesii economicein timpul guvernarii tarii de catre  partidul conservator”-apreciaza Sultana Suta-Selejean .In acest context  au aparut reactii din partea economistilor si oamenilor politici liberali;astfel,in epoca,avea sa fie lansat principiul „prin noi insine”,care nu apartine neaparat unei persoane,radacinile  fiindu-i  infipte in curentul national din gindirea ecnomica liberala anterioara anului 1990.  In istorie s-a precizat ca amploarea viziunii problemei agrare si eforturile parintelui social-democratiei din România de atunci au impus aparitia „Neiobagiei” ca „pe un adevarat eveniment in  gindirea româneasca la inceputul secolului XX”(afirma Damian Hurezeanu) . Pe parcursul celor 500 de pagini ,Dobrogeanu-Gherea intrepinde o incursiune istorica in „evolutia societatilor moderne”,apoi se refera laparticularitatile dezvoltarii capitalismului in tara noastra si insista asupra cauzelor,formelor si dimensiunilor ramasitelor medievale din agricultura româneasca,care se impleteau cu unele elemente capitaliste; in fine lucrarea sa se incheie cu „Solutia problemei agrare” si „Probleme agrare”,respectiv cu opinii referitoare la strategia dezvoltarii eonomice autohtone pe termen lung .Dar, ce semnifica termenul de „neoiobagie”?In mod special si frecvent , prin neoiobagie ,Constantin Dobrogeanu-Gherea defineste , in lucrare , componentele structurii si evolutiei sistemului agrar in perioada de dupa reforma agrara din 1864 ;ase stie ca acest sistem imbina,in sine , forme semifeudale de productie cu relatii capitaliste ,ce se aflau in plin proces de afirmare .Din lucrare reiese : in pofida unor masuri reale de modernizare a agriculturii , asa cum fusese amintita reformă ,se mentinusera ,totusi , unele vestigii ale relatiilor medievale intre propietarii de mosii si tarani;cu alte cuvinte, intreaga „intocmire” agrara din ultimele decenii „ au numit-o neoiobagie” . Pornind de la necesitatea de a invinge greutatile economico-sociale generate de „neoiobagie” si cu scopul de a depasi raminerea in urma a tarii , Dobrogeanu-Gherea a avut,in atentie preocuparile sale ,si marea chestiune a industrializarii României .In anul 1908, de exemplu, in polemica sa cu Constantin Stere,exponentul curentului poporanist, autorul „Neoiobagie” a adus argumentele temeinice ale social-democratiei române in domeniu ;el scria : „Social-democratia tinde spre industrializarea tarii pentru ca un strat industrial creeaza relatii omenesti superioare statelor inapoiate…In sicietatea industriala se creeaza si conditii mai bune de lupta pentru emanciparea muncii” .Problema industrializarii  era pe larg dezvoltata chiar in lucrarea „Neoiobagia”;astfel ,potrivit autorului ei,industrializarea era impetuos

necesara si pentru ridicarea, la cote superioare, a bazei productive a agriculturii , dar si pentru creerea conditiilor in vederea lichidarii formelor semifeudale de productie; el nota ; „Daca trebuie ,deci,ridicata neaparat productivitatea muncii agricole,tot asa de neaparat trebuie sa dezvoltam si toate celelalte resurse de productie ale tarii si trebuie sa devenim o tara industriala” .Marele critic si sociolog  social-democrat , care era Donrogeanu-Gherea,releva , totusi, ca progresele industriei si marile concentrari urbane puteau deschide orizonturi cultural-stiintifice,nebanuite in perioadele anterioare, si ofereau conditii pentru crearea, „unei culturi intinse, care oricit de multe defecte proprii ar avea , ea e , insa , cultura epocii moderne” . In epoca, se stie,agravarea contradictiilor dintre tarani si mosieri , deci revenirea problemei agrare in atentia opiniei publice ca o problema critica spre finele secolului XIX si la inceputul secolului XX, a generat aparitia si a unor curente, denumite,tocmai de aceea , AGRARIENE;ele erau menite sa exprime ,pe de o  parte ,dezamagirea fata de politica partidelor guvernamentale in domeniul agrar , iar pe de alta parte rezervele fata de ideologia marxista a socialistilor in aceasta problema fundamentala a societatii românesti . Unul dintre primele curente agrariene a fost, desigur ,”TARANISMUL “, promovat de catre Constantin Dobrescu-Arges si Vasile M. Kogalniceanu . Un alt curent agrarian avea sa fie “POPORANISMUL” ,lansat si sustinut de catre principalul sau teiretician Constantin Stere;el a fost sprijinit, in demersul initiat,de catre gruparea de la revista „Viata româneasca”editata incepind cu anul 1906 , la Iasi.Reprezentantii poporanismului propuneau un model economic si social-politic menit sa transforme societatea româneasca ; acel model , avea un caracter romantic si anticapitalist:democratia rurala, primatul agriculturii,ostilitatea fata de industrie . In viziunea poporanistilor ,viitorul României  era in lumea satelor,dezvoltarea economica a tarii fiind legata de gospodariile taranesti mici si independente, cu precizarea ca se impunea un sprijin pe sistemul cooperatist  .In ceea ce priveste industria,ei preconizau ca aceasta ramura economica trebuie sa se limireze la sectoarele de prelucrare a productiei agricole si la cele legate , cu prioritate, de valorificarea unor bogatii ale subsolului , este adevarat ca, totodata ,Constantin Stere si colaboratori sai au militat pentru infaptuirea unor reforme democratice , asa cum erau , in epoca,reforma agrara si votul universal . “ SĂMĂNĂTORISMUL” a aparut la incepuutl secolului XX si a fost elaborat de catre colaboratorii saptaminalului cultural „Semanatorul”;se stie ca revista a fost editata in capitala din anul 1901 .Samanatorismul va deveni un curent deosebit de dinamic , trei ani mai tirziu  ,cind se va impune puternic in jurul  personalitatii lui Nicolae Iorga .Marele istoric si carturar sustinea ca poporul romin  nu trebuie sa imite modelele straine abandonindu-se si trecutul ,traditiile si obiceiurile ; el era adeptul schimbarilor efectuate in mod treptat  si evolutiv .Semanatoristii manifestau o simoatie deosebita fata de taranime,considerind satul românesc  drept „locul in care legile schimbarii sociale” operau „in forma cea mai pura”si , totodata, „depozitarul inaltelor  valori morale”-in opinia lui Nicolae Iorga .Samanatoristii au manifestat intelegere fata de rascoala taranilor  in anul 1907 si au criticat,cu asprime si cu

vehementa,inabusirea ei;de asemenea ,reprezentantii acestui curent au sprijinit ideea realizarii unei reforme agrare,recomandind lichidarea trusturilor arendasesti din aceea perioada . Dar,o schimbare de atitudine a aparut chiar in anul 1907 :intr-o conferinta publica , Nicolae Iorga isi modifica opinia despre raportul sat-oras in favoarea celui din urma .In 1910,cind semanatorismul va inceta sa mai reprezinte o forta semnificativa in viata intelectuala,marele istoric se afirmase deja ca exponent al unui alt curent “NATIONALISMUL DEMOCRAT” . “HARETISMUL”, reprezinta o miscare initiata si sustinuta  de catre Spiru Haret,doctor in stiinte matematice la Paris si ministru liberal al instructiunii publice in guverne ale P.N.L. intre anii 1897-1910 . Intreaga sa activitate ,el a urmarit regenerarea lumii rurale prin dinamizarea corpului de invatatori, prin infiintarea unor  „Banci Populare” si prin constituirea obstilor satesti; cele din urma s-au dovedit a fi ,de fapt ,niste asociatii de achizitie ,in comun a unor terenuri agricole, scopul fiind dezvoltarea economica a tuturor localitatilor din tara .Spiru Haret , supranumit si „omul scolii”, s-a preocupat, intre altele, si de sporirea eficientei invatamintului profesional,pe care l-a dotat cu statute speciale;el a avut in atentie, astfel, scolile de  arte si de mestesuguri.De asemenea, pentru a da invatatorilor o pregatire adecvata , in timpul ministeriatelor sale au fost reorganizate scoli normale ; in context,in programele acestor institutii s-au introdus lucrarile practice agricole, apreciinndu-se ca „invatatorul sa fie satean el insusi si, prin urmare,sa pastreze iubirea pamintului si deprinderea de a-l lucra”.Pentru opera sa reformatoare, el este considerat organizatorul scolii moderne românesti;in acelasi timp , intemeietorul haretismului a ramas in istorie si pentru pasiunea cu care s-a implicat „in actiunea de ameliorare a situatiei materiale si spirituale a taranimii” in perioada de la interferenta veacurilor XIX si XX-scrie Ioan Scurtu de la Universitatea din Bucuresti .

III. Economicul românesc în documente interne si externe

(1821-1918)

3.1 Dezvoltarea economicului

In contextual general al prefacerilor din epoca modernă, de o atenție aparte s-a bucurat, desigur, fenomenul economic, care nu trebuie neglijat în activitatea de cercetare științifica din zilele noastre. Se cuvine, tocmai de aceea, sa apelăm la marele carturar Nicolae Iorga, care, încă de la începutul veacului nostru, rostea urmatoarele cuvinte: “dar, ceea ce ne intereseaza, in randul intai, pe storic e insasi manifestarea, prin care fenomene organice, a factorilor acelora care pleaca din viata economica, din viata cultural, din substratul material sau din atmosfera morala a unui popor”. Si aceasta nu inseamna alta decat ca izvorul lor e in insasi energia primordial ori in energia castigata a acelui popor. Ritmul creatiei istorice a devenit accelerat, iar transformarile au cunoscut o mare condensare in epoca moderna, deja s-a apreciat ca, in acea epoca” s-a recuperate, din punct de vedere social si national, fata de dezvoltarea popoarelor avansate, o intreaga etapa istorica”- dupa cum semnala Victor Axenciuc. Să urmărim in continuare, modul cum s-a reflectat ECONOMICUL, insotit de unele aspect social, in documentele timpului, inclusive in legislatia adoptata pe plan intern, de asemenea, in context trebuie avute in vedere si actele international, in care si-au gasit, un anumit loc, referiri la principatele dunarene, apoi Romania si la provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine. Problemele economice, dar si cele sociale se regasesc, bunăoara, în documentele programatice ale revoluției de la 1821, cu precădere în cel mai important dintre ele CERERILE NORDULUI ROMANESC care , fară a fi supraevaluat , s-a propus prin lansarea unor principii de bază ale unei noi ordini sociale, astfel, pe lăngă efectuarea unei adevarate reforme în administrație, justiție, învățământ și armată, se solicitau și desființarea privilegiilor boierimii si a vamilor interne, anularea unor dajdii impuse de domnii fanarioti si renuntarea la poslusnici și scutelnici ceea ce ar fi condus la creșterea numărului de contribuabili în sfera dărilor individuale.

3.2 Factori de progres în epoca modernă

Istoria modernă, care cuprinde epoca istorică situată între evul mediu și perioada contemporană, se caracterizează prin apariția, dezvoltarea și stabilirea relațiilor capitaliste. Transformările înnoitoare se datorează atat reformelor, cat si revolutiilor burgheze, care s-au desfasurat in multe tari ale lumii de-a lungul intregii epoci moderne. Revolutiile burgheze, numite de istorici si revolutii moderne, se deosebesc sub raportul premiselor, obiectivelor, fortelor motrice, metodelor si consecintelor lor. Scopul acestora a fost asigurarea dezvoltarii libere a societatii in baza principiilor politice moderne, respectarii drepturilor naturale ale cetatenilor, suveranitatii poporului. Primele revolutii moderne (burgheze) - engleza, americana, franceza - au pus capat randuielilor medievale si au pregatit terenul pentru afirmarea relatiilor capitaliste. Ele au stimulat constiinta popoarelor, incurajand lupta lor pentru inlocuirea relatiilor vechi cu altele noi, moderne, in tarile coloniale apare conflictul intre tendintele de dezvltare de sine statatoare a economiei, vietii politice si spirituale nationale si dominatia straina. Obiectivele, care trebuie să le soluționeze revoluțiile, decurg din cauzele ce le-au generat. Sarcina principală a majoritătii revolutiilor moderne a fost solutionarea problemei agrare (de exemplu, Marea revolutie franceza, revolutiile ruse din 1905 si 1917). Unele revoluții isi pun drept scop cucerirea independentei (de exemplu, revoluțiile olandeză și americană), unificarea țarii (din Germania și Italia din anii 1948-1949), eliberarea de sub jugul colonial (revoluțiile din America Latina, Asia din sec. XIX-XX). Revoluțiile moderne au în fața și sarcini politice -lichidarea monarhiei absolute, stabilirea republicii și a oraînduirii social-politice democratice. Pentru maturizarea premiselor obiective ale revoluției, o insemnatate primordiala are factorul subiectiv – prezența fortelor social-politice, capabile să rezolve sarcinile revolutiei. Revolutiile moderne au continuat luni și chiar ani, trecînd prin mai multe etape. Rezultatele lor au depins, in mod hotarator, de raportul de forte din so-cietate de situatia internationala. In primele revoluţii moderne (pana la mijlocul sec. al XIX-lea) foarte motrice ale lor erau burghezia, ţăranimea, mestesugarii, plebea oraseneasca. Burghezia, ca principala categorie sociala, s-a manifestat mai timpuriu in Europa Apuseana, cu timpul ea devenind forta politica conducatoare. S-a impus la inceput in orasele-cetati italiene (sec. XIV-XV), apoi in Olanda (sec. XVI), unde, datorita ei, tara si-a obtinut independenta. In sec. XVI-XVIII forta economica a burgheziei, treptat, a sporit, ea intrand in conflict direct cu societatea, care apara interesele nobililor. Deoarece societatea medievala nu favoriza spiritul de initiativa economica, concurenta, caracteristice activitatii burgheziei, ea a cautat sa se afirme prin lupta pentru puterea politica, fie singura, fie in colaborare cu alte paturi sociale. Burgheziei i se opunea nobilimea,

care ocrotea formele medievale de organizare a societatii, in principalele tari occidentale contradictia intre fortele sociale sustinatoare a vechiului regim si cele cointeresate în dezvoltarea societăţii a fost soluţionata prin revoluţia modernă, în unele cazuri, aliati ai burgheziei erau si anumite categorii ale nobilimii, cointeresate in dezvoltarea relatiilor capitaliste (Anglia). Lupta revolutionara a burgheziei a fost sustinuta de taranime, care s-a ridicat impotriva oranduirii feudale. Taranii optau pentru o libera afirmare a lor in viata economica si social-politica. Plebea oraseneasca, care vedea in regimul absolutist cauza principala a saraciei sale, a ocupat o pozitie radicala in lupta revolutionara, fiind sustinuta, in primul rand, de mica burghezie. Cauza principala a revolutiei moderne a fost necesitatea concordarii organizarii productiei, a institutiilor si legislatiei statului cu interesele noilor forte sociale, care s-au afirmat in sfera de productie si comerţ in secolele XVI-XVIII. Scopul revoluţiilor moderne era crearea unei organizări a societatii, adecvate dezvoltarii initiativei economice si libertatii activităţii omului. Istoricii marxisti vedeau esenta revolutiilor burgheze in schimbarea violenta a unei oranduiri social-economice (feudale) cu alta oranduire (capitalista), in istoriografia contemporana (nemarxista) esenta revolutiilor moderne este considerata drept un fenomen complex, victoria luptei pentru asigurarea dezvoltării social-economice pe cale capitalista fiind conditionata de schimbarea unei forme de gandire (mentalitate) cu alta, a unui sistem de valori spirituale cu altele, a modului de viaţa traditional agrar cu cel urban industrial. Prezenţa acestor factori determina caracterul ireversibil al noii societăţi, chiar si acolo, unde era efectuata restaurarea temporara a fostelor dinastii. Metodele si formele de luptă, folosite in timpul revoluţiilor burgheze, sunt foarte variate. Astfel, burghezia liberală, de obicei, apelează la formele de luptă ideologice si parlamentare, ofiţerii organizează comploturi militare, ţăranii participă la rascoale antifeudale. Pentru muncitori sunt specifice grevele, demonstraţiile, luptele de baricada, rascoalele armate, in cazul impotrivirii inversunate a adeptilor vechiului regim si sprijinului lor de catre contrarevolutia externa , poate izbucni razboiul civil, fortele conservatoare incercand sa-si recapete pozitiile pierdute. Iluminismul clasic a luat amploare in Franţa. Un critic consecvent al vechiului regim si al bisericii a fost Voltaire (1694-1778), care însa credea în "despotismul luminat". Montesquieu (1689-1755) a fondat concepţia separării puterilor de stat (legislativă, executivă, juridică) în scopul prevenirii despotismului.Mişcarea socialistă modernă a aparut o dată cu includerea in mişcarea revoluţionară a muncitorilor. Cele mai mari revoluţii moderne din istoria omenirii sunt revoluţiile engleze din sec. al XVII-lea, americană, dar, mai ales, cea franceza din sec. al XVIII-lea, care se consideră revoluţe modernă clasică. Importante au fost si revoluţiile din iulie 1830 din Franţa, din 1848-1849 dintr-o serie de tări europene (inclusiv Ţarile Române), de eliberare naţională din prima pătrime a sec. al XIX-lea din America Latină, din anii 1905-1907 si 1917 din Rusia, din 1911-1912 din China, din Germania si Austro-Ungaria din 1918-1919.

Revoluţiile burgheze in epoca modernă si-au indeplinit rolul de factor de progres, prin instaurarea structurilor moderne, care permiteau dezvoltarea liberă a economiei, organizarea politică, ce garanta drepturile naturale ale omului, suveranitatea poporului, exercitată prin reprezentanţii săi alesi la guvernare. Au fost puse bazele naţiunilor moderne, ale unei civilizaţii şi culturi înaintate. Primele revoluţii burgheze au stimulat dezvoltarea relaţiilor noi capitaliste în alte ţări ale lumii, au trezit conştiinţa popoarelor, care au luptat pentru înlocuirea relaţiilor vechi cu altele noi, moderne. Ca urmare, omenirea a trecut definitiv la un stadiu superior de dezvoltare.

VI. Consecinţe ale primului război mondial asupra economiei naţionale

4.1 Dezvoltarea primului război mondial

Al doilea război mondial a fost cel mai devastator război din istoria omenirii. A început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia dar, în cele din urmă, s-a extins ajungând să includă majoritatea naţiunilor din lume. S-a sfârşit în 1945, lăsând în urmă o lume dominată de Statele Unite şi USSR. Mai mult ca orice alt conflict militar anterior, al doilea război mondial a implicat folosirea concomitentă a resurselor economice şi umane ale diferitelor state şi extinderea fronturilor astfel încât să includă aproape toate teritorile inamice. Cele mai importante urmări au fost pe plan economic şi politic. Deşi în stadiile finale ale războiului au fost introduse 2 arme noi : racheta cu rază lungă de acţiune şi bomba atomică, în general, războiul a fost purtat cu aceleaşi arme (sau cu arme îmbunătăţite ) folosite în primul război mondial. Statisticile făcute în urma celui de-al doilea război mondial îl consacră ca cel mai mare şi sângeros război din istorie. În total 61 de ţări, cu populaţia de 1.7 miliarde locuitori reprezentând trei sferturi din populaţia Terei, au participat la război. Un număr total de 110 milioane de persoane au fost mobilizate pentru serviciu militar, mai mult de jumătate fiind mobilizaţi de 3 ţări : USSR (22-30 milioane), Germania (17 milioane) şi SUA (16 milioane). Dar majoritatea statisticilor sunt doar estimative. Întinderea vastă şi haotică a războiului a făcut imposibilă monitorizarea exactă. Multe guverne au pierdut controlul datelor şi au recurs la manipulare în favoarea intereselor politice. Finanţarea celui de-al doilea război mondial a costat 1 trilion de dolari, astfel ajungând să fie mai scump decât toate războaiele anterioare. Pierderile umane, neincluzând cei 5,6 milioane de evrei ucişi în urma Holocaustului care erau victime indirecte ale războiului, sunt estimate la 55 de milioane din care 30 milioane civili şi 25 milioane militari. SUA a cheltuit cei mai mulţi bani în timpul războiului, estimativ 341 miliare dolari, incluzând 50 milioane de dolari daţi ca ajutoare : 31 - Anglia, 11 - USSR, 5 - China şi 3 împărţiţi la alte 35 de ţări. Germania a fost a două ţară cu 272 de miliarde de dolari, urmată de USSR cu 192 miliarde de dolari, Anglia cu 120 miliarde de dolari, Italia cu 94 miliarde de dolari şi Japonia cu 56 de miliarde de dolari. Dar, cu excepţia SUA şi a altor ţări mai puţin active militar, banii cheltuiţi nu acoperă costul total al războiului. Guvernul sovietic a calculat că USSR a pierdut 30 de procente din visterie, în timp ce raidurile şi furturile naziste din teritorile ocupate au fost inestimabile. Costurile totale pentru Japonia au fost estimate la 562 miliarde de dolari. În Germania bombardamentele au produs 4 miliarde de metri cubi de moloz. Cele mai grave pierderi umane au fost suferite de USSR cu 20 milioane de

civili şi militari ucişi: : 13 milioane militari şi 7 milioane civili. Pierderile umane ale Aliaţilor au fost estimate la 44 de milioane, în timp ce Axa a pierdut 11milioane de oameni. USA, care nu a avut pierderi civile importante, a suferit 292.131 de victime în urma luptelor şi 115.187 din alte cauze. Dar, pe lângă pierderile umane şi materiale imense din timpul războiului, hotărârile luate după terminarea războiului de liderii puterilor militare victorioase au schimbat raportul de forţe pe mapamond şi au modificat viaţa a milioane de oameni din Europa Răsăriteană. Astfel, acum şase decenii, Europa răsăriteană era dată, la conferinţa la nivel înalt din Crimeea, pe mâna lui Stalin.

4.2 Convenţiile încheiate de Guvernul Român

Guvernul României a încheiat convenţii oficiale cu conducerea Rusiei ţariste, prin care erau garantate transporturile si păstrarea teatrului naţional în spaţial şi în condiţii de siguranţă, similare cu cele ale tezaurului imperial Kremlin. În ciuda neutralităţii adoptate la începutul Primului Război Mondial, România a trebuit să facă faţă unor cheltuieli importante, legate de necesitatea susţinerii pregătirilor de război. Acestea au fost acoperite prin împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată, ci doar limitată la anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur). Pentru prevenirea speculei cu argint, BNR a pus în circulaţie bancnotele de 1, 2 şi 5 lei. În paralel, statul a căutat să centralizeze la BNR rezervele de aur deţinute, astfel încât, în preajma intrării României în război, stocul băncii centrale reprezenta 218 % faţă de anul 1914. Totuşi, deşi banii aflaţi în circulaţie aveau acoperire în aur, convertibilitatea limitată a leului a determinat declanşarea procesului inflaţionist, vizibil, în primul rând, în cursul leului la bursele străine. Procesul inflaţionist care începuse în ultima parte a neutralităţii s-a resimţit puternic după intrarea în război a României. Acest fenomen s-a datorat, în primul rând, suspendării convertibilităţii bancnotelor la 12/25 apr. 1917, ceea ce a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur în România. În al doilea rând, a fost influenţat de emisiunile BNR fără acoperire, făcute la comanda guvernului pentru acoperirea cheltuielilor de război. Fenomenul a fost influenţat şi de autorizarea Ministerul de Finanţe de a emite bani de hârtie. În plus, guvernul a pus în practică şi alte mijloace de plată prin tipărirea de bonuri de tezaur pentru plata rechiziţiilor făcute de armată, precum şi a furnizorilor statului, ceea ce a contribuit decisiv la agravarea inflaţiei. La 14 dec. 1916, Administraţia Militară Germană (AMG) s-a instalat în Bucureştiul evacuat de autorităţile române. Sub conducerea Statului Major Economic a fost organizată exploatarea resurselor de materii prime existente în România ocupată. Procurarea acestor resurse nu s-a făcut prin plata cu bani germani, aşa cum s-a procedat în teritoriile ocupate din Franţa şi Belgia, ceea ce a generat o depreciere semnificativă a mărcii imperiale, ci prin impunerea de contribuţii de război colective asupra oraşelor şi comunelor româneşti. Metoda cea mai eficace a fost, însă, aceea a emisiunii de bani de război, conform principiului "dacă trebuie dezorganizat un sistem bănesc, acesta trebie să fie sistemul bănesc al ţării ocupate, şi nu al ocupantului" (Lansburgh). La 28 oct. 1916, reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), o bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un depozit special constituit la Reichsbank, la cursul de 80 mărci imperiale = 100 lei, care trebuia să fie

acoperit la sfârşitul războiului de guvernul român. În acest fel, mărfurile cumpărate cu lei BGR de către autorităţile de ocupaţie erau, de fapt, achiziţionate gratis. Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin, şi aveau valorile nominale de 25, 50 bani, 1, 5, 20 , 100 şi 1 000 lei. Circulaţia leilor emişi de Banca Naţională a României nu a fost interzisă, AMG a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR = 75 mărci imperiale). Dificultăţile de calcul născute din existenţa a două cursuri diferite pentru cele două tipuri de lei au determinat AMG să procedeze la egalizarea celor două cursuri, dar, în acelaşi timp, a ordonat armatelor de ocupaţie să nu facă plăţi către populaţia românească decât în lei BGR. În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluția rusă. Porniți la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum și a provocărilor agenților germani, revoluționarii ruși au obținut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prințul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Vladimir Ilici Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forță guvernul provizoriu. Tulburările aveau să cuprindă și Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluției. Pentru a asigura siguranța valorilor românești depozitate la Kremlin au fost trimiși 20 de jandarmi rurali îmbrăcați în civil, plecați de la Iași la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităților bolșevice nu au putut să-și îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliații însă nu puteau garanta siguranța transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.Între timp, situația se complica și în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Șcerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Șcerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; acesta eșuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolșevic de la Socola. Consiliul de Miniștri, după multă chibzuință, a aprobat cererea, dezarmând soldații ruși și expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomației, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ținut în detenție vreme de trei zile. Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolșevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele rusești în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiții, Sfatul Țării cerea intervenția Armatei Române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe, anunța

ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Șcerbacev era scos în afara legii și declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki declara că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” . În urma ruperii relațiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franței la Petrograd Noulens, respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeași ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naționale a României și respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum și cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat și expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei și apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanți ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.

Concluzii

Activitatea economică – formă a activităţii umane în general – se desfăşoară în cadrul unei societăţi. Individul se naşte şi se formează într-un mediu social deja constituit. Din acest punct de vedere, societatea are un ascendent asupra lui şi îi imprimă idei, convingeri, obişnuinţe, îi induce un anume comportament. Acesta devine o permanenţă şi, în acelaşi timp, determină o anume reprezentare în planul mentalului. Ca atare, comportamentul agentului economic devine – în mare măsură - reflectarea mediului în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Condiţiile specifice şi mediul istoric în care românii au trăit şi au desfăşurat activităţile cotidiene, au influenţat, fără îndoială, opţiunile, felul de a gândi şi acţiona, filosofia de viaţă, scara de valori şi – nedisimulat – comportamentul şi mentalităţile economice. Lucrări de referinţă din literatura de specialitate din domeniul teoriei şi istoriei economice, subliniază faptul că Europa, cu deosebire Occidentul Europei, a reprezentat acea parte va lumii care, începând cu secolul al XVI-lea şi până în secolul al XX-lea, a avut experienţa celei mai dinamice schimbări şi creşteri economice şi a fost în mare măsură responsabilă de crearea economiei mondiale moderne. Iar una din caracteristicile esenţiale ale noului tip de ordine economică statuat în spaţiul european occidental după secolul al XVI-lea este creşterea stadială, dar susţinută. În plus, de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea revoluţia ştiinţifică a reprezentat între altele un element esenţial în procesul complex de schimbare a mentalităţilor, a modului în care era înţeles progresul economic, interesul economic şi posibilităţile acestora de a schimba societatea. La toate acestea, se adaugă, o altă trăsătură a lumii occidentale în epoca la care ne referim, rareori subliniată, anume faptul că dezvoltarea a fost legată intrinsec de inovaţie, experiment, descoperire, risc şi creativitate, numită de unii autori "procesul creativ-inovativ şi de experimentare" ori pe scurt "procesul creativ". Precizăm în legătură cu termenul menţionat că inovarea nu este înţeleasă doar în sens tehnic, ci şi instituţional şi organizaţional. Se cuvine, desigur, adăugat şi faptul că aceste schimbări care au marcat drumul Occidentului în secolele menţionate s-a datorat în mare parte şi apariţiei unui nou model comportamental denumit, numit generic burghez sau burghezie, care exprima o nouă atitudine, numită cel mai frecvent spirit burghez ori spirit de întreprinzător. Spiritul burghez, considerat ca atitudine faţă de bani, marfă, schimb, capital – în sensul de mişcare şi acumulare a lui – devine mijlocul determinant al formării şi educării unui comportament nou care exprimă interesul economic.

Bibliografie

1.ION ŞTEFAN BAICU – Istoria economică in epoca modernă 1821-19182. Bulei Ion - Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator, Bucureşti 3. Aurelian, Petre. S – Opere economice, Bucureşti, 19674. Bozga Vasile – Istoria economiei României, Bucureşti, ASE, 19925. Nicolae Iorga – Opere economice, Bucureşti, 1982