Spectrum Cercetari Sociale Despre Romi

1

Paradigme şi disciPline în sPectrul cercetărilor sociale

Spectrum. cercetări Sociale deSpre romi

sPectrum. cercetări sociale desPre romi

2

3


Spectrum. cercetări Sociale deSpre romi

editori: toma stefánia – Fosztó lászló

editura institutului Pentru studierea Problemelor minorităţilor naţionale Kriterion

cluj-napoca, 2011


4

Titlu: Spectrum. Cercetări sociale despre romiEditori: Toma Stefánia – Fosztó László

Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor NaţionaleEditura Kriterion

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Spectrum : cercetări sociale despre romi / ed.: Toma Stefánia, Fosztó László. – Cluj Napoca : Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale : Kriterion, 2010 Bibliogr. ISBN 978-606-92512-9-4 ; ISBN 978-973-26-1021-3

I. Toma, Stefánia (ed.) II. Fosztó, László (ed.)

323.1(=214.58)(498)

Coordonator serie: Horváth István, Jakab Albert ZsoltLector: Gabriel TrocTraduceri: Nastasă-Kovács Annamária, Rigán Loránd, Adrian SchiopCorectură: Anca Lucia SârbuDesign: Könczey ElemérTehnoredactare: Sütő Ferenc

Tipar: IDEA şi GLORIA Cluj

© Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Opiniile exprimate în textul de faţă aparţin autorilor şi ele nu reflectă în mod obligatoriu punctul de vedere al ISPMN şi al Guvernului României.

5


cuprins

Paradigme şi discipline în spectrul cercetărilor sociale despre romii din România (FOSzTó László – TOMA Stefánia) 7

Petre MATEIRomii în perioada interbelică. Percepţii naţionaliste 15

George DAMIANMeserii şi ocupaţii ale ţiganilor transilvăneni. Călăii, temnicerii şi hingherii oraşului Braşov între secolele XVI–XVIII 41

LADÁNYI János – VIRÁG TündeSchimbarea formelor de segregare rezidenţială socială şi etnică în perioada tranziţiei la economia de piaţă din Ungaria 61

DURST Judit„Cred că sunt ţigani... cu atâţia copii...” Etnicitate şi reproducere 91

TOMA StefániaCercurile incluziunii. Aspecte ale educaţiei copiilor romi în România 127

Cristina RAŢIncluziune adversă. Prestaţii sociale şi persistenţa sărăciei în rândul romilor din România 159

VINCZE EnikőIdentificarea etnică şi poziţia socioeconomică a romilor dintr-un context urban 181


6

Florin MOISAProvocarea includerii sociale a romilor. Sărăcie sau abordare bazată pe discriminare? 207

Óscar LóPEZ-CATALÁN – Meritxell SàEZ-SELLARÉSMobilitate forţată, poziţii marginale şi accesul la drepturile fundamentale. Migranţii romi şi politicile locale din zona Metropolitană Barcelona 231

Margaret H. BEISSINGERSchimbarea identităţilor în România postcomunistă: convertirea la penticostalism în rândurile lăutarilor romi 267

Cătălina TESĂR„Ţigan bun tradiţional” în România, cerşetor de-etnicizat în străinătate. Politici ale re-prezentării publice şi etica muncii la romii cortorari 281

SZABó Á. TöhötömDe la resursele locale la cele externe: etnicitate şi strategii economice într-un sat din Transilvania 313

PETI LehelPrezentarea unor diferenţe culturale existente în convieţuirea dintre romi şi maghiari într-o aşezare de pe Valea Târnavei Mici 343

KINDA IstvánMobilitate socială şi linii de forţă ale economiei în viaţa romilor cărămidari 367

În loc de concluzii: nota lectorului (Gabriel TROC) 385

Abstracts 389

Lista autorilor 396

7


Paradigme şi discipline în spectrul cercetărilor sociale despre romii din românia

Introducere

Acest volum conţine majoritatea lucrărilor prezentate la conferinţa intitulată Două decade de cercetări despre romii din România (1989–2009) organizată de In-stitutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale împreună cu Depar-tamentul pentru Relaţii Interetnice, Agenţia Naţională pentru Romi şi Universita-tea „Babeş–Bolyai” din Cluj-Napoca în octombrie 2009. Din diverse motive nu am putut să includem toate lucrările prezentate, în schimb apar patru studii care nu au fost prezentate în cadrul conferinţei, deşi doi dintre autori au participat.

Conferinţa şi-a propus obiectivul ambiţios de a aduna, evalua şi sintetiza cercetările în domeniul studiilor despre comunităţi de romi din România şi a problemelor cu care s-au confruntat acestea pe parcursul ultimilor douăzeci de ani. Deşi acest obiectiv a fost îndeplinit numai parţial, rezultatele lucrărilor conferinţei arată că studiile despre romi din România sunt un domeniu acade-mic bogat şi în creştere continuă.

Am ales Spectrum ca titlu pentru acest volum pentru că studiile adunate aici arată culorile multiple ale abordărilor, dar şi multitudinea situaţiilor prezentate în aceste studii. Prisma analitică prin care acest spectru este filtrat este cea a dis-ciplinelor ştiinţelor sociale: istorie, sociologie şi antropologie socio-culturală/et-nologie. Metafora spectrului optic ne ajută totodată să înţelegem că, chiar dacă uneori noi percepem culorile ca fiind distincte, ele fac parte dintr-un continuum, deci analiza socială poate fi şi trebuie rafinată în continuare pentru a descoperi nuanţele din universul nostru social. În acelaşi scop, pentru a cuprinde cât mai mult diversitatea existentă, cercetările de teren şi de arhivă trebuie să fie extin-se pe arii noi. Majoritatea studiilor incluse aici sunt bazate pe cercetări făcute în România, dar pentru a lărgi perspectiva metodologică a volumului şi pentru a deschide noi posibilităţi de comparaţie, am inclus şi două studii despre comuni-tăţi din Ungaria. Majoritatea autorilor sunt tineri cercetători, unii dintre ei apar pentru prima dată în faţa cititorilor români. În volum sunt prezenţi şi oameni de ştiinţă din Europa şi din Statele Unite, consacraţi în domeniul studiilor despre romi, care credem că sunt prea puţin cunoscuţi în România.


8

Structura acestui capitol introductiv este următoarea: în secţiunea urmă-toare vom detalia câteva caracteristici ale disciplinelor şi ale abordărilor para-digmatice în studiile despre romi, după care prezentăm structura volumului.

Disciplinele şi paradigmele de cercetare

Dacă răsfoim volumele mai vechi ale celor mai importante reviste dedicate studiilor despre romi (Journal of the Gypsy Lore Society, redenumit Romani Studies după 2000, sau revista Études Tsiganes) putem observa dominaţia studiilor lin-gvistice, istorice şi de etnologie/antropologie. Recent, această tendiţă s-a schim-bat treptat, prin publicarea unor studii de sociologie, analiză media şi istoria li-teraturii sau de ştiinţe politice, însă acest fenomen nu schimbă faptul că miezul canonic ale studiilor despre romi a fost construit de aceste discipline sociouma-ne tradiţionale. De aceea şi paradigmele dominante provin din aceste discipline; deci pozitivismul istoric, difuzionismul cultural şi ideea continuităţii lingvistice au format bazele teoretice ale acestor studii clasice.

Similar cu literatura internaţională, studiile despre romi pe teritoriul Ro-mâniei de azi au pornit prin analize istorice, etnologice şi lingvistice (Kogălni-ceanu 1937, Wlislocki 2000 [1890]). Temele principale şi abordările acestei pa-radigme s-au dovedit productive până pe la mijlocul secolului XX (vezi Potra 2001 [1939]; Chelcea 1944a, 1944b). Deşi a apărut un studiu care putea porni dezbaterea istoriografică asupra originii instituţiei robiei (Panaitescu 1941) şi o potenţială schimbare spre o paradigmă mai dinamică de istorie economică şi socială, această dezbatere însă nu a fost iniţiată atunci.

Astfel, dezbaterea despre originea şi rolul economic a robiei romilor din Moldova şi din Ţara Românească rămâne până în prezent importantă şi poa-te să inspire în continuare cercetări în acest domeniu (cf. Achim 1998: 31–34, Anăstăsoaie 2003, Beck 1998, Gheorghe 1983).

În urma celui de-al Doilea Război Mondial o mare parte a romilor din Româ-nia au avut parte de o soartă tragică. Detaliile evenimentelor sunt prea puţin cunoscute. Cercetările recente au produs o serie de studii şi de colecţii de docu-mente care tratează problema holocaustului romilor (Achim 2004, Ioanid 2000, Ionescu 2000, Matei 2001, Kelso 1999, Nastasă–Varga 2001). Acea perioadă is-torică şi problemele legate de evenimentele petrecute atunci este şi va rămâne al doilea punct de dezbatere în istoriografia studiilor despre romii din România.

Volumul nostru conţine două studii semnate de istorici (Petre Matei şi George Damian) care aduc nuanţe noi pe paleta studiilor de istoria romilor şi a per-cepţiilor asupra acestei populaţii de către societatea majoritară. Pe de o parte,

9


Damian propune o discuţie despre forme istorice de marginalitate socială, dar şi de incluziune economică din secolele XVI–XVIII într-un oraş ardelean, iar Matei analizează perioada interbelică din secolul XX, când romii nu erau percepuţi ca populaţie ţintă pentru naţionalismul românesc, un fapt paradoxal dacă luăm în considerare soarta romilor sub regimul Antonescu, dar şi în contrast cu situaţia actuală. Aceste studii nuanţează discuţiile despre poziţia romilor în principatele române în perioada premodernă, dar şi „preistoria” holocaustului.

După sfârşitul războiului şi instaurarea regimului comunist cercetarea asu-pra romilor s-a diminuat, chiar dacă nu a dispărut în totalitate. Există doar pu-ţine cazuri notabile, de exemplu publicaţiile lui Nicolae Gheorghe (1983, 1985), şi ale câtorva cercetători străini, cum ar fi Margaret Beissinger sau Sam Beck (amândoi din SUA), care au făcut cercetare de teren şi au publicat rezultatele sub forma unor studii (Beck 1984, 1989; Beissinger 1988) şi a unei monografii (Beissinger 1991) în perioada regimului socialist, dar şi după căderea acestuia (Beck 1993; Beissinger 2001, 2005).

Un segment aparte de literatură pe acestă temă a fost produsă de folclorişti şi muzicologi care au cules materiale de la romii din România şi le-au publicat în perioada socialistă târzie ca parte integrantă a folclorului populaţiilor ma-joritare (pentru o perspectivă asupra literaturii produse în această perioadă, vezi Pozsony 2001). Multe dintre aceste publicaţii erau axate pe identificarea formelor şi a motivelor „autentice” din materialele culese.

După căderea regimului socialist cercetările asupra romilor s-au diversificat. Ca o continuare a cercetărilor etnologice, mai multe monografii de antropolo-gie socio-culturală au fost publicate de cercetători străini (Engebrigtsen 2007, Ries 2007) sau locali (Fosztó 2009), şi o serie de volume de studii de comunitate au fost editate (de exemplu: Bodó 2002; Ilyés–Pozsony 2007; Kiss–Fosztó–Fleck 2009; Pozsony–Anghel 1999). O caracteristică comună a abordărilor mai recen-te este că autorii nu mai insistă asupra „autenticităţii culturale” sau a „tradiţiilor” observabile în rândul romilor, se orientează mai degrabă spre analiza relaţiilor romi-majoritari şi a dinamicii sociale şi culturale generate de aceste relaţii. Studi-ile antropologice publicate în acest volum se integrează în această orientare.

De exemplu, volumul cuprinde un studiu recent semnat de Margaret H. Beissinger despre schimbările culturale şi muzicale în urma convertirii religi-oase a romilor la penticostalism Szabó Á. Töhötöm, Kinda István şi Peti Lehel prezintă schimbările recente în relaţia interetnică dintre maghiari şi romi dintr-un sat, în urma transformărilor economice. Strategiile economice contemporane şi fenomene recente precum efectele migraţiei sunt analizate de óscar López-Catalán şi Meritxell Sàez-Sellarés, Cătălina Tesăr şi Kinda István.

După 1998 au apărut studiile bazate pe anchete sociologice (de tip sur-vey), dar totodată a înflorit şi o abundentă „literatură a rapoartelor”, adesea


10

de o calitate ştiinţifică inferioară. Provocarea metodologică majoră întâlnită de acest tip de cercetare este definirea populaţiei rome (de exemplu autoide-ntificare versus identificare de către operatorii de teren/experţii locali) şi folo-sirea variabilelor legate de etnicitate în analizele statistice. O discuţie metodo-logică a fost lansată de Szelényi Iván şi Ladányi János pe marginea unei cerce-tări comparative care s-a desfăşurat în şase ţări est-europene (vezi Emigh–Szelényi 2001; Szelényi–Ladányi 2001, 2006).

La rândul lor, diferitele instituţii din România, cum ar fi ICCV – Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române (zamfir–zamfir 1993; zamfir–Preda 2002), OSI – Fundaţia Soros din România (Bădescu et al. 2007) sau SPER – Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă, finanţată din fonduri PHARE (Fleck–Rughiniş 2008), au elaborat anchete bazate pe eşantion reprezentativ la nivel naţional. Aceste cercetări au pus bazele unor discuţii critice şi despre cercetările din România, iar Cosima Rughiniş a publicat recent două articole (Rughiniş 2010a, 2010b) care pot iniţia această discuţie. Volumul nostru con-ţine două studii empirice elaborate de cercetători din Ungaria, unde dezbate-rile despre probleme legate de metodologia cantitativă au dominat cercetarea despre romi de la începutul anilor 2000.

În acest volum Ladányi János, Virág Tünde şi Durst Judit ne oferă studii exemplare pentru a vedea cum se poate face cercetare sociologică fără a că-dea în capcana „realismului statistic” şi deschide discuţiile sterile despre „care este numărul real a romilor?”. Aceste studii recente tratează cu precauţie „va-riabila etnică” şi au deplasat accentul cercetărilor înspre formele diverse de incluziune şi excluziune ale societăţii noastre, precum şi înspre mecanismele dominante ale categorizării sociale şi etnice.

Dezbaterile despre politicile de integrare a romilor sunt şi ele prezente în volum din perspective critice. Studiile scrise de Florin Moisa şi Cristina Raţ abordează discuţiile despre incluziunea romilor prin politicile sociale şi toto-dată limitele acestor abordări. Politicile şi practicile educaţionale vizând romii sunt analizate în context urban şi rural de Vincze Enikő şi Toma Stefánia, ob-servându-se că, în pofida dezvoltării politicilor educaţionale, diferiţi alţi factori de ordin socioeconomic sau chiar apartenenţa etnică influenţează accesul la educaţia şcolară şi contribuie la reproducerea inegalităţilor sociale.

Aşadar, pe lângă diversitatea abordărilor disciplinare, volumul cuprinde şi o listă bogată de fenomene noi care apar în rândul romilor, precum şi în discu-ţiile legate de problemele acestor comunităţi: noi procese economice şi socia-le, migraţia, mişcările de revitalizare religioasă, proiectele politicilor publice şi educaţionale şi efectele lor în comunităţi.

11


Despre volum

În structura volumului am grupat împreună studiile care provin din ace-eaşi disciplină academică: primele două studii sunt scrise de istorici, după care urmează studii sociologice, demografice şi de antropologie socio-cultura-lă. Totodată analizele oferite de acest volum pornesc de la probleme generale, trec prin contextele particulare şi ajung la studierea unor comunităţi concrete spre finalul volumului. În loc de concluzii, volumul include notele oferite de Gabriel Troc, care a acceptat să fie lectorul de specialitate al studiilor.

Volumul nu ar fi fost posibil fără contribuţia şi suportul tuturor colegilor de la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, începând de la organizarea conferinţei din 2009 până la traducerea textelor şi redacta-rea volumului în forma finală. Le datorăm sincere mulţumiri şi autorilor, care au avut răbdarea şi perseverenţa să ne fie alături în procesul de alcătuire a volumului.

În final, cititorul este invitat să parcurgă aceste studii cu ochi deschişi şi critici. Credem că volumul va atinge scopul propus dacă cei ce parcurg aceste studii vor avea la final un ochi mai antrenat la nuanţele sociale, dar poate şi mai critic faţă de analize cu un spectru îngust, sau monocromatic.

TOMA Stefánia – FOSzTó László

Bibliografie

ACHIM, Viorel1998 Ţiganii în istoria României. Editura Enciclopedică, Bucureşti.ACHIM, Viorel (ed.)2004 Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Editura Enciclope-

dică, Bucureşti.ANĂSTĂSOAIE, Viorel-Marian2003 Roma/Gypsies in the History of Romania: an old challenge for Romanian

historiography. Romanian Journal of Society and Politics 3. (1) 262–274.BĂDESCU, Gabriel – GRIGORAŞ, Vlad – RUGHINIŞ, Cosima – VOICU, Mălina –

VOICU, Ovidiu2007 Roma Inclusion Barometer. Open Society Foundation, Bucureşti. BARANY zoltán2002 The East European Gypsies. Regime Change, Marginality and Ethnopolitics.

Cambridge University Press, Cambridge.


12

BECK, Sam1984 Ethnicity, Class, and Public Policy: Ţiganii/Gypsies in Socialist Romania.

In: SHANGRILADzE, Kot K. – TOWNSEND, Erica W. (eds.): Papers for the V. Congress of Southeast European Studies, Belgrade. September 1984. Slavica Publishers, Columbus, 19–38.

1989 The Origins of Gypsy Slavery in Romania. Dialectical Anthropology 14. 53–61.

1993 Racism and the Formation of a Romani Ethnic Leader. In: MARCUS, George (ed.): Perilous States: Conversations on Culture, Politics and Nation. The University of Chicago Press, Chicago–London, 165–186.

BEISSINGER, Margaret H.1988 Text and Music in Romanian Oral Epic. Oral Tradition 3. (3) 294–314.1991 The Art of the Lăutar: The Epic Tradition of Romania. Garland Publishing,

New York–London.2001 Occupation and Ethnicity. Constructing Identity among Professional

Romani (Gypsy) Musicians in Romania. Slavic Review 60. (1) 24–49.2005 Romani (Gypsy) Music-Making at Weddings in Post-Communist Roma-

nia: Political Transitions and Cultural Adaptations. Folklorica 10. (1) 39–51.BERTA Péter2007 Ethnicisation of value – the value of ethnicity: The prestige-item eco-

nomy as a performance of ethnic identity among the Gabors of Transyl-vania (Rumania). Romani Studies 5. 17. (1) 31–65.

BODó Julianna (coord.)2002 Helykeresők? Roma lakosság a Székelyföldön. KAM–Pro-Print Könyvkiadó,

Csíkszereda.CHELCEA, Ion1944a Rudarii. Contribuţie la o enigmă etnografică. Casa Şcoalelor, Bucureşti.1944b Ţiganii din România. Monografie etnografică. Editura Institutului Central

de Statistică, Bucureşti.EMIGH, Rebecca Jean – SzELÉNYI Iván (coord.)2001 Poverty, Ethnicity, and Gender in Eastern Europe during the Market Transition.

Westport, CT Praeger.ENGEBRIGSTEN, Ada2007 Exploring Gypsiness: Power, Exchange and Interdependence in a Transylva-

nian Village. Berghahn Books, Oxford–New York.FRASER, Angus1995 [1992] The Gypsies. Blackwell, Oxford.1999 Ţiganii. Editura Humanitas, Bucureşti.

13


FOSzTó László2009 Ritual Revitalization after Socialism. Community, Personhood, and Conver-

sion among Roma in a Transylvanian Village. LIT, Berlin.GHEORGHE, Nicolae 1983 Origins of Roma’s Slavery in the Romanian Principalities. Roma 7. (1)

12–27.1985 Roma Cultural Festival in Romania. Roma 9. (2) 36–38.1991 Roma-Gypsy Ethnicity in Eastern Europe. Social Research 58. (4) 879–844.ILYÉS Sándor – POzSONY Ferenc (coord.)2007 Lokalitások, határok, találkozások. Tanulmányok erdélyi cigány közös-

ségekről. A Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 15. Kriza János Nép-rajzi Társaság, Kolozsvár.

IOANID, Radu2000 The Holocaust in Romania. The Destruction of Jews and Gypsies Under the

Antonescu Regime, 1940–1944. Ivan R. Dee, Chicago.IONESCU, Vasile (coord.)2000 Deportarea romilor în Transnistria. De la Auschwitz la Bug. Editura Centru-

lui Rromilor pentru Politici Publice „Aven amentza”, Bucureşti.KELSO, Michele1999 Gypsy deportations from Romania to Transnistria 1942–44. In: KENRICK,

Donald (ed.): In the shadow of the Swastika. The Gypsies during the Second World War. University of Hertfordshire Press, Hatfield, 95–130.

KOGĂLNICEANU, Mihail1837 Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en France

sous le nom de Bohémiens. Berlin.LADÁNYI János – SzELÉNYI Iván2001 The Social Construction of Roma Ethnicity in Bulgaria, Romania and

Hungary During the Market Transition. Review of Sociology 7. (2) 79–89.2006 Patterns of Exclusion: Constructing Gypsy Ethnicity and the Making of an

Underclass in Transitional Societies of Europe. (East European Monographs) Boulder, CO.

MATEI, Petre (coord.)2001 Deportarea rromilor în Transnistria. Documente de arhivă. Editura Centru-

lui Rromilor pentru Politici Publice „Aven Amentza”, Bucureşti.MATRAS, Yaron2002 Romani: A Linguistic Introduction. Cambridge University Press, Cambridge.NASTASĂ, Lucian – VARGA Andrea (coord.)2001 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919–

1944). Ethnocultural Diversity Center, Cluj-Napoca.


14

POTRA, George2001 [1939] Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Curtea Veche,

Bucureşti.PANAITESCU, P. N.1941 The Gypsies in Wallachia and Moldavia: A Chapter of Economic History.

Journal of the Gypsy Lore Society 3. (15) 58–72.POzSONY Ferenc2001 The Achievements and Tasks of Gypsy Research in Transylvania. In: BóDI

Zsuzsanna (szerk.): Cigány néprajzi kutatások Közép- és Kelet-Európában. Gypsy Ethnographical Research in Central and Eastern Europe. (Cigány Nép rajzi Tanulmányok, 10.) Magyar Néprajzi Társaság, Budapest, 16–32.

POzSONY Ferenc – ANGHEL, Remus Gabriel (coord.)1999 Modele de convieţuire în Ardeal. Zăbala. Asociaţia Etnografică Kriza János,

Cluj-Napoca.RIES, Johannes2007 Welten Wanderer. Über die kulturelle Soveränität siebenbürgischer Zigeuner

und den Einfluss des Pfingstchristentums. Ergon Verlang, Würzburg.RUGHINIŞ, Cosima2010a The forest behind the bar charts: bridging quantitative and qualitative

research on Roma/Ţigani in contemporary Romania. Patterns of Preju-dice 44. (4) 337—367.

2010b Quantitative tales of ethnic differentiation: measuring and using Roma/Gypsy ethnicity in statistical analyses. Ethnic and Racial Studies 34. (4) 594–619.

zAMFIR, Cătălin – PREDA, Marian (coord.)2002 Romii în România. Editura Expert, Bucureşti.zAMFIR, Elena – zAMFIR, Cătălin (coord.)1993 Ţiganii între ignorare si îngrijorare. Editura Alternative, Bucureşti.WLISLOCKI, Heinrich von1890 Von wandernden Zigeunervolke. Bilder aus dem Leben der Sibenbürger

Zigeuner. Geschichtliches, Etnologisches, Sprache und Poesie. Hamburg.2000 Despre poporul nomad al rromilor. Imagini din viaţa rromilor din Transilva-

nia. Editura Atlas, Bucureşti.

15

romii în Perioada interbelică. PercePţii naţionaliste

Petre MATEI

romii în perioada interbelică. Percepţii naţionaliste

Acest articol îşi propune să abordeze felul în care au fost percepuţi romii în România interbelică. Cum ne interesează în special perspectiva naţiona-liştilor români, vom încerca să identificăm poziţia romilor printre celelalte minorităţi din România, dacă şi în ce măsură romii au fost similari, la nivel de percepţie, cu evreii interbelici.

Ipoteza noastră de lucru este că, spre deosebire de România actuală, unde romii sunt cel mai antipatizat grup etnic (aproximativ 2/3 dintre ro-mâni nu-i agreează),1 situaţia din România interbelică a fost diferită, ei ne-fiind atunci o ţintă a naţionalismului românesc.2 Acest lucru poate părea surprinzător în condiţiile în care suntem confruntaţi cu ostilitatea actuală la adresa romilor. Pe de altă parte, asemenea evreilor, şi romii au fost de-portaţi în Transnistria, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, iar despre antisemitismul interbelic ştim că a fost foarte puternic.3 În fine, un alt factor care contribuie la consolidarea aparentei similitudini între evrei şi romi este tendinţa observabilă în ultima vreme, în special printre acti-viştii romi, de a explica istoria romilor ca fiind marcată de un antiţiganism asemănător ca intensitate şi manifestare cu antisemitismul. Astfel, vorbin-du-se despre situaţia romilor în România interbelică, nu sunt rare afirmaţii precum: „Ideologia sângelui pur, a purităţii rasei, a contaminării «rasei ro-mâneşti» prin impuritatea ţigănească era atunci monedă curentă [...]. Ideile

1 Boia, Lucian: Istorie şi mit în conştiinta românească. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 277–279. Romii sunt urmaţi la o distanţă considerabilă de evrei, valorizaţi negativ de către „doar” 13% din populaţia României.

2 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria României. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 133.3 Ioanid, Radu – Friling, Tuvia – Ionescu, Mihail E. (ed.): Comisia Internaţională pen-

tru Studierea Holocaustului în România – Raport Final. Polirom, Iaşi, 2005; Benz, Wolfgang – Mihok, Brigitte (ed.): Holocaust an der Peripherie. Judenpolitik und Juden-mord in Rumänien und Transnistrien, 1940–1944. Metropol, Berlin, 2009.


16

rasiste răspândite în România anilor ’30 erau manifest ţiganofobe [...]. O at-mosferă de ură rasială caracteriza, atunci, această ţară”.4 Sunt astfel de afir-maţii plauzibile?

Susceptibilităţile naţionalismului românesc interbelic

O lucrare despre romi obligă la o scurtă discuţie asupra naţionalismului românesc. Acest lucru este necesar pentru a identifica susceptibilităţile na-ţionaliste, contribuind la o mai bună încadrare a respectivei minorităţi în contextul epocii. Corespundeau romii imaginii de „pericol” naţional aşa cum era el conceput în perioada interbelică?

Conform lui Ernest Gellner, „naţionalismul este un principiu politic care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente [...] adică o teorie a legitimităţii politice care cere ca graniţele etnice să nu le taie de-a curmezişul pe cele politice şi mai ales ca graniţele etnice din interiorul unui stat să nu îi separe pe deţinătorii puterii de rest. [...] Aceste definiţii tre-buie aplicate cu bun simţ [...] Principiul naţionalist nu este violat de prezen-ţa unui mic număr de rezidenţi străini şi nici de prezenţa ocazională a unui străin să zicem în familia domnitoare. Dar nu se poate spune cu precizie câţi rezidenţi străini sau membri străini ai clasei conducătoare trebuie să existe pentru ca principiul să fie efectiv violat [...] Fără îndoială că această cifră va-riază în funcţie de împrejurări.” 5

Rămâne de răspuns următoarelor întrebări: care erau problemele cu care, din perspectiva naţionalistă interbelică, se confruntau românii? Care erau minorităţile care au tins să fie identificate ca periculoase? În ce măsură corespundeau romii temerilor naţionaliste şi cât de asemănători erau ei cu evreii?

După 1918, majoritatea românilor fiind deja incluşi în România Mare, na-ţionalismul românesc nu a mai fost iredentist, s-a transformat, devenind, mai degrabă, de consolidare a poziţiilor românilor în competiţia cu noile mi-norităţi, în general mai urbanizate şi mai bine poziţionate social-economic. Deşi România era un stat mai puternic decât Vechiul Regat (ca resurse mate-riale şi umane), mulţi români credeau că, din cauza ponderii minorităţilor, ei

4 Auzias, Claire: Samudaripen. Le génocid des Tziganes. L’ Esprit Frappeur, Paris, 1999, p. 71–72.

5 Gellner, Ernest: Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului. Antet, Oradea, 1997, p. 9–12.

17


nu mai sunt stăpâni în propria ţară. Puterea reală ar fi fost deţinută de mino-rităţi şi nu de români, care ar fi controlat doar formal statul. Atitudinile faţă de străini au variat în funcţie de ceea ce se credea că ar fi periculos pentru naţiune. Naţionalismul românesc s-a raportat îndeosebi la acele minorităţi puternice, socotite neloiale, care puteau face ca starea de inferioritate a ro-mânilor în propria lor ţară să persiste. Factorul numeric era doar unul dintre aspectele problemei. Un alt factor putea fi omogenitatea minorităţii respecti-ve. Comasaţi într-un loc, puteau fi o prezenţă puternică, iar revendicările lor erau pe măsură. Dacă aceştia se mai aflau şi în apropierea graniţelor, iar un stat vecin îi revendica, lucrurile se puteau agrava şi mai mult.

Comparativ cu situaţia antebelică, românii se simţeau puşi în dificultate nu doar de numărul mare al minoritarilor, ci şi de importanţa social-econo-mică pe care aceştia o aveau îndeosebi în noile provincii. Unirea a dus deci şi la „încorporarea unor importante populaţii minoritare în general mai ur-banizate, mai educate şi mai moderne decât românii; însemna şi impunerea unor procedee democratice precum drepturi egale acordate minorităţilor larg percepute ca un altoi nelegitim, străin”.6 Dacă în 1914 românii din Ve-chiul Regat constituiau puterea determinantă, prin unire erau diminuaţi nu doar cantitativ, ci şi „calitativ”, întrucât echilibrul urban-rural s-a deplasat în defavoarea lor. În 1930, românii constituiau majoritatea semnificativă a populaţiei (71,9%), dar acest procent nu se regăsea în ordinea economică şi implicit socială. Ei reprezentau, la nivelul întregii Românii, doar 58,5% din populaţia urbană, iar în provinciile nou alipite situaţia era şi mai nemul-ţumitoare. La 1930, în teritoriul corespunzând Vechiului Regat, circa 3/4 din populaţia urbană era românească (Oltenia - 91,7%, Muntenia - 82,3%, Moldova - 70,8%, Dobrogea - 52,3%), dar în provinciile alipite, românii re-prezentau în medie doar 1/3 din populaţia urbană, (Basarabia - 31,0%, Bu-covina - 33,0%, Crişana şi Maramureş - 33,1%, Banat - 35,0%, Transilvania - 35,9%), fiind devansaţi net de alte grupuri etnice. În schimb, românii consti-tuiau majoritatea populaţiei rurale a ţării (75,3%).7 S-a considerat că trebuia dusă o campanie de românizare a oraşelor şi a elitelor create de oraşe. „Ora-şele în mod logic trebuie să fie expresia civilizată a etnicului unei regiuni”.8 Se credea că situaţia era gravă pentru români, dar că putea fi totuşi amelio-rată. Românii dispuneau şi ei de un atu important. Erau majoritari în toate

6 Livezeanu, Irina: Cultură şi naţionalism în România Mare (1918–1930). Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 23.

7 Scurtu, Ioan –Dordea, Ioan (ed.): Minorităţile naţionale din România 1925–1931. Bucureşti, 1996, p. 468.

8 Goga, Octavian: Naţionalism dezrobitor. Permanenţa ideii naţionale. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 531.


18

provinciile româneşti şi, chiar dacă nu dominau oraşele, aveau o rată a na-talităţii superioară populaţiilor urbane. Se putea realiza chiar şi cu mijloace paşnice o înlocuire a străinilor din poziţiile importante pe care aceştia le deţineau. Orăşenii, mulţi dintre ei de altă etnie, aveau un excedent natural inferior populaţiei rurale. Cum majoritatea ţăranilor erau români, diminu-area populaţiei urbane neromâneşti se petrecea concomitent cu umplerea golului de către populaţia ţărănească (românească), recent urbanizată. „E de observat procentajul înalt al populaţiei neromâneşti în oraşe, dar în ace-laşi timp faptele demografice demonstrează caracterul temporal al acestui fenomen anormal [...]. Populaţia urbană o să dispară în câteva generaţii, iar populaţia rurală o să-i ia locul [...]. Oraşele o să devină din ce în ce mai mult aglomerări de imigranţi rurali care sunt români prin excelenţă”.9 Însă acest optimism a fost redus şi, oricum, pentru naţionalişti, acest proces necesita prea mult timp pentru a fi luat în calcul.

Dar se credea că problema nu se rezumă la simplul aspect al dominării oraşelor de către străini (şi, implicit, al ierarhiei social-economice), starea de inferioritate a românilor riscând să se prelungească din cauza instruc-ţiei precare. „Şcolile secundare şi comerciale sunt la oraşe deci la îndemâ-na locuitorilor de alte neamuri şi nu la îndemâna românilor care sunt la ţară şi formează de-a abia o minoritate la oraşe. [...] Dar atâţi elevi nero-mâni, în special evrei în şcolile secundare româneşti [...] şi atâţi studenţi neromâni în universităţile noastre însemnează [...] şi o întărire neconteni-tă a celor de alte neamuri [...]. Profesiunile libere, comerţul, în sfârşit tot ce e productiv în afară de pământul care îl lucrează ţăranul român vor încă-pea pe mâinile concetăţenilor noştri. Minorităţile etnice şi religioase din ce în ce mai stăpâne pe bogăţia ţării [...] iată o situaţie de inferioritate care ne ameninţă”.10

Şi pentru repararea acestui handicap statul a luat anumite măsuri de sus-ţinere a elementului românesc. S-a încercat şcolarizarea unui număr cât mai mare de copii. Numărul şcolilor primare a crescut de la 7.915 înainte de unire la 17.385 în 1937-1938. Nici şcolile secundare nu au fost uitate. Din 1919 până în 1928 numărul acestora a crescut de la 67 la 356. În consecinţă, numărul persoanelor alfabetizate a crescut,11 fapt ce i-a încurajat pe români să aspire la poziţiile de elită. În sensul creării elitelor României Mari urmau să active-ze şi universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi. Numărul studenţilor

9 Manuilă, Sabin: Etude ethnographique sur la population de la Roumanie. Imprimeria Na-ţională, Bucureşti, 1938, p. 13–14.

10 Bratu, Traian: Politica naţională faţă de minorităţi. Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 24–25.

11 Livezeanu, Irina: Op. cit., p. 48.

19


a crescut sensibil de la an la an. Dar acest spor rapid a dus şi la supraaglo-merare şi la evidenţierea insuficientei dotări a universităţilor, a căminelor, la perspective incerte de angajare şi, deci, la crearea unui mediu studenţesc nemulţumit. Pe acest fundal şi-a făcut apariţia factorul etnic, dată fiind pon-derea semnificativă a minorităţilor în universităţi.

Totuşi, în ansamblu, convingerea în epocă a fost că statul nu intervine suficient pentru încurajarea românilor, care ar fi trebuit dublată de descura-jarea etnicilor străini prin aplicarea unor politici restrictive faţă de aceştia, de genul numerus clausus.

Tot aşa cum ţăranul român a constituit în cadrul naţionalismului nu-mitorul comun pentru toate provinciile, aşa şi evreul (prezenţă urbană im-portantă atât în Vechiul Regat, cât şi în noile provincii) a ajuns prototipul străinului. Antisemitismul a fost un element esenţial al naţionalismului ro-mânesc interbelic. În cadrul acestui naţionalism evreul era identificat cu primejdia bolşevică, cu invazia economică şi demografică.12 Convingerea că nu pot fi asimilaţi s-a suprapus cu teama de ponderea lor social-economi-că, aceasta fiind „o realitate incontestabilă: prezenţa dominantă în clasa de mijloc şi ponderea în economie”.13 Gradul lor înalt de urbanizare (în raport cu toate celelalte etnii, erau grupul etnic cel mai urbanizat: 4% din totalul populaţiei, dar 13,6% din populaţia urbană),14 gradul înalt de instrucţie (stu-denţii evrei reprezentau 3,6% din numărul copiilor evrei ce frecventau ciclul preuniversitar, pe când numărul studenţilor români era redus, reprezentând doar 0,8% dintre copiii români cuprinşi în şcolile primare şi secundare)15 şi identificarea lor cu regimurile anterioare (în noile provincii evreii erau asi-milaţi culturii ruseşti, germane sau maghiare) îi făceau ţinta favorită a naţio-nalismului românesc, deşi, obiectiv, din punct de vedere politic, erau mai pu-ţin periculoşi decât minorităţile maghiară, ucraineană, bulgară, ce puteau oricând deveni iredentiste.16

12 Volovici, Leon: Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antise-mitismului intelectual în România anilor ’30. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 198–202.

13 Ibidem, p. 26.14 Scurtu, Ioan – Dordea, Ioan: Op. cit., p. 468.15 Livezeanu, Irina: Op. cit., p. 281.16 Ibidem, p. 354. „Atitudinile românilor faţă de minorităţi se deosebeau în funcţie de câţi-

va factori, inclusiv gradul de urbanizare. Ucrainenii şi secuii, de pildă, erau predominant rurali, fiind aşadar socotiţi mai uşor de asimilat de către «naţiunea ţărănească» română decât maghiarii, germanii şi evreii mai urbanizaţi [...]. Aceste elemente urbane străine, pur-tători ai unei culturi cândva dominante, nu puteau fi acceptate de către naţiunea română în această perspectivă.”


20

Ucrainenii, deşi erau mai numeroşi în nordul Bucovinei, pe care îl domi-nau, iar anumiţi ucraineni erau ostili statului român prin iredentismul lor,17 erau în cea mai mare parte populaţie rurală. Ei nici nu avuseseră un stat al lor din care, ca etnie dominantă, să fi impus românilor raporturi de supe-rioritate-inferioritate. În consecinţă, naţionalismul românesc nu a avut o tradiţie de respingere a ucrainenilor. În aceeaşi situaţie erau şi bulgarii, pre-zenţi în număr mare în sudul Dobrogei, dar preponderent populaţie rurală. Deşi predispuşi la iredentism, Bulgaria fiind chiar vecină României, nici în cazul bulgarilor nu a existat o tradiţie a naţionalismului românesc de a se raporta la ei.

Raportul susceptibilităţi naţionaliste – romi

În acest context, care este situaţia romilor? Ei nu corespundeau ideii de pericol aşa cum era conceput în România interbelică nici din punct de vede-re cantitativ (prin număr), nici calitativ (nu erau competitori redutabili). Deşi oficial în 1930 au fost recenzaţi ca o etnie aparte, cu limbă proprie, asemenea celorlalte minorităţi, ei au continuat să fie percepuţi şi trataţi mai mult ca o categorie socială.18 Romii nu aveau în afara graniţelor României consângeni care, fiind etnii dominante în vreun stat mai mult sau mai puţin apropiat, să îi revendice, punând în discuţie stabilitatea statului român. Nu manifestau loialităţi ostile celei datorate statului român. Nu erau iredentişti şi nici nu s-a presupus că ar putea deveni. Nu se puteau revendica de la un naţionalism concurent, tot aşa cum nu practicau vreo religie al cărei mesianism să fie considerat drept piedică în calea asimilării sau a obţinerii loialităţii depline. În niciuna dintre regiunile României ei nu trăiau în zone compact ţigăneşti (enclave), care să conteste în vreun fel stăpânirea românilor asupra propriu-lui stat. Romii trăiau de secole pe pământ românesc şi nu constituiseră o problemă. Ei formau potrivit Recensământului din 1930 o populaţie majo-ritar rurală (84,5%),19 deci raportul urban romi – români nu-i defavoriza pe români, cum se întâmpla în cazul altor minorităţi.

17 Scurtu, Ioan – Buzatu, Gheorghe: Istoria Românilor în secolul XX (1918–1940). Paideia, Bucureşti, 1999, p. 14.

18 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 133. 19 Ibidem, p.120.

21


Comparativ cu alte minorităţi, romii nu puneau probleme elementului ro-mânesc în lupta pentru poziţiile de elită, nici în acel moment (fiind slab re-prezentaţi ca populaţie urbană), şi nici nu era probabil ca acest lucru să se întâmple prea curând (gradul de alfabetizare a populaţiei de romi era extrem de redus). Deci, ascendenţa socială a românilor nu era împiedicată de romi. O politică de „numerus clausus” etnică îndreptată împotriva romilor ar fi fost ceva de neconceput. Nu erau percepuţi ca periculoşi nici în economie. Nu ei erau cei care aveau cele mai rentabile meserii, activităţi sau funcţii, deci nu ei au atras reacţia naţionalistă a românilor, ce doreau repararea acestui dez-echilibru. Dar nu au fost nici inutili.

Din punct de vedere cantitativ sau demografic, romii nu constituiau o problemă, cum eronat s-ar putea crede acum, când se vorbeşte mult despre fertilitatea superioară a populaţiei de romi. Diferenţele de fertilitate se fac simţite abia în ultima vreme. „Astfel, generaţia de ţigănci născute în 1960 au o descendenţă finală cu doi copii mai mare decât româncele sau unguroai-cele aceleiaşi generaţii, în timp ce ţigăncile din generaţia născută în 1915 au în medie doar cu un copil mai mult decât româncele şi cu 1,5 copii mai mult decât unguroaicele”.20 Nu trebuie însă omis că acum vârsta medie a fe-tei rome la căsătorie este de 17 ani, faţă de 22,25 ani, cât este în cazul întregii populaţii (conform recensământului din 1992).21 Pentru perioada interbeli-că, lucrurile stăteau altfel, vârsta medie la căsătorie a româncelor fiind acum asemănătoare cu a ţigăncilor: „De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14 – 15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17 – 18 ani) sau a facul-tăţii (21 – 22 ani)”.22 Numărul copiilor în familia rurală era mare. Şi cum Ro-mânia era o ţară preponderent rurală, cu o populaţie ţărănească importantă (majoritatea ţăranilor fiind români), se credea că România avea un atu de-mografic (întărirea internă prin creşterea numărului de români, comparativ cu minoritarii, şi consolidarea externă, dispunând de resurse umane mai numeroase). România avea una dintre cele mai ridicate natalităţi din Europa şi deţinea, în consecinţă, un excedent natural al populaţiei foarte important. Românii puteau fi optimişti. „Din punct de vedere etnic, fertilitatea români-

20 Mureşan, Cornelia: Evoluţia demografică a României. Tendinţe vechi, schimbări recen-te, perspective (1870–2030). Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 172–173.

21 zamfir, Cătălin – zamfir, Elena: Ţiganii între ignorare şi îngrijorare. Alternative, Bucu-reşti, 1993, p. 74.

22 Scurtu, Ioan – Buzatu, Gheorghe: Op. cit., p. 81.


22

lor este sensibil mai ridicată decât fertilitatea celorlalte populaţii minoritare luate în ansamblu”.23

Dar cum de nu s-a alarmat opinia publică de natalitatea mai mare a ro-milor, superioară chiar şi natalităţii românilor? Pentru că nu existau motive să devină conştienţi de ea. Ţiganii fiind văzuţi mai mult ca un grup social de-cât ca unul etnic, nu au existat temeri în legătură cu natalitatea lor. Cel puţin nu împărtăşite de marea parte a opiniei publice.

La începutul secolului XX, Thessleff, în urma unor studii statistice referi-toare la romi, avansa nişte cifre care, deşi nu surprindeau exact numărul lor, permiteau identificarea zonelor cu o populaţie mai mare de romi. Conform acestora, în Ungaria şi Transilvania, la 1900, se aflau 280.000 de romi, în Ro-mânia antebelică – 300.000, în Turcia şi Grecia – 200.000, în Bulgaria – 52.000, în Rusia – 50.000, în Spania – 50.000, în Polonia – 15.000 etc. În urma schim-bărilor teritoriale datorate războiului, unii cercetători care scriau în epocă despre romi credeau că „România este ţara unde locuieşte cel mai mare nu-măr de ţigani”.24

Dar o perioadă îndelungată acest lucru a contat prea puţin pentru ro-mâni. Astfel de date nu au putut fi instrumentalizate de un naţionalism ro-mânesc insensibil atunci la romi. În primul rând, conform cifrelor oficiale furnizate de recensăminte, numărul romilor, raportat la restul populaţiei, nu era exagerat de mare. În 1930 romii, cu doar 1,5% din totalul populaţiei, reprezentau ca mărime doar al optulea grup etnic, după români (71,9%), un-guri (7,9%), germani (4,1%), evrei (4,0%), ruteni şi ucraineni (3,2%), ruşi (2,3%), bulgari (2,0%).25 Aceasta însemna că s-au declarat (recensământul din 1930 s-a bazat pe autoidentificare) „ţigani” 262.501 persoane.26

În al doilea rând, a intervenit un fenomen relativ puternic de asimilare a acestora. Ca un paradox, deşi îi depăşeau ca natalitate chiar şi pe români şi ar fi fost firesc ca numărul lor să crească, acest lucru nu s-a întâmplat. Ba chiar dimpotrivă, numărul lor s-a diminuat, cel puţin declarativ, potrivit re-censămintelor bazate pe autoidentificare.27

23 Georgescu, D. G.: La fertilité differentielle en Roumanie. Ed. Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 25.

24 Block, Martin: Die Zigeuner. Ihr Leben und ihre Seele. Dargestellt auf Grund eigener Reisen und Forschungen. Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, New York, Paris, Wien, 1997, p. 69–70.

25 Scurtu, Ioan – Dordea, Ioan: Op. cit., p. 468.26 Nastasă, Lucian – Varga, Andrea (ed.): Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare.

Ţiganii din România (1919–1944). Fundaţia CRDE, Cluj, 2001, doc. 207, p. 333.27 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare D.A.N.I.C.), Fond Direcţia

Generală a Poliţiei (în continuare D.G.P.), dosar 34/1922, f.14.

23


Raportarea la romi a populaţiei majoritare s-a făcut în bună măsură în funcţie de statutul social. Faptul că romii au fost mult timp robi în Ro-mânia şi au recurs la profesii doar complementare (în cea mai mare parte) agriculturii au reprezentat factori ai statutului social inferior. Că înrobirea romilor a determinat o accentuată marginalizare a lor, cu consecinţe pe termen lung, o gândea şi Calinic I. Popp Şerboianu, creatorul primei orga-nizaţii moderne a romilor interbelici şi, împreună cu el, ceilalţi lideri romi: „Deşi eliberaţi, sărăcia le-a impus noi servituţi făcând din ei, cu foarte mici excepţii, veritabili paria pe care toată lumea îi exploatează sau îi împinge să recurgă la toate mijloacele pentru a duce o viaţă mai bună”.28 Deşi mai săraci, „între minorităţi şi români, ţiganii ocupă un loc de mijloc [...]. Ei nu sunt străini după o atât de îndelungă conlocuire cu românii, dar inferio-ritatea de situaţie socială în care au fost veacuri întregi ca robi [...] face ca azi, după mai mult de jumătate de veac de la dezrobirea lor, ei să formeze o categorie aparte nu atât din punct de vedere etnic, cât din punct de vedere economic şi social”.29

Totuşi, aceste diferenţe au tins să se estompeze, procesul de asimilare lingvistică şi etnică ce a cuprins marea parte a populaţiei rome fiind încu-rajat de dobândirea unui statut social-economic apropiat de cel al celorlalţi. Reforma agrară a încurajat acest proces de asimilare.30

Explicaţii pentru asimilare oferă şi Aurel Boia, care cercetase situaţia ţi-ganilor din satul Şanţ, judeţul Năsăud. Aceştia nu mai vorbeau ţigăneşte, aveau aceeaşi religie ca a celorlalţi şănţeni (români), aceleaşi obiceiuri (bo-tez, nuntă, înmormântare, pomeni), aceleaşi superstiţii, acelaşi port etc. Boia afirma că „ţiganii, trăind în contact cu românii, au continuat să se integreze în comunitatea acestora [...]. Fiind stabili, contactul lor cu românii dintr-un anumit sat s-a permanentizat şi în felul acesta au putut să se apropie de aceş-tia, împrumutând de la ei forme de viaţă şi participând la viaţa colectivă a satului. Pe de altă parte, starea lor materială şi culturală îmbunătăţindu-se, diferenţa de nivel între ei şi români nu a mai fost atât de prăpăstioasă încât să facă cu neputinţă o integrare a lor în comunitatea românească. [...] Cu timpul, românii, mult mai numeroşi [...], au izbutit să le impună noi forme de viaţă, ceea ce micşora numărul deosebirilor dintre ei. De acum înainte ţiganii iau parte la viaţa satului şi se integrează din ce în ce mai mult, încât

28 Şerboianu, Calinic I. Popp: Les Tsiganes. Histoire-Ethnographie-Linguistique-Grammaire-Dictionnaire. Payot, Paris, 1930, p. 57.

29 Păun, Domnica: Ţiganii în viaţa satului Cornova. Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socia-lă, X, 1932, p. 521.

30 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria…, p. 125.


24

se poate vorbi nu numai de un proces de integrare [...] ci uneori chiar de un proces de asimilare”.31

La concluzii asemănătoare ajungea şi Domnica Păun, care studiase sa-tul basarabean Cornova din Orhei. Ea considera că, în mare, existau două căi prin care „elementul ţigănesc poate evolua astfel încât să se topească în masa populaţiei ţărăneşti [...]: prin înrudire cu moldovenii – e mijlocul cel mai direct, dar cel mai greu de realizat [...]. Mijlocul celălalt e posesiunea de pământ care atrage şi ea după sine intrarea în societatea românească [...]. Aceasta din urmă este totuşi mijlocul cel mai sigur şi cu mai multă putinţă de realizare pentru marea masă a ţiganilor”.32

Deşi recensământul din 1930 trebuie privit cu anumite rezerve, este sur-prinsă o tendinţă: asimilarea pronunţată a romilor în epocă. Numărul romi-lor oferit de recensământul din 1930 este inferior celui de la sfârşitul secolu-lui al XIX-lea.33 Referitor la tendinţa tot mai accentuată a acestui grup etnic de a se dispersa şi de a se topi în masa populaţiei majoritare, cazul fostelor provincii ungureşti este mai concludent prin bogăţia detaliilor. „La 1893, în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana au fost recenzaţi 151.711 ţigani pe când în 1930 s-au numărat doar 109.156, deci s-a produs o reducere de 42.555 suflete sau 28,1% (…). Din cele 462 comune de dincolo de Carpaţi în care în 1893 s-au numărat cel puţin 50 ţigani, în 127 cifra lor absolută este staţionară sau în creştere, în 266 comune este în scădere, iar în 69 comune ţiganii au dispărut complet”.34 Fenomenul de asimilare era pronunţat şi în Vechiul Regat. Faţă de 200.000 romi, cât era estimarea minimă pentru sfâr-

31 Boia, Aurel: Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud). Sociologia românească, III, 1938, p. 3–5. Tot la Aurel Boia, dar la p. 12–15 „Situaţia lor de toleraţi se schimbă. Acum sunt propri-etari. Locuinţele în care stau şi locul pe care sunt clădite sunt proprietatea lor [...]. O locuinţă pe loc propriu înseamnă stabilitate şi deci închegarea unor anumite relaţii cu ceilalţi săteni, care duc la apropiere şi deci la integrare [...] Ei pot trata cu românii fără acea plecăciune a cerşetorului faţă de binefăcător, lucru care uşurează integrarea lor [...]. Raporturile lor cu românii nu mai sunt de dependenţă, ci de interdependenţă [...]. Cei ce pot îşi cumpără pă-mânt, ştiut fiind că acest lucru este de o deosebită importanţă pentru locuitorii satelor”. La p. 41–43, Boia continuă să ofere detalii despre asimilare: „Acest proces de asimilare a început de mai mult timp. El se realizează prin căsătorii mixte între români şi ţigani. Un copil născut dintr-o asemenea căsătorie se va considera mai mult român decât ţigan, iar cel mai târziu după o generaţie asimilarea va fi complet făcută [...]. Ridicaţi culturaliceşte, dar mai ales economiceşte, căsătoriile mixte se vor înmulţi. Fiii ţiganilor înstăriţi vor putea uşor să se căsătorească cu românce şi desigur că vor căuta s-o facă. În acest fel, procesul de asimilare se va intensifica, dar până la întreaga lui depănare va mai trece încă multă vreme fiindcă, oricât se va intensifica el va rămâne totuşi un proces lent”

32 Păun, Domnica: Op. cit., p. 527.33 Achim, Viorel: 1998 Ţiganii în istoria ..., p. 122.34 Nastasă, Lucian – Varga, Andrea: Op. cit., doc 207, p. 341.

25


şitul secolului al XIX-lea, în 1930, provinciile Vechiului Regat mai aveau doar 137.663 romi, deci numărul lor scăzuse cu aproximativ 31%.35

Pe de altă parte, când se producea asimilarea, ei deveneau în mai mare măsura români decât maghiari, lucru care, în condiţiile competiţiei dintre români şi minoritari în Transilvania interbelică, era apreciat ca favorabil in-tereselor româneşti. Această românizare mai accentuată s-a datorat şi su-prapunerii de habitat între români şi romi, comparativ cu alte minorităţi. Şi romii, ca şi românii, trăiau majoritatea la ţară, iar ţăranii români acope-reau mai toată ţara. Deci romii, când renunţau la propria etnie, deveneau mai degrabă români decât unguri sau alţi minoritari posibil iredentişti. „S-a constatat că refugiul ţiganilor (în Transilvania) se face mai degrabă în sânul populaţiei române decât în al celei maghiare sau germane, mai ales când do-minaţia o au românii şi când majoritatea populaţiei din sat e românească”.36 Când, în septembrie 1942, s-au luat măsuri pentru evacuarea unor romi din apropierea Sighişoarei, locuitorii români au fost nemulţumiţi întrucât „se ştie că totdeauna ţiganii au fost consideraţi şi trecuţi la numărul românilor, nefiind socotiţi ca o minoritate aparte. Românii întăriţi cu efectivul ţiganilor au putut totdeauna să-şi asigure majoritatea de voturi în trecutele alegeri şi să se impună în locuri de conducere faţă de celelalte minorităţi; măsura lua-tă recent a înstrăinat pe ţigani de loialitatea pe care o dovedeau faţă de ele-mentul românesc”.37

Deşi au apărut, mai ales prin anii ’40, aprecieri potrivit cărora numărul real al romilor era mai mare decât cel surprins de recensământul din 1930, ele nu au caracterizat sau influenţat naţionalismul interbelic. În urma cer-cetărilor efectuate în Ţara Oltului (în judeţul Făgăraş), pentru care recen-sământul din 1930 dădea 2,9% populaţie ţigănească (autoidentificaţi), Ion Chelcea stabilea că, în realitate, numărul romilor era de 4.633 (6,7% din po-pulaţia totală), la această cifră ajungând prin heteroidentificare. Pornind de la exemplul Ţării Oltului, el aprecia că această situaţie era valabilă pentru întreaga ţară.38

35 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 122.36 Chelcea, Ion: Ţiganii din România. Monografie etnografică. Ed. Institutului Central de

Statistică, Bucureşti, 1944, p.78.37 D.A.N.I.C., Fond IGJ, dosar 189/1942, f. 90. Tot pentru situaţia creată la Sighişoara vezi

şi Achim, Viorel: Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Editura Enci-clopedică, Bucureşti, 2004, vol. I, doc. 143, p. 224–225.

38 Chelcea, Ion: Op. cit. p. 63–88.


26

Nici din punct de vedere calitativ romii nu au constituit o problemă. În plan social-economic, romii nu stânjeneau ascensiunea românilor la poziţi-ile de elită. Pe de altă parte, ei şi-au avut rostul lor în economia tradiţională românească, adeseori fiind socotiţi indispensabili.

România Mare a fost o ţară preponderent agrară. Majoritatea populaţiei (românească) trăia la ţară. Reforma agrară a satisfăcut doleanţele ţărănimii, dar numai parţial. Se dăduse pământ, dar nu îndeajuns pentru a acoperi necesităţile ţăranilor. Populaţie rurală (84,5%),39 şi romii au întâmpinat difi-cultăţi similare sau chiar mai mari. De reforma agrară au beneficiat şi aceş-tia, micşorându-se diferenţele ce-i separau de restul populaţiei majoritare şi facilitând asimilarea, dar au existat şi categorii de romi excluşi de la împro-prietărire (nomazii nelegaţi de vreun sat şi mare parte a rudarilor care, aflaţi în apropierea pădurilor, de al căror lemn depindeau, erau departe de vatra satului).40 Ce-i caracteriza economic, în mod tradiţional, era rolul lor impor-tant în practicarea unor meşteşuguri rurale (repararea şi producerea utila-jului agricol). Martin Block aprecia că ei se făceau într-un fel sau altul utili localnicilor îndeplinind meserii pe care puţini le-ar fi exercitat sau furnizau populaţiei toate felurile de obiecte pe care aceasta nu le fabrica. Era o modali-tate de a se face într-un fel indispensabili şi de a obţine dreptul la existenţă şi toleranţă binevoitoare.41 Existau meserii, îndeosebi în mediul rural, ce erau văzute ca exclusiv ţigăneşti: „în mentalitatea ţăranului nostru însă, s-a înce-tăţenit ideea că numai ţiganii pot fi fierari”.42 Acesta era şi cazul romilor care confecţionau cărămizi şi alte obiecte de gospodărie. Rudarii se ocupau cu producerea obiectelor din lemn. Lăutăria, ca profesie, era practicată mai pes-te tot de către muzicanţi romi. „Introducerea lor în muzica românească de la sate cu atâta succes a făcut loc unei prejudecăţi populare: că numai ţiganii cântă pentru alţii”.43 Dar profesiile tradiţionale ale romilor, atât de necesare societăţii româneşti tradiţionale, încep să nu mai aibă aceeaşi căutare. Apar şi meşteşugari români în mediul rural, ce tind să li se substituie,44 produsele de fabrică fac o tot mai mare concurenţă produselor manufacturate de romi, ursarilor li se interzice practicarea ursăritului, zidarii romi sunt concuraţi

39 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 120.40 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 124.41 Block, Martin: Die materielle Kultur der rumänischen Zigeuner. Versuch einer monogra-

phischen Darstellung. Ed. Peter Lang, Frankfurt am Main, Bern, New York, Paris, 1991, p. 130–135.

42 Chelcea, Ion: Op. cit. p. 108.43 Ibidem, p. 113.44 Păun, Domnica: Op. cit., p. 525–526.

27


de meşteri străini, lăutăria intră în declin (din cauza concurenţei jazzului, a muzicii moderne, a muzicii radiofonice).45

Pe de altă parte, „ţiganii”, aparent atât de asemănători, erau foarte dife-riţi, existând chiar grupuri endogame printre ei. Erau cazuri când, de pil-dă, diverse categorii de romi spuneau despre alţii, heteroidentificaţi ca „ţi-gani”, că nu sunt din neamul lor. Au existat, după Ion Chelcea, trei mari categorii de romi: nomazii, rudarii şi aşa-zişii „ţigani de sat”. În perioada interbelică doar o mică parte dintre romi mai erau nomazi, ceilalţi fiind deja sedentari. „În ultimul timp însă, aceşti ţigani nomazi se împuţinea-ză intrând şi ei în numărul celor aşezaţi”.46 Astfel, în vara lui 1942, când au fost deportaţi toţi nomazii, această categorie mai însuma doar 11.431 de persoane,47 în condiţiile în care, în 1925, numărul lor era aproximat de către Jandarmerie la 60.000.48 Asociaţiile moderne ale romilor, apărute în perioada interbelică, au fost conştiente de handicapul de a reprezenta gru-puri atât de heterogene. Mulându-se pe discursul naţionalist românesc şi depinzând de susţinerea autorităţilor, aceste organizaţii rome interbelice au jucat cartea filoromânismului romilor. Aceştia, comparativ cu celelalte minorităţi, erau descrişi ca fiind singurii loiali românilor. Acest românism mereu repetat evident că nu avea cum să displacă.

Romii – percepţiile naţionalismului interbelic. Atitudinea intelectualităţii

La absenţa romilor de pe agenda partidelor naţionaliste a contribuit, pe lângă situaţia lor reală, şi atitudinea tradiţională a intelectualităţii româ-neşti faţă de ei. Elita culturală a ţării nu avea nici ea o percepţie ostilă romilor. Felul în care intelectualii i-au văzut pe romii interbelici a datorat mult tradi-ţiei scriitoriceşti de secol XIX.

Există mari diferenţe între evrei şi romi în ceea ce priveşte impactul avut de intelectualitate asupra modului în care oamenii de rând au văzut cele două minorităţi în perioada interbelică. Intelectualii au avut un rol foarte important în mişcarea naţională din secolul al XIX-lea. Identificaţi cu mitul

45 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 123–124.46 Potra, George: Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Fundaţia „Regele Carol I”,

Bucureşti, 1939, p. 121.47 Achim, Viorel: Documente privind deportarea ţiganilor…, vol I, p. XIV.48 Iovan, Romulus: Despre ţiganii nomazi. Revista Jandarmeriei, III, 1925.10.11, p. 421.


28

naţional, intelectualii devin ei înşişi obiectul unui cult (al poetului, al cărtu-rarului), întruchipare a patriotismului, a creativităţii geniului naţional. „În măsura în care xenofobia, ostilitatea faţă de evrei sau o formă teoretizată de antisemitism au intrat în componenta naţionalismului acestor ghizi spiritu-ali ai naţiunii, influenţa lor, şi sub acest aspect, a fost covârşitoare. Fiecare nouă mişcare naţionalistă extremă se revendică, pe drept sau nu, de la marii înaintaşi deveniţi «precursori» ai noului curent. Posibilitatea reală de a folosi texte, pasaje din scrierile lor pentru a justifica o lozincă, un program politic, o teorie antisemită au avut un impact propagandistic şi formativ enorm. În-treaga presă naţionalistă dintre cele două războaie, studiile doctrinare etc. sunt invadate de citate din scrierile lui Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Conta, Iorga pentru justificarea antisemitismului şi a gravităţii «pericolului evre-iesc» [...]. Ele au modelat spiritul public, pe baza lor s-a făcut educaţia patrio-tică a generaţiilor de elevi [...]. Antisemitismul intelectual a alimentat cu ar-gumente ideologice discriminarea şi antagonismul faţă de evrei, întreţinute de politicieni.”49

Din cele de mai sus reiese că, în cazul evreilor, s-a mers în sensul curen-tului. În perioada interbelică, o parte a românilor, simţind că există o „pro-blemă evreiască”, au recurs la aprecierile antisemite ale unor oameni a căror părere avea greutate datorită importanţei lor culturale şi naţionale. Probabil că dacă nu ar fi existat o asemenea problemă evreiască, ei nici nu ar fi fost revendicaţi atât de des (cum se întâmplă cu grecii care, de la sfârşitul seco-lului al XIX-lea, încep să nu mai fie valorizaţi negativ; cum nu a existat o psi-hoză antigrecească în perioada interbelică, aceeaşi presă naţionalistă nu a pus accent pe antigrecismul lui Eminescu – mai vehement chiar decât anti-semitismul său).50

Se face, deci, o triere în opiniile predecesorilor iluştri în funcţie de necesi-tăţile prezentului. Aceasta este situaţia evreilor. Ea, însă, prezintă diferenţe faţă de cea a romilor. Am văzut că, în perioada interbelică, romii, pentru na-ţionalismul românesc, n-au constituit o problemă naţională, ci mai degrabă au fost neglijaţi.

În consecinţă, nici nu s-a apelat la opinia oamenilor de cultură în privinţa lor. Nu s-a apelat şi pentru că, neexistând o „problemă ţigănească”, şi nu doar în perioada interbelică, ci şi înainte, aceşti oameni de cultură nu se pronun-ţaseră în termeni negativi referitor la romi.

49 Volovici, Leon: Op. cit., p. 198–200.50 Ibidem, p. 33.

29


Ba chiar dimpotrivă: ce s-a scris despre ei de către elita culturală româ-nească (începând cu perioada dezrobirii51 şi până la al Doilea Război Mondi-al) nu schiţează, în general, o imagine negativă. În niciun caz nu este simi-lară imaginii evreului. Asemenea scrieri surprind un mit devenit tradiţional, al „ţiganului” privit cu o superioritate dublată de o intenţie civilizatoare.52 Nu sunt omise stereotipuri pozitive despre dorul de libertate al ţiganului (fie el nomad sau sedentar – dar într-o primă fază rob), harul muzical, senzuali-tatea ţigăncilor etc. Iniţial, în aceste scrieri se pune accentul pe necesitatea de ordin umanitar a eliberării lor şi pe intenţia civilizatoare. Tipul acesta de discurs este elaborat îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ser-vind şi ca justificare pentru eliberarea robilor boiereşti. Ulterior, accentul în-cepe să se pună pe exotismul ţiganilor, impunându-se mitul ţiganului liber şi fericit: el trăieşte în condiţii economice mizere, are un statut social inferior, de neinvidiat, dar este o persoană independentă care, ducându-şi, ce-i drept, viaţa la marginea societăţii este, totuşi, în afara constrângerilor acesteia. Printre cei ce-au scris despre ţigani au fost M. Kogălniceanu, Costache Ne-gruzzi, Vasile Alecsandri, Radu Rosetti, Gh. Sion, N.D. Cocea, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade etc.

Factorii politici din România interbelică nu erau interesaţi de romi. Pentru a oferi o perspectivă analitică, diferenţiem între trei tipuri de naţionalism ro-mânesc, în funcţie de felul în care s-au raportat la minorităţi, de capacitatea lor de manifestare şi de influenţa lor asupra opiniei publice. Astfel, există un naţionalism moderat, al partidelor de guvernământ (Partidul Naţional Libe-ral şi Partidul Naţional Ţărănesc),53 bazat mai mult pe încurajarea românilor decât pe descurajarea minorităţilor. În al doilea rând, există un naţionalism manifest antisemit al partidelor de extremă dreaptă. Şi aici ne referim în pri-mul rând la Mişcarea Legionară şi la Partidul Naţional Creştin54 care, fără a fi ajuns la guvernare (cu excepţia scurtului episod din iarna lui 1937-1938 al P.N.C.), pledau şi pentru introducerea de măsuri restrictive la adresa minori-tarilor, precum numerus nullus, clausus, valachicus etc. În fine, există naţio-nalismul eugeniştilor români, ţiganofob, dar care, pentru perioada interbe-lică, nu a avut impact asupra autorităţilor, a partidelor politice sau a opiniei

51 Achim, Viorel: Ţiganii în istoria..., p. 88.52 Boia, Lucian: Op. cit., p. 278. Pentru mai multe informaţii despre reprezentarea romi-

lor: Melwisch-Birăescu, Simina: zwischen Philantropie und Verachtung. ‘zigeuner’ als politische und ethnographische Objekte in Rumänien und Österreich–Ungarn. In Her-bert Uerlings – Iulia-Karin Patrut (ed.): ‚Zigeuner‘ und Nation. Repräsentation-Inklusion-Exklusion. Peter Lang, Frankfurt am Main, 2008, p.381–400.

53 În continuare P.N.L. şi P.N.Ţ.54 În continuare P.N.C.


30

publice. El a rămas elitist şi s-a manifestat mult prea târziu pentru a fi inclus în această analiză, centrată pe perioada interbelică.55 Când vorbim despre „naţionalism românesc” ne raportăm la primele două tipuri.

Romii nu aveau cum să conteze pentru primele două tipuri de naţiona-lism (moderat şi antisemit). Nefiind „periculoşi” prin cantitate sau calitate, manifestându-şi loialitatea faţă de elementul românesc, utilitatea lor econo-mică fiind apreciată, cum ar fi putut naţionalismul românesc să se raporte-ze la romi? Pe de altă parte, romii erau deosebiţi de alte minorităţi care erau relativ închise, dispunând, în general, de puternice elemente coezive (lim-bă proprie, religie, instituţii culturale proprii, deziderate politice specifice). Despre acestea se credea că ar fi putut deveni periculoase statului român în anumite condiţii.

Că nu se poate vorbi despre o obsesie ţiganofobă în epocă se confirmă prin atitudinea celor mai importante partide de guvernământ, P.N.L. şi P.N.Ţ., atât în perioada interbelică, cât şi în perioada războiului. Aceste partide nu au văzut în romi o problemă, ci au avut chiar anumite înţelegeri cu organi-zaţiile lor, iar când, în septembrie 1942, o parte a romilor sedentari erau de-portaţi, Constantin I. C. Brătianu îi trimitea lui Antonescu (în 16 septembrie 1942) o scrisoare în care cerea sistarea deportărilor din considerente uma-nitare, dar şi economice: „Nimeni nu înţelege scopul şi interesul acestor ex-pulzări. După cum ştiţi foarte bine, aceşti cetăţeni români nu au fost supuşi până astăzi, în statul nostru, la un tratament special. Ei sunt ortodocşi ca şi românii şi ocupă în ţara noastră un rol economic important, fiind meseriaşi dibaci ca potcovari, fierari, căldărari, cărămidari, zidari sau lucrători agri-coli şi salahori. Mulţi sunt mici negustori, mici proprietari, lăptari etc. aproa-pe toţi lăutarii din ţara noastră sunt ţigani şi nu este sărbătoare populară

55 El reprezintă, totuşi, o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte perceperea ro-milor. Este una făţiş rasistă, argumentată „ştiinţific”, care se distanţează conşti-ent de percepţiile anterioare faţă de minorităţi. Apar elemente noi în desemnarea pericolelor pentru neamul românesc, un grup etnic f iind perceput ca periculos, în funcţie de alţi factori, indiferent de intenţiile ori capacităţile sale numerică şi social-economică de-a pune în discuţie statul naţional român. Pentru mai multe informaţii despre romi, eugenie şi biopolitică în spaţiul românesc, amintim, în or-dinea apariţiei, următoarele lucrări: Achim, Viorel: Ţiganii în istoria…, p. 134–139; Bu-cur, Maria : Eugenics and Modernization in Interwar Romania. University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 2001 ; Achim, Viorel : Gypsy Research and Gypsy Policy in Romania, 1920–1950. In: Michael zimmermann (ed.): Zwischen Erziehung und Vernichtung. Zige-unerpolitik und Zigeunerforschung im Europa des 20. Jahrhunderts. Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 2007, p. 156–174; Turda, Marius: The Nation as Object: Race, Blood, and Bio-politics in Interwar Romania. Slavic Review 66 (3)/2007, p. 413–441; Turda, Marius: ‘To End the Degeneration of a Nation’: Debates on Eugenic Sterilization in Interwar Romania. Medical History 53 (1)/2009, p. 77–104.

31


care să se poată dispensa de concursul lor. Deodată, autorităţile le pun în vedere să plece din ţara în care s-au născut şi în care moşii şi strămoşii lor au trăit, din ţara pentru care, ca buni români, şi-au vărsat sângele fiind înrolaţi în armată [...]. Ce folos va rezulta din expulzarea lor? Oare ţara românească, mai cu seamă după războiul actual, este suprapopulată şi are o abundenţă de meseriaşi muncitori, care cere sacrificarea unui număr mare din cetăţe-nii ei?”56 Cu acest mod de a vedea lucrurile erau de acord şi naţional-ţărăniş-tii: „Conducerea P.N.L. a trimis domnului Iuliu Maniu copia unui memoriu de protest pe care d-l Dinu Brătianu l-a trimis d-lui mareşal Antonescu în ches-tiunea ţiganilor din Transnistria. Fruntaşii naţional-ţărănişti îşi exprimă so-lidaritatea lor cu protestul d-lui Dinu Brătianu”.57

Dar mult mai eficientă pentru analizarea imaginarului politic ar fi cu-noaşterea atitudinilor partidelor vehement naţionaliste şi antisemite (Mişca-rea Legionară şi P.N.C.) faţă de romi. Nici ele nu au fost sensibile la „primejdia ţigănească”. În toamna anului 1933, G.A. Lăzurică, unul dintre liderii romi, având nevoie de susţinere pentru crearea Uniunii Romilor, a apelat la stu-denţimea legionară, iar naţionalistul şi antisemitul Corneliu zelea Codrea-nu i-a promis ajutor. Ca urmare a sprijinului său, Codreanu a fost proclamat membru de onoare al Uniunii Romilor, în data de 8 octombrie 1933.58

La fel, câţiva ani mai târziu, în vara lui 1937, antisemitul Partid Naţional Creştin al lui A. C. Cuza şi Octavian Goga încheia un acord electoral cu liderii romi, Şerboianu şi Lăzurică.59 Sigur, interesul era reciproc. La urma urmei, romii aveau drept de vot, iar voturile nu stricau niciodată, mai ales că se apropiau alegerile. Dar ca partid nu te înhami cu oricine, pentru că rişti să pierzi încrederea propriului electorat. Pe lângă voturile alegătorilor stabili, poţi încerca, eventual, obţinerea altora noi, dar cu grija de a nu-ţi contraria electoratul. Iar ca partid naţionalist şi antisemit (ca cel condus de A. C. Cuza si Octavian Goga), nu închei alianţe cu grupuri suspectate că ar fi periculoa-se naţiei. Pe acestea le combaţi.

Doar că P.N.C. nu a văzut o problemă în a încheia un astfel de acord cu romii, fiind interesat de combaterea unui anumit tip de pericol naţional, în care romii nu aveau posibilitatea de a fi incluşi. Ca şi alte partide antisemite, şi P.N.C. a tins să identifice minorităţile ca periculoase în funcţie de potenţi-alul lor de a submina statul naţional şi de a fi competitive social-economic, concurându-i cu succes pe români (clasa de mijloc). „Toată tragedia noastră

56 Ioanid, Radu: Evreii sub regimul Antonescu. Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 313–314.57 D.A.N.I.C., Fond D.G.P., dos. 190/1942, f. 124.58 Nastasă, Lucian – Varga, Andrea (ed.): Op. cit., doc. 80, p. 187.59 Sandache, Cristian: Doctrina naţional-creştină în România. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 47.


32

este că în faţa celor 2-3 milioane de burghezi români care populează oraşele şi satele acestei ţări stau cel puţin tot pe atâţia burghezi străini şi ovrei care se bucură de acelaşi statut personal cu noi, fiind deopotrivă ocrotiţi de către legile româneşti ca şi autohtonii.”60

Aceasta este caracteristica dezbaterilor naţionaliste de-a lungul anilor ’30. Periculos este cel puternic economic, numeros şi „neasimilabil”, adică, în prin-cipal, evreul.61 Astfel, „trebuie să facem o deosebire între populaţia jidovească ce s-a pripăşit la noi cu câteva zeci de ani în urmă şi celelalte populaţii mino-ritare care au o vechime mai mare pe acest pământ. Acestea din urmă trebuie să înţeleagă că actuala situaţie politică a României [...] s-a clădit pentru veş-nicie. Interesul lor este de a se identifica cu interesele superioare ale Statului român. [...] Cu popoarele minoritare creştine e posibilă o asimilare a lor în ma-rea masă a poporului român. Populaţia jidovească va constitui în România, totdeauna, un cui băgat în inima neamului nostru”.62 Altfel spus, „Trebuie să ne întoarcem către o mai puternică şi mai fierbinte afirmare a naţionalismului nostru, mai ales faţă de străinii din sânul ei pe care nu-i putem asimila şi care prin urmare ca un corp străin în lăuntrul unui organism pot să-i pericliteze existenţa. Evreul e periculos pentru că [...] acaparând toate mijloacele de vie-ţuire mai îndemânatice ale pământenilor, formează clasa de mijloc şi tinde a deveni clasa stăpânitoare. [...] Evreul, neputându-l asimila, trebuie să căutăm a-l elimina [sublinieri în original, n. P.M.] din sânul nostru.”63

Programul Partidului Naţional Creştin ilustra aceste diferenţe: „Vrem Ro-mânia a românilor. Vrem ca stăpânirea politică, economică a naţiunii do-minante să se afirme dezrobită de orice amestec parazitar. [...] În materie minoritară distingem: 1. Minorităţi care din prima zi a întemeierii României Mari s-au încadrat în ideea Statului Naţional, identificându-se cu interesele naţiunii dominante. [...] 2. Minorităţi care fiind infiltraţii ale unor neamuri constituite în State Naţionale la hotarele României, expuse fiind agitaţiilor permanente din aceste ţări ale căror guverne lansează pe faţă lozinci revi-zioniste, prezintă încă în manifestările lor tendinţe centrifuge [...] 3. Elemen-tul evreiesc care prin străvechi impulsuri extra-teritoriale, cetăţenia lui prea recentă, contactul cu influenţele statelor cărora le-au aparţinut, înfăţişează

60 Cuza, A. C.: Burghezia română. Apărarea Naţională, 1935.4.7, p 1.61 Cuza, A. C.: Minorităţile naţionale în România. Atitudinea minorităţii germane. Apăra-

rea Naţională, 1934.6.17, p. 1: „Jidanii pretind nimic mai puţin decât să ocupe România întreagă. O şi ocupă chiar de pe acum: ca adevărat teritoriu colonial jidănesc. Ocupă oraşele, ocupă pământurile, ocupă funcţiile. Ocupă administraţiile publice sau – mai mult decât le ocupă – le stăpânesc cu banii lor. Corup tot ce întâlnesc în cale.”

62 Vechiu, C.: L.A.N.C. şi minorităţile. Apărarea Naţională. 1931.5.17. p. 2. 63 Cuza, A.C.: Despre problema jidănească şi soluţia ei. Ţara Noastră, 1937.10.7, p. 1.

33


note dizolvante, potrivnice consolidării Statului Român şi faţă de care Statul Român are datoria să-şi apere organizaţia şi munca românească.”64

După cum se vede, romii nu erau printre minorităţile periculoase (nu din perspectiva acestui naţionalism, care oricum avea mai mare succes la mase decât cel inspirat de eugenie). Romii erau complet diferiţi de evrei.

Acestea sunt motivele pentru care s-a putut încheia în vara lui 1937 înţe-legerea dintre P.N.C. şi două organizaţii rome conduse de Popp Şerboianu şi G.A. Lăzurică. ziarul „Ţara Noastră”, oficiosul P.N.C., a avut o ediţie dumini-cală de-a lungul verii lui 1937, purtând subtitlul „Ediţie specială pentru Romii din România”, redactată de cei doi lideri romi. Vorbindu-se despre Octavian Goga, care fusese deschis acestei colaborări solicitate de către romii grupaţi în jurul celor doi lideri, mesajul era: „Adunaţi-vă toţi sub drapelul său care pentru noi romii este singura mântuire. [...]. Bunii români vor vedea din ati-tudinea noastră că romii sunt mai folositori neamului românesc decât unii din minoritarii ce duşmănesc ţara şi privesc peste graniţele ei”.65 Se afirma că P.N.C. „al domnilor A. C. Cuza şi Octavian Goga, cercetând trecutul nea-mului românesc, a găsit că dintre toţi străinii numai neamul romilor a fost acela care s-a jertfit pentru ţară şi n-a trădat-o niciodată aşa cum au făcut-o mulţi din neamul jidovesc.”66

S-au organizat, sub patronajul P.N.C., adunări electorale ale romilor, la care liderii romi accentuau naţionalismul românesc specific romilor, since-ritatea patriotismului lor. Pentru a fi şi mai convingători, nu lipseau nici anu-mite puseuri de antisemitism. „Suntem în ţară 120.000 alegători romi [...]. Un număr care atârnă greu în balanţa electorală [...]. Fraţi romi, jidanii care n-au mai multe drepturi ca noi în ţara românească, acest popor străin de necazu-rile şi interesele naţionale ale neamului românesc, cântând la struna comu-nistă, cu sprijinul unor partide de stânga, se aleg totuşi deputaţi, senatori, consilieri [...], se dau drept evrei pământeni, dar caută să formeze Partid Na-ţional Evreiesc, Front Popular sau să se pună sub scutul Alianţei Universale Israelite, ameninţând România cu intervenţia unor foruri străine. Noi, romii, nu ne considerăm minoritari, nu gândim să formăm un Partid al Romilor, nici nu cântăm în struna intereselor străine neamului românesc. Suntem cetăţeni modeşti ai ţării, cu drepturi şi îndatoriri cetăţeneşti egale cu ale tu-turor concetăţenilor noştri. Vrem acum să beneficiem de această egalitate şi să impunem egalitate de tratament cetăţenesc. Singurul partid care a înţeles

64 Programul P.N.C. 1937.7.14 Ţara Noastră, p. 1.65 Lăzurică, G.A.: O lămurire. Ţara Noastră. Ediţie specială săptămânală pentru Romii din

România, 1937.7.11, p. 1.66 Mirmilo, C.: România a Românilor! Ţara Noastră. Ediţie specială săptămânală pentru

Romii din România, 1937.7.25, p. 1.


34

problema noastră socială, dreptatea cauzei noastre, a fost Partidul Naţional Creştin [...]. În viitoarele alegeri pentru consiliile judeţene şi comunale, pre-cum şi pentru camere de muncă, vor figura pe listele acestui partid şi repre-zentanţi ai Organizaţiei Cetăţeneşti a Romilor din România. În fiecare judeţ va fi şi un consilier judeţean de origine romă. Tot aşa şi în fiecare oraş şi co-mună, vor fi câte un consilier comunal rom [...]. Se cuvine deci ca toţi romii într-un cuget şi o simţire să se considere membri aderenţi ai Partidului Naţi-onal Creştin şi să dea voturile acestui partid.”67

După ce, în septembrie 1937, ediţia săptămânală pentru romi a „Ţării Noastre” şi-a încetat apariţia, puţine informaţii mai apar despre cei doi lideri romi. Totuşi, pe 2 februarie 1938, Lăzurică prezida o întrunire convocată de Asociaţia Cetăţenească a Romilor din România, filiala Craiova. Continua să susţină că „romii au dreptul să li se acorde şi lor oarecari înlesniri [...]. Pentru binele nostru şi al ţării să urmăm P.N.C. căci prin el putem izbuti. Nu este vor-ba de un partid învechit în rele, ci de un partid în frunte cu Patriarhul Naţi-onalismului, d-l profesor A.C. Cuza şi cu poetul neamului, d-l Octavian Goga [...]. Romii nu pleacă peste graniţă, ei sunt patrioţi, iubesc ţara românească, care este şi a lor şi sunt buni creştini [...]. Azi avem la cârma ţării un guvern al românismului, singurul guvern de care naţiunea are nevoie [...]. Credem că prin acest guvern, poporul românesc îşi aşază azi o soartă mai bună. Noi, romii, trebuie să mergem la luptă cu lozinca «România a românilor».”68

În felul acesta s-au exprimat liderii romi. Nu ne interesează excesele anti-semite de care uneori au dat dovadă şi care, foarte probabil, au fost conjunc-turale, ei fiind interesaţi de câştigarea simpatiei şi a sprijinului P.N.C. Ce ni se pare, în schimb, semnificativ este că un partid foarte sensibil la primejdiile naţionale nu a identificat în romi un astfel de pericol. Punctul de vedere al naţional-creştinilor era că „numai în P.N.C. oamenii, chiar şi cei mai umili, găsesc condiţiunile sufleteşti de a se dedica patriei pentru a-i sluji creştineşte şi cu neştirbită dragoste. În partidul nostru, romii au venit să înveţe cum se iubeşte un neam, cum se adoră un rege [...], cum se căleşte cugetul în faţa is-pitelor iudaice şi a turpitudinilor politice. Ceea ce au făcut romii – face toată ţara, tot poporul românesc care se varsă cu mulţimile sale decepţionate în marele f luviu al naţionalismului românesc.”69 Datorită înţelegerii cu P.N.C., împotriva romilor s-au îndreptat numeroase ironii (editoriale, articole, ca-

67 Lăzurică, G.A.: Organizaţia Cetăţenească a Romilor din România. Manifest. Ţara Noastră. Ediţie specială săptămânală pentru Romii din România, 1937.7.25, p. 6.

68 Nastasă, Lucian – Varga, Andrea: Op. cit., doc 131, p. 243–244.69 Dragoş, Gheorghe: Romii şi ţărăniştii. Ţara Noastră, 1937.8.12, p. 1.

35


ricaturi70), venite din partea P.N.Ţ. şi a presei de stânga,71 însă naţionalist-creştinii le-au luat apărarea. „Instinctul lor românesc i-a dirijat înspre ceea ce este atât de vizibil românesc, cum este partidul nostru şi a ferit de a se înfunda în politica de ţigănie a Partidului Ţărănist. Venirea şi încadrarea în P.N.C. este fapta cea mai firească din partea acelora care se simt legaţi de via-ţa şi de soarta poporului nostru. În Partidul Naţional Creştin, romii se simt în sânul naţiunii române cu care sunt concrescuţi prin ceea ce numeşte soarta comună. [subliniere în original, n. P.M.]”72

Concluzii

Aceasta a fost în general atitudinea naţionaliştilor români faţă de romi în perioada interbelică, iar aprecieri precum cele lansate de Claire Auzias nu cre-dem să aibă vreun fundament real. Tendinţa de a explica deportările cărora le-au căzut victimă romii (din România, Germania, precum şi din alte state europene) prin existenţa unui antiţiganism prezentat ca asemănător antise-mitismului este întreţinută de lucruri reale (tratament parţial asemănător în perioada războiului şi antiţiganism actual), dar şi de o acută nevoie identitară actuală. Sugerând paralela romi-evrei şi navigând în siajul deja cunoscutului holocaust al evreilor, se pot obţine câştiguri de imagine. Că lideri romi încear-că să instrumentalizeze deportările (fenomen european) pentru a crea o iden-titate romă la nivel european este, şi aceasta, de înţeles. Că aceste deportări ar fi avut la bază un echivalent al antisemitismului este însă exagerat. Realitatea nu coincide pe de-a-ntregul cu deja cristalizata mitologie naţională romă.

Romii nu au constituit în perioada interbelică o problemă etnică. În realita-te, situaţia romilor interbelici diferă nu doar pe verticală comparativ cu situaţia lor actuală, ci şi pe orizontală în raport cu situaţia altor minorităţi etnice din

70 Vezi anexele 1 şi 2. Prima caricatură îi reprezintă pe liderii P.N.C. (Octavian Goga şi A.C. Cuza) prinşi într-o horă cu romii. Simbolurile sunt zvastica şi corturile. A doua caricatură surprinde un grup de ţigani înconjurând statuia lui Eminescu. Acesta în-dreaptă un deget acuzator către un Goga ruşinat, af lat în josul caricaturii. Pentru a sugera demagogia şi decăderea liderilor P.N.C., care s-ar fi compromis apelând la romi, caricaturistul se foloseşte de etnonimul „rom” şi de versuri din Scrisoarea III: „Voi sun-teţi urmaşii Romei?/ Nişte răi şi nişte fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!/ [...] Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău... ţară!”

71 Sandache, Cristian: Op. cit., p. 47.72 Dragoş, Gheorghe: Atacurile iudeo-ţărăniştilor. Campanie împotriva romilor. Ţara

Noastră, 1937.8.19, p. 1.


36

România Mare. Diferenţa dintre romi şi evrei era enormă şi a fost percepută ca atare. S-ar putea chiar spune că de-a lungul perioadei interbelice, evreii şi romii s-au aflat la capetele extreme ale spectrului sensibilităţii naţionaliste româneşti. Exagerând într-o anumită măsură, s-ar putea chiar spune că naţionalismul ro-mânesc a tins să se raporteze la toţi ceilalţi, numai la romi nu. Nu exista în epo-că o psihoză antiţigănească, cum s-ar putea spune că există acum sau cum a existat împotriva evreilor. De cu totul altceva erau sensibilizate elitele româneşti şi, implicit, restul populaţiei, naţionalismul interbelic definindu-se preponderent prin raportare la evrei, dar şi la alte minorităţi etnice socotite potenţiale pericole. Romii nu făceau parte dintre acestea. Din punct de vedere cantitativ (prin nu-măr) şi calitativ (prin poziţiile social-economice), ei nu au fost socotiţi periculoşi pentru naţiunea română.

Anexa I Fuziunea dintre gogo-cuzişti şi romi văzută de Gion. Lumea Românească, 1937.7.28, p. 3.

37


Anexa IIVoi sunteţi urmaşii...romii. Lumea Românească, 1937.8.11, p. 1.


38

Bibliografie

ACHIM, Viorel1998 Ţiganii în istoria României. Ed. Enciclopedică, Bucureşti.2004 Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Ed. Enciclopedi-

că, Bucureşti, vol. I–II.2007 Gypsy Research and Gypsy Policy in Romania, 1920–1950. In: zIM-

MERMANN, Michael (ed.): Zwischen Erziehung und Vernichtung. Zigeu-nerpolitik und Zigeunerforschung im Europa des 20. Jahrhunderts. Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 156–174.

AUzIAS, Claire 1999 Samudaripen. Le génocid des Tziganes. L’ Esprit Frappeur, Paris.BENz, Wolfgang – MIHOK, Brigitte (ed.) 2009 Holocaust an der Peripherie. Judenpolitik und Judenmord in Rumänien und

Transnistrien, 1940–1944. Metropol, Berlin. BLOCK, Martin 1991 Die materielle Kultur der rumänischen Zigeuner. Versuch einer monogra-

phischen Darstellung. Peter Lang, Frankfurt am Main, Bern, New York, Paris.

1997 Die Zigeuner. Ihr Leben und ihre Seele. Dargestellt auf Grund eigener Rei-sen und Forschungen. Peter Lang, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, New York, Paris, Wien.

BOIA, Aurel 1938 Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud). Sociologia românească 3. 3–43.BOIA, Lucian 1997 Istorie şi mit în conştiinţa românească. Humanitas, Bucureşti.BRATU, Traian 1924 Politica naţională faţă de minorităţi. Cultura Naţională, Bucureşti.BUCUR, Maria 2001 Eugenics and Modernization in Interwar Romania. University of Pittsburgh

Press, Pittsburgh. CHELCEA, Ion 1944 Ţiganii din România. Monografie etnografică. Ed. Institutului Central de

Statistică, Bucureşti.CUzA, A. C. 1934.6.17 Minorităţile naţionale în România. Atitudinea minorităţii germa-

ne. Apărarea Naţională, 1.1935.4.7 Burghezia română. Apărarea Naţională, 1.1937.10.7 Despre problema jidănească şi soluţia ei. Ţara Noastră, 1.

39


DRAGOŞ, Gheorghe 1937.8.12 Romii şi ţărăniştii. Ţara Noastră, 1.1937.8.19 Atacurile iudeo-ţărăniştilor. Campanie împotriva romilor. Ţara

Noastră, 1.GELLNER, Ernest 1997 Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului. Antet, Oradea.GEORGESCU, D. G. 1940 La fertilité differentielle en Roumanie. Ed. Institutului Central de Statis-

tică, Bucureşti.GOGA, Octavian 1998 Naţionalism dezrobitor. Permanenţa ideii naţionale. Albatros, Bucureşti.IOANID, Radu 1998 Evreii sub regimul Antonescu. Hasefer, Bucureşti.IOANID, Radu – FRILING, Tuvia – IONESCU, Mihail E. (ed.)2005 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România – Ra-

port Final. Polirom, Iaşi.IOVAN, Romulus 1925.10.11 Despre ţiganii nomazi. Revista Jandarmeriei, III, 421–429.LĂzURICĂ, G. A. 1937.7.11 O lămurire. Ţara Noastră. Ediţie specială săptămânală pentru Romii

din România, 1.1937.7.25 Organizaţia Cetăţenească a Romilor din România. Manifest. Ţara

Noastră. Ediţie specială săptămânală pentru Romii din România, 6.LIVEzEANU, Irina 1998 Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930). Humanitas, Bucureşti.MANUILĂ, Sabin 1938 Etude ethnographique sur la population de la Roumanie. Imprimeria Na-

ţională, Bucureşti.MELWISCH-BIRĂESCU, Simina 2008 zwischen Philantropie und Verachtung. ‘zigeuner’ als politische und

ethnographische Objekte in Rumänien und Österreich-Ungarn. In: UER-LINGS Herbert – PATRUT Iulia-Karin (ed): ‘Zigeuner’ und Nation. Repräsen-tation-Inklusion-Exklusion. Peter Lang, Frankfurt am Main, 381–400.

MIRMILO, C. 1937.7.25 România a Românilor! Ţara Noastră. Ediţie specială săptămânală

pentru Romii din România, 1.MUREŞAN, Cornelia 1999 Evoluţia demografică a României. Tendinţe vechi, schimbări recente, per-

spective (1870-2030). Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.


40

NASTASĂ, Lucian – VARGA, Andrea (ed.) 2001 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România

(1919–1944). Fundaţia CRDE, Cluj-Napoca.PĂUN, Domnica 1932 Ţiganii în viaţa satului Cornova. Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială,

10, 521–527.POTRA, George 1939 Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Fundaţia „Regele Carol I”,

Bucureşti.SANDACHE, Cristian 1997 Doctrina naţional-creştină în România. Paideia, Bucureşti.SCURTU, Ioan – DORDEA, Ioan (ed.) 1996 Minorităţile naţionale din România 1925–1931. BucureştiSCURTU, Ioan – BUzATU, Gheorghe 1999 Istoria Românilor în secolul XX (1918–1940). Paideia, Bucureşti.ŞERBOIANU, Calinic I. Popp 1930 Les Tsiganes. Histoire-Ethnographie-Linguistique-Grammaire-Dictionnaire.

Payot, Paris.TURDA, Marius 2007 The Nation as Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania.

Slavic Review 66. (3) 413–441.TURDA, Marius 2009 ‘To End the Degeneration of a Nation’: Debates on Eugenic Sterilization

in Interwar Romania. Medical History 53. (1) 77–104.UERLINGS Herbert –PATRUT Iulia-Karin (ed.)2008 ‘Zigeuner’ und Nation. Repräsentation-Inklusion-Exklusion. Peter Lang,

Frankfurt am Main.VECHIU, C. 1931.5.17 L.A.N.C. si minorităţile. Apărarea Naţională, 2.VOLOVICI, Leon 1995 Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antise-

mitismului intelectual în România anilor ‘30. Humanitas, Bucureşti.zAMFIR, Cătălin – zAMFIR, Elena 1993 Ţiganii între ignorare şi îngrijorare. Alternative, Bucureşti.zIMMERMANN, Michael (ed.)2007 Zwischen Erziehung und Vernichtung. Zigeunerpolitik und Zigeunerforsc-

hung im Europa des 20. Jahrhunderts. Franz Steiner Verlag, Stuttgart.

41

meserii şi ocuPaţii ale ţiganilor transilvăneni

George DAMIAN

meserii şi ocupaţii ale ţiganilor transilvăneni. călăii, temnicerii şi hingherii oraşului braşov între secolele Xvi–Xviii

Articolul de faţă îşi propune să inventarieze câteva dintre ocupaţiile ţigani-lor din oraşul Braşov în perioada secolelor XVI–XVIII, aşa cum sunt ele reflec-tate în izvoarele istorice păstrate. Un astfel de demers nu poate fi decât unul folositor pentru o privire de ansamblu asupra evoluţiei situaţiei ţiganilor. Ma-joritatea studiilor contemporane se bazează pe date statistice actuale, lipsind astfel posibilitatea unei analize pe durată lungă a ocupaţiilor în care au fost implicaţi ţiganii de-a lungul istoriei. În acest articol m-am rezumat la prezen-tarea călăilor, a temnicerilor şi a hingherilor ţigani din oraşul Braşov, meserii infamante şi considerate impure. Conform gândirii secolelor XVI–XVIII călăii, temnicerii şi hingherii erau oameni situaţi în afara societăţii, a căror simplă atingere era de natură să îi contamineze şi pe ceilalţi oameni. În Transilva-nia, ţiganii erau singurii care practicau aceste meserii infamante, iar studierea aprofundată a acestui fapt ar putea oferi unele explicaţii cu privire la margina-lizarea socială a ţiganilor, însă acest subiect va fi abordat într-un alt articol.

Subiectul meseriilor ţiganilor transilvăneni a fost abordat în lucrarea isto-ricului Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, apărută în anul 1998, însă în această lucrare sunt folosite majoritar surse editate, iar chestiunea ocupaţiilor ţiganilor a fost tratată la modul general, fără a se intra în detalii. Un alt stu-diu referitor la ocupaţiile ţiganilor braşoveni a fost publicat de Maja Phillipi în volumul Kronstadt: historische Betrachtungen über eine Stadt in Siebenbürgen, apărut în 1996. În acest articol ocupaţiile ţiganilor braşoveni sunt tratate pe larg, însă doar pe baza izvoarelor deja editate. Prezentul articol se bazează pe documente inedite, păstrate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Braşov. Trebuie să mulţumesc pe această cale domnilor Gernot Nüssbächer şi


42

Bogdan Popovici pentru sprijinul acordat şi pentru sfaturile fără de care acest demers nu ar fi fost posibil. Arhivele oraşului Braşov constituie poate cel mai bine păstrat tezaur arhivistic din Transilvania. Pentru prezentul articol am fo-losit documente inedite păstrate în Colecţia Acte Judecătoreşti, fondul Seria Actele Magistratului şi fondul Primăria oraşului Braşov.

Braşovul şi jus gladiis

Vreme de mai multe secole oraşul Braşov s-a aflat sub jurisdicţia comi-ţilor secui, în urma acestei situaţii apărând foarte multe conflicte de natură juridică. Tendinţa braşovenilor a fost aceea de a ieşi de sub această stare de dependenţă, având de partea lor sprijinul regilor maghiari şi ascensiunea eco-nomică a oraşului în urma legăturilor strânse cu principatele extracarpatice, Ţara Românească şi Moldova. Între secolele XIV–XV braşovenii obţin treptat privilegiile care îi apropie pas cu pas de autonomie, astfel că în secolul al XVI-lea comunitatea braşoveană se intitula cu mândrie Res Publica Coronensi – Re-publica Braşovului. Printre privilegiile unei comunităţi politice autonome din Evul Mediu se număra şi dreptul de a pronunţa şi executa pedeapsa capitală. Acest drept, jus gladiis, a fost exercitat iniţial de comitele secuilor şi în lipsa acestuia de locţiitorul său, castelanul de Bran. Privilegiul obţinut de braşoveni de la regele Sigismund de Luxemburg în anul 1428 este ultimul care menţio-nează jus gladiis ca aparţinând comitelui secuilor. În anul 1442 Senatul braşo-vean pronunţa deja sentinţe de condamnare la moarte.1 Consemnarea execu-ţiilor se înmulţeşte pe măsura trecerii anilor, acestea devenind o înregistrare frecventă în catastifele de cheltuieli ale oraşului pentru secolele XVI–XVIII.2

Izvoarele istorice consemnează faptul că în Transilvania medievală servi-ciul de călăi era îndeplinit de ţigani. Astfel, italianul Giovan Andrea Gromo, ofiţer în armata principelui Ioan Sigismund zapolya, afirma la mijlocul seco-lului al XVI-lea că în Transilvania „a cincea naţiune este a ţiganilor, care se găsesc în număr mare [...] mai sunt folosiţi de slujbaşii justiţiei pentru pedep-sirea criminalilor în chip de gâzi”.3 În 1595, Pietro Busto, muzicant de curte

1 Maja Philippi, Die Burger von Kronstadt im 14. und 15. Jahrhundert, Bukarest, Kriterion Verlag, 1986, p. 59.

2 Astfel de însemnări pot fi regăsite în izvoarele istorice braşovene publicate în colecţia Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. I-III, dar şi în izvoare inedite păstrate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Braşov: Consignation Senatus Coronensi IV. D sau fondul Primăria oraşului Braşov, Socoteli alodiale nr. 26 I-26.

3 ***, Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 337.

43


al principelui Sigismund Bathory, spunea despre ţigani că „îndeletnicirile lor sunt spurcate, căci ei fac şi pe călăii”.4 Tot în jurul sfârşitului de secol al XVI-lea, iezuitul Stephan Szanto consemna că la Cluj „sunt folosiţi drept gâzi ţiganii sau turcii prinşi, întrucât este un lucru nemaipomenit ca un ungur să fi făcut vreodată pe călăul, căci ar vrea mai bine să moară de zece ori decât să îndepli-nească o slujbă atât de mârşavă”.5

Oraşul Braşov nu făcea excepţie de la această regulă, astfel că primele în-semnări păstrate referitoare la execuţii îi desemnează drept călăi pe ţiganii aflaţi în proprietatea oraşului – mai precis, a castelului Bran. Ţiganii au ajuns la Bran cel mai probabil în urma unei donaţii a voievodului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, care a stăpânit pentru scurtă vreme această fortăreaţă.6 Ce-tatea Bran a trecut în proprietatea oraşului Braşov în anul 1498, împreună cu toate proprietăţile sale – printre care se numărau şi ţiganii –, iar regele Unga-riei Vladislav al II-lea îi ordona voievodului Transilvaniei printr-o scrisoare din 31 martie 1500 să interzică slujbaşilor săi să-i mai aresteze sau să-i judece pe „anumiţii egipteni sau ţigani care din vechime ţin de cetatea Branului” („Cer-tis Egipciis seu Ciganis ab antiquo pertinentibus ad castrum Thewrch”) şi care nu sunt supuşi altei jurisdicţii decât celei a castelanilor.7

Deşi braşovenii au preluat cetatea Bran în 1498, registrele de socoteli ale cetăţii se păstrează abia din anul 1504, însă ţiganii apar chiar de la primele consemnări în calitate de călăi. După cum am arătat mai sus, pronunţarea şi executarea pedepselor cu moartea în comitatul Braşovului se numărau la începutul secolului al XV-lea printre atribuţiile comitelui secuilor, iar în lipsa lui, printre cele ale locţiitorului său, castelanul de Bran. Astfel că este normal ca la Bran să fi existat călăi – iar registrele de plată păstrate consemnează că aceştia erau ţigani.8 Călăii de la Bran spânzură tot felul de răufăcători, cel

4 ***, Călători străini despre ţările române, vol. III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 439.5 ***, Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 497.6 Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1998, p. 45.7 Colecţia de documente Eudoxiu Hurmuzaki, vol XV/1, p. 152.8 Chestiunea „identităţii ţiganilor” din perioada medievală şi modernă a fost abordată de

Leo Lucassen şi Wim Willems în volumul Gypsies and Other Itinerant Groups, Macmillan Press Ltd. 1998, care argumentează că ţiganii sunt o „invenţie” a lingvistului H. M. G. Grell-mann de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Conform teoriei propuse de Leo Lucassen şi Wim Willems, lingvistul Grellmann ar fi „inventat” poporul ţiganilor, punând laolaltă diverse grupuri marginale ale societăţii medievale europene, care au intrat în epoca modernă sub această denumire generică. Izvoarele istorice păstrate în arhivele braşovene sunt în măsură să demonteze teoria aceasta, însă această problemă va face obiectul unui studiu ulterior. Deocamdată este suficientă menţiunea că în izvoarele istorice braşovene ţiganii apar sub denumirile latine de Ciganis, Egiptiis sau Pharaones (ultimele două variante fiind folosite mai rar) sau sub cea germană de zigeuner. Aceste denumiri sunt folosite în mod consecvent între secolele XVI – XIX de oficialii Braşovului pentru populaţia care se găsea în


44

mai probabil prinşi şi judecaţi de castelanul cetăţii, iar atunci când este nevoie merg să-i pedepsească cu moartea şi pe hoţii din satele aflate în proprietatea castelului.

Începând cu anul 1520 şi registrele păstrate ale Braşovului încep să con-semneze execuţiile duse de îndeplinire în oraş de călăii ţigani.9 Conform aces-tor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire de către călăii oraşului un număr de 120 de sentinţe, printre care se numără torturi, spânzu-rări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Înre-gistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost apli-cată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor, desemnaţi în unele cazuri drept „lictori” în latina medievală a funcţionarilor braşoveni. Înregistrări mai ample apar în cazurile care necesită torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamna-ţilor – fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni. De asemenea, călăii oraşului sunt însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile călăilor orăşeneşti erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia oraşului Braşov ori de câte ori era nevoie. Trebuie menţi-onat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor,10 aceştia fiind desemnaţi prin pluralul latin Czigani sau Cigani ori Egiptii – faţă de cazul meşterilor fierari ţigani care de cele mai multe ori sunt consemnaţi şi cu numele lor. În orice caz, este vorba despre mai mulţi ţigani care se ocupau cu executarea condamnaţilor – izvoarele mai elaborate din secolele XVII–XVIII arată că în Braşov exista un călău-şef, asistat de unul sau două ajutoare. Tot din cauza faptului că gâzii braşoveni sunt identificaţi doar prin denumirea de „ţigani”, este greu de spus dacă tot ei erau aceia care îndeplineau şi slujba de hingheri ai oraşului, responsabili cu strângerea şi uciderea câinilor vagabonzi şi cu jupuirea animalelor moarte. În orice caz, până în secolul XX, în Braşov hingherul era cunoscut sub porecla „Henkerjoszi” – care cuprinde cuvântul german Henker, călău.11 De asemenea, pe 9 iulie 1756 magistratul oraşului lua hotărârea ca unul dintre ajutoarele călăului să fie obligat să scoată zilnic din oraş câinii morţii, pentru această slujbă urmând să primească 4 creiţari pe

cartierul cunoscut sub numele de „by den czigonen” încă de la 1542, ulterior consemnat ca „zigenei” sau „Ţigănie”, situat între zidurile oraşului şi suburbia Blumăna. De asemenea trebuie menţionat că încă de la primele consemnări izvoarele braşovene fac diferenţa între români (denumiţi generic valahi, indiferent dacă sunt din Transilvania, Ţara Românească sau Moldova), secui şi saşi.

9 Acestea au fost publicate în volumele I – III ale colecţiei de documente Quellen zur Ges-chichte der Stadt Kronstadt.

10 Cu o excepţie: în anul 1541 este înregistrat „ţiganul Nicolae, care a spânzurat 2 hoţi”, Quellen..., III, p. 122.

11 Maja Philippi, Kronstadt: historische Betrachtungen über eine Stadt in Siebenbürgen, Bu-karest, Kriterion Verlag, 1996, p. 79.

45


zi.12 În orice caz, oraşul Braşov nu avea o funcţie oficială de jupuitor de anima-le moarte, cum aveau majoritatea oraşelor din spaţiul germanic sub denumi-rea de „Schindler” – belitor; cel mai probabil în secolul al XVI-lea această func-ţie era îndeplinită de călău sau de unul dintre ajutoarele sale.

De asemenea, spre deosebire de oraşele germane din vestul Europei, la Braşov nu existau foarte multe reglementări scrise referitoare la călăi – cum ar fi interdicţia de a umbla prin oraş sau obligaţia de a purta o anumită îmbră-căminte. O reglementare specială pentru călăii braşoveni era aceea că „atunci când Senatul pune să fie executat un răufăcător, fiecare ţigan, atât din oraş cât şi din district, trebuie să plătească un groş călăului”.13 Această consemna-re datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, astfel încât este greu de spus dacă ea se aplica şi în secolul al XVI-lea – însă având în vedere conservatoris-mul instituţional al Braşovului medieval, pare foarte probabil să fi fost chiar aşa. Această taxă a fost interzisă de Guverniul Transilvaniei în anul 1785 – cel mai probabil în cadrul reformelor promovate pentru emanciparea ţiganilor de către împăratul Iosef al II-lea. Se pare că instrucţiunile de la Viena nu erau respectate întocmai la Braşov, deoarece ordinul privind interzicerea colectării acestei taxe de la ţigani este reiterat în anul 1795.14 În orice caz, călăii braşo-veni din secolul al XVI-lea câştigau destul de mulţi bani. Astfel, în anul 1541 registrele braşovene consemnează că li s-a plătit călăilor ţigani pentru diferi-te execuţii suma de 2 florini şi 35 de denari. În acelaşi an a fost colectată de la ţiganii braşoveni suma de 10 florini şi 20 de denari – ceea ce înseamnă că existau cel puţin 11 familii de ţigani în oraş (fiecare cap de familie trebuia să plătească voievodului ţiganilor o taxă de un florin pe an). În cazul în care taxa de doi groşi pentru fiecare execuţie se aplica şi în secolul al XVI-lea, câştigurile călăilor braşoveni pentru anul 1541 urcă cu încă 3 florini şi 2 denari pentru cele 7 execuţii din acel an. Registrele de plată mai consemnează că pentru omorârea şi scoaterea din oraş a câinilor fără stăpân s-au plătit în anul 1541 9 florini şi 45 denari. Dacă într-adevăr călăii braşoveni serveau şi drept hin-gheri, câştigurile acestor doi sau trei ţigani s-ar fi ridicat în anul 1541 la suma de 15 florini şi 32 de denari sau 782 de denari.15 În prima jumătate a secolului al XVI-lea aceasta era o sumă destul de mare în oraşul Braşov. Pentru compa-raţie voi reproduce câteva preţuri din catastiful de cheltuieli al principelui Mir-cea, fiul voievodului Mihnea cel Rău din Ţara Românească, aflat la Braşov în-tre anii 1508-1509. Astfel, o pereche de izmene pentru argaţi costa 11 denari,

12 D.J.A.N. Braşov, Colecţia Acte Judecătoreşti, 28/1756.13 Joseph Franz Trausch, Collectanea zu einer Partikular-Historie von Cronstadt, f. 412 (ma-

nuscrisul se găseşte la D.J.A.N. Braşov, U.98 960-I).14 D.J.A.N. Braşov, Seria Actele Magistratului, 2204/1795.15 Pentru cheltuielile legate de ţigani în anul 1541 v. Quellen..., III, pp. 87-124.


46

doi porci – 138 denari, un ibric – 23 denari, postavul pentru o pereche de pan-taloni – 30 denari, un alt porc – 47 denari, un purcel – 8 denari, o pereche de cizme – 25 denari, o pălărie – 13 denari, o chilă de făină – 20 denari, un car cu fân – 80 denari.16 Bineînţeles, în alţi ani câştigurile călăilor din Braşov puteau fi mai mari sau mai mici – în funcţie de numărul execuţiilor duse la îndeplinire şi al câinilor vagabonzi omorâţi.

Pe lângă funcţia de călău, ţiganii din Braşovul secolului al XVI-lea îndepli-neau şi slujba de temnicer – după cum vom arăta mai jos, o altă slujbă consi-derată „impură” în această epocă. Registrele de plată ale oraşului consemnea-ză frecvent această activitate: în 1521 sunt plătiţi 20 de aspri „ţiganilor care au păzit în acel loc în anumite zile şi nopţi” sau 25 de aspri „ţiganilor pentru că i-au păzit pe prizonierii Johannes Blaskus şi Emericus şi i-au legat în fiare”.17 O altă însemnare din 1523 ne informează că s-au plătit 4 aspri „ţiganului care a pregătit închisoarea din turnul pretoriului”18 – fiind vorba despre turnul Casei Sfatului din Braşov. Pe lângă aceste însemnări mai există şi altele, dar care nu aduc foarte multe detalii suplimentare – în principiu sunt înregistrate suma de bani plătită ţiganului temnicer şi faptul că acesta a păzit închisoarea pe timpul nopţii, rareori fiind păstrat şi numele vinovatului. Practica juridică a secolului al XVI-lea nu cuprindea pedeapsa cu închisoarea, iar răufăcătorii erau ţinuţi pe cheltuiala oraşului cât mai puţin timp.

Topografia locurilor de execuţie

Câteva precizări referitoare la topografia Braşovului medieval sunt nece-sare înainte de a prezenta modul de dispunere a locurilor de execuţie. Oraşul Braşov are la origine cinci vetre de locuire, prin unirea acestora ajungându-se la configuraţia oraşului între secolele XIV-XIX. Scheii Braşovului (în germană Obere Vorstadt – suburbia de sus), la sud-vest de centrul medieval al oraşului, a fost prima vatră românească de locuire.19 Coloniştii germani veniţi în Ţara Bârsei la începutului secolului al XIII-lea au întemeiat aici trei aşezări care, prin extindere, s-au unit: Corona (viitorul centru al oraşului, aflată la poale-le Tâmpei şi înconjurată cu ziduri), Altstadt şi Bartolomeu, aşezate la nord de

16 Grigore G. Tocilescu, Documente istorice slavo-române, Bucureşti, Librăria Cartea Ro-mânească, 1931, p. 469.

17 Quellen… I, p. 332.18 Quellen… I, p. 508.19 Nicolae Dunăre, Ţara Bârsei, vol. I, Bucureşti, 1972, p. 45.

47


Corona.20 Înspre nord-vestul Coronei s-a dezvoltat o altă suburbie, Blumăna, locuită de o populaţie venită aici cel mai probabil în secolul al XIV-lea: secui, români şi ţigani21 (de altfel şi denumirea germană a locului, Blomenau – câm-pul cu flori, indică o zonă iniţial nelocuită). Cetatea Braşovului avea o formă trapezoidală cu baza mare înspre nord-est (suburbia Blumăna) şi baza mică spre sud-est (Şcheii). zidul dinspre nord-vest se afla la poalele dealului Warthe; cel dinspre sud-est la poalele muntelui Tâmpa. Înspre sud-est Dealul Melcilor se leagă de Tâmpa printr-o curmătură denumită de către saşi Burghals, în con-tinuarea acestui deal aflându-se un altul denumit Galgenberg, Dealul Spânzu-rătorilor. Dinspre suburbia Blumăna accesul în cetate se făcea prin trei porţi: Schwartzthor, Porzenthor şi Closterthor. Dinspre Şchei se putea intra în cetate prin Poarta Ecaterinei (Catarinenthor).22 Între cartierul Blumăna şi zidul cetăţii existau trei lacuri unde vrăjitoarele erau supuse la proba plutirii.

Execuţiile din Braşovul medieval se desfăşurau în mai multe locuri. Cel mai important dintre acestea, rezervat cazurilor speciale, era chiar piaţa mare a oraşului, în imediata vecinătate a primăriei, cunoscută şi sub numele de Casa Sfatului, în turnul căreia la primul etaj se aflau camera de tortură şi închisoa-rea oraşului.23 Prima menţiune a închisorii din Casa Sfatului datează din anul 1521, temniţa oraşului Braşov rămânând în acest loc până la sfârşitul secolu-lui al XVIII-lea.24 Registrele de plată ale oraşului atestă în anul 1547 o pedeap-să cu biciuirea în praetorio – Piaţa Sfatului.25 În această piaţă a fost ridicat în anul 1595 un stâlp al infamiei „inaugurat” de îndată, după cum relatează cro-nicarul, prin decapitarea unui valon care îşi înjunghiase un camarad.26 La 10 august 1718 stâlpul infamiei a fost înlocuit cu unul nou,27 acesta din urmă fi-ind mutat în zilele de 28 şi 29 martie 1792 din centrul oraşului în afara ziduri-lor, undeva între porţile Porzenthor şi Closterthor.28 După cum am arătat înain-te, în Piaţa Sfatului din Braşov, pe lângă expuneri dezonorante la stâlpul infa-miei aveau loc şi execuţii, la acestea adăugându-se şi arderile aşa-numitor pa-squille29 – scurte pamflete anonime, de obicei în versuri, în care erau criticaţi

20 Gernot Nussbacher, Din cronici şi hrisoave, Bucureşti, Editura Kriterion, 1987, p. 22.21 Maja Philippi, Die Bürger von Kronstadt..., p. 22.22 Gernot Nussbacher, Op. cit., p. 104-118.23 Carol Gollner, Procesele vrăjitoarelor, în Magazin Istoric, nr. 7-1967.24 Gernot Nussbacher, Op. cit., p. 96.25 Quellen..., vol. III, p. 440.26 Simon Czack, Ephemeris, în Quellen..., vol. V, p. 375.27 Johann Teutsch, Jahrgeschichte, în Quellen..., vol. IV, p. 126.28 Valentin Gokesch, Chronik, în Quellen..., vol. VI, p. 158.29 Johann Teutsch, Op. cit., p. 135. Alte menţionări de pasquille arată că acestea mai erau

răspândite prin oraşe şi sub formă de foi volante, v. Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1965, p. 74.


48

conducătorii oraşului, lipite pe zidurile Casei Sfatului în timpul nopţii, preca-uţie de înţeles din moment ce orice fel de critică publică la adresa Senatului braşovean era pedepsită cu moartea – de aici şi denumirea de „moarte prin pălăvrăgeală”.30 Printre locurile legate de pedeapsa capitală, pe lângă stâlpul infamiei, închisoarea şi camera de tortură, în Piaţa Sfatului se găsea în Evul Mediu şi un aşa-numit „cimitir al condamnaţilor”, unde erau înmormântaţi cei executaţi în faţa Casei Sfatului,31 loc mutat ulterior pe Galgenberg. În princi-piu, în Piaţa Sfatului erau duse la îndeplinire execuţiile cu un puternic rol edu-cativ, fiind sancţionate aici faptele care aduceau atingere moralei sau delictele de natură politică. Astfel, în Piaţa Sfatului erau executate femeile vinovate de pruncucidere32 sau cei vinovaţi de adulter. În 1754, cu prilejul decapitării unui bărbat care îşi ucisese nevasta, rolul educativ al eşafodului din Piaţa Sfatului este menţionat explicit: toţi bărbaţii din oraş au fost siliţi din ordinul Senatu-lui braşovean să privească execuţia.33 Ca loc de penitenţă, Piaţa Sfatului a mai fost martora şi a unui alt gen de pedepse: în anul 1746 prostituatele aflate la închisoare au fost înhămate la o căruţă şi puse să care gunoaiele din piaţa ora-şului.34 În ceea ce priveşte delictele politice, ar fi de ajuns să mai amintim fap-tul că tot în Piaţa Sfatului au fost executaţi conducătorii revoltei antihabsbur-gice din anul 1688: capul pălărierului Stephan Steiner a fost pus într-o ţeapă de fier lângă stâlpul infamiei şi a rămas acolo timp de 29 de ani.35

Un al doilea loc de execuţie din Braşov se găsea în faţa porţii Porzenthor, la ieşirea din cetate spre cartierul Blumăna. Aici este menţionat în anul 1546 lo-cul ubi homines comburuntur – unde se ard oamenii.36 În anul 1612 atacul lui Gabriel Bathory asupra Braşovului prilejuieşte o însemnare folositoare pentru acest studiu: ostaşii principelui transilvănean au fost atacaţi „pe locul unde sunt arşi oamenii”.37 În 1699 o vrăjitoare a fost arsă pe rug în faţa cartierului Blumăna.38 Fără îndoială că locul din faţa Blumănei era destinat execuţiilor prin ardere pe rug, fiind aflat în afara oraşului – braşovenii temându-se per-manent de incendii. În afară de arderi pe rug, aici mai erau duse la îndeplinire şi pedepse mit dem Schwerte – cu sabia. În aceste cazuri denumirea folosită de

30 Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cro-nistica săsească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 410.

31 Gernot Nussbacher, Op. cit., p. 100.32 Martin Ziegler, Virorum Coronae, în Quellen..., vol. V, p. 114, 11833 Petru Roth, Diarium, în Quellen..., vol. VI, p. 622.34 Johann Teutsch, Op. cit., p. 150.35 Ioachim Crăciun, Răzvrătirea saşilor din Braşov la 1688, în Studii şi materiale de istorie

medie, vol. I, Editura Academiei R.P.R., 1956, p. 210.36 Erich Jekelius, Das Burzenland, III. Band, p. 42.37 Quellen..., vol. V, p. 222.38 Johann Teutsch, Op. cit., p. 116.

49


cronicari se schimbă: das Gericht vor die Blomenaue – locul de execuţie din faţa Blumănei.39 Pe lângă execuţii, locul din faţa Blumănei a mai slujit şi drept loc de înmormântare pentru sinucigaşi sau pentru cei executaţi în alte locuri.40

Un alt loc unde erau duse la îndeplinire pedepse cu moartea este cel din faţa porţii Closterthor. Aici a fost decapitat în anul 1611 Baltazar Oerdegh, căpi-tanul pedestraşilor lui Gabriel Bathory,41 iar în 1699, tot în faţa porţii Closterthor, a fost ars pe rug un soldat zoofil, laolaltă cu vita împricinată.42

În sfârşit, ultimul loc de execuţie al Braşovului medieval era cel de pe Gal-genberg – Dealul Spânzurătorilor. Situată înspre sud-est, în continuarea Dealu-lui Melcilor, această colină domina drumul care venea spre Braşov dinspre Ţara Românească prin pasul Timiş. În vârful dealului se găsea o spânzurătoare clădi-tă din piatră, iar tradiţia spune că meşterul care a ridicat-o a fost şi primul spân-zurat. Spânzurătoarea de aici a fost demolată în anul 1850.43 Tot pe acest deal se găsea şi locuinţa călăului oraşului, undeva în apropierea spânzurătorilor,44 unde erau de asemenea îngropaţi şi cei executaţi şi sinucigaşii.

Locurile de execuţie din faţa porţilor oraşului şi de pe Galgenberg au o ca-racteristică comună – se află pe drumurile de acces către oraş. Astfel, oricine venea la Braşov din Ţara Românească prin pasul Timiş vedea în apropierea oraşului spânzurătorile de pe Galgenberg, iar la porţile de acces în oraş era aş-teptat de spectacole asemănătoare. Mesajul transmis prin afişarea publică a cadavrelor celor executaţi era acela că oraşul Braşov are dreptul de a pronun-ţa şi de a duce la îndeplinire pedeapsa cu moartea – un mod de semnalare a autonomiei politice mai puţin obişnuit în ziua de azi.

Călăii braşoveni în secolele XVII–XVIII

Izvoarele istorice sunt mult mai darnice pentru sfârşitul secolului al XVII-lea şi întregul secol al XVIII-lea, fiind mult mai bogate în detalii care ne permit să înţelegem mai bine viaţa călăilor braşoveni. Astfel, din registrele de plată ale acestei perioade aflăm că gâdele oraşului avea o casă lângă locul de execu-

39 Daniel Neckesch-Schuller, Chronik, în Quellen..., vol. IV, p. 283.40 Quellen..., vol. IV, p. 135, 145, 241.41 Quellen..., vol. V, p. 636.42 Johann Teutsch, Op. cit., p. 117.43 Joseph Franz Trausch, Collectanea zu einer Partikular-Historie von Cronstadt, f. 414 (ma-

nuscrisul se găseşte la D.J.A.N. Braşov, U.98 960-I).44 D.J.A.N. Braşov, Consignation Senatus Coronensi, IV D 1 a, f. 40.


50

ţie de pe Galgenberg.45 Tot în această perioadă sunt consemnate plăţile făcute călăului (groβten Züchtiger), care avea un ajutor (kleinen Züchtiger).46 Călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, de Sfântul Ioan, de Sfântul Mihai şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Acestor plăţi li se adăugau cei 2 creiţari de la fiecare familie din oraş şi district, plătiţi pentru fiecare execuţie dusă la îndeplinire. Cum numărul ţiganilor din Braşov ajunsese în 1781 la 648 de familii (336 în oraş şi 312 în sate),47 slujba de călău a oraşului era una cât se poate de bănoasă în această perioadă. Pen-tru spânzurarea unui tâlhar călăul primea un florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor câte 25 de denari. În anul 1717 călăul Bîţă a încasat pentru munca sa 10 florini şi 75 de denari, cadourile de sărbători urcând câştigurile sale la 26 de florini şi 75 de denari. Conform conscripţiei din 1755, în Braşov trăiau 157 de familii de ţi-gani, dintre care 145 erau plătitoare de impozit, iar în 1754 în satele districtu-lui trăiau 141 de familii de ţigani.48 Pentru cele 4 execuţii duse la îndeplinire în 1717, călăul Bîţă trebuie să fi primit de la ţiganii din Braşov şi din district (dacă ne folosim de cifrele recensămintelor din 1755) alţi 26 de florini, ceea ce ridi-că câştigurile sale anuale la 52 de florini şi 75 de denari. Nu am avut la înde-mână o listă de preţuri din Braşov din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, însă ţiganii braşoveni au fost împărţiţi conform conscripţiei din 1755 în patru categorii: cei din categoria I trebuia să plătească un impozit anual de 5 florini, existând un număr de 20 de familii de ţigani în această categorie; categoria a II-a plătea un impozit de 3,20 florini, având 31 de familii de ţigani; categoria a III-a plătea un impozit de 1,40 florini şi cuprindea 48 de familii de ţigani, iar categoria a IV-a plătea un impozit de 0,50 florini şi cuprindea un număr de 56 de familii. Călăul oraşului era scutit de orice fel de taxe, neapărând în niciuna dintre conscripţiile realizate în vederea impozitării. Însă cei 52 de florini câşti-gaţi într-un an cu doar patru execuţii (în condiţiile în care există ani şi cu 7-8 răufăcători pedepsiţi cu moartea) îl fac pe călăul Braşovului de la începutul secolului al XVIII-lea un om bogat, dacă este comparat cu cele 104 familii de ţigani care erau clasificaţi oficial ca săraci şi foarte săraci, plătind un impozit de 1,40 sau 0,50 florini pe an. Mai trebuie adăugat că temnicerul ţigan (care în 1717 primea acelaşi salariu anual de 16 florini precum călăul Bîţă) în con-scripţia din 1755 era trecut în categoria I – ceea ce constituie un indiciu asu-

45 D.J.A.N. Braşov, Fond Acte Judecătoreşti, Consignation Senatus Coronensi, IV. D. 1a, f. 40.46 D.J.A.N. Braşov, Fond Primăria oraşului Braşov, Socoteli alodiale nr. 26 I/26, f. 107.47 Georg Michael Gottlieb von Herrmann, Das alte und neue Kronstadt, Hermannstadt,

1883, p. 140.48 D.J.A.N. Braşov, Seria Actele Magistratului, 12/1754.

51


pra faptului că cel mai probabil şi călăul oraşului aparţinea acestei categorii, numărându-se printre ţiganii bogaţi din Braşov.

Tot în această perioadă documentele ne permit să observăm violenţa cu care era înconjurată slujba de călău. Între anii 1695 şi 1719 oraşul Braşov a fost deservit de 5 călăi dintre care majoritatea şi-au sfârşit de obicei viaţa sub securea urmaşului: Marcu a fost decapitat în 1695 pentru mai multe crime în urma unui proces pe care îl vom prezenta pe larg în rândurile următoare; în 1717 călăul Simon a fost tras pe roată, fiind acuzat că a ucis o fecioară şi i-a vândut sângele unor evrei; urmaşul său, Bîţă, a murit de moarte bună, însă fiul său ar fi fost ucis în 1719 de Palko, care se pare că îşi dorea pentru sine slujba de călău.

Pe 7 martie 1695 Senatul braşovean a audiat mai mulţi martori în cazul călăului Marcu, acuzat de mai multe omoruri.49 Primul martor a fost Juon der Zigäner Diener – Ion, slujitorul ţigan, ceea ce în terminologia braşoveană îl de-semna pe ţiganul temnicer, care avea în grijă închisoarea oraşului. Ion tem-nicerul depune mărturie sub jurământ cu privire la mai multe fărădelegi să-vârşite în decursul timpului de călăul oraşului: pe când se afla „o dată” la cu-lesul viei la senatorul Johannes Retsch – alături de alţi ţigani –, călăul Marcu a încercat să-i ia cu forţa lui Mămăligă câştigul zilei de muncă, însă senatorul braşovean a intervenit şi i-a cerut să înceteze cu aceste obrăznicii. Răspunsul călăului a fost că senatorul să tacă din gură ori îl va lovi cu baltagul. Ion tem-nicerul îşi mai aminteşte că „altă dată” se afla împreună cu senatorul Simon Weis, iar călăul Marcu a început să-l ameninţe pe acesta cu bătaia şi „să-i amintească cine este el, care a omorât o sută de oameni şi cine este el (senato-rul Weis) faţă de o sută de oameni? este un păduche, un om de nimic”. „Cam cu trei ani în urmă” călăul Marcu se afla în curtea senatorului Georg Drauth, care dăruia vin iobagilor orăşeneşti (printre care se numărau şi ţiganii), unde l-a tăiat cu sabia pe Prişcu Lăutarul, acesta murind după trei zile de îngrijire din partea bărbierului. Conform mărturiei lui Ion temnicerul, Marcu şi l-a făcut slujitor cu forţa pe Gologanul, „târându-l în coliba sa”, după care „l-a torturat şi i-a tăiat urechile”. La 6 săptămâni după aceasta, lui Marcu nu i-a plăcut cum săpase Gologanul o groapă în care trebuia pusă o ţeapă pentru o execuţie, aşa că „l-a bătut pe acesta cu o secure peste piept şi între umeri încât nu mai pu-tea să se ridice în picioare şi doar se târa pe pământ, iar după trei zile a murit”. Cu altă ocazie, călăul Marcu i-a cerut lui Bura 48 de denari şi cum acesta nu a avut să-i dea, „l-a bătut cu un ciocan peste piept şi pe unde a vrut, încât a treia zi acesta a murit”. Ion temnicerul îşi încheie depoziţia afirmând: „Toate aceste întâmplări şi omoruri le-am văzut eu cu ochii mei, dar dacă ar trebui să

49 D.J.A.N. Braşov, Colecţia Acte Judecătoreşti, doc. 2/1695.


52

povestesc cele ce le-am auzit nu aş mai termina astăzi”, adăugând că el însuşi a fost în pericol să fie omorât de Marcu pentru că nu a vrut să asculte de po-runca lui şi să arunce în închisoare nişte ţigani care îl supăraseră pe călău.

A doua mărturie referitoare la Marcu îi aparţine lui Palku Czigany, care rela-tează că gâdele braşovean a dus-o cu forţa în casa lui pe fiica ţiganului Dumi-tru ca să-i fie soţie, făcându-i şi un copil. Însă femeia se temea de el foarte tare şi voia să fugă, ceea ce a şi reuşit, ajungând în secuime. Mama soţiei fugare a încercat să recupereze copilul, însă Marcu nu a vrut să i-l dea, iar Palku ţiga-nul nu a ştiut ce s-a întâmplat mai departe cu acesta. Palku mai întăreşte măr-turia lui Ion temnicerul cu privire la uciderea lui Gologanul şi a lui Bura şi mai adaugă că ştie că Marcu a tras de trei ori cu puşca în ferestrele lui Endlessi. Cu privire la siluirea fetei sale a mai depus mărturie tatăl ei, „Marin aluj Dumitru”, care a repetat cele spuse de Palku ţiganul. Uglye Zigany a povestit cum a văzut „trecând prin faţa casei călăului pe copilul lui Porumbul îngropat în gunoi”, pe care l-a chemat la el, iar acesta i-a răspuns „că nu poate, pentru că Marcu i-a tăiat un picior şi l-a îngropat în gunoi”. Martorul Petru ţiganul a întărit cele spuse despre omorurile înfăptuite de Marcu şi despre siluirea fetei, însă a spus că nu ştie nimic despre cele întâmplate cu copilul lui Porumbul. Alţi martori (Mircea Udrea şi Gherghe ţiganul) au întărit la rândul lor mărturiile anterioa-re privitoare la crimele călăului Marcu, pe care „le-au văzut cu ochii lor”. Puţa, văduva călăului, a povestit că atunci „când un secui a cerut călăului copilul ţi-găncii, acesta l-a luat şi l-a trântit de două ori de pământ, iar copilul a murit a doua zi”. Puţa a mai întărit cele spuse despre omorârea copilului lui Porumbul şi a adăugat că „cu patru ani în urmă, pe când intrase Tököly în ţară”, se afla în zwinger50 cu călăul, iar acesta l-a luat pe copilul ei de 12 ani şi l-a aruncat peste zid, astfel că acesta a murit în cursul serii.

Pe 20 martie Senatul braşovean consemna executarea călăului Marcu: „A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri în-făptuite: el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie; pentru împlinirea acestei sen-tinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo”.51

Trebuie remarcate aici câteva elemente referitoare la călăii braşoveni. În primul rând faptul că Marcu, în urma omorârii „a peste o sută de oameni”,

50 zidurile Braşovului erau duble, spaţiul dintre ele fiind denumit „zwinger”, folosit pen-tru agricultură în vreme de pace.

51 D.J.A.N. Braşov, Fond Acte Judecătoreşti, Consignation Senatus Coronensi, IV. D. 1a, f. 40.

53


după cum singur se lăuda, a început să se creadă a fi deasupra legii şi să aplice pedepse cu de la sine putere – în acest sens trebuie subliniată încercarea lui de a-l convinge pe Ion temnicerul să închidă nişte oameni fără să existe poruncă din partea Senatului. Mai trebuie subliniată şi izolarea socială a călăului bra-şovean, care este silit să îşi ia ajutorul cu forţa şi se căsătoreşte răpind o ţigan-că. Pe de altă parte, episodul omorârii copilului lui Porumbul pare mai degrabă să facă parte din povestirile care înconjurau persoana temută a călăului – ta-tăl copilului nu este adus să depună mărturie.

În 1717 un alt călău braşovean este judecat şi condamnat la moarte: „În fe-bruarie a fost tăiat în patru călăul Simon pentru că în noaptea de Sfântul Bar-tolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor”.52 Cronicarul braşovean îl descrie astfel: „Bărbat înalt, de 35 de ani, pe nume Simon, de familie ţigan”.53 Acest proces pare ciudat la o primă vedere, deoarece în 1717 nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia. Însă regis-trele de plată ale oraşului consemnează faptul că mărturiile celor implicaţi au fost smulse sub tortură: „pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călă-ului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt i-am plătit lui Bîţă 25 denari”.54 Torturile trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure – iar cel rămas în viaţă cel mai probabil a preferat sub al doilea rând de tortură să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă. Pe 13 aprilie a fost pus la cazne călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată”.55

Spre deosebire de călăii Marcu şi Simon, care au fost executaţi, Gligore, fiul călăului Bîţă, ar fi fost ucis, cel puţin aşa ne lasă să înţelegem două anchete întreprinse de Senatul Braşovului. Prima anchetă a avut loc în 19 mai 1719,56 iar Istok, ajutorul de călău, a spus că după ce Bîţă, fostul călău, a murit, fiul lui, Gligore, a convins-o pe mama sa să-l lase să preia această slujbă. În ziua în care Gligore a executat pentru prima dată patru răufăcători, mama lui s-a îm-bătat şi când s-a întors acasă s-a certat cu fiul său, pe care l-a bătut şi l-a arun-cat afară din casă, iar cu această ocazie Gligore a acuzat-o pe mama sa că l-a ucis pe fiul lui Sibianul Căldărarul (care la rândul său fusese ajutor de călău). După aceasta, bărbatul văduvei călăului, Necula, l-a chemat pe Gligore să

52 Joseph Teutsch, Jahrgeschichte, în Quellen… IV, p. 125.53 Historica relatio, în Quellen… VIII, p. 518.54 D.J.A.N. Braşov, Fond Primăria oraşului Braşov, Socoteli alodiale nr. 26 I/26, f. 270.55 Loc. cit.56 D.J.A.N. Braşov, Colecţia Acte Judecătoreşti, doc. 4/1719.


54

meargă cu el pe câmp să jupoaie un măgar mort, iar de atunci niciunul dintre ei nu a mai fost văzut. De atunci, nepotul de soră al călăului Palko, pe numele său Dodoc, a fost văzut purtând dolmanul şi cizmele cu care plecase Gligore. Când Istok a întrebat de Gligore, mama sa a răspuns că a plecat la Sibiu să aducă un călău de acolo. Pe 23 mai 1719 a fost interogat Sibianul Căldărarul care a spus că i-a văzut cu patru săptămâni înainte de Paşte pe Gligore, Necula şi Dodoc pe lângă şanţurile oraşului. Gligore era îmbrăcat cu un dolman roşu, care dolman a fost îmbrăcat a doua zi de către călăul Palko. Mama lui Gligore i-a spus că acesta ar fi plecat la Sibiu să-i aducă acolo „un alt călău pe cap”. Un alt martor, Burdulea, a povestit autorităţilor că nu l-a mai văzut pe Gligore de când a fost la Feldioara, iar ajutorul călăului Istok i-a povestit că acesta a fost chemat de Necula să jupoaie un cal mort pe drumul spre Sânpetru, însă au mers „până la locul unde se ard oamenii”, unde l-a omorât şi l-a îngropat. Burdulea mai ştia de la unul dintre băieţii călăului că atunci când acest călău Palko a venit în oraş, văduva lui Bîţă s-a certat cu fiul său Gligore şi a încercat să-i taie capul cu o secure. Martorul Burdulea a mai auzit din gura văduvei lui Bîţă că Gligore a plecat la Sibiu să aducă un alt călău, iar dolmanul cu care era îmbrăcat Palko i-a aparţinut lui Gligore. Urmează mărturiile a doi copii, Radu şi Ion, care relatează că i-au văzut împreună pe Gligore, Necula şi Dodoc pe lângă „podul de piatră dinspre Blumăna”, Gligore fiind îmbrăcat cu dolmanul roşu pe care îl poartă mai apoi călăul Palko. Mărturia cea mai interesantă îi aparţine lui Iancsi, fiul călăului Palko. Iancsi povesteşte că în seara în care a venit călăul în oraş, Gligore s-a certat cu mama sa, iar aceasta l-a lovit cu o lo-pată. După această ceartă, văduva lui Bîţă, împreună cu călăul Palko, Necula şi Dodoc au mers la cârciumă, iar Iancsi i-a însoţit; pe drum Palko i-a spus că trebuie să scape cât mai repede de Gligore „pentru că este mai bine să ne bu-curăm noi de bucata lui de pâine” şi l-a trimis înapoi să-i aducă securea. Din acel ceas Iancsi s-a temut că nu îi va fi bine şi s-a tras deoparte să nu mai aibă de-a face cu ei. În ziua următoare Necula a plecat cu Dodoc şi Gligore să ju-poaie un măgar mort, iar Gligore nu a mai fost văzut de atunci. Dodoc a adus cu el dolmanul lui Gligore şi i l-a dat călăului, căruia i-a spus că „Dumnezeu mi l-a dat pe mână şi acum e mort”, iar călăul a răspuns „Fute-i-aş muma lui acolo unde zace”.57 Când călăul Palko s-a certat cu văduva lui Bîţă, aceasta i-ar fi spus că a venit dezbrăcat în oraş, iar dolmanul de pe el îi aparţine fiului ei, care acum zace mort. Mărturiile de mai sus nu au avut nicio urmare imediată,

57 Înjurătura a fost consemnată în procesul-verbal al anchetei în limba română cu alfa-bet latin, spre deosebire de cel gotic folosit pentru limba germană, sub forma „Futye as mume alluj akolo undye zacse”.

55


lucru destul de ciudat, având în vedere faptul că nu cu foarte multă vreme în urmă călăul Marcu fusese executat după un proces asemănător.

Ancheta asupra dispariţiei lui Gligore a fost reluată după aproape un an, pe 8 martie 1720, când au fost interogaţi văduva lui Bîţă şi călăul Palko.58 Din această anchetă aflăm că pe văduva călăului Bîţă o chema Neaga, iar ea re-cunoaşte că se află în faţa autorităţilor din cauza unor cuvinte spuse la su-părare şi care au fost auzite de fiul călăului Palko şi de Sibianul. Neaga arată că Palko, „bărbatul ei”, a lovit-o şi ea a ieşit din colibă strigând: „Câine, dacă fiul meu ar fi fost aici nu m-ai fi lovit, ce au făcut oamenii tăi cu el?”. Întrebată despre ce oameni este vorba, Neaga a răspuns „nişte ţigani de şatră, Gran-cea, Kempul, Dodoc şi alţi câţiva”. Cu privire la fiul său, Neaga a spus autori-tăţilor că a murit de ciumă şi a fost îngropat lângă casa sa de către ajutorul călăului Istok şi alţi doi ţigani. În încheierea interogatoriului văduva lui Bîţă a negat că ar fi uneltit cu bărbatul său Palko să-l ucidă pe Gligore.

După interogatoriul Neagăi urmează cel al călăului Palko, care mărtu-riseşte că în urmă cu două săptămâni „s-a certat cu muierea” sa, pe care a lovit-o cu un toiag, iar aceasta i-a spus că dacă fiul ei ar fi în viaţă nu ar mai fi îndrăznit să o lovească, însă fiul ei a fost ucis de prietenii lui. Palko mai mărturiseşte că i-a spus femeii să nu mai spună aşa ceva, iar dacă ştie ceva nu are decât să dovedească, iar el va plăti cu plăcere. Întrebat de unde are dolmanul roşu al lui Gligore, Palko spune că l-a cumpărat de la un căruţaş, care l-a primit drept gaj pentru un împrumut de la însuşi Gligore. „Fiul meu vitreg a lăsat dolmanul chiar atunci când m-am însurat cu femeia aceasta”, mai spune Palko, negând acuzaţia că ar fi curvit cu nora Neagăi, soţia lui Gli-gore, pe care ar fi omorât-o apoi.

Senatul braşovean a audiat mai apoi o serie de martori, primul fiind Palko Lăutarul, care a spus că în urmă cu două săptămâni nevasta călăului a ieşit din casă strigând „Vecini, ascultaţi-mă: tâlharul de bărbat al meu a încercat să-mi omoare argatul, aşa cum a făcut cu fiul meu, soţia şi copilul lui” şi ame-ninţând că îl va da pe mâna stăpânirii. Al doilea martor, Paraschiv Sibianul, mărturiseşte că a văzut-o pe nevasta călăului cum a ieşit din casă plângând şi spunând „Vai biata de mine, îl aştept pe fiul meu, doar că tu i-ai pus pe prie-tenii tăi să-l omoare, aşa cum i-ai omorât tu pe nora mea şi copilul ei”. Bârsan al lui Palko depune mărturie că Neaga l-a acuzat pe călău că a curvit cu nora sa şi apoi a omorât-o, iar călăul i-a răspuns: „Pe unde au fost picioarele mele, acolo ai călcat şi tu”. Martorii Petcu Kerecs, Hannes Günther, Ion al lui Marin, Milişca, Ţirica, Salveţ, văduva Paraschiva şi Dobra a Pisicului repetă la rândul lor aceleaşi fapte. Însă autorităţile braşovene nu au luat nicio măsură în acest

58 D.J.A.N. Braşov, Colecţia Acte Judecătoreşti, doc. 3/1720.


56

caz, rămas nerezolvat. Este extrem de probabil ca Gligore să fi fost ucis de nişte ţigani de şatră prieteni ai lui Palko pentru ca acesta din urmă să îi preia slujba de călău, sau „bucata de pâine”, după cum spune Iancsi în mărturia din 1719. Fiind vorba despre „bucata de pâine” a unuia dintre cei mai bogaţi ţigani ai Braşovului şi dată fiind mulţimea mărturiilor, înclin să cred că dispariţia călă-ului Gligore nu poate fi explicată decât prin uciderea sa – însă rămâne ciudată atitudinea autorităţilor braşovene, care preferă să închidă cazul, deşi l-au an-chetat în două rânduri.

Documentele braşovene păstrează tăcerea asupra călăilor oraşului (cu ex-cepţia înregistrării plăţii salariului şi a consemnării execuţiilor duse la înde-plinire) până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în anul 1785, când un călău este investigat din nou în urma unor abuzuri săvârşite asupra locuitorilor de la periferiile Braşovului. Ancheta din 1785 s-a desfăşurat vreme de mai multe săptămâni în luna aprilie, iar procesele-verbale consemnează mărturiile mai multor oameni.59 Pe 18 mai un rezumat al plângerilor înregistrate recoman-dă „pedepsirea călăului cu închisoarea” în urma „multor plângeri ale ţiganilor speriaţi de ameninţările făcute de călău”.

În ciuda faptului că în urma acestei anchete a rezultat un dosare de 16 file, nicăieri nu apare consemnat numele călăului braşovean din 1785, acesta fi-ind desemnat prin cuvintele germane Scharfrichter sau Henker. Principalul reclamant este Matei Moldovan de pe Burghals – curmătura dintre Tâmpa şi Dealul Melcilor –, care se plânge că într-o seară din anul 1785, în vreme ce mergea la o nuntă în Altstadt (traseul lui obligându-l să treacă prin sau în apropierea ţigăniei din Blumăna) împreună cu soţia şi copilul său, a fost atacat fără motiv de călăul oraşului, care l-a bătut cu un băţ peste tot corpul. Urmarea imediată a fost că că, în urma contactului cu călăul, vecinii săi l-au declarat impur – unrein – şi a început să nu îşi mai poată găsi de lucru în oraş. Într-o altă plângere cuprinsă în acest dosar, Matei Moldovan spune că dacă nu ar fi intervenit Ion Murzea, probabil că ar fi fost omorât în bătaie de călău. Copilul cel mic al lui Moldovan a fost aşa de speriat de cele întâmplate, încât nu a putut fi vindecat decât după ce a fost botezat a doua oară „după felul nostru”. Matei Moldovan se mai plânge că „a trebuit să dau socoteală vecinilor şi să mă curăţ – mich rein machen – pentru că spuneau că am avut de-a face cu un ceva necurat – einen unreinen gehalten – şi în felul acesta nici eu, nici alţi oameni cinstiţi – weder ich noch andere Ehrliche Leute – nu mai putem umbla pe stradă fără să ne temem de el” – adică de călău. Matei Moldovan cere au-torităţilor să îi fie restituiţi de către călău banii cheltuiţi „în această chestiune”. În procesul-verbal al interogatoriului Ion Murzea este desemnat ca Zigeuner, el

59 D.J.A.N. Braşov, Colecţia Acte Judecătoreşti, 8/1785.

57


confirmând cele spuse de către Matei Moldovan cu privire la bătaia adminis-trată de călău acestuia. Vasi Tinkoi – ein Zigeuner – s-a plâns că fiul său, Andrei Tinkoi, a fost răpit de către călău şi ţinut în casa acestuia o zi întreagă din cau-za unei datorii inventate de 6 florini. Vasi Tinkoi a mai spus că pentru a-şi eli-bera fiul a fost silit să semneze o chitanţă cum că îi datorează călăului 6 florini, din care, „din cauza sărăciei”, nu i-a putut plăti decât 72 de denari şi de ace-ea roagă stăpânirea să fie scutit de plata restului datoriei inventate de călău. Gheorghe Guşatu – Zigeuner – se plânge că în urmă cu un an, pe când se afla la o cârciumă, călăul i-a cerut să plătească un lăutar şi pentru că nu a vrut să-l plătească a fost bătut de călău, târât în casa acestuia şi ţinut acolo până când a semnat o poliţă prin care recunoştea că îi este dator cu 3 florini. După ce s-a plâns autorităţilor de aceasta, călăul l-a ameninţat că îl va bate astfel încât nu va mai apuca să trăiască până la următoarea sărbătoare a Sfântului Gheor-ghe. Acestea s-au petrecut la cârciuma lui Vagner, iar martori au fost, pe lângă cârciumar, ţiganul Ion Pataki şi zamfira a lui Panciov. Ion Tinkoy şi femeia sa, Chiva, s-au plâns că în preajma Crăciunului trecut se aflau în cârciuma lui Jo-hann Cloos, iar când au vrut să iasă, călăul le-a pus piedică şi i-a prins în bra-ţe, nemaivrând să le dea drumul până când nu i-au cumpărat două măsuri de vin. Însă nici după aceasta călăul nu a vrut să-i lase să plece, ci a vrut să-i ducă la el acasă ameninţându-i cu sabia. Ajunşi la casa călăului, acesta le-a cerut bani şi din cauză că nu aveau, le-a luat o cingătoare. Ion Tinkoy şi soţia sa au fost ţinuţi ostatici până a doua zi, când au fost bătuţi de călău şi eliberaţi după ce au fost văzuţi în casa călăului de către ţiganul Nistor Voicu, care a intervenit în favoarea lor. Ion Tinkoy se mai plânge că după cele întâmplate, ori de câte ori călăul îl vedea pe stradă, arunca cu pietre după el.

Ţiganul Constantin Ţire a mărturisit autorităţilor braşovene că a aflat de la nevasta călăului că acesta „se poartă în mod nepermis cu o altă ţigancă, Stan-ca Lupulaş”, iar atunci când preotul catolic von Beldi s-a întâlnit cu călăul la o cârciumă şi a încercat să-l convingă să o lase în pace pe ţigancă, călăul l-a bă-tut cu un toiag şi l-a lovit cu palma peste gură. Ţiganul Ion Colţa s-a plâns de faptul că a fost silit de către călău să-i fie ajutor şi să participe la două execuţii, mai mult, chiar a fost sechestrat în casa călăului, care l-a obligat să recunoas-că că îi este dator cu bani, ameninţându-l că îl va tăia în bucăţi cu sabia.

O plângere anonimă arată că călăul a spus că „nu mai vrea să slujească acest oraş, iar oraşul şi primăria nu au decât să se ducă dracului, el ştie un oraş mai bun decât Braşovul”. După ce a proferat aceste obrăznicii, călăul a mers „într-o cârciumă de pe strada Purzen, unde a luat căciula unui valah şi i-a pus acestuia pe cap pălăria sa, după care l-a bătut şi l-a lovit cu picioarele”, la fel şi pe soţia acestuia. Călăul a mai fost auzit zicând că „dacă se vor plânge de el şi va trebui să fie închis, chiar dacă ar veni Dumnezeu însuşi el nu s-ar


58

lăsa închis, iar pe cel care ar veni să-l închidă l-ar împuşca”. Un alt ţigan, Mar-cu Salveţ, s-a plâns că cumnatul său a fost bătut de călău într-o cârciumă în ziua de vineri, după care a fost dus acasă la călău, care l-a ţinut până dumini-că, cerându-i să-i plătească toiagul pe care îl rupsese pe spinarea lui. Marcu Salveţ a plătit o parte din banii ceruţi de călău pentru a-l scăpa pe cumnatul său, însă a refuzat să plătească restul, ceea ce l-a făcut pe călău să-l ameninţe cu moartea.

Călăul şi chestiunea impurităţii

Chestiunea onoarei şi a impurităţii rituale din spaţiul german a fost cerce-tată pe larg de istoricul Kathy Stuart în volumul Defiled Trades and Social Out-casts.60 Pe baza arhivelor oraşului Augsburg, în volumul amintit este recon-struit modul în care era percepută onoarea şi cum putea fi aceasta afectată de contactul cu persoanele impure în secolele XVI – XVIII. Oraşele Augsburg şi Braşov împărtăşesc o serie de caracteristici comune, de la apariţia lor ca oraşe regale libere, la dezvoltarea iniţială bazată pe comerţul la mare distan-ţă – în urma căruia rezultă un patriciat orăşenesc bogat – şi o a doua etapă a dezvoltării bazată pe breslele meşteşugăreşti care asigură independenţa eco-nomică. Accesul la educaţia profesională asigurată de bresle se făcea în baza a două caracteristici: candidatul trebuia să fie ehrlich (onorabil) şi ehelich (le-gitim, născut în urma unei căsătorii legale) – iar acest lucru era valabil atât în Augsburg cât şi la Braşov, conform statutelor breslelor. Lipsa oricăreia dintre cele două calităţi ducea la incapacitatea oricărei persoane de a face vreoda-tă parte dintr-o breaslă. Dacă legitimitatea naşterii unei persoane nu putea fi contestată atunci când existau dovezi, chestiunea „onorabilităţii” era mai difi-cil de stabilit cu precizie. Din punct de vedere strict legal nici la Braşov şi nici la Augsburg nu existau norme care să trateze chestiunea onoarei – însă practica juridică şi percepţia socială au creat precedente ale faptelor care făceau ca o persoană să nu mai fie considerată onorabilă. Printre aceste fapte se numără şi contactul cu călăul sau jupuitorul oraşului – fie că este vorba despre contac-tul direct al unei persoane cu aceştia sau de simpla aflare în aceeaşi încăpere cu ei ori de intrarea în contact cu meseria lor. Modul în care călăii şi jupuitorii au devenit tabu în perioada medievală nu a putut fi explicat până în prezent în mod satisfăcător. Practicile juridice din Augsburg în privinţa pierderii onoarei sau a purităţii prin contactul cu un călău sau un jupuitor au evoluat în timp

60 Kathy Stuart, Defiled trades and social outcasts, Cambridge University Press, 1999.

59


şi au fost modificate în funcţie de fiecare caz judecat. Studiul lui Kathy Stuart se bazează pe procesele judecate în Augsburg între anii 1500 – 1700, procese legate în principal de bresle sau membri ai breslelor. Conceptele de Ehrlichkeit (onoare), Ehelichkeit (legitimitate) şi Reinlichkeit (puritate) aflându-se la baza admiterii candidaţilor în bresle – sau lipsa lor ducând la excluderea meşterilor din bresle –, este de înţeles de ce contactele cu călăii duceau la procese şi de-cizii care puteau schimba fundamental viaţa unui om. Impuritatea se trans-mitea în Augsburg în mod direct de la călău la rudele sale – soţie şi copii –, care nu puteau face parte din breslele onorabile. Încercările copiilor de călăi de a intra în bresle au fost de fiecare dată sortite eşecului. Juristul german Ey-lenberg justifica dezonoarea călăului prin următoarea metaforă: „Aşa cum anumite părţi ale corpului uman, pe care modestia ne împiedică să le menţi-onăm, ne scapă de fecale, tot aşa călăii sunt cele mai de jos membre ale cor-pului politic, fiind eficienţi în curăţirea şi menţinerea statului”.61

După cum am mai spus, problemele din Augsburg în privinţa „purităţii” şi a „onoarei” porneau de la încercările unor persoane considerate „impure” şi „neonorabile” de a se alătura unor bresle sau de la contactele unor membri ai breslelor, în urma cărora le erau afectate „puritatea” şi „onoarea”. În Braşovul aceleiaşi perioade, 1500-1700, genul acesta de conflicte este mult mai puţin reprezentat, în mare măsură şi datorită faptului că aici, pe lângă onoare şi legi-timitate, orice candidat la intrarea într-o breaslă trebuia să îndeplinească con-diţia de a fi sas, astfel încât pentru călăii ţigani sau fiii lor era imposibil să intre într-o breaslă. În ciuda acestui fapt, în Braşov au existat conflicte de onoare sau sunt confirmate practici care amintesc de excluderea călăilor din rândul oamenilor „onorabili” – cum a fost cazul lui Matei Moldovan, prezentat mai sus. O analiză detaliată a conflictelor de onoare declanşate de meseriile consi-derate impure în oraşul Braşov urmează să facă obiectul unui studiu ulterior.

Bibliografie

***1970 Călători străini despre ţările române, vol II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.***1971 Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.ACHIM, Viorel1998 Ţiganii în istoria României. Editura Enciclopedică, Bucureşti.

61 Ibidem, p. 43.


60

ARMBRUSTER, Adolf1980 Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica

săsească, Editura Ştiinţifică Şi Enciclopedică, Bucureşti.DUNĂRE, Nicolae1972 Ţara Bârsei, Vol. I, Bucureşti.Von HERMANN, Georg Michael Gottlieb1883 Das alte und neue Kronstadt, Hermannstadt.LUCASSEN, Leo – WILLEMS, Wim1998 Gypsies and Other Itinerant Groups, Macmillan Press Ltd.NUSSBACHER, Gernot1987 Din cronici Şi hrisoave, Editura Kriterion, Bucureşti.PHILIPPI, Maja1986 Die Burger von Kronstadt im 14. Und 15. Jahrhundert, , Kriterion Verlag, Bu-

karest.1996 Kronstadt: historische Betrachtungen über eine Stadt in Siebenbürgen, Kri-

terion Verlag, Bukarest.STUART, Kathy1999 Defiled Trades and Social Outcasts, Cambridge University Press.TOCILESCU G. Grigore1931 Documente istorice slavo-române, Librăria Cartea Românească, Bucureşti.

61

schimbarea Formelor de segregare rezidenţială socială şi etnică

LADÁNYI János – VIRÁG Tünde

schimbarea formelor de segregare rezidenţială socială şi etnică în perioada tranziţiei la economia de piaţă din ungaria

În anii de după schimbarea de regim, Ungaria a cunoscut cea mai gravă criză economică, cu excepţia perioadei războaielor. Între 1989–1992 au dis-părut o treime din locurile de muncă şi, fără a se ţine seama de indicatorul examinat, poate fi observat un regres economic dramatic, la fel de profund ca în anii crizei economice mondiale din 1929–1933 (Kornai 1993). Depresiu-nea economică a avut loc în 1993, apoi a început o stagnare de un an sau doi, după care până în 2001–2002 a urmat o creştere economică rapidă, iar pe urmă o dezvoltare mai lentă.

În a doua jumătate a anilor ’90, în cazul majorităţii populaţiei a putut fi constatată o creştere a nivelului de trai. Nu este prea des menţionat însă faptul că aproximativ 7-8% din populaţia maghiară – în pofida creşterii economice de peste un deceniu – a rămas în continuare în situaţia de stagnare sau de re-cesiune. Aşadar, în Ungaria mai există încă grupuri sociale şi regiuni aproape „neatinse” de creşterea economică, iar în cazul lor cea mai gravă problemă este faptul că această rămânere în urmă devine durabilă (Ladányi–Szelényi 2004). În condiţiile economice actuale, din nou deteriorate, această problemă poate fi considerată deosebit de gravă.

Transformările petrecute în structura socială au adus cu sine consecinţe extrem de importante şi în ceea ce priveşte structura spaţială. Potrivit date-lor noastre, care provin din recensămintele din Ungaria în funcţie de tipul lo-calităţii, după 1990 – pentru prima oară în istoria paşnică a ţării – numărul populaţiei urbane a suferit o diminuare, în timp ce populaţia rurală a crescut. Diminuarea a fost cea mai rapidă în cazul oraşului Budapesta; tot atât de im-portant este de menţionat şi faptul că scăderea populaţiei în capitală a început


62

deja la jumătatea anilor 1980, aşadar anterior schimbării de regim. Din cele mai detaliate indicii poate fi observat că de la mijlocul anilor 1990 această di-minuare a luat un puternic avânt, înregistrându-se valori importante chiar şi după cumpăna mileniului.

tabelul 1. dinamica populaţiei în funcţie de tipurile de aşezări, 1970–2001 (%)

Numărul de aşezări 1970–1980 1980–1990 1990–2001 populaţia 2001

budapesta 1 2,9 -2,1 -11,8 1.777.921

municipii 22 19,6 2,2 -1,9 2.033.919

alte oraşe 195 10,4 -1,1 0,1 2.628.336

comune 2917 -5,5 -7,8 2,7 3.758.139

total 3135 4,0 -3,1 -1,7 10.198.315

Tabelul nr. 1 arată că în anul 1990 numărul populaţiei a scăzut nu doar în capitală, ci şi în municipii, iar în oraşele mai mici a fost înregistrată o stagna-re. Încă de atunci se cunoaşte faptul că în cazul municipiilor mai mari, des-creşterea s-a dovedit a fi o tendinţă durabilă, iar în ceea ce priveşte oraşele mai mici – unde regresia de după 1990 a indicat de la început cele mai mici valori –, după 1995 a urmat o stagnare, iar mai apoi, după anul 2000, a înce-put o nouă diminuare a valorilor.

Comparativ cu trendurile prealabile, cea mai importantă schimbare a fost marcată de creşterea numărului populaţiei din comune. Această cotitură mi-graţională pe termen scurt nu poate fi pusă nicidecum pe seama crizei post-comuniste: după 1995, ritmul de creştere a populaţiei comunelor din Ungaria a fost într-adevăr mai moderat, însă după 2000 va căpăta din nou o tendinţă pozitivă.

Tabelul nr. 2 oferă deja câteva informaţii şi în legătură cu intensitatea migraţiei în direcţia diverselor tipuri de aşezări. Poate fi observat faptul că, în timp ce numărul populaţiei a scăzut în toate cele trei perioade analiza-te – atât referitor la aşezările din zonele de aglomerare, cât şi la cele în afara acestora –, în cazul în care variaţia indicatorilor este examinată în funcţie de tipurile de aşezări, diferenţele vor fi impresionante.

63


tabelul 2. dinamica populaţiei zonelor de aglomerare, precum şi a tipurilor de aşezări urbane şi rurale din afara acestora, 1970–2001 (%)

Numărul de aşezări 1970–1980 1980–1990 1990–2001 populaţia

2001oraşele şi alte tipuri de centre din zonele de aglomerare

78 11,0 0,4 -4,9 4.637.987

alte localităţi din zonele de aglomerare

480 3,1 -2,5 11,2 1.040.029

totalul localită-ţilor din zonele de aglomerare

558 9,6 -0,1 -2,3 5.678.016

oraşele din afa-ra zonelor de aglomerare

140 9,0 -2,4 -1,9 1.802.189

comunele din afara zonelor de aglomerare

2437 -8,0 -9,4 -0,2 2.718.110

totalul locali-tăţilor din afara zonelor de aglomerare

2577 -2,1 -6,7 -0,9 4.520.299

Pe de o parte, în toate cele trei perioade, numărul populaţiei din oraşe şi din celelalte centre de aglomerare a scăzut, pe de altă parte, numărul locuito-rilor din comunele mai mici, aflate în interiorul zonelor de aglomerare, a cres-cut considerabil după 1990. În ceea ce priveşte zonele din afara aglomerărilor însă, comparativ cu o uşoară scădere a populaţiei urbane între 1990 - 2001, populaţia comunelor a înregistrat o stagnare. În cele ce urmează vom vedea că toată această evoluţie s-a petrecut sub efectul a două tendinţe de evoluţie contradictorii şi deosebit de importante: pe de o parte, în satele în curs de îmbă-trânire – în care ponderea romilor este foarte mică sau inexistentă, iar numă-rul populaţiei scade continuu –, pe de altă parte, în satele în curs de ghetoizare, cu o pondere ridicată a romilor, populaţie tânără şi în continuă creştere, pre-cum şi un număr impresionant de copii.

Aşadar, una dintre consecinţele cele mai neaşteptate ale primilor ani din postcomunism a fost cotitura demografică, ce poate fi sintetizată astfel: pentru


64

prima oară în istoria paşnică a Ungariei, populaţia oraşelor maghiare a scă-zut, iar în comparaţie cu acest lucru, migrările spre comune au depăşit con-siderabil deplasările populaţiei în sens invers. Într-un procent mai mic, acest fenomen poate fi pus pe seama suburbanizării, a migraţiei clasei mijlocii şi mijlocii superioare în afara oraşelor. Fenomenul se explică însă mai degrabă prin retragerea în satele din afara zonelor de aglomerare a unei populaţii ce are adesea origine rurală, studii inferioare şi o pondere ridicată de romi, şi care a devenit şomeră în mediul urban (Ladányi–Szelényi 1997).

Suburbanizarea

În consecinţă, unul dintre factorii esenţiali ai migraţiei a fost suburbani-zarea accelerată. Modelul redistributiv centralizat al statului socialist devenit dominant în Ungaria postbelică a avut ca rezultat – probabil – cel mai puter-nic regres al regiunii în privinţa infrastructurii. Acest lucru a putut fi sesizat în special în cadrul unor domenii ale dezvoltării locale în general neglijate, împovărate atât de absorbţia sistematică a veniturilor produse pe plan local, cât şi de încercările repetate de-a stopa această evoluţie apărută în pofida tu-turor oprimărilor (Konrád–Szelényi 1971). Astfel, poate fi înţeles faptul că în urma prăbuşirii sistemului de redistribuţie centralizat – chiar şi în condiţii de regres ori stagnare în ceea ce priveşte majoritatea ramurilor economice –, în domeniile amintite a existat o dezvoltare extrem de dinamică. În localităţile din Ungaria s-au îmbunătăţit simţitor alimentarea cu apă potabilă de la reţea, sistemul de canalizare, precum şi furnizarea gazelor naturale prin conducte, iar starea liniilor telefonice, care nu putea fi comparată decât cu condiţiile din lumea a treia, a fost şi ea remediată.

O schimbare poate şi mai importantă a fost faptul că a început trecerea de la modelul socialist al suburbanizării la un sistem generalizat în societăţile postindustriale. Modelul de suburbanizare numit de noi modelul socialismu-lui de stat a fost creat prin absorbţia resurselor regiunii, iar din punct de vede-re administrativ a prins viaţă datorită faptului că diferitele subvenţii şi credite au fost condiţionate de tipul aşezării, de formele de construcţie şi de statutul constructorului. În consecinţă, „suburbiile” epocii socialismului de stat au fost întemeiate în interiorul marilor oraşe sub forma unor condominii şi cartiere de vile puternic segregate, omogene, cu un statut superior şi construite cu aju-torul unor subvenţii de stat mai mult sau mai puţin ascunse. Localităţile din apropierea oraşelor erau ocupate – în mod tipic – nu de către cei ce aveau un statut superior, ci de „foştii ţărani”, care au combinat într-o manieră inventivă

65


activitatea industrială cu cea agricolă (Márkus 1973), ori de către „muncitorii în devenire”, care lucrau în industrie, dar nu puteau spera la o locuinţă dis-tribuită de stat, văzându-se nevoiţi astfel să se mute din oraş şi să devină na-vetişti (Kemény 1972). Odată cu dispariţia interdicţiilor artificiale, a avut loc un adevărat exod accelerat al celor cu statutul superior dinspre multe dintre marile oraşe spre localităţile din jur. Acest fenomen a fost favorizat de o altă caracteristică a „suburbanizării socialiste”: comparativ cu gradul de dezvoltare economică a ţării, în special cu starea fondului locativ, ponderea cabanelor şi a caselor de vacanţă era deosebit de ridicată, o bună parte dintre acestea fiind construite în apropierea marilor centre urbane. În unele dintre aceste spaţii de agrement a început de asemenea suburbanizarea.

Excluderea populaţiei paupere din oraşe

Migraţia a fost însă mult mai puternică decât acest fenomen, deoarece – ca un al doilea factor decisiv în ceea ce priveşte deplasarea populaţiei dinspre oraşe –, din cauza dificultăţilor de trai, a chiriilor şi a taxelor de utilitate publică ridicate, o mare parte a populaţiei paupere din centrele urbane s-a mutat în lo-calităţile aflate în jurul oraşelor. O altă parte a acesteia însă a fost nevoită încă de la începutul anilor 1990 să se retragă în localităţile mai îndepărtate de oraşe. Având în vedere faptul că preţurile imobilelor din aceste localităţi erau foarte mici, populaţia pauperă – în majoritate şomeră – a reuşit să-şi achiziţioneze un teren destul de mare pentru a produce împreună cu familia măcar o parte a bu-nurilor necesare traiului. Majoritatea foştilor locuitori ai căminelor de munci-tori, în urma pierderii locurilor de muncă şi a desfiinţării căminelor, au revenit, de asemenea, în mediul rural de unde au plecat.

Fenomenul a început mai întâi la Budapesta – cu mult înaintea prăbuşi-rii sistemului de stat socialist, încă din a doua jumătate a anilor 1980 –, aces-ta fiind şi oraşul în care excluderea populaţiei paupere a avut consecinţe dintre cele mai spectaculoase în ceea ce priveşte transformările structurii urbanistice.

Cu câteva decenii înaintea schimbării de regim, la Budapesta au avut loc fenomene ce au modificat radical structura socială istorică a oraşului. Pe de o parte, în regiunea colinară a capitalei – cartierul Buda – a fost edificată zona condominiilor ce aveau dimensiuni şi omogenitate cu totul deosebite, nemai-întâlnite până la acea vreme, şi unde – comparativ cu cele mai multe oraşe mari ale lumii – grupurile sociale cu statut superior s-au concentrat în foarte mare măsură. Pe de altă parte, în zona centrală a oraşului Pesta, cea a caselor


66

deteriorate aflate în regim de locaţie, începuse să se formeze o suprafaţă urba-nă crescândă, din ce în ce mai omogenă, în care populaţia de romi era tot mai concentrată şi se ghetoiza pe zi ce trecea.

Aceste fenomene – precum s-a arătat mai înainte (Ladányi 1989) – au în-ceput cu multe decenii înaintea prăbuşirii sistemului socialist, însă în condiţii-le tranziţiei postcomuniste s-au amplificat considerabil. Apoi, la începutul sau la jumătatea anilor 1990, la Budapesta a debutat o nouă etapă a procesului de ghetoizare. Familiile care au atins cu succes nivelul claselor de mijloc şi-au schimbat locul de trai mutându-se – în general – în locuinţe tot mai bune din interiorul zonei ghetoizate. Situaţia schimbată era semnalată însă de pe atunci de o serie de indicii. Precum negrii clasei de mijloc care au părăsit ghe-tourile americane, şi familiile de romi, ajungând la acest nivel social, se mutau din ce în ce mai frecvent din slumurile aflate în interiorul oraşului în case fami-liale mari din cartierele exterioare ale Budapestei ori într-o localitate devenită suburbie a oraşului. Din cauza faptului că în zonele ghetoizate ponderea fami-liilor de romi era deja foarte ridicată, iar condiţiile de trai au devenit extrem de precare, nu s-a găsit niciun grup social care ar fi trăit în condiţii mai mult sau mai puţin stabile şi ar fi putut umple golul creat. Concentrarea familiilor de ţigani aflaţi în sărăcie extremă din zonele cele mai deteriorate şi tendinţa de ghetoizare au continuat într-un ritm alert pe teritorii din ce în ce mai mari (Ladányi 1992).

Astfel, la sfârşitul anilor 1990 se preconiza accelerarea ghetoizării din car-tierele interne ale capitalei. Atunci se credea că acest lucru ar putea fi evitat doar printr-o reabilitare socială reală a cartierului de săraci din zona centrală, pe lângă realizarea programelor care vizează schimbarea condiţiilor precare din aceste perimetre, precum şi a proiectelor complexe de dezvoltare regiona-lă ce cresc puterea de conservare a populaţiei din zonele periurbane în curs de desprindere (Ladányi–Szelényi 1997). În acel moment au fost remarcate însă foarte puţine indicii în acest sens, iar evenimentele de atunci au avut şi ele un curs cu totul deosebit.

Majoritatea consecinţelor sociale deosebit de nefaste ale crizei economice instaurate în urma schimbării de regim au fost inevitabile. Din punctul de vede-re al subiectului nostru, merită menţionat faptul că – în opinia noastră –, după colapsul industriei mari, puternic subvenţionate, a statului socialist, care şi-a pierdut rapid pieţele tradiţionale, s-ar fi putut evita acel fenomen deosebit de dureros, în cadrul căruia uriaşe mase de muncitori din sfera marii industrii, cu o calificare inferioară, au devenit şomeri, iar o parte dintre aceştia – în speci-al navetiştii, cei care nu erau încă în măsură să se acomodeze în mediul ur-ban, precum şi familiile acestora – s-au văzut nevoiţi să plece din oraşe. Ceea ce afirmăm este doar faptul că adoptându-se o strategie economică ceva mai

67


prudentă, politici mai active în domeniul forţei de muncă şi – în special – o politi-că socială mai modernă, mai bine adaptată la condiţiile schimbate, s-ar fi putut (s-ar mai putea şi astăzi) atenua efectele inevitabile ale traumelor.

Nu în ultimul rând, de acest lucru ar fi trebuit să se ocupe autorităţile locale, care ar fi putut gestiona mai bine problemele populaţiei în situaţie de excluziune durabilă şi fără siguranţa unui domiciliu. Însă autorităţile locale pur şi simplu nu erau pregătite, iar activitatea lor a avut ca efect intensificarea excluderii celor rămaşi în urmă. Istoria proiectelor de reabilitare conduse de autorităţile locale din Budapesta atestă destul de clar acest lucru. Totodată, autorităţile locale de sector – responsabile cu administrarea proiectelor de reabilitare efectuate după schimbarea de regim – nu pot fi considerate, în realitate, nici instituţii sociale ce suplinesc deficienţele pieţei, nici adevăraţii actori ai acesteia. Aşadar, faptul că în decursul aşa-numitelor reabilitări, autorităţile locale realizează o activitate de cvasipolitică socială, iar în zonele „reabilitate” sunt înfiinţate cartiere cvasi-moderne cu statut superior nu poate fi pusă pe seama unor anomalii probabile. Această atitudine este consecinţa inevitabilă a unui comportament rezultat din interesul autorităţilor locale devenite cvasiproprietare (Ladányi 2005).

Aşadar, autorităţile locale din sectoarele Budapestei au conlucrat extrem de eficient la o puternică scădere a proporţiilor şi a omogenităţii ghetoului et-nic din zona centrală a Pestei. Acest lucru însă nu a fost obţinut prin proiec-tele sociale de reabilitare în sens real, ci cu ajutorul unor demolări de mare anvergură şi prin excluderea unei părţi substanţiale a populaţiei paupere şi de romi. În felul acesta, numărul celor ce locuiau în ghetourile etnice ale capitalei nu a scăzut, însă modelul ghetoizării a fost schimbat inevitabil: ghetoul etnic de mari dimensiuni din jurul zonei centrale a Budapestei a fost desfiinţat, în acelaşi timp însă a crescut concentraţia celor mai sărace familii de ţigani – şi nu numai – din suburbiile oraşului şi din fostele zone „respectabile”, care au devenit pe parcurs colonii de ţigani pauperizate. Toate acestea au întărit şi pe mai departe segregarea deosebit de puternică, existentă deja şi mai devreme, dintre grupurile sociale şi etnice din capitală.

Aşadar, se poate afirma că la Budapesta, în anii de după cumpăna mileniu-lui, după o tendinţă de concentrare de aproximativ trei decenii, modelul ghe-toizării etnice s-a schimbat fundamental. Comparativ cu tendinţa descrisă de literatura de specialitate, în mod surprinzător, ghetoul etnic format în maha-laua din interiorul oraşului a fost desfiinţat, iar astăzi – în pofida unui abis et-nic tot mai profund – în capitală au devenit (şi sunt) specifice ghetourile etnice mai restrânse din punct de vedere al teritoriului, dar cu un număr mai ridicat şi o structură socială mai omogenă decât cele existente anterior.

Ar fi însă eronată concluzia potrivit căreia opinia noastră – prezenta-tă anterior – privind modelele de segregare, în mod caracteristic diferite, ale


68

grupurilor sociale şi etnice cu statut inferior, ar trebui fundamental revizuită. Mai degrabă poate fi constatat faptul că avem de-a face cu apariţia pe scară largă a unor dezavantaje spaţiale, sociale şi etnice, aşadar cu o nouă formă de ghetoizare etnică, ce permite excluderea, este mai puternică decât cea anteri-oară şi nu mai poate fi interpretată în contextul marelui centru urban, ci doar prin prisma dezavantajelor structurale existente în cadrul întregului sistem de aşezări de pe teritoriul Ungariei (Ladányi 2008).

Polarizarea aşezărilor existente în afara aglomerărilor

Din cele expuse până acum reiese clar că după 1990 s-a oprit scăderea de mai multe decenii, deosebit de puternică, a populaţiei din satele aflate în afa-ra zonelor de aglomerare. În cele ce urmează vom arăta faptul că în culisele unei tendinţe de scădere intensă a populaţiei din această categorie de aşezări, din punctul de vedere al subiectului nostru există două tendinţe importante şi contradictorii: îmbătrânirea, alături de scăderea continuă a numărului po-pulaţiei dintr-o porţiune a satelor nelocuite de romi, şi expansiunea rapidă a populaţiei din satele în curs de ghetoizare, locuite într-o pondere crescută de populaţia de ţigani din grupa de vârstă tânără şi cu pregătire profesională in-ferioară. Aşezările în curs de îmbătrânire şi ghetoizare sunt, în majoritatea lor, satele mici. Astfel, considerăm oportună prezentarea sumară a transformări-lor sociale mai importante din ultimele decenii din viaţa aşezărilor mici.

Începând cu anii ’60, posibilităţile satelor mici, aşezate în extremitatea nord-estică şi sud-vestică a ţării, au fost definite în mod fundamental de obiec-tivele politicilor din domeniul aşezărilor bazate pe redistribuirea centralizată. După colectivizarea agriculturii şi în special după cea de-a doua campanie de organizare a cooperativelor agricole din anii 1959–1960, a început afluxul de populaţie dinspre sate, ceea ce în cazul satelor mici s-a transformat după un timp într-o abandonare accelerată a acestora. Orientarea naţională cu privi-re la dezvoltarea reţelei de aşezări,1 „consfinţită” în 1971, a adoptat şi totoda-tă a intensificat procesele începute în anii 1960. Cel mai important mijloc în ceea ce priveşte acest proiect a devenit stricta tipologizare ierarhică a locali-tăţilor. În cazul satelor incluse în categoria „aşezărilor fără sferă de activitate” (aici se găseau majoritatea satelor mici), spiritul conceptual, punerea lui în practică a intensificat tendinţele de eroziune începute. Ca urmare a procesului

1 Országos Településhálózat-fejlesztési Koncepció (în lb. maghiară)

69


menţionat în limbajul curent drept împărţire administrativ teritorială a fost ac-celerată comasarea instituţiilor, formându-se cooperative agricole şi consilii raionale tot mai mari, înmulţindu-se totodată şi unităţile şcolare comasate. Privarea de unele fonduri şi instituţii a atras după sine în continuare o puter-nică migraţie a populaţiei (Szelényi 1981; Vági 1991).

Sate în curs de îmbătrânire cu populaţia în continuă scădere

Rata migraţiei a fost cea mai ridicată în satele mici. Între 1970 şi 1980, sa-tele cele mai mici – sub 100 de locuitori – şi-au pierdut aproape jumătate din populaţie: 47,5%. În funcţie de mărimea aşezărilor – în ordine crescândă –, intensitatea scăderii populaţiei a fost tot mai lentă, însă chiar şi alături de o scădere medie din aşezările cu numărul locuitorilor sub 1000 a depăşit 13% (Beluszky 2002). La sfârşitul anilor ’70 s-a adeverit că acest proces nu mai poate fi oprit, iar instituţiile de proiectare judeţene au întocmit liste de „dispa-riţie”, înregistrând satele care vor rămâne fără populaţie.

tabelul 3. dinamica populaţie din decila superioară a ponderii celor de peste 60 de ani din aşezările situate în afara zonelor de aglomerare, 1970–2001 (%)

Numărul de aşezări 2001 1970–1980 1980–1990 1990–2001 populaţia

2001-199 132 -26,8 -29,0 -21,5 13.915200-499 93 -18,6 -21,1 -13,9 29.271500-999 28 -13,6 -15,5 -9,2 19.7121000-1999 4 -13,2 -14,8 -8,6 6.364decila superioară total 257 -19,2 -21,1 -13,9 69.262

totalul aşezărilor din afara zonelor de aglomerare

2577 -2,1 -6,7 -0,9 4.520.299

Aşa cum reiese din tabelul de mai sus, în timp ce după schimbarea de re-gim practic s-a oprit scăderea numărului populaţiei din satele aflate în afara spaţiului de aglomerare, un grup important al acestor localităţi se caracte-rizează în continuare printr-o intensă descreştere a populaţiei. Numărul de locuitori din jumătatea aşezărilor din această categorie nu atinge nici 200,


70

majoritatea acestor localităţi fiind sate mici, cu populaţia sub 500 de locuitori aflaţi la vârste înaintate, fiecare al treilea locuitor fiind de peste 60 de ani.

tabelul 4. câteva particularităţi sociale ale aşezărilor din decila superioară a ponde-rii celor de peste 60 de ani din localităţile aflate în afara zonelor de aglomerare, în funcţie de mărimea localităţii, 2001 (%)

Num

ărul

de

aşez

ări

2001

pond

erea

gru

pei d

e vâ

rstă

0–1

4 an

i

pond

erea

pop

ulaţ

iei

de p

este

60

ani

pond

erea

ţiga

nilo

r

pond

erea

gra

dulu

i de

ocu

pare

a p

opu-

laţi

ei d

in g

rupa

de

vârs

tă 1

8–59

ani

pond

erea

pop

ulaţ

iei

cu s

tudi

i gim

nazi

ale

din

grup

a de

vâr

stă

pest

e 15

ani

pond

erea

pop

ulaţ

iei

cu s

tudi

i sup

erio

are

din

grup

a de

vâr

stă

pest

e 25

ani

-199 132 12,1 40,1 1,3 49,8 74,0 2,7

200-499 93 13,2 36,6 1,5 53,8 75,4 2,5

500-999 28 13,3 35,5 2,1 51,5 75,8 4,0

1000-1999 4 14,0 32,8 1,8 49,8 74,8 3,6

decila supe-rioară total 257 13,1 36,6 1,6 52,0 75,2 3,1

totalul aşe-zărilor din afara zonelor de aglome-rare

2.577 18,1 21,0 3,2 56,0 84,4 6,6

O parte dintre aşezările în curs de îmbătrânire – în special cele din vestul Ungariei, din ariile mai extinse ale împrejurimilor lacului Balaton şi cele din apropierea graniţei cu Austria – oferă condiţii favorabile atât dezvoltării turis-mului rural, cât şi achiziţionării unor imobile de către cetăţenii străini, facili-tând chiar şi aşezarea acestora. Astfel, o parte dintre aceste categorii de loca-lităţi s-au confruntat cu creşterea preţurilor imobilelor, iar aşezările în curs de îmbătrânire au fost transformate tot mai mult în sate de vacanţă.

Cealaltă parte a acestor aşezări – în special localităţile care se află în regi-unile în curs de ghetoizare, respectiv la marginea acestora, şi care vor fi ana-lizate în următoarea parte a studiului nostru – nu reuşesc să se transforme în

71


zone de agrement din cauza apropierii unor localităţi sau porţiuni de aşezări dominate de populaţia supusă excluziunii. Din acest motiv, din cauza depo-pulării continue ori a aşezării în masă a populaţiei cu statut inferior, după un timp – probabil – şi aceste localităţi mici vor deveni sate ghetoizate.

Sate în curs de ghetoizare cu populaţia în creştere

În anii 1970 a devenit deja evident faptul că o parte dintre satele mici care şi-au pierdut un număr mare de locuitori nu vor fi depopulate, iar structura socială a acestora se va transforma: locuitorii care aveau o educaţie mai bună şi erau mai bogaţi plecau, iar în locul lor venea o populaţie cu statut inferior. În aşezările care şi-au pierdut o parte importantă a locuitorilor şi erau lipsite de profil de activitate preţurile imobilelor au scăzut mult, iar casele rămase libere, practic, nu se mai puteau vinde. Casele accesibile la preţuri mici au de-venit atrăgătoare pentru populaţia mai săracă, care în localităţile mai mari, în special în oraşe, nu reuşise să-şi procure de la stat case în regim de locaţie ori să-şi cumpere o locuinţă la preţul pieţei.

Totodată, mulţi dintre foştii locatari ai coloniilor de romi s-au mutat în aceste sate mici. Analiza efectuată în 1971 de Kemény István atestă faptul că la vremea aceea, majoritatea populaţiei de romi din comune – 68,3% – trăia în colonii (Kemény 1976). Începând cu jumătatea anilor ’70, statul a alocat sume importante împrumuturilor pentru cumpărarea locuinţelor goale. Ast-fel de împrumuturi se acordau cu predilecţie în localităţile unde – din cauza lipsei posibilităţilor de muncă şi a unor investiţii în infrastructură, aşadar din cauza migraţiei populaţiei – a scăzut preţul imobilelor. În felul acesta – şi dato-rită subvenţiilor din partea statului –, a fost posibil ca familiile de romi venite din colonii să cumpere cu împrumutul acordat de stat casele familiilor care tocmai plecau din localitate din cauza lipsei de perspectivă. Această situaţie era convenabilă nu doar pentru romi, care au reuşit astfel să locuiască în con-diţii mult mai bune, ci şi pentru neromi, care şi-au putut vinde imobilele fără căutare la preţuri relativ avantajoase. Fără doar şi poate, nu plecarea romilor şi măsurile de politică imobiliară ce au urmat au determinat desfiinţarea co-loniilor de romi şi mutarea famililor în aceste sate (Berey 1990; Havas 1999; Fleck–Virág 1999; Ladányi–Szelényi 2004). Cu toate acestea, valul migraţio-nal determinat de cei ce se mutau din satele respective a fost amplificat de aşezarea romilor veniţi din colonii.

În cele mai multe localităţi aşezarea romilor a stârnit conflicte violente. Datorită faptului că executanţii locali ai deciziilor centrale nu erau localităţile,


72

ci centrele de consilii şi de comitete de partid, deciziile în privinţa cumpărării imobilelor subvenţionate, a construcţiei locuinţelor cu valoare şi confort redus pentru romi – şi, evident, în privinţa amplasării acestora – au fost luate în cen-trele de sector. În felul acesta s-a hotărât cu exactitate până şi satul în care au fost concentraţi romii. În consecinţă, segregarea dintre aşezări s-a amplificat în continuare: puterea locală a „renunţat” la anumite localităţi, încercând tot-odată să le protejeze pe celelalte de „invazia ţiganilor”.

Până la jumătatea anilor ’70 şi începutul anilor ’80, această intensă mi-graţie selectivă din satele mici şi desfiinţarea coloniilor de romi au avut drept urmare apariţia unei noi forme de segregare: satele mici în curs de ghetoizare. În aceste aşezări s-au format „societăţi trunchiate”, în cazul cărora – la o parte dintre locuitori – apare ca trăsătură distinctivă populaţia cu un nivel de şcola-rizare scăzut, care de mai multe generaţii se confruntă cu sărăcia, şomajul şi în general cu excluziunea socială durabilă. Aceste ghetouri etnice de tip nou au oferit romilor noi condiţii de trai: aceştia au trăit izolaţi nu doar în inte-riorul aşezării, ci chiar localităţile au fost segregate faţă de celelalte aşezări. Din punct de vedere social şi spaţial, locuitorii s-au îndepărtat atât de mult de populaţia altor aşezări, încât plecarea din ghetou a devenit – sub aspect fizic şi simbolic – aproape imposibilă (Fleck–Virág 1998, 1999; Havas 1999; Durst 2000; Ladányi–Szelényi 2004).

În noile tipuri de aşezări se concentrează un tip nou de excluziune: un-derclassul din mediul rural. Acest fenomen iese în evidenţă şi prin faptul că până acum procesul de formare al underclassului a fost amintit în literatura de specialitate occidentală doar în legătură cu populaţia ghetourilor din ora-şe, care au fost transformate în slumuri şi locuite într-o proporţie ridicată de şomeri şi minorităţi etnice. După cum se ştie, prin termenul de underclass nu se înţelege pur şi simplu populaţia şomeră, pauperă, ci un strat cu totul nou din punct de vedere calitativ. Populaţia săracă deţine mereu un rol – evident, în general destul de periferic şi subordonat – în sistemul socioeconomic de diviziune a muncii. Underclassul este alcătuit însă din cei care în urma unor schimbări socioeconomice au devenit pur şi simplu „excedentarii” noului sis-tem în formare legat de diviziunea muncii (Wilson 1987, 1997). În Europa de Est, această schimbare uriaşă s-a manifestat prin dispariţia aproape totală a cererii de forţă de muncă necalificată din domeniul industriei mari, aflate în proprietatea statului, efectele amplificându-se şi prin faptul că până atunci s-au întâmplat extrem de puţine lucruri în ceea ce priveşte recalificarea ori ocuparea într-un mod oarecare a acestui potenţial. Underclassul din Euro-pa de Est este marele păgubit al schimbării de regim. Aceşti oameni – copiii şi chiar nepoţii lor – sunt cei care au ajuns la periferia societăţii pentru un timp îndelungat şi care, în caz că tendinţele actuale vor continua, probabil

73


niciodată în viaţă nu vor mai avea un loc de muncă ce să le asigure un trai decent şi nu vor mai beneficia de asigurări sociale sau pensii (Ladányi–Sze-lényi 2004).

În Europa de Est, astfel şi în Ungaria, formarea de underclass nu este un fe-nomen exclusiv urban, ci mai degrabă – cel puţin în aceeaşi măsură – propriu şi mediului rural. Un fenomen tot atât de specific Europei de Est este şi faptul că sub efectul industrializării relativ noi, cu un caracter artificial, dar mai cu seamă din cauza „urbanizării întârziate” (Konrád–Szelényi 1971) – industriali-zarea privilegiată în mod sistematic, realizată în detrimentul urbanizării, ceea ce s-a manifestat, printre altele, şi prin faptul că numărul de locuinţe constru-ite în oraşe a rămas treptat în urma locurilor de muncă nou înfiinţate –, popu-laţia pauperă din mediul urban este înlocuită în primul rând din sfera ruralu-lui, păstrându-şi legăturile extrem de puternice cu regiunile cele mai sărace de la sate (Kemény 1972; Ladányi 1977; Ladányi–Szelényi 1997).

Începând cu schimbarea de regim, o însemnată parte a populaţiei din ora-şe – în special din Budapesta –, precum şi din satele în curs de ghetoizare, a fost exclusă din mediul rural suburbanizat cu succes, acest proces continuând şi astăzi. Acum am dori să supunem unei minuţioase analize tipurile de aşe-zări în care este nevoită să se aşeze o parte însemnată a populaţiei paupere.

În vederea acestui lucru se impune cunoaşterea amplasării în spaţiu – mă-car sub aspectul datelor legate de seria de aşezări – a populaţiei din categoria celor mai săraci şi mai excluşi ori cel puţin existenţa indicatorilor corespunză-tori pauperizării şi excluderii în ceea ce priveşte datele de recensământ. Aşa-dar, mai întâi trebuie să ne oprim asupra următoarei probleme: în ce măsură pot fi utilizate în analiza noastră datele referitoare la romi înregistrate cu oca-zia recensământului din 2001?

Mai întâi, va trebui stabilit faptul că în legătură cu această problemă se cunosc două puncte de vedere – în mod caracteristic – opuse. Conform pri-mului, faptul că există multe persoane care sunt considerate de etnie romă în mediul social, dar care în timpul recensământului la niciuna dintre întrebări nu au răspuns că şi-ar asuma această etnie, arată că datele de recensământ sunt „eronate”. Potrivit cu cea de-a doua opinie – în general acceptată în lite-ratura de specialitate –, grupurile etnice şi rasiale nu au o existenţă obiectivă, ci pot fi considerate rezultate ale construcţiei sociale. Având în vedere că pro-cesul de construire nu este deloc independent de interesele celor ce realizează clasificarea, mărimea şi componenţa grupurilor de populaţie limitate în func-ţie de diversele tipuri de încadrare pot fi foarte diferite. Procesul de clasificare poate fi descris şi analizat din punct de vedere ştiinţific, însă sub acest aspect nu poate fi stabilit care dintre categorizări ar putea fi cea „corectă” şi care cea „eronată”.


74

Fără doar şi poate, credem că cel de-al doilea punct de vedere prezentat mai sus este preferabil şi este cel la care aderăm şi noi în analiza noastră. În prealabil a fost deja argumentat (Ladányi–Szelényi 2004) faptul incontestabil că numărul celor ce-şi asumă identitatea de rom sau german din Ungaria, ori de maghiar din România sau Slovacia etc. – probabil, şi nu în ultimul rând, în funcţie de temerile celor chestionaţi în ceea ce priveşte prejudecăţile antiţi-găneşti, antimaghiare, antigermane etc. din momentul realizării sondajului – este foarte instabil de la un recensământ la altul, putând fi considerat nu doar o simplă „eroare”, ci un fapt social important. În schimb, nu suntem de acord – în pofida acurateţei definiţiei – cu încercarea de a indica printr-o singură ci-fră, „corectă din punct de vedere ştiinţific”, numărul populaţiei de romi ori de oricare altă etnie dintr-o ţară, regiune sau aşezare.

Analiza datelor de recensământ din 2001 cu privire la romii din Ungaria atestă faptul că – în cazul în care sunt consideraţi romi cei care în 2001, la în-trebarea referitoare la naţionalitate, au răspuns: ţigan, de etnie romă, romani sau băieş – aici trăiau 219 000 de romi. Acest număr referitor la romii care şi-au asumat această identitate corespunde aproximativ cu cel estimat de noi pe baza cercetării efectuate în anul 2000 (Ladányi–Szelényi 2004). Din analiza datelor reiese şi faptul că structura populaţiei care şi-a asumat identitatea de rom cu ocazia recensământului este similară cu cea a populaţiei care s-a au-todefinit ca rom în cadrul cercetării noastre. Totodată, se evidenţiază şi faptul că acest grup – potrivit tuturor aspectelor relevante – poate fi socotit mult mai sărac şi mai exclus decât populaţia ce a fost considerată de etnie romă de către diverşi specialişti şi operatori.

Mai târziu va putea fi apreciată şi repartiţia spaţială a populaţiei care şi-a asumat identitatea de ţigan în timpul recensământului din 2001 – evident, ţi-nând cont de faptul că populaţia care se autodefineşte în felul acesta are un statut social cu nivel mult mai scăzut decât cea considerată de etnie romă de către specialişti sau mediul social –, care în mod practic corespunde întru totul cu tendinţa urmărită în special de cercetările întreprinse de István Kemény şi colaboratorii săi în legătură cu distribuirea spaţială a romilor din Ungaria (Kemény 1976, 1997, Janky–Kemény 2004). Desigur, făcându-se o comparaţie în ceea ce priveşte distribuţia spaţială a populaţiei pe localităţi ori porţiuni de localităţi vor putea fi observate, pe alocuri, diferenţe serioase faţă de ceea ce se cunoaşte pe baza diverselor cercetări şi studii de caz. Acest lucru însă nu ar trebui să ne surprindă, deoarece ponderea celor consideraţi ţigani ori a celor care se autodefinesc astfel în cadrul populaţiei este strâns legată de aparte-nenţa la subgrupul etnic, de interesele reale sau declarate ale operatorilor de recensământ, de starea de moment a prejudecăţilor antiţigăneşti şi încă de mulţi alţi factori.

75


tabe

lul 5

. din

amic

a po

pula

ţiei d

in d

ecila

sup

erio

ară

a po

nder

ii ce

lor c

e-şi

asu

mă

iden

titat

ea d

e ţig

an ş

i a c

elor

cu

vârs

ta

sub

14 a

ni a

aşe

zăril

or d

in a

fara

zon

ei d

e ag

lom

erar

e, 1

970–

2001

(%)

Num

ărul

de

aşez

ări 2

001

din

amic

a po

pula

ţiei

popu

laţi

a 20

0119

70-1

980

1980

-199

019

90-2

001

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

-199

1322

19-2

0,6

-31,

0-2

6,4

-18,

3-2

5,2

-26,

00,

1-1

,1-1

4,4

1.99

92.

749

2.21

9

200-

499

3248

40-2

0,3

-16,

6-1

6,4

-18,

8-1

5,9

-18,

46,

64,

9-6

,810

.516

16.3

2113

.336

500-

999

2528

37-1

3,4

-10,

5-9

,0-1

3,4

-12,

5-1

3,0

3,6

5,8

-1,6

16.7

6320

.221

27.4

07

1000

-199

926

2229

-4,5

-6,7

-6,8

-5,5

-8,2

-9,6

8,2

5,3

0,8

35.8

1931

.039

42.8

30

2000

-24

1712

-1,6

-5,1

106,

0-4

,4-6

,3-1

,15,

32,

70,

064

.629

50.6

4551

.856

tota

l12

013

713

7-6

,6-9

,2-5

,5-7

,5-9

,7-8

,85,

94,

1-1

,112

9.72

612

0.97

513

7.64

8

tota

lul a

şeză

-ril

or d

in a

fara

zo

nelo

r de

aglo

mer

are

2577

-2,1

-6,7

-0,9

4.52

0.29

9


76

Important este însă faptul că în ceea ce priveşte autodeclararea etnicităţii rome, datele de recensământ din 2001 trebuie gestionate ca un fapt social im-portant, în afara cărora nu pot fi utilizate în mod oficial nicidecum altele „mai corecte” ori „mai bune”; mai mult decât atât, acesta este singura sursă de date referitoare la apartenenţa etnică ce poate fi folosită îndreptăţit de către admi-nistraţia de stat. Din cauză că datele cu referire la etnicitatea romă, bazate pe autoincludere, reprezintă foarte bine romii ce au parte de excludere socială şi o stare de sărăcie durabilă, dar în ceea ce priveşte populaţia mai mult sau mai puţin integrată, apreciată totuşi de mediul social ca fiind ţigani, aceste date sunt considerabil subreprezentate, pot fi utilizate cu succes în lucrările ce se ocupă cu definirea grupului cu nevoi de sprijin din partea mediului politico-social şi cu repartiţia spaţială a populaţiei.

În schimb, noi suntem interesaţi nu doar de segmentul de populaţie care trăieşte excluderea durabilă şi se autodefineşte ca ţigan. Aşadar, după ce în prealabil am supus deja analizei aşezările îmbătrânite din afara zonelor de aglomerare a căror populaţie scade, vom lua acum în vizor localităţile care, de asemenea, nu fac parte din mediul suburban şi deţin o populaţie în curs de întinerire ce se află în continuă creştere.

După cum reiese din tabelul 5, în cele două decenii dinaintea schimbării de regim, la toate cele trei tipuri de aşezări – cu o singură excepţie – şi în funcţie de mărimea şi tipul localităţilor, în fiecare categorie a populaţiei a avut loc o descreştere significantă. După 1990 însă, scăderea populaţiei s-a inversat ori este în curs de inversare în toate cele trei categorii de aşezări. În acest sens există deja diferenţe semnificative între diverse tipuri de localităţi.

Se pare că trendul a fost inversat mai întâi în cadrul grupului de aşezări inclus în decila superioară realizată în funcţie de ponderea pe de o parte a celor ce-şi asu-mă identitatea de ţigan, iar pe de altă parte a categoriei celor mai tineri (grupul A). În cadrul acestui tip, în cazul căruia încă din perioada 1980–1990 a fost mai mo-derat regresul decât la celelalte două grupuri, numărul populaţiei a crescut după 1990 în fiecare categorie de mărime. În afara satelor cele mai mici, după 1990 a crescut numărul populaţiei în fiecare categorie de mărime, astfel şi în cazul aşe-zărilor incluse în decila superioară a ponderii exclusive a populaţiei cu vârsta sub 14 ani (grupul B); mai mult, această creştere a fost deosebit de intensă în catego-ria satelor cu populaţia aflată între 200-1.999 de locuitori. În schimb, se pare că în aşezările din decila superioară, realizată exclusiv în funcţie de ponderea romilor (grupul C), tendinţa este în curs de inversare doar în ultimul timp: în satele cu un număr de sub 1.000 de locuitori, ritmul de scădere a populaţiei a fost încetinit, iar în categoria aşezărilor mai populate poate fi observată deja o modestă creştere.

Să urmărim acum în detaliu aceste tipuri de aşezări cu trendurile imprevi-zibile privind evoluţia populaţiei!

77


tabe

lul 6

. cât

eva

part

icul

arită

ţi so

cial

e di

n de

cila

sup

erio

ară

a po

nder

ii ce

lor c

e-şi

asu

mă

iden

titat

ea d

e ţig

an ş

i a c

elor

cu

vâr

sta

sub

14 a

ni a

le a

şeză

rilor

din

afa

ra z

onel

or d

e ag

lom

erar

e în

func

ţie d

e m

ărim

ea ş

i tip

ul lo

calit

ăţilo

r, 20

01 (%

)

po

nder

ea c

elor

în

tre

0–14

ani

pond

erea

po

pula

ţiei

de

pest

e 60

ani

pond

erea

ţi

gani

lor

pond

erea

gra

-du

lui d

e oc

upa-

re a

pop

ulaţ

iei

din

grup

a de

vâ

rstă

18–

59 a

ni

pond

erea

po-

pula

ţiei

cu

stu-

dii g

imna

zial

e di

n gr

upa

de

vârs

tă p

este

15

ani

pond

erea

po-

pula

ţiei

cu

stu-

dii s

uper

ioar

e di

n gr

upa

de

vârs

tă p

este

25

ani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

ţigani şi tineri

exclusiv tineri

exclusiv ţigani

-199

27,0

26,1

19,1

17,5

21,4

26,5

26,7

3,5

18,8

26,2

38,4

29,9

69,7

77,4

69,0

1,8

2,1

1,4

200-

499

30,0

26,4

19,7

16,7

17,8

24,0

30,6

3,3

18,8

25,0

38,4

39,1

69,2

77,9

73,9

1,7

2,0

1,9

500-

999

27,6

25,5

20,9

17,7

18,5

21,7

34,3

4,0

18,3

28,9

39,8

39,8

70,9

77,8

76,0

3,2

3,1

3,2

1000

-199

926

,825

,320

,816

,517

,421

,326

,46,

116

,736

,137

,641

,174

,975

,976

,13,

63,

23,

6

2000

-26

,224

,321

,516

,617

,017

,921

,45,

213

,637

,541

,846

,477

,280

,480

,94,

34,

56,

8

tota

l26

,925

,121

,016

,717

,620

,425

,34,

916

,134

,939

,942

,575

,078

,477

,53,

73,

64,

4

tota

lul a

şeză

-ril

or d

in a

fara

zo

nelo

r de

aglo

mer

are

18,1

21,0

3,2

56,0

84,4

6,6


78

După cum se poate observa şi din tabelul ce urmăreşte dinamica popula-ţiei, pe baza tuturor datelor pe care le avem la dispoziţie, aşezările cu situaţia cea mai defavorabilă sunt cele din categoria localităţilor incluse în decila su-perioară a ponderii celor ce-şi asumă identitatea de ţigan şi cele din grupa de vârstă cea mai tânără (grupul A). Ponderea populaţiei foarte tinere aici este cea mai ridicată, iar cea a locuitorilor cu vârstele cele mai înaintate, cea mai scăzută. Aşadar, structura pe vârste a populaţiei devine aici cea mai echilibra-tă: fără doar şi poate, ponderea romilor este cea mai ridicată, în timp ce gra-dul de ocupare înregistrează valorile cele mai scăzute; în cazul celor cu vârsta şcolară potrivită, ponderea acelora cu studii gimnaziale atinge valorile cele mai scăzute, în timp ce tot în această categorie se încadrează cele mai puţine persoane cu studii superioare. În consecinţă, în ceea ce priveşte acest grup de aşezări, progresul maxim poate fi observat în ghetoizarea pe criterii etnice.

Analizând tabelul dinamicii populaţiei, se observă că în decursul celor două decenii dinaintea schimbării de regim numărul locuitorilor din satele cuprinse în decila celor mai tineri (grupul B) a scăzut şi mai mult decât în aşezările in-cluse în celelalte două categorii. După 1990 însă, această tendinţă s-a inversat, iar între 1990–2001, şi în cazul satelor ce făceau parte din acest tip de aşezări – cu excepţia satelor mici cu populaţia sub 200 de locuitori – a fost observată o creştere a numărului populaţiei similară cu cea din localităţile caracteriza-te prin ponderea maximă a romilor şi tinerilor (grupul A). Datele referitoare la structura socio-demografică a acestor aşezări – la fel precum în cazul grupului A – indică o situaţie lipsită de echilibru. Singura diferenţă importantă este fap-tul că locuitorii satelor de acest tip s-au declarat ţigani într-o proporţie mult mai scăzută decât cei din celelalte două tipuri. La interpretarea datelor trebuie avut în vedere faptul că ponderea este– chiar şi aşa – extrem de ridicată: depăşeşte de două ori şi jumătate media pe ţară. Apoi, mai trebuie luată în considerare şi strânsa interdependenţă dintre cei doi indicatori: în ceea ce priveşte aşezările din afara aglomerărilor, aproape jumătate (46,7%) dintre localităţile plasate în cea mai înaltă decilă a ponderii populaţiei sub 14 ani sunt încadrate în decila superioară a ponderii romilor, aproape două treimi (61,9%) în ultimele două, iar aproape trei sferturi (74,3%) în ultimele trei decile superioare. Evident, este vorba despre faptul că între locuitorii satelor din acest grup de aşezări se găsesc mult mai multe persoane care cu ocazia recensământului nu s-au declarat ţi-gani, dar care în general sunt consideraţi ţigani de către mediul social (şcoală, diverse autorităţi, locuri de muncă etc.), decât în cadrul celorlalte două grupuri. Acest lucru este atestat şi de faptul că – potrivit unor evaluări ale specialiştilor pe care le avem la dispoziţie – în această categorie de aşezări este cel mai scăzut numărul satelor locuite în număr mare de romi vlahi şi băieşi. Cu toate că pe baza datelor legate de seria de aşezări nu pot fi explicate în mod corespunzător

79


cauzele fenomenului, totuşi poate fi constatat cu o precizie destul de mare fap-tul că în cadrul acestui tip de aşezare – alături de evidenta suprareprezentare a celor ce-şi asumă identitatea de ţigan – locuiesc, probabil într-o proporţie mult peste medie, persoane care, deşi cu ocazia recensământului din 2001, dintr-un motiv oarecare, nu s-au declarat ţigani, sunt considerate în general ţigani de către mediul social. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că există şi persoane care, deşi în mediul social nu sunt în general etichetate cu apelativul de ţigani, totuşi se consideră că „trăiesc ca ţiganii”. În cazul de faţă, acest lucru înseamnă că trăiesc în condiţii de segregare având o pondere numerică la fel de ridicată, au tot atât de mulţi copii, la fel de puţini ajung la vârsta de 60 ani, sunt şcolarizaţi la un nivel tot atât de slab şi devin şomeri într-o proporţie la fel de ridicată „de parcă ar fi ţigani”. Aşadar, şi în cazul acestor sate cu numărul po-pulaţiei ce rămâne sub 2.000 locuitori este vorba despre o ghetoizare avansată, deşi nu poate fi indicată cu exactitate nici ponderea romilor din aceste localităţi, nici proporţia care ar dovedi transformarea lor în ghetouri sociale şi etnice. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare nu poate fi oferit cu ajutorul unor mijloace din domeniul ştiinţelor sociale, deoarece în astfel de aşezări, amestecul dintre cei cu mulţi copii, socotiţi drept ţigani, şi cei consideraţi neromi este şi mai mare decât în mod obişnuit.

În ceea ce priveşte definirea spaţiilor de concentrare a populaţiei cu ex-cludere durabilă, ponderea celor sub 14 ani este un bun indicator, iar acest fapt este confirmat în mod direct: categoria aşezărilor din decila superioară a ponderii exclusive a romilor (grupul C) se comportă din toate punctele de ve-dere diferit faţă de celelalte două grupuri analizate anterior. În timp ce în mul-te dintre localităţile grupului A numărul populaţiei a început să crească încă înainte de 1990, la cele din grupul B acest lucru a început doar după 1990. În schimb, în cazul localităţilor incluse în grupul C, inversarea trendului se petre-ce mai degrabă în zilele noastre. Poate provoca uimire şi faptul că în ceea ce priveşte acest tip de aşezări în care ponderea ţiganilor este ridicată, toţi indica-torii noştri prezintă valori mai avantajoase decât în cazul grupului B din decila superioară formată conform ponderii exclusive a tinerilor. Cu toate acestea, ponderea mai favorabilă nu indică condiţiile sociale mai bune, ci o profundă segregare în interiorul grupului. Aceste tipuri de aşezări uitate de lume sunt în majoritate cătune, iar în decila superioară formată pe baza ponderii ţiganilor au ajuns doar din cauză că din localităţile respective încă nu s-a mutat, ori nu a dispărut în totalitate populaţia „autohtonă”, ceea ce este confirmat şi de fap-tul că structura pe vârste a populaţiei este cu ceva mai echilibrată decât în ca-zul celorlalte două localităţi: cei mai tineri sunt prezenţi în proporţia cea mai scăzută, iar cei mai în vârstă cu ponderea cea mai ridicată. Referitor la educa-ţia şcolară şi la gradul de ocupare a forţei de muncă există date oarecum mai


80

favorabile, ce pot fi puse în primul rând pe seama condiţiilor mai bune în ceea ce priveşte infrastructura şi a necesarului de muncă – în special de muncă în folosul comunităţii – din numeroasele instituţii sociale şi de învăţământ din aceste localităţi.

În aşezările situate preponderent la periferia zonelor ghetoizate, conflictele etnice profunde sunt şi mai frecvente decât cele cu care s-a obişnuit deja opi-nia publică din Ungaria. Adesea, familiile de ţigani denumite „ţiganii noştri”, „ţiganii autohtoni” ori „de treabă” sunt puse în opoziţie cu familiile „ţiganilor venetici”. Important este însă faptul că în cadrul tuturor celor trei tipuri de aşezări – cu un anumit decalaj de timp – se petrec fenomene foarte asemănă-toare, iar în cazul în care nu vor avea loc schimbări radicale în ceea ce priveş-te sfera de administrare a aşezărilor şi cea politico-socială, în scurt timp nimic nu va putea opri ca şi aceste localităţi – după mutarea familiilor mai tinere şi mai ambiţioase din aşezările din grupul B, dispariţia populaţiei nerome în vâr-stă, existentă încă în localităţile de tip C, precum şi migraţia familiilor rome de succes – să devină ghetouri etnice, care întrunesc ponderea cea mai mare a underclassului de tip rural şi pe care le-am inclus în grupul A.

Rezumând cele prezentate mai sus, se impune acum examinarea datelor însumate ale aşezărilor din decila superioară stabilită în funcţie de ponderea populaţiei celei mai tinere, precum şi a persoanelor care îşi asumă identitatea de ţigan.

tabelul 7. dinamica populaţiei din decila superioară a ponderii celor ce-şi asumă identitatea de ţigan şi a celor cu vârsta sub 14 ani, în funcţie de mărimea localităţilor din totalul aşezărilor din afara zonelor de aglomerare, 1970–2001 (%)

Numărul de aşezări 1970–1980 1980–1990 1990–2001 populaţia

2001-199 54 -26,9 -23,7 5,5 6.967200-499 120 -17,5 -17,5 1,1 40.173500-999 90 -10,6 -13,0 2,0 64.3911000-1999 77 -6,0 -7,9 4,4 109.6882000-4999 53 -0,9 -4,0 2,8 167.130total 394 -7,0 -8,7 2,8 388.349totalul aşe-zărilor din afara zone-lor de aglo-merare

2577 -2,1 -6,7 -0,9 4.520.299

81


După cum reiese clar şi din tabelul de mai sus, în cadrul categoriei aşezărilor din afara zonelor de aglomerare, cu populaţia în totalitatea ei stagnând ori înre-gistrând încă o uşoară descreştere, apare în mod marcant grupul de localităţi cu o populaţie tot mai tânără şi cu o pondere a romilor din ce în ce mai ridicată. În aceste localităţi, populaţia a început să crească după 1990 la toate nivelurile de categorii, chiar şi în cadrul grupului de localităţi foarte mici, cu numărul de locui-tori sub 200; mai mult decât atât, aici a avut loc o creştere mai importantă. Majo-ritatea acestor aşezări – aproximativ două treimi – sunt sate mici cu populaţia sub o mie de locuitori, a căror dinamică se opune trendurilor demografice evidenţiate la nivel naţional: odată cu creşterea numărului populaţiei urbane şi al celei înre-gistrate la nivel naţional, în aceste sate a scăzut populaţia într-o proporţie care a depăşit media pe ţară, iar în zilele noastre, când populaţia Ungariei descreşte în mod continuu, numărul locuitorilor din satele mici se află în creştere.

Între 1990 şi 2001, creşterea populaţiei nu era specifică decât în cazul a două grupuri de aşezări din Ungaria: al anumitor porţiuni ale satelor din afara zonelor de aglomerare şi al celor în curs de suburbanizare. O deosebire extrem de importantă ţine însă de faptul că, în timp ce în majoritatea aşezărilor subur-bane s-au stabilit familii cu un statut superior, în cele mai multe localităţi din afara zonelor de aglomerare, localităţi care pot fi caracterizate prin ponderea ridicată a populaţiei tinere, trăiesc cei cu nivel de educaţie scăzut, şomerii, cei ce au suferit excluziuni multiple şi – în proporţie ridicată – populaţia romă.

tabelul 8. câteva particularităţi sociale în decila superioară a ponderii celor ce-şi asumă identitatea de ţigan şi a celor cu vârsta sub 14 ani ale aşezărilor din afara zo-nelor de aglomerare, în funcţie de mărimea localităţilor, în total, 2001 (%)

Num

ărul

de

aşez

ări 2

001

pond

erea

cel

or

într

e 0–

14 a

ni

pond

erea

pop

u-la

ţiei

de

pest

e 60

ani

pond

erea

ţi

gani

lor

pond

erea

gra

du-

lui d

e oc

upar

e a

popu

laţie

i din

gr

upa

de v

ârst

ă 18

–59

ani

pond

erea

pop

u-la

ţiei c

u st

udii

gim

nazi

ale

din

grup

a de

vâr

stă

pest

e 15

ani

pond

erea

pop

u-la

ţiei c

u st

udii

supe

rioar

e di

n gr

upa

de v

ârst

ă pe

ste

25 a

ni

-199 54 24,1 21,9 15,1 32,1 72,4 1,8200-499 120 25,1 19,6 15,6 35,3 74,4 1,9500-999 90 24,1 19,7 18,0 37,0 75,3 3,21000-1999 77 24,0 18,6 16,9 38,5 75,7 3,52000-4999 53 24,2 17,1 14,1 41,7 79,4 5,1total 394 24,2 18,3 15,7 39,2 77,0 3,9totalul aşe-zărilor din afara zone-lor de aglo-merare

2.577 18,1 21,0 3,2 56,0 84,4 6,6


82

Aşa cum poate fi observat şi din tabelul de mai sus, toate localităţile si-tuate în partea inferioară a ierarhiei aşezărilor pot fi caracterizate printr-un grad foarte redus de ocupare a populaţiei. Deşi odată cu mărirea populaţiei localităţilor creşte uşor şi gradul de ocupare – nu în ultimul rând, datorită faptului că în aşezările cu un număr mai mare de locuitori funcţionează mai multe instituţii –, nivelul său, chiar şi în cazul localităţilor aflate în situaţia cea mai favorabilă din această categorie, ajunge la doar două treimi faţă de media pe ţară, mai mult decât atât, faţă de media comunelor aflate în afara zonelor de aglomerare. Din aceste localităţi au dispărut aproape în totalitate locurile de muncă. Având în vedere condiţiile tot mai severe, obţinerea drep-turilor la asistenţă socială şi subvenţii pentru cei care trăiesc aici nu mai este posibilă decât – aproape exclusiv – pe „piaţa socială a forţei de muncă” ori prin statutul de „cvasiangajaţi” ai unor programe de muncă în folosul co-munităţii, denumite în fel şi chip. Astfel, grupurile sociale cele mai dezavan-tajate par a se închide pentru o perioadă îndelungată în capcana şomajului durabil, a programelor de asistenţă socială şi a ghetourilor etnice ale satelor mici aflate la nivelul inferior al ierarhiei aşezărilor. Este de temut că această campanie zeflemitoare a guvernului şi a autorităţilor locale, începută cu slo-ganul „Muncă în schimbul asistenţei”, precum şi valul de violenţe pornit în urma ei, vor exila în astfel de localităţi noile grupe de şomeri ce au parte de excluziune durabilă (Ladányi 2008).

În aceste localităţi, veniturile din majoritatea familiilor se limitează la di-verse subvenţii şi angajamente ocazionale de lucru. Majoritatea angajaţilor pe termen lung sunt salariaţii din instituţiile ce deservesc satul: şcoala, grădiniţa, oficiul administraţiei locale, poşta, iar în cazul unor localităţi mai norocoase, magazinul sătesc şi cârciuma. Practic, aşezarea respectivă „funcţionează” cu acest personal, care dispune de resurse, pe care le acordă răsplătind devota-mentul şi încrederea ori penalizând lipsa acestora. Această retragere a resur-selor financiare – referitoare în special la subvenţii, posibilităţi de muncă în fo-losul comunităţii şi de multe ori la împrumuturi cu camătă – atrage după sine totala lipsă de perspective legate de condiţiile de viaţă a familiilor în cauză. Adesea, reglementarea resurselor nu are în vedere – iar în zilele noastre acest lucru se întâmplă tot mai frecvent – raporturile juridice formale, contribuind în aceste regiuni la instituirea unor relaţii de patron-client existente în sfera condiţiilor premoderne.

Situaţia devine şi mai gravă din cauza faptului că în aceste localităţi pon-derea populaţiei cu studii inferioare este deosebit de ridicată. În cazul nostru, acest lucru înseamnă că majoritatea adulţilor au absolvit cel mult şcoala ge-nerală, mulţi dintre aceştia au probleme cu cititul şi scrisul, iar astfel, obţine-rea oricărei meserii cu căutare pe piaţa muncii, bazată pe tehnologii moderne,

83


este aproape de neimaginat. Forţa de muncă necalificată este căutată şi astăzi în Ungaria, deoarece există regiuni în curs de dezvoltare, în care localnicii nu mai sunt dispuşi să presteze muncile cele mai grele şi mai slab plătite. Aceste regiuni însă caută aproape exclusiv forţă de muncă „importabilă”, adică anga-jaţi care petrec săptămâni întregi departe de familie, trăind în condiţii inuma-ne, acceptând munca ilegală prestată contra unei retribuţii mizerabile şi riscul neplăţii salariului.

Din cauza diferenţelor de preţ crescânde de pe piaţa imobiliară, deplasa-rea dinspre regiunile periferice, cu situaţia cea mai defavorabilă, spre centre-le de dezvoltare este aproape imposibilă. Astfel, problemele sociale cu care se confruntă angajaţii – cazarea familiilor sau şcolarizarea copiilor – nu revin în sarcina administraţiei regionale în curs de dezvoltare, ci vor fi obligaţia autori-tăţilor locale „competente”. Astăzi, angajarea personalului provenit din aceste sate produce mai puţini bani şi cauzează o situaţie de aservire mult mai dis-perată decât oricând în deceniile trecute, făcând imposibilă şi înrădăcinarea „noului navetist” în mediul urban.

Sub efectul reglementării politicilor de învăţământ din anii trecuţi, proce-sele de segregare au fost consolidate în cadrul sistemului de învăţământ ma-ghiar. Din cauza structurii de aşezări cu sate mici cu o situaţie defavorabilă, împovărată de tensiuni sociale şi etnice, în regiunile care impun colaborarea autorităţilor locale, sistemul de învăţământ actual – extrem de segregat şi ex-cluziv – serveşte de cele mai multe ori interesele unor grupuri restrânse din societatea locală, iar majorităţii i se oferă doar sărăcie, marginalizare şi şomaj durabil perpetuat din generaţie în generaţie. Acest sistem de învăţământ nu permite aproape niciun fel de mobilitate pentru copiii familiilor cu statut infe-rior din satele mici; în consecinţă, odată ieşiţi de pe băncile şcolii, aceşti copii vor îngroşa adesea rândul şomerilor.

Împărţirea societăţii maghiare, aşadar formarea unui abis profund şi aproape de netrecut între populaţia săracă şi cea pauperă este bine ilustrată de faptul că sub efectul şomajului durabil şi al excluziunii sociale – în cazul şomerilor, în special în ghetourile etnice ale şomerilor din mediul rural –, din punct de vedere istoric s-au schimbat radical şi într-un timp extrem de scurt obiceiurile legate de reglementarea sporului natural (Durst 2000; Ladányi–Szelényi 2004). În timp ce în ultimele două decenii natalitatea din Ungaria a scăzut continuu, în localităţile aflate în partea inferioară a ierarhi-ei aşezărilor numărul naşterilor a înregistrat o creştere considerabilă. Faptul că în aceste localităţi trendul demografic caracteristic de mai multe decenii a fost inversat, numărul populaţiei creşte şi deja fiecare al patrulea locuitor este minor, poate fi explicat prin trei factori principali: numărul mare al naş-terilor, stabilirea populaţiei paupere excluse din alte localităţi şi prin faptul


84

că din aceste aşezări nu pot pleca nici măcar familiile mai tinere şi mai am-biţioase.

Aşadar, a apărut o îmbinare atât de puternică de neajunsuri legate de spa-ţiul social şi etnic încât, în condiţiile actuale, orice ieşire din această situaţie devine aproape imposibilă: sunt lipsite de perspectivă nu doar realizările per-sonale pe plan local, ci, din cauza diferenţelor mari în ceea ce priveşte preţul imobilelor, a devenit aproape iluzorie şi încercarea familiilor rămase în loca-lităţile în curs de ghetoizare de a-şi îmbunătăţi situaţia mutându-se. În plus, se află în curs de formare o variantă deosebit de gravă a dezavantajelor, ce dăunează nu doar satelor mici – în primul rând, celor din extremitatea estică, nord-estică şi sud-vestică a ţării –, ci şi satelor mai mari sau chiar şi oraşelor mici, care au avut de profitat din împărţirea administrativ teritorială a anilor ’70. Astfel, majoritatea aşezărilor în curs de ghetoizare formează un teritoriu tot mai compact, o regiune în curs de ghetoizare (Ladányi 2004; Virág 2006), unde se petrec fenomene demografice şi sociale contradictorii faţă de cele spe-cifice la nivel naţional. Aceste fenomene sunt următoarele:

(a) în toate aşezările din regiunile în curs de ghetoizare creşte numărul po-pulaţiei,

(b) ponderea populaţiei cu vârsta sub 14 ani este mult mai ridicată decât media pe ţară,

(c) concentraţia etnică devine mai puternică, (d) gradul de ocupare a populaţiei active rămâne cu mult în urma mediei

naţionale.În cazul în care toate aceste fenomene coexistă şi sunt răspândite pe o arie

compactă mai întinsă, se poate vorbi despre regiunea în curs de ghetoizare: o zonă în care populaţia se află în creştere, este suprareprezentată de ţigani şi majoritatea ei este cuprinsă în grupa de vârstă activă, trăieşte aproape com-plet exclusă din universul muncii şi unde toate aceste dezavantaje sunt perpe-tuate prin sistemul de învăţământ local segregat tot mai mult de la generaţie la generaţie (Virág, 2006).

85

schimbarea Formelor de segregare rezidenţială socială şi etnicăTi

puri

le a

sim

etri

ei d

emog

rafic

e a

aşez

ărilo

r di

n U

nga

ria

în a

fara

zon

elor

de

aglo

mer

are

cea

mai

mar

e po

nde

re a

gru

pei d

e vâ

rstă

60

+ (2

47

)

cea

mai

mar

e po

nde

re a

gru

pei d

e vâ

rstă

0–1

4 şi

a c

elor

car

e s-

au a

utoi

den

tific

at c

a ţig

ani (

137)

cea

mai

mar

e po

nde

re a

gru

pei d

e vâ

rstă

0–1

4 (1

20

)

cea

mai

mar

e po

nde

re a

cel

or c

are

s-au

au

toid

enti

ficat

ca

ţiga

ni (

137

)

aglo

mer

ări (

53

7)


86

Concluzii

Având în vedere faptul că în Ungaria criza economică de după schim-barea de regim a cauzat o polarizare socială şi teritorială deosebit de gravă şi din cauza faptului că până în prezent nu s-a înfăptuit alinierea regiu-nilor şi a grupurilor de populaţie af late în faza cea mai avansată de des-prindere ori n-au fost realizate cel puţin programe destinate echilibrării dezavantajelor acestora, numărul satelor în curs de ghetoizare şi în spe-cial populaţia din aceste sate a crescut rapid. Creşterea numerică a sate-lor cu o populaţie af lată mai demult în descreştere se explică doar parţial prin numărul mare – mult peste media pe ţară – al copiilor din familiile de aici. Cauza cea mai importantă a creşterii populaţiei este imposibilitatea aproape totală de a pleca pe termen lung din aceste sate; în acelaşi timp, familiile excluse din toate celelalte tipuri de aşezări migrează în număr mare spre aceste zone. Mulţi romi şi neromi şomeri, afectaţi de pauperiza-re, s-au văzut nevoiţi să se mute, şi nu doar din capitală. Un fenomen simi-lar, dar cu o intensitate mai mică, s-a petrecut şi în cazul celor mai multor oraşe din Ungaria, integrate cu mai mult sau mai puţin succes în structu-ra spaţială a economiei postindustriale. Mai mult decât atât, tot mai multe persoane afectate de şomajul şi excluderea durabilă, printre acestea şi cele care au plecat de câteva decenii din mediul urban, vor fi nevoite după un timp să se mute şi din satele zonelor de aglomerare af late în jurul oraşelor. În zilele noastre se conturează indubitabil tendinţa ca populaţia af lată „în surplus” faţă de structura economică şi socială postindustrială să fie prinsă în relicvele structurilor spaţiale industriale incapabile de adaptare şi în în-chistările preindustriale rămase în afara industrializării socialiste de stat forţate şi anorganice ori afectate doar de efectele aproape în totalitate ne-gative ale industrializării.

Într-o perioadă de tranziţie anterioară – cea a valului de cooperativizare şi industrializare din anii 1960 –, segregarea populaţiei de romi din partea centrală a Budapestei ori din oraşele industriale s-a petrecut de asemenea sub forma unor concentrări intense pe suprafeţe mai restrânse şi a formării coloniilor de romi. Dispariţia acestor colonii a fost şi atunci consecinţa creş-terii economice rapide şi durabile, precum şi a consolidării condiţiilor soci-ale din etapa kadarismului târziu. Fragmentarea ghetourilor etnice extinse din mediul urban şi formarea unora mai mici, aşezate în spaţii dispersate, dar locuite într-o proporţie mult mai mare de romii afectaţi de pauperizare, pot fi considerate, de asemenea rezultatul unei perioade de tranziţie: cea a structurii spaţiale legate de economia de piaţă. După formarea şi consoli-darea noului model de organizare economică şi socială – dacă nu va urma

87


nicio îmbunătăţire mai serioasă în ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă şi viaţa socială a populaţiei rome din Ungaria –, deplasarea populaţiei paupere şi necalificate de romi dispre ghetourile etnice din mediul rural spre oraşe şi concentrarea spaţială a ghetourilor din mediul urban, s-ar putea, cu mare probabilitate, intensifica din nou. În consecinţă, se poate afirma că în peri-oada de tranziţie spre economia de piaţă din Ungaria, sub forma proiectării în spaţiu a proceselor de restratificare şi de polarizare din societate, şi siste-mul de aşezare a ţării a fost puternic restratificat şi polarizat. Pe de o parte, a fost realizată o intensă tendinţă de suburbanizare, în urma căreia există astăzi aşezări ori cartiere cu caracter suburban şi nu doar în afara zonelor de aglomerare din jurul Budapestei şi al multor alte oraşe de mărime mijlocie din provincie. Pe de altă parte, a avut loc o ghetoizare intensă, în urma căre-ia s-au format porţiuni de aşezări, localităţi întregi ori chiar regiuni aflate în curs de ghetoizare, atât la Budapesta şi în cele mai multe oraşe din provincie – în special în cele care până acum erau incapabile de o transformare postin-dustrială de succes –, cât şi în zonele rurale rămase în urmă faţă de curentul principal al transformărilor economico-sociale.

Toate acestea reprezintă o problemă serioasă în ceea ce priveşte creşte-rea economică sustenabilă a ţării. Poate fi constatat faptul că în Ungaria – parţial din cauza segmentării accelerate a pieţei imobiliare şi parţial din pri-cina tacticilor de excludere ce amplifică „procesele spontane” –, de-a lungul perioadei de tranziţie la economia de piaţă populaţia cu situaţia cea mai dez-avantajată nu s-a deplasat (şi nu se deplasează nici în prezent) spre localită-ţile cu oferte de muncă serioase, care se confruntau cu lipsa forţei de muncă, ci tocmai în sens opus. Statul maghiar aflat în condiţiile economiei sociale de piaţă produce o adevărată legare de glie a celor mai săraci, în special din cau-za stabilirii unor criterii stricte în ceea ce priveşte faptul că asistenţa socială şi subvenţiile pentru locuinţe sunt legate de locul de trai, a lipsei susţinerii migraţiilor efectuate din cauza angajării, a şcolilor din anumite localităţi şi porţiuni de aşezare, aflate la un nivel catastrofal şi segregate într-o măsură neobişnuită în Europa, precum şi din cauza revigorării campaniei privind împărţirea administrativ-teritorială din ultimul timp. Din pricina faptului că veniturile forţei de muncă necalificate din oraşe sunt deosebit de mici, este inevitabil ca încercările de ieşire din această situaţie ale celor aflaţi în con-diţiile cele mai dezavantajoase să fie extrem de rare şi – în general – să se termine cu un eşec.


88

Bibliografie

BELUSzKY P.2002 Az ország peremén (Hátrányos helyzetű területek). Végkiárusítás II. MTA

Regionális Kutatások Központja, Pécs, 71–159.BEREY K.1990 A szociális követelményeknek meg nem felelő telepek felszámolása.

BEREY Katalin – HORVÁTH Ágota (eds.): Esély nélkül. Vita Kiadó, Budapest, 5–72.

DURST J. 2000 „Nekem az élet a gyerekek”. Gyermekvállalási szokások változása egy

kisfalusi cigány közösségben. Századvég, nr. 1.FLECK G. – VIRÁG T.1998 Hagyomány vagy alkalmazkodás, avagy Gilvánfa kívül belül. Szociológiai

Szemle 1, 67–92.1999 Egy beás közösség múltja és jelene. MTA PTI Etnoregionális Kutatóközpont,

Munkafüzetek 52.HAVAS G.1986 Vadkelet. Kultúra és Közösség 1, 3-18.1999 A kistelepülések és a romák. In: GLATz Ferenc (ed.): A cigányok Magyar-

országon. MTA, Budapest. JANKY B. – KEMÉNY I.2004 A magyarországi cigányság 1971-2003. Gondolat Kiadó, BudapestKEMÉNY I.1972 A magyar munkásosztály rétegződése. Szociológia, 1.1976 A magyarországi cigányok helyzete. KEMÉNY István (ed.): Beszámoló a

magyarországi cigányok helyzetével foglalkozó, 1971-ben végzett kutatásról. Budapest, MTA Szociológiai Kutató Intézet.

KONRÁD GY. – SzELÉNYI I.1971 A késleltetett városfejlődés társadalmi konfliktusai. Valóság 12, 19–35.KORNAI J.1993 Transzformációs visszaesés. Egy általános jelenség vizsgálata a magyar

fejlődés példáján. Közgazdasági Szemle 569-599.LADÁNYI J.1977 Községekben élő munkások. Szociológia 1.1989 A lakásrendszer változásai és a cigány népesség térbeni elhelyezkedésé-

nek átalakulása Budapesten. Valóság 8., 79–89.1992: Gondolatok a Középső-Józsefváros rehabilitációjának társadalmi össze-

függéseiről. Tér és Társadalom 3–4, 75–88. 2004 Körzetesítés helyett esélyteremtés. Népszabadság, Augusztus 14.

89


2008 Lakóhelyi szegregáció Budapesten. Új Mandátum Könyvkiadó, Budapest2008 Hecckampány és erőszakhullám. Kritika 10.LADÁNYI J. – SzELÉNYI I.1997 Szuburbanizáció és gettósodás. Kritika 7, 4–12.2004 A kirekesztettség változó formái. Napvilág Kiadó, Budapest.2005 Az újrakörzetesítés társadalmi ára. Kritika 1. MÁRKUS I.1972 Az utóparasztság arcképéhez. Szociológia 2, 56-67. SzELÉNYI I. 1981 Urban Development and Regional Managament in Eastern Europe.

Theory and Society 2, 169-205.VÁGI G.1991 „A reformideológia szelleme” és az aprófalvak. In: VÁGI Gábor: Magunk,

uraim: válogatott írások településekről, tanácsokról, önkormányzatokról. Gondolat Kiadó: Budapest, 63–203.

VIRÁG T.2006 A gettósodó térség. Szociológiai Szemle 1.WILSON, W. J. 1987 The Truly Disadvantaged. The Inner City, the Underclass and Public Policy.

The University of Chicago Press, Chicago.WILSON, W. J.1997 When Work Disappears: The World of the New Urban Poor. New York,

Vintage Books.

91

etnicitate şi reProducere

DURST Judit

„cred că sunt ţigani... cu atâţia copii...” etnicitate şi reproducere

Antropologii care şi-au propus ca subiect etnicitatea, problema grupuri-lor etnice, aproape fără nicio excepţie scot în relief faptul că această confuzie conceptuală din jurul fenomenelor etnice trădează, în fapt, lipsa consensului asupra conceptului de etnicitate (Hutchinson–Smith 1996).

Volumul lui Marcus Banks, rezumând sub aspectul istoriei conceptelor cer-cetările sociologice şi antropologice asupra etnicităţii, se sfârşeşte cu urmă-toarea concluzie: încheindu-şi lectura, cititorul atent nu trebuie să se aştepte la vreo experienţă inedită, deoarece nici după trecerea în revistă a lucrărilor teoretice din ultimii 30 de ani autorul nu poate oferi o definiţe unanim accep-tată în ceea ce priveşte etnicitatea. În pofida acestui fapt, conceptul – ca mijloc analitic al cercetărilor asupra fenomenelor etnice – nu este respins: „În cazul în care preocupările antropologilor şi ale altor specialişti ce au ca scop cu-noaşterea naturii relaţiilor umane sunt interpretate conform realităţii, aşadar ca o serie de constatări – evidente şi simplificabile – cu referire la limite, alte-ritate, obiective, realizări, existenţă, identitate, origine şi clasificări, nu există motive de a da o altă denumire etnicităţii” (Banks 1996: 190).

În acest context provoacă uimire „siguranţa de sine” care gestionează practic într-un mod indulgent ezitările din jurul ideii de etnicitate, regăsite în lucrările demografilor (trebuie adăugat, extrem de puţini la număr) interesaţi de acest subiect. De pildă, Charles Hirschman, în articolul său referitor la Origi-nea şi declinul noţiunii de rasă, le propune demografilor să renunţe la utilizarea conceptului de rasă – oricum depăşit – în favoarea unei altei noţiuni „perfect potrivite”: cea de etnicitate. Din perspectiva demografilor – scrie el –, o aseme-nea provocare n-ar însemna decât elaborarea unei metode corespunzătoare pentru a determina etnicitatea (categoriile etnice), iar acest lucru ar coincide cu o descriere fidelă a realităţii (Hirschman 2004).

Studiul de faţă cuprinde trei părţi. Prima încearcă să prezinte frecvenţa cu care convingerile „realismului statistic” (Labbe 2000) din demografie – cu


92

câteva excepţii (vezi, de pildă, Ladányi–Szelényi 2000) –, aşadar formarea „ca-tegoriilor etnice” din colecţiile de date de tip „survey”, trec cu vederea descope-ririle cele mai noi ale ştiinţelor sociale înrudite, în special atunci când în cadrul unei anchete (survey) este redat conţinutul variabil al etnicităţii, neluându-se în considerare faptul că se face referire la un conţinut instabil, variabil în timp şi spaţiu, care se află în continuă formare şi este dependent de situaţii (Okamura 1994). Cea de-a doua parte a lucrării de faţă vizează consecinţele tuturor aces-tor lucruri asupra investigaţiilor ce interpretează comportamentul reproductiv al grupurilor etnice. În final, în cea de-a treia parte încerc să demonstrez în ce măsură pot fi îmbogăţite, cu ajutorul aşa-numitei analize „culturale” sau al exa-minării realizate din perspectivă „microscopică” a „antropologiei demografice”, cunoştinţele legate de practicile reproductive ale grupurilor etnice. Prin două studii de caz realizate în două comunităţi de romi din Ungaria1 – Lápos şi Paló-ca – voi demonstra, printre altele, în ce măsură etnicitatea nu poate fi conside-rată „suportul conţinuturilor culturale” specifice, ce caracterizează comunităţile în cauză (Barth 1969), ci mai degrabă ar putea fi apreciată ca o variabilă de tip relaţional, dezvoltându-se precum efectul comun al conlucrării mai multor fac-tori (caracteristicile statutului social şi practicile culturale); totodată, etnicitatea este puternic integrată în contextul social ce defineşte locul grupului etnic în textura relaţională interetnică a societăţii purtătoare.

Noţiunea variabilei etnice: realismul statistic al demografiei

Una dintre problemele esenţiale privind cercetarea diferenţelor etnice ale reproducerii este subiectul cercetării, care poate fi focalizat asupra celor ce-şi asumă apartenenţa la un grup etnic ori sunt priviţi astfel de către ceilalţi membri ai acestui grup. În funcţie de diverse tipuri de definiţii pot fi admise diferite rezultate (vezi: Ladányi–Szelényi 2004 ori Durst 2006).

O altă dificultate constă în faptul că sistemele de categorizare înclină spre aprecierea categoriilor etnice ca „grupuri rezervate, marcant detaşate unele de

1 Literatura de specialitate referitoare la cea mai numeroasă minoritate din Ungaria utilizează în general, în mod alternativ, denumirea de ţigan sau cea de rom. Voi pro-ceda şi eu la fel, deşi „corectitudinea politică” ar favoriza specificarea de romi, însă în acest ţinut, unde trăiesc aproape exclusiv ţigani vorbitori de limbă maghiară (altfel spus, romungrii), aşa-numiţii romi utilizează autodenumirea de ţigan, iar pe cei ne-romi îi numesc ţărani (sau, uneori, maghiari). În cadrul studiilor de caz voi folosi şi eu aceste expresii cu specific local.

93


altele, omogene în interior şi delimitate dinspre exterior” (Brubaker 2002: 58), cu toate că acest „grupism” nu este deloc propriu categoriei în cauză. Revenind la subiectele mele de analiză: comparând cele două grupuri sociale din Ungaria de Nord – în acord cu rezultatele altor studii de comunitate din Ungaria (vezi, de pil-dă: Szuhay 2004, Fleck–Orsós–Virág 2000, Feischmidt 2008) – a putut fi demon-strat faptul că ţiganii nu pot fi priviţi deloc ca grupuri etnice omogene, deoarece – aşa cum a fost menţionat în prealabil de Éva Kovács în urma celor afirmate de Weber –, în cazul unei comunităţi, între membrii acesteia există interacţiuni şi relaţii sociale viabile (Weber 1989, apud Kovács 2007); acest lucru însă nu ca-racterizează „grupurile cu modul de trai” specific romilor autohtoni; acestea prezintă mari diferenţe chiar şi între ele (Kemény 1976). Citatul următor, pro-venit de la o ţigancă din localitatea Lápos, demonstrează cât de lipsiţi de senti-mentul comunităţii sunt aceşti ţigani, spre deosebire de cei incluşi în categoria romilor de către societatea majoritară doar pe baza originii sau a anumitor re-pere rasiale (adesea de neînţeles), cum ar fi, de exemplu, culoarea pielii ori „mi-rosul corporal” (Kligman 2001, Csepeli–Örkény–Székelyi 1997, Neményi 2001a, Durst 2006): „Apoi, ăia totuşi nu sunt ca noi... ţiganii ăia domneşti, care sunt la televizor, nu-s potriviţi cu noi, ăia au un alt stil... întotdeauna iei obiceiul celor între care eşti, nu-i aşa? Noi n-am şti ce să facem cu aceia... Pe la noi ţiganii mai săraci se găsesc unii pe alţii... maghiarii nu se uită la tine cu ochi buni, se vede, omul mai bine se trage acolo unde îl privesc cu ochi buni...”.2

În lumina celor relatate, categoriile etnice nici nu pot fi considerate gru-puri ce materializează conţinuturi colective ori „comportamente prototipi-ce” (Johnson-Hanks 2003).

Mai mult sau mai puţin polarizat – şi în general nerostit în mod direct –, aceasta este „viziunea” ce stă în spatele celor mai multor chestionare pentru culegeri de date care analizează comportamentul demografic al „grupurilor” etnice ori componentele acestuia.

O astfel de sursă de date ce are o deosebită importanţă în demografie este recensământul (censul). Peste tot în lume, „filosofia” recensămintelor – în cazul

2 În schimb, societatea majoritară neromă, care judecă mai degrabă după particularităţile rasiale şi după origine (cea presupusă), crede că gestionarea romilor ca grup omogen nu ridică probleme. „Eu nu înţeleg chestiunea aceasta: cine este ţigan?! Păi, este evident, nu?! Cel care este ţigan, acela e ţigan. Se simte mirosul de la un kilometru. Acest lucru nu are defi-niţie, căci eu nu-l pot defini…Trebuie luat în considerare faptul că cine s-a născut ţigan are alt temperament, acela trăieşte şi se comportă altfel… Eu am crescut cu copii de ţigani. Cine este ţigan, rămâne ţigan. Degeaba face baie în fiecare seară, mirosul de ţigan rămâne, ca la cal, şi acela are un miros de ţigan specific. Ei însă simt mirosul nostru de ţărani…”. Citatul provine de la primarul nerom al unui sat inclus în ancheta noastră şi reprezintă atât de evident particularităţile – considerate destul de comune în această regiune – pe baza cărora sunt constituite grupurile „rasiste”, încât orice comentariu ar fi de prisos.


94

în care se poate vorbi despre aşa ceva – se bazează pe convingerea că identita-tea etnică (ori rasială sau de naţionalitate, iar aceste trei categorii se confundă adesea la recensăminte) poate fi definită în mod obiectiv în funcţie de origine. Particularitatea comună a statisticienilor care definesc categoriile etnice din cadrul diverselor recensăminte este faptul că ei apreciază ca punct de pleca-re existenţa obiectivă a acestor categorii, gestionându-le – de exemplu – ca pe variabila absolută a „vârstei”. Un astfel de „realism statistic” (Labbe 2000) presupune faptul că această categorie etnică a recensământului – bazată pe autodeclaraţie – deţine esenţa, conţinutul obiectiv, care este independent de timp şi spaţiu, aşadar şi de situaţii şi contexte. În schimb, trecerea în revistă în-cepând din anii 1970 a categoriilor etnice şi de naţionalitate (în primul rând a categoriei de ţigani) în cadrul recensămintelor maghiare (Durst 2006) şi cehe (Kalibova 2000) demonstrează faptul că datele censurilor referitoare la mino-rităţi nu pot fi considerate nicidecum rezultatele unor anchete „obiective”.

În acest context, recensămintele – precum şi celelalte categorii etnice ale anchetelor statistice cu chestionare – ar trebui să fie socotite mai degrabă „practici ale denumirilor sociale” (Bulmer, 1980), „discursuri” referitoare la minorităţi ori chiar „construcţii culturale”, decât „reflectări obiective ale reali-tăţii” (cf. Kertzer–Arel 2002).

Interpretarea cercetărilor cu referire la diferenţele etnice ale reproducerii

În cadrul societăţilor multietnice, demografii au observat mai demult un fenomen potrivit căruia, adesea, femeile ce aparţin unor grupuri etnice şi rasi-ale diferite adoptă un comportament reproductiv şi structuri familiale diferite faţă de societatea majoritară.

Cercetătorii americani erau preocupaţi în special – pe lângă grupurile de imigranţi spanioli – de diferenţele reproductive dintre populaţia de culoare (afroamericană) şi cea albă. În Statele Unite ale Americii, de peste o sută de ani, numărul copiilor afroamericani îl depăşeşte pe cel al copiilor albi din rân-dul populaţiei majoritare3 (Haines 2002). Ceea ce se ascunde în spatele acestor

3 Din perspectiva subiectului nostru – cercetarea comportamentului demografic al ro-milor – toate acestea sunt deosebit de interesante şi datorită faptului că ţiganii sunt numiţi de obicei „negrii Europei” (Kligman 2001), iar statutul lor social este comparat cu situaţia afroamericanilor care trăiesc în cartierele pentru săraci din marile oraşe ale Statelor Unite (vezi Ladányi–Szelényi 2004).

95


diferenţe etnice ale reproducerii a rămas însă o problemă deschisă în pofida mai multor rezultate ale cercetărilor întreprinse în ultimele decenii.

În literatura de specialitate ce studiază societăţile din Europa şi America se regăsesc trei ipoteze concurente referitoare la interpretarea diferenţelor etnice ale modelelor reproductive.

Prima este concepţia aşa-numitelor caracteristici sociale („social characteris-tics”). Potrivit acesteia nu etnicitatea ori rasa în sine cauzează diferenţele repro-ductive, ci componenţa socială diferită faţă de majoritari din interiorul diverselor grupuri etnice ori rasiale.4 În cazul afroamericanilor, etnicitatea este doar un in-dicator cu referire la nivelul de şcolarizare şi venitul scăzut ori la statutul de infe-rioritate întâlnit pe piaţa muncii, neinfluenţând însă nicidecum comportamentul reproductiv (Johnson 1979). Pe baza acestei ipoteze se naşte concluzia potrivit căreia, după echilibrarea diferenţelor de statut – utilizând „metode de laborator”: prin controlul statistic, ori în realitate: prin schimbări sociale şi asimilare structu-rală – vor dispărea şi diferenţele reproductive dintre grupurile etnice.

Spre deosebire de ipoteza caracteristicilor sociale ce oferă o explicaţie alter-nativă, concepţia condiţiei de minoritar se leagă de numele lui Goldscheider şi Uhlenberg (1969). Utilizând datele recensământului din 1960 din SUA pentru testarea ipotezei caracteristicilor sociale, Goldscheider şi colegul său au ajuns la concluzia că situaţia de a fi minoritar este o variabilă independentă, având în sine un rol însemnat în ceea ce priveşte deciziile legate de reproducere. Cercetă-torii au constatat că nici după controlul particularităţilor sociale şi economice n-au dispărut diferenţele reproductive dintre albi şi negri: afroamericanii cu un statut mai înalt au avut un număr de copii semnificativ mai mic decât ameri-canii albi cu acelaşi statut. Echipa lui Goldscheider a explicat acest lucru printr-un fenomen sociopsihologic, al cărui element principal este faptul că existenţa minoritară deţine un aspect independent de statutul social care influenţează reproducerea, şi anume sentimentul de nesiguranţă asociat condiţiei de minori-tar. Acest lucru caracterizează în special cuplurile care s-au aculturat, adică au preluat normele societăţii majoritare, iar printre acestea şi valoarea mobilităţii

4 În general, cercetătorii care se ocupă de acest subiect utilizează destul de inconsec-vent categoriile ce indică denumirea diverselor grupuri minoritare: câteodată sunt numite rase şi specii, iar alteori etnii. Există unii care pun semnul egalităţii între cele două categorii sau cel puţin nu par să acorde o mare importanţă sensului diferit al acestora (vezi, de pildă: Forste–Tienda 1996 sau Johnson 1979). Noi vom utiliza şi în continuare în mod consecvent expresia de grup etnic, menţionând şi în felul acesta faptul că (nici) noi nu acceptăm concepţia esenţialistă a raselor, care accentuează as-pectul biologic al diferenţelor dintre oameni. În schimb, considerăm că atât rasa, cât şi etnia reprezintă produse ale construcţiei sociale, aşadar categorii înfiinţate, create de membrii societăţii (pe marginea acesteia vezi, printre altele: Barth 1969, Banks 1996, Eriksen 2002, Ladányi–Szelényi 2000).


96

asendente, aşadar de ridicare a statutului social. Aceste cupluri însă – din cauza intoleranţei majorităţii – consideră dificilă asimilarea în anumite domenii (vezi gradul redus de căsătorii mixte între etnii), iar din acest motiv se regăsesc într-o situaţie de instabilitate. Astfel, îşi imaginează că o consolidare a poziţiei lor soci-ale şi echilibrarea dezavantajelor provenite din condiţia de minoritari nu pot fi realizate decât prin controlul numărului de copii, a mărimii familiei.

Spre deosebire de concepţia amintită, cel de-al treilea mod de interpreta-re – ipoteza culturală – afirmă că ceea ce contează în cazul diferenţelor etni-ce ale comportamentului reproductiv este, în fapt, subcultura întregului grup minoritar, aşadar scara valorilor pronataliste, stimulatoare în ceea ce priveşte naşterile şi favorizante faţă de familiile mari (vezi, de exemplu, Boriszov 1969, citat de Andorka 1987).

Mai mulţi cercetători au încercat să contextualizeze efectul apartenenţei la un grup minoritar asupra reproducerii. Ritchey (1975) a constatat faptul că nu condiţia de minoritar în sine are efect asupra reproducerii, ci mediul social, contextul social în care se află grupul minoritar. Utilizând datele recensămân-tului din anul 1970, autorul a realizat un index al inegalităţilor rasiale refe-ritor la diverse state din SUA. Acest index compus din 10 factori era destinat măsurării diferenţelor existente între albi şi negri, precum şi a gradului de dis-criminare care a fost atins. A devenit cunoscut faptul că natalitatea afroame-ricanilor atingea cote mai ridicată în statele unde inegalitatea rasială era mai mare. Aşadar, distanţa socială faţă de majoritate amplifică influenţa condiţiei de minoritar asupra numărului de naşteri.

Încercând să interpreteze reproducerea populaţiei americano-mexicane din Statele Unite – aceasta având o pondere mult mai ridicată decât cea a po-pulaţiei albe –, un alt grup de cercetători condus de Bean a propus, de aseme-nea, contextualizarea condiţiei de minoritar, aceasta fiind considerată o com-ponentă a variabilei etnice. Astfel, interpretarea simplificată constă în asocie-rea condiţiei de minoritar cu teoria „opportunity cost”, împrumutată din eco-nomia politică şi tradusă prin „cheltuieli de conversie” (Bean–Swicegood 1985). În fond, această interpretare scoate în evidenţă faptul că la anumite minori-tăţi (de pildă, la americanii mexicani), corelaţia negativă – considerată uni-versală – a variabilei dintre nivelul de şcolarizare şi reproducere generează efecte mult mai puternice, deoarece accesul minorităţilor la resursele sociale (şanse de muncă şi de retribuţii mai favorabile, obţinerea unui nivel de şcola-rizare mai înalt) este din capul locului limitat din cauza discriminării educaţi-onale şi a celei de pe piaţa muncii la care acestea sunt expuse şi ca urmare, în cazul lor, numărul naşterilor devine o cifră relativă, aşadar şi „cheltuielile de conversie” legate de acest lucru (pierderile salariale datorită naşterilor şi creş-terii copiilor) sunt mai mici (Bean–Marcum, 1978).

97


Comparativ cu investigaţiile legate de reproducere care se ocupă în majo-ritatea lor de societatea americană, cercetările ce abordează diferenţele etnice din societăţile aşa-numitelor „ţări în curs de dezvoltare” se mişcă pe o traiec-torie uşor diferită.

O parte a cercetătorilor concep etnicitatea ca apartenenţa la un grup de sta-tus – în sens weberian5 –, iar pentru a explica comportamentul reproductiv di-ferit al diverselor comunităţi etnice subliniază înzestrarea diferită a acestora cu capital politic, care este indicatorul accesibilităţii resurselor de stat (vezi: Weinreb 2001). (Acest tip de interpretare corespunde în practică unei variante a ipotezei „caracteristicilor sociale”). Teoria susţinută de datele empirice relevă faptul că măsura accesibilităţii puterii politice (accesul la resursele de stat – învăţământ, sistemul de sănătate, posibilităţi de muncă) joacă un rol-cheie în ceea ce priveşte formarea mediului de risc social, aşadar în deciziile legate de reproducere.

În acelaşi timp, un alt tip de interpretare scoate în evidenţă rolul relaţiilor in-teretnice, acest context având o puternică influenţă asupra perceperii mediului social de către grupurile etnice şi asupra „sesizării riscului”, ceea ce pe urmă in-fluenţează considerabil şi deciziile privind reproducerea. Realizând o compara-ţie între comportamentul reproductiv al refugiaţilor afgani cu venituri mici care trăiesc în Republica Iraniană şi cel al femeilor iraniene cu un statut social ase-mănător, iese în evidenţă importanţa contextului interetnic în ceea ce priveşte înţelegerea diferenţelor etnice ale reproducerii (Tober et al. 2006).

Programul de planificare familială introdus în Iran din anul 1989 – al cărui slogan principal este „Cea mai mare valoare constă într-o familie sănătoasă şi nu într-una numeroasă” („Healthy families over plentiful families”) – este con-siderat reuşit de către iranieni, dar aceasta nu este şi părerea afganilor. Între 1988–2000, rata de reproducere din Iran a scăzut cu peste 50%: în timp ce în 1988, femeile iraniene au născut în medie 5,5 copii, în anul 2000 acest număr a scăzut la 2. Refugiaţii afgani nu erau de părere că ar trebui să-şi limiteze nu-mărul de naşteri, sloganul „Copii mai puţini, o viaţă mai bună” n-a căpătat un

5 În lucrarea sa timpurie, considerată clasică în rândul operelor legate de teoria etnici-tăţii, Max Weber constată o similitudine între grupurile etnice şi cele de status. Potri-vit autorului, premisa sentimentului de apartenenţă la grupul etnic este ca membrii grupului să considere că fiecare adoptă un comportament ce poate fi înţeles de către ceilalţi. Formarea etnicităţii comune este avantajată şi de particularităţi exterioare, diferite de alte grupuri, precum: stilul specific de a se îmbrăca şi de a-şi construi lo-cuinţele, activităţi economice, mâncăruri sau obiceiuri alimentare, modul specific al diviziunii muncii între bărbaţi şi femei – în sfârşit, tocmai acele chestiuni care for-mează subiectul diferenţelor dintre grupurile de status. Practicarea „corespunzătoa-re” – potrivit normelor grupului etnic – a tuturor acestor lucruri atribuie o oarecare „mândrie etnică” şi un „respect” faţă de membrii grupului, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru grupurile de status (Weber 1996: 37).


98

conţinut realizabil în rândul lor. Tocmai din acest motiv, minoritatea afgană a avut mari suspiciuni faţă de politica de planificare familială salutată de po-pulaţia iraniană. Afganii au considerat că acest program este mai degrabă un discurs motivat politic, menit să limiteze numeric grupul etnic minoritar, de-cât un program real ce ar putea contribui la îmbunătăţirea situaţiei familiilor afgane, care oricum erau marginalizate şi aveau puţine şanse de a accesa re-surse sociale, deoarece şi în ceea ce priveşte contactele lor de zi cu zi cu iranie-nii, aceştia au creat impresia că îi consideră pe afgani sursele unor ameninţări sociale şi o povară economică (Tober et al. 2006). Aşadar, în acest caz – în aso-ciere cu mai mulţi factori – etnicitatea a influenţat strategia de reproducere a unui grup etnic prin intermediul contextului interetnic.

Potrivit celui de-al treilea tip de interpretare care apare des, etnicitatea este definită ca o variabilă „culturală”; aici însă cultura nu simbolizează vechile „conţinuturi culturale obiectivizate” (de pildă, valori şi atitudini proprii) împie-trite precum în concepţia structuralismului funcţionalist (pe marginea aces-tuia vezi: Hammel 1990), ci – fiind practici sociale adaptate –, de-a lungul in-teracţiunilor sociale alcătuiesc rezerve aflate în continuă formare ale reperto-riilor culturale specifice grupurilor (Johnson-Hanks 2003).6

Astfel, în această concepţie grupul etnic poate fi considerat comunitatea practicilor sociale („community of practice”), aşadar o comunitate care se schimbă odată cu dezvoltarea mediului economic, iar membrii grupului pot fi caracterizaţi prin aspiraţii, aşteptări, reflecţii şi atitudini comune.7

6 „Etnografia timpurilor trecute ar fi denumit toate acestea pur şi simplu cultură” – afir-mă Johnson-Hanks, care trăieşte în Camerun şi doreşte să interpreteze comportamen-tul demografic complet diferit al celor două grupuri etnice mai mari, „însă etnografii timpurilor noastre nu mai folosesc această noţiune, subliniind şi în acest fel faptul că resping concepţia culturii «obiectivizate», legate de un spaţiu limitat, recomandând mai degrabă lipsa delimitării, schimburile transfrontaliere, adaptarea, inovaţiile” (Johnson–Hanks 2003: 56). Din aceste motive – continuă autoarea – etnograful mo-dern utilizează în special noţiuni ca habitat, repertoriu (cultural), practici sociale, aceste concepte fiindu-i de ajutor în ceea ce priveşte analiza „aspiraţiilor comune şi a acţiunilor coordonate” din comunitatea supusă investigaţiei.

7 Watkins şi colegii săi reprezintă practic aceeaşi viziune, considerând etnicitatea un fel de categorie a „markerilor culturali” („cultural marker”). În ceea ce priveşte graniţele etnice, utilizând eseul lui Barth (Barth 1969) – socotit deja clasic –şi referindu-se la noţiunea de etnicitate, Watkins şi colegii săi subliniază elementele de stabilitate ca fa-miliarismul, atitudinea de intimitate şi respectarea aceloraşi reguli ale jocului. „Identifica-rea altei persoane ca membru al grupului etnic căruia îi aparţin presupune ca evaluă-rile şi judecăţile de valoare să se realizeze potrivit aceloraşi criterii” (Pollack–Watkins 1993: 487), aşadar să „vorbim aceeaşi limbă”, iar marele spectacol al vieţii, dramele noastre sociale mai mari sau mai mici să fie interpretate după aceleaşi reguli.

99


În ceea ce priveşte modul de interpretare al lui Johnson-Hanks, variabilele de-mografice specifice comunităţilor etnice – de pildă, rata de reproducere din afara căsătoriei8 – sunt consecinţe ale aspiraţiilor şi aşteptărilor propagate tocmai de către membrii comunităţii, ale unui repertoriu comun al practicilor sociale din partea lor şi nu ale unor caracteristici sociale ca, de exemplu, şcolarizarea. Altfel spus: comunitatea etnică – ducându-şi existenţa pe un teren al socializării, aşa-dar jucând un rol primordial şi decisiv în ceea ce priveşte formarea unui sistem de valori adoptat de familiile ce-i aparţin, dar şi referitor la perspectivele de viitor, po-sibilităţi şi aspiraţii (printre care şi şcolarizarea copiilor) – este creuzetul acţiunilor sociale şi al practicilor reproductive fundamentale ale membrilor grupului etnic.

Investigaţiile asupra proceselor sociale şi culturale, precum şi cele referitoa-re la relaţiile indicelui demografic urmăresc întreaga activitate a autorului sus-amintit, această metodă fiind, de altfel, o particularitate a lucrărilor de demogra-fie culturală sau antropologică (vezi: Bledsoe 2002, Greenhalgh 1995, Johnson-Hanks 2003, 2005, Coast–Hampshire–Randall, 2007, Bernardi 2003).9

Având în vedere că aceasta este o disciplină relativ nouă – în ceea ce pri-veşte analizele demografice din Europa, în orice caz –, sperăm că şi investi-gaţiile care vor fi prezentate în continuare vor îmbogăţi cunoştinţele noastre legate de categoria „etnicităţii” şi vor dezvălui în ce măsură ne ajută (ori nu) acest lucru să înţelegem comportamentul reproductiv şi strategiile de naştere în cazul femeilor (căsătorite sau nu).

Prezentarea propriilor mele cercetări va fi însă precedată în mod necesar de expunerea celor mai importante rezultate ale analizelor demografice refe-ritoare la romi.

Cercetările asupra demografiei romilor

Referitor la cercetările demografice asupra romilor – cea mai numeroasă minoritate din Europa de Est – se poate afirma că principala lor particularitate este tocmai faptul că lipsesc de pe paleta investigaţiilor din domeniul ştiinţelor sociale. Răsfoind revistele de specialitate de circulaţie internaţională, cel puţin aşa pare la prima vedere. Invocând justificările, de obicei sunt amintite sursele

8 Rata totală de fertilitate (RTF) este cel mai important indicator al comportamentului rep-roductiv demografic. În fapt, RTF reprezintă modul de evaluare a reproducerii încheiate: indică la un moment dat numărul mediu probabil al copiilor născuţi de femeile de vârstă reproductivă în cazul în care nu se schimbă obiceiurile de naştere ale acestora.

9 Despre disciplina demografiei antropologice sau utilitatea acesteia în cadrul analize-lor demografice de tip „roma”, vezi: Durst 2005.


100

preluate pe baza unor date statistice incomplete, inexacte, şi în plus numărul redus al cazurilor analizate, astfel de circumstanţe impunând cel puţin pru-denţă în ceea ce priveşte analiza datelor. O altă caracteristică importantă a investigaţiilor asupra romilor este faptul că acestea, încă de la început, întâm-pină o problemă legată de definiţie: cine poate fi considerat obiectul acestor investigaţii, cine sunt cei care fac parte din categoria etnică menţionată cu denumirea de ţigan?10

O mare parte a studiilor demografice care se ocupă de romi utilizează date de recensământ (Kalibova 2000, Mészáros–Fóti 2000, Hablicsek 2007). Inves-tigaţiile ce folosesc categoriile etnice ale censurilor trebuie să ţină cont însă de problema reprezentativităţii, fapt şi mai adevărat în cazul „grupului” etnic al romilor. Acest lucru se întâmplă, în parte, şi datorită faptului că – aşa cum a fost subliniat deja de către cercetătorii preocupaţi de problematica romilor (cf. Kertesi–Kézdi 1998, Kalibova 2000) – mulţi dintre ţigani, în situaţia politică de faţă, de teama discriminării, „nu-şi recunosc” originea: apartenenţa la minori-tatea romă. Chestiunea reprezentativităţii poate constitui o problemă şi dato-rită faptului că metoda recensământului – identică cu celelalte analize de tip „survey” –, bazată pe „autorecunoaştere”, ce utilizează identitatea colectivă ca un criteriu al formării grupului, încerând să surprindă această identitate, poa-te fi pusă şi ea sub semnul întrebării. În fapt, cercetătorii preocupaţi de proble-matica identităţii sunt de acord în general cu faptul că identitatea personală – care, în plus, este un proces variabil în timp şi nu o constantă independentă de timp şi spaţiu – poate fi surprinsă mai degrabă sub forma unei identităţi narative, aşadar relatate, decât în condiţiile unei anchete care foloseşte ches-tionarul (cf. Kovács 2006).

În timp ce la formarea categoriei de etnicitate (rasă, minoritate naţională), censul utilizează criteriul „identităţii asumate” (presupunând că „identităţile subiective pot fi surprinse în mod obiectiv” [Bulmer 1980]), o altă categorie importantă de analize demografice de tip survey foloseşte şi o definiţie de altă

10 Astăzi, în ceea ce priveşte problematica definiţiei – „Cine poate fi considerat ţigan?” – există deja o literatură de specialitate bogată, bazată în primul rând pe investigaţiile asupra romilor efectuate la nivel naţional de István Kemény şi colegii săi, precum şi pe modul în care a fost abordată problema de către János Ladányi şi Iván Szelényi (Ladá-nyi–Szelényi 2000) (Csalog 1973, Havas 1999, Havas–Kemény–Kertesi 2000). O trecere în revistă a tematicii nu poate fi realizată în acest studiu; fiind de acord cu modul de abordare al lui János Ladányi şi al colegilor săi, din punctul de vedere al subiectului nostru cel mai important lucru ar fi – probabil – faptul că nu credem că ar putea exista un sistem de categorizare bun şi mai puţin bun, ci considerăm şi noi că aceste catego-rii sunt formate în funcţie de relaţiile de putere politică şi socială, în urma unor „lupte de clasificare” (Ladányi–Szelényi 2000), iar fiecare astfel de categorie – inclusiv cea a censului! – poate fi socotită ca un discurs referitor la romi (Kertzer–Arel 1998).

101


natură: în categoria ţiganilor sunt incluşi cei pe care anturajul acestora (ori „mediul profesionist” [cf. Kertesi–Kézdi 1998]), chiar şi operatorul de interviuri îi consideră ţigani (vezi: cercetările Institutului Naţional de Statistică sau La-dányi–Szelényi 2004).

Această investigaţie ce operează cu date puţine şi interdependente relevă diferenţele etnice ale comportamentului reproductiv: cu toate că, în cazul ro-milor, factorul de reproducere este apropiat de acelaşi indice demografic mă-surat la neromi, primii nasc încă în medie mai mulţi copii decât ultimii (Ke-mény 2004, Kalibova 2000, Martin 2003), iar în ceea ce priveşte planificarea familială, diferenţele din punct de vedere etnic au fost nu doar menţinute, ci s-au şi accentuat (cel puţin în Ungaria). Astfel, în timp ce în cazul femeilor ma-ghiare vârsta la care se dă naştere primului copil a crescut recent până la 27-28 de ani (Spéder 2004), femeile rome nasc pentru prima oară la vârsta medie de 20 ani (Janky 2007).

Scopul primordial în ceea ce priveşte investigaţiile noastre este prezenta-rea „condiţiilor reale” în care se află etnia romilor (Cf. Havas 1999), acest lucru fiind motivat şi de importanţa socială şi politică a „problemei ţiganilor” (Kali-bova 2000, Hablicsek 2007); totuşi – în mod indirect – o parte dintre analizele prezentate încearcă să interpreteze modelele reproductive diferite ale romilor comparativ cu cele ale neromilor. Potrivit cercetărilor noastre, cauzele acestei fertilităţii ridicate trebuie căutate în „cultura” ţiganilor, iar în cadrul acesteia se leagă de o scară a valorilor pronatale, ce favorizează familiile mari (Kalibo-va 2000: 175), ori de poziţiile ocupate de romi în societate, în primul rând de situaţia dezavantajoasă a ţiganilor de pe piaţa muncii (vezi: Gyenei [1998] – teoria „copilului strategic”).

Ineficienţa manierelor de interpretare „culturale” – potrivit cărora cultu-ra este definită ca totalitatea conţinuturilor, valorilor, ideilor şi atitudinilor în-chistate şi măsurabile în mod obiectiv, considerând-o astfel un „indicator” al grupurilor ce pot fi diferenţiate şi în funcţie de comportamentul lor social (po-trivit lui Hamel, avem de-a face cu cazul în care cultura identifică un grup et-nic [„culture as identifier”, vezi: Hammel 1990]) – a fost deja demonstrată cu mult timp în urmă de către majoritatea lucrărilor de antropologie.

Studiile care se ocupă de populaţia romă, încearcând să elucideze „parti-cularităţile diverselor atribuiri de sensuri ce caracterizează diverse culturi ale ţiganilor” (Horváth, 2005:95) sunt de acord, practic, cu ideea că romii nu pot fi consideraţi purtătorii unui „conţinut cultural comun”, ci mai degrabă trebuie priviţi precum actorii unor circumstanţe relaţionale; faptul că sunt „ţigani” nu reprezintă vreo „legătură primordială” înnăscută (vezi: Geertz, 1996), care va defini apoi comportamentul şi „cultura” acestora, ci ia naştere mai curând în contextul acestor circumstanţe relaţionale. „La existenţa lor ca ţigani iau parte


102

ei, dar luăm parte şi noi, la această existenţă contribuie atât realitatea lor şi convingerile pe care le avem noi despre această realitate, cât şi prezenţa lor şi comportamentul nostru faţă de ei, aşadar toată istoria relaţiilor existente între noi şi ei” (Williams 2000: 69, citat de Horváth 2005).

Altfel spus, atunci când încercăm să înţelegem cum poate influenţa categoria „existenţei ca ţigan” comportamentul demografic al „romilor”, alegem – probabil – o cale greşită considerând că această categorie de grup etnic poate constitui o variabilă ce indică comportamente independente şi prototipice ori un sistem de valori şi atitudini specifice. Mult mai avantajoasă pare a fi abordarea propusă de Eriksen, potrivit căreia etnicitatea, în fapt, nu este altceva decât „un aspect al re-laţiilor sociale, ce există între actorii sociali convinşi de faptul că din punct de ve-dere cultural prezintă diferenţe faţă de membrii altor grupuri, dar în acelaşi timp comunică în mod regulat cu grupurile respective” (Eriksen, 2002:12).

Polarizând puţin, s-ar putea afirma: categoria de ţigan în sine reprezintă doar o categorie lacunară11 ce capătă conţinut doar prin relaţiile cu neromii. Dacă vom înţelege sensul acestei relaţii, atunci vom pricepe mult mai bine şi practicile reproductive diferite ale ţiganilor (ale grupurilor de ţigani) compa-rativ cu neromii, în loc să căutăm doar „particularităţile culturale” ce ar putea explica diferenţele de comportament demografic dintre ţigani şi neromi.12

De altfel, în cazul în care, în locul prezentării „condiţiilor reale” ale romi-lor, dorim să aflăm cu adevărat dacă etnicitatea, apartenenţa la categoria de ţigan, are în sine vreun efect semnificativ asupra reproducerii – menţinut şi după controlul particularităţilor sociodemografice –, atunci, în lumina celor expuse până acum, rezultatele nu vor mai fi atât de uimitoare. Datele inves-tigaţiilor din Ungaria arată faptul că nu este deloc indiferent modul în care se realizează formularea categoriei de etnicitate, aşadar tipul de apartenenţă la „grupul romilor”. În cazul în care etnicitatea ia naştere pe baza identităţii auto-declarate, poate fi remarcat faptul că această categorie în sine nu influenţează

11 „Dacă eu mă consider ţigan?! Eu da. Ce ne face ţigani?! Cine ştie, eu nu ştiu... C-aşa ne-am născut... Că aşa ne-au zis: ţigani ţărani...” (Fragmentul de interviu a fost înregistrat cu o tânără ţigancă din Lápos.)

12 Cazul ţiganilor din Brazilia oferă un bun exemplu referitor la importanţa contextului social în ceea ce priveşte atribuirea sensului de „etnicitate” ca o condiţie relaţională. Cu ocazia unor cercetări antropologice dintr-o comunitate de ţigani din São Paulo, Florencia Ferrari prezintă, printre altele, cât de lipsiţi de stigmatizare sunt ţiganii ,,şi cât de uşor pot fi trecute graniţele de grup între «gagii» şi ţiganii din societatea in-vestigată de ea – spre deosebire de Europa de Est! – acolo unde trăiesc împreună mai multe naţii diferite şi unde, pe deasupra, nici semnele antropologice distinctive nu-i deosebesc pe ţigani de celelalte «etnii»” (Ferrari, publicaţie personală). În cadrul aces-tei comunităţi de romi nici strategia reproductivă a ţiganilor (în majoritate urmând modelul familiilor cu 2-3 copii) nu se deosebeşte de cea a brazilienilor.

103


comportamentul reproductiv (numărul copiilor), având un efect important doar atunci când se asociază şi cu un nivel de şcolarizare mai scăzut (mai re-dus decât opt clase); romii care au abandonat şcoala nasc un număr mult mai mare de copii decât cei ce fac parte din oricare alt grup social (Durst 2006).13 Probabil, acest efect dublu este determinat în mare măsură de „dezavantajul dublu” (Eidheim 1969) observat de către cercetători şi la alte grupuri etnice stigmatizate şi care, în fapt, reprezintă o caracteristică importantă în ceea ce priveşte statutul social al acestor grupuri.14

Totuşi, în cazul în care categorizarea este realizată de operatorul de intervi-uri, vom ajunge la concluzia că „etnicitatea”, aşadar şi categoria de ţigan în sine (măsurabilă din punct de vedere statistic), poate influenţa reproducerea. Altfel spus, femeile considerate rome de către operatorii de interviuri15 nasc în medie mai mulţi copii decât cele nerome (denumite nerome). Aceste rezultate pot fi in-fluenţate însă şi de categorizarea în sine, având în vedere faptul că – aşa cum a reieşit tot din această investigaţie – o persoană este inclusă de către operatori în categoria de ţigan în primul rând pe baza unor caracteristici rasiale şi a modului de viaţă (al cărui element important este şi mărimea familiei).16

Nu poate fi deloc lăsat în afara atenţiei faptul că investigaţia amintită a înregis-trat un număr mult mai mare de copii atunci când femeile care i-au născut au fost considerate rome, deoarece operatorii care se ocupau cu categorizarea familiilor sărace cu mulţi copii, aşadar cei care au creat categoria ţiganilor, erau dispuşi să-i

13 Spéder şi colegii săi au ajuns la o concluzie asemănătoare atunci când au analizat relaţia dintre pauperitate şi etnicitate. Au observat că nu originea de ţigan în sine con-tribuie la creşterea şanselor de pauperitate, ci mai degrabă coexistenţa şi efectul în cruce al originii de ţigan şi al nivelului scăzut de şcolarizare (Kapitány–Spéder 2004).

14 Aceste dezavantaje duble – existenţa ca ţigan neşcolarizat şi posibilităţile minime de accesare a resurselor – includ probabil „veniturile” „relativ” scăzute ale numărului naşterilor (în comparaţie cu grupurile ce beneficiază de poziţii sociale mai avanta-joase), dar, evident, toate acestea nu ar putea motiva suficient nivelul ridicat al repro-ducerii. Acest lucru ar necesita în plus şi practicile sociale şi acele rezerve specifice de repertoriile sau habitaturi culturale, care sunt caracteristice anumitor grupuri socia-le. Toate acestea vor putea fi remarcate în următoarele studii de caz.

15 Care, în opinia unor cercetători, „reprezintă calificativul societăţii majoritare” (cf. La-dányi–Szelényi 2004).

16 La sfârşitul chestionarului, cei care au elaborat proiectul intitulat Etnicitás, szegénység és gender a kelet-európai átmeneti társadalmakban [Etnicitate, sărăcie şi capital social în societăţile de tranziţie din Europa de Est], pe care se bazează investigaţia noastră, l-au rugat pe operator să răspundă la întrebarea: pe ce considerente au fost numiţi subiecţii intervievaţi ţigani? Răspunsurile date au dezvăluit faptul că cel mai impor-tant criteriu a fost culoarea pielii, apoi – imediat după aceea – modul de viaţă (Durst 2006: 45, Kligman 2001), care include – printre altele – un element decisiv: mărimea familiei, aşadar numărul copiilor...


104

includă în aceste categorii. Fragmentul de interviu pus la dispoziţia noastră de către o infirmieră din Lápos, despre o familie nu demult aşezată în localitate şi cu origini necunoscute pentru cei de aici, surprinde exact acest lucru: „... Întrebi de cei din familia K.?! Habar n-am dacă sunt ţigani sau nu, dar eu îi consider aşa. ... De ce? Trebuie doar să vezi în ce condiţii trăiesc. Tatăl este şomer, iar pe deasupra au atâţia copii câtă frunză şi iarbă. Cred că sunt ţigani... cu atâţia copii...”

În cazul în care nu lucrăm cu date de tip survey, ci realizăm analize mi-croscopice şi microdemografice, va fi absolut evident faptul că nu „variabila etnică” în sine va influenţa comportamentul reproductiv: nu poate fi afirmat că „romii”, constituind un grup omogen, ar avea mai mulţi copii decât nero-mii, deoarece – aşa cum se va vedea – chiar şi diversele comunităţi de romi pot fi caracterizate prin practici reproductive extrem de diferite, iar strategiile de planificare familială ale unor grupuri de romi sunt întru totul identice cu cele ale neromilor. Elementele acestor strategii vor fi prezentate în următoarea parte a studiului de faţă.

Două studii de caz asupra romilor: ce se ascunde în spatele „diferenţelor etnice” ale strategiilor reproductive?

Lápos şi Palóca sunt două mici aşezări din regiunea de nord a Ungariei, zonă ce strânge în mănunchi satele mici şi este definită prin segregare micro-regională (Virág 2003).17 Acest ţinut repezintă una dintre regiunile cele mai rămase în urmă ale ţării, atât din punctul de vedere al indicatorilor privind ni-velul de şcolarizare, cât şi al posibilităţilor economice ale celor ce trăiesc aici. Începând din 1994 rata şomajului pe media localităţilor din regiune – cu deca-laje mai mari sau mai mici – a fost de aproximativ 20% (G. Fekete 2005).

În prezent aşezările Lápos şi Palóca ar putea fi denumite şi sate de ţigani („ghetouri”), deoarece în prima localitate, din 120 de familii au rămas doar 10 familii de maghiari, iar în cea de-a doua, deocamdată, ponderea celor neromi este de aproximativ 10%.

17 Consecinţa cea mai vătămătoare a politicii aşezărilor cu referire la economia socialistă plani-ficată poate fi considerată aşa-numita migraţie selectivă, specifică (şi) acestei regiuni: pleca-rea populaţiei cu un nivel de şcolarizare relativ înalt şi venirea în locul acesteia a unor familii de ţigani săraci ce nu se puteau descurca în altă parte, astfel fiind „romizate” sate întregi; în anul 2003, cu ocazia cercetărilor asupra ţiganilor la nivel naţional, s-a dovedit faptul că o treime din populaţia de romi trăia deja în această regiune (Kemény–Janky 2003).

105


Ambelor sate, precum şi celorlaltor localităţi din regiune ce deţin o popu-laţie de ţigani cu nivelul de şcolarizare scăzut le este caracteristic şomajul în masă, acesta înregistrând diferenţe în diverse aşezări doar în ceea ce priveşte ponderea ori durata.

De la „ocuparea forţei de muncă aproximativ integrală” a populaţiei totale de ţigani din Ungaria, caracteristică în anii ’70 şi pentru locuitorii din Lápos (Kemény–Janky–Lengyel, 2004), până la jumătatea anilor ’80 – ca o acţiune preliminară a schimbării regimului economic – s-a ajuns practic la o stare de „şomaj integral”.

În schimb, la Palóca, şomajul – ce poate fi considerat şi aici cronic – îmbra-că forme, proporţii şi durată mai reduse decât în cazul satului Lápos. (Caracte-risticile sociale ale populaţiei din cele două sate sunt prezentate în tabelul nr. 1 din Anexă). O deosebire importantă este însă faptul că o bună parte dintre băr-baţii de aici – datorită ajutorului primit de la rudele din Budapesta – pleacă de mai mulţi ani la muncă în capitală; în general, lucrează începând din toamnă până în primăvară ca sezonieri pe diferite şantiere de construcţii.

Din punct de vedere social, o particularitate comună a celor două localităţi este faptul că nici la Palóca, nici la Lápos nu se poate vorbi despre o comunitate omogenă de ţigani. Populaţia de romi din Lápos este formată din cel puţin trei pă-turi sociale distincte, iar acest lucru este adevărat în pofida faptului că – fiind vor-ba despre un sat din categoria celor mici –, din cauza izolării locului de trai, inter-ferenţele curente dintre pături nu pot fi evitate; totodată, fiecare grup care apreci-ază că se află cu o treaptă mai sus pe „scara ierarhică” socială afirmă: „Noi nu ne ocupăm cu aceia”, aşadar cu cei care fac parte din păturile sociale inferioare.

La un capăt al ierarhiei sociale se găseşte grupul celor care – aşa-zis – „s-au ridicat”. Sunt familii de romi, numite de localnici şi grupul celor „civilizaţi” ori ,,asimilaţi”, care încercau cu orice preţ – prin maghiarizarea numelui ori prin strategia căsătoriilor mixte – să dovedească celor din exterior că nu se mai consideră ţigani.18 Un element important al strategiei de mobilitate a aces-

18 „Păi, cum să fiu eu ţigancă, când locuim într-o casă atât de mare?!”– s-a revoltat o fată de paisprezece ani la şcoală, când noul învăţător, care nu cunoştea încă puternica stratificare socială locală, a numit-o „ţigancă”, orientându-se doar după culoare pielii. Spre deosebire de maghiari, romii săraci aflaţi la celălalt capăt al ierarhiei sociale locale, numiţi de celelal-te pături doar „locuitorii de coştoroabe”, nu-i mai consideră ţigani pe copiii femeilor rome, care „s-au ridicat” prin căsătorii mixte încheiate de cele mai multe ori cu bărbaţi proveniţi din rândul ţăranilor: „Ce sunt copiii lor? Ceva amestecături. Cum se zice? Amestecuri, corcitu-ri”... Despre părinţii de origine romă care nu-şi asumă originea au o părere şi mai rea: „Apoi, e o prostie să-şi schimbe numele... Şi aşa rămân ce au fost. Şi aşa se ştie de unde au venit. Ţă-ranii din Lápos îi dispreţuiesc şi pe ei, ca pe ceilalţi, degeaba se ţin ei că n-ar fi ţigani şi degeaba locuiesc între ţărani. Trebuie să te naşti ţăran, şi ţigan la fel, nu vor spăla asta”.


106

tor grupuri este salvarea copiilor, scoaterea lor din acest mediu ghetoizat şi considerat „fără nicio perspectivă”.19

În ceea ce priveşte familiile, în cazul lor strategiile de reproducere sunt mo-tivate de asemenea prin dorinţa de mobilitate, aşadar prin aspiraţiile de a se apropia de modul de viaţă al ţăranilor din sat. În general, sunt planificaţi doi copii – evident, adesea „se strecoară” şi cel de-al treilea –, având în vedere fap-tul că scopul este de a li se oferi condiţii cât mai bune. Unul dintre reprezentan-ţii acestor familii a formulat deosebit de plastic părerea grupului: „Acolo unde sunt mai mult de trei copii se duce totul de râpă, s-a dus totul naibii... La ce bun să ai mai mulţi copii???? La sărăcie??? Pentru mine-i important să înveţe fiecare. E important să înveţe, să aibă o meserie, să se căsătorească în condiţii normale. Ce înseamnă în condiţii normale? Să-şi găsească băieţi civilizaţi, în-văţaţi. [...] Şi la trei e greu să le dai totul. La fiecare ar trebui să-i cumperi casă, să-i faci cont în bancă, să aibă de unde porni când se fac de optşpe ani”.

Din prima generaţie a celor ce „s-au ridicat”, aproape nimeni nu a mai ră-mas în sat; din localitatea care arăta de pe atunci evidente semne de gheto-izare, familiile s-au mutat de îndată ce au putut – în anii ’70 încă „prosperi” – spre regiunile mai dezvoltate din punct de vedere economic, urmând ten-dinţele migraţionale ale ţăranilor din Lápos, aceştia reprezentând grupul de referinţă în cazul lor. Femeile de etnie romă, care astăzi au vârste cuprinse între 60-70 de ani, au utilizat încă din anii ’70 metode de reglemetare a naş-terilor – când tradiţionale, când mai moderne –, deoarece erau convinse că doar în felul acesta, reducând mărimea familiei şi numărul de copii, vor putea aspira la ascensiune socială. Au reuşit să pună capăt pauperităţii moştenite de la părinţi nu doar datorită soţilor care lucrau în majoritatea cazurilor ca mineri – având astfel venituri lunare regulate –, ci şi prin statutul lor propriu de angajate. Unele – lucrând în majoritatea cazurilor ca femei de serviciu – au reuşit să intre şi pe piaţa formală a muncii, unde au lucrat împreună cu ne-romii. Locul de muncă comun – ca spaţiu social, ca scenă a unor „contacte simple” ce asigură legăturile cu păturile aflate la un nivel mai înalt pe scara ierarhiei sociale (Granovetter 1991), aşadar a formării reţelelor de relaţii ete-

19 Aceste aspiraţii sunt bine evidenţiate în următorul fragment de interviu, dat de un membru al grupului: „Eu n-aş fi vrut să rămână aici copiii, între aceste vite [n.r. „locuito-rii de coştoroabe” din Lápos], care abia dacă reuşesc să termine opt clase. L-am dus deja şi pe cel mic de la grădiniţă, căci aici nu există nivel, aici suntem doar doi care nu suntem ţigani, mai bine îl duc zilnic în B., la grădiniţa de sector. [...] Şi celor mai mari le spun să se ducă mai bine la oraş să înveţe, acolo sunt mai multe posibilităţi, să nu se întoarcă aici, căci ce viaţă vor avea?! Şi în timpul în care au fost acasă erau prieteni cu cei mai de treabă, ca noi, şi au crescut cu copiii de ţărani”.

107


rogene, a pătrunderii normelor sociale majoritare – a avut influenţe şi asupra comportamentului lor demografic.20

Asemănător ţăranilor cu aceeaşi vârstă din localitate, aceste femei încheiau relativ timpuriu – la 18–19 ani – căsătoriile, aici impunându-se, de asemenea, principiul seniorităţii masculine (soţii fiind cu 4–5 ani mai în vârstă ca ele). Pri-mii copii au apărut în general la 21-22 de ani, născându-se maxim 3-4 copii (ta-belele nr. 2-3 din Anexă). În cazul generaţiei următoare – femeile care au astăzi peste de 40 de ani – poate fi observată o fertilitate şi mai redusă, iar naşterile au început mult mai târziu. Spre deosebire de părinţii lor şi de ţiganii segregaţi din sat, aceste femei nu au devenit mame înainte de vârsta de 18 ani.

Un alt grup social local din Lápos – denumit grupul celor ce-şi „pun speranţe în mobilitate” – poate fi caracterizat prin experienţe de muncă şi aspiraţii şcola-re cu totul diferite. Femeile cu 4-5 copii care fac parte din acest grup mai deţin câteva informaţii – de cele mai multe ori de mâna a doua – în legătură cu secto-rul formal al pieţei muncii, deoarece începând din anii ’80, încă înaintea naşterii primului lor copil, majoritatea lucraseră deja câteva luni în cadrul întreprinderii silvice teritoriale – mai demult, unul dintre cei mai mari angajatori din zonă –, iar aproape toate aveau un tată care a lucrat permanent, mai multe decenii, în-tr-o mină din apropiere. Soţii celor mai multe dintre ele au fost însă practic an-gajaţi doar câteva luni. Aceşti bărbaţi sunt în general şomeri de peste 15 ani. În ultimul an însă, mai mulţi dintre ei au fost „găsiţi” de întreprinzătorii romi, ceea ce presupune posibilitatea de a lucra ocazional câteva luni pe an (în general în domeniul construcţiilor), astfel ivindu-se şansa „progresului” ori, potrivit spuse-lor acestora, posibilitatea „de-a o scoate la capăt”.

Şcoala, obţinerea unei diplome de studii, ocupă un loc ambivalent în via-ţa acestui grup.21 Pe de o parte, şcolarizarea este (ar fi) considerată un lucru

20 Efectul puternic al acestor reţele de relaţii ce influenţează şi modul de gândire al ţi-ganilor asimilaţi reiese din următorul fragment de interviu realizat cu o membră al acestui grup: „Eu obişnuiam să iau Ovidon-ul [n.r. unul dintre cele mai populare tablete anticoncepţionale din anii ’70] încă de pe vremea când nimeni din sat n-a auzit de aşa ceva. Mie mi-a spus ruda mea de la Budapesta şi colegele să iau că va fi bine... căci, au zis: mulţi copii, multă sărăcie”.

21 Suntem perfect de acord cu Johnson-Hanks: în cazul unei analize demografice, proble-ma relevantă nu este doar motivul pentru care – aproape peste tot în lume – femeile cu un nivel mai înalt de şcolarizare nasc mai puţini copii decât cele mai slab şcolarizate (această este o problemă obişnuită în demografie), ci tot atât de important este şi locul pe care îl ocupă şcolarizarea şi obţinerea unor diplome de absolvire în contextul unor aspiraţii cu referire la practicile sociale comunitare (etnice), al unor dorinţe şi tendinţe ale propriilor vieţi (cf. Kovai 2008, Durst 2006). Astfel poate fi explicat – în parte – de ce diferă (în cazul în care există diferenţe) practicile legate de numărul şi perioada naş-terilor la femeile ce aparţin unor comunităţi (etnice) diferite (Johnson-Hanks 2003).


108

important, cu atât mai mult, încât astăzi în Ungaria, vârsta obligatorie în ceea ce priveşte şcolarizarea este de 18 ani, iar abandonul şcolar atrage după sine pierderea alocaţiei acordate familiilor cu copii. Nu aceasta este însă principa-la motivaţie, ci faptul că şcoala este considerată şi de această pătură socială o cale de mobilitate (cf. Bourdieu 1988). „Doamne Dumnezeule, mă gândeam, nu-i iau eu copilului dreptul de-a învăţa, de-a cunoaşte lumea, ca măcar lui să-i fie mai bine” – a spus mama fetei de 15 ani, când am încercat să aflu dacă Szabi, care în timpul orelor de curs se plimba deja de o săptămână cu prietenul ei pe strada principală, va abandona definitiv şcoala în viitor sau nu. Pe baza răspunsului de mai sus, aş fi putut crede că mama lui Szabi, în pofida tuturor greutăţilor, este hotărâtă să-şi trimită fata la şcoală, iar acum au intervenit doar anumite probleme trecătoare: „Acum i s-au găurit bocancii, iar eu nu am bani nici de-ale gurii, aşa că mai bine n-o las, să rămână mai bine acasă până voi primi alocaţia, ca să nu râdă ceilalţi de ea”.

Cu timpul am aflat însă că familia lui Szabi nu este convinsă de faptul că fata lor va avea într-adevăr o viaţă mai bună dacă va absolvi şcoala profesio-nală. În special din cauză că singura şcoală profesională cu cămin, accesibilă ţiganilor din Lápos, care se află la S.péteri, la 50 de km de sat – practic un loc de „depozitare” a tinerilor romi de vârstă şcolară –, are un nivel educaţional foarte scăzut, iar în plus, calificarea de asistent social ce poate fi obţinută aici nu are, în realitate, căutare pe piaţa muncii din Ungaria. Acest lucru este con-firmat şi de experienţele pe care le-au trăit cunoscuţii. Până în prezent, doar o singură fată a absolvit acest liceu profesional, dar caută de lucru în zadar deja de un an. „Aici este Andi, ea a terminat şcoala, are 11 clase, na, şi ce a căpătat?! Stă acasă toată ziua în sat, iar seara se duce la Sz. [n.r.: localitatea vecină] la jo-curi mecanice ca să cheltuie toţi banii lui taică-su... Apoi, de asta să se silească să înveţe atât?! Ţiganii oricum nu găsesc de lucru aici în preajmă...”

Din cauza nivelului scăzut de la şcoala din S.péteri şi mai cu seamă din pricina stării deplorabile în care se află căminul, băieţii din Lápos rezistă o perioadă şi mai scurtă decât fetele: de regulă abandonează şcoala în cel de-al doilea an. Astfel, şi fetele se simt încurajate să nu mai continue cu învăţatul. În vacanţa de vară nici mama lui Szabi nu avea încă o poziţie fermă în legătu-ră cu continuarea studiilor fiicei în următorul an şcolar: „Ştii, nici nu prea îmi pasă dacă nu se întoarce...aşa de bine se înţelege cu flăcăul ăsta. El va rămâne acasă, zice că nu mai suportă căminul, iar Szabi îşi va face griji că nu-l vede toată săptămâna, că doar la sfârşitul săptămânii va putea veni acasă. Ş-apoi cine mai ştie dacă şi flăcăul o mai aşteaptă sau nu?!”

În plus – în afară de sentimentul de inutilitate, de faptul că, după părerea lor, timpul şi banii investiţi în şcolarizare nu prea pot fi recuperaţi –, instituţia în sine pare a fi un loc străin, ce aparţine unui cerc al gagiilor (pentru că cei ce

109


o conduc şi profesorii sunt cu toţii gagii), de care copilul trebuie ferit. De pildă, familia lui Szabi a trebuit să învingă nu doar propriile sentimente ambivalen-te, ci şi dezaprobarea comunităţii locale de romi, când fiica lor a început şcoala profesională din S.péteri. În perioada respectivă mama fetei a afirmat: „Şi pe noi ne fac de rahat ţiganii…de noi aşa râd aici ... spun că: Apoi ce va fi din ea?! Mare profesoară?! Mare drogată şi curvă, aia va fi! ... Dar eu îi spun mereu lui Szabi: tata şi mama au încredere în tine, şi tu să ai grijă de tine, nu eşti la Lá-pos... Atâta mă rog la bunul Dumnezeu să nu o lase să se piardă... aşa ne lup-tăm pentru copil, atât de mult…”.

În spatele acestei atitudini demografice, al strategiilor legate de naşteri şi al sentimentelor contradictorii, la această pătură socială din satul Lápos poa-te fi surprinsă şi speranţa unei mobilităţi. Femeile se „căsătoresc” devreme, în general la 16-17 ani (căsătoria fiind apreciată după modelul acceptat de comunitate, cf. pl. Bledsoe 1999), primul lor copil născându-se tot la o vâr-stă fragedă: la aproximativ 16-18 ani (vezi tabelul nr. 3 din Anexă), iar de cele mai multe ori, în luarea acestei decizii joacă un rol foarte important grupurile de contemporani din propriul sat,22 „moda” ori „contagierea” (contagion) (cf. Bernardi 2003).23

În pofida naşterilor la vârste fragede, membrii acestor grupuri se opresc de obicei la patru ori cinci copii.24

În cazul lor, anticoncepţia serveşte drept metodă de limitare a numărului de naşteri ce ar putea urma şi nu reprezintă un mijloc de planificare familială. În general, în această perioadă începe utilizarea în masă a injecţiei Depo Pro-vera, deşi sunt cunoscute mai multe reacţii adverse ale acesteia.25 „Cel puţin

22 „Imediat după ce ne-am căsătorit, aveam doar 16 ani, Zsolti deja se agita, că de ce n-avem copii. Prietenii lui aveau deja, se lăudau la cârciumă: eu voi fi tată! ... Aici, ţiganii sunt invi-dioşi, se întărâtă unu’ pe altu’ pentru copil ...perechilor care încă n-au copil le zic: ce-i mă, nu mai poţi face nimic, du-te la doctor!”

23 „A început cu Móni, care la 14 ani a fugit cu Ati. Ştii, noi am fost prieteni. Apoi au plecat şi alţii cu perechile lor, am rămas doar noi două cu prietena mea, ce să fi aşteptat?!... Prie tenele noastre aveau deja pe cine să dădăcească, n-a fost prea bine că noi încă n-aveam...”.

24 „Dacă există deja patru sau cinci, sau este un copil bolnav în familie, atunci te aşezi deja şi te gândeşti. Apoi, se ţine cont şi că or creşte copiii unul peste altul, locul e mic, nu poţi să-i pui separat pe flăcău şi pe fată”.

25 Injecţia Depo Provera a devenit populară în rândul ţigăncilor din Lápos în special din cauza preţului redus, fiind cea mai puţin costisitoare dintre toate posibilităţile exis-tente pentru ele, iar utilizarea era relativ simplă: trebuia să se ducă la medic pentru a primi injecţia doar o dată la trei luni. Deocamdată sunt foarte puţine femei care nu sunt prea încântate de injecţie, deoarece se tem de efectele secundare nocive ale aces-teia: „Mi-a zis şi doctorul [n.r. la Miskolc, în spital] că nu-mi recomandă, sunt încă tânără pentru asta, mai încolo, când voi trece de treizeci... îţi îmbătrâneşte genele sau ce, o să ai faţa ridată, vei fi păroasă...eu am spus asta aici, în sat, la fete, dar nu mă ascultă...” – s-a


110

acum este deja injecţia asta... Da, mă doare capul de la ea, uneori aşa de tare că-mi vine să înnebunesc. Şi mă şi îngraş de la ea, dar mie mi-e deja totuna, eu nu mai nasc, căci nu merită. Acum spune numa’, cum poţi să o scoţi la capăt cu atâţia copii?!” În cazul în care injecţia nu aduce efectul dorit, recurg la cel din urmă mijloc al reglementării naşterilor: din rândul lor provin cele care su-feră avorturi. „Au zis la spital: dumneata, d-na Cs., iar eşti aici?! Au zis că vor lega nod cocoşelu’ lui bărbatu-mi-o ... zic: mai bine să fiu aici... pentru 1500 de forinţi mi-au luat copilul, pe baza sărăciei... Unde să nasc pentru mizerie?! În murdărie şi mizerie????”

Cel de-al treilea grup al colectivităţii locale rome – cel mai numeros – este format din pătura denumită adesea şi de ţiganii din sat doar „locuitorii de coş-toroabe”. Nu demult, aceştia au fost mutaţi (în cadrul celui mai recent pro-gram de achiziţii de locuinţe sociale) din vechea colonie pe strada principală a satului, iar acest lucru a devenit sursa mai multor tensiuni. Spre deosebire de cei care mai speră în posibilităţile oferite de mobilitate, în viaţa celor mai sărace familii şcoala nu-şi mai găseşte locul, iar nivelul de şcolarizare nu are o valoare deosebită. Acest lucru se întâmplă în special datorită faptului că aceş-ti oameni nu cred că şcolarizarea copiilor ar putea aduce vreun beneficiu din perspectiva posibilităţilor de muncă ori a „vieţii mai bune”. „Degeaba am opt clase, ce am făcut cu şcoala?! ...De jur împrejur nu există niciun loc de muncă. Asta e problema în toată ţara. Şi chiar dacă ar fi ceva, nici atunci nu-i anga-jează nimeni pe ţigani...”. Această lipsă totală de aspiraţii în ceea ce priveşte şcolarizarea a fost formulată şi în modul de gândire legat de comunităţile de romi paupere şi mi-a fost împărtăşită de o ţigancă cu şase copii din colonie: „D-apoi, după ce aş fi învăţat? Nici aşa n-aş fi ajuns nicăieri. Cei mai mulţi din-tre ţigani nu reuşesc să facă nimic. Nu sunt ca maghiarii, să facă şcoală. Cine ştie şi ăia la ce-învaţă. [...] Când nu eşti acasă ţi-ar putea fi teamă să nu te în-şele bărbatu’. Femeia trebuie să facă de mâncare copiilor, să-i ţină curaţi, să se ocupe de ei. Ce altceva să mă intereseze?! Copiii şi bărbatu-mi-o, viaţa pe care or să o aibă ei...”.

plâns odată zita, care la 26 de ani are deja 7 copii, însă deocamdată nu se gândeşte să facă injecţii. Cu toate că şi ginecologul din circumscripţie cunoaşte reacţiile adverse – „Maghiarilor nici nu le recomand, deoarece la această injecţie hormonii nu sunt uniform distribuiţi” –, consideră că „în cazul ţiganilor, aceasta este cea mai bună soluţie. Să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu am nimic cu ei, dar la obiceiurile lor, această metodă se potriveşte mai bine decât orice altceva. Nu iau regulat tabletele, când nu sunt bani le lasă la o parte”. Acest lucru însă nu este nicidecum o „particularitate a ţiganilor” – s-ar putea contra-zice ginecologul amintit. Ferenc Kamarás, în cadrul unei investigaţii, a stabilit faptul că majoritatea cuplurilor din Ungaria „utilizează mijloace contraceptive moderne, dar uită de administrarea lor sistematică” (Kamarás 2006: 170).

111


Printre membrii acestei pături – indiferent că sunt bărbaţi ori femei – prac-tic s-a generalizat şomajul de lungă durată, iar în afara unor subvenţii sociale şi alocaţii acordate pentru copii, aceşti oameni trăiesc mai mult din activităţi ocazionale: culegerea ciupercilor şi a plantelor medicinale, colectarea fierului vechi, iar mai nou „vânatul”. În felul acesta este de înţeles faptul că sistemul lor de practici sociale, al experienţelor cotidiene poate fi caracterizat în mod deosebit printr-un „habitat orientat spre prezent”26 (cf. Stewart, 2003). Înţele-gând acest lucru, pot fi explicate majoritatea acţiunilor sociale întreprinse de aceste persoane, de pildă atitudinea lor faţă de şcoală: copiii sunt lăsaţi să se ducă la şcoală doar în cazul în care familia dispune de banii necesari pentru a le putea asigura o prezenţă decentă (haine, gustare) şi au destul timp pentru a învăţa. În aceste familii mari, de opt-zece persoane, este mare nevoie de ajuto-rul copiilor mai mari: când mama se duce la cules de ciuperci, lasă copiii mai mici în grija fetelor sau a flăcăilor mai mari. În timpul sezonului de ciuperci, copiii romi de la şcoala teritorială din Lápos dispar aproape în totalitate, iar acest lucru este acceptat de profesori ca un „fapt ce nu poate fi schimbat”.

Acest habitat orientat spre prezent – născut sub imperiul forţei – poate fi recunoscut şi în practicile de planificare familială. Exemplul de mai jos este ti-pic: M., de 39 ani şi mamă a mai multor copii, a primit de la primărie un aju-tor social excepţional pentru a pune capăt unei sarcini neplanificate şi care – după părerea medicilor – ar fi periclitat sănătatea copilului. După lungi ezitări, M. s-a internat la spital, de unde însă a fugit după operaţie, deoarece banii des-tinaţi medicului şi-au găsit un loc mult mai bun acasă: „...să fi tras acei stropi de bani de la gura copiilor?!” – ne-a zis după câteva zile de la întoarcere.

Comportamentul demografic al acestei pături sociale poate fi caracterizat astfel: căsătorii pe viaţă aproape generalizate, naşteri la vârste fragede (înce-pând în jur de 16 ani) şi rata totală de fertilitate de aproximativ 6 copii (tabelul nr. 4 din Anexă) şi traiul într-o familie mare şi extinsă. Această categorie, ce suferă efectele şomajului de lungă durată, trăieşte de mult sub nivelul minim de subzistenţă şi are probleme în ceea ce priveşte respectul de sine27 (în special femeile), îşi constituie în general cele mai multe elemente ale identităţii pozi-tive – formulate în special faţă de neromi, aşadar faţă de „ţărani” – prin inter-mediul copiilor: „Să naşti doisprezece copii până la treizeci şi doi de ani, asta e ceva, nu?! Asta să facă după mine ţăranii! Ăia au doar unul sau doi copii, căci

26 Asupra acestuia vezi mai pe larg: Durst 2006.27 „Acum întrebi, cum ştim că-i ţigan cineva? Ce-l face ţigan pe ţigan?! Păi, originea! Şi din

cauza şcolii... şi că fură şi înşală... Sunt cunoscuţi şi după cum arată. Se află de unde vii, apoi, atunci te pune altfel la muncă... Ce înseamnă pentru mine că sunt ţigan?! Dispreţ. Căci degeaba mă străduiesc, sunt ţărani la care nu poţi bea nici un pahar de apă şi totuşi sunt socotiţi mai de preţ...”.


112

sunt egoişti, nu pot renunţa la nimic... Ţiganu’ s-a obişnuit cu puţin... Acolo unde mănâncă zece, mai mănâncă şi al unşpelea...”. De altfel, la Lápos, un im-portant element al identităţii de ţigan este dragostea faţă de familiile mari, ati-tudinea centrată pe copii. Acest lucru a fost exprimat recent astfel: „Ţiganului îi place familia mare. Făcutul de chiripici, lăutăria şi creşterea copiilor vin de la ţigani. Noi asta am adus cu noi, de asta suntem mândri”.

În ceea ce priveşte femeile (şi bărbaţii) din comunităţile rome, care practic nu deţin niciun fel de „capital” ori mijloc de creştere a prestigiului, copilul – propriul urmaş – reprezintă aproape singura sursă de bucurie de care au parte doar foarte rar, aşadar acel „capital simbolic” (Bourdieu 1988), care aduce în mijlocul lor respectul de sine şi oferă posibilitatea afirmării în cadrul unei co-munităţi egalitare, precum cea a romilor din Lápos (cf. Kelly 1998). Utilizând un termen microeconomic: în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă ale romilor din Lápos, veniţi de pe terenul mobilităţii (şcolarizarea, piaţa formală a mun-cii), „câştigul” produs de naşteri este apreciabil, iar în acelaşi timp, „cheltuieli-le” nu sunt foarte mari. Aceste cheltuieli potenţiale, impuse de forme structu-rale şi de socializare, sunt diminuate şi de aspiraţiile părinţilor legate atât de propria lor bunăstare, cât şi de cea a copiilor. În direcţia diminuării cheltuielilor acţionează şi structura socială a romilor pauperizaţi din Lápos, având în vede-re sistemul marilor familii extinse şi împărţirea sarcinilor legate de creşterea copiilor. În sfârşit, tot în această direcţie acţionează şi „opportunity cost”-urile, aşadar cheltuielile de conversie reduse ale copiilor născuţi (cf. Bean–Marcum 1978): nivelul de şcolarizare redus, de aproximativ şase clase, alături de dis-criminarea etnică de pe piaţa formală a muncii nu lasă loc speranţelor legate de posibilităţile de angajare în cazul acestor femei rome, astfel nefiind incluse „cheltuielile” prevăzute pentru naşteri (de pildă, grija pentru locul de muncă, pierderile salariale), care la femeile din clasa de mijloc cu o calificare înaltă ar putea contribui în mod deosebit chiar şi la întârzierea naşterilor planificate.

Completând cele expuse până în prezent prin cel de-al doilea exemplu re-feritor la colectivităţile de romi, cel al localităţii Palóca, iese în evidenţă rolul reţelelor sociale în ceea ce priveşte grupurile etnice, iar în cadrul acestora, „consistenţa şi intensitatea relaţiilor etnice” în luarea deciziilor reproductive (Bean–Marcum 1978).

Colectivitatea locală a romilor din Palóca – de asemenea intens stratifica-tă – poate fi împărţită în trei grupuri. Pe de o parte, există grupul romilor „asi-milaţi”, denumiţi în acest ţinut şi „ţigani albi”, ale căror condiţii de viaţă sunt similare – inclusiv referitor la strategiile reproductive – cu cele ale romilor din Lápos (acolo sunt numiţi grupul celor ce „s-au ridicat”); pe de altă parte, cel al romilor denumiţi „răpănoşi”; aceştia corespund familiilor venite în ultimii ani din satele învecinate, cu un nivel de şcolarizare scăzut şi care se confruntă cu

113


un şomaj cronic, iar comportamentul lor demografic – cu mici diferenţe – sea-mănă cu cel al romilor pauperizaţi din Lápos, prezentaţi mai sus. În sfârşit, ur-meză grupul considerat relativ mobil, care ne interesează cel mai mult acum: cel al ţiganilor cu cel puţin opt clase absolvite, care se deosebeşte de celelalte pături ale romilor din Palóca prin faptul că această comunitate trăieşte din muncă ocazională desfăşurată mai mult sau mai puţin cu regularitate.

Spre deosebire de grupul veneticilor din Palóca („răpănoşii”) şi de comu-nitatea etnică închisă a romilor segregaţi din Lápos, ţiganii „mobili” din Pa-lóca dispun de o reţea de relaţii ce poate fi caracterizată prin deschidere şi o frecvenţă mai mică în ceea ce priveşte contactele etnice, aşadar prin prezenţa unor „legături slabe” cu neromii (Granovetter 1991). Acest lucru are o deose-bită influenţă şi asupra deciziilor lor reproductive, nu doar prin faptul că dato-rită legăturilor slabe de care dispun pot obţine informaţii legate de mijloacele moderne şi accesibile ale contracepţiei pe care nu le cunoşteau până acum – aşa cum susţine teoria difuziunii, extrem de populară în demografie –, ci mai degrabă prin efectul acestor relaţii, ce poate fi considerat „formator de idei”, generând noi aspiraţii şi dorinţe (cf. Pollack–Watkins 1993).28

Dintre ţiganii „mobili” din Palóca, mulţi au rude la Budapesta. La început cu ajutorul acestora, iar mai târziu ajutându-se unii pe alţii, mulţi tineri şi-au găsit locuri de muncă ocazionale în capitală. După ce se îmbunătăţeşte vre-mea, din primăvară până în toamnă, vin acasă doar o dată pe lună, la sfârşi-tul săptămânii. Aceşti bărbaţi lucrează aproape mereu în aceeaşi echipă, dar chiar şi aşa au foarte multe posibilităţi de-a întâlni ori de-a prelua modele de rol social care diferă de cele existente în sat. Parţial datorită acestui fapt, tinerii care întrevăd vreo şansă de mobilitate accesibilă – spre deosebire de cogene-raţionalii lor din Lápos – nu vor întemeia familii la vârste fragede. După spu-sele lor: înainte să-şi asume probleme de familie ar dori să „trăiască”. Un tânăr bărbat în jur de douăzeci şi cinci de ani a formulat acest lucru în felul următor: „La şaisprezece ani nu e bine să ai copil... din ce-ţi vei întreţine familia?! În Lá-pos sunt oameni destul de proşti... În fiecare sat sunt alte obiceiuri. La Palóca asta nu e la modă... Când o să vreau eu copil? Încă ar fi prea devreme... poate la treizeci de ani, doi copii... până atunci trebuie să-mi trăiesc tinereţea...”.

Diferenţele dintre reţele ori deosebirile în ceea ce priveşte modurile de gân-dire, care sunt consecinţele diverselor tipuri de relaţii, motivează parţial atât ponderea mult mai mică a naşterilor la vârsta adolescenţei din localitatea Pa-lóca – spre deosebire de Lápos –, cât şi numărul mediu de copii mult mai scă-zut (vezi: fig. 1–2 şi tabelul 2 din Anexă).

28 Aş dori să aduc aici mulţumiri d-nei Ildikó Husz, care prin observaţiile aduse lucrărilor mele anterioare pe această temă a contribuit la formarea opiniilor mele.


114

Rezumat

La începutul studiului de faţă am încercat să aflu ce se ascunde în spate-le comportamentului demografic al grupurilor etnice (minoritare), diferite de cele majoritare. La sfârşit, am ajuns la concluzia potrivit căreia, dacă nu sunt utilizate datele agregate de tip survey ori sunt folosite categorii de etnicitate create sub diferite forme, între ţigani şi neromi nu vom mai găsi diferenţe atât de mari de strategie reproductivă. Nici în cazul grupurilor de romi care pre-zintă mari diferenţe faţă de strategiile de planificare a naşterilor ale neromilor (vezi ţiganii din Lápos) nu poate fi afirmat însă cu siguranţă că factorii care ar putea explica deosebirile ar consta în faptul că membrii acestor grupuri „sunt ţigani” (îşi asumă identitatea de ţigan ori utilizează „practici sociale şi cultura-le caracteristice ţiganilor”).

Rezultatele cercetărilor mele de teren realizate în cele două comunităţi de romungrii (ţigani vorbitori de limbă maghiară) din Ungaria de Nord pot fi in-terpretate şi ca un fel de critică a următoarei concepţii: etnicitatea este consi-derată o comunitate omogenă ce presupune „un conţinut cultural şi existenţa unor practici sociale, valori, opinii şi habitat comun între membrii acesteia” (cf. Johnson–Hanks 2003 sau Pollack–Watkins, 1993).

Prin exemplul colectivităţilor de romi analizate am încercat să demonstrez tocmai faptul că etnicitatea – cel puţin în cazul grupurilor de romi aflate în minoritate în toate ţările – nu poate fi nicidecum considerată „suportul unor conţinuturi culturale” speciale (Barth 1969).

În schimb, „spiritul ţigănesc” al romilor din Lápos surprinde interferenţa mai multor factori: practicarea generalizată a căsătoriilor pe viaţă, reţeaua de apărare şi protecţie a marilor familii extinse, nivelul de şcolarizare scăzut, blo-carea căilor de mobilitate. Dintre aceştia, însă, niciunul nu poate fi considerat o particularitate etnică, aşadar nu pot fi făcute referiri la totalitatea ţiganilor, considerându-i o singură categorie etnică, deoarece – aşa cum reiese din cele expuse mai sus – „modul de-a fi ţigan” are altă semnificaţie în cazul romilor din Lápos care „s-au ridicat”, alt înţeles pentru „locuitorii de coşoroabe” şi cu totul alt conţinut pentru ţiganii din Palóca.29

Cu ajutorul studiilor de caz prezentate de mine a fost evidenţiat, printre altele, şi faptul că etnicitatea nu trebuie privită ca o „variabilă similară cul-turii” (cf. Andorka 1987), ci mai degrabă ca o particularitate relaţională, ce variază nu doar ca rezultantă a unor efecte comune referitoare la mai mulţi factori (caracteristicile statutului social şi practicile sociale), ci se află puternic integrată în contextul social, care determină locul grupului etnic analizat din

29 La fel cum are sensuri diferite, de pildă, şi în cazul a ţiganilor muzicanţi din Budapesta.

115


ansamblul relaţiilor interetnice existente în societatea majoritară. Altfel spus: categoria de ţigan în sine este lipsită de conţinut; acesta capătă sens doar prin relaţiile cu neromii, iar cunoaşterea acestor caracteristici relaţionale contribu-ie la înţelegerea practicilor reproductive diferite existente între anumite gru-puri de ţigani şi neromi.

În lumina celor prezentate pot fi remarcate următoarele: modul de-a fi ţi-gan nu va influenţa nicidecum comportamentul legat de planificarea naşte-rilor „prin particularităţile culturii rome” (având în vedere faptul că nici nu există o cultură intactă a ţiganilor, deoarece diversele subgrupuri de romi pot fi caracterizate prin practici sociale diferite cf. Stewart 2003) şi nici prin „iden-titatea socială colectivă” a romilor,30 ci îşi face simţit efectul (dacă acesta se manifestă cumva) doar prin modul de-a produce poziţia socială dezavantajoa-să de „a fi ţigan” valabilă astăzi în Ungaria şi în general în Europa Central-Es-tică. (Acest lucru reiese şi din exemplul refugiaţilor afgani din Iran, vezi: Tober et al. 2006.)

Toate acestea se confirmă mai cu seamă în mediul social maghiar cotidi-an, încărcat de conflicte etnicizate, unde în zilele noastre pot fi întâlnite în-registrări video pe internet care, în pofida faptului că deocamdată fac doar o trimitere la comunitatea etichetată drept „pericol demografic” (vezi: grupul de populaţie „c”), deja îşi exprimă deschis „îngrijorarea” faţă de creşterea exage-

30 „După ce se cunoaşte că cineva e ţigan? Păi după culoarea pielii. Imediat se vede când te uiţi la el... Se cunoaşte şi după vorbă. După cum se îmbracă... Cum să spun? Nu sunt aşa de politicos ca mata, n-am aşa vocabular ca maghiarii... dacă începe să vorbească, imediat se vede că-i ţigan, degeaba are pielea albă... Şi K. avea pielea albă, da’ vorba i-a fost ca de ţigan... a vorbit urât... de altfel numa’ pe la noi spun că eşti ţigan. La Budapesta, dacă te îmbraci cum trebuie şi dacă respecţi, nu spun că eşti ţigan...”. Un alt citat cu conţinutul identic dintr-un alt interviu înregistrat în localitatea Lápos: „Ce-l face pe ţigan ţigan? Cum să-ţi spun asta... Sărăcia, boala (că nu putem scoate medicamentele), hainele (că nu avem pantofi în picioare), că nu ştim cum să-i respectăm pe ceilalţi... dacă intrăm în maga-zin nu ştim să cerem politicos «Dă şi mie două kile de ţoale»”, aşa zic ţiganii lui P., sau dacă merg cu trenul nu zic «Vă rog»,, ci «Lasă-mă să trec!»... vorba, politeţea înseamnă foarte mult... ţiganii nu vorbesc frumos...”. Toate aceste relatări au o singură caracteristică co-mună: ţiganii din Lápos au interiorizat puternic imaginea pe care şi-a format-o soci-etatea neromă în legătură cu ţiganii, ceea ce, suprapunându-se peste generalizarea experienţelor personale şi individuale ale acestora, a dus la o profundă stereotipizare ref lectată în reprezentările colective ale propriului grup şi care creează o imagine de sine sub mai multe aspecte subevaluate comparativ cu majoritatea. (Acest fenomen poate fi întâlnit frecvent la membrii acelor grupuri etnice în cazul cărora etnicitatea presupune mai degrabă un stigmat social. Cf. Eidheim, 1969). Toate acestea se confir-mă însă doar atunci când romii discută despre „felul de-a fi ţigan” cu un „străin”, cu un „gagiu”. În mijlocul celor de aceeaşi etnie, în cadrul propriei comunităţi, tematizarea manierei de a fi ţigan se face în alt mod.


116

rată a numărului populaţiei din acest grup, compararându-l în primul rând cu populaţia maghiară aflată în descreştere.31

În lumina celor expuse nu mai poate provoca uimire afirmaţia: la fel cum nu este pertinent să vorbim despre „cultura romilor”, nu este opor-tună nici expresia „demografia romilor”, aşadar nici „comportamentul re-productiv al romilor” (cf. Neményi 2000), deoarece în felul acesta am putea servi interesele „grupismului” formulat de Brubaker. Acest lucru ne-ar pu-tea transforma în persoane ce „pun în practică denumirile sociale” formate de categoriile omogene ale surselor de date care experimentează aborda-rea unor grupuri minoritare în realitate inexistente, iar aceasta în timp ce, în regiunea noastră, categoriile de romi atât de diferite unele de altele în ceea ce priveşte modul lor de viaţă şi caracteristicile sociale şi practicile de zi cu zi nu deţin decât – probabil – o singură particularitate comună: carac-terul antiţigănesc al societăţilor din jurul lor. Acest lucru însă nu devine o condiţie esenţială în ceea ce priveşte crearea grupului decât odată cu exis-tenţa unor condiţii specifice.

31 Vezi „filmul didactic” de pe internet: www. metacafe.com/watch/2123225. Probabil merită subliniat faptul că, deja de mai multe decenii, una dintre particularităţile co-mune ale studiilor demografice din Ungaria este accentuarea „problemei” ce constă în „reproducerea diferenţiată” a populaţiei rome – adică numărul sporit de copii ce o caracterizează –, denumită uneori „subrasă” (vezi. Bodnár 1981), iar alteori doar pur şi simplu „grup etnic dezavantajat” (Bodnár 1981, Mészáros–Fóti 2000). Potrivit unor autori, motivul ar fi „lipsa planificării familiale conştiente specifică ţiganilor” (Miklósi–Nagy 1983). Cât de stereotipizată, inexpresivă şi simplistă este această abor-dare referitoare la practicile cotidiene extrem de complexe, nuanţate şi extinse pe mai multe niveluri ale diferitelor grupuri de romi? Sper că am reuşit să demonstrez acest lucru prin interpretarea practicilor reproductive foarte diferite ale grupurilor de romi prezentate.

117


Anexă

1. câteva date cu privire la caracteristicile demografice sociale ale populaţiei din lápos şi Palóca, 2004caracteristici sociale Ţiganii din

lápos

(N=85)

Ţiganii asimilaţi din lápos(N=17)

Neromii din lápos

(N=32)

Ţiganii din palóca

(N=119)venitul lunar pe cap de locuitor

20 750 Ft 33 594 Ft 49 213 Ft 19 875 Ft

(în anul 2004, pensia pentru limită de vârstă a fost de 23 200 Ft)Ponderea taţilor şomeri 97,5% 70,0% 10,0% 89%durata medie de şomaj la capul familiei (ani) 11,5 4,1 7,3 7,6

Ponderea mamelor care abandonează şcoala generală

75,0% – 8,0% 41%

sursă: culegere de date realizată de autor în toamna anului 2004.

2. numărul mediu de copii la femeile din lápos şi Palóca, în funcţie de grupa de vârstă şi etnia mamei, 2004anul naşterii mamei

Ţiganii segregaţi din lápos

Ţiganii asimilaţi din lápos

Neromii din lápos

Ţiganii din palóca

–1950 7,6 (n=10) 3,5 (n=8) 2,5 (n=21) 5,0 (n=20)1951–1969 5,8 (n=37) 2,9 (n=7) 2,4 (n=11) 3,6 (n=55)1970–1989 2,9 (n=44) 1,5 (n=2) 1,5 (n=2) 2,4 (n=52)

3. vârsta medie a femeilor din lápos la naşterea primului copil în funcţie de grupa de vârstă şi etnia mamei, 2004anul naşterii mamei Ţiganii segregaţi Ţiganii asimilaţi Neromii

X–1950 20.1 (n=10) 21.7 (n=8) 23.3 (n=21)1951–1969 19.2 (n=37) 20.6 (n=7) 21.5 (n=11)1970–1979 18.6 (n=22) 24.0 (n=2) 23.5 (n=2)

1980–X 17.6 (n=22) - -


118

4. rata totală de fertilitate (rtF) referitor la populaţia totală, populaţia de ţigani din ungaria şi ţiganii segregaţi din localitatea lápos (1999–2004)

Grupa de vârstă a mamei

populaţia totală1

(1999–2002)populaţia de romi

din ungaria1

(1999–2002)

Ţiganii segregaţi din lápos

(2001–2004)2

15–19 ani 22,6 120,8 250,120–24 ani 67,1 218,1 266,425–29 ani 92,6 133,7 112,230–34 ani 55,9 64,1 333,535–39 ani 20,0 48,6 166,240–49 ani 1,4 6,7 17,8rata totală de fertilitate (rtF)

1,3 3,0 5,7

surse: 1: sursa datelor referitoare la populaţia totală şi la cea de ţigani: Janky 2005: A cigány nők tár-

sadalmi helyzete és termékenysége [Poziţia socială şi reproducerea la femeile rome], in: nagy ildikó – Pongrácz tiborné – tóth istván györgy (ed.): Szerepváltozások. Jelentés a nők és férfiak helyzetéről. [schimbări de rol. raport asupra situaţiei femeilor şi a bărbaţilor.] szcsem–tárki, budapest.

2: sursa datelor estimative referitoare la populaţia de ţigani din lápos este dublă: numărul femeilor rome din grupa de vârstă dată provine dintr-un recensământ aproape complet al gospodăriilor realizat de autor, iar numărul naşterilor vii din grupa de vârstă dată, din foile matricole ale gravidelor, furnizate de infirmiere. din considerente metodologice, calculul rtF a fost realizat pentru numărul mediu al celor patru ani: 2001, 2002, 2003 şi 2004. astfel, au putut fi evitate eventualele disonanţe provenite din fluctuaţia anuală a născuţilor vii. am dori aici să aducem mulţumiri d-nei ildikó husz pentru ajutorul oferit la calculele rtF.

119


Figura 1.

Figura 2.

distribuția mamelor rome din lápos în funcție de grupa de vârstă la naşterea primului copil (2004)

distribuția mamelor rome din Palóca pe grupe de vârstă la naşterea primului copil (2004)


120

Bibliografie

ANDORKA Rudolf 1987 Gyermekszám a fejlett országokban. Gondolat, Budapest.AREL, Dominik 1998 Language categories in censuses: Backward- or forward looking? In:

KERTzER, David – AREL, Dominik (eds.): Census and Identity. Cambridge University Press, Cambridge.

BANKS, Marcus1996 Ethnicity: Anthropological constructions. Routledge, London and New

York.BARTH, Fredrik1969 Introduction. In: BARTH, Fredrik (ed.) Ethnic groups and boundaries. The

social organization of culture difference. Little, Brown and Company, Bos-ton, 9–38.

BEAN, Frank D. – MARCUM, John P. 1978 Differential Fertility and the Minority Group Status Hypothesis: An As-

sessment and Review. In: BEAN, Frank D.– FRISBIE, W. Parker (eds.): The Demography of Racial and Ethnic Groups. Academic Press, New York, 189–209.

BEAN, Frank D. – SWICEGOOD, Gray 1985 Mexican American Fertility Patterns. University of Texas Press, Austin.BERNARDI, Laura 2003 Channels of social influence on reproduction. Population Research and

Policy Review. 22. 527–555.BLEDSOE, Caroline2002 Contingent Lives: Fertility, Time and Aging in West Africa. University of

Chicago Press, Chicago.BODNÁR Lóránt1981 A cigány nők terhességeinek társadalmi, demográfiai jellemzői Szabolcs-

Szatmár megyében. IV. A szociális-gazdasági tényezők szerepe. Nép-egészségügy 62. 308–314.

BOURDIEU, Pierre 1988 A társadalmi egyenlőtlenségek újratermelődése. Gondolat, Budapest.BRUBAKER, Rogers 2001 Csoportok nélküli etnicitás. Beszélő. (július–augusztus) 60–66.BULMER, Martin 1980 On the Feasibility of Identifying ‘Race’ and ‘Ethnicity’ in Censuses and

Surveys. New Community 8. 3–16.

121


COAST, Ernestina – HAMPSHIRE, Katherine – RANDALL, Sara2007 Disciplining anthropological demography. Demographic Research 16.

493–518.CSALOG zsolt 1973 Etnikum? Faj? Réteg? Adalékok a „cigányság” fogalmához. Világosság. (1) CSEPELI György – ÖRKÉNY Antal – SzÉKELYI Mária 1997 Szertelen módszerek. In: Szöveggyűjtemény a kisebbségi ügyek rendőrségi

kezelésének tanulmányozásához. COLPI, Budapest, 130–172.DURST Judit 2001 „Nekem ez az élet, a gyerekek“ – Gyermekvállalási szokások változása

egy kisfalusi cigány közösségben. Századvég. (3) 71–92. 2005 „Csak a pénzre hajtik mind”?: Az antropológiai megközelítés haszna a

demográfiában. Tabula 8. (2) 283–310.2006 Kirekesztettség és gyermekvállalás. Doktori értekezés. Kézirat.EIDHEIM, Harald 1969 When ethnic identity is a social stigma. In: BARTH, Fredrik (ed.) Ethnic

groups and boundaries. The social organization of culture difference. Little, Brown and Company, Boston, 39–57.

ERIKSEN, Thomas Hylland 2002 Ethnicity and Nationalism: Anthropological Perspectives. Pluto Press, London.FEISCHMIDT Margit 2008 A boldogulók identitásküzdelmei – Sikeres cigányszármazásúak két apró-

faluból. Beszélő. (11–12) 96–114.FLECK Gábor – ORSóS János – VIRÁG Tünde 2000 Élet a Bodza utcában. In: KEMÉNY István (ed.): Romák/cigányok és a

láthatatlan gazdaság. Osiris–MTA Kisebbségkutató Műhely, Budapest, 80–138.

FORSTE, Renata – TIENDA, Marta1996 What’s behind racial and ethnic fertility differentials? In: CASTERLINE, J. B.

– LEE, R. D. – FOOTE, K. A. (eds.): Fertility in the United States: New Patterns, New Theories. Population and Development Review 22. 109–133.

G. FEKETE Éva 2005 Cigányok a Cserehát-Hernád-Bódva vidéken. Tájegységi jellemzés. In:

BARANYI Béla (ed.): Roma szegregációs folyamatok a csereháti és dél-baranyi kistérségekben. Gondolat Kiadó–MTA Etnikai-Nemzeti Kisebb-ségkutató Intézet, Budapest, 53–83.

GEERTz, Clifford 1996 Primordial Ties. In: HUTCHINSON, John – SMITH, Anthony (eds.): Ethnici-

ty. Oxford Readers. Oxford University Press, Oxford–New York, 40–45.


122

GOLDSCHEIDER, Calvin – UHLENBERG, Peter 1969 Minority group status and fertility. The American Journal of Sociology 74.

361–372.GRANOVETTER, Mark 1991 A gyenge kötések ereje. A hálózatelmélet felülvizsgálata. In: ANGELUSz

Róbert – TARDOS Róbert (eds.) Társadalmak rejtett hálózata. Magyar Közvéleménykutató Intézet, Budapest, 371–400.

GREENHALGH, Susan1995 Anthropology theorizes reproduction: Integrating practice, political eco-

nomic, and feminist perspectives. In GREENHALGH, S. (ed.): Situating Fertility. Cambridge University Press, Cambridge.

GYENEI Márta 1998 A „stratégiai gyerek”. Népszabadság. nov. 14.HABLICSEK László 2007 Kísérleti számítások a roma lakosság területi jellemzőinek alakulására és

2021-ig történő előrebecslésére. Demográfia 50. (1) 7–54.HAINES, Michael R. 2002 Ethnic differences in demographic behavior in the United States: Has

there been convergence? NBER Working Pape. No. 9042, July.HAMMEL, Eugene 1990 A Theory of Culture for Demography. Population and Development Review

16. (3) 455–485.HANNERz, Ulf 2004 Soulside. Inquires into ghetto culture and community. Chicago: The Univer-

sity of Chicago Press.HAVAS Gábor 1996 A megélhetési módok és a többségi társadalomhoz fűződő viszony válto-

zásai a magyarországi cigányok különböző csoportjaiban. Kandidátusi értekezés. Budapest.

HAVAS Gábor – KEMÉNY István – KERTESI Gábor 2000 A relatív cigány a klasszifikációs küzdőtéren. In: HORVÁTH Ágota –

LANDAU Edit – SzALAI Júlia (eds.): Cigánynak születni. Tanulmányok, dokumentumok. ÚMK, Budapest, 193–201.

HIRSCHMAN, Charles 2004 The Origins and Demise of the Concept of Race. Population and Develop-

ment Review 30. (3) 385–415.HORVÁTH Kata2005 Sose voltak modernek? (A „cigányok” és a kulturális antropológia). An-

thropolis 2. (1–2) 94–104.

123


HUTCHINSON, John – SMITH, Anthony D. (eds.)1996 Ethnicity. Oxford Readers. Oxford University Press, Oxford–New York.JANKY Béla 2005 A cigány nők társadalmi helyzete és termékenysége. In: NAGY Ildikó –

PONGRÁCz Tiborné – TóTH István György (eds.): Szerepváltozások. Jelen-tés a nők és férfiak helyzetéről. SzCSEM–Tárki, Budapest, 136–148.

JANKY Béla2007 A korai gyermekvállalást meghatározó tényezők a cigány nők körében.

Demográfia 50. (1) 55–73.JOHNSON, Nan E. 1979 Minority-Group Status and the fertility of black Americans: A new look.

American Journal of Sociology 48. (6) 1386–1400.JOHNSON-HANKS, Jennifer 2003 Education, Ethnicity, and Reproduction Practice in Cameroon. Population

–E 58. (2) 153–180.2006 Uncertain Honor: Modern Motherhood in an African Crisis. University of

Chicago Press, Chicago.KALIBOVA, Kveta 2000 The demographic characteristics of Roma/Gypsies in selected countries

in Central and Eastern Europe. In: HAUG, Werner – COMPTON, Paul – COURBAGE, Youssef (eds.): The demographic characteristics of national minorities in certain European States. Vol. 2. Population Studies. No. 30, Council of Europe. 169–206.

KAPITÁNY Balázs – SPÉDER zsolt2004 Szegénység és depriváció. Életünk fordulópontjai. Műhelytanulmányok 4.2009 Életünk fordulópontjai. Műhelytanulmányok 8.KELLY, M. P.F. 1998 Társadalmi és kulturális tőke a városi gettóban: következmények a be-

vándorlás gazdaságszociológiájára. In: LENGYEL György – SzÁNTó Zoltán (ed.): Tőkefajták. Aula Kiadó, Budapest, 239–280.

KEMÉNY István2004 A magyarországi cigány népesség demográfiája. Demográfia XLVII. (3–4)

335–346.KEMÉNY István (ed.) 1976 Beszámoló a magyarországi cigányok helyzetével foglalkozó, 1971-ben vég-

zett kutatásról. MTA Szociológiai Kutató Intézet, Budapest.KEMÉNY István – JANKY Béla 2003 A 2003. évi cigány felmérésről – Népesedési, nyelvhasználati és nemze-

tiségi adatok. Beszélő. (október) 64–76.


124

KEMÉNY István – JANKY Béla – LENGYEL Gabriella 2004 A magyarországi cigányság 1971–2003. Gondolat Kiadó, Budapest.KERTESI Gábor – KÉzDI Gábor 1998 A cigány népesség Magyarországon. Socio-Typo, Budapest.KERTESI Gábor 2005 A társadalom peremén. Osiris Kiadó, Budapest.KERTzER, David – AREL, Dominik (eds.)2002 Census and Identity. Cambridge University Press, Cambridge.KLIGMAN, Gail 2001 A „másság” társadalmi felépítése: A „Roma” azonosítása a posztszocialis-

ta közösségekben. Szociológiai Szemle 4. 66–84.KOVAI Cecilia 2008 Az iskola és a család. Kizáró és megengedő viszonyok. Beszélő. (május)

80–86.LABBE, Morgane 2000 Censuses, Plebiscites and the Categorizations of Identities. Prelegere pre-

zentată la conferinţa „Whose Self-Determination? Agency and Amnesia in the Disintegration of Yugoslavia”. (Watson Institute, Brown University, 4-5 februarie 2000)

LADÁNYI János – SzELÉNYI Iván2000 Ki a cigány? In: HORVÁTH Ágota – LANDAU Edit – SzALAI Júlia (eds.): Ci-

gánynak születni. Tanulmányok, dokumentumok. Új Mandátum Könyvki-adó, Budapest, 285–312.179–191.

2004 A kirekesztettség változó formái. Napvilág Kiadó, Budapest.MARTIN, Elisa2003 A Note on the Demographic Structure of Spanish Gypsies. In: SALO,

Sheila – PRóNAI, Csaba (eds.): Ethnic Identities in Dynamic Perspective. Proceedings of the 2002 Annual Meeting of the Gypsy Lore Society. Gondolat, Budapest.

MÉSzÁROS Árpád – FóTI János 2000 A cigány népesség jellemzői Magyarországon. In: HORVÁTH Ágota –

LANDAU Edit – SzALAI Júlia (ed.): Cigánynak születni. Tanulmányok, do-kumentumok. Új Mandátum Könyvkiadó, Budapest, 285–312.

Dr. MIKLóSI Miklós – Dr. NAGY zoltán1983 Termékenységi és születésszabályozási vizsgálat Alsószentmárton ci-

gányközségben. Egészségnevelés 24. 256-258.NEMÉNYI Mária 2000 Kis roma demográfia. In: HORVÁTH Ágota – LANDAU Edit – SzALAI Júlia

(eds.): Cigánynak születni. Tanulmányok, dokumentumok. Új Mandátum Könyvkiadó, Budapest, 277–282.

125


OKAMURA, J. 1981 Situational Ethnicity. Ethnic and Racial Studies 4. (4) 452–465. POLLACK, Robert A. – WATKINS, Susan Scotts 1993 Cultural and economic approaches to fertility: Proper marriage or

mésalliance? Population and Development Review 19. (3) 467–494.RITCHEY, P. Neal1975 The effect of minority group status on Fertility: Reexamination of con-

cepts. Population Studies 29. (July) 249–257.SPÉDER zsolt2004 Gyermekvállalás és a párkapcsolatok alakulása. In: KOLOSI Tamás –

TóTH István György – VUKOVICH György (eds.): Társadalmi riport. TÁRKi, Budapest, 137–151.

STEWART, Michael 2003 Discrimination, Politics and Culture: divergent perspectives on the reproduc-

tion of deprivation among Roma in CEE. Manuscris. SzALAI Júlia 2003 Az elismerés politikája. HOLMI XII. (7) 779–794, (8) 988–1005.SzUHAY Péter2004 A társadalmi együttműködés megteremtése és optimalizálása cigányok

és magyarok között Szendrőládon. Új Holnap. (Nyár) 156–170.TOBER, Diane M. – TAGHDISI, Mohammad-Hosseinn – JALALI, Mohammad 2006 „Fewer children, better life” or „As many as God wants”? Medical Anthro-

pology Quarterly 20. (1) 50–71.VIRÁG Tünde 2003 Kirekesztve. Kritika 32. (4) 10–13.2008 Változó gazdasági-társadalmi kapcsolatok egy cigányok lakta faluban.

Szociológiai Szemle 19. (1) 60–77.WEINREB, Alexander A. 2001 First Politics, then Culture: Accounting for ethnic differences in demo-

graphic behavior in Kenya. Population and Development Review 27. (3) 437–467.

WILLIAMS, P. 2000 „A helyszínen és a korban”. In: PRóNAI Csaba (ed.): Cigányok Európában

1. Nyugat-Európa. Új Mandátum Könyvkiadó, Budapest.

127

asPecte ale educaţiei coPiilor romi în românia

TOMA Stefánia

cercurile incluziunii. aspecte ale educaţiei copiilor romi în românia1

Introducere

Poziţia ocupată de minorităţile etnice în cadrul sistemului educaţional re-prezintă, în general, o importantă problemă pentru toţi cei implicaţi la toate nivelurile (Reid 1997). Această poziţie este caracterizată, de regulă, printr-o performanţă de nivel inferior mediei, probleme de disciplină, abandon şcolar sau părăsirea şcolii fără obţinerea diplomei, mai ales în cazul minorităţii rome (EUMAP 2007). Diferite ţări abordează în mod variat problemele respective la nivelul politicilor oficiale şi la nivel practic, în funcţie de contextele politice şi instituţionale, respectiv de structurile socioeconomice mai largi (McDonald–Kovács–Fényes 2001). Deficienţele sistemului de educaţie pot contribui la pro-bleme sociale precum analfabetismul sau excluderea multor persoane de pe piaţa forţei de muncă. Potrivit lui T. H. Marshall (Marshall 1964: 65–122), po-liticile educaţionale influenţează procesele pieţei de muncă din viitor prin in-termediul extinderii şi ameliorării continue a calificărilor considerate drept utile pe piaţa forţei de muncă. Separarea sferei educaţiei de sfera politicii so-

1 Cercetarea pe care se bazează acest studiu a fost sprijinită printr-un grant din partea fundaţiei CERGE-EI, în cadrul unui program al Global Development Network. Fonduri suplimentare pentru ţările balcanice au fost oferite de guvernul austriac prin in-termediul WIIW Viena. Sunt profund recunoscătoare, de asemenea, şi programului Visegrad Fund şi Şcolii Doctorale de Sociologie în cadrul Universităţii Corvinus din Budapesta pentru bursa doctorală oferită în perioada 2004–2005 şi 2005–2006. Dar cel mai important sprijin l-am primit pe teren de la familiile care m-au primit în casa şi viaţa lor pe parcursul a mai multor ani!


128

ciale reprezintă cauza unor pierderi la nivel naţional atât din punct de vedere conceptual, cât şi din punct de vedere empiric.

În general, experienţa şcolară a elevilor romi din Europa este caracterizată de un climat al excluderii şi al segregării în interiorul şcolilor. Această exclu-dere nu îmbracă, de obicei, forma segregării etnice explicite, ci se manifestă ca un tip de segregare justificată prin motive de natură pedagogică, lingvisti-că, ecologică sau socială. Astfel, potrivit Raportului Comisiei Prezidenţiale pen-tru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice (2009), minoritatea romă repre-zintă unul dintre grupurile cele mai vulnerabile, inclusiv în cadrul sistemului de educaţie din România, ca urmare a expunerii ridicate la stigmatizare şi la excludere socială.

Studiul prezent are ca scop radiografierea sistemului educaţional din Ro-mânia din perspectiva acelor şcoli multietnice din mediul rural care au trecut prin repetatele reforme ale învăţământului fără ca acestea să fi exercitat vreo influenţă amelioratoare semnificativă asupra situaţiei romilor. În primul rând, vom prezenta unele aspecte asociate cu educarea minorităţilor naţionale şi îndeosebi a romilor, stabilind existenţa unor interferenţe semnificative între poziţia socioeconomică şi nivelul de educaţie. Apoi, prin intermediul prezen-tării unui caz concret de funcţionare a politicilor de (de)segregare în baza unui studiu de caz aprofundat despre educaţia integrată dintr-un sat multietnic, vom urmări să exemplificăm faptul că de la implementarea de tip mecanic a unor politici şi strategii educaţionale pentru integrarea romilor, altminteri bine definite, până la implementarea eficientă a aceloraşi strategii este încă o cale lungă de străbătut. În urma cercetării noastre de teren, a devenit clar faptul că cea mai importantă dificultate de organizare nu constă, cu necesita-te, în lipsa resurselor financiare pentru organizarea unui sistem educaţional eficient şi nondiscriminator pentru populaţia romă. Rezultatele cercetării au evidenţiat, mai curând, faptul că în domeniul abordării educaţiei romilor tre-buie luaţi neapărat în considerare doi factori: 1. necesitatea depăşirii inconsis-tenţelor dintre politicile oficiale şi practica reală. Faptul că romilor le este ga-rantat prin lege învăţământul gratuit şi obligatoriu, precum şi discriminarea pozitivă de care beneficiază în unele cazuri nu constituie încă garanţii în sen-sul că aceste politici oficiale acţionează într-adevăr în mod direct şi pozitiv în favoarea acestora;2 2. reconsiderarea sistemului educaţional în întregul lui şi depăşirea rigidităţilor din sistem. În acest context, un prim pas ar putea consta în redefinirea conceptului de „integrare”.

2 Vezi şi dezbaterea în jurul „dependenţei de ajutorul social“ la Raţ 2005.

129


Minorităţile şi romii în cadrul sistemului educaţional

În mod tradiţional, sistemele educaţionale din Europa nu au venit în aju-torul romilor în ceea ce priveşte depăşirea marginalităţii sociale, din contră, şcolile au reprezentat, mai degrabă, un instrument al asimilării şi al reprodu-cerii stereotipurilor sociale şi a prejudecăţilor, respectiv al perpetuării exclu-derii sociale (Gomez-Vargas 2003). Astfel, luarea în considerare a probleme-lor excluderii sociale reprezintă un punct de importanţă critică atât în cadrul stabilirii politicilor educaţionale, cât şi în practica învăţământului. Cercetări-le europene recente ne atrag atenţia asupra faptului că la procesele exclude-rii sociale contribuie diferiţi factori din domeniul educaţiei şi din afara dome-niului respectiv (EDUMIGROM 2008). Aceşti factori intra- şi extraeducaţionali sunt intim legaţi şi par a se sprijini reciproc în diferite feluri şi în diferite etape ale vieţii. Educaţia a fost privită de către mai multe guverne naţionale drept un instrument de primă importanţă în ceea ce priveşte abordarea problemei excluderii sociale (EUMAP 2007). Or, în ciuda eforturilor internaţionale în ve-derea acordării unui acces egal la educaţie, acest acces continuă să reprezinte o provocare pentru familiile rome. De multe ori, romii au putut fi martori la modul în care familiile de alte etnii au militat împotriva acceptării lor şi s-au lovit de refuzul directorilor de şcoală, care le spuneau că şcoala nu mai poate primi elevi noi, în special de etnie romă (OSCE 2000). În ceea ce priveşte ati-tudinea profesorilor, aceştia au plecat adesea de la premisa comună potrivit căreia romii manifestă o reticenţă naturală faţă de educaţie (Băican-Pervain 1998). În general, aceste presupoziţii au la bază rata ridicată a absenteismu-lui şi a abandonului şcolar în rândul copiilor de etnie romă, fenomene care, inevitabil, afectează performanţa şi rezultatele şcolare (Gomez-Vargas 2003). Cursurile de formare continuă a profesorilor nu sunt încă adaptate la aceste schimbări sociale, deoarece nu oferă cunoştinţele şi pregătirea specială ne-cesare pentru predarea la clasele integrate. În acest context, grupurile etnice minoritare sunt adesea condamnate la adaptare sau la abandon (Flecha 1999: 150–171). Tocmai din această cauză, educaţia publică reprezintă unul dintre cele mai sensibile domenii ale relaţiilor dintre majoritate şi minorităţile naţio-nale în Europa Centrală şi de Est.

Majoritatea teoriilor sociologice şi economice referitoare la educaţie sunt de acord cu privire la faptul că investiţiile în capitalul uman reprezintă unul dintre factorii de primă importanţă în privinţa asigurării nivelului de bunăs-tare a individului şi a societăţii. Relaţia dintre sărăcie şi nivelul de educaţie este una constantă. Oricare dintre acestea două poate fi atât cauza, cât şi efec-tul celeilalte. Astfel, nivelul redus de educaţie scade şi şansele ocupării unui loc de muncă în cadrul economiei formale, ceea ce conduce la marginalizare,


130

venituri reduse şi sărăcie extremă. Or, o familie săracă nu este capabilă să ofe-re condiţii normale de viaţă pentru copii, fapt care, la rândul lui, reduce şan-sele copilului de ascensiune pe scara mobilităţii sociale. Astfel, acest deficit educaţional este transmis din generaţie în generaţie.

Potrivit ultimului recensământ din România (din anul 2002), 47,3% din po-pulaţia ţării trăieşte în zone rurale. 32% dintre cei care locuiesc în mediul rural nu au absolvit nicio formă de învăţământ sau au absolvit doar învăţământul primar. Potrivit datelor unei cercetări despre situaţia de sărăcie din România, acest procent este şi mai ridicat în zonele sărace ale ţării (35%) (Stănculescu-Berevoescu 2004: 290). Studiul din 2002 al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei atrage atenţia asupra condiţiilor precare de funcţionare a şcolilor din mediul rural.3 Acelaşi studiu relevă şi faptul că veniturile familiilor şi regularitatea acestor venituri afectează profund frecventarea şcolii. Probabilitatea nefrec-ventării şcolii este de trei ori mai mare în cazul copiilor din familiile în care nu există angajaţi salariaţi decât la copiii ale căror familii dispun de o sursă de venituri regulate. Cealaltă problemă majoră cu care şcolile din mediul rural se văd nevoite să se confrunte constă în proporţia ridicată a profesorilor necalifi-caţi. Cercetările relevă faptul că rezultatele şcolare ale elevilor din şcolile cu un procent ridicat de profesori necalificaţi sunt mai slabe (World Bank 2003: 5). Aceeaşi problemă a fost semnalată şi în cazul şcolilor în care proporţia învăţă-torilor care fac naveta este mai mare decât a celor care trăiesc în comunitatea respectivă. O cercetare concentrată asupra cererii pentru educaţie, coman-dată de Banca Mondială şi de Comisia Naţională pentru Statistică, identifică acele probleme care împiedică frecventarea şcolii de către elevii din mediul rural, de către cei care provin din familii cu venituri reduse şi din alte grupuri marginalizate sau dezavantajate ale societăţii (World Bank 2003: 13). În 1998, ponderea persoanelor din zonele rurale care trăiau sub pragul sărăciei a fost de 40,5% (zamfir 2001: 25). De asemenea, şi datele empirice sprijină, la rân-dul lor, ideea constrângerii exercitate de veniturile familiei asupra şcolarizării copiilor (Teşliuc–Pop–Teşliuc 2001). În mediul rural, participarea copiilor la muncile din domeniul agriculturii „de subzistenţă” în calitate de „lucrători fa-miliali neremuneraţi” constituie o realitate larg acceptată. Acesta constituie şi unul din motivele principale ale abandonului şcolar ridicat din zonele rurale

3 Majoritatea instalaţiilor de încălzire din şcolile din mediul rural sunt inadecvate, ast-fel încât în clase este foarte frig în timpul iernii. 13% dintre şcolile rurale sunt mobilate nesatisfăcător, iar 5% dintre şcoli nu au electricitate. Majoritatea şcolilor rurale nu dispun de materiale didactice precum hărţi, dicţionare şi alte cărţi de referinţă, ma-nuale şcolare etc.

131


(World Bank 2003).4 Totodată, mobilitatea familiei muncitorilor ocazionali re-prezintă un alt factor economic care se află în spatele iregularităţii prezenţei şcolare şi în cazul copiilor romi. Diferite studii etnografice confirmă faptul că acei copii romi care provin din familiile unor muncitori ocazionali trăiesc în condiţiile cel mai puţin verosimile (Kiss-Fosztó-Fleck 2009). Un raport al Băncii Mondiale arată că, în timp ce structura educaţională a populaţiei în ansam-blu nu a suferit modificări semnificative în ultima perioadă, proporţia romi-lor care nu au absolvit şcoala generală a crescut de la 36% în 1994 la 44% în 1998 (Ringold 2000). Această evoluţie statistică reflectă tendinţa de scădere a participării şcolare regulate în rândul copiilor de vârstă corespunzătoare, care trebuie atribuită şi creşterii constrângerilor economice asupra participă-rii şcolare a copiilor romi în perioada tranziţiei economice. Un alt sondaj relevă existenţa unor diferenţe semnificative în interiorul categoriei populaţiei rome care a beneficiat de educaţie elementară. Potrivit datelor sondajului, proporţia estimată a analfabeţilor este de 44% dintre bărbaţii şi 59% dintre femeile de etnie romă din România (Cozma-Cucos-Momanu 2000: 281-288).

O serie întreagă de cercetări au urmărit să documenteze participarea şco-lară redusă a copiilor romi în contextul sistemului de educaţie din România. Potrivit sociologilor Elena zamfir şi Cătălin zamfir, 27% din populaţia de etnie romă nu are decât câţiva ani de şcoală. În 1992, doar o pondere estimată de 50% dintre copiii romi între şapte şi zece ani frecventau şcoala în mod regulat (apud McDonald 1999: 184). Conform unui alt studiu, „doar 4,5% din popula-ţia de etnie romă absolvă liceul; 40% dintre copiii romi (de până la vârsta de opt ani) nu frecventează grădiniţa şi doar 50% dintre copiii cu vârstele cuprin-se între şapte şi zece ani frecventează şcoala generală; 7% urmează studii me-dii” (Cozma–Cucos–Momanu 2000).

De asemenea, şi recensământul din anul 2002 relevă faptul că 34,2% din populaţia romă nu a absolvit nicio şcoală (faţă de ponderea de 5,57% din în-tregul populaţiei din România).

Potrivit Guvernului României, această rată redusă trebuie pusă pe seama „lip-sei de interes a romilor/ţiganilor de a merge la şcoală şi de a învăţa o meserie”.5 Faţă de acest punct de vedere, alţii au observat faptul că în mai multe şcoli există puternice sentimente anti-roma nu numai în rândul elevilor, ci şi în rândul profe-sorilor, ceea ce descurajează părinţii să îşi trimită copiii la aceste şcoli. Acesta este motivul pentru care mulţi copii romi sunt plasaţi în clase speciale, cu o calitate

4 64% dintre cei care abandonează şcoala pleacă înainte de absolvirea studiilor elemen-tare, deoarece sunt nevoiţi să contribuie la veniturile familiei.

5 Raportul guvernului român supus Comitetului ONU pentru eliminarea discriminării rasiale, Al cincisprezecelea raport periodic al Statelor Părţi pe 1999, România, CERD/C/363/Add.1, parag. 133(a).


132

mai slabă a predării şi segregate de copiii care aparţin naţionalităţii majoritare (McDonald 1999: 184; EDUMIGROM 2008). Astfel de clase nu oferă însă perspec-tiva continuării studiilor sau a ocupării unui loc de muncă calificat.

Datele cercetărilor din 1998 ale Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au arătat că mai mult de jumătate dintre şcolile cu o pondere de peste 50% de elevi romi erau la o distanţă de mai puţin de trei kilometri de şcolile vecine de nivel corespunzător, populate în mare parte de copii de altă etnie. Dat fiind faptul că distanţa dintre şcolile romilor şi celelalte şcoli este relativ mică, au-torii subliniază că motivul segregării sistematice a elevilor romi constă, în pri-mul rând, în distanţa socială dintre romi şi celelalte etnii. Chiar dacă relevarea cauzelor acestei distanţe sociale nu face parte dintre obiectivele studiului pre-zent, menţionăm în acest sens un singur factor de bază, care constă în discre-panţele socioeconomice dintre etnii (zamfir–zamfir 1995: 28).6

Aspecte ale segregării şi desegregării

În Statele Unite ale Americii, mişcările pentru drepturile civile au asociat frecvent conceptul de discriminare şi prejudecată cu discriminarea în educaţie şi în locuire. Înainte de 1940, diferite clauze restrictive din punct de vedere rasial au împiedicat stabilirea membrilor anumitor grupuri etnice în anumite zone ale oraşelor, în timp ce segregarea şcolilor era un fapt universal acceptat în sudul ţării, până când Curtea Supremă a decis în 1954, în cazul Brown vs. Board of Education, împotriva segregării pe criterii rasiale a şcolilor. În urma acestei de-cizii, mai multe oraşe au trecut prin perioade mai lungi sau mai scurte de litigii legate de problema discriminării şi a segregării din şcoli. Mişcarea de desegre-gare a şcolilor şi-a propus ca scop disocierea între locul de reşedinţă şi şcolariza-re prin intermediul educaţiei publice integrate. Pe parcursul anilor ’90, în baza unei cercetări de tip cantitativ desfăşurate în şcolile din Statele Unite, Orfield şi Yun au ajuns la concluzia renaşterii unor tendinţe de segregare în domeniul educaţiei, în ciuda uşoarei tendinţe de desegregare în privinţa reşedinţei (apud Rickles–Ong 2001). De la decizia Curţii Supreme încoace, apartenenţa rasială a reprezentat întotdeauna un criteriu pentru părinţi în alegerea şcolii. F. Brown şi R. C. Hunter (Brown–Hunter 1995: 107–113) relatează că, deşi 95% dintre părin-ţii albi intervievaţi nu au avut nimic împotrivă ca şcoala la care îşi trimit copii să fie frecventată şi de câţiva copii negri, proporţia celor reticenţi a crescut direct

6 Statisticile din anul 1998 arată că 62,9% dintre romi trăiesc sub pragul minim al sără-ciei, faţă de 16% din populaţia totală.

133


proporţional cu creşterea ponderii negrilor în şcoală. Aceste resentimente au condus la fenomenul cunoscut sub numele de „white flight”, fuga albilor către suburbii şi părăsirea şcolilor din centrul oraşului.

Una din alternativele de prevenire a segregării (etnice sau spaţiale) a con-stat în prezentarea mai multor opţiuni pentru părinţi în privinţa şcolarizării. Alternativele propuse au fost şi au rămas următoarele: şcoli-magnet, sistemul voucherelor, privatizarea şcolilor publice, şcoli private orientate către profit, învăţământul la domiciliu (Meeks–Meeks–Warren 2000: 88–101, Ilg–Massuci 2003: 66–67). Studiile despre motivele pentru care părinţii aleg anumite şcoli au identificat mai mulţi factori relevanţi. Unul dintre aceşti factori sugerează că părinţii evită în mod activ şcolile care atrag şi grupuri dezavantajate. Un alt factor constă în alegerea unor şcoli ale căror standarde de educaţie sunt per-cepute ca fiind comparativ mai înalte (Noden 2000: 373).

Aceste măsuri de desegregare au fost luate în speranţa că, prin creşterea contactului între copiii cu origini etnice diferite, se pot înrădăcina atitudini mai tolerante. Rezultatul sondajelor arată însă că, în loc să crească nivelul co-operării, tensiunile rasiale s-au agravat şi au condus la apariţia unor forme noi ale excluderii (Forbes 1997: 42–61).

Ce înseamnă (de)segregarea şcolară în România?

În 2004 Ministerul Educaţiei şi Cercetării a transmis Inspectoratelor Şcola-re o notificare (nr. 29323) prin care recunoaşte şi condamnă existenţa segre-gării pe criterii etnice în şcoli, respectiv invitând la dezvoltarea unui plan de acţiune pentru desegregarea şcolilor. Implementarea măsurilor de desegrega-re s-a dovedit însă dificil de realizat din cauza mai multor factori instituţionali şi legislativi. În urma campaniilor de sensibilizare iniţiate de organizaţii non-guvernamentale dedicate drepturilor romilor, Ministerul Educaţiei a adoptat Ordinul Nr. 1540 din 19 iulie 2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi şi aprobarea metodologiei pentru prevenirea şi eliminarea se-gregării şcolare a copiilor romi, prin care defineşte segregarea ca fiind o formă gravă de discriminare:

„Segregarea este o formă gravă de discriminare. În cadrul sistemului edu-caţional, cu excepţia şcolilor/claselor cu predarea tuturor disciplinelor în lim-ba romani, segregarea constă în separarea fizică, intenţionată sau neintenţi-onată, a copiilor romi de restul copiilor în şcoli, clase, clădiri şi alte facilităţi, astfel încât numărul copiilor romi faţă de cei neromi este disproporţionat de mare în raport cu procentul pe care copiii romi de vârstă şcolară îl reprezin-tă din totalul populaţiei de vârstă şcolară în respectiva unitate administra-tiv-teritorială. Segregarea are drept consecinţă accesul inegal al copiilor la o


134

educaţie de calitate. Separarea în grădiniţe şi şcoli conduce invariabil la o ca-litate a educaţiei inferioară celei oferite în grupele, clasele sau şcolile cu o altă majoritate etnică a populaţiei şcolare.”7

Dezbaterea în jurul segregării şi alegerii şcolii a luat un nou avânt în Româ-nia în perioada în care implementarea politicilor de desegregare a început să atragă atenţia publicului larg. În discursul public despre mecanismele alegerii şcolii, argumentele etnice au ajuns să fie uneori verbalizate chiar şi explicit, însă cel mai adesea argumentele se refereau la aşa-numitele „şcoli bune”. Cu alte cuvinte, se argumenta că motivul principal pentru care unele familiile îşi transferă copiii din şcolile frecventate de romi constă în căutarea unei şcoli care oferă garanţia îndeplinirii tuturor obiectivelor curriculare stabilite de lege la fiecare treaptă a procesului de educaţie.

Cea mai complexă definiţie a segregării evidenţiază faptul că două sau mai multe grupuri se separă reciproc. Segregarea nu reprezintă un concept simplu şi unilateral, ci un fenomen care poate fi măsurat în mai multe feluri (Noden 2000: 382):

segregarea din şcolile sau din clasele pentru elevii cu deficienţă mintală: •majoritatea elevilor din şcolile speciale sunt de etnie romă (ERRC 2001: 104–120);8

excluderea din sistemul de învăţământ: în unele zone, obstacolele biro-•cratice asociate cu dificultăţile muncii ocazionale conduc la excluderea efectivă a copiilor de etnie romă din sistemul de educaţie (Kiss–Fosztó–Fleck 2009);segregarea în şcoli sau în clase cu un nivel sub standard în cadrul siste-•mului de învăţământ general. Chiar şi în situaţiile în care romii au po-sibilitatea să frecventeze şcolile normale, aceştia sunt segregaţi în clase speciale şi uneori în clădiri separate, cu un nivel sub standard. Deseori învăţământul copiilor de etnie romă din clasele segregate se derulează potrivit unui „curriculum adaptat” care nu a fost stabilit în aşa fel încât să ofere o educaţie asemănătoare cu cea de care beneficiază ceilalţi elevi (ERRC 2001: 110–111). În realitate însă, segregarea elevilor romi şi non-romi în clase separate din aceeaşi şcoală are foarte rar vreo legătură cu nivelul de aptitudini al elevilor, stabilit în mod obiectiv. În majorita-tea cazurilor, segregarea reprezintă un rezultat al prejudecăţilor rasiale, părinţii non-romi refuzând să îşi trimită copiii în clase integrate;

7 Notificare nr. 29323/20.04.2004 privind interzicerea segregării romilor, Ministerul Edu-caţiei şi Cercetării, Secretarul de Stat pentru Învăţământ Preuniversitar, www.edu.ro.

8 România nu este singura ţară în care romii sunt reprezentaţi disproporţionat în clasele pentru elevii cu deficienţă mintală. Un sondaj din 1998 realizat în Ungaria, judeţul Borsod, a relevat tendinţe similare: 90% dintre copii din şcolile speciale erau de etnie romă.

135


segregarea şcolilor în baza segregării rezidenţiale („şcolile de ghetou ţi-•gănesc”). În unele cazuri, copiii romi sunt plasaţi în şcoli de nivel inferior din cauza segregării rezidenţiale: copiii din ghetou frecventează şcolile de ghetou. În aceste şcoli, marea majoritate a elevilor sunt romi, iar ni-velul educaţiei oferite este sub standard la nivelul practic – cu toate că la baza programului se află curriculumul standard – din cauza lipsei de calificare a profesorilor, a manualelor învechite şi a lipsei de materiale didactice (EDUMIGROM 2008). De asemenea, chiar şi clădirile acestor şcoli sunt dărăpănate şi incapabile să ofere spaţiul necesar pentru des-făşurarea unui proces educativ de calitate.

Segregarea rezidenţială este considerată de majoritatea cercetătorilor fac-torul principal care a contribuit la apariţia segregării şcolare. Într-un studiu dedicat problemei desegregării şcolilor rome, Mihai Surdu arată că şcolile se-gregate oferă o educaţie de calitate inferioară în comparaţie cu cele în care copiii non-romi constituie majoritatea elevilor (Surdu 1999). Şcolile segregate sunt situate în vecinătatea imediată a comunităţilor rome sau în cartierele cu un număr ridicat al populaţiei de etnie romă. În majoritatea comunităţilor de acest fel, nivelul sărăciei este foarte ridicat. Infrastructura şi calitatea educaţiei oferite în aceste şcoli de obicei lasă mult de dorit (Fleck–Rughiniş 2008: 168–177). Chiar dacă nu există bariere formale în calea transferării copiilor în alte şcoli, acest fenomen este foarte redus în rândul populaţiei rome. De asemenea, copiii romi sunt segregaţi şi în clase separate în interiorul şcolilor integrate, de exemplu în clase rezervate minorităţilor etnice şi clase care urmează curricu-lumul şcolilor speciale pentru copiii cu dizabilităţi de dezvoltare.

Cercurile incluziunii copiilor romi din mediul rural

Scurtă descriere a contextului socio-economic

Nuşfalău (Szilágynagyfalu) se situează în regiunea nord-vestică a Româ-niei şi este o localitate mixtă din punct de vedere etnic. Conform Recensă-mântului naţional din 2002, în localitate trăiesc aproximativ 4 177 de ma-ghiari, 650 de romi, 647 de români, 36 de slovaci, 4 germani şi 1 ucrainean. Cei 650 de romi reprezintă 11,78% din totalul populaţiei satului Nuşfalău, care numără 5 515 locuitori.

Romii din Nuşfalău trăiesc la marginea localităţii, în trei comunităţi mai mult sau mai puţin compacte. Comunitatea Brazilia este cea mai mare, cuprinzând aproximativ 75 de locuinţe, unde trăiesc 134 de familii (circa 550 de persoane),


136

conform mediatorului sanitar al comunităţii. O altă comunitate se numeşte Ba-kos. Acesta este o comunitate mixtă din punct de vedere etnic. Segregarea spa-ţială a comunităţii Bakos nu este atât de evidentă ca cea a Brazilei, strict sepa-rată de restul satului. Bakos, deşi situată, de asemenea, la marginea satului, este aproape de drumul naţional şi, deci, mai vizibilă. Mai mult, Bakos este un cartier mixt, deoarece familiile de romi trăiesc lângă maghiari şi români, care sunt, de asemenea, săraci. Această vecinătate a romilor cu alte grupuri etnice a influ-enţat, oarecum, imaginile mentale ale sătenilor cu privire la modul lor de viaţă (Toma 2009). Ultima şi cea mai mică dintre comunităţile rome include aproxi-mativ 26 de persoane. Aceasta trăieşte pe „Tóni telep”, lângă gara localităţii, foarte departe de centrul satului şi de celelalte comunităţi rome.

Romii din Nuşfalău erau „robii” aristocratului local, baronul Bánffy, în cali-tate de cărămidari şi grăjdari pentru caii acestuia. Unii dintre ei au fost anga-jaţi pe domeniul său ca agricultori, iar câţiva erau muzicanţi. Romii din Nuşfa-lău nu erau proprietari de pământ, ci trăiau pe domeniul baronului Bánffy, si-tuaţie menţinută până în zilele noastre, când fostele proprietăţi ale baronului sunt în proprietatea Consiliului Local.

La începutul secolului al XX-lea, regiunea Nuşfalău a cunoscut o dezvol-tare economică fără precedent. Datorită acesteia, romii au găsit o serie de oportunităţi de angajare în preajma activităţilor maghiarilor. În 1900, a fost deschisă o fabrică de cărămidă (Papp-Sweiger) de către comunitatea evre-iască, unde au fost angajaţi mai mulţi romi. În 1930, fabrica şi-a lărgit acti-vitatea şi a început să producă mai mult pentru export, de exemplu pentru Ungaria. Cărămida pentru nevoile locale au produs-o, în continuare, romii care nu erau angajaţi la fabrică. În acea perioadă, agricultura era, de aseme-nea, prosperă. Majoritatea romilor au găsit, din nou, oportunităţi de muncă la ferme, iar câteva femei rome au fost angajate pentru munci domestice, în gospodăriile maghiarilor, fiind plătite doar cu mâncare şi haine. În 1950 s-au pus bazele Cooperativei Agricole – CAP, numită „Új Élet” („Viaţă Nouă”). La în-ceputul anilor 1980 s-a înfiinţat o fermă socialistă pentru creşterea vitelor, care a preluat aproape jumătate din pământul colectiv. De asemenea, a fost construită o întreprindere socialistă de maşini agricole (SMA), pentru a de-servi CAP-ul. La începutul anilor 1980, politica regimului comunist a devenit mai severă: controlul social, politic şi economic a devenit mai riguros, proce-sul de industrializare şi urbanizare mai vizibil, ceea ce a generat începutul unui puternic proces de migraţie dinspre rural înspre urban. Această stare de fapt a dus la o lipsă de forţă de muncă în localitate, care a fost echilibrată prin integrarea forţei de muncă rome, ieftine, în sectorul agricol. În plus, ro-mii înşişi au participat la acest proces de migraţie: unii dintre ei căutau co-menzi de cărămidă în diferite regiuni din România, alţii lucrau în industrie

137


şi construcţii în regiune sau participau la munci agricole sezoniere în alte regiuni ale ţării.

Începutul perioadei de tranziţie în Nuşfalău este puternic legat de desfiinţa-rea cooperativelor agricole, CAP-urile, iar după 1989, în primul val de restructu-rare a unităţilor economice, majoritatea familiilor rome şi-au pierdut toate sur-sele sigure de venit, fără a se ivi alte posibilităţi în noile structuri. Romii care lu-crau în industria extractivă au fost primii care şi-au pierdut slujbele, apoi ferma de creştere a vitelor a fost închisă, iar fabrica de cărămidă a fost privatizată, însă curând a falimentat şi a fost închisă pentru câţiva ani – după aceea au existat câteva iniţiative (private sau non-guvernamentale) de a o redeschide, dar toa-te au eşuat. IAS-ul nu s-a închis imediat după 1989, deci a reprezentat o şansă pentru unii romi, dar de-a lungul anilor şi-a restrâns activitatea şi în 1993 s-a în-chis, de asemenea. Prin urmare, romii a trebuit să găsească modalităţi alternati-ve de supravieţuire; pentru ei o posibilitate era revenirea la meşteşugurile tradi-ţionale, la producerea de „cărămizi ţigăneşti”. Pe lângă producerea şi vânzarea cărămizilor, altă activitate prin care romii găseau resurse de supravieţuire era aceea de a lucra ca zilieri pentru proprietarii de pământ maghiari şi români. În ultimii ani – începând din 2000 – s-au deschis câteva noi fabrici în Nuşfalău sau în vecinătate: o fabrică italiană de pantofi, una de cutii de carton, un producător de carcase pentru telefoane mobile, cele mai recente fiind o companie care pro-duce articole din plastic şi compania care construieşte autostrada. Acestea au reprezentat o şansă de angajare pentru romii din comunitatea Bakos (majorita-tea persoanelor active din Bakos sunt angajate, cei în vârstă fiind pensionaţi). În comunitatea Brazilia, există doar şase persoane angajate cu carte de muncă (conform asistentului social). Pentru romii şomeri, singurele surse regulate de venit sunt ajutorul pentru copii, alocaţia pentru copii şi ajutorul social.

În literatura de specialitate pot fi identificate două moduri de abordare a conceptului de excluziune socială. Primul se referă la nivelul de sărăcie, mai exact, la lipsa resurselor materiale şi financiare. Segregarea economică în-seamnă la accesul limitat la resurse materiale, locuri de muncă, venituri şi alte beneficii. Logica pieţei de muncă şi pregătirea profesională, respectiv deprin-derile (skills) romilor nu corespund. Societatea nu mai are nevoie de acele de-prinderi şi activităţi pe care romii le-au oferit în perioada anterioară. Al doilea se referă la lipsa serviciilor sociale (educaţie, sănătate, asistenţă socială etc.) sau la accesul limitat la astfel de servicii. Această dimensiune este în strânsă corelaţie cu legăturile sociale slabe pe care romii le pot accesa. Acesta este as-pectul care oferă un surplus excluziunii sociale faţă de sărăcie, pentru că sără-cia nu este un simplu factor explicativ în toate cazurile de excluziune socială; de exemplu, pensionarii pot fi excluşi social, dar nu neapărat din cauza statu-tului lor economic deprivat (despre dezintegrarea societăţii, vezi Gans 1988).


138

În cazul romilor din Nuşfalău, excluziunea socială şi economică este agra-vată şi de segregare spaţială. Segregarea spaţială pe criterii etnice a fost inter-pretată în secolul al XX-lea ca o evidenţă a unui proces de distanţare dintre grupuri diferite pe plan economic şi social, idee ce a fost dezvoltată de Park în studiul său clasic asupra unor grupuri din Chicago, în care arată că distanţa spaţială redă distanţa socială existentă dintre aceste grupuri (Jencks 1991; Park 1926). Una dintre cauzele identificate ale segregării spaţiale a grupurilor etnice a fost discriminarea pe piaţa imobiliară, care este strâns legată de discrimina-rea pe piaţa muncii. Discriminarea pe piaţa muncii are ca rezultat dezavanta-jarea economică, deoarece membrii grupului dezavantajat se vor concentra la nivelul inferior al ierarhiei ocupaţionale, astfel şi posibilităţile lor de reşedinţă fiind limitate (Rex şi More 1967). Aşa cum am amintit anterior, după apariţia în forţă a mişcărilor pentru drepturile civile în SUA, asocierea conceptului de discriminare şi segregare rezidenţială cu segregarea în educaţie a devenit frec-ventă. Politicile educaţionale care au avut ca scop eradicarea segregării etnice în educaţie au sperat, de asemenea, la efecte desegregregaţionale „secundare” în domeniul locativ, a pieţei locurilor de muncă etc. Dar, aceste rezultate s-au lăsat aşteptate, deoarece intervenţiile în politicile educaţionale s-au dovedit ul-terior a fi doar un alt instrument de reproducere a distanţelor sociale între dife-rite grupuri etnice (Forbes 1997).

„Diferenţa se vede...” Educaţia şi copiii romi în Nuşfalău

Documentele din arhiva bisericii reformate din Nuşfalău arată că prima in-stituţie de educaţie din acest sat datează încă din 1600, an în care un învăţător se ocupa de două clase de elevi. Această şcoală purta numele de „şcoală a satu-lui”, pe lângă care biserica locală mai întreţinea o altă şcoală, până la desfiinţa-rea acesteia din urmă în anul 1878. Această „şcoală a satului” din Nuşfalău s-a dezvoltat foarte rapid, în paralel cu transformarea satului într-una dintre cele mai mari pieţe din regiune. Referitor la prezenţa copiilor romi în această şcoa-lă nu putem face decât speculaţii în baza registrelor care diferă de la an la an, în timp ce recensămintele nu folosesc criterii etnice. În unele cazuri, populaţia poate fi diferenţiată în baza limbii materne, cu privire la romi nu am reuşit să descoperim însă niciun fel de date. Putem doar presupune că aceştia sunt in-cluşi în categoria „alţii”, care ar putea fi însă la fel de bine şi slovaci sau evrei. În consecinţă, registrele şcolii nu oferă un ajutor prea mare în această privinţă, în-trucât, până în anii ’20, copiii erau înregistraţi în baza familiei de provenienţă.

139


Reforma sistemului de învăţământ din 1948 a produs schimbări drastice în organizarea învăţământului în ansamblul lui, cu consecinţe majore pentru întreaga populaţie (Rădulescu 2006). Şcolile religioase au fost închise, iar ele-vii au fost transferaţi în şcolile de stat. Frecventarea şcolii a devenit obligatorie, chiar dacă nu erau asigurate nici măcar condiţiile elementare.

Una dintre sarcinile prevăzute de reforma şcolară a constat în atingerea gradului de şcolarizare de 100% a copiilor de vârstă şcolară (Rădulescu 2006: 309). Prin simpla declarare a obligativităţii şcolarizării, administraţia şcolilor nu a putut atinge acest nivel visat, parţial şi din cauza creşterii permanente a numărului copiilor romi din sat. Din acest motiv, a fost creat un program spe-cial, diferenţiat, pentru copiii romi. În 1949 a fost înfiinţată o şcoală cu patru clase pentru copiii romi din comunitatea Brazilia. Pentru predarea la aceste clase a fost angajat un singur învăţător. Nu s-au păstrat date referitoare des-pre activitatea de şaptesprezece ani a acestei şcoli. Istoria şcolii nu a putut fi reconstituită decât pe baza unor interviuri. Şcoala de romi a reprezentat un fel de punct nevralgic în ochii oficialităţilor, astfel încât organizaţiile locale au încercat să amelioreze situaţia acesteia. Asociaţia locală a femeilor pregătea mâncare şi a organizat evenimente de caritate pentru a colecta haine în fa-voarea copiilor romi. În cele din urmă, şcoala de romi a fost închisă în 1966.

În anii socialismului, o mare parte din populaţia romă nu avea reşedinţă per-manentă în localitate. Copiii frecventau mai multe şcoli în diferiţi ani (în măsura în care frecventau şcoala) şi erau puşi în situaţia de a schimba, în repetate rân-duri, limba în care învăţau, în funcţie de etnia populaţiei majoritare din localita-tea în care părinţii îşi găseau de lucru. Astăzi, în comuna Nuşfalău există insti-tuţii de învăţământ de toate nivelurile, mai puţin liceul teoretic şi învăţământul universitar. Aceste instituţii sunt: o grădiniţă, o şcoală generală, o şcoală secun-dară şi un liceu profesional. Cel mai apropiat liceu teoretic este în Şimleul Silva-niei, un oraş situat la nouă kilometri de Nuşfalău. Toate cele patru instituţii de învăţământ sunt mixte din punct de vedere etnic. În fiecare dintre acestea există clase separate pentru elevii de naţionalitate română şi pentru cei de naţionalita-te maghiară, dar nu şi pentru cei de etnie romă. Copiii romi sunt încadraţi fie în clasele pentru elevii maghiari, fie în cele pentru elevii români. Singura instituţie de învăţământ aşa-zis „segregată” a fost grădiniţa pentru copiii romi din comu-nitatea Brazilia, care nu constituie însă o instituţie de stat.

Încadrarea în clasele maghiare sau române

Cu toate că, la modul general, în Nuşfalău nu au existat conflicte de natu-ră pe care am putea să o numim interetnică, pe parcursul cercetării am pu-tut identifica un oarecare conflict subtil în privinţa încadrării copiilor în clase


140

române sau maghiare. În România, părinţii sunt îndreptăţiţi să decidă asupra limbii de studiu a copiilor. Maghiarii pot alege şi limba română, în situaţia în care consideră că interesul copiilor lor este să stăpânească cât mai bine limba oficială a ţării. Romii din Nuşfalău vorbesc trei limbi, fără diferenţe calitati-ve: limba romani, respectiv maghiara şi româna. Ei îşi însuşesc toate cele trei limbi simultan încă din anii timpurii ai copilăriei, din momentul în care conşti-entizează necesitatea tuturor celor trei în situaţiile de comunicare în care sunt implicaţi împreună cu populaţia majoritară.

Conflictul pe care l-am amintit este generat de numărul minim al copiilor înscrişi într-o clasă, stabilit prin lege. Numărul copiilor cu vârstă şcolară din sat scade de la un an la altul, motiv pentru care un număr semnificativ de învăţători şi profesori sunt nevoiţi să se confrunte cu problema şomajului în situaţia în care numărul copiilor este sub limita minimă stabilită de lege. Pen-tru a menţine, cel puţin, numărul copiilor înscrişi, profesorii trebuie să „lupte” pentru fiecare copil, iar factorul decisiv este reprezentat de copiii romi. Pentru profesorii din clasele cu limba de predare română este deosebit de important să convingă părinţii de etnie romă să îşi înscrie copiii în clasele lor, chiar dacă pe parcursul interviurilor nu menţionează explicit acest aspect.

„Aceasta rămâne decizia părinţilor. Noi nu putem să îi influenţăm. Fiecare părinte decide singur unde să îşi înscrie copilul. Noi nu avem niciun cuvânt de spus în această privinţă. În general însă părinţii îşi înscriu copiii în clasele cu limba de predare română şi mai puţin în clasele de limba maghiară.” (Învăţă-toarea clasei cu limba de predare română.)

„La secţia română învaţă mai mulţi copii romi […] pentru că educatorii de la grădiniţă desfăşoară această propagandă. Mai ales ea, educatoarea română de la grădiniţă. Ca să-şi păstreze locul de muncă, pentru că dacă nu au cele patru clase, atunci îşi pierd slujba. Acestea sunt, aşadar, problemele noastre. Iar când avem probleme, trebuie să luptăm. Luptăm pentru copii… Ca să avem cele pa-tru clase. Când am venit eu aici, la şcoală erau doi învăţători. Apoi a mai venit unul şi acum suntem patru. Toate acestea cam pe parcursul unui deceniu şi jumătate. Iar din cauza copiilor romi, ei îşi păstrează locurile de muncă. Dar, ca să fim sinceri, şi noi la fel. Anul viitor vom avea două clase întâi, dar după ace-ea numai una. Numărul copiilor scade, aşa că de acum înainte vom avea ani la rândul doar o singură clasă întâi. Dacă nu vom putea strânge copiii romi… şi nu putem…” (Învăţătoarea clasei cu limba de predare maghiară.)

Înscrierea majorităţii copiilor romi în clase cu limba de predare română poate salva locurile de muncă ale profesorilor români, dar conduce la o altă problemă fundamentală, legată de calitatea actului educativ.

„Da, mai puţini părinţi îşi înscriu copiii în clasele maghiare, deşi ar fi mai bine pentru aceştia. Copiii ar putea învăţa mai uşor, deoarece clasele

141


cu limba de predare română sunt, în general, mult mai mici, ca să mă re-fer la situaţia copiilor români, iar astfel copiii romi reprezintă majoritatea în acele clase, şi apoi săracul profesor abia poate menţine disciplina în rândul lor, pentru că nu sunt atenţi. Învăţătoarele trebuie să muncească din greu, pentru că au nouă copii romi şi trei sau patru români. Ele trebuie să lucreze separat cu fiecare la niveluri diferite, pentru că părintele român aşteaptă, poate, un nivel mai ridicat de la copilul lui.” (Învăţătoarea clasei cu limba de predare maghiară)

Educaţia preşcolară

Toţi profesorii intervievaţi au subliniat importanţa frecventării grădiniţei de către copiii romi. Profesorii consideră că educaţia preşcolară este de impor-tanţă majoră din cel puţin trei cauze:

1. copiii îşi pot însuşi tiparele comportamentale de bază şi pot socializa cu alţi copii de vârsta lor;

2. deprinderile de bază necesare pentru întreg procesul educativ sunt însu-şite în perioada educaţiei preşcolare;

3. copiii învaţă cum să se concentreze asupra unei singure probleme pen-tru o anumită perioadă de timp (disciplina).

„Contează enorm de mult dacă au frecventat grădiniţa. Acolo încep să so-cializeze cu alţi copii, ceea ce este foarte important, şi, în orice caz, îşi însuşesc vocabularul de bază. Altminteri, vocabularul lor este foarte sărac […] iar pen-tru copiii din această categorie, şcoala este foarte dificilă. Dar dacă au trecut prin învăţământul preşcolar, totul devine mult mai uşor. Atunci şi-au însuşit deja o bază de cunoştinţe şi învăţătoarea are de unde să înceapă. Iar la grădi-niţă procesul de învăţare este mult mai uşor, pentru că copiii învaţă prin joa-că, imagini, aşa că […] diferenţa se vede.” (Învăţătoarea română de la şcoala generală.)

Numărul copiilor romi înscrişi la grădiniţa de stat nu este semnificativ ra-portat la numărul copiilor care ar trebui să fie înscrişi. Educatorii primesc da-tele despre copiii romi între trei şi şapte ani de la dispensarul medical la sfâr-şitul fiecărui an şcolar, pentru a pregăti programul educaţional pentru anul următor. Potrivit estimărilor directoarei grădiniţei, cel mult 10% dintre copiii de etnie romă sunt înscrişi la grădiniţă în fiecare an. La fel ca în situaţia clase-lor şcolii generale, părinţii romi preferă să îşi înscrie copiii în grupele române. Pe lângă numărul scăzut al înscrierilor, frecventarea regulată a instituţiei de învăţământ reprezintă o altă problemă fundamentală pentru educatori. Cu ocazia ultimei mele vizite la grădiniţa din Nuşfalău, doar doi dintre copiii romi erau prezenţi.


142

Educatorii de grădiniţă oferă două explicaţii pentru absenteismul masiv:1. mentalitatea înapoiată a părinţilor şi atitudinea ostilă faţă de educaţia

preşcolară;2. aşa-numita „grădiniţă ţigănească” a comunităţii Brazilia (pe care o vom

prezenta în cele ce urmează).„Ar fi extraordinar dacă părinţii ar reuşi să facă un pas în faţă. Astfel, aceş-

tia ar avea o bază de comparaţie, fiindcă în situaţia actuală fie lucrează, fie nu, fie au ce mânca, fie nu au, ceea ce nu este o soluţie. Cel care are un loc de muncă stabil sau cel puţin caută un astfel de loc de muncă ar putea vedea di-ferenţa, că da, pot să mă angajez acolo, pentru că am absolvit cele opt clase… ar avea posibilitatea să vadă ce înseamnă să nu ai educaţia elementară…” (an-gajat grădiniţă)

„Grădiniţa ţigănească”

„Grădiniţa ţigănească” a fost coordonată de o fundaţie locală a romilor şi finanţată în întregime de Fundaţia „Împreună” din Bucureşti. Clădirea gră-diniţei este situată în zona Braziliei, în una dintre cele zece clădiri construite cu mai mulţi ani în urmă de către aceeaşi Fundaţie. În această grădiniţă sunt primiţi numai copiii din comunitatea Brazilia, deşi grădiniţa a fost constru-ită pentru toţi copiii romi din Nuşfalău. Cu toate acestea, situarea grădiniţei determină în mare măsură cine o poate frecventa. Or, grădiniţa se află la de-părtare mare de celelalte două comunităţi rome. Factorul spaţial al proximi-tăţii geografice nu este însă singurul care influenţează opţiunea părinţilor de a-şi înscrie copiii la această grădiniţă. Pe parcursul cercetării de teren am putut observa existenţa unei lupte acerbe în jurul clasificării sociale. Cei care trăiesc în Bakos într-o situaţie financiară bună comparativ cu ceilalţi se au-toidentifică drept ţiganii adevăraţi, muncitori şi curaţi, faţă de comunitatea din Brazilia, pe care îi consideră murdari, leneşi şi hoţi, astfel încât părinţii din Bakos nu vor să îşi trimită copiii la grădiniţa în care ar socializa cu cei din Brazilia.

La „grădiniţa ţigănească” lucrează o singură educatoare. Programul ar tre-bui să fie de patru ore pe zi, dar în această privinţă nu există nicio regularitate. În unele perioade, copiii sunt trimişi în vacanţă pentru câteva săptămâni sau pentru intervale de timp şi mai îndelungate, în funcţie de resursele financiare ale fundaţiei şi de timpul liber al educatoarei. Activităţile se desfăşoară nere-gulat, dimineaţa sau după-masa, în ciuda iniţiativelor din partea învăţătorilor şi a reprezentanţilor Ministerului Educaţiei de a muta programul în întregime după-masa. Iniţiativa a fost formulată de învăţătorii locali şi de reprezentanţii grădiniţei finanţate de stat, care au considerat că suprapunerea programului

143


celor două instituţii afectează în mod negativ numărul copiilor înscrişi la gră-diniţa de stat.

Conflictul între grădiniţa de stat şi grădiniţa romilor a fost generat de pro-gramul celei din urmă. În perioada în care grădiniţa romilor funcţiona în para-lel cu grădiniţa de stat, acuzaţia era că „fură copiii” de la instituţia de stat, cu toate că statisticile de înscriere nu s-au modificat semnificativ. În urma vizitei din partea reprezentanţilor Inspectoratului Şcolar din judeţ, programul grădi-niţei romilor a fost modificat. Activităţile au fost mutate după-masa, iar părin-ţii au fost chemaţi să îşi trimită copiii la grădiniţa centrală, deoarece înscrierea la aceasta a devenit obligatorie, cu păstrarea posibilităţii ca cei care doresc să îşi poată trimite copiii la grădiniţa romilor după încheierea programului ofi-cial al grădiniţei de stat. Din nefericire, aceste reforme nu au adus schimbări semnificative, întrucât părinţii din Brazilia au ales să îşi trimită copii numai la grădiniţa romilor.

Numărul copiilor înscrişi la grădiniţa romilor variază. În drum spre clădi-rea grădiniţei, educatoarea trebuie să treacă prin întreaga comunitate, astfel încât se întâlneşte şi cu familiile cu copii mici, iar după program, ea duce acasă fiecare copil, unul câte unul.

„Adevărul este că ei fac totul acolo, la grădiniţă, acolo spală, mănâncă şi tot ce se poate […] atât mamele, cât şi bărbaţii […] şi contează foarte mult. Da, cunosc educatoarea… Merge de la familie la familie şi ia copiii de mână, îi duce şi îi spală, îi îmbracă […] pentru ei, acest ajutor contează foarte mult.” (Învăţă-toarea de la şcoala elementară, secţia română)

Aşadar, programul grădiniţei romilor a fost modificat, dar conflictul a rămas. Mai nou, reprezentanţii învăţământului de stat au început să con-teste eficienţa acestei forme de educaţie şi profesionalismul educatoarei.

„Nu-i vorba că nu s-ar ocupa de copii sau aşa ceva […] dar n-am idee ce poate să facă acolo, cu copii de vârste diferite […] problema cea mai mare este că «romii» nu îşi lasă copiii la grădiniţa de stat, să socializeze cu ceilalţi copii, astfel încât copilul vine apoi la şcoală ca din codru. Pentru că nu se obişnuiesc decât cu cei de felul lor. […] Nu sunt obişnuiţi nici cu programul. Pentru că şi grădiniţa are un program, chiar dacă unul redus faţă de şcoală…” (Învăţătoa-rea de la şcoala elementară, secţia maghiară)

În ciuda disputelor mai sus amintite iniţiativa înfiinţării acestei grădi-niţe pentru romi a fost primită deosebit de favorabil de ambele părţi. Atât învăţătorii, cât şi părinţii sunt de părere că prin acordarea unei atenţii deo-sebite copiilor romi din Brazilia inclusiv părinţii ar putea fi educaţi într-un anume fel.


144

Relaţiile cu părinţii. Importanţa implicării părinţilor în procesul educaţional

La nivelul educaţiei şcolare, părinţii sunt implicaţi în mod activ în activităţile extracurriculare oferite de şcoală. În unele cazuri, părinţii hotărăsc împreună cu colectivul profesorilor în legătură cu anumite probleme legate de administrarea şcolii. De asemenea, părinţii elevilor din şcoală îşi aleg reprezentanţi în asociaţia părinţilor. Comunitatea romă nu are reprezentanţi în această asociaţie. Totoda-tă, diriginţii claselor de elevi organizează în mod regulat întâlniri cu părinţii, de la care părinţii romi obişnuiau să lipsească. Directorul şcolii a recunoscut im-portanţa comunicării cu părinţii romi, dar s-a văzut obligat să caute modalităţi alternative de păstrare a contactului cu aceştia. Astfel, profesorii sunt încurajaţi să vorbească cu părinţii romi ori de câte ori îi întâlnesc pe stradă sau la muncă. În unele cazuri, dacă copilul lipseşte de la şcoală două sau trei zile la rând, profe-sorul este obligat să viziteze familia. O regulă specială a şcolii prevede ca profe-sorii să se întâlnească în pauza mare (de douăzeci de minute) cu directorul şcolii în sala profesorală pentru a discuta „problemele zilei”, printre care şi absenţele.

Concluzia noastră generală este că părinţii romi nu participă în structura formală a şcolii, dar la un nivel informal contactul este menţinut în permanen-ţă. Acest lucru nu este foarte dificil de realizat, deoarece romii prestează zi de zi diferite munci atât pentru maghiarii, cât şi pentru românii din localitate, vând diferite bunuri în piaţă şi sunt vizibili în centrul localităţii (acolo unde este situ-ată şi şcoala). Nu este deloc rar nici ca educatorii să viziteze familiile de romi.

„[…] pentru că sunt în relaţii foarte bune cu părinţii şi, nu vreau să mă laud, dar cunosc fiecare familie, ştiu unde locuieşte copilul. Şi îi vizitez ca să ştiu de unde trebuie să încep cu ei. După asta, ştiu deja cum să-i iau, cum să mă apropii de copil, ce să îl întreb şi cum să îl întreb […] Şi îţi spun că nu aş fi cre-zut niciodată că acest lucru este posibil. Dar este adevărat şi că îi iau în seamă ca oameni. Pentru mine, oricine este, în primul rând, o fiinţă umană.” (Şcoala elementară, secţia română.)

În această privinţă sesizăm, din nou, o diferenţă între romii din Bakos şi cei din Brazilia. Cei din Bakos sunt mai conştienţi de faptul că au „datoria” de a con-tribui la educaţia copiilor. Ei plătesc taxele şcolare şi participă, uneori, şi la întâl-nirile cu părinţii. La rândul lor, profesorii sunt conştienţi de aceste diferenţe.

„[…] pe stradă, pentru că acolo îi întâlneşti de obicei, sau în căutare de lu-cru, mă întreabă: «A fost astăzi fiica mea pe la şcoală?». «Da, a fost – le răs-pund –, dar a plecat după a treia oră.» «Ei, lasă că-i dau eu acasă.» Iar copilul este pedepsit. Chiar ştiu că se întâmplă aşa, pentru că a doua zi o întreb pe feti-ţă ce a fost acasă. Şi ea mă întreabă: «M-aţi spus părinţilor?» «Da, m-am întâl-nit cu ei şi le-am spus, pentru că dacă te trimit la şcoală, ei trebuie să ştie unde

145


eşti, iar dacă pleci, eu nu ştiu unde umbli şi nici ei nu ştiu…» Şi este destul de periculos, pentru că suntem chiar lângă drumul naţional.” (Şcoala secundară, secţia maghiară, despre părinţii romi din Bakos)

„Nu, nu vin la şcoală… şi este păcat, pentru că, spre exemplu, copilul acesta este atât de isteţ, dar părinţii nu sunt interesaţi, aşa că nu primim niciun ajutor din partea lor. Singura lor preocupare este să primească ajutorul pentru creşterea co-pilului. Când vine timpul, atunci te caută şi îşi cer iertare că nu au putut veni mai înainte, că nu îşi pot trimite copilul la şcoală, pentru că nu are haine cum trebuie, nu au nu ştiu ce […] Eu cred că ar trebui să începem cu părinţii. Să-i educăm pe ei primii.” (Şcoala generală, secţia română, despre părinţii din Brazilia.)

Aceste diferenţe în atitudinea părinţilor par a corespunde nivelului de să-răcie din familie. Cu cât familia se scufundă mai adânc în sărăcie, cu atât este mai probabil ca şcoala şi educaţia să devină secundare. Astfel, copiii romi din Nuşfalău, în special cei din comunitatea Brazilia, sunt subreprezentaţi în cla-sele de liceu. Majoritatea copiilor termină opt clase, unii dintre ei trec şi de examenele finale, dar nu îşi continuă studiile.

„Copiii din Nuşfalău îşi continuă studiile în cele mai rare cazuri. Nu au po-sibilitatea. Faţă de ei, copiii romi din Ipp sunt mult mai socializaţi. Anul trecut am avut elevi foarte buni, care au participat şi la un concurs, căci sunt foar-te talentaţi, poţi să-ţi laşi şi maşina pe mâinile lor şi ţi-o ştiu repara. Sunt mai socializaţi, cred eu, pentru că ţiganii din Ipp au locuri de muncă. Ţiganii din Nuşfalău nu au ocupaţie, sunt obişnuiţi să mai lucreze ca zilieri sau să vândă lucruri pe piaţa neagră şi nu simt nevoia să îşi continue studiile.” (Liceul pro-fesional cu predare în limba română.)

Relaţiile interpersonale şi interetnice la şcoală

Discuţiile cu părinţii romi au relevat faptul că, de multe ori, copiilor nu le place să meargă la şcoală pentru că nu sunt acceptaţi de ceilalţi, se joacă sepa-rat în timpul pauzelor, se bat cu ceilalţi sau nu pot aduce de acasă sandviciuri pentru pauza de masă ca şi copiii maghiari.

Potrivit interviurilor, aceşti copii provin din familiile care trăiesc în sărăcia cea mai adâncă şi care nu sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală, astfel încât nu pot ajunge la un grad corespunzător de socializare şi, din cauza frecventării neregulate a şcolii, nici nu au şansa să se cunoască între ei. Acei copii care frecventează şcoala mai mult sau mai puţin regulat sunt mai bine integraţi în comunitatea de elevi.

„Se întâmplă să mai lipsească câteva zile, dar s-au adaptat la condiţiile noastre, au legat prietenii şi sunt acceptaţi de ceilalţi copii. Am şi câţiva mai timizi, dar oricum, sunt acceptaţi de ceilalţi. Noi nu facem diferenţa între cine


146

este ţigan şi cine nu, sunt şi curaţi, aşa că […] totul este normal, ca într-o fami-lie. […] Adevărul este că nu am avut niciodată probleme mari, […] nu, aşa că se pot integra. Dacă vor… Pentru că ceilalţi îi acceptă. Depinde şi cum vorbeşti cu ei, ăsta-i adevărul. Noi suntem acasă aici. Suntem o familie. Voi sunteţi fraţi, eu sunt mama voastră. Noi după asta ne ghidăm […] Şi mă bucur că deja pot vedea rezultatul.” (Şcoala generală, secţia română)

„Părinţii sunt toleranţi, aşa că noi nu avem […] în privinţa asta, noi nu avem probleme. Nu. Copiii sunt mai puţin toleranţi. Vorbesc mai mult între ei, sau ştiu eu? […] Nu se bat, nu pot să spun s-ar bate între ei sau că ar fi agresivi […] nu, numai că nu vor să muncească sau dacă vor, nu pot […] căci dacă nu vin la şcoală în mod regulat, cum pot să facă ceva? […] Dar toţi copiii se bat. Maghia-rii cu maghiarii, cu românii, cu ţiganii […] Dar este normal, aşa sunt copiii […] Nu, când se joacă, se joacă împreună, nu există diferenţieri de genul «tu eşti ţigan, tu nu» […] nu, nu […]” (Şcoala generală, secţia maghiară)

Experimente ale segregării şi desegregării

La începutul anilor ’90, direcţiunea şcolii a decis să încerce varianta edu-caţiei segregate a copiilor romi. A pregătit un program de patru ani, însă după derularea programului concluzia generală a fost că acesta nu este eficient nici din perspectiva elevilor, nici din cea a profesorilor. Secţia romă nu a avut ni-ciun curriculum special. Orele au fost ţinute în limba română sau în limba maghiară. Numai un singur profesor a fost de etnie romă, ceilalţi erau români sau maghiari fără vreo specializare în domeniul educării copiilor romi. Chiar şi părinţii romi au manifestat rezerve faţă organizarea şcolii în acest fel. Ei au încercat să îşi înscrie copiii în clasele maghiare, pentru că: „spuneau că nu le place de profesorul ţigan. El nu mai este ca ei, şi apoi clasele acelea sunt pline de ţigani. Ce poate să înveţe copilul printre ţigani? Asta spuneau…” (Şcoala se-cundară, secţia maghiară)

Profesorii a trebuit să accepte situaţia, fiindcă dacă părinţii se declară de naţionalitate maghiară, au dreptul să îşi înscrie copilul într-o clasă maghiară.

„Este mult mai bine aşa, desegregat, împreună cu ceilalţi copii. Ei nu trebu-ie segregaţi, căci asta ar însemna discriminare. Sunt oameni ca noi, românii sau maghiarii, iar în felul acesta putem să îi educăm, în timp ce, segregaţi, […] aceştia se educă între ei, în opinia mea. Mai mult, ţiganii ar fi putut să se inte-greze mai bine şi în societate dacă comunitatea lor nu ar fi fost separară de re-stul satului […]. Ar fi fost mai dificil pentru vecini, dar şi de mare ajutor pentru ţigani. Ei ar trebui să manifeste un pic de bunăvoinţă, nu doar să stea acasă, iar în felul acesta […], dacă rămân mereu împreună, devin o adevărată catas-trofă.” (Şcoala secundară, secţia maghiară)

147


În urma acestui experiment eşuat, direcţiunea şcolii a decis să încerce o modalitate alternativă de ameliorare a eficienţei educaţiei. Pentru o altă pe-rioadă de patru ani, copiii au fost împărţiţi în clasele secundare în baza per-formanţelor precedente. Potrivit directorului şcolii, nu a fost specificat că una dintre clase ar fi cea de „elită”, dar în imaginarul părinţilor şi mai târziu şi în cel al elevilor această separare a început să primească semnificaţia că unii elevi sunt de elită, iar alţii de un rang secundar. În urma absolvirii unei generaţii de elevi proiectul a fost abandonat, pentru că a generat mai multe conflicte decât rezultate. Nu în puţine cazuri s-au iscat certuri între copii.

„În primele săptămâni, chiar la începutul anului şcolar, s-a izbucnit o cear-tă pe coridor, şi am auzit că unul dintre copiii din clasa de «elită» i-a spus ce-luilalt să tacă, fiindcă, oricum, face parte din clasa celor proşti.” (Şcoala secun-dară, secţia maghiară)

La rândul lor, părinţii au interiorizat această diferenţiere.„Am organizat o întâlnire cu părinţii, iar unul dintre părinţi a ajuns mai

târziu. L-am întrebat în ce clasă îi este înscris copilul, iar părintele a răspuns: «Apoi asta nu ştiu, ştiu numai că face parte dintre cei buni». Eu i-am spus însă că aici toţi sunt elevi şi nu există diferenţe de genul «copii buni» şi «co-pii proşti», programul este acelaşi. Iar dacă acum facem acest experiment, să nu folosim cuvinte de genul «elita» şi «proştii», şi la sfârşitul anului se va vedea că vor fi rezultate bune de ambele părţi. […] toată lumea a fost foarte frustrată, de la copiii şi părinţi până la profesori.” (Şcoala secundară, secţia maghiară)

Concluzia acestui „experiment” a fost, prin urmare, că într-o şcoală gene-rală din mediul rural nu este nevoie de nicio separare a copiilor în clase de eli-tă şi de non-elită, numărul total al copiilor fiind, oricum, prea redus pentru a oferi posibilitatea unei contraselecţii a elevilor într-adevăr mai talentaţi.

Definirea problemei. Punctul de vedere al profesorilor

Experienţa cotidiană a profesorilor referitoare la elevii şi părinţii romi, prove-nită din interacţiunile de zi cu zi cu aceştia, influenţează în mod decisiv moda-litatea în care definesc problema educaţiei copiilor romi. Comunitatea a trecut prin încercări eşuate de segregare înainte şi după 1989, respectiv există exem-ple pozitive ale integrării reuşite în comunitate. Aceste câteva exemple oferă un punct de plecare pentru aşteptările profesorilor legate de copii şi părinţi. Struc-tura de gândire şi de acţiune este dată deja şi ar fi foarte dificil ca problema să fie încadrată într-o altă structură. Cu timpul a devenit evident faptul că modalitatea actuală de predare la clasele în care copiii de etnie romă formează majoritatea este extrem de dificil de urmat, deoarece profesorul trebuie să ia în considerare


148

nivelul diferit de pregătire al elevilor. În aceste condiţii, menţinerea procesului educativ la un nivel acceptabil se dovedeşte a fi foarte dificilă.

Aşadar, modelele sunt date, diferenţele dintre copiii romi şi cei de alte et-nii sunt clare, astfel încât nu lipsesc nici explicaţiile şi soluţiile propuse de profesori.

Profesorii cu care am discutat identifică următoarele probleme:1. Diferenţele culturale. Socializarea copiilor romi este complet diferită de

cea a maghiarilor şi a românilor. Diferenţele din acest domeniu devin evidente în clasele a VI-a şi a VII-a. Aceasta este perioada în care majoritatea copiilor romi abandonează şcoala: băieţii încep să muncească pentru a-şi ajuta fami-lia, iar fetele se căsătoresc şi se concentrează asupra întemeierii unei familii proprii.

„Aceşti copii sunt de treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani, şi este foarte dificil să lucrezi cu ei. Nu se mai gândesc la şcoală […], numai la […] acti-vităţi extraşcolare. De fapt […], fetele sunt deja mature. Ele îşi întemeiază fami-lia proprie. Asta este situaţia.” (Şcoala generală, secţia română)

2. Sărăcia. Costurile educaţiei sunt relativ ridicate, în special pentru cei care trăiesc în condiţii de sărăcie extremă. Aceştia nu îşi pot permite să cum-pere nici măcar cele zilnic necesare pentru familie.

„Există foarte multe familii sărace […] care nu au, cum se spune, nici ce să pună pe masă. Am un copil în clasă, foarte slab, a cărui familie trăieşte într-o cocioabă. Doamne fereşte să mai încarc cu alte probleme familia. Nu pot să cer nimic de la ei. Când vine la şcoală copilul, îi dau ce am adus eu de acasă, pentru că are mai mare nevoie […] şi mă bucur că vine […]” (Şcoala generală, secţia română)

3. Mentalitatea pasivă. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, faptul că nici sistemul educaţional, nici profesorii nu au reuşit să identifice acele dimen-siuni ale şcolarizării care ar fi putut motiva copiii romi să urmeze cursurile în mod regulat a condus la formarea acelei opinii că romii din Brazilia îşi trăiesc viaţa într-un mod pasiv.

„[…] ei nu vin regulat. Nu are niciun rost să vină câteva zile şi apoi să lip-sească o lună […] pentru că asta nu ajută cu nimic. Iar lucrul cel mai grav este că nu vor. Sunt supărată pe ei din cauza asta. Pur şi simplu, nu vor să depă-şească situaţia în care se află. Deşi ar putea să facă asta, chiar ar putea. Pentru că primesc ajutoare sociale, primesc toate cele, dar tot nu vor […] ştiu eu […] sunt mulţumiţi aşa, iar copiii învaţă acest mod de viaţă, căci […] asta văd […]” (Şcoala generală, secţia maghiară)

4. Determinarea istorică. De asemenea, este o ideea larg acceptată în sat că tradiţia seculară nu poate fi schimbată într-o perioadă scurtă. Romii din Nuşfalău (Brazilia) au muncit întotdeauna ca zilieri în sat sau erau migranţi

149


temporar. Perioada socialismului le-a ameliorat situaţia, dar în perioada tran-ziţiei s-au întors la situaţia de la începutul secolului. Condiţiile romilor chiar s-au agravat, fiindcă şi-au uitat tradiţiile de cărămidari.

„[…] Cred că societatea este responsabilă, întrucât dacă ar exista locuri de muncă pentru ei şi posibilitatea să se obişnuiască cu programul de muncă re-gulat, ei şi-ar educa imediat copiii în acest fel, dar cum la Nuşfalău există tra-diţia ca ţiganii să fie folosiţi numai la munci sporadice, când se găseşte ceva de lucru […] ceea ce afectează şi copiii. Dar […] văd şi schimbări pozitive, da […]” (Şcoala profesională, secţia română)

Realizări şi impedimente

În capitolele precedente am prezentat, pe scurt, unele aspecte ale educa-ţiei copiilor de etnie romă din Nuşfalău. În toate cele patru instituţii de învă-ţământ (grădiniţa, şcoala generală, şcoala secundară şi şcoala profesională), copiii romi sunt integraţi în sistemul de învăţământ general. Din punct de ve-dere formal, educaţia din Nuşfalău este integrată, fără discriminare pe baza unor criterii etnice, de gen, de religie sau de statut social (în urma unor încer-cări eşuate de a separa clasele în funcţie de anumite variabile). Dacă privim însă de mai aproape această formă de educaţie integrată, imaginea va părea mult mai nuanţată şi mai puţin pozitivă.

Majoritatea copiilor romi nu merg la grădiniţă. Cei înscrişi la grădiniţe-le de stat sunt priviţi categoric mai favorabil de către profesorii din şcoala generală şi din cea secundară. Cei care frecventează aşa-numita „grădiniţă ţigănească” nu au un program regulat. Programul educaţional al „grădiniţei ţigăneşti” este diferit de cel al grădiniţei de stat, dar este considerat satisfă-cător pentru începerea studiilor elementare. Copiii romi sunt înscrişi în cea mai mare parte în clasele cu limba de predare română. Cei înscrişi în clasele maghiare sunt, din nou, evaluaţi mai favorabil decât colegii lor de la secţia ro-mână. În nici una din cele două situaţii elevii romi nu învaţă în limba lor ma-ternă. Trebuie menţionat faptul că romii din Nuşfalău vorbesc limba romani în familie şi în situaţii informale, însă în situaţiile formale sau în comunicarea cu „moşierii” folosesc preponderent maghiara (Toma 2006). De aceea, chiar dacă se crede, în general, că sunt înzestraţi cu aptitudini lingvistice extraor-dinare, copiii romi îşi încep educaţia şcolară cu un dezavantaj considerabil: ei trebuie să comunice şi să înveţe într-o limbă străină.

„Şi ai apoi copiii romi care vin rar la ore şi abia ştiu să diferenţieze formele grafice ale literelor […] sau copii care nu ştiu nimic, dar chiar nimic, care vor-besc numai pe limba romani. Pentru a comunica cu ei, trebuie să folosesc un traducător, căci sunt câţiva repetenţi care au învăţat ceva română, ei mă ajută


150

şi traduc […] Este foarte greu să îi înţelegi, să înveţi câteva cuvinte în limba ro-mani […] Dar ei învaţă limba foarte repede, iar dacă ar veni în mod regulat, ar putea învăţa şi mai rapid […]” (Şcoala generală, secţia română.)

Problema considerată cea mai gravă legată de educarea copiilor la Nuşfa-lău constă în frecventarea neregulată a şcolii. Potrivit estimărilor directorului şcolii, numai 30% dintre copiii romi frecventează în mod regulat orele, majori-tatea vin la şcoală mai mult sau mai puţin frecvent, dar există şi unii care sunt înscrişi numai oficial, fără să vină deloc. Cei care frecventează regulat orele de curs au o situaţie familială şi economică stabilă. Unii dintre aceştia nici nu doresc să se autoidentifice ca fiind romi. Ei şi familiile lor se declară maghiari şi sunt consideraţi romi numai în baza heteroidentificării din partea profesori-lor. Cei care frecventează şcoala mai mult sau mai puţin regulat oferă explicaţii diverse: cazuri de boală, lipsa de bani, nevoia de a-şi ajuta părinţii la muncă sau de a avea grijă fie de fraţii şi surorile mai mici, fie de membrii familiei de vârstă înaintată, respectiv, în unele cazuri, aceşti elevi îşi întemeiază deja pro-priile familii. Cele mai multe familii de acest fel sunt din Brazilia şi locuiesc în case cu o singură cameră, în care stau îngrămădite trei sau chiar patru gene-raţii (familia extinsă); părinţii nu lucrează, singurul venit regulat îl reprezintă alocaţia de stat pentru copil sau, în unele cazuri speciale, pensia bunicilor.

Din categoria acestor copii provin şi cei care nu au reuşit să îndeplinească cerinţele stabilite de curriculum, repetenţii. Profesorii au declarat în unanimi-tate că este în interesul copilului de etnie romă să absolve cel puţin două clase elementare, astfel încât mai târziu să poată recupera ceea ce a pierdut din ca-uza frecventării neregulate a şcolii. Problema neabsolvirii este, din nou, mult mai complexă decât ar părea la prima vedere.

În faţa profesorilor apare o dilemă dublă:1. dacă elevul rămâne repetent ori de câte ori este necesar, şansele aban-

donului şcolar înainte de absolvirea clasei a VIII-a cresc semnificativ. Mai mult decât atât (ceea ce reprezintă într-adevăr o problemă foarte gravă a claselor cu limba de predare română), clasele ar putea fi desfiinţate, iar profesorii şi-ar pierde locul de muncă;

2. dacă lasă copilul să treacă clasa chiar dacă nivelul de cunoştinţe al aces-tuia este mai scăzut faţă de cel al colegilor maghiari şi români, discre-panţele dintre ei cresc în fiecare an.

„Dacă vin numai uneori, nu pot să fac nimic cu ei […] îi pot spune să stea jos şi să scrie […] dar sunt unii care repetă clasa a doua sau a treia oară, am un copil care a rămas corigent de două ori şi este încă în clasa a III-a […] el ştie deja să scrie şi poate copia textul de pe tablă şi ştie să socotească, dar cel care nu vine de la început în clasa I […] şi este lăsat să treacă nu ştie nici măcar atât […] Căci este adevărat, […] sunt mai puţini elevi decât ar fi necesar […] şi trebuie

151


să-i lăsăm să treacă clasa. Dacă îl las corigent, eu rămân fără clasă. Acestea sunt condiţiile. Aş putea să îl las corigent, aş avea tot dreptul. Pentru că nu în-vaţă destul ca să treacă clasa. Dar atunci am pierde clasele […] asta este pro-blema” (Şcoala generală, secţia maghiară.)

Or, nivelul de cunoştinţe şi eficienţa educaţiei oglindesc fidel aceşti factori.„Pur şi simplu nu am suficient timp la dispoziţie să mă ocup de fiecare copil

în parte. Se întâmplă rar ca un copil de etnie romă să înveţe să citească şi să scrie până la finalul primul an şcolar. În mod normal, ar trebui să mă ocup cu fiecare copil în parte, dar efectiv nu am timp. Iar dacă nu pot să îi învăţ aceste lucruri elementare, peste un an, în clasa a II-a, va fi deja prea târziu […]” (Şcoa-la generală, secţia maghiară.)

Majoritatea copiilor romi nu continuă şcoala după clasa a VIII-a sau după vârsta de paisprezece ani. Doar câţiva dintre ei trec de examenul de capacita-te. Cei care trec de examen (unul sau doi pe an), doresc, de obicei, să îşi conti-nue studiile la şcoala profesională din Nuşfalău sau la şcoala profesională din oraşul apropiat (de asemenea, unul sau doi elevi pe an, care provin din fami-liile mai bine situate).

Factori de motivaţie

De ce ar trebui să frecventeze şcoala copiii romi? Potrivit profesorilor, pen-tru că:

primesc toate cele necesare;•le sunt asigurate gratuit rechizitele şcolare şi nu trebuie să le cumpere;•unii dintre ei beneficiază de două mese calde pe zi, din partea bisericii baptiste;•primesc bani (alocaţia de stat pentru copil);•primesc haine şi ajutoare sociale de diferite tipuri;•sunt incluşi în planul guvernamental „Cornul şi laptele”;•dacă sunt înscrişi în clasele maghiare, pot primi burse de studiu din partea •Guvernului Ungariei.

Şi atunci de ce nu vin copiii romi la şcoală? Potrivit celei mai răspândite opinii, pentru că romii pur şi simplu nu sunt interesaţi de educaţie. Nu copiii sunt însă cei condamnaţi pentru această atitudine iresponsabilă faţă de educaţie, ci părinţii, care, la rândul lor, nu au frecventat şcoala.

Romii din Nuşfalău au fost tradiţional de religie reformată, dar în ultimul de-ceniu au început să îşi schimbe afilierea religioasă. O mare parte dintre romii din Brazilia au ales biserica neoprotestantă care, la fel ca şi cea reformată, se implică în sprijinirea membrilor nevoiaşi. Unul dintre aceste programe sociale prevede acor-darea a două mese calde zilnic pentru copiii care merg la şcoală. Pe lângă aceasta, au fost angajate din partea bisericii două femei de etnie romă care au absolvit liceul


152

pentru a ajuta copiii să înveţe şi să îşi pregătească temele de casă atunci când pri-mesc. Aceşti copii sunt înscrişi în clasele cu limba de predare română.

Programele Guvernului Ungariei acordă un mic ajutor financiar pentru fi-ecare copil înscris la secţia maghiară din clasa I până în clasa a XII-a. Înainte de anul şcolar 2004/2005, una dintre condiţiile de eligibilitate a constat în deţinerea unei „cărţi de identitate maghiară”, pe care au urmărit să o obţină şi o parte dintre romi. După acel an, „cartea de identitate maghiară” nu a mai constituit însă o condiţie pentru obţinerea celor 20.000 de forinţi, astfel încât romii nu au mai arătat interes pentru această legitimaţie. Unul dintre motivele promovării acestui program în rândul romilor a constat în creşterea număru-lui elevilor înscrişi în clasele maghiare.

Guvernul României prevede acordarea de rechizite şcolare pentru fiecare co-pil şcolarizat. Acest pachet constă în manuale, caiete, stilou şi creioane, blocuri de desen, hărţi etc. Singura condiţie este ca familia să demonstreze cu documente că veniturile totale ale familiei nu depăşesc o treime din salariul mediu lunar. Teore-tic, aproape toate familiile de romi fac parte din această categorie, dar din punct de vedere practic nu au acces la acest ajutor din cauza lipsei documentelor cu care şi-ar putea atesta nivelul de venituri. Puţini dintre ei pot să demonstreze în acest fel că primesc ajutorul de şomaj. Profesorii au încercat să găsească o soluţie de compromis prin redistribuirea rechizitelor oferite de Ministerul Educaţiei în si-tuaţia în care câte o familie de etnie maghiară sau română nu are nevoie de aces-tea. În acest caz, profesorii trebuie să se confrunte însă cu o altă problemă. După ce redistribuie rechizitele copiilor romi, se întâmplă ca încă în aceeaşi zi părinţii să pornească în sat din casă în casă, încercând să vândă rechizitele.

„Dacă i le dau pe toate odată, le vând imediat prin sat. Aşa că nu i le dau pe toate. Le dau numai cinci caiete pentru scris şi cinci pentru matematică. Rechizitele rămase le păstrăm aici în şcoală, sub lacăt. Dacă nu le folosesc în timpul anului, şi mai bine, pentru că rămân pe anul viitor. […] Or, de obicei nu le folosesc pe toate […] căci dacă nu i le dau pe toate, nu rup paginile, nu aprind focul cu hârtia şi nu mai vând caietele. […] Ei vând tot ce se poate, absolut ori-ce.” (Şcoala generală, secţia maghiară)

Alocaţia de stat pentru copil este de 24 lei (aproximativ 8 USD) lunar. Fie-care copil primeşte la începutul anului şcolar un carnet de cec. Alocaţia repre-zintă unul dintre factorii „determinanţi” pentru care copiii romi frecventează cursurile şcolii, fiindcă pentru a ridica banii este necesară semnătura direc-torului şcolii. Elevii cu peste patruzeci de absenţe nemotivate pe luna în curs pierd dreptul la alocaţie în luna respectivă. În aceste condiţii, copiii romi frec-ventează şcoala mai ales în săptămâna acordării alocaţiei.

„Dacă îi trec absenţi pe fiecare zi, ar trebui să invalidez pagina curentă din carnetul de cec. Dacă copilul a lipsit mai mult de patruzeci de ore. Dar dacă le

153


iau cecul, ce vor face fără banii aceia?[…] Iar aceste cecuri tot apar pe la maga-zine, ei plătesc cu aceste file. Problema nu este că plătesc cu fila respectivă, ci faptul că, de obicei, cumpără produse cu valoare mai mare de 240.000 de lei «vechi». Or, astfel tot ei pierd.” (Şcoala generală, secţia maghiară.)

În sfârşit, în ceea ce priveşte programul „Cornul şi laptele” al Ministerului Educaţiei, nici acesta nu oferă o motivaţie suficientă pentru frecventarea şcolii de către copiii romi.

Şcoala profesională din Nuşfalău este în situaţia cea mai norocoasă, pentru că are posibilitatea de a oferi burse sociale în valoare de 180 lei (aproximativ 55 USD) lunar. Această sumă reprezintă un ajutor social din partea guvernului, de care beneficiază majoritatea elevilor de la şcoala profesională din categoria celor care nu au reşedinţa în localitate şi pot dovedi că veniturile familiei lor nu depă-şesc o treime din salariul mediu lunar. Există şi un ajutor social de alt tip, accesibil nu numai pentru elevii de etnie romă, al cărui criteriu de eligibilitate este şi unul social. Potrivit legii, fiecare elev din familiile cu venituri sub limita stabilită pri-meşte o anumită sumă de bani, ceea ce nu oferă însă un ajutor prea mare pentru copii şi familiile acestora, deoarece în regiunile subdezvoltate numărul copiilor din familii sărace este mult mai mare decât în alte şcoli (spre exemplu, cele din judeţul Cluj), iar suma distribuită fiecărei şcoli este una fixă. Această sumă ar tre-bui să fie distribuită însă între cei nevoiaşi. În prezent însă, cu cât şcoala este mai săracă, cu atât este mai mică şi suma ajutorului social pentru elevi.

Concluzii

Scopul principal al acestui studiu a fost să ofere o abordare cuprinzătoare a problemei educaţiei romilor din Nuşfalău. În acord cu abordarea lui Bourdieu, considerăm că educaţia reprezintă o problematică mult mai complexă decât cea a dezvoltării şi a organizării unei instituţii. Instituţia educaţiei nu poate fi abordată doar în limitele propriului context, similar modului în care nici pro-blema generală a minorităţii rome nu poate fi tratată izolat de contextul mai larg al societăţii în care aceasta trăieşte.

Rezultatele cercetării au atras atenţia asupra faptului că romii din Nuşfalău trăiesc în condiţii de sărăcie extremă, segregaţi din punct de vedere spaţial de ma-joritatea localnicilor din sat. Segregarea spaţială este reflectată şi de relaţiile dintre romi şi ne-romi. Interacţiunile dintre cele două grupuri pot fi descrise în termeni economici chiar şi în acele cazuri în care tipul de interacţiune ar implica relaţii de prietenie sau de încredere adâncă (Toma 2009: 216–217). În ceea ce priveşte re-laţiile economice, acestea ar putea fi descrise în termenii unei cooperări duble. Pe


154

de o parte, populaţia ne-romă acceptă prezenţa romilor în localitate din motive funcţionale. Pe de altă parte, pentru populaţia romă, coexistenţa şi interacţiunea cu populaţia ne-romă reprezintă o condiţie necesară pentru supravieţuire.

Chiar dacă la un nivel cognitiv reprezentările legate de diferite grupuri de romi se deosebesc între ele, acest lucru nu este prezent în interacţiunea zilnică dintre romi şi ne-romi. Proximitatea poate oferi posibilitatea deconstruirii ste-reotipurilor legate de romi, însă aceste relaţii nu sunt suficient de puternice. Pe lângă aceasta, fiindcă unii ne-romi săraci practică aceleaşi activităţi margi-nale ca romii şi trăiesc în apropierea acestora, ei riscă să fie consideraţi inferi-ori faţă de restul populaţiei. Luând în considerare toate aceste aspecte, putem conchide că romii sunt integraţi în structura economică şi socială a satului, acest lucru înseamnă însă armonizarea mai multor moduri de viaţă diferite şi presupune complementaritatea activităţilor economice, integrarea fiind, prin urmare, una de tip funcţional. Regulile şi normele integrării sunt stabilite de populaţia ne-romă, în cel mai fericit caz în urma unui proces de negociere.

Aspectele prezentate mai sus sunt reflectate şi de caracteristicile educaţiei din Nuşfalău. Procesul de educare al copiilor romi este unul de tip integrativ. De la copiii romi se aşteaptă să frecventeze şcoala ca orice alt copil din sat. Însă, în timp ce atât românii, cât şi maghiarii au în şcoală secţii cu predare în limba maternă, romilor nu li se acordă decât posibilitatea alegerii între clasele cu limba de predare română sau maghiară, chiar dacă limba maternă a aces-tora este romani. În şcoală nu există profesori specializaţi în educarea minori-tăţilor etnice; curriculumul pentru minorităţi nu este specializat.

În rândul profesorilor există un puternic consens referitor la ineficienţa edu-caţiei segregate. Mai puţin puternic, dar semnificativ este şi consensul părinţilor – romi şi maghiari – referitor la faptul că este în interesul copilului de etnie romă şi chiar al comunităţii dacă copiii romi sunt educaţi împreună cu maghiarii şi cu românii. Pe parcursul discuţiilor purtate cu părinţii nu am putut identifica sem-ne ale intoleranţei sau ale unor tendinţe segregaţioniste; dimpotrivă, părinţii sprijină integrarea romilor în şcoala majorităţilor etnice. Discursul maghiarilor şi al românilor continuă să fie bazat însă pe stereotipuri negative: opinia gene-rală este că romii trebuie civilizaţi, începând cu părinţii romi, fiindcă cei care au reuşit să iasă din starea de sărăcie nu mai pot fi numiţi ţigani.

Unele dintre problemele cele mai grave cu care profesorii sunt obligaţi să se confrunte sunt reprezentate de rata ridicată a absenteismului şi a abando-nului şcolar în rândul copiilor romi, precum şi de rezultatele şcolare slabe ale acestora. Cu toate că majoritatea profesorilor au menţionat diferenţele cultu-rale dintre romi şi celelalte grupuri etnice, ei nu vorbesc şi despre posibilitatea modificării curriculumului pentru copiii romi în concordanţă cu caracteristi-cile culturale ale acestora sau despre introducerea unor cursuri facultative de

155


limba română. Diferenţele culturale subliniate de profesori au fost invocate ca factori explicativi pentru prăpastia economică dintre comunităţile diferite.

Incapacitatea sistemului de învăţământ de a integra copiii romi trebuie pusă pe seama interacţiunii complexe dintre factori politici, socioeconomici, ideologici, culturali şi instituţionali, care au aceeaşi natură dinamică şi se schimbă în funcţie de contextul de care ne ocupăm. În şcolile sau clasele segregate, calitatea educa-ţiei este mult mai redusă faţă de restul sistemului de învăţământ public. De ase-menea, numărul elevilor care îşi continuă studiile elementare în licee este extrem de redus, iar numărul analfabeţilor funcţionali este mult mai ridicat faţă de media naţională. Cu toate acestea, am constatat că, atât în ceea ce priveşte populaţia ge-nerală, cât şi comunitatea romilor în special, distribuirea elevilor în clase pe baza diferenţelor culturale şi a nivelului de cunoştinţe nu facilitează nici succesul şco-lar, nici depăşirea inechităţilor. Cele mai bune experienţe educaţionale îşi au origi-nea în contextul şcolii şi se extind de aici asupra întregii comunităţi. Participarea egală în comunitate şi în şcoli reprezintă motivaţia cea mai puternică pentru dez-voltarea comunităţii şi contribuie inclusiv la calitatea educaţiei.

Am observat, totodată, şi faptul că, pe parcursul procesului educaţional, profesorii nu încurajează recunoaşterea culturală a copiilor romi în mediul şcolar. Această lipsă se exprimă la mai multe niveluri în cadrul sistemelor edu-caţionale. Toate acestea au un efect şi asupra formării profesorilor şi a tuturor angajaţilor din sectorul învăţământului. De asemenea, lipsa de recunoaştere a romilor se manifestă şi sub forma conţinuturilor curriculare specifice în cadrul materialului şcolar. Cu toate acestea, în situaţia în care nu vor fi încadrate în strategii politice conştient articulate în aşa fel încât să compenseze inechităţi economice fundamentale, iniţiativele politicii educaţionale nu vor putea avea decât un succes limitat în privinţa înlăturării barierelor din calea integrării co-piilor romi. Trebuie acordată o atenţie mai mare modului în care inechităţile sunt reproduse în cadrul interacţiunilor complexe dintre aspectele culturale, sociale şi materiale ale factorilor reprezentaţi de reşedinţă, şcoală şi politici-le oficiale. În sfârşit, întregul proces de elaborare a politicilor oficiale trebuie regândit, deoarece una dintre caracteristicile cele mai negative ale politicilor curente şi ale sistemului educaţional din România constă în faptul că supraes-timează puterea legii şi suprageneralizează implementarea politicilor sociale. Realitatea socială pune însă sub semnul întrebării practica adânc înrădăcina-tă de elaborare a unor strategii şi proiecte de sus în jos, în loc de investigarea nevoilor de la baza sistemului („grass-roots”).


156

Bibliografie

BĂICAN Eugen – PERVAIN Augustin 1998 Representations and Attitudes of the Population against the Gypsies, Medi-

cines sans frontiers, Romania.BROWN, F. – HUNTER, R. C. 1995 Introduction. Privatization of Public School Services. Education and Ur-

ban Society 27 (2) 107–113.CAHN, C. – CHIRICO, D. 1999 A Special Remedy: Roma and Schools for the Mentally Handicapped in the

Czech Republic. Country Report Series. European Roma Rights Center, Budapest.

COzMA, T. – CUCOS, C. – MOMANU, M. 2000 The Education of Roma Children in Romania: Description, Solutions, In-

tercultural Education, 11. 281–288.FLECHA, R.1999 Modern and Postmodern Racism in Europe: Dialogic Approach and Anti-

racist Pedagogies. Harvard Educational Review. (69) 150–171.FLECK Gábor – RUGHINIŞ Cosima 2008 Come Closer. Inclusion and Exclusion of Roma in Present-Day Romanian

Society. Human Dynamics, Bucharest.FORBES, H. D. 1997 Ethnic Conflict. Commerce, Culture, and the Contact Hypothesis. Yale Uni-

versity Press. New Haven and London. GARCIA, R. – SILVA, A. – YUSTE, M. – FLECHA, R.2009 From Obama to Samara: What Changes do the Spanish Education Sys-

tem and the Roma Movement Have to Make so that One Day it will be Possible for a Roma Woman to be President? Psychology, Society & Edu-cation 1. (1)

GóMEz, J. – VARGAS, J. 2003 Why Romà do not like mainstream schools: voices of a people without

territory. Harvard Educational Review. (73) 559–590.ILG, J. Timothy – MASSUCCI, D. Joseph 2003 Comprehensive Urban High School. Are there Better Options for Poor

and Minority Children? Education and Urban Society 36. (1)KISS Tamás – FOSzTó László – FLECK Gábor (eds.)2009 Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din Ro-

mânia. Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – Kriterion, Cluj-Napoca.

157


MARSHALL, T. H.1964 Citizenship and Social Class. Class, Citizenship and Social Development.

Essays. 65–122.MCDONALD, C. 1999 Roma in the Romanian Educational System: barriers and leaps of faith.

European Journal of Intercultural Studies 10. (2).MCDONALD, Christina – KOVÁCS Judit – FÉNYES Csaba2001 The Roma Education Resource Book. Open Society Institute, Budapest.MEEKS, Loretta F. –MEEKS, Wendella A. –WARREN, Claudia A.2000 Racial Desegregation – Magnet Schools, Vouchers, Privatization, and

Home Schooling. Education and Urban Society 33. (1) 88–101.NODEN, Philip2000 Rediscovering the Impact of Marketization: dimensions of social

segregation in England’s secondary schools, 1994–1999. British Journal of Sociology of Education 21. (3) 371–390.

RĂDULESCU, Dan Constantin2006 Învăţământul românesc 1949–1989 – între derivă şi recuperare institu-

ţional-funcţională. Calitatea vieţii XVII. (3–4) 307–318.RAFFEL, Jeffrey 1998 A Historical Dictionary of School Segregation and Desegregation. Greenwood

Press, Westport, Conencticut.RAŢ, Cristina2005 Romanian Roma, State Transfers, and Poverty. International Journal of

Sociology 35. (2) 85–93.REID, I.1997 Inequality and Education in Britain in the 1990s: a diagnosis and pre-

scription. Research in Education 57. 12–24.RICKLES, Jordan – ONG, Paul M. – McCONVILLE, Shannon – HOUSTON, Doug2001 Relationship Between School and Residential Segregation at the Turn of

the Century. In: Metropolitan America in Transition. UCLA.RINGOLD, Dena2000 Education of the Roma in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges.

World Bank Report.STĂNCULESCU, Manuela Sofia –BEREVOESCU, Ionica (eds.) 2004 Sărac lipit, caut altă viaţă. Editura Nemira, Bucureşti.SURDU Mihai 1999 Roma Children in Romania. Save the Children – UNICEFTEŞLIUC, Cornelia-Mihaela – POP, Lucian – TEŞLIUC, Emil Daniel2001 Sărăcia şi sistemul de protective socială. Polirom, Bucureşti.


158

TOMA Stefánia2006 Our Gypsy is More Decent than Other Gypsies. Ethnic Relations and Po-

verty in a Multiethnic Community in Romania. In: RUEGG, François – POLEDNA, Rudolf –RUS, Călin (eds.): Interculturalism and Discrimination in Romania. Policies, Practices, Identities and Representations. Freiburger, Socialanthropologische Studien, KIT Verlag Berlin.

2009 Ţiganul meu şi încrederea – relaţii economice informale într-o comu-nitate multietnică din Transilvania. In: KISS T. – FOSzTó L. – FLECK G. (eds.): Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România. Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minori-tăţilor Naţionale–Kriterion, Cluj-Napoca, 197–221.

zAMFIR, C. – zAMFIR, E. 1995 Dimensiuni ale sărăciei. Expert Publishing House, Bucureşti.zAMFIR, Cătălin2001 Situaţia sărăciei în România. Dimensiuni, surse, grupuri de risc. România

socială – Revistă de cultură şi analiză socială. (2)ADMINISTRAŢIA PREzIDENŢIALĂ. Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Ris-

curilor Sociale şi Demografice: Riscuri şi inechităţi sociale în România, septembrie 2009.

EDUMIGROM2008 Ethnic Differences in Education and Diverging Prospects for Urban Youth in

an Enlarged Europe. Country Report on Education: Romania. (eds. Enikő MAGYARI-VINCzE, HARBULA Hajnalka).

ERRC Country Report: State of Impunity: Human Rights Abuse of Roma in Ro-mania, September 2001, pg. 104–120. http://errc.org.

EUMAP-ESP-RI2007 10 Goals for Improving Access to Education for Roma, based on Reports

Equal Access to Quality Education for RomaOSCE2000 Report on the situation of the Roma and Sinti in the OSCE Area. Geneva,

Switzerland: Organization for Security and Co-operation in Europe, High Commissioner on National Minorities.

IES2002 Rural Education in Romania: Conditions, Issues and Development Strategies,

Institute of Educational StudiesWORLD BANK2003 Romania. Rural Education Project http://www-wds.worldbank.org/exter-

nal/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2003/05/03/000094946_03042404004823/Rendered/PDF/multi0page.pdf

159

incluziune adversă

Cristina RAŢ

incluziune adversă. Prestaţii sociale şi persistenţa sărăciei în rândul romilor din românia

Introducere

Acest studiu îşi propune să analizeze felul în care configurarea sistemu-lui de protecţie socială din România perioadei de tranziţie a constituit un factor structural ce a permis adâncirea diviziunilor sociale dintre popula-ţia romă şi cea majoritară, adăugând prejudecăţilor existente stigmatul de-pendenţei şi al abuzului de prestaţii sociale. Prima parte oferă o sinteză a evoluţiei principalelor măsuri de protecţie socială adresate categoriilor cu venituri reduse, argumentând că valoarea redusă a prestaţiilor sociale, biro-cratizarea excesivă şi condiţionările disciplinatoare au permis cronicizarea sărăciei în rândul unei părţi însemnate a populaţiei, dar afectând mai puter-nic familiile cu mulţi copii din mediul rural, cu un nivel de educaţie scăzut şi participare neregulată pe piaţa oficială a forţei de muncă. Conform studiilor existente (Fleck–Rughiniş 2008, Bădescu et al. 2007, CASPIS 2004, Raţ 2005, Ringold et al. 2003, Ringold 2000, UNDP 2003 şi 2005, zamfir 1992), o pro-porţie însemnată a familiilor rome are un asemenea profil sociodemografic, ceea ce creşte vulnerabilitatea faţă de inadvertenţele funcţionării statului bunăstării (welfare state).

Ineficienţa măsurilor de protecţie socială de a furniza mijloacele necesare depăşirii situaţiei de deprivare economică a întărit prejudecăţile negative faţă de „ţigani”, presupuşii „beneficiari” ai ajutoarelor sociale, ai alocaţiilor pentru copii şi ai altor forme de redistribuţie de stat. Deşi (sau poate exact pentru că) minoritatea romă a rămas aproape invizibilă în buletinele statistice care ra-portează despre sistemul de protecţie socială şi situaţia economico-socială a


160

populaţiei,1 „ţiganii” au devenit o categorie atât de vizibilă în discursul politic cotidian despre protecţie socială, sărăcie, „dependenţă” şi „nemuncă”. Discur-sul prezidenţial rostit cu ocazia lansării Raportului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor (22 februarie 2010) este ilustrativ în acest sens:

Dacă luăm toată lista de facilităţi pentru minoritarii romi, este clar că nu putem reproşa statului o indiferenţă. (…) Ştiţi foarte bine că avem un alt fenomen care se manifestă destul de pregnant; atunci când se ajunge la patru, cinci, şase copii, familia de romi se mulţumeşte să tră-iască din ajutorul social. Cred că trebuie să găsim soluţii aici. Nu putem stimula la nesfârşit acest tip de existenţă. (…) Până când însăşi mino-ritatea romă nu va fi conştientă de propria ei responsabilitate pentru a ieşi din situaţia dificilă în care se af lă, putem să scriem încă zeci de rapoarte guvernamentale şi de comisii prezidenţiale. Putem mări aju-torul financiar oricât, putem mări oricât alocaţiile sociale. (Traian Bă-sescu, Discursul prezidenţial rostit cu ocazia lansării Raportului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor, 22 februarie 2010, www.presidency.ro).

În rândul unui segment important al populaţiei de etnie romă, sărăcia con-stă nu doar în veniturile reduse şi în dotarea deficitară a gospodăriilor, dar şi în lipsa utilităţilor de bază (canalizare, electricitate, gaz metan), condiţii de lo-cuit inadecvate, mediu de viaţă poluat şi adesea izolat de facilităţile publice, accesul dificil la servicii publice şi bariere sociale impuse de deficitul de capital educaţional şi de prejudecăţile majoritarilor. Această situaţie a fost descrisă, în jargonul documentelor europene, ca o situaţie de „deprivare multiplă” care, prin acumularea şi adâncirea în timp a dezavantajelor sociale şi economice, conduce la „sărăcie şi excluziune socială” (Council of Europe 2001). Conceptu-alizarea o regăsim şi în strategiile naţionale de combatere a sărăciei şi de pro-movare a incluziunii sociale (CASPIS 2004, Ministerul Muncii, Familiei şi Ega-lităţii de Şanse 2006, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale 2008). Studiul de faţă nu îşi propune să analizeze situaţia de deprivare economică şi marginalizare socială cu care se confruntă multe persoane (rome şi non-rome) din România. Dar este important de subliniat că preconcepţiile negative împo-triva „ţiganilor” pot îngreuna considerabil participarea etnicilor romi la acele

1 Nici buletinele statistice ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, nici studiile de impact disponibile pe site-ul instituţiei nu oferă date privind gradul de aco-perire şi impactul prestaţiilor sociale în funcţie de etnia beneficiarilor.

161

incluziune adversă

instituţii sociale (instituţii educaţionale, de calificare profesională, piaţa forţei de muncă, sindicate, organizaţii civice, mass-media etc.) ce furnizează prin-cipalele pârghii pentru depăşirea situaţiei de sărăcie. Cu alte cuvinte, sărăcia poate fi altfel pentru etnicii romi nu pentru că sunt romi, ci pentru că sunt ca-talogaţi în mod peiorativ (şi uneori îşi asumă această etichetă) drept „ţigani”. Studiul de faţă încearcă să surprindă câteva dintre procesele sociale implicate în această dinamică a sărăciei şi a marginalizării, analizând felul în care siste-mul de protecţie socială din România creează condiţii de „incluziune adversă” (Sen 2000), ce conduc la menţinerea dezavantajelor.2

Statisticile descriptive privind influenţa prestaţiilor sociale asupra inciden-ţei şi a profunzimii sărăciei au funcţia de a permite comparaţii între felul în care persoanele rome şi ceilalţi ceţăţeni români au primit sprijin financiar prin sistemul de protecţie socială, dar construcţia lor a fost posibilă doar prin asu-marea unor compromisuri metodologice. Cel mai important compromis este chiar utilizarea variabilei „etnie”, ce ar trebui să corespundă unei experien-ţe identitare complexe (subiective şi, în acelaşi timp, comunitare): chiar dacă adoptăm soluţia facilă a apartanenţei etnice declarate de subiecţi, nu putem echivala influenţa „etniei” cu influenţa statistic semnificativă a variabilei et-nie. Aplicarea metodelor de analiză statistică multivariată este adesea atrac-tivă (şi studiul de faţă le va utiliza – sic!) pentru că promite soluţii tehnice pen-tru un impas analitic, dar, evident, ignoră faptul că problema se articulează la un alt nivel: dilema conceptualizării etniei şi operaţionalizarea sa în variabile statistice, efort asumat deja de o serie de cercetători sociali (zamfir 1992, Sze-lényi–Ladányi 2002, Stewart 2002, Toma 2005, Fleck–Rughiniş 2008) după care şi abordarea de faţă a căutat să se ghideze. Izolarea factorului etnic, mai precis a apartenenţei etnice asumate, de alţi factori structurali, ce dau contex-tualitate şi particularitate istorică experienţei etniei, rămâne însă o limită im-portantă a acestui demers, tocmai datorită faptului că încearcă să pătrundă în cercul vicios al relaţiei dintre marginalizarea socială a romilor şi stigmatizarea „ţiganilor”. Prin urmare, nu se va discuta atât despre etnicii romi, cât despre stereotipiile de „ţigan” şi politicile sociale care au permis articularea versiuni-lor contemporane ale acestor stereotipii.

2 „… while exclusion is one route to capability failure and poverty, what may be called unfavourable inclusion can also be a considerable danger. Indeed, many problems of deprivation arise from unfavourable terms of inclusion and adverse participation, rather than what can be sensibly seen primarily as a case of exclusion as such” (Sen, 2000:29).


162

Excluziune socială

„Riscul de sărăcie şi excluziune socială” este conceptualizarea uzuală în ra-poartele strategice de politică socială elaborate de Comisia Europeană şi reco-mandate statelor membre (Atkinson 1998, Council of Europe 2001, Atkinson et al. 2002, Begg–Berghman 2002, Ferrera–Matsaganis–Sacchi 2002). Dincolo de faptul că această abordare eufemizează situaţia de sărăcie cronică, prezentând drept „risc” ceea ce este o realitate trăită de o parte însemnată a populaţiei, în special în Europa de Est, conceptualizarea ignoră antagonismele de interes din societate şi elimină din discuţie câteva probleme de fond precum persistenţa in-egalităţii şanselor şcolare, diviziunea dintre sectorul primar şi sectorul secundar pe piaţa forţei de muncă, reprezentarea politică, polarizarea socială (Sen 2000, Lister 2000, Szalai 2005). Castel (2003) consideră că noţiunea de „excluziune socială” induce impresia falsă că procesele sociale responsabile pentru deza-vantajele cu care se confrută anumite categorii ale populaţiei se petrec undeva la periferia societăţii, deşi aceste procese se articulează, de fapt, exact în „cen-tru”, în modalităţile istorice de organizare socială, în interferenţele particulare dintre relaţiile de muncă, protecţie socială şi participare politică. În cazul mino-rităţii rome din România, lipsită de drepturile civile individuale până în 1852 şi de drepturile culturale colective de minoritate etnică până în 1990, marginaliza-rea politică a impus ca pattern de succes economic fie asimilarea, fie detaşarea de instituţiile statale oficiale şi intrarea în zona „gri” sau „neagră” a economiei.

Anthias (2001) argumentează că utilizarea conceptului de „excluziune so-cială” plasează într-o zonă obscură agenţii responsabili pentru acest proces, simplificând atât reprezentarea asupra indivizilor (care pot fi catalogaţi drept victime sau blamaţi pentru situaţia de precaritate cu care se confruntă), cât şi asupra structurilor sociale, minimalizând importanţa inegalităţilor sociale şi a ierarhiilor sociale existente:

Unul din pericole este reducerea subiecţilor proceselor de „excluziune socială” fie la statutul de victime pasive, fie la agenţi intenţionali în aces-te procese denigratoare [...]. Prin focalizarea pe cei „excluşi”, atenţia se îndreaptă prea mult spre baza ierarhiei sociale, ceea ce nu permite eva-luarea formelor de inegalitate şi a ierarhiilor sociale. (Anthias 2004)

Stewart (2002) atrage atenţia că utilizarea conceptului de „underclass” pentru analiza situaţiei etnicilor romi în Europa poate genera confuzii şi in-terpretări tendenţioase. În cercetarea „Poverty, Ethnicity and Gender in Tran-sition Countries” (PEGEE), Szelényi şi Ladányi (2000) au susţinut ideea existen-ţei unui „underclass structural” al romilor, similar poziţiei afroamericanilor în

163

incluziune adversă

ghettourile marilor metropole postindustriale (Wilson 1992), detaşându-se însă explicit de normativitatea peiorativă a termenului de „underclass”, aşa cum a fost utilizat în presa americană şi anglo-saxonă. Cu toate acestea, relatează Ste-wart (2000: 136–143), dezbaterile mediatice care au urmat prezentării cercetă-rii s-au încadrat într-o paradigmă moralizatoare a unui „underclass cultural” periculos, conform accepţiunilor lui Murray (1990), Mead (1992) sau Auletta (1991), de care autorii s-au dezis. Deşi Szelényi şi Ladányi şi-au schimbat ulte-rior registrul conceptual în cel al excluziunii sociale (vezi, de exemplu, Ladányi şi Szelényi, 2004), importul unei viziuni moralizatoare îndreptate spre discipli-narea acestui „underclass” corupt s-a produs deja. „Mitul culturii dependenţei” (Dean–Taylor-Gooby 1992) a pătruns în repertoriul discursiv cotidian.

Poziţia organizaţiilor non-guvernamentale angajate în promovarea drep-turilor persoanelor de etnie romă este criticată în mod similar de Stewart (2002), ce argumentează că discursul în termeni de „acte rasiste” este inadec-vat pentru a surprinde natura conflictului interetnic, ce are o dimensiune is-torică importantă, marcată de schimburi economice informale între populaţia romă şi non-romă (Stewart 2002, Toma 2005).

În opinia lui Dean şi Taylor-Gooby, termenul de „underclass” serveşte drept „un repertoriu conceptual pentru minorităţile care refuză conformarea […]. Efectul advers al conceptului de underclass este că, în loc să definească cine sunt cei marginalizaţi, îi marginalizează pe cei pe care îi defineşte” (Dean–Tay-lor-Gooby 1992: 44). Barry (1998) argumentează că noţiunea de „excluziune socială” are relevanţă analitică pentru că „lipsa de empatie dintre majoritari şi minoritari izolaţi social permite politicienilor ambiţioşi să îşi urmărească scopurile prin demonizarea şi, până la urmă, dezumanizarea minoritarilor” (Barry 1998: 18–19).

Desemnarea „incluziunii sociale” drept opusul dezirabil al „excluziunii so-ciale” este considerată de Anthias (2001) ca fiind problematică în aceeaşi mă-sură, deoarece „incluziunea” poate lua şi forma exploatării economice sau a asimilării culturale, creând alte forme de dezavantajare şi uneori înrăutăţind şi mai mult situaţia categoriei iniţial excluse. Această teorie explicativă sună plauzibil şi pentru condiţia romilor din România, o ilustrare sugestivă fiind aplicarea Legii fondului funciar din februarie 1991 (Legea 18/1991), care a permis autorităţilor locale să acorde proprietate funciară şi familiilor care nu deţinuseră pământ înainte de colectivizarea şi naţionalizarea comunistă. De această măsură au beneficiat şi o serie de familii rome din mediul rural. Dar împroprietărirea nu a fost însoţită nici de programe de microcreditare care să confere posibilitatea achiziţionării echipamentelor necesare cultivării tere-nurilor agricole, nici de programe de consiliere sau pregătire profesională în domeniul agricol. Prin urmare, etnicii romi, care în mod tradiţional nu aveau


164

îndeletniciri agricole şi nici nu deţineau capital financiar suficient pentru a putea amenaja o fermă sustenabilă, nu îşi puteau asigura necesităţile pe baza terenului agricol primit. Când a intrat în vigoare Legea ajutorului social (Le-gea 67/1995), care condiţiona acordarea prestaţei de o valoare maximă a te-renurilor agricole aflate în posesia gospodăriei, multe familii rome şi-au vân-dut proprietăţile agricole, adesea sub preţul real al acestora, pentru a deveni eligibili pentru ajutor social. În alte situaţii, autorităţile locale le-au impus re-nunţarea la proprietatea funciară primită pentru a putea beneficia de ajutor social. Deoarece valoarea ajutorului social, în termeni reali, a scăzut conside-rabil după 1995 şi în localităţile mai sărace s-a renunţat la plata prestaţiei la doar câţiva ani după apariţia legii, ideea acordării de terenuri agricole familii-lor rome a fost relansată de grupul parlamentar al minorităţilor în iunie 1998. Dezbaterile parlamentale ocazionate de această propunere sunt ilustrative pentru termenii în care s-a definit problema.3 Elaborarea cadrului normativ necesar atribuirii în proprietate a unor terenuri agricole familiilor rome din mediul rural a fost adoptată abia prin H.G. 256/martie 2003, dar, în lipsa unor imperative clare adresate autorităţilor locale, efectul a fost infim.

În acest fel, multe gospodării rurale fără alte surse de venit decât munca informală şi prestaţiile sociale au ajuns într-o situaţie de „capcană a sărăciei”, în care li se reproşa vânzarea terenurilor agricole primite „de la stat” şi ape-lul la ajutor social, deşi niciuna dintre cele două măsuri sociale nu constituia un suport real pentru depăşirea situaţiei de precaritate. În comunităţile rura-le, unde munca agricolă are o dimensiune simbolică importantă şi prestigiul social este conferit în primul rând de calitatea de „bun gospodar”, vânzarea proprietăţii agricole este sancţionată simbolic şi delegitimează revendicările la bunul public sau la ajutor social (Stewart 2002, Toma 2005).

3 Este ilustrativă în acest sens intervenţia deputatului Vasile Lupu (autorul controversatei „Legi Lupu” – Legea 1/2000 privind retrocedarea proprietăţilor funciare naţionalizate) din Camera Deputaţilor, în data de 15 iunie 1998: „Sigur, n-ar fi rău să-i învăţăm pe romi să lucreze pământul. Dar cred că mai este nevoie de un studiu sociologic aprofundat asupra înclinaţiei acestei etnii de a lucra pământul. Iată, eu îmi amintesc că în ‘96 am fost invitat într-un sat de romi, la Glodenii Gândului, judeţul Iaşi, care mi s-au plâns că primarul le-a luat pământul cu care au fost împroprietăriţi. Ce era de fapt acolo? Comisia locală de fond funciar atribuise câte o jumătate de hectar de familie. Când a venit acea lege, reglementând ajutorul social, primăria le-a condiţionat ajutorul social de renunţarea la teren. Au renunţat cam toţi la teren, vreo sută şi ceva de familii. Ajutorul social a ţinut două luni, timp în care primarul a redistribuit terenul şi, apoi, cu scandal la prefectura Iaşi că, de fapt, vor ajutor social, şi nu teren. Acum, sigur, nu spun că romii, ştiu eu, nu ar avea chiar nici o înclinaţie de a lucra pământul. Cred că experimental, ar trebui să vedem, cu titlu de investigaţie ar trebui să cercetăm, câţi romi au păstrat sau au lucrat terenurile care le-au fost atribuite în proprietate prin Legea nr. 18/1991, şi apoi să luăm o asemenea decizie” (Stenogramele dezbaterilor din Camera Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.home).

165

incluziune adversă

O privire prin găurile plasei de siguranţă: despre protecţie socială în perioada de tranziţie

The double bind of welfare is struck: welfare recipients ought not need that which demonstrably they do need (Culpitt 2001: 194).

În „Sărac lipit, caut altă viaţă!” (2003) Manuela Stănculescu şi Ionica Berevo-escu critică dictonul zelos al asistenţilor sociali „Nu da peşte săracului, ci învaţă-l cum să pescuiască!”, arătând spre bălţile secate (a se citi „criza locurilor de mun-că”) şi undiţele din ce în ce mai şubrede (valoarea scăzută de piaţă a competen-ţelor profesionale şi a capacităţii de muncă a şomerilor de lungă durată). Câţiva ani mai târziu, criza economică şi spectrul imposibilităţii de a gestiona deficitul bugetar în 2010 au condus în România la o contestare a legitimităţii principiului redistributiv progresiv, considerându-se că acesta „încurajează nemunca” şi cre-ează un deficit de forţă de muncă în domeniile economice mai puţin atractive, dar necesare. În discursul său din 10 mai 2010, preşedintele României a declarat că:

Sunt un adversar al venitului minim garantat. Este programul care îţi ga-rantează banii pe nemuncă. Rog Guvernul să aibă în vedere ca acest pro-gram să fie redus strict la cei care au nevoie. […] Sunt mulţi însă care stau şi primesc venitul minim garantat şi nu se duc să culeagă o prună din livadă. Mergeţi în mediul rural şi veţi vedea că nimeni nu merge să muncească cu ziua. Sunt realităţi create din strategia voastră, a politicienilor. (Discursul preşedintelui României la întrevederea cu grupurile parlamentare ale PDL, UDMR şi deputaţilor independenţi, Parlamentul României, 10 mai 2010).4

Alternativa „culesului de prune” ca soluţie la sărăcie şi „nemuncă” a in-trat astfel în repertoriul conservator-disciplinatoriu, ca un imperativ metaforic adresat posesorilor de forţă de muncă neutilizată de a-şi asigura subzistenţa prin activitate economică proprie în zona gri a muncilor informale, sezoniere.

În România perioadei de tranziţie postsocialistă, măsurile de protecţie socială ţintite către categoriile sărace au fost implementate, comparativ cu reformele din ţările învecinate, cu multă întârziere (Teşliuc–Pop–Teşliuc 2001, Popescu 2004). Legea privind acordarea de ajutor social a fost promulgată abia în 1995 (Legea 67/1995), dar pentru că fondurile necesare plăţii prestaţiei trebuiau asigurate în

4 Varianta audio a discursului prezidenţial este disponibilă on-line: http://www.hot-news.ro/stiri-politic-7255231-audio-spus-traian-basescu-pedelistilor-intalnirea-usile-inchise-parlament.htm (mai 2010).


166

totalitate din bugetele locale, plata propriu-zisă a prestaţiei a fost problematică şi adesea nerealizată, mai ales în localităţile sărace, cu venituri bugetare reduse, unde populaţia avea cea mai mare nevoie de aceste prestaţii (Teşliuc–Pop–Teş-liuc 2001). Valoarea prestaţiei financiare de ajutor social s-a depreciat considera-bil după 1995: dacă în 1998 valoarea ajutorul social pentru o familie compusă din două persoane era de 81.000 lei (Legea 67/1995), ceea ce echivala cu 1,25 salarii minime brute, în 2000, pe fondul unei inflaţii ridicate, aceasta a fost de 299.800 lei (H.G. 295/1999), corespunzând valorii a 0,67 salarii minime brute.

Legea 416/2001 privind venitului minim garantat (VMG) a intrat în vigoare în ianuarie 2002 şi a introdus ca drept statutar pentru persoanele cu rezidenţa legală în România garantarea unui nivel minim al venitului: „Instituirea veni-tului minim garantat se întemeiază pe principiul solidarităţii sociale, în cadrul unei politici naţionale de asistenţă socială” (art. 1, par. 3 în versiunea actualizată a Legii VMG prin Legea 115/2006). Similar Legii 67/1995 privind ajutorul social, valoarea prestaţiei sociale se stabileşte în funcţie de numărul de persoane din gospodărie şi de sursele de venit ale acestora, compensând venitul total până la nivelul garantat de lege, stabilit anual prin hotărâre de guvern. Însă spre deose-bire de legea precedentă, prestaţiile sunt doar administrate de către autorităţile locale, bugetul central transferând fondurile necesare plăţii ajutoarelor într-un bloc-grant menit să acopere şi alte cheltuieli sociale (de exemplu, plata asisten-ţilor personali pentru persoanele cu dizabilităţi). Iniţial, a existat o prevedevere privind confinanţarea din bugetul local, dar s-a renunţat la această reglementa-re în 2009 iulie, la sugestia Băncii Mondiale (H.G. 57/2009).

Birocraţia administrării VMG este laborioasă atât pentru personalul primăriei, cât şi pentru solicitanţii şi beneficiarii prestaţiei. Normele meto-dologice de aplicare a legii (conform precizărilor din H.G. 1010/2006) pre-cizează că (1) persoanele apte de muncă ce solicită ajutor social în baza Legii VMG trebuie să aducă dovadă, din trei în trei luni, de la Agenţia Ju-deţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, că se af lă în căutarea unui loc de muncă şi nu au refuzat nic un loc de muncă ce li s-a oferit, niciun curs de calificare; (2) trebuie să execute muncă în folosul comunităţii (săpat şanţuri, curăţat parcuri etc.), numărul de ore de muncă depinzând de va-loarea ajutorului primit de gospodărie;5 (3) pentru perioada muncilor sezo-niere în agricultură, la stabilirea valorii prestaţiei se scade contravaloarea

5 Formula de calcul a numărului de ore de muncă în folosul comunităţii este: nr. de ore de muncă = (169,33 ore*valoarea prestaţiei)/salariul minim brut pe economie. Cifra de 169,33 ore este echivalentului numărului mediu lunar de ore lucrate la nivel naţional pen-tru a primi salariul minim brut pe economie în anul 2006. Această cifră se reactualizează anual, în funcţie de evoluţia salariului minim (art. 29, par. 4 al H.G. 1010/2006 privind normele metodologice de implementare a Legii venitului minim garantat).

167

incluziune adversă

veniturilor potenţiale din munci informare (de ex. cules de prune – sic!), de obicei câte 80 lei/lună pentru fiecare persoană aptă de muncă din gospo-dărie; (4) gospodăriile ce deţin anumite bunuri (de ex. o maşină personală, un laptop sau un cazan de fiert ţuică) nu sunt eligibile; (5) gospodăriile care posedă anumite bunuri ce pot fi folosite în scopuri obţinerii de venit pri-mesc o valoare diminuată a prestaţiei, scăzându-se valoarea estimativă de comercializare/utilizare a bunurilor respective (terenuri agricole, animale, stupi de albine, dar şi aparate de uz casnic ce nu sunt considerate de strictă necesitate, cum ar fi un al doilea frigider din gospodărie); (6) atât lista cu numele titularilor de ajutor social în baza Legii VMG, cât şi orarul muncii în folosul comunităţii se afişează public, într-un loc vizibil din cadrul primă-riei (articolul 7, paragraful 8 al Legii 15/2006). Evaluări anterioare privind implementarea Legii VMG au arătat că beneficiarii privesc munca în folosul comunităţii drept o obligaţie „normală” pentru banii primiţi (Grecu–Şerbă-nescu–Hang 2004) şi avantajele principale ale statutului de beneficiar, în condiţiile cuantumului mic al prestaţiei, constă în ajutorul pentru încălzi-rea locuinţei şi în menţinerea calităţii de asigurat în sistemul public de să-nătate (Grecu–Şerbănescu–Hang 2004, Raţ 2007).

Raportul Vino mai aproape (Fleck–Rughiniş 2008) estimează că în cursul anului 2007 aproximativ 14,4% dintre gospodăriile rome beneficiau de ajutor social în baza Legii VMG, comparativ cu aproximativ 2% dintre gospodării-le non-rome aflate în proximitatea lor. Valoarea venitului minim garantat (în urma ultimei majorări din iulie 2009) era de 125 lei/lună pentru o persoană singură, adică aproximativ 20,8% din salariul minim brut pe economie. Pen-tru o gospodărie tipică compusă din patru persoane, valoarea venitului minim garantat era de 390 lei/lună: prin urmare, era suficient ca o singură persoană din gospodărie să lucreze pentru salariul minim pe economie, pentru ca fami-lia să nu mai fie eligibilă la ajutor social. În 2009, media lunară de gospodării beneficiare a fost de 221.602 gospodării (cu 2.175 mai puţine decât în 2008 şi cu 46.990 mai puţine decât în 2002), iar valoarea totală a prestaţiilor plătite a fost de 414.584.280 lei; valorea medie a ajutorului social a fost de 156 lei/ gospodărie beneficiară.

Valoarea ajutorul social în raport cu salariul minim brut pe economie s-a depreciat considerabil, prestaţia medie pentru gospodăriile beneficiare ajun-gând de la 74,6% din valoarea salariului minim brut în 2002 la 24% în semes-trul întâi din 2009 (vezi graficul).


168

evoluţia raportului dintre valoarea medie a ajutorului social acordat în baza legii vmg şi salariul minim brut pe economie (în %)

sursă: ministerul muncii, Familiei şi Protecţiei sociale, raport privind acordarea ajutorului social în baza legii vmg în primul semestru al anului 2009, anexa 1.

Până în 2003 nu a existat nicio formă de sprijin financiar adresat familiilor nevoiaşe cu copii: alocaţia universală pentru copii (Legea 63/1993) era supli-mentată, începând cu anul 1997, în cazul familiilor cu trei sau mai mulţi copii, de o alocaţie, într-un cuantum fix (Legea 119/1997). Alocaţia complementară pentru familiile nevoiaşe cu copii şi alocaţia de susţinere pentru familiile mo-noparentale (acordate în cazul familiilor cu venituri pe membru de familie sub valoarea salariului mediu net) au fost introduse abia prin O.U.G. 105/2003.

La sfârşitul anului 2000, valoarea alocaţiei universale pentru copii era de 130.000 lei (ROL) pe lună (aproximativ 18,5% din salariul minim brut), iar alocaţia suplimentară acordată familiilor cu patru sau mai mulţi copii era de 100.000 lei (aproximativ 14,2% din salariul minim brut). În 2009, valoarea alocaţiei universale pentru copii a fost de 42 lei (aproximativ 7% din salariul minim brut), iar valoarea maximă a alocaţiei complementare pentru familiile nevoiaşe cu copii, acordată în cazul în care familia are cel puţin patru copii, a fost de 70 lei pe lună (în cazul familiilor monparentale, de 90 lei/lună), repre-zentând 11,6% din salariul minim brut (respectiv 15% din salariul minim brut). Valoarea alocaţiei universale s-a diminuat considerabil în raport cu salariul minim brut pe economie, ajungând de la 16% în 1989, la 10% în 2000 şi la 7% în 2009 (ICCV 2010).

Părinţii care cresc copii sub doi ani (sau sub trei ani, în cazul copiilor cu dizabilităţi) beneficiază de indemnizaţie familială pentru primii trei copii, dar numai în cazul în care au fost angajaţi în muncă pe parcursul ultimelor

pe economie. Pentru o gospodărie tipică compusă din patru persoane, valoarea venitului

minim garantat era de 390 lei/lună: prin urmare, era suficient ca o singură persoană din

gospodărie să lucreze pentru salariul minim pe economie, pentru ca familia să nu mai fie

eligibilă la ajutor social. În 2009, media lunară de gospodării beneficiare a fost de

221.602 gospodării (cu 2.175 mai puţine decât în 2008 şi cu 46.990 mai puţine decât în

2002), iar valoarea totală a prestaţiilor plătite a fost de 414.584.280 lei; valorea medie a

ajutorul social a fost de 156 lei/ gospodărie beneficiară.

Valoarea ajutorul social în raport cu salariul minim brut pe economie s-a depreciat

considerabil, prestaţia medie pentru gospodăriile beneficiare ajungând de la 74,6% din

valoarea salariului minim brut în 2002 la 24% în semestrul întâi din 2009 (vezi graficul).

Evoluţia raportului dintre valoarea medie a ajutorului social acordat în baza legii VMG şi salariul minim brut pe economie (în %)

600

131

74.6 66.3 46.3 47.4 40.435.3 25.

175

250280 310 330

390

540

147137138133147130166

0

100

200

300

400

500

600

700

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009(Primul sem.)

Sursă: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Raport privind acordarea ajutorului social în baza legii VMG în primul semestru al anului 2009, Anexa 1.

Salariul minim brut peeconomie

Valoarea medie aajutorul social

Raportul dintre ajutorulsocial mediu şi salariulminim brut (%)

Până în 2003 nu a existat nicio formă de sprijin financiar adresat familiilor nevoiaşe cu

copii: alocaţia universală pentru copii (Legea 63/1993) era suplimentată, începând cu

anul 1997, în cazul familiilor cu trei sau mai mulţi copii, de o alocaţie, într-un cuantum

fix (Legea 119/1997). Alocaţia complementară pentru familiile nevoiaşe cu copii şi

alocaţia de susţinere pentru familiile monoparentale (acordate în cazul familiilor cu

venituri pe membru de familie sub valoarea salariului mediu net) au fost introduse abia

prin O.U.G. 105/2003.

24.4

169

incluziune adversă

douăsprezece luni anterioare naşterii copilului şi au plătit impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii. În urma O.U.G. 448/2005, indemnizaţiile pen-tru creşterea copilului sunt suportate din bugetul de stat şi acestea pot fi acor-date fie mamei, fie tatălui aflat în concediu de îngrijire a copilului. Angajatorii pot acorda tichete de creşă angajaţilor cu copii sub trei ani, valoarea acestora nefiind impozabilă. În anul 2009, valoarea unui tichet de creşă era de 340 lei/lună, fiind indexată pentru primul semestru al anului 2010 la 370 lei/lună (Or-din nr. 62/20.01.2010 al MMFPS, publicat în M.O. nr. 56/25.01.2010).

Pentru toate măsurile de protecţie socială adresate categoriilor sărace (ajutor social, încălzirea locuinţei, ajutoare de urgenţă, cantine sociale etc.), România a cheltuit în 2007 doar 0,3% din PIB, cel mai scăzut procent dintre ţările membre UE (ESPROSS 2009). Calculat în monedă echivalentă PPS, suma cheltuită pe prestaţii sociale ţintite către persoanele sărace, raportat la volu-mul populaţiei, a fost de 45 PPS în 2007 şi de doar 36 PPS în 2008. Valorile medii corespunzătoare din UE au fost de 86 PPS (2007) şi 87 PPS (2008) (ES-PROSS 2011).

Stigmatizarea romilor drept „profitori” ce abuzează de generozitatea pre-staţiilor sociale este comună mai multor ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, unde aceştia alcătuiesc o minoritate semnificativă numeric. Refor-ma sistemului de protecţie socială din Slovacia din 2004, ce a implementat o serie de restricţii de acordare şi reduceri ale cuantumului prestaţiilor sociale adresate familiilor nevoiaşe, a generat proteste violente în rândul minorităţii rome, ce au fost descrise drept „rebeliune” („riots”) în presa naţională (Euro-pean Roma Information Office 2004). În Ungaria, posibilitatea obţinerii unui certificat de „lucrător ocazional” prin care beneficiarii de ajutor social acordat de autorităţile locale să fie scutiţi de muncă în folosul comunităţii a generat tensiuni între minoritarii romi şi majoritari (Pallagi 2007, Lehoczki 2007). În Bulgaria, condiţionarea acordării de ajutor social în baza legii venitului minim garantat de faptul că niciun membru al gospodăriei nu a călătorit în străină-tate pe parcursul ultimului an (exceptând cazurile de tratament medical sau decesul unui membru de familie) urmăreşte în mod vădit excluderea de la pre-staţii sociale a familiilor celor care lucrează informal în străinătătate. În Româ-nia, reglementările privind includerea veniturilor potenţiale din activităţi eco-nomice ocazionale, informale în cazul persoanelor apte de muncă (de exem-plu, munci sezoniere în agricultură) dezavantajează puternic familiile rome, deoarece veniturile reale pe care aceştia le pot obţine prin munci informale sunt mult mai scăzute, adesea fiind recompensaţi doar „în natură” pentru ac-tivitatea depusă (Toma 2005, Fleck–Rughiniş 2008). Se creează astfel un alt tip de capcană a sărăciei: cuantumul scăzut al ajutorului social obligă familiile să caute ocazii pentru muncă informală, mulţumindu-se cu plata care li se oferă,


170

amânând sau renunţând la efectuarea muncii în folosul comunităţii, ceea ce determină suspendarea plăţii ajutorului social şi, în cazul în care situaţia nu este redresată, încetarea plăţii.6

Protecţie socială şi persistenţa sărăciei

Pentru a cerceta contribuţia prestaţiilor financiare la diminuarea inciden-ţei şi a profunzimii sărăciei, respectiv pentru a calcula gradul de acoperire, ţintire şi adecvare a prestaţiilor sociale am utilizat datele unor anchete socio-logice ce au inclus un supraeşantion de populaţie de etnie romă, suficient de mare pentru a permite inferenţe valide. Pentru anul 2000 (an în care aderarea la Uniunea Europeană era încă nesigură), am utilizat datele cercetării Pover-ty, Etnicity and Gender in Transition Countries (PEGEE), colectate în cadrul unei cercetări comparative internaţionale coordonate de Iván Szelényi, director al Center for Comparative Research, Sociology Department, University of Yale (pentru descrierea datelor, vezi Szelényi 2000). Această bază de date a fost uti-lizată şi în redactarea raportului din 2003 al Băncii Mondiale privind situaţia romilor în ţările postsocialiste (Ringold 2003).

Pentru anul 2007 (ulterior aderării la Uniunea Europeană) am avut la dis-poziţie doar date la nivelul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest a României, cu-lese în cadrul cercetării Disparităţi în utilizarea serviciilor de sănătate publică în Regiunea de Nord-Vest. Pattern-uri şi cauze socio-economice (ECHISERV) condu-se de Livia Popescu, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universita-tea „Babeş–Bolyai” Cluj-Napoca (pentru descrierea datelor, vezi Popescu et al., 2009 sau www.socialzoom.com/echiserv). Având în vedere că această regiu-ne cuprinde judeţe în care locuieşte o parte însemnată a populaţiei de etnie romă (conform Recensământului populaţiei, 2002), datele obţinute la nivelul

6 Trebuie invocată aici critica stângii radicale la adresa statului bunăstării, văzut ca un sistem menit doar să minimizeze tensiunile sociale şi revendicările pentru o reformă radicală, ascunzând procesele de subjugare econonică şi culturală şi creând alian-ţe oportuniste între clasa muncitoare şi elita economică, în detrimentul categoriilor marginalizate social şi private de resursele necesare unui trai decent. Consider însă destul de exagerată această critică, susţinând argumentul lui Wilenski (1975): această critică radicală de stânga ignoră elemente esenţiale ale dinamicii sistemului de pro-tecţie socială precum evaluarea funcţionării programelor sociale în relaţie cu diferite obiective publice şi descoperirea unor probleme noi, care ar fi rămas latente şi neso-luţionate în absenţa măsurilor de protecţie socială care să redreseze problemele cele mai f lagrante (Wilenski 1975:110).

171

incluziune adversă

regiunii, chiar dacă nu sunt inferabile statistic la nivel naţional, au relevanţă pentru caracterizarea situaţiei generale a romilor din România.

Cu scopul verificării acurateţii rezultatelor, datele obţinute au fost com-parate cu studii similare realizate în România de Institutul pentru Studierea Calităţii Vieţii (zamfir–zamfir 1992, ICCV 1998, Teşliuc–Pop–Teşliuc 2001), de echipa proiectului Vino mai aproape! (Fleck–Rughiniş 2008), cât şi cu cercetări comparative internaţionale, precum cele desfăşurate de UNDP (2003 şi 2005) sau Banca Mondială (Ringold 2000, Ringold et al. 2003).

Astfel, raportul din 1998 al Institutului pentru Studierea Calităţii Vieţii es-timează că aproximativ 84% dintre etnicii romi care au obţinut venituri (în bani sau în natură) din muncă, au lucrat fără a avea un contract formal (ICCV 1998). Raportul UNDP – Regional Bureau for Europe and the Commonwealth of Independent States (UNDP–RBEC) pentru 2000 arată că munca ocaziona-lă, fără contract, a constituit o sursă de venit pentru mai mult de jumătate dintre gospodăriile rome din România (52%), procentul fiind mult mai ridicat decât media pentru ţările postsocialiste din Europa Centrală şi de Est (calcu-lată pentru Bulgaria, Rep. Cehă, România, Slovacia şi Ungaria şi fiind egală cu 33%). În acelaşi timp, comparativ cu media ţărilor din regiune, în România o proporţie considerabil mai mică a gospodăriilor rome a beneficiat de prestaţii sociale contributive sau non-contributive: 4,4% au beneficiat de ajutor de şo-maj (comparativ cu media regională de 15,7%), 18,7% de pensii (media regio-nală fiind de 26,5%), 9,6% de ajutor social (media regională fiind de 48,6%) şi 45,7% de alocaţii pentru copii şi indemnizaţii familiale (media regională fiind de 65,8%), conform raportului (UNDP–RBEC 2003: 94).

Gradul de acoperire a măsurilor de protecţie socială în rândul gospodări-ilor rome din România a fost mai scăzut nu doar în comparaţie cu media din regiune, dar şi raportat la gospodăriile non-rome. Pe baza datelor din Anche-ta Integrată a Gospodăriilor din perioada 1995–1998, Teşliuc, Pop şi Teşliuc (2001) arată că în 1998 ajutorul de şomaj se acorda pentru aproximativ 6,5% dintre gospodăriile rome, iar în cazul celor non-rome pentru 7,7%; de pensie beneficiau doar 22,3% dintre gospodăriile rome, comparativ cu 46,62% în ca-zul gospodăriilor non-rome. Situaţia se schimbă puţin dacă privim prestaţiile sociale non-contributive adresate copiilor şi familiilor cu copii. În 1998, aju-torul social a fost primit de aproximativ 11,1% dintre gospodăriile rome şi de 2,6% din rândul celor non-rome. În 1995 situaţia era şi mai problematică, aju-torul social ajungând la doar la 3,9% dintre gospodăriile romilor, comparativ cu 2,1% dintre cele non-rome (Teşliuc–Pop–Teşliuc 2001: 106–115).


172

tabel 1: Proporţia gospodăriilor care beneficiau de prestaţii sociale în 2000

Gospodării non-rome (%)

Gospodării rome (%)

Pensii de bătrâneţe şi de boală 59.0 26.0alocaţii pentru copii şi indemnizaţii familiale 42.3 69.5ajutor de şomaj 9.0 13.5ajutor social 4.1 9.5burse de studiu sau burse sociale 0.9 2.9alte prestaţii sociale 3.8 2.9subvenţii pentru chirie şi plata utilităţilor 6.1 8.7

sursă: baza de date Pegee (2000). calcule proprii.

tabel 2: Proporţia gospodăriilor care beneficiau de prestaţii sociale în 2007 în regiunea de nord-vest a româniei

Surse de venit şi gradul de acoperire a prestaţiilor sociale

Sub pragul de sărăcie* peste pragul de sărăcie

Regiunea de Nord-Vest, 2007 eşantion regional

eşantion de romi

eşantion regional

eşantion de romi

venituri din muncă salariată 29.4 21.6 66.9 65.6

Pensii (de bătrâneţe şi de boală) 39.3 24.8 56.0 25.0

alocaţia de stat pentru copii 31.8 46.9 29.8 59.3

alocaţia complementară pentru familiile nevoiaşe cu copii şi alocaţia de susţinere pentru familiile monoparentale

6.0 15.1 2.5 12.5

indemnizaţii de maternitate şi pentru concediul parental pentru creşterea copilului sub doi ani

2.4 1.4 4.3 7.8

ajutor de şomaj 1.2 0.4 1.5 3.1

ajutor social în baza legii vmg 4.7 20.2 0.9 4.7

ajutor social de urgenţă 1.2 3.3 0 1.6

173

incluziune adversă

tabel 2: Proporţia gospodăriilor care beneficiau de prestaţii sociale în 2007 în regiunea de nord-vest a româniei

Surse de venit şi gradul de acoperire a prestaţiilor sociale

Sub pragul de sărăcie* peste pragul de sărăcie

Regiunea de Nord-Vest, 2007 eşantion regional

eşantion de romi

eşantion regional

eşantion de romi

alocaţie pentru persoane cu handicap

2.4 4.2 0.9 7.8

burse şcolare de studiu şi de performanţă

3.5 0.4 1.5 0

burse sociale (acordate pe baza testării mijloacelor)

1.2 0.9 0.3 1.6

ajutor din partea rudelor din ţară

1.2 0.9 1.8 1.5

ajutor din partea rudelor din străinătate

0 1.9 2.5 7.8

muncă ocazională fără contract 3.6 20.2 3.1 20.3

sursă: baza de date echiserv (2007). calcule proprii.

* Notă: Pragul de sărăcie conform metodologiei Eurostat: 60% din venitul median pe membru echivalent de gospodărie, scala de echivalenţă OECD-2.

Aşa cum arată datele din tabelele 1 şi 2, gradul de acoperire al prestaţiilor sociale a rămas scăzut în cazul celor bazate pe asigurări sociale (cum ar fi in-demnizaţiile de maternitate sau pentru concediul de creştere a copilului mic, indemnizaţiile de şomaj sau pensiile de bătrâneţe şi de boală), dar a crescut în cazul prestaţiilor bazate pe testarea mijloacelor (precum ajutorul social sau alocaţiile complementare pentru familiile nevoiaşe cu copii). Întrebarea este în ce măsură aceste prestaţii pot îmbunătăţi în mod semnificativ resursele financiare ale gospodăriei.


174

tabel 3: reducerea incidenţei sărăciei prin intermediul prestaţiilor sociale în 2000reducerea incidenţei sărăciei în rândul persoanelor

reducere absolută reducere relativăromi Non-romi romi Non-romi

alocaţii pentru copii şi indemnizaţii familiale

1.7 2 2.2 3.3

ajutor de şomaj 1.5 1.3 2 2.2ajutor social (legea 65/1995) 0 0.4 0 0.7toate prestaţiile sociale 3.2 3.7 4.2 6.2

sursă: baza de date Pegee, calcule proprii. Pragul de sărăcie a fost calculat drept 60% din venitul median pe membru echivalent de gospodărie, scala de echivalenţă oecd-1. veniturile din pensii de bătrâneţe şi de boală au fost incluse în venitul total „anterior” prestaţiilor sociale.

tabel 4: reducerea incidenţei sărăciei prin intermediul prestaţiilor sociale în 2007 în regiunea de nord–vest a românieireducerea incidenţei sărăciei prin prestaţiile sociale (cu excepţia pensiilor) în rândul locuitorilor din regiunea de Nord-Vest 2007

reducere absolută reducere relativă

ro Hu roma ro Hu roma

Toate prestaţiile sociale, cu excepţia pensiilor de bătrâneţe şi de boală

4.51 3.73 4.09 16.89 13.06 5.24

alocaţiile pentru copii* 2.65 1.35 2.05 9.92 4.72 2.62indemnizaţii de maternitate şi de concediu parental pentru creşterea copilului sub doi ani

1.15 1.11 1.14 4.29 3.89 1.45

ajutorul de şomaj 0.29 0.32 0.15 1.07 1.11 0.19ajutorul social în baza legii vmg 0 0.24 0 0 0.83 0

alocaţii pentru persoanele cu handicap 0.21 0.32 0.45 0.80 1.11 0.58

alte prestaţii sociale 0.21 0.40 0.30 0.80 1.39 0.39


* Notă: În categoria „alocaţii pentru copii” a fost inclusă atât alocaţia universală pentru co-pii, cât şi alocaţiile acordate pe baza testării mijloacelor (alocaţia complementară şi de suţi-nere pentru familia monoparentală).

175

incluziune adversă

Aşa cum arată datele tabelului 4, totalitatea prestaţiilor sociale primite di-minuează rata de sărăcie în rândul persoanelor (headcount) cu doar 4%, atât în cazul subeşantioanelor române şi maghiare, cât şi al celui rom. Conform in-dicatorilor de reducere relativă a ratei de sărăcie, 16,9% dintre etnicii români care, în absenţa prestaţiilor sociale, ar fi avut venituri sub nivelul pragului de sărăcie, au evitat sărăcia prin beneficierea de aceste prestaţii; în schimb, doar 5,3% dintre etnicii romi au evitat sărăcia ca urmare a prestaţiilor sociale. Im-pactul cel mai considerabil în reducerea absolută şi relativă a ratei de sărăcie aparţine alocaţiilor pentru copii; este de notat însă că rata de sărăcie se reduce foarte puţin (cu doar 2%) datorită acestor prestaţii. Ajutorul de şomaj şi aju-torul social acordat în baza Legii venitului minim garantat au un efect foar-te scăzut asupra reducerii sărăciei, valorile fiind subunitare pentru toate cele trei subeşantioane etnice. Un rol ceva mai important aparţine indemnizaţiilor acordate în perioada de creştere a copilului sub doi ani (sau sub trei ani, în ca-zul copilului cu dizabilităţi): dar dacă aproximativ 4% dintre etnicii români şi maghiari cu copii mici reuşesc să evite situaţia de sărăcie ca urmare a primirii indemnizaţiei, în cazul etnicilor romi ponderea este de doar 1,5%.

Este de aşteptat ca prestaţiile sociale destinate sprijinului familiei în creş-terea copiilor să influenţeze puternic bunăstarea populaţiei de etnie romă, da-torită profilului demografic semnificativ mai tânăr şi fertilităţii mai ridicate (Ringold 2007, Fleck–Rughiniş 2008). Conform analizei datelor din cercetarea PEGEE, în anul 2000 alocaţiile pentru copii şi indemnizaţiile pentru creşterea copilului au reprezentat în medie cca 30% din veniturile gospodăriilor rome din cvintila inferioară, comparativ cu cca 9%, în cazul gospodăriilor non-ro-me. Aproximativ 65% dintre gospodăriile rome beneficiau de prestaţii sociale adresate familiilor cu copii, în comparaţie cu 42% dintre gospodăriile majori-tarilor. În anul 2007, în cazul Regiunii de Nord-Vest, alocaţiile pentru copii şi indemnizaţiile familiale au asigurat cca 21% din sursele financiare ale gospo-dăriilor rome, în comparaţie cu cca 7% în cazul gospodăriilor române şi ma-ghiare din regiune. Trebuie notat însă că, dacă avem în vedere doar indemni-zaţiile de maternitate şi de creştere a copilului mic, prestaţii contributive ce se acordă doar părinţilor angajaţi, impactul acestora a fost mai ridicat în cazul gospodăriilor non-rome din regiune (2,55%) decât în cel al gospodăriilor rome (0,13%).


176

tabel 5: reducerea relativă a profunzimii sărăciei la nivelul gospodăriilor în 2000alocaţii pentru copii şi indemnizaţii familiale

ajutor de şomaj

ajutor social

toate transferurile sociale

non-romi 9.4 4.7 0.9 15romi 8.9 2.9 3.0 14.9

sursă: baza de date Pegee (2000), calcule proprii. Pragul de sărăcie a fost calculat drept 60% din venitul median pe membru echivalent de gospodărie, scala de echivalenţă oecd-1. veniturile din pensii de bătrâneţe şi de boală au fost incluse în venitul total „anterior” prestaţiilor sociale.

tabel 6: reducerea relativă a profunzimii sărăciei la nivelul gospodăriilor în 2007 în regiunea de nord-vest

alo

caţi

i pen

-tr

u co

pii

inde

mni

zaţi

i de

mat

er-

nita

te ş

i de

creş

tere

a

copi

lulu

i

aju

toru

l de

şom

aj

aju

toru

l so-

cial

în b

aza

legi

i Vm

G

alo

caţi

i pe

ntru

per

-so

ane

cu

diza

bilit

ăţi

alt

e pr

esta

ţii

soci

ale

toat

e su

rsel

e de

ven

it

români 3.7 5.6 5.9 7.3 8.0 11.2 11.9maghiari 3.8 3.8 5.5 6.1 6.1 8.1 9.1romi 7.6 7.7 7.9 13.2 14.5 16.7 18.0

Sursă: baza de date echiserv (2007). calcule proprii.

tabel 7: rezultatele regresiei logistice privind determinaţii statistici ai statutului de beneficiar de vmg

Nagelkerke r Square=0.369

exp(B) Sig.

mediul de rezidenţă (rural=1) 1.867 .166

numărul de persoane din gospodărie 1.091 .259

nivel scăzut de educaţie (primar sau mai scăzut) 1.405 .551

venitul pe membru echivalent de gospodărie (log) .951 .914

gospodărie în care nimeni nu are un loc de muncă 9.950 .000

etnia romă (a capului de gospodărie) 3.415 .043

Constantă .006 .000


177

incluziune adversă

Rezultatele regresiei logistice (modelarea statistică a probabilităţii de a pri-mi ajutor social în baza Legii VMG) indică faptul că, după ce controlăm me-diul de rezidenţă al gospodăriei, numărul de membri pe gospodărie, nivelul de educaţie şi venitul pe membru echivalent de gospodărie (logaritmat), pro-babilitatea ca o gospodărie în care nimeni nu are loc de muncă să primească prestaţia este de aproape 10 ori mai mare, iar probabilitatea ca o gospodărie romă să primească este de 3,4 ori mai mare.

Concluzii

Prin implementarea întârziată a unor măsuri de protecţie socială adresate categoriilor deprivate economic, prin nivelul scăzut al prestaţiilor şi condiţionă-rile stigmatizante, formele de protecţie socială la care au avut acces etnicii romi de-a lungul perioadei de tranziţie au fost insuficiente pentru a furniza un suport real în depăşirea situaţiei de precaritate economică şi marginalizare socială. Be-neficierea prelungită de ajutor social şi de alte prestaţii acordate pe baza testării mijloacelor a condus la vehicularea ideii de „dependenţă de prestaţii sociale”, în sensul de abuz de bunul public şi refuz de a lucra. S-a ajuns astfel la o situaţie de „incluziune adversă” (unfavourable inclusion – Sen 2000), delegitimarea politică a revendicărilor etnicilor romi aflaţi în situaţii dezavantajate şi transferul res-ponsabilităţii de la instituţiile publice menite să combată sărăcia către persoa-nele ce nu găsesc resurse suficiente pentru a-şi depăşi condiţia dificilă.

Bibliografie

ANTHIAS, F. 2001 The Concept of ‘Social Divisions’ and Theorizing Social Stratification:

Looking at Ethnicity and Class. Sociology 35. (4) 835–854.ATKINSON, T.1998 Social Exclusion, Poverty and Unemployment. In: ATKINSON, T. – HILLS, R.

(eds.): Exclusion, Employment and Opportunity (Vol. CASE Paper4). Centre for the Analysis of Social Exclusion, London School of Econo-mics, London.

ATKINSON, T. C., B – MARLIER, E – NOLAN, B. 2002 Social Indicators: The EU and Social Inclusion. Oxford University Press,

Oxford.


178

BANE, C. – ELWOOD, D. 1984 Welfare Realities: From Rhetoric to Reform. Harvard University Press,

Harvard.BARRY, B. 1998 Social Exclusion, Social Isolation and Distribution of Income. Centre for the

Analysis of Social Exclusion, London School of Economics, London.BEGG, I. – BERGHMAN, J. 2002 EU social (exclusion) policy revisited, Journal of European Social Policy

12. 179–94.CASPIS 2004 Report on Social Inclusion/Exclusion. Bucharest: National Commission

Against Poverty and for Social Inclusion. www.caspis.ro [June 2007]. CASTEL, R. 2003 From Manual Workers to Wage Laborers. Transformation of the Social

Question. Transaction Publishers, New Brunswick and London.CENTRUL DE CERCETARE A RELAŢIILOR INTERETNICE (CCRIT) 2006 Climat interetnic în România. Departamentul pentru Relaţii Interetnice al

Guvernului României, Bucureşti.COUNCIL OF EUROPE 2001 Promoting the Policy Debate on Social Exclusion from a Comparative Per-

spective. Council of Europe, Strassbourg.CULPITT, I. 2001 Michel Foucault, Social Policy, and Limit Experience. Doctoral thesis in

Social Policy at the Victoria University of Wellington. FERRERA, M. – MATSAGANIS, M. – SACCHI, S. 2002 Open Coordination against Poverty. The new EU ‘social inclusion pro-

cess’, Journal of European Social Policy 12. 227–239.FLECK, G. – RUGHINIŞ, C. (eds.)2008 Vino mai aproape [Come Closer]. Human Dynamics, Bucharest. PHARE

RO 2004/016-722.01.01.01.GRECU, M. – ŞERBĂNESCU, A. – HANG, D. 2004 Evaluation of the Implementation of the Minimum Income Guarantee. UK

Department for International Development and the World Bank, Birks Sinclair & Associates Ltd., Mountjoy Research Centre, Durham.

INSTITUTUL PENTRU CERCETAREA CALITĂŢII VIEŢII – ICCV (Quality of Life Research Institute)

2010 România după 20 de ani. [Romania after 20 years] ICCV, Romanian Aca-demy of Sciences, Bucharest.

IONESCU, M. – CACE, F. 2006 Politici publice pentru romi. Evoluţii şi perspective. Ed. Expert, Bucureşti.

179

incluziune adversă

LADÁNYI, J. – SzELÉNYI, I. 2004 A kirekesztettség változó formái. Napvilág Kiadó, Budapest. LEHOCzKY, z. 2007 Sok bába közt elvész a gyermek! [Inadequacies of the law on regular so-

cial assistance], Work instead of welfare! The Hungarian Office for Labour and Social Protection, Budapest.

LISTER, R. 2004 The Third Way’s Social Investment State. In: LEWIS, J. – SURRENDER, R.

(eds.) Welfare State Change. Towards a Third Way? Oxford University Press, Oxford, 157–182.

MILCHER, S. – zIGOVA, K. 2005 The Impact of Social Policies on Self-Reliance Incentives for Roma in

Central and Eastern Europe. Ekonomika 69. 1–20.MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE 2009a Studiu de impact asupra măsurilor promovate prin OUG 105/2003 privind

alocaţia familială complementară şi alocaţia de sprijin pentru familia mo-noparentală în perioada 2006–2008. Bucureşti.

2009b Studiu de impact asupra măsurilor promovate prin OUG 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului în perioada 2006–2009. Bucureşti.

2009c Analiza statistică a datelor privind acordarea indemnizaţiei pentru creş-terea copilului în funcţie de veniturile beneficiarilor în trimestrul I al 2009. Bucureşti.

PALLAGI, I. 2007 Önkormányzati feladatok, a közmunka szerepe és lehetőségei a segélye-

zettek életében. [The roles of local councils, opportunities for community work and its importance in the lives of welfare recipients.] Work instead of welfare! The Hungarian Office for Labour and Social Protection, Budapest.

PETRE, R. 2008 Legislative Harmonisation on Gender Issues in Romania: The Case of Paren-

tal Leave and Some of Its Implications. Studia Sociologia 53. (1) 99–115. POPESCU, L. 2004a Politici sociale est-europene între paternalism de stat şi responsabilitate

individuală. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.2004b Romanian Post-Communist Social Policy. Towards the Third Way. In:

Winfried SEELISCH (hrsg.): Soziale Verantwortung in Europa. Analysen und professionelles Handeln in verschiedenen Hilfesystemen. Beiträge der in-ternationale Woche an der Evangelischen Fachhochschule Darmstadt. Bogen Verlag, Darmstadt, 175–186.


180

RAŢ, C. 2005 Romanian Roma, State Transfers, and Poverty. International Journal of

Sociology, 35. (2) 85–93.2007 Implementarea măsurilor de protecţie socială bazate pe testarea mijloacelor

în judeţul Cluj. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.RINGOLD, D. 2000 Roma and the Transition in Central Eastern Europe: Trends and Challenges.

The World Bank, Washington.RINGOLD, D. – ORENSTEIN, M. – WILKENS, E. 2003 Roma in an Expanding Europe: Breaking the Poverty Cycle. The World Bank,

Washington.SEN, A. 2000 Social Exclusion: Concept, Application and Scrutiny, Social Development

Papers. (1) 1–60.STEWART, M. 2002 Deprivation, the Roma and ‘the underclass’. In: HANN, C. (ed.): Post-

socialismus. Routledge, London.SzELÉNYI, I. (ed.) 2002 Poverty, Ethnicity and Gender in Transition Countries. Akadémiai Kiadó,

BudapestTEŞLIUC, E. – POP, L. – FLORESCU, R. 2003 Protecting the Poor and Vulnerable. Background paper for the Poverty

Assessment Report of the World Bank. The World Bank, Washington.TOMA, S. 2005 Az én cigányom. Informális gazdasági kapcsolatok cigányok és magya-

rok közt. [My Gypsy. Informal economic relations between Gypsies and Hungarians.] Erdélyi Társadalom 1. (1) 25–50.

SZALAI, J. 2005 A jóléti fogda. Esély 1. (29).UNITED NATIONS DEVELOPMENT PROGRAMME (UNDP)2003 The Roma in Central and Eastern Europe. Avoiding the Dependency Trap.

UNDP.VERDERY, K. 1996. What was socialism and what comes next. Princeton: Princeton Univ. Press.WORLD BANK 1997 Romania. Poverty and Social Policy. The World Bank, Washington.2005 Current Attitudes Toward the Roma in Central Europe: A Report of Research

with non-Roma and Roma Respondents. The World Bank, Washington.2007 România: raport de evaluare a sărăciei. [Romania: Poverty Assessment Re-

port.]. The World Bank, Washington.

181

identiFicarea etnică şi Poziţia socioeconomică a romilor

VINCZE Enikő

identificarea etnică şi poziţia socioeconomică a romilor dintr-un context urban

Introducere

Acest studiu se bazează pe o cercetare derulată sub egida proiectului EDUMIGROM (Diferenţe etnice în domeniul educaţiei şi perspective divergente în rândurile tineretului urban în Europa extinsă).1 Studiul reprezintă o inves-tigaţie comparativă între nouă ţări europene asupra modului în care etnicita-tea, împreună cu statutul social, genul şi vârsta, influenţează accesul la edu-caţia şcolară, performanţele şcolare, perspectivele de viaţă, şi – fiind afectată de ele – cum contribuie la reproducerea inegalităţilor sociale. În ceea ce pri-veşte cercetările efectuate până acum în România, se cer a fi menţionate ana-liza surselor secundare privind relaţiile etnice şi educaţia şcolară din această ţară,2 ancheta sociologică derulată în câteva şcoli din două oraşe din Româ-nia pe un „eşantion” al elevilor de clasele a VII-a şi a VIII-a, precum şi studiul de caz calitativ realizat în şcoli şi familii de romi dintr-una dintre aceste urbe.3

1 Proiectul este finanţat prin Programul Cadru 7 al Comisiei Europene şi se derulează între 1 martie 2008 – 28 februarie 2011 (http://www.edumigrom.eu/).

2 Nándor L. Magyari, Letiţia Mark, Enikő Magyari-Vincze, Hajnalka Harbula: Country Report on Ethnic Relations: Romania, 2008, <http://www.edumigrom.eu/sites/default/files/field_attachment/page/node-1817/edumigrombackgroundpaperromaniaeth-nicrelations.pdf>; Enikő Magyari-Vincze, Hajnalka Harbula: Country Report on Edu-cation: Romania, 2008 <http://www.edumigrom.eu/sites/default/files/field_attach-ment/page/node-1817/edumigrombackgroundpaperromaniaeducation.pdf>.

3 Conform deciziei din cadrul proiectului EDUMIGROM, şi această scriere rezultată din analiza datelor de teren identifică locaţiile, instituţiile şi persoanele implicate în cer-cetare prin nume fictive.


182

Studiul de faţă face uz de cel din urmă, mai precis de părţi din analizele mele scrise în cadrul unui raport mai amplu despre această fază a cercetării.4

Chiar dacă cercetarea în ansamblul ei priveşte în mod explicit problema accesului la educaţie şcolară în relaţie cu etnicitatea, în acest studiu mă fo-losesc de această temă ca de o fereastră prin care pot înţelege un fenomen mai general. Pe baza materialul empiric colectat prin cercetarea calitativă îmi propun să abordez problema relaţiei dintre identificarea etnică şi poziţia socioeconomică sau modul în care cea dintâi se produce şi prin reflectarea asupra celei din urmă, în timp ce indivizi şi grupuri se plasează în aceste po-ziţii şi datorită elementelor culturale ce se (auto)atribuie identităţii etnice. În studiul de faţă utilizez analiza observaţiilor participative şi a interviurilor aprofundate făcute de mine în Şcoala nr. 1 situată în Cartierul Florilor din oraşul transilvan, la domiciliul familiilor ai căror copii frecventează această şcoală, precum şi la organizaţii care prin programele lor au de-a face cu aces-te familii, dar şi rapoartele menţionate, mai ales fragmentele scrise de către mine în calitate de coordonator al cercetării pe România.5 În consecinţă, în studiul de faţă nu fac apel la materialul colectat şi analizat de către ceilalţi doi colegi ai mei în legătură cu alte două terenuri şi comunităţi de romi din oraş. Concluziile mele rezultă din analiza densă a observaţiilor participative făcute la câteva ore şi în afara orelor în Şcoala nr. 1, cu ocazia pauzelor sau a unor serbări şcolare, dar şi a observaţiilor făcute la domiciliul elevilor inter-vievaţi şi în vecinătăţile în care locuiesc, precum şi în unele locaţii unde îşi petrec timpul liber (cum ar fi un centru de zi, precum şi biserica penticostală din cartierul Florilor); a celor opt interviuri realizate cu elevii de etnie romă care au fost înscrişi în clasele a VII-a şi a VIII-a în anul şcolar 2008/2009 (trei

4 Enikő Vincze, Hajnalka Harbula, Nándor L. Magyari: Ethnic Community Study Interim Report Romania, February-March 2010; Enikő Vincze: Community Study Report Roma-nia, March – April 2010, manuscris.

5 Principiul metodologic al cercetării privind alegerea subiecţilor noştri a fost cel al pornirii studiului de la şcoală ca şi unitate/instituţie socială în care se poate observa fenomenul incluziunii/excluziunii sociale. Din cauza abandonului şcolar şi a neparti-cipării şcolare – chiar dacă am ales şcolile care deservesc vecinătăţile urbane în care trăiesc comunităţi compacte de romi (medii rezidenţiale de altfel marginale şi săra-ce) –, la nivelul la care trebuia să studiem fenomenul (pragul trecerii de la o treaptă educaţională la cealaltă) am găsit foarte puţini elevi care s-au declarat romi. Acest lu-cru ne-a făcut să ajungem la concluzia că în România nu şcoala în sine este instituţia primordială care integrează sau exclude/discriminează (chiar dacă aceste fenomene se desfăşoară şi în cadrul ei), ci mai degrabă contextul social-economic mai larg care face ca – în pofida recunoaşterii importanţei educaţiei şcolare – oamenii să fie nevoiţi să renunţe la şcolarizarea copiilor lor, iar politicile educaţionale pentru romi în sine – şi fără o susţinere financiară din partea statutului – să nu poată duce la rezultatele aşteptate.

183


băieţi şi cinci fete) şi cele două interviuri cu elevi români, o fată şi un băiat (de menţionat că la acest nivel educaţional au fost înscrişi doar opt elevi au-toidentificaţi drept romi); a celor opt interviuri realizate cu părinţii elevilor romi la domiciliul lor; a celor cinci interviuri realizate cu cadre didactice şi a celor trei interviuri făcute cu pastorul penticostal din cartier, cu directoarea centrului de zi frecventat şi de aceşti copii, precum şi cu un ofiţer de la poliţia care răspunde de Şcoala nr. 1.

Pentru a accentua caracterul procesual al identităţii (etnice), dar şi agen-tura individului faţă de ceea ce îi prescrie sistemul în materie de condiţii so-cioeconomice şi identităţi, în acest studiu utilizez termenul de identificare (et-nică). Mă bazez pe acele concepţii despre identitate care observă că aceasta este constituită la interacţiunea dintre poziţiile subiect prescrise de economii politice, instituţii şi discursuri, precum şi dintre subiectivitatea oamenilor sau experienţele trăite şi performanţele lor identitare (Hall 1992, 1996; Woodward 1999; Moore 1988, 1994; McClaurin 2001). Accept că diversele identităţi – cum ar fi etnia, genul, vârsta, religia, statutul socioeconomic sau orientarea sexuală – există ca practici continue de identificare, incluzând şi negocierile privind sensurile poziţiilor subiect prescrise. Dar recunosc şi faptul că – datori-tă intersectării lor (precum demonstrează teoriile intersecţionalităţii, de exem-plu Crenshaw, 1989, Wing 2003 sau McCall 2005) – ele funcţionează une-le prin celelalte; astfel, de exemplu, etnia se genizează şi genul se etnicizează (precum am arătat în analiza mea despre discriminarea multiplă şi intersecţi-onală a romilor, Magyari-Vincze 2009).

Şi pe urmele lui Barth (1969) sau Cohen (1974) consider că identităţile (in-clusiv cele etnice) sunt relaţionale, sunt întotdeauna produse şi utilizate în procesul de creare/menţinere/distrugere a graniţelor dintre „noi” şi „ei”, im-plică în acelaşi timp incluziune şi excluziune, integrare şi separare, asemăna-re şi diferenţă. Identităţile sunt, de asemenea, situative: identităţile unei per-soane/unui grup sunt constituite de şi în raport cu situaţiile în care ele ajung în diferitele domenii ale vieţii, dar la rândul lor şi contribuie la constituirea şi menţinerea acestora. Ele sunt atât construcţii culturale (set de sensuri) prin care oamenii se poziţionează unii faţă de ceilalţi, cât şi procese de diferenţiere prin care se atribuie semnificaţii şi se creează graniţe sociale: oamenii îşi pro-duc identităţile în timp ce reacţionează la ceea ce se întâmplă cu ei în viaţa lor de zi cu zi (în materie de situaţie economică, producţie, consum, locuire, viaţă familială, ritualuri etc), în timp ce se creează pe ei înşişi ca fiind similari cu unii şi diferiţi faţă de alţii.

Prin modul în care aduc în relaţie poziţia social-economică şi identifica-rea etnică mă aliniez la abordările care analizează etnicitatea ca un fenomen


184

social, cultural şi politic (Verdery 1994), adică un instrument cu funcţii sociale (de relaţionare), culturale (definire/denumire) şi politice (de poziţionare) sau, altfel spus, atât ca un construct social/cultural (una dintre categoriile prin care oamenii definesc, explică şi justifică diferenţierile sociale), cât şi ca un set de relaţii/interacţiuni sociale în care comunicarea despre diferenţe culturale este relevantă pentru participanţi/grupuri de oameni care se consideră a fi distincte (Eriksen 2001, Bradley 1996).

Pornind de la abordările de mai sus, dincolo de faptul că le aplic într-un studiu despre romii din România, noutatea analizei mele constă în modul în care fac legătura între inegalităţi materiale înscrise în sistemul social-econo-mic şi reflexiile oamenilor asupra lor, observând cum se identifică de-a lun-gul acestui proces şi în termeni etnici, şi cum îşi folosesc identificarea etnică în poziţionarea lor socială. Nu presupun că romii formează o clasă socială, chiar dacă observ că în clasificările predominante în societatea noastră ca-tegoria de „ţigan” este utilizată ca fiind sinonimă cu „sărăcia”, iar „problema romilor” este considerată de multe ori în mod unilateral ca o „problemă so-cial-economică” (fără substrat cultural). De asemenea, urmăresc să conectez teoria weberiană a stratificării sociale (conform căreia clasele sunt fragmen-tate de alte diferenţieri, cum ar fi statutul social) cu teoria intersecţionalită-ţii (conform căreia distribuirea inegală a bunurilor se produce la intersecţia dintre aranjamentele legate de relaţiile de producţie, schimb şi consum, şi cele legate de gen, etnie/rasă, vârstă, orientare sexuală, astfel încât, de exem-plu, o femeie identificată drept romă experimentează diferit condiţiile preca-rităţii materiale comparativ cu un bărbat aparţinând majorităţii etnice, căci pe lângă constrângerile materiale, ea este supusă şi celor aferente inegalită-ţilor etnice şi de gen).

Studiul se structurează în patru mari părţi. Prima prezintă situaţia socioe-

conomică a familiilor intervievate; a doua descrie măsura şi modul în care ele sunt înglobate în mediul lor mai larg; a treia (pe baza analizelor din capitolele anterioare) surprinde modelele şi strategiile identitare ale acestora; iar a patra – drept concluzie – discută despre rolul identificării etnice în procesul diferen-ţierii sociale.

Prin cele patru capitole, analiza mea evidenţiază: stratificarea socioeco-nomică se intersectează cu diferenţierea etnică (şi de gen) inegală, iar iden-tităţile funcţionează ca şi practici de ref lectare asupra situaţiilor socioeco-nomice ale oamenilor şi asupra mediilor în care ei sunt situaţi (susţinând astfel anumite acţiuni în cadrul şi asupra lor), dar ele sunt şi rezultatele acestora. Cele din urmă sunt modelele identitare (de la cele foarte pozitive la cele foarte negative), iar practicile amintite sunt strategiile identitare (de

185


integrare şi/sau de separare) cultivate şi urmate de către persoanele inter-vievate, care se plasează în mediile lor cotidiene ca şi indivizi etnicizaţi şi genizaţi cu o anumită vârstă şi o anumită stare materială. Modelele şi stra-tegiile identitare descrise în acest studiu nu există ca entităţi pure, ele fiind întotdeauna mixte.

Persoanele din comunitatea urbană de romi investigată urmează stra-tegii identitare hibride în care tendinţa de separare se amestecă în măsuri diferite cu tendinţa de integrare. Ele îşi creează un spaţiu sociocultural ce respinge „valorile ţigăneşti tradiţionale” (întruchipate în ochii lor de către romii Gabori), dar care rămâne marginalizat în raport cu societatea majori-tară, fiind perceput în continuare ca şi „ţigănesc”. Această identificare se re-alizează, printre altele, prin exprimarea atitudinilor lor faţă de şcoală (care întruchipează în ochii lor o instituţie a integrării dorite, dar şi una care le reaminteşte că ei rămân „diferiţi” faţă de majoritate, precum şi instituţia faţă de care îşi susţin imaginea „ţiganului emancipat”, comparativ cu „ţiganii tra-diţionali”, care nu doresc să-şi trimită copiii la şcoală). Condiţia de a fi între două lumi (cea respinsă şi cea dorită) este reflectată, printre altele, de modul în care oamenii percep ordinea de gen din comunităţile lor, de exemplu în concepţia lor privind relaţia dintre mariajul timpuriu al fetelor şi educaţia lor şcolară (mamele de azi care au practicat mariajul timpuriu se aşteaptă de la fetele lor ca ele să evite acest lucru). Strategiile identitare descrise în acest studiu nu doar că sunt creaţii (şi) ale mediului lor socioeconomic, dar sunt şi limitate de acesta. Astfel, în sine – fără schimbarea economiei politice şi a culturii relaţionării între majoritari şi minoritari pe un plan mai general –, aceste strategii nu sunt suficiente pentru schimbarea structurală a condiţii-lor de viaţă ale celor care le practică.

Situaţia socioeconomică a familiilor Această secţiune urmăreşte să dezvăluie, printr-o comparaţie pe o scală

variind de la sărăcia profundă până la un statut social mai înstărit, poziţia socioeconomică a familiilor intervievate. Din acest motiv, ea oferă o descrie-re detaliată a situaţiei lor financiare şi locative, a nivelului lor educaţional, a activităţilor economice ale adulţilor, a poziţiei lor pe piaţa muncii şi a experi-enţelor legate de şomaj, precum şi a traiectoriilor de mobilitate înăuntrul unor generaţii şi între ele. În plus, în această secţiune voi analiza impactul identifi-cării etnice asupra statutului socioeconomic, identificând modalităţi prin care această influenţă acţionează.


186

Cartierul Florilor, deservit de Şcoala nr. 1, împreună cu celelalte două arii investigate prin cercetarea EDUMIGROM, se situează în partea industrială de nord-est a oraşului transilvan, toate trei fiind dezvoltate la începutul se-colului al XX-lea şi foarte populate în timpul industrializării socialiste forţa-te. Cartierul Florilor se află peste calea ferată care străbate mărginimea de nord a oraşului. În perioada comunistă Cartierul Florilor a fost faimos dato-rită uzinelor sale de ceramică, cărămidă, medicamente şi industrie grea, dis-trictul fiind botezat după fabrica de ceramică deschisă în 1922 şi privatizată după 1990. După privatizare, fabrica a dat faliment, dar a fost parţial redes-chisă în 2004. Unele dintre apartamentele anterior populate de către mun-citorii din aceste fabrici au fost cumpărate de către firme de construcţii sau imobiliare, fiind renovate şi vândute la preţuri ridicate (mai mici însă decât în alte părţi ale oraşului). Pe dealul de la ieşirea spre nord a oraşului (fronti-era de vest a Cartierului Florilor), se întrevede o zonă rezidenţială nouă, cu case familiale.

Urmărind elevii romi de la Şcoala nr. 1 la domiciliile lor, am întâlnit trei medii sociale diferite ale comunităţii de romi din oraş: unul dintre ele pe strada Babilon, altul pe strada Căii Ferate, iar al treilea pe strada Râului.

Majoritatea romilor din Babilon locuiesc în ultimul bloc de pe stradă, care găzduieşte douăzeci şi patru de apartamente şi gospodării. Aici trăiesc două-zeci şi una de familii de romi, iar alte nouă familii locuiesc în restul dintre cele patru blocuri de pe această stradă. Blocurile de un etaj, cu intrări în aparta-mente de pe un balcon tip coridor, au fost construite la începutul anilor 1960, astăzi fiind conectate la energie electrică, gaz şi apă. Cu excepţia ultimului bloc de pe stradă, restul blocurilor au fost recent renovate în urma mansardă-rii lor de către o firmă. Începând cu anul 2000 aceste apartamente au intrat în proprietatea locatarilor, astfel încât a devenit posibil ca ei să primească acte de identitate pe acest domiciliu. Pe lângă aceste blocuri, pe stradă se mai află şi un fost cămin al unei fabrici, găzduind zece familii de romi, care îşi închiriază apartamentele de la primărie. Una dintre persoanele intervievate, un bărbat de peste treizeci de ani, care acţionează ca un lider informal pentru această comunitate, estimează că pe strada Babilon stau aproximativ 200 de persoa-ne de etnie romă. Recent, pe dealul din spatele drumului principal care mar-chează limita de nord a cartierului Florilor şi a oraşului, s-a construit un mall, care este mai mic şi mai puţin prestigios decât celelalte două mari centre co-merciale renumite ale urbei, dar atrage mulţi oameni în această zonă şi oferă locuri de muncă pentru localnici.

Cinci dintre elevii romi din Şcoala nr. 1, intervievaţi în vara anului 2009, locuiesc în ultimul bloc de pe strada Babilon. Dintre aceştia, un băiat de cinci-sprezece de ani şi altul de şaptesprezece ani (Andrei şi Aron) au absolvit clasa

187


a VIII-aşi s-au înscris în clasa a IX-a la o şcoală profesională.6 Fetele intervieva-te în toamna anului 2009 erau în clasa a VIII-a. Două dintre ele (Ioana şi An-drea), de cincisprezece ani, sunt colege în clasa în care sunt înscrişi cinci elevi care se autoidentifică drept romi din totalul de douăzeci de copii. A treia dintre ele, Anca (şaptesprezece ani, sora Andreei), repetă clasa a VIII-a din cauza ab-senteismului, fiind singura persoană de etnie romă din clasa ei, care numără în total optsprezece elevi.7

Anca (17) şi Andrea (15) sunt fiicele mai mari ale unei familii cu cinci copii, care locuieşte în patru camere, o bucătărie şi o baie. Ele au o soră în clasa a VI-a (conform părinţilor lor, ea are cele mai bune rezultate la şcoală) şi doi fraţi mai mici (în clasele I şi a III-a ale aceleiaşi şcoli). Andreei îi place şcoala, ea cu siguranţă vrea să termine clasa a VIII-a şi să se înscrie la o şcoală profesiona-lă pentru a deveni bucătar. Este motivată de doi prieteni foarte buni de-ai ei care, de asemenea, au continuat şcoala după terminarea clasei a VIII-a. Pre-cum spunea, nu-i place să trăiască în acest cartier, „pentru că aici stau prea multe persoane de etnie romă”. Anca nu are o atitudine la fel de pozitivă faţă de şcoală, fuge de multe ori de la ore (tocmai de asta a fost lăsată repetentă anul trecut) şi nu prea ştie ce ar dori să facă, poate vrea să devină coafeză. Este mulţumită de mediul ei înconjurător, ar dori să trăiască aici şi după ce se că-sătoreşte. Aşa cum ne-a spus tatăl lor de 36 ani, ei au reuşit să cumpere un al doilea apartament în această clădire în 2004. Anterior – din 1992 – au închi-riat, iar în 2000 au cumpărat apartamentul ocupat iniţial. Precum a afirmat, acest lucru „s-a întâmplat când primarul naţionalist de atunci al oraşului a fă-cut un lucru bun în viaţa lui, care să permită chiriaşilor din clădire să-şi cum-pere apartamentele şi să devină proprietari”. În copilărie el a trăit cu părinţii

6 De câţiva ani în România sistemul educaţional impune obligativitatea a zece clase în loc de opt care au fost obligatorii o perioadă lungă de timp. În pofida acestui lucru, din punct de vedere administrativ şcolile vechi nu s-au schimbat, multe dintre ele oferind educaţie până la clasa a opta inclusiv, excepţie făcând liceele teoretice din centrul oraşului, cu clasele I-XII. Astfel, chiar dacă nu termină ciclul obligatoriu, după absol-virea a opt clase mulţi elevi trebuie să se mute la alte şcoli, lucru care se întâmplă în urma plasării lor pe baza rezultatelor anterioare şi a unor examene naţionale date mai recent de-a lungul clasei a opta. Logica cercetării EDUMIGROM ne-ar fi impus să analizăm situaţia şcolarilor care trec pragul unor cicluri educaţionale. Deoarece chiar înainte de a începe cercetarea, acest prag era cel de trecere de la gimnaziu (clasa a VIII-a) la liceu, şi deoarece la nivelul claselor a IX-a şi a X-a nu am fi găsit suficienţi elevi autoidentificaţi drept romi, am decis să ne concentrăm asupra elevilor af laţi la vechiul prag de tranziţie al sistemului şcolar.

7 În Şcoala nr. 1, în momentul de faţă, la nivelul clasei a VIII-a există trei clase paralele, dintre care clasa „B” este considerată cea mai bună. Aici sunt înscrişi cincisprezece copii, niciunul dintre ei nu este de etnie romă.


188

lui într-un alt bloc din apropiere şi s-a mutat într-un alt cartier al oraşului pe la mijlocul anilor 1980, când tatăl său a primit o locuinţă de la compania de salubritate unde a lucrat timp de 40 de ani.8 S-a mutat înapoi pe strada Babi-lon în 1992, când a avut optsprezece ani. După ce s-a căsătorit, după spusele lui, a practicat cu succes tot felul de afaceri ilegale, cum ar fi colectarea de de-şeuri, de fier vechi şi diferite munci ocazionale. Potrivit lui, datorită stării sale financiare mai bune şi reţelelor sale informale, în 2004 a reuşit să introducă apa şi gazul în clădire: „Orice afacere am făcut, am avut noroc, dar am pierdut o mulţime de bani la jocurile de noroc”. Aşa cum a menţionat el, până în 2008 oamenii de aici s-au descurcat mai bine, majoritatea dintre ei lucrând la com-paniile de salubritate ale oraşului sau făcând munci ocazionale în construcţii, dar în prezent mai mult de jumătate dintre ei şi-au pierdut locurile de mun-că. Ei au medici de familie la care s-au înscris mai devreme, dar acum nu mai beneficiază de consultaţii gratuite pentru că, neavând locuri de muncă, nu au plătit asigurarea medicală. El nu a încercat niciodată să caute de lucru în străinătate, considerând că nu merită să facă asta, pentru că „în timp ce omul îşi abandonează familia lui, nu câştigă foarte bine”. A terminat şase clase, nici-odată nu-i plăcea să meargă la şcoală; cu toate acestea, acum îi pare rău, dar nu crede că s-ar mai întoarce. Tocmai a înregistrat o firmă de colectare şi de vânzare a fierului vechi, dar nu are suficienţi bani pentru a-i da drumul efectiv. Mama fetelor este mai tânără. Ea nu a făcut şcoală deloc, nu a avut niciodată un loc de muncă şi nu a câştigat bani, cu excepţia a două luni, când a lucrat ca femeie de serviciu în centrul comercial apropriat de domiciliul lor.

Ioana (15) locuieşte cu mama, tatăl şi sora ei de şaptesprezece ani, cu par-tenerul acesteia şi cu fiica lor cea mică. Ei stau aici de doisprezece ani şi îm-part două camere. Pe atunci părinţii ei au cumpărat acest apartament de la sora tatălui său, care s-a mutat într-un cartier mai sărac de romi. Înainte au trăit într-o altă parte a oraşului, dar a trebuit să vândă apartamentul acela din

8 Povestea locuirii ref lectă o schimbare între generaţii în materie de ocupare şi condiţii de locuire, petrecută în condiţiile destrămării economiei politice socialiste. Înainte sistemul asigura pentru oameni locuri de muncă pe viaţă (chiar dacă şi pe atunci cei mai mulţi romi au prestat munci necalificate pentru salarii mici), iar întreprinderile de stat distribuiau angajaţilor lor apartamente în care puteau să stea o viaţă plătind o chirie formală. Toate acestea au garantat muncitorilor un anumit grad de securitate, dar – în condiţiile în care proprietatea privată lipsea aproape în totalitate – i-au ţinut într-o severă relaţie de dependenţă faţă de statul patriarhal. După 1990, în condiţiile privatizării şi (re)împroprietăririi, şansele de angajare şi de obţinere de locuinţe au fost schimbate în mod radical şi inegal, lucru care a schimbat şi atitudinea oamenilor faţă de viaţă, ceea ce a inclus atât sentimentul proprietăţii, cât şi pe cel al nesiguranţei şi temporalităţii, precum şi dezvoltarea strategiei trăirii în prezent.

189


cauza unor probleme financiare. După gimnaziu Ioana vrea să se înscrie la şcoală profesională, pentru a deveni bucătar. După spusele ei, ea a fost elevă bună până în clasa a V-a, chiar dacă a repetat o dată clasa a II-a. Au fost pe-rioade când după şcoală a mers la centrul educaţional, dar acum nu mai face asta, nu-şi face nici temele şi, după cum spune ea, se comportă insolent cu profesorii. Atât mama, cât şi tatăl ei au absolvit opt clase. Mama ei consideră că asta se întâmplă cu fetele rome: ele se îndrăgostesc rapid, părăsesc şcoala, pleacă de la părinţii lor, asta s-a întâmplat şi cu ea. S-a căsătorit la vârsta de şaptesprezece ani, a renunţat la şcoală şi întotdeauna i-a fost ruşine să se în-toarcă, de exemplu, să se înscrie în programul „A doua şansă”. Nu-i place acest cartier, dar nu a avut de ales, trebuia să se mute aici. O supără faptul că ma-joritatea oamenilor de aici nu au locuri de muncă şi că oriunde merge, chiar dacă ea lucrează, este percepută ca venind de pe strada Babilon, „unde oame-nilor nu le place să lucreze”. Nu are probleme cu vecinii, dar nici nu vizitează pe nimeni şi nimeni nu îi vizitează nici pe ei. Ea lucrează la o brutărie, de multe ori în tura de noapte, şi este întotdeauna obosită când vine acasă, nu are timp pentru nimic altceva decât să facă treburile casei şi eventual să se joace un pic cu nepoţelul ei. Soţul ei a lucrat anterior la salubritate, iar acum este taxime-trist, iar ginerele ei face munci ocazionale în construcţii.

Andrei (15) locuieşte cu mama lui de treizeci şi patru de ani, tatăl de trei-zeci de ani, o soră de nouă ani şi cei doi bunici într-un apartament cu două camere, o bucătărie şi o baie. După ce a reuşit să treacă examenul de corigen-ţă la matematică (ca urmare a faptului că, după cum a spus el, în timpul verii s-a dus la centrul educaţional unde cineva s-a ocupat de el), în toamna anului 2009 s-a înscris la o şcoală profesională pe unul dintre locurile speciale pen-tru romi, la secţia de mecanică. Lui Andrei nu-i place mediul în care trăieşte. El are doar doi prieteni aici şi nu prea iese în curte, mai degrabă pleacă cu prie-tenii lui la centrul de învăţământ, de unde îi iau şi în excursii, fac sport şi vizite în oraş. Mama lui nu are şcoală. Ea s-a născut într-un alt cartier al oraşului, dar părinţii ei au vândut apartamentul lor mai vechi în 1993 şi au cumpărat o casă într-un sat din apropiere. Când avea 20 de ani, în 1995, a plecat în Unga-ria, apoi în Italia la lucru şi, după cum a spus, a revenit după doi ani pentru fiul ei şi soţul cel tânăr. S-au mutat în casa părinţilor ei din sat şi acolo au stat timp de patru ani, apoi au dat de acest apartament de pe strada Babilon. De zece ani toţi şase locuiesc aici. Mai recent, dar numai trei luni, a lucrat ca femeie de serviciu în centrul comercial din apropiere, dar şi-a părăsit locul de muncă, pentru că primea un salariu mic. Tatăl lui Andrei a absolvit cinci clase, „a fost copil înainte de anul 1990”. Când s-au întâlnit, în 1993, ea avea optsprezece ani, iar el paisprezece. Andrei s-a născut la un an după căsătoria lor. După


190

spusele proprii, tatăl lui a învăţat din mers o mulţime de meserii, poate să facă aproape orice. În prezent lucrează ocazional în construcţii, dar pentru o vre-me a fost angajat la centrul comercial din apropiere pentru tot felul de munci, unele dintre ele chiar responsabile, dar pentru un salariu mic, deoarece nu are calificare. Părinţii lui au murit cât a fost copil, iar între 1990 şi 1993 a lucrat în străinătate, în Ungaria, Polonia, Turcia şi Serbia (nu a vrut să dea detalii cu privire la această parte a vieţii sale). El este convins că pentru o persoană ne-calificată, dar decisă să facă orice şi care se pricepe la multe, muncile ocazio-nale în economia informală asigură un venit mai bun decât veniturile primite de la un loc de muncă cu contract.

Mama lui Aron (17) a murit când el avea patru ani, iar tatăl lui l-a părăsit imediat după aceea şi nu l-a mai văzut de atunci. Bunica lui a avut grijă de el până când a murit, pe pe când Aron avea nouă ani. Între timp, o familie ame-ricană a vrut să-l adopte, dar bunica nu a fost de acord. La nouă ani a fost luat la o fundaţie pentru copii dintr-un alt oraş din Transilvania. A putut să rămâ-nă acolo până la vârsta de cincisprezece ani, deci în 2007 trebuia să plece, şi atunci mătuşa lui l-a primit în apartamentul ei de pe strada Babilon. A repetat clasa a VIII-a, iar acum a trecut-o şi s-a înscris la o şcoală profesională la pro-filul electromecanic. Într-un apartament de două camere locuiesc nouă per-soane – Aron, mătuşa lui şi încă şase copii: cel mai mare de douăzeci şi unu de ani, o fată de douăzeci şi alta de opt ani, doi băieţi de doisprezece ani şi unul de unsprezece ani. Prietenul mătuşii mai vine şi el în vizită din când în când, ajutându-i cu nişte bani câştigaţi ca muncitor necalificat. Aron are doi prieteni buni în cartier, Andrei şi un alt băiat, cu care se duce la centrul de învăţământ sau în parc pentru a juca fotbal.

Vizitând-o pe Laura (17) la domiciliul ei, am întâlnit un alt mediu social al Cartierului Florilor, cel care este, de fapt, în afara frontierelor administrative ale acestuia. Laura locuieşte cu mama ei de treizeci şi cinci de ani, tatăl şi doi fraţi mai mari într-un apartament de patru camere, o bucătărie şi o baie, situ-at într-o casă pe strada Râului. Casa este construită în formă de U şi are cinci apartamente similare, cu intrări separate. Conform mamei Laurei, aceasta tre-buie să fie o clădire veche de o sută de ani, are o curte mică împărtăşită de toţi locatarii şi o grădină, unde şi ea mai pune câte o legumă. În ciuda faptului că acest apartament este mai mare şi are grădină, ei îi plăcea mai mult vechiul lor apartament, situat într-un cartier de blocuri. Mutarea în această casă de acum doisprezece ani a fost voia soţului ei. În această parte a oraşului stau mai ales persoane în vârstă, în majoritate români. Pe lângă familia Laurei, în casa ace-ea mai locuieşte o femeie romă cu cei doi fii ai săi (unul dintre ei este înscris

191


pentru a doua oară în clasa a VII-a şi aproape că nu merge la şcoală pentru că lucrează la o spălătorie de maşini, iar celălalt este în clasa I). Două familii de gabori cu cinci copii stau un pic mai jos pe stradă; fiecare dintre ei a abandonat şcoala după clasa a II-a. Cea mai mare problemă a lor cu casa este că aceasta nu se află în proprietatea lor. Primăria refuză să clarifice statutul acestei clă-diri, astfel încât ei continuă să plătească chirii lunare şi nu se simt în siguranţă. Mai mult decât atât, aceasta este o reşedinţă pe care ei nu-şi pot face cărţi de identitate, poliţia refuzând înregistrarea lor pe această adresă. Soţul şi fiul ei cel mare şi-au făcut cartea de identitate pe adresa mătuşii soţului. Mama La-urei şi fiul ei cel mic au doar cărţi de identitate temporare, pe care trebuie să le înnoiască în fiecare an. Laura nu are nicio carte de identitate, fiind înscrisă la şcoală pe baza certificatului de naştere. Mama ei a absolvit opt clase. Pen-tru perioade scurte de timp a lucrat în confecţii, dar ambele companii la care a fost angajată au dat faliment. Are mai multe probleme de sănătate. Soţul ei lucrează de douăzeci şi şase de ani ca şofer pentru o companie de salubritate. Fiul cel mare, de douăzeci şi doi de ani, care a terminat o şcoală profesională, tocmai şi-a pierdut slujba avută la o spălătorie auto, iar fiul cel mai mic este înscris în clasa a IX-a la aceeaşi şcoală profesională. Laura a început şcoala cu un an mai târziu decât alţii, din cauza unor boli. Ea s-a mutat la Şcoala nr. 1 în urmă cu doi ani de la o altă şcoală din oraş. A fost înscrisă în clasa a VIII-a B, clasele de „B” fiind considerate drept cele mai bune de la fiecare nivel de în-văţământ. Profesoara de matematică a lăsat-o repetentă (împreună cu ceilalţi douăzeci de elevi de la această şcoală) şi după aceasta a fost pusă într-o clasă împreună cu ceilalţi elevi romi, Ioana, Magdalena, Andrea şi Claudiu.

Magdalena (15) este fiica unui pastor penticostal. Familia ei locuieşte pe strada Căii Ferate de treisprezece ani, deci într-un mediu diferit faţă de vecină-tatea străzii Babilon. Şi-au construit casa după ce şi-au vândut apartamentul cel vechi şi tatăl a lucrat în străinătate pentru o perioadă de timp. Administra-tiv, această stradă este situată în afara graniţelor Cartierului Florilor, undeva la jumătatea distanţei dintre strada Babilon şi strada Râului, regăsindu-se to-tuşi şi ea în fosta zonă industrială socialistă. Strada este foarte aproape de ca-lea ferată, fiind ascunsă undeva în spatele unor vechi blocuri de locuinţe. Veci-nătatea este populată în majoritate de români. Familia Magdalenei este foarte mare, dintre membrii ei şaptesprezece locuind împreună. Mama de patruzeci şi trei de ani, tatăl de patruzeci şi şase de ani, nouă copii ai lor, două nurori şi patru nepoţi trăiesc într-o casă cu cinci camere şi o bucătărie. Magdalena îm-parte o cameră cu două surori. Doi băieţi locuiesc împreună, părinţii au came-ra lor, la fel şi fiii lor căsătoriţi. Mama Magdalenei nu are nicio educaţie şcola-ră, ea a lucrat pentru o perioadă ca femeie de serviciu la primărie, acum este


192

şomeră înregistrată şi îşi face planuri să caute un nou loc de muncă. Magda-lena doreşte să devină, precum spune ea, hair-stilist (ca multe dintre colegele ei de clasă, care aspiră la aceeaşi şcoală profesională). Tatăl ei este taximetrist, botezat ca penticostal acum douăzeci de ani. Mama Magdalenei a fost boteza-tă cu doisprezece ani în urmă. Aşa cum a spus ea, soţul ei, cu care s-a căsătorit la vârsta de şaisprezece ani, „a fost ales de Dumnezeu pentru a deveni pastor.” Pentru a se putea înscrie la un seminar penticostal, mai are nevoie de şcoală, căci are numai opt clase, de aceea s-a înscris recent la liceu.

Claudiu (15) este un nou venit la Şcoala nr. 1, dar şi în oraş. El s-a mutat

recent la mama lui şi la tatăl său vitreg, după ce a părăsit locuinţa bunicii din-tr-un sat apropiat, unde a stat mult timp. Claudiu nu vorbeşte despre acea pe-rioadă din viaţa lui, spune doar că s-a săturat să facă atâtea munci agricole şi că întotdeauna a avut relaţii bune cu mama lui, a vizitat-o de multe ori în oraş. Prin domiciliul familiei nu este conectat de Cartierul Florilor, apartamentul lor fiind departe de Şcoala nr. 1, undeva în apropierea şoselei principale care leagă gara oraşului de centru, având mai multe şcoli în imediata apropiere. Când a venit în oraş, unchiul lui l-a sfătuit şi a aranjat să se înscrie la Şcoala nr. 1. L-a dus tocmai acolo probabil pentru că presupunea că această şcoală acceptă copii romi. Consensul social în legătură cu elevii pe care o şcoală îi acceptă şi care dintre şcoli nu acceptă romi, dezvoltat de-a lungul timpului, este prezent azi în percepţia oamenilor şi funcţionează ca o autoprofeţie („aceste şcoli nu ne-ar accepta pe noi, astfel încât nu ne apropiem de ele”) sau ca o moştenire a trecutului („şi părinţii/ rudele/ fraţii şi surorile noastre au mers la această şcoală”). Cu toate astea, lui Claudiu nu îi place şcoala, mai ales pentru că ve-cinătatea ei este dominată, precum a spus, „de ţigani gabori răi, care îi terori-zează pe copiii care nu sunt ca ei, şi profesorii nu fac nimic pentru a-i proteja.” În momentul interviului, el a fost singur acasă, tatăl său vitreg fiind plecat la muncă în Italia, iar mama lui, într-un alt oraş, unde a găsit un loc de muncă temporară. Claudiu părea a fi sigur cu privire la condiţiile financiare ale pă-rinţilor săi, aşteptând să împlinească şaisprezece ani şi să obţină permis de conducere pentru o motocicletă mai mare, pe care tatăl său i-a promis că o cumpără dacă termină clasa a VIII-a.

Datorită punctului de pornire al cercetării noastre – şi anume de selecţie

a copiilor romi intervievaţi dintre cei înscrişi la şcoală în clasa a VII-a sau a VIII-a – am ajuns la familii mai bine situate din punct de vedere material, care îşi permiteau să-şi trimită copiii la şcoală. Totuşi, şi unele dintre aces-te familii au plutit pe linia sărăciei, trăind dintr-un singur venit şi/sau din alocaţiile copiilor, fiind nevoite de-a lungul vieţii să-şi schimbe domiciliul

193


de mai multe ori. Dar majoritatea celor intervievaţi stăteau în apartamente proprietate personală, echipate cu utilităţile de bază şi, chiar dacă se con-fruntau cu şomajul, au găsit nişele de supravieţuire (cum ar fi muncile oca-zionale sau munca în străinătate), fiind, de asemenea, instruiţi de viaţă să fie întotdeauna creativi în condiţii severe.

Oricum ar fi, în circumstanţele lor mai bune, elevii intervievaţi au aştep-tări mai ridicate faţă de şcoală şi cariere educaţionale mai lungi decât părinţii lor, ceea ce le-ar permite să iasă din cercul vicios de genul „romii lucrează la salubritate” sau „romii fac munci ocazionale”. Posibilitatea schimbării genera-ţionale pare mai radicală în rândul femeilor, căci majoritatea mamelor fetelor intervievate nu au nicio educaţie şcolară, căsătorindu-se pe vremuri la vârsta actuală a fiicelor lor. Dacă această schimbare se va întâmpla într-adevăr, pro-babil că etnicizarea segregării ocupaţionale va suprascrie „tradiţionala” divizi-une a muncii pe sexe, care a fost predominantă în aceste comunităţi de romi. Mai exact, femeile rome vor fi confruntate cu segregarea ocupaţională pe sexe la locul de muncă, care caracterizează societatea românească în general, şi în acelaşi timp – fiind pe piaţa muncii – vor fi expuse la dezavantajoasele clasifi-cări etnice. Datorită acestei intersecţionalităţi este greu de spus care dimensi-une a subordonării, cea de gen sau cea etnică, va fi mai uşor de depăşit pentru ele, pentru că dezavantajele genizate şi etnicizate există unele prin celelalte, cele din urmă fiind experimentate – printre altele – prin statutul asociat social feminităţii sau masculinităţii.

Trebuie menţionat că opţiunea pentru şcoala frecventată de către copii este prescrisă de condiţiile materiale precare ale familiilor, precum şi de per-cepţia lor privind aspiraţiile care le sunt accesibile ca etnici romi şi, poate cel mai important, de modul prin care a fi rom devine sinonim cu sărăcia, şi in-vers. Acest lucru se întâmplă într-un mod care arată cum se susţin reciproc situaţia socioeconomică şi concepţiile culturale în excluziunea persoanelor defavorizate de la şansa de a concura pentru locuri de muncă şi poziţii mai prestigioase cu persoanele care au situaţie financiară mai bună şi încredere în sine mai dezvoltată. Toate acestea au un ton şi mai dramatic dacă considerăm că aici avem de-a face cu persoane autoidentificate drept rome, care se defi-nesc ca „ne-tradiţionale”, exprimând dorinţa lor de a se integra în şi de a fi ac-ceptaţi de către societatea majoritară şi care, în ciuda acestei dorinţe a lor, ră-mân în continuare – atât din punct de vedere geografic şi social, cât şi, uneori, din punct de vedere legal – la marginea societăţii. În cazul lor etnicitatea se manifestă ca un mecanism al discriminării instituţionale marcate prin stere-otipurile negative interiorizate, care reproduc graniţele dintre cei care posedă şi cei care nu deţin mijloacele de a trăi o viaţă considerată adecvată de către sistemul de valori dominante al unui anumit loc şi timp.


194

Credincioşii penticostali consideră că credinţa în Domnul Isus este ca-lea de emancipare a romilor, printre altele pentru că îi învaţă să urmeze calea cea corectă în viaţă, pe care Domnul o aşteaptă de la cei cărora le-a dat viaţă. Cea din urmă include obligaţia de a merge la şcoală şi de a munci cinstit pentru bani, dar şi un stil de viaţă care nu permite băutul, fumatul, înjurăturile sau bătăile. În cele din urmă, în ochii lor această credinţă este garanţia reală de integrare a romilor în societatea majoritară şi este singu-rul sprijin real pe care ei îl primesc, deoarece statul s-a dovedit a fi slab în acest demers. Pentru majoritatea părinţilor intervievaţi, botezul în această religie nu pare a fi o soluţie acceptabilă şi credibilă, pentru că, precum spun ei, este imposibil ca cineva să trăiască tot timpul ca un credincios adevărat. Mai mult decât atât, ei şi-au exprimat îndoielile cu privire la modul în care ajutoarele materiale primite la biserică au fost distribuite între membrii acestei comunităţi de credinţă şi la măsura în care acestea ar fi fost confis-cate de către liderii săi.

Cu sau fără credinţă religioasă, sentimentul de apartenenţă etnică şi de interdependenţă funcţionează ca o forţă motrice, care poate avea o inf lu-enţă pozitivă asupra îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale celor în cauză. Dacă comparăm familiile care trăiesc într-un grup compact cu cele care trăiesc dispersat, fără niciun sprijin ce ar putea veni prin intermediul reţe-lelor etnice informale, putem observa că cele dintâi pot rezolva multe prin aceste reţele ale lor (mai ales dacă au conexiuni la structuri ale puterii, cum au cei de pe Babilon cu Partida Romilor). Dar nu trebuie să uităm nici de ipostazele în care, tot în cazul lor, apartenenţa la astfel de reţele poate deveni o dependenţă prin care ei pot fi exploataţi de către liderii informali ai acestora. Şi trebuie să observăm că în locaţiile marginale comunităţile compacte de romi au un nivel de trai mai scăzut decât persoanele de etnie romă care locuiesc în vecinătăţi integrate, mixte din punct de vedere etnic, având şi acces mai facil la educaţie şcolară şi la locuri de muncă. Totuşi, oa-menii de pe strada Babilon, acţionând împreună, au obţinut anumite drep-turi locative, de la actul de proprietate asupra locuinţei la conectarea la utilităţi, dar ei se ajută reciproc şi în demersurile de căutare a locurilor de muncă ocazionale sau în străinătate, acestea fiind principalele lor surse de venit. În acelaşi timp, reţelele familiale de suport extinse care includ fraţi, părinţi, bunici, unchi şi mătuşi – rămăşiţele unei vieţi premoderne/rurale – sunt încă suficient de puternice pentru a contracara provocările cele mai dure ale vieţii (cum ar fi pierderea unui părinte, a unui loc de muncă sau a unui domiciliu).

195


Înglobarea familiilor în comunitatea locală mai largă A doua parte a studiului meu descrie şi analizează comparativ gradul de

înglobare a familiilor de romi investigate în comunităţile locale mai largi, iden-tificând relaţiile lor atât cu persoane şi instituţii majoritare, cât şi în interiorul grupurilor de romi. Voi acorda aici o atenţie deosebită procesului prin care ei creează şi menţin alteritatea faţă de care se poziţionează şi se definesc. Voi evidenţia instanţele de separare voluntară şi involuntară de comunităţile lo-cale mai largi, de la de la tipul familiilor total marginalizate şi/sau închise în comunitatea minoritară proprie, până la familiile dizolvate aproape total în comunitatea mai largă.

În secţiunea precedentă am vorbit despre valoarea socială a reţelelor in-formale şi a sentimentului apartenenţei etnice, care funcţionează ca plasă de suport în cazul romilor de pe strada Babilon. Potrivit tatălui Alinei şi al Ancăi, în primele decenii ale secolului al XX-lea, strada Babilon a fost o colonie de ţi-gani numită „bufniţa”, aşa încât „noi am fost pe aici încă de atunci” şi nu este de mirare că această vecinătate este şi astăzi intens populată de romi: „Ţiga-nii de aici nu sunt ca gaborii sau corturarii care nu au şcoală deloc… nici noi nu avem prea multă şcoală, dar măcar avem câteva clase, şi părinţii noştri au fost muncitori, au fost angajaţi, şi au fost mai civilizaţi, erau aşezaţi, în timp ce alţii călătoreau încă pe căruţe şi au trăit în corturi; noi eram ca românii sau maghiarii”. El a remarcat o schimbare majoră în istoria lor locală: „În timp ce părinţii noştri au fost un amestec de maghiari şi ţigani, vorbind ambele limbi, noi acum combinăm limba romani cu româna; noi nu mai vorbim maghiară, dar o mai înţelegem un pic, în timp ce părinţii noştri nu au vorbit româneşte; oricum ar fi, majoritatea dintre noi de aici este ţigan ungur (magyar cigány).” 9 Soţia lui a observat un alt tip de schimbare între generaţii: „Când eram tineri, ne-am dus la plimbare, la cinematograf, la discotecă şi la bile, împreună cu ro-mânii şi ungurii, ne-am plimbat oriunde în oraş, dar aceşti copii ai noştri nu merg nicăieri, stau numai în această curte sau merg în parcul cel mai apro-piat şi bârfesc între ei, nu joacă, nu ies la un film, nimic.” Totodată, ea a mai subliniat şi faptul că, de fapt, şi ei îi este frică să-şi lase fiicele adolescente să meargă la centrul de zi, căci este departe, trebuie să străbată tot oraşul şi cine-va s-ar putea lega de ele. Aceste schimbări între generaţii ar putea fi explicate şi prin creşterea inegalităţilor şi a distanţelor sociale între cei (foarte) săraci şi

9 Această poveste a intervievatului este parte a istoriei geopolitice a oraşului, care a aparţinut de câteva ori Ungariei şi de alte câteva ori României. Ea ref lectă efortul şi capacitatea de acomodare a romilor la aceste transformări majore acceptând întot-deauna legea regimului lingvistic dominant.


196

cei (foarte) bogaţi sau de diviziunile rigide ale spaţiului public, care impune in-formal cine unde poate să aibă acces şi unde nu are ce căuta, sau de creşterea preţurilor ce trebuie plătite în locurile de agrement. Oamenii intervievaţi sus-ţineau că etnia nu contează în alegerea prietenilor şi a celor cu care îşi petrec timpul liber, dar în viaţa reală alegerile lor sunt în mare parte limitate la reţele-le lor imediate, în care intră în principal persoane de etnie romă.

Istoria familială a Ioanei este marcată şi ea de fenomenul amestecului in-teretnic. Bunicul ei din partea mamei a fost parţial maghiar şi parţial rom, pro-venea dintr-un sat din apropierea oraşului, în timp ce bunica ei s-a născut în oraş, „într-o familie de romi românizaţi”. Mama Ioanei a accentuat: „În familia noastră noi nu vorbim limba romani; noi suntem de etnie romă, dar suntem altfel de romi […] cu toate acestea, când am fost copil, tatăl nostru ne-a vorbit un pic în romani; noi suntem romi emancipaţi şi civilizaţi, avem alte tradiţii, noi mergem la şcoală, căutăm locuri de muncă, vrem să fim angajaţi, noi nu purtăm haine ca ei, şi suntem o familie liniştită, nu suntem alcoolici şi scanda-lagii”. Tatăl lui Andrei definea categoria de care ei aparţin drept ‘„romi domni: noi nu suntem ţigani-ţigani, ci ţigani domni, şi în această privinţă noi nu sun-tem diferiţi faţă de români sau maghiari”.

Mama Ioanei a mai observat: „Cu toate că fiecare fată romă se îndrăgosteş-te repede, noi, romii emancipaţi, nu ne căsătorim la vârsta de unsprezece sau doisprezece ani”. Aceste distincţii dovedesc că graniţele dintre diferitele gru-puri de romi sunt menţinute, printre altele, prin normele referitoare la sexua-litatea feminină, la căsătorie şi naştere. Dar chiar dacă retoric se face această diferenţiere, practic şi mamele rome „netradiţionale” intervievate s-au căsăto-rit foarte tinere, la vârsta fiicelor lor adolescente de azi, la 15-16 ani, abando-nând şcoala sau chiar nefrencventând-o deloc. De asemenea, fiicele lor ado-lescente au surori mai mari care au urmat traiectorii de viaţă similare cu cele ale acestor mame. În fine, putem concluziona: chiar dacă femeile din aceste grupuri de romi aspiră să renunţe la destinele lor tradiţionale, modelate con-form normelor unui regim de gen patriarhal (şi prin aceasta doresc să se de-limiteze de celelalte femei, care devin astfel pentru ele „alteritatea absolută”), nu transpun în practică modelele de viaţă pentru care optează în principiu (încercând prin aceste opţiuni să devină „femei civilizate şi moderne”) şi, prin urmare, rămân undeva suspendate între două sisteme de valori.

Familia penticostală a Magdalenei exemplifică o altă formaţiune iden-titară, ale cărei resurse sunt integrate în reţeaua comunităţii de credinţă de care ea aparţine. Aşadar, familia ei extinsă, care trăieşte sub acelaşi acoperiş, nu este marcată doar de relaţiile de rudenie imediate, ci şi de sentimentul de apartenenţă la o unitate mai largă, percepută ca o reţea de fraţi şi surori. Ta-tăl ei, pastor cu origini de rom ungur, susţine ideea de diferenţă şi alteritate

197


în mai multe sensuri: în raport cu „romii neintegraţi”, care nu trăiesc o viaţă „autentică”; vis-à-vis de românii ortodocşi, care „sunt prezenţi la biserică în-tr-un mod superficial şi nu sunt credincioşi adevăraţi”; precum şi faţă de stat, care, cu toate instituţiile sale, „nu a fost în măsură să integreze într-adevăr ro-mii”. El vrea să impună celor care îl urmează practicarea efectivă a credinţei în Domnul Isus, lucru care garantează, conform spuselor lui, „emanciparea adevărată a romilor” şi, de asemenea, creează o comunitate de credinţă care transcende graniţele etnice.

Percepţia pericolului care vine mai degrabă de la ţiganii gabori decât de la populaţia majoritară a revenit în multe dintre relatările celor intervievaţi, atât din partea copiilor, cât şi din partea părinţilor. Claudiu, băiatul nou venit la Şcoala nr. 1, mi-a povestit cum gaborii de pe strada unde este şcoala „merg în grupuri mari şi se leagă de toţi cei care nu sunt ca ei”, probabil prin asta sem-nalând că acest spaţiu le aparţine. El a exprimat părerea conform căreia „ei ar trebui să aibă şcoala lor proprie şi nu ar trebui să se amestece cu ceilalţi”. Tatăl lui Andrei a povestit cazul unui băiat gabor mai în vârstă, înscris în programul „A doua şansă”, care a îngrozit copiii mai mici în curtea şcolii cu cuţitul, un caz în care şcoala a solicitat atât intervenţia poliţiei, cât şi a pastorului penticostal. Mama Magdalenei şi-a împărtăşit „teama de a-şi lăsa fiicele să se plimbe sin-gure, din cauza acestor ţigani din oraşul X, unde, precum toată lumea ştie, tră-iesc o mulţime de gabori”. În consecinţă, sentimentul periclitării sau, dimpo-trivă, cel al siguranţei este, de asemenea, un element important al constituirii identităţii şi al formării ideii de apartenenţă comunitară. Şi opinia lui Claudiu reflectă acest lucru, dar în sens negativ: „Este un dezavantaj să fii rom, pentru că românii ştiu că mulţi romi sunt periculoşi, care sunt răi şi fură, astfel încât atunci când ei te văd că arăţi ca un rom, pot să creadă că şi tu eşti la fel.“

În cazul persoanelor intervievate, sentimentul de diferenţă menţinut în re-laţia lor cu romii gabori părea a fi mai puternic decât delimitarea lor de majo-ritarii români, în special de cei cu care împărtăşesc acelaşi statut socioecono-mic. Formarea lor identitară este marcată pe de o parte de distincţia lor faţă de „alteritatea absolută” (romii gabori), iar pe de altă parte de tentativa lor de a se integra în societatea majoritară. Procesul de creare a alterităţii care îi constituie ca un grup distinct este structurat de sentimentul de a se afla între două lumi: autoidentificându-se drept etnici romi, ei trăiesc într-un spaţiu so-ciocultural ce respinge valorile tradiţionale considerate a fi demodate şi neci-vilizate, dar sunt menţinuţi la marginea societăţii, fiind respinşi de majoritari din cauza „ţigănimii” lor. În această situaţie, ei se creează pe ei înşişi ca „romi emancipaţi”, care sunt mândri de „harul pe care îl au în sânge, şi anume ace-la de a cânta şi dansa”; care sunt capabili să treacă de la o limbă dominantă la alta (de la maghiară la română şi înapoi) în timp ce folosesc limba romani


198

între ei; care aspiră la elementele unui trai modern, dar care, în acelaşi timp, experimentează marginalizarea la care sunt supuşi de către societatea majo-ritară. Situaţia de marginalitate (şi rezultatele ei negative, cum ar fi experienţa eşecurilor trăite la şcoală sau pe piaţa muncii) sunt mai uşor manevrate (şi chiar transformate în ceva pozitiv, cum ar fi separarea voită) în cazul romilor de pe strada Babilon sau în cazul membrilor comunităţii penticostale, decât în cazul familiei Laurei (autoidentificată ca romă), a cărei izolare într-un cartier predominant românesc rezultă din presiunea excluziunii provenit din lumea exterioară, în pofida dorinţei sale de a se integra în ea.

Reţeaua informală a romilor de pe strada Babilon este un punct de referin-ţă care creează atât legături comunitare interne, cât şi graniţele care separă lumea lor de comunitatea mai largă din afara ei. Această reţea produce sensu-rile a ceea ce înseamnă „noi”, dar nu ca ceva în mod necesar opus „celorlalţi”, căci în acelaşi timp ea menţine – atât în principiu, cât şi în practică – bunăvo-inţa de a căuta modalităţi posibile de comunicare şi cooperare cu majoritatea. Chiar dacă cineva nu reuşeşte să urmeze căile legale în încercarea sa de a asi-gura condiţiile materiale necesare vieţii (implicat fiind în mici afaceri „necura-te”, în muncă pe „piaţa neagră”, în jocuri de noroc sau în furtul unui pui ori al unei pâini), sentimentul de înglobare în societatea majoritară rămâne necon-testat. Căci, după cum se spune, „sunt şi români care fac astfel de lucruri şi, în plus, românii înstăriţi comit crime şi ilegalităţi şi mai mari, chiar şi politicienii fac acest lucru”. Comunitatea penticostală este construită în jurul promisiunii apartenenţei la o „alteritate integratoare”, care trăieşte o viaţă pură şi inocen-tă, şi în schimb impune dizolvarea completă a individului în Domnul Isus şi, din acest motiv, în liderii care propagă cuvintele Lui.

Lumea exterioară a acestor comunităţi constituie pentru acestea o sursă de venituri, precum şi un câmp de bătălie pentru drepturi şi alte revendicări. Dar strategiile de viaţă, cunoştinţele cotidiene şi modelele de roluri acceptate sunt dezvoltate şi practicate în interiorul comunităţilor restrânse. Informaţiile despre locuri de muncă ocazionale, aranjamentele pentru plecarea la lucru în străinătate, simţul comun în legătură cu şcolile ce trebuie alese pentru copii, visurile despre profesiile viitoare, încrederea de a face alegerile corecte, cunoş-tinţele despre cum se obţine ceva – toate acestea circulă prin reţelele comu-nitare interioare. Delimitarea de lumea exterioară nu este una opoziţională, în sensul că oamenii din interiorul comunităţii nu pretind urmărirea altor sis-teme valorice şi a altor aspiraţii decât cele valabile şi în societatea majorita-ră. Ea este mai mult instrumentală – fiind generată din conştientizarea lipsei mijloacelor prin care aceste aspiraţii se pot realiza şi/sau din frustrările sau sentimentul de jenă resimţite faţă de situaţiile în care cineva nu poate acţiona conform modelelor de viaţă considerate a fi adecvate.

199


În ceea ce priveşte atitudinea copiilor faţă de această delimitare şi separa-re, trebuie să menţionăm faptul că în spatele modului obişnuit şi generalizat de a vorbi despre „acceptarea oricui ca prieten, indiferent de etnie sa”, există semne care denotă că ei au o dorinţă puternică să negocieze gradul lor de in-tegrare în comunităţile mai largi din afara colectivităţilor proprii. Andrea de pe strada Babilon se plângea de faptul că acolo locuiesc „prea mulţi romi”, şi ea ar dori „să vadă în jurul ei mai mulţi români”. La fel ca şi sora ei mai mare, şi ea are un prieten dintr-o altă parte a oraşului, dar spre deosebire de Anca, ea ar dori să rămână în acest cartier şi după ce se căsătoreşte. Pe de altă par-te, însă, Anca a fost singurul copil care a subliniat faptul că ea este mândră că este ţigancă, pentru că „ţiganii se ajută reciproc între ei, îi ajută pe cei care sunt în nevoie, le oferă alimente sau altceva, în timp ce românii nu fac asta; românii zic că suntem negri, dar ei se duc la solar pentru a se bronza, în timp ce noi suntem în mod natural bronzaţi, ceea ce este bine”. Andrei, din aceeaşi vecinătate, a afirmat că are „doar doi prieteni aici şi ei evită să stea prea mult cu ceilalţi în curte”, mai bine se duc la centrul educaţional din cealaltă parte a oraşului. Aron, băiatul acceptat de către mătuşa lui în apartamentul lor ală-turi de alte opt persoane, spunea că visează la momentul când va avea „un loc de muncă şi îşi va permite să se mute de aici şi să aibă casa lui”. Protestând îm-potriva controlului puternic pe care mama ei doreşte să-îl exercite asupra sa, Laura, a cărei familie trăieşte izolată de alţi romi într-un cartier predominant românesc, este fericită dacă fraţii ei mai mari o iau cu ei şi ea poate cunoaşte mai mulţi prieteni în afara mediului ei imediat şcolar sau locativ.

Modele şi strategii identitare

Folosind o abordare dinamică şi comparativă asupra construcţiilor iden-titare practicate în funcţie de statutul lor social, gradul de integrare în comu-nităţile mai largi, vârsta şi genul lor, această parte a studiului face o sinteză a modelelor şi a strategiilor identitare prin care oamenii investigaţi se definesc. Voi descrie şi voi analiza dimensiunile construcţiei sociale a identităţii, mai precis modul în care oamenii reflectă asupra condiţiei lor cotidiene fixând prin aceasta şi elementele identificării lor etnice.

Urmărind elevii Şcolii nr. 1 la domiciliul lor, am observat trei medii de viaţă diferite, care au avut impact asupra practicilor prin care familiile lor administrează starea lor socioeconomică, inclusiv situaţia locativă şi pozi-ţia pe piaţa muncii, dar şi apartenenţa lor comunitară. Familiile intervievate nu trăiesc în sărăcie profundă, dar aparţin unor straturi sociale cu condiţii


200

materiale precare. Unele dintre ele plutesc pe linia sărăciei, trăind dintr-o singură sursă de venit şi/sau din alocaţii pentru copii şi ajutoare de şomaj. Cu toţii s-au mutat de mai multe ori dintr-un loc în altul de-a lungul vieţii lor, mai întotdeauna fiind constrânşi de lipsurile materiale. Din cauza acestor factori ei trăiesc la periferia societăţii, încercând totuşi să susţină un senti-ment pozitiv cu privire la felul lor de a fi. Majoritatea lor se definesc ca romi unguri (chiar dacă susţin că în zilele noastre abia vorbesc limba maghiară), dar păstrează o dorinţă puternică de diferenţiere faţă de ţiganii gabori. Dis-tincţia o fac, printre altele, prin practicile lor de şcolarizare: chiar dacă majo-ritatea mamelor rome intervievate nu au educaţie şcolară şi chiar dacă soţii lor au abandonat şcoala cel târziu după clasa a VIII-a, ei/ele afirmă că au o atitudine pozitivă faţă de importanţa şcolii, lucru pe care îl accentuează în modul în care îşi educă copiii.

Cinci dintre elevii intervievaţi ne-au condus la ultimul bloc de pe strada Babilon, populat, după cum am mai spus, de douăzeci şi una de familii de romi şi trei familii de români. Reţelele lor etnice funcţionează ca un lanţ al încrederii şi ca şi resurse de cunoştinţe despre locuri de muncă, şcoli şi diver-se oportunităţi. Erau perioade în care ei au fost angajaţi, dar în general şi-au bazat viaţa pe veniturile rezultate din munci ocazionale practicate în eco-nomia informală. În ansamblu, sentimentul lor colectiv de a fi este marcat de un amestec între dorinţa de integrare în şi separare de comunităţile mai largi din jurul lor. Această strategie identitară hibridă influenţează şi atitu-dinile lor faţă de învăţământul şcolar: conştienţi de necesitatea de a urma şi termina o şcoală, ei se situază totuşi pe o poziţie opoziţională faţă de sistem, fiind nemulţumiţi de ceea ce le oferă şcoala în mod efectiv şi de felul în care îi tratează ca şi etnici romi.

Atitudinea ambiguă a adulţilor faţă de şcoală are cu siguranţă un impact şi asupra copiilor lor. Cei din urmă sunt dornici să socializeze cu românii, dar atunci când vine vorba despre relaţiile intime, îi preferă pe colegii lor romi. Cu toate acestea, am întâlnit şi părinţi şi copii care se simţeau necomfortabil în mediul lor, dorind să-l părăsească. Ei considerau că în ochii majoritarilor sunt percepuţi prin apartenenţa lor la acest mediu („ţigănie”) şi tindeau să creadă că sursa necazurilor lor constă exact în „ţigănimea” lor, apreciind acest lucru ca pe ceva negativ. Dar în mod predominant sentimentul de apar-tenenţă la colectivitatea lor le-a dat forţa să-şi depăşească starea de victime şi identităţile cu conotaţii negative în direcţia unor strategii de supravieţuire creative şi a unei autoevaluări pozitive. Diferenţierea lor etnică asumată în mod voluntar (menţinută şi de realitatea segregării rezidenţiale) a fost doar parţial bazată pe limba romani şi pe trecutul lor cultural comun. În mare măsură istoria lor a fost marcată mai degrabă de găsirea unor posibilităţi de

201


supravieţuire individuală şi colectivă, fiind trăită în condiţiile unor schim-bări de regimuri etnopolitice şi socioeconomice care le-au dezvoltat capaci-tatea de a trece de la o limbă a puterii la alta şi de a se adapta la transformă-rile economice ale vremii. „Maghiarimea” celor care au accentuat originea lor etnică mixtă (maghiaro-romă) a fost menţionată ca un lucru exotic, parte a copilăriei lor, dar nu ca o apartenenţă care ar avea vreo semnificaţie cul-turală curentă. Cel mult, ea a fost menţionată ca şi o graniţă între generaţia părinţilor şi generaţia lor, în timp ce identitatea ţigănească a rămas elemen-tul împărtăşit de către diferitele generaţii. Cea din urmă a fost dimensiunea identitară care le-a dat tăria să supravieţuiască schimbărilor care le-au im-pus ba maghiarizarea, ba românizarea, ei rămânând romi capabili să vor-bească ori maghiara, ori româna la nivelul unei limbi materne, în timp ce între ei au continuat să utilizeze şi limba romani.

Mediul de acasă al altei fete rome intervievate a fost marcat de apartenen-ţa familiei sale la o comunitate de credinţă şi, cel mai important, de poziţia ta-tălui în calitatea sa de pastor penticostal în Cartierul Florilor. Ei trăiesc într-un cartier predominant majoritar, dar însăşi familia lor de şaptesprezece membri acţionează ca o mică comunitate în sine. Datorită modului în care credinţa ta-tălui a conceput rolul religiei în emanciparea romilor, această familie a exem-plificat cazul unei acceptări conştiente a afilierii lor la minoritatea etnică romă în paralel cu afirmarea integrării în societatea majoritară. Aceştia erau mân-dri de harul ţiganilor de a cânta, manifestat şi în ritualurile bisericeşti, datorită cărora această capacitate a fost aclamată într-un spaţiu public de toţi credin-cioşii, indiferent de etnia lor. Pozitivitatea identităţii de ţigan a fost de aseme-nea susţinută de ideea că penticostalii romi nu numai că facilitează integrarea în societatea majoritară a propriului lor grup etnic, dar ei arată „calea adevă-rată a vieţii” şi pentru cei din urmă. Ei au promulgat şi valoarea transcenderii graniţelor etnice, creând o comunitate de oameni care erau gata să dizolve individualitatea lor personală şi de grup în idealul de a se topi în fiinţa Dom-nului Isus. Comunitatea penticostală promitea pentru credincioşii săi să func-ţioneze ca o reţea de suport şi de protecţie, bazată pe ajutor reciproc cu privire la orice probleme cu care aceştia se confruntă, de la relaţiile inter-personale, prin chestiuni locative, la acomodarea în mediul şcolar. Ca atare, aceasta a ac-ţionat ca un grup cu o identitate separată şi distinctă atât faţă de romi, cât şi faţă de comunitatea majoritară mai largă.

Al treilea caz de identificare întâlnit prin această cercetare a fost exem-plificat de familiile care au luat calea asimilării, punând chestiunea originii etnice pe plan secundar, chiar dacă şi-au asumat identitatea romani. Trăind în vecinătăţi intens populate de români (una dintre ele mai aproape, cealaltă mai departe de Cartierul Florilor), aceste două familii nu au aparţinut unor


202

grupuri locale de romi prin care şi-ar fi putut susţine sentimentul de separa-re faţă de majoritatea societăţii. Nu au avut reţele de sprijin nici în sensul de a menţine limba romani, nici de a rezolva problemele lor pragmatice. Se poate afirma că aceste familii au fost confruntate cel mai puternic cu dificultatea apartenenţei la două lumi: definindu-se ca romi „netradiţionali” care urmă-resc să se integreze în şi să fie acceptaţi de societatea majoritară, au rămas la periferia celei din urmă, în pofida dorinţei lor. Incapabile să-şi schimbe situaţia, dintre cazurile observate, aceste familii au fost cele mai înclinate să interiorizeze etichetele negative ale „ţigănismului” promulgate de socie-tatea majoritară şi să devină cele mai izolate, cu toate că, în mod paradoxal, membrii acestora au acţionat ca fiind „cel mai puţin ţigani” (lucru reflectat prin experienţele lor de a intra în contact cu români surprinşi că ei ar fi romi, precum declară).

Dincolo de diferenţele între cele trei strategii identitare (toate fiind stra-tegii hibride, în care tendinţa de separare se amestecă în măsuri diferite cu tendinţa de integrare), în cazul fiecăreia dintre acestea procesul de produce-re a alterităţii în raport cu romii gabori a jucat un rol important. Persoanele intervievate autoidentificate ca etnici romi şi-au creat un spaţiu sociocultu-ral care a respins valorile ţigăneşti tradiţionale (întruchipate în ochii lor de către gabori), dar care a rămas marginalizat în raport cu societatea majorita-ră, perceput fiind în continuare ca şi „ţigănesc”. Noţiunile identitare folosite de ele cu scopul de a se percepe în termeni pozitivi (cum ar fi „altfel de romi”, „ţigani emancipaţi”, „romi civilizaţi”, „nu ţigani-ţigani”, „ţigani domni”) cel mult susţin autoidentificarea lor în eforturile de integrare, dar continuă să se amestece cu interiorizarea conotaţiilor negative ale acestora, cele din urmă fiind perpetuate de lumea majoritarilor în care ei nu sunt acceptaţi.

Concluzii: rolul identificării etnice în poziţionarea socială

Comunitatea romă studiată în cadrul proiectului EDUMIGROM – dincolo de diversitatea şi diferenţierea sa internă – ilustrează faptul că modul în care etnicitatea romă este percepută şi tratată în relaţia dintre majoritari şi mino-ritari atât la un nivel societal mai larg, cât şi în contextul lor cotidian imediat, are un efect asupra statutului socioeconomic al oamenilor. Pe de o parte, etni-citatea trăită sau experienţa etnicităţii este constituită de acest statut, în timp ce, la rândul ei, ea contribuie la crearea celui din urmă. Reflecţiile asupra şi reacţiile la condiţiile materiale ale vieţii de zi cu zi (re)produc sentimentul de

203


apartenenţă la un „noi” sau „celălalt” perceput în termeni etnici. Pe lângă rolul pe care oamenii îl atribuie limbii sau tradiţiilor lor culturale şi religioase, inter-pretarea situaţiei lor socioeconomice devine un element al construcţiilor lor identitare şi – într-un context în care identificările etnice şi rasiale continuă să aibă importanţă – dobândeşte o anumită etnie, chiar şi o „culoare rasială”. De aceea majoritarii tind să asimileze romii cu oamenii care trăiesc în sărăcie şi invers, şi de aceea romii simt că sunt discriminaţi la şcoală sau pe piaţa muncii ca romi ori sunt acceptaţi în pofida „ţigănimii” lor.

Mai departe, în măsura în care – în condiţiile segregării rezidenţiale – afi-lierea etnică se intersectează cu reţele informale şi relaţii de rudenie, iden-tificarea prin etnie, în cazul nostru identitatea romă sau „ţigănimea”, poa-te să devină o sursă simbolică şi pragmatică a tratării condiţiilor materiale precare. Asemănător modului în care funcţionează ordinea etnică, poziţiile în care regimurile de gen plasează femeile şi bărbaţii sunt create şi de sta-tutul lor socioeconomic, contribuind la rândul lor la formarea acestora. Şi mai mult, femeile singure sau casnice ale unor gospodării cu un singur venit sau fără venituri trăiesc condiţia lor de femei rome cumulând dezavantajele rezultate la intersecţia dintre un regim de gen patriarhal şi o ordine etnică rasializată.

Cazurile analizate în acest studiu ne arată că etnicitatea (ca un set de ca-racteristici atribuite unora sau altora) funcţionează ca un instrument al pro-cesului de constituire a alterităţii. Etnicitatea ca şi sistem de clasificare crează şi menţine graniţe, fiind utilizată de către oameni ca un ghid cognitiv şi emo-ţional care le arată cu cine pot/trebuie să relaţioneze şi cu cine nu. Dincolo de acceptarea normativă a tuturor sub umbrela umanităţii (exprimată prin afirmaţii de genul „cu toţii suntem oameni” sau „nu contează etnia, contează omenia”) şi dincolo de recunoaşterea importanţei condiţiei materiale în evo-luţia carierelor de viaţă, narativele experienţelor negative trăite în relaţiile cu alteritatea etnică devin elemente constitutive ale identificării personale şi de grup. Acum şi din nou, etnicitatea se intersectează cu alte diferenţieri, con-struite prin apelul la credinţa religioasă, şi cu siguranţă cu cele referitoare la gen. Modul în care toate acestea se întâmplă este de asemenea marcat şi de vârstă, care, precum am văzut, face diferenţa între strategiile de integrare/se-parare ale adulţilor şi ale copiilor lor.

Procesul de constituire a alterităţii cunoaşte diferite niveluri şi este situativ, iar alteritatea „celuilalt” este concepută în grade diferite. „Românii”, „gaborii”, „penticostalii”, „săracii” pot fi percepuţi, după caz, în postura alterităţii şi, în consecinţă, pe această bază cineva poate fi catalogat drept primejdios, străin sau ignorant, fiind tratat ca atare, luat în considerare, acceptat, evitat sau ex-clus. Oricum ar fi, înglobarea indivizilor în comunităţile mai largi este mediată


204

de apartenenţa lor la grupuri mai restrânse, de la familia nucleară, prin rela-ţii de rudenie, până la vecinătăţi, generaţii sau comunităţi de credinţă. Cele din urmă pot purta semnificaţia de a fi alese, chiar dacă opţiunea pentru ele este structurată de condiţii materiale, vârstă, gen sau tradiţii culturale. Reţele-le informale, ca şi alternative la instituţiile formale, au potenţialul de a fi plase de suport care nu funcţionează doar ca şi resurse simbolice şi materiale, dar contrabalansează şi eşecurile integrării. Separarea de lumea externă străină, primejdioasă sau ignorantă funcţionează prin integrarea în cercurile interne ale încrederii, dar delimitarea celor două este întotdeauna relativă şi stă sub presiunea renegocierilor. Şi mai important, după cum am arătat în acest stu-diu, în triunghiul format din etnia majoritară, „noi” şi „ţiganii ţigani”, indivizii şi grupurile urmăresc în mod constant să construiască şi să menţină sensul pozitiv al diferenţei lor. Efortul din urmă funcţionează şi mai puternic în cazu-rile în care „ceilalţi” resping încercările cuiva de a se integra în lumea dorită sau invidiată de el/ea.

Acest studiu ne-a demonstrat că strategiile şi modelele identitare ale oa-menilor se practică şi se urmăresc (şi) în raport cu statutul lor socioeconomic şi cu gradul lor de înglobare în comunităţile mai largi. Pe baza materialului empiric prelucrat putem concluziona că, indiferent de genul, vârsta şi condi-ţia lor materială, oamenii intervievaţi au împărtăşit strategii şi modele iden-titare hibride, cu toate că ei, în anumite momente ale vieţii lor şi în funcţie de apartenenţa lor la reţele informale, au preferat anumite strategii şi modele în detrimentul altora. Totuşi, în fond, ei au practicat o strategie identitară triplă: aceasta a inclus (1) tendinţa de separare de alte tipuri de comunităţi rome (ca şi întruchipări ale unor identităţi negative); (2) dorinţa de integrare în socie-tatea majoritară (percepută ca un container al elementelor vieţii dorite); şi (3) efortul de a menţine o a treia identitate proprie hibridă, dar pozitivă (genera-toare a sentimentului de apartenenţă la un corp societal particular care medi-ază între diferite lumi). Această condiţie de a fi între două lumi este reflectată, printre altele, în modul în care oamenii percep ordinea de gen din comunită-ţile lor la graniţa dintre dorinţă şi realitate. Interviurile au arătat că mamele rome de azi care se declară „netradiţionale”, chiar dacă le sfătuiesc pe fetele lor adolescente să nu se mărite şi să nu nască la vârste foarte tinere, la vremea adolescenţei proprii au făcut acest lucru, abandonând şcoala şi eventual de-venind casnice pe viaţă.

Aceste femei aspiră deci, dacă nu altfel, atunci prin fetele lor, să renunţe la destinele proprii tradiţionale marcate de ordinea de gen patriarhală (şi prin asta se delimitează de alte femei rome, considerate ca fiind „alteritatea abso-lută”), dar în viaţa lor imediată nu practică normele pe care le definesc drept pozitive. Astfel, ele rămân suspendate între două sisteme valorice, dar au şi

205


strategiile lor prin care tratează această situaţie a dedublării: în timp ce men-tal se detaşează de modele cu care nu sunt de acord, fiind în imposibilitatea de a pune în practică ceea ce cred că ar fi de dorit, pasează misiunea aplicării acestora fetelor lor. La rândul lor, ca şi copii ai timpului în care trăiesc, aceste fete (şi într-un alt sens şi băieţii) întruchipează o nouă generaţie care dă semne că ar fi gata să transforme integrarea simbolică/dorită într-una pragmatică/realizată, printre altele, prin renegocierea legăturilor lor din interiorul comu-nităţilor de romi şi cu lumea exterioară. Cercetarea noastră a demonstrat că în cazul persoanelor din comunitatea urbană de romi investigată, care trăieş-te la marginea oraşului pe o stradă unde locuiesc totuşi şi familii de români şi care – chiar dacă cunoaşte condiţii precare – nu este caracterizată de cea mai adâncă sărăcie, atitudinea pozitivă faţă de şcoală a avut un rol important şi în identificarea etnică a acestora, dar şi în raport cu aşteptările lor faţă de îm-bunătăţirea vieţii copiilor. Totuşi, şi din această comunitate foarte puţini copii îşi continuă studiile chiar şi până la absolvirea învăţământului obligatoriu, iar toţi cei care finalizează cu succes clasa a VIII-a cel mult se orientează că-tre şcoli vocaţionale (unde calitatea educaţiei lasă de dorit). Acest fapt ne de-monstrează că strategiile lor identitare nu doar că sunt creaţii (şi) ale mediului lor socioeconomic, dar sunt şi limitate de cel din urmă. Astfel, în sine – fără schimbarea economiei politice (ameliorarea inegalităţilor materiale) şi a cul-turii relaţionării între majoritari şi minoritari pe un plan mai general (elimina-rea discriminării şi a prejudecăţilor antiţigăneşti pe care aceasta se bazează) –, aceste strategii identitare (care într-o anumită măsură vizează integrarea) nu sunt suficiente pentru schimbarea structurală a condiţiilor de viaţă ale ce-lor care le practică.

Bibliografie

BARTH, Fredrik1969 Ethnic Groups and Boundaries. Scandinavian University Press, Oslo.BRADLEY, Harriet1996 Fractured Identities. Changing Patterns of Inequality. Polity Press, Cambridge. COHEN, Abner 1974 Introduction: The Lesson of Ethnicity. In: ABNER Cohen (ed.) Urban Eth-

nicity 3. Tavistock Publications Limited, ix–xxiv.CRENSHAW, Kimberle1991 Mapping the Margins: Intersectionality, Identity Politics and Violence

against Women of Color. Stanford Law Review 43. 1241.


206

ERIKSEN, Thomas Hylland2001 Ethnic Identity, National Identity and Intergroup Conflict: The Signi-

ficance of Personal Experiences. In: ASHMORE – JUSSIM – WILDER (eds.): Social identity, intergroup conflict, and conflict reduction. Oxford University Press, Oxford, 42–70.

HALL, Stuart 1992 The Question of Cultural Identity. In: HALL, Stuart – HELD, David –

McGREW, Tony (eds.): Modernity and its Futures. Polity Press, Cambridge, 273–327.

MAGYARI-VINCzE, Enikő2009 Discriminarea multiplă şi intersecţională a romilor din România. Stu-

diu de caz asupra fenomenului excluziunii sociale în Timişoara. In: KISS Tamás – FOSzTó László – FLECK Gábor (eds.): Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România. Editura Institutu-lui pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale–Kiterion, Cluj-Napoca.

McCALL, Leslie2005 The complexity of intersectionality. Signs 30. (3) 1771–1800.McCLAURIN, Irma (ed.)2001 Black Feminist Anthropology: Theory, Politics, Praxis, and Poetics. Rutgers

University Press. MOORE, Henrietta1988 Feminism and Anthropology. Polity Press, Cambridge. 1994 A Passion for Difference. Essays in Anthropology and Gender. Polity Press,

Cambridge.VERDERY, Katherine 1994 Etnicity, Nationalism and State-making. Ethnic Groups and Boundaries:

Past and Future. In: VERMEULEN Hans – GOVERS Cora (eds.): The An-thropology of Ethnicity: Beyond “Ethnic Groups and Boundaries”. Het Spin-huis, Amsterdam, 33–59.

WING, Adrien (ed.)2003 Critical Race Feminism: A Reader. New York University Press, New York.WOODWARD, Katherine1997 Concepts of Identity and Difference. In: WOODWARD, Katherine (ed.)

Identity and Difference. Sage, London, 7–63.

207

Provocarea includerii sociale a romilor

Florin MOISA

Provocarea includerii sociale a romilor. sărăcie sau abordare bazată pe discriminare?1

Romii – o problemă socială?

Modalitatea definirii problemelor sociale a captat atenţia mai multor cer-cetători, iar opiniile lor despre acest subiect sunt convergente şi prezintă nu-meroase elemente comune. O problemă socială este o situaţie care afectează un număr semnificativ de indivizi în moduri considerate negative şi indezi-rabile, referitor la care există însă convingerea că ar putea fi rezolvate sau cel puţin ameliorate prin intermediul acţionării sociale colective (Horton et al. 1997: 4).

O problemă care afectează o singură persoană nu poate fi considerată o problemă socială în situaţia în care nu afectează un număr semnificativ de indivizi. Întrebarea referitoare la numărul persoanelor afectate în cazul pro-blemelor sociale nu are un răspuns unitar, dar din momentul în care o proble-mă afectează suficient de mulţi indivizi pentru a provoca întrebări, dezbateri, articole de ziar etc., majoritatea vor considera problema respectivă drept una socială. Din momentul în care dezbaterea din jurul problemei devine mai pu-ţin vizibilă şi conduce la un consens din partea structurilor relevante (popula-ţia afectată, autorităţile publice, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele

1 Bursă de doctorat „Investeşte în oameni!”. Proiect cofinanţat din Fondul Social Euro-pean prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Axa prioritară 1. Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere. Domeniul major de intervenţie 1.5: Progra-me doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării. Contract nr. POSDRU 6/1.5/S/4 – Studii doctorale, factor major de dezvoltare al cercetărilor socio-economice şi uma-niste. Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca, România.


208

etc.), iar atenţia publicului este reţinută de alte subiecte, putem considera că problema nu mai este una de tip „social”, chiar dacă îşi exercită în continuare influenţa.

În cadrul comunităţilor rome, în mod tradiţional, întreaga familie, in-clusiv copiii, îşi aduce contribuţia la bunăstarea gospodăriei, iar munca in-fantilă este considerată un lucru de la sine înţeles, reprezentând o formă de socializare, de transmitere a meşteşugurilor tradiţionale şi de perpetuare a identităţii de grup. Aceste modalităţi ale socializării continuă să existe în co-munităţile de romi, mai ales în cele considerate tradiţionale, care păstrea-ză toate elementele moştenirii culturale: meşteşugurile, sărbătorile, reguli-le interne etc. Practica amintită, apreciată în cadrul comunităţilor de romi, constituie însă, din punctul de vedere al celorlalţi, o formă de abuz asupra copiilor sancţionată de sistemul legal naţional şi internaţional. Munca in-fantilă reprezintă, aşadar, un singur exemplu pentru problemele care pot să reţină atenţia populaţiei majoritare, despre care se vor scrie articole de ziar şi se vor realiza reportaje televizate, care vor fi cercetate de către autorităţi etc., îndeplinind deci toate condiţiile necesare pentru ca o problemă socială să rămână vizibilă.

De aceea, este important să stabilim şi cine consideră o anumită situa-ţie drept o problemă socială. În cazul de faţă, avem de a face cu un conflict de valori între două comunităţi, care evoluează în timp, iar până când un număr mare de indivizi, care nu trebuie să fie, cu necesitate, cei afectaţi direct, consideră că avem de a face cu o situaţie negativă şi că nu au fost respectate valorile relevante, acest conflict de valori reprezintă şi o proble-mă socială.

Or, pentru orice problemă trebuie să existe şi soluţii şi remedii. În ceea ce priveşte situaţia prezentată, cu siguranţă există soluţii pentru fenomenul muncii infantile la romi. Cu un secol în urmă, însă, fenomenul ar fi fost con-siderat drept o situaţie normală nu numai în ceea ce priveşte romii, ci şi ma-joritatea populaţiei. În prezent, majoritatea este de altă părere, ea judecă din perspectiva unor standarde diferite şi dispune şi de mijloacele necesare pentru a cere ameliorarea situaţiei din partea minorităţii.

În ceea ce priveşte intervenţia în astfel de situaţii, aceasta se realizează prin intermediul acţionării sociale colective, dat fiind faptul că problemele so-ciale prezintă un caracter social în privinţa originii (fiindcă afectează un nu-măr mare de persoane), definiţiei (deoarece reprezintă situaţii indezirabile) şi modalităţii de abordare (căci există speranţa că pot fi rezolvate) (Horton et al. 1997: 2).

Constituie oare, din perspectiva celor expuse, problema romilor o proble-mă socială? Răspunsul este dificil, problema fiind una deosebit de complexă

209


şi adânc înrădăcinată în istoria romilor, care astăzi se exprimă sub forma a ceea ce numim îndeobşte excluderea socială. Aceasta din urmă este defini-tă în cadrul literaturii de specialitate actuale ca un proces prin care anumiţi indivizi sunt împinşi la marginea societăţii şi nu sunt lăsaţi să participe ca membri activi la viaţa socială din cauza sărăciei, a lipsei unor competenţe fundamentale şi posibilităţi de educare de-a lungul vieţii sau în urma dis-criminării.

Într-o asemenea situaţie, indivizii excluşi nu au acces la locurile de mun-că, la venituri decente, la posibilităţile de educaţie şi de pregătire profesională, la reţelele sociale şi la activităţile comunitare. Accesul celor marginalizaţi la structurile de putere şi de luare a deciziilor este, de asemenea, limitat, astfel încât cei excluşi sunt incapabili să participe la luarea deciziilor care le afec-tează viaţa. Conceptul excluderii sociale poate oferi un cadru teoretic pentru înţelegerea interconexiunii unor situaţii de viaţă, probleme şi categorizări so-ciale complexe.

Excluderea socială poate fi un factor prezent în viaţa indivizilor, a grupuri-lor şi a comunităţilor, care a devenit un factor motivant şi pentru formularea unor politici publice, programe de dezvoltare şi servicii sociale în numeroase state europene, cu scopul întreruperii cercului vicios al sărăciei şi al altor dez-avantaje sociale, atât prin intermediul folosirii eficiente a capitalului social, cât şi prin dezvoltarea comunităţilor locale.

Studiile publicate în ultimii ani vorbesc despre creşterea riscului excluderii sociale a romilor şi despre nivelul inferior al calităţii vieţii, în timp ce politicile publice formulate nu pot fi considerate întotdeauna ca fiind coerente şi capa-bile să inducă schimbările aşteptate.

Romii din România, cu toate că sunt percepuţi de către populaţia majo-ritară ca un grup unitar, se împart în numeroase familii şi clanuri. Cerceta-rea recentă (Burtea 2002: 71–74) prezintă 14 grupuri principale, fiecare dintre acestea alcătuit din numeroase subgrupuri: fierarii, ciubotarii, lăutarii, florarii, geambaşii, ciurarii, argintarii, spoitorii, cocalarii, ursarii, căldărarii, rudarii, de mă-tase, vătraşii.

O altă categorizare cât se poate de relevantă a romilor are la bază cerceta-rea sociologică (zamfir–zamfir 1993: 57) şi stabileşte cinci categorii:


210

tabelul 1. diversitatea romilorcategoria manifestarea

caracteristi-cilor tradiţio-nale

auto-identifi-careca rom

Hetero-identifi-careca rom

Nevoia esti-mată de inter-venţie socială

a. romii care manifestă toate caracteristicile et-nice tradiţionale şi care se autoidentifică drept romi în toate contextele;

tradiţional da, în toate con-textele

da ridicată

b. romii care manifestă toate caracteristicile etnice tradiţionale şi care sunt identificaţi de alţii ca fiind romi, dar care se autoidentifică în acest fel numai în con-texte informale, nu şi în contexte administrative oficiale;

tradiţional / netradiţional

doar în context formal

da medie/ redusă

c. romii „modernizaţi”, care nu mai prezintă in-dicatorii vizibili ai modu-lui de viaţă tradiţional, dar care se autoidenti-fică drept romi atât în contexte formale, cât şi în contexte informale;

netradiţional da, în toate con-textele

da redusă

d. romii „modernizaţi”, care tind să nu se mai autoidentifice ca romi sau care se autoiden-tifică în acest fel doar intermitent şi pe care alţii îi identifică sau nu îi identifică în acest fel;

netradiţional nu da/nu redusă

e. „Foştii romi“, integraţi complet în populaţia majoritară şi care nu se mai autoidentifică drept romi.

netradiţional nu nu redusă

211


Aşa cum reiese din tabelul de mai sus, există numai un singur grup com-plet tradiţional, unul mixt şi trei grupuri netradiţionale. Două grupuri, unul tradiţional şi unul netradiţional (noii activişti romi) se autoidentifică drept romi atât în contexte formale, cât şi în contexte informale, în timp ce heteroi-dentificarea funcţionează în cazul celorlalte grupuri.

În opinia mea, doar grupurile A şi B sunt cele care resimt într-adevăr nevo-ia intervenţiei sociale coerente. Tabelul de mai jos conţine tipurile de interven-ţie care ar putea produce schimbările dorite.

tabelul 2. diversitatea romilor /arii de intervenţie

categoria aria de intervenţie

a. romii care manifestă toate caracteristicile etnice tradiţionale şi care se autoidentifică drept romi în toate contextele;

- Păstrarea identităţii etnice şi a culturii- modernizarea meşteşugurilor

tradiţionale- înţelegerea/acceptarea/aplicarea

regulilor curente ale societăţii- Participarea în educaţie- accesul la serviciile sociale

b. romii care manifestă toate caracteristicile etnice tradiţionale şi care sunt identificaţi de alţii ca fiind romi, dar care se autoidentifică în acest fel numai în contexte informale, nu şi în contexte administrative oficiale;

- Păstrarea identităţii etnice şi a culturii

- Participarea în educaţie- angajarea- accesul la serviciile sociale

c. romii „modernizaţi“, care nu mai prezintă indicatorii vizibili ai modului de viaţă tradiţional, dar care se autoidentifică drept romi atât în contexte formale, cât şi în contexte informale;

- Păstrarea identităţii etnice şi a culturii

- continuarea măsurilor de acţiune afirmativă în domeniul educaţiei

d. romii „modernizaţi“, care tind să nu se mai autoidentifice ca romi sau care se autoidentifică în acest fel doar intermitent şi pe care alţii îi identifică sau nu îi identifică în acest fel;

- Promovarea identităţii etnice şi a culturii

e. „Foştii romi“, integraţi complet în populaţia majoritară şi care nu se mai autoidentifică drept romi.

- niciuna


212

Consideraţii despre numărul populaţiei de etnie romă

Cercetătorii (zamfir–Preda 2002: 13–14) furnizează argumente sociologice solide în favoarea ideii potrivit căreia ponderea populaţiei de etnie romă din România diferă de cea recunoscută în statisticile oficiale. Potrivit statisticilor, 2,46 % (535.1402 de cetăţeni) s-au autoidentificat ca fiind de naţionalitate romă3 din totalul de 21.680.974 de locuitori, în timp ce, în realitate, aproximativ 4,3% din populaţia ţării s-ar autoidentifica drept rom (962.423 de cetăţeni).

Aceste argumente sunt sprijinite şi de estimările bazate pe heteroidentifica-re, care ajung până la un număr de 1.515.626 de persoane (6,7 % din populaţia ţării). Cu toate acestea, problema estimării ponderii corecte a populaţiei de etnie romă persistă.

Un studiu sociologic recent (Sandu 2005: 68–70) a estimat un număr mi-nim alternativ de 730.174 şi un număr maxim de 968.275 de romi. Alte docu-mente vorbesc despre un număr de peste un milion sau chiar de două milioa-ne. Potrivit unui studiu realizat de Andrei Roth în 1999, bazat pe cercetările disponibile, estimările din 1993, care se referă la 1,01 milioane de romi, echi-valentul a 4,6% din populaţia totală (apud zamfir–zamfir 1993: 206), sunt cele mai apropiate de realitate (Roth 1999: 276).

De fapt, constatăm că aproape toate cercetările recente asupra situaţiei ro-milor prezintă astfel de date şi comentarii referitoare la numărul populaţiei de etnie romă şi insistă, totodată, asupra conotaţiei negative a diferitelor cuvinte folosite pentru a denota această populaţie.

În orice caz, romii – înregistraţi oficial în număr de o jumătate de milion, esti-maţi la un milion în baza autoidentificării sociologice şi heteroidentificaţi ca atare în număr de un milion cinci sute – fac parte dintre grupurile cele mai vulnerabile din România şi prezintă, în continuare, o problemă semnificativă pentru o ţară care nu a crescut suficient din punct de vedere economic în ultimele două decenii. Prin comparaţie, Polonia, o ţară cu 36.658.166 de locuitori potrivit datelor oficiale,4 adică o populaţie aproape dublă faţă de România, are oficial 12.900 de cetăţeni de etnie romă (0,03%), iar neoficial, aproximativ 30.000. Mai mult decât atât, Polonia s-a dovedit a fi una dintre campioanele reformei sociale şi una dintre puţinele state care au avut creştere economică chiar şi în circumstanţele crizei economice.

2 Institutul Naţional de Statistică (INS), rezultatele recensământului populaţiei şi al gos-podăriilor din 2002, accesibile în limbile română şi engleză pe site-ul INS: http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t40.pdf (accesat la 6 iunie 2009).

3 Recensământul populaţiei şi al gospodăriilor din 2002, date compilate în baza Tabele-lor Demografice ale Institutului Naţional de Statistică; vezi http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/titluriv4.htm.

4 Recensământul populaţiei din Polonia din anul 2002.

213


Or, capacitatea unui stat precum Polonia de a se ocupa de problemele unui grup format din 30.000 de romi vulnerabili diferă complet de capacitatea Ro-mâniei, de două ori mai mică, de a trata problemele sutelor de mii de romi care trăiesc în sărăcie, fără loc de muncă, în condiţii de sănătate şi de adăpost precare etc. Nicio discuţie serioasă pe marginea numărului populaţiei de etnie romă nu poate avea însă loc în lipsa unor date statistice solide, iar în prezent cele mai relevante date sunt cele furnizate de recensământul din 2002.

În opinia mea, problema numărului populaţiei de etnie romă reprezintă, în cele din urmă, o problemă falsă, în măsura în care alimentează temerile unor grupuri, al politicienilor şi al populaţiei generale în legătură cu faptul că romii vor ajunge noua etnie majoritară în România.5

Studierea comparativă a evoluţiei numerice a populaţiei de etnie romă şi a celorlalte grupuri etnice, respectiv a populaţiei majoritare oferă rezultate foar-te interesante. Aşa cum reiese din graficul de mai jos, principalele grupuri et-nice din România – românii, maghiarii, romii şi nemţii – au avut o evoluţie numerică foarte diferită pe parcursul ultimului deceniu.

Numărul absolut al populaţiei de etnie română a crescut din 1930 (anul care reprezintă punctul de plecare în grafic) cu aproape 75%, numărul popu-laţiei maghiare a rămas aproape constant, în timp ce numărul nemţilor a scă-zut uniform, ajungând până la 10% din numărul înregistrat în 1930.

În cazul populaţiei de etnie romă asistăm la o scădere semnificativă, de până la un sfert, înaintea anului 1940, iar apoi la o scădere uniformă până în anul 1966, când a început un proces de creştere uniformă semnificativă.

5 Vezi, spre exemplu, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6834233-vasile-ghetau-di-rectorul-centrului-cercetari-demografice-viitorul-demografic-europei-este-sumbru.htm, o analiză a problemelor demografice din România, inclusiv natalitatea la romi.

%

0

50

100

150

200

250

1930 1956 1966 1977 1992 2002ani

Români Maghiari Romi Germani

diagrama 1. Populaţia între anii 1930–2002

%

0

50

100

150

200

250

1930 1956 1966 1977 1992 2002ani

Români Maghiari Romi Germani


214

Datele recensământului furnizează un alt punct de vedere interesant refe-ritor la evoluţia ponderii populaţiei de etnie romă comparativ cu cea a altor grupuri etnice.

tabelul 3. comparaţia populaţiiloran totalul

populaţiei (milioane)

romi români(%)

maghiari (%)

romi(%)

1930 14.28 242.656 77,9 10 1,7

1956 17.48 104.216 85,7 9,1 0,6

1966 19.10 64.197 87,7 8,5 0,3

1977 21.55 227.398 88,1 7,9 1,1

1992 22.81 401.087 89,5 7,1 1,8

2002 21.68 535.14 89,5 6,6 2,5

Se remarcă schimbările în ponderea românilor, care a crescut cu aproxi-mativ 10% din populaţia totală (de la 77,9% în 1930 la 89,5% în 2002), respec-tiv cele în privinţa ponderii populaţiei maghiare, care a scăzut de la 10% în 1930 la 6,6% în 2002, precum şi modificarea numărului romilor, care a cres-cut de la 1,7% în 1930 la 2,5% în 2002, în timp ce populaţia totală a ţării a crescut cu aproximativ o treime (de la 14,28 de milioane în 1930 la 21,68 de milioane în 2002).

Motivele acestor evoluţii sunt suficient de complexe şi au de-a face cu eve-nimentele istorice survenite începând cu al Doilea Război Mondial şi până la instaurarea regimului comunist în România.

Unul dintre indicatoarele cu cea mai mare valoare sintetică pentru descri-erea situaţiei romilor constă în speranţa de viaţă la naştere. Potrivit calculelor bazate pe datele recensământului, speranţa de viaţă la naştere a romilor din România este cu 16,46 mai redusă decât cea a membrilor populaţiei majori-tare. Aşa cum indică statisticile, aproximativ jumătate din populaţia de etnie romă din România este tânără (47,4% cu vârste cuprinse între 0-19 ani), în to-tal, 253.231 de romi,7 dintre care o treime sunt copii (cu vârsta cuprinsă între 0-14 ani), iar vârsta medie este de aproximativ douăzeci şi patru de ani.

6 Avoiding the Dependency Trap, UNDP, Bratislava, 2002, Anexa 3, p. 104.7 Institutul Naţional de Statistică (INS), rezultatele recensământului populaţiei şi al gos-

podăriilor din 2002, accesibile în limbile română şi engleză pe site-ul INS: http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t40.pdf (accesat la 6 iunie 2009).

215


În prezent, rata natalităţii este cu 2,5 mai mare în cazul romilor decât rata medie a natalităţii în România (25/1000 faţă de 10/1000), potrivit datelor Cen-trului de Cercetări Demografice al Academiei Române.8 În consecinţă, ponde-rea romilor în ansamblul populaţiei din România va creşte, dat fiind faptul că celelalte grupuri etnice prezintă o creştere negativă a populaţiei. Consecinţele scăderii populaţiei totale nu au fost încă prevăzute, în special din punct de ve-dere economic, însă rata natalităţii romilor nu trebuie considerată o proble-mă, ci mai degrabă o oportunitate pentru întreaga societate de a contracara tendinţa de scădere a populaţiei.

Problemele cercetării sociologice asupra populaţiei de etnie romă

Abordarea de faţă a cercetărilor referitoare la situaţia romilor din Româ-nia are la bază o premisă foarte simplă, potrivit căreia majoritatea cercetă-rilor sociologice folosesc o perspectivă omogenă asupra populaţiei de etnie romă, fără să ia în considerare marea diversitate a grupurilor, familiilor şi clanurilor.

În opinia noastră, această situaţie constituie, pe de o parte, rezultatul lip-sei îndelungate, chiar şi după 1990, a unui număr semnificativ de cercetători şi de instituţii reprezentative ale romilor, care ar fi putut promova o abordare diferenţiată, iar pe de altă parte, consecinţa abordării paternaliste din par-tea institutelor de cercetare şi a structurilor care comandă cercetările.

La nivel practic, activităţile de cercetare au fost implementate de cercetă-tori de altă etnie decât roma, care au urmat principiile generale ale cercetării ştiinţifice, dar s-au dovedit incapabili să ia în considerare marea diversitate a romilor într-un mod adecvat.

Aceste cercetări au oferit mai degrabă rezultate cantitative decât de tip calitativ şi nu au fost întotdeauna relevante prin comparaţie cu alte populaţii. Pentru a oferi un singur exemplu, chiar dacă rata şomajului pe termen lung în rândul căldărarilor (kalderash) este de 100%, acest lucru nu înseamnă că aceştia nu ar avea o profesie şi o sursă de venituri. Din contră, kalderashii au reuşit să îşi practice meşteşugul într-o măsură satisfăcătoare şi să gene-

8 Revista Capital, vezi http://www.capital.ro/articol/natalitatea-la-romi-de-2-5-ori-mai-mare-decat-la-romani-131358.html, interviu cu Vasile Gheţău, directorul Cen-trului de Cercetări Demografice al Academiei Române.


216

reze venituri decente pentru grupul căruia îi aparţin, precum şi să păstreze standardele culturale tradiţionale.

Vorbim aici despre o aşa-numită perspectivă „etică” (Iluţ 2007), descrierea de tip extern a realităţii unui grup etnic/cultural caracterizat printr-o diversi-tate asemănătoare celei a romilor. Această abordară etică a fost reflectată şi de selectarea eşantionului reprezentativ din populaţia studiată în baza principiu-lui heteroidentificării în cazul a două studii semnificative ale Institutului pen-tru Cercetarea Calităţii Vieţii,9 realizate în 1992, respectiv în 1998.

Principiul heteroidentificării a trecut în plan secundar doar recent în ca-drul a două proiecte de cercetare reprezentative:

• Barometrul Incluziunii Romilor10 realizat de Fundaţia Soros din România• Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea româ-

nească de azi, realizat în cadrul proiectului PHARE din 2004, Conso-lidarea Capacităţii Instituţionale şi Dezvoltarea de Parteneriate pentru Îmbunătăţirea Percepţiei şi condiţiilor Romilor,11 în cadrul cărora auto-identificarea subiecţilor romi a jucat un rol esenţial şi a fost folosit şi un eşantion comparativ format din persoane de altă etnie decât roma (nereprezentativ la nivel naţional). Mai mult decât atât, cercetarea din urmă a folosit o abordare complexă prin tratarea problematicii romilor atât sub aspectul cantitativ, cât şi sub aspectul calitativ.

În concluzie, numărul cercetărilor consistente asupra situaţiei romilor din România este relativ redus, chiar dacă o echipă de cercetători a reuşit să iden-tifice un număr de aproximativ 160 de documente şi rapoarte de cercetare (Mărginean 2001) referitoare, în general, la subiecte precum numărul popu-laţiei de etnie romă, identitatea etnică, relaţiile cu alte grupuri, calitatea vieţii, integrarea socială, delincvenţa şi limba vorbită. De asemenea, trebuie menţi-onat faptul că în ultimii ani cercetările au început să prezinte diferite scale ale distanţei sociale, care au reflectat poziţia marginală a romilor şi nivelul respin-gerii de către majoritate, date cât se poate de relevante pentru analiza percep-ţiei generale asupra romilor.

9 Cele două proiecte de cercetare s-au concretizat sub forma a două publicaţii, „Ţiganii între ignorare şi îngrijorare“ (implementat cu suportul financiar din partea UNICEF România) şi „Romii în România“ (implementat cu suportul financiar din partea Fun-daţiei Soros România), considerate îndeobşte cercetări de referinţă în domeniul pro-blematicii romilor în anii ’90.

10 Accesibil la adresa www.soros.ro/ro/program.php?program=16.11 Accesibil la adresa www.sper.org.ro/index.php?page=13.

217


Situaţia romilor din perspectiva activiştilor romi

Interviurile realizate cu tinerii lideri romi ai organizaţiilor neguvernamen-tale şi ai structurilor publice ale romilor12 conduc la anumite concluzii genera-le cu privire la condiţiile prezente ale romilor în România. În cele ce urmează, vom omite prezentarea datelor statistice relevante în privinţa problemelor dis-cutate, dat fiind faptul că acestea sunt larg accesibile şi pot fi supuse separat unor analize riguroase.

Concluziile sintetice sunt următoarele:• Nivelul educaţiei şcolare a romilor este redus faţă de cel al restului

populaţiei, ceea ce conduce la dificultăţi în privinţa accederii la piaţa muncii;

• Nivelul respingerii romilor este unul ridicat, ceea ce se reflectă în dis-criminare, prejudecăţi şi stereotipuri;

• Romii sunt populaţia probabil cea mai marginalizată, iar automargina-lizarea reprezintă o altă consecinţă a procesului excluderii sociale;

• Grupuri numeroase de romi trăiesc în condiţii de adăpost precare (fără apă potabilă, electricitate, încălzire cu gaz, sistem de canalizare şi străzi pavate), ceea ce conduce la condiţii de viaţă în general sără-căcioase;

• Starea de sănătate a romilor este, în general, precară, speranţa de viaţă medie la naştere este scăzută faţă de majoritatea populaţiei;

• Posibilităţile de lucru sunt în scădere, iar şomajul pe termen lung pare să devină regula, având în vedere contextul economic general din România;

• Lipsa documentelor de identitate şi de proprietate, alături de lipsa educaţiei şi de experienţă îngreunează considerabil accesul la servi-ciile sociale;

• Devalorizarea meşteşugurilor tradiţionale ale romilor care trăiesc în afara ciclului economic modern;

• Rata ridicată a criminalităţii în rândul romilor faţă de restul populaţi-ei, care se reflectă însă în mica criminalitate vizibilă la nivel individu-al şi care confirmă, în acest fel, stereotipurile negative de bază;

12 Interviuri cu activiştii romi Mariea Ionescu – fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Romi, Gruia Bumbu – fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Romi, Iulian Stoian – Alianţa Civică a Romilor din Bucureşti, Marian Daragiu – Fundaţia Ruhama din Oradea, Estera Hetea – vicepreşedinte ISPMN Cluj-Napoca, Mihaela zatreanu – preşedintele Centrului Naţional de Cultură a Romilor, Dezideriu Gergely – membru în Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, mai-iunie 2009.


218

• Coeziunea insuficientă a comunităţii, reflectată de incapacitatea structurilor politice ale romilor de a prezenta un proiect politic cu care să atragă susţinerea comunităţilor rome;

• Numărul foarte redus al figurilor noi în rândul conducătorilor politici ai romilor, îndeosebi ai celor din noua generaţie.

Sărăcie contra antidiscriminare în abordarea problemei romilor

Capitolul prezent se va ocupa de problema formulării unor politici publice destinate romilor din România şi de modul în care acest proces a fost influen-ţat de diferite puncte de vedere şi evenimente, în special de proiectele de poli-tici publice adoptate de guvern:

• Cadrul strategic al Guvernului României pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, adoptat în 2000;

• Strategia Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, adop-tat în 2001 (în cele ce urmează, Strategia);13

• Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale, 2005;• documentele Deceniului de incluziune a romilor;• noua Strategie a Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romi-

lor, 2006;14

• Planul Naţional de Dezvoltare 2007–2013.Pe lângă acestea, vom aduce în discuţie numeroase alte documente emise

de mişcarea romilor, care au însoţit măsurile guvernamentale, printre care re-comandări generale privind politicile publice, memorandumuri adresate par-lamentului, guvernului sau preşedinţiei, rapoarte etc.

Diagrama următoare prezintă paşii principali în adoptarea principalelor documente de politici publice referitoare la condiţia romilor, pe care le vom detalia mai încolo:

13 Hotărârea Guvernului nr. 430/2001.14 Hotărârea Guvernului nr. 522/2001.

219


diagrama 2. Pietre de hotar în domeniul politicilor publice destinate romilor

În 1998, un program PHARE negociat între Comisia Europeană şi Guvernul României a stabilit elaborarea unei aşa-numite Cărţi Albe referitor la strategia ameliorării condiţiei romilor.15

Un Grup de Lucru al Asociaţiilor Romilor, compus din cele mai active orga-nizaţii neguvernamentale ale romilor din ţară la data respectivă,16 a participat activ la mai multe runde de negocieri cu reprezentanţii guvernului, în vederea exprimării vocii comunităţii romilor.

15 Oficiul Naţional pentru Romi din cadrul Departamentului pentru Protecţia Minori-tăţilor Naţionale a fost responsabil pentru implementarea programului PHARE RO 9803.01 „Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor din România”, cu un buget total de două milioane de euro. Programul a oferit asistenţă tehnică Oficiului Naţional pentru Romi al Guvernului României şi a contribuit la dezvoltarea strategiei naţionale de îmbună-tăţire a situaţiei romilor.

16 Vezi Programul de Monitorizare a Accederii la Uniunea Europeană, the EU Accession Pro-cess: Minority Protection, Budapesta, 2001, p. 245. Accesibil la adresa www.eumap.org.

Glar (grup de lucru al asociaţiilor romilor)

Fccr

GuV/dpmN

GuV/mip/aNr

2000

2001

2006

antidiscriminare

antidiscriminareincluziune socială

reducerea sărăciei

reducerea sărăciei

incluziune socială

recomandări de politici i

Perspectivă antidiscriminare

recomandări de politici ii

Perspectivă antidiscriminare

cadrul strategic pentru îmbunătăţirea situaţiei romilorreducerea sărăciei/perspectivă antidiscriminare

strategia guvernului româniei de îmbunătăţire a situaţiei romilor

noua strategie a guvernului româniei de îmbunătăţire a

situaţiei romilor


220

Grupul de Lucru al Asociaţiilor Romilor a emis mai întâi Recomandarea de Poli-tică Generală17 asupra implementării viitorului program guvernamental de îmbu-nătăţire a situaţiei romilor, document dezbătut împreună cu Subcomisia Intermi-nisterială pentru Romi, care a fost înfiinţată în vederea identificării unor strategii pentru ariile relevante şi pentru coordonarea implementării acestor strategii.

Recomandarea de Politică Generală înaintată guvernului a vorbit în termeni foarte clari despre un subiect esenţial pentru mişcarea romilor, şi anume an-tidiscriminarea.

Textul Recomandării stabileşte că „strategia naţională pe termen mediu trebuie să ia în considerare priorităţile exprimate de asociaţiile romilor şi să se concentreze asupra eliminării tuturor formelor discriminării rasiale, potrivit anexei acestui document, intitulată «Opţiuni şi priorităţi în politicile publice destinate romilor»”.

Aceasta reprezintă prima referire explicită a mişcării romilor la problema antidiscriminării, care va rămâne una dintre temele constante în documente-le ulterioare. Recomandarea continuă cu ideea dezvoltării parteneriatului în-tre Grupul de Lucru al Asociaţiilor Romilor şi Guvernul României în elaborarea viitoarei strategii.

Documentul a cerut şi ca structurile publice de la nivel central şi local să cerce-teze, să analizeze şi să elaboreze o bază de date a problemelor sociale cu care romii sunt nevoiţi să se confrunte, activitate în cadrul căreia trebuie asigurată şi participarea experţilor romi. Această cerinţă este foarte importantă, fiindcă Grupul de Lucru al Asociaţiilor Romilor prevede nevoia desfăşurării unor cercetări de evaluare a pro-blemelor romilor, care vor fundamenta viitoarele politici publice – o problemă în continuare nerezolvată după un deceniu întreg de programe destinate romilor.

Recomandarea de Politică Generală cere, în final, ca „ministerele şi celelalte organe guvernamentale reprezentate în Comitetul Interministerial pentru Mi-norităţi Naţionale să aloce o parte din bugetul lor pentru programele destinate minorităţii rome”. Aceasta reprezintă o recunoaştere a faptului că măsurile de politici publice trebuie puse în practică, iar alocarea de fonduri va asigura, în-tr-un anumit fel, o oarecare responsabilitate din partea celor care implemen-tează politicile publice.

Două luni mai târziu, în data de 7 decembrie 2000, vechiul guvern a adop-tat la ultima şedinţă înaintea predării puterii un memorandum intitulat Ca-drul strategic al Guvernului României pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor.18

17 Document dezbătut împreună cu Subcomisia Interministerială pentru Romi în 23–24 septembrie 2000.

18 Accesibil la adresa http://www.rroma.ro/romanian/gov_framework.htm (accesat la 15 iunie 2010).

221


Având în vedere momentul adoptării, documentul nu are o importanţă foarte mare, dar a creat unele aşteptări din partea mişcării romilor referitor la continuarea parteneriatului, bazate inclusiv pe programul PHARE în vigoare şi pe angajamentele guvernului asumate faţă de Comisia Europeană. Cu toate acestea, Grupul de Lucru al Asociaţiilor Romilor şi-a încetat activitatea, chiar dacă nu a fost desfiinţată oficial, şi a fost înfiinţată Federaţia „Convenţia Cadru a Romilor” ca partener al guvernului în elaborarea viitoarei strategii. În com-ponenţa Federaţiei au intrat următoarele organizaţii: Partida Romilor Social-Democrată, Romani CRISS Bucureşti, Aven Amentza Bucureşti, Asociaţia „Îm-preună” Pentru Dezvoltarea Comunităţii Bucureşti şi Asociaţia SATRA/ASTRA – Alianţa Studenţilor Romi Antirasişti din Bucureşti.

La data de 8 februarie 2001 a fost trimisă o a doua recomandare de po-litică generală (Recomandarea de Politică Generală nr. 2) Biroului Primului Ministru,19 cu privire la implementarea Programului Guvernamental PHARE Ro98.03.01 pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor din România.

Noua recomandare de politică generală prevede următoarele:1. Strategia naţională pe termen mediu trebuie să ia în considerare

priorităţile exprimate de asociaţiile romilor privind urmărirea elimi-nării tuturor formelor de discriminare rasială, potrivit Ordonanţei 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de dis-criminare, precum şi în baza Cadrului strategic al Guvernului Româ-niei pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor.

2. Măsurile legislative care urmează să fie iniţiate din partea guvernului în vederea elaborării Cărţii Albe să ia în considerare politicile publice iniţiate în favoarea romilor, începând de la trendurile istorice ale asi-milării şi până la protecţia legală în acord cu standardele internaţio-nale.

3. Programele de intervenţie socială implementate în cadrul programu-lui Ro98.03.01 pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor să cuprindă, sub forma unor acţiuni afirmative, politici publice care, prin intermediul înfiinţării unor structuri publice pentru reprezentarea identitară, pe de o parte, să atenueze efectele discriminării şi să se concentreze asupra egalizării şanselor, pe de altă parte, să protejeze drepturile civile şi să facă paşi în direcţia afirmării şi a reconsiderării culturii romilor.

Noul document se bazează în mod vizibil pe rezultatele recente şi se referă direct la Legea antidiscriminare adoptată în România şi la standardele inter-naţionale asociate cu această lege.

19 Recomandare nepublicată, trimisă Biroului Primului Ministru la 8 februarie 2001.


222

În baza memorandumului referitor la Cadrul Strategic şi în consultanţă cu reprezentanţii romilor, guvernul a adoptat Strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor.20

Strategia prezintă o serie de principii directoare care trebuie urmărite în vederea îmbunătăţirii situaţiei romilor:

„1. Principiul consensualităţii – Strategia de îmbunătăţire a situaţiei ro-milor este rezultatul unui efort comun al Guvernului şi al organizaţi-ilor reprezentative ale comunităţilor de romi. Aplicarea programelor şi a proiectelor din planul de implementare a strategiei se va realiza în urma consultării cu reprezentanţii organizaţiilor de romi.

2. Principiul utilităţii sociale – Strategia răspunde nevoilor specifice cu care se confruntă etnicii romi şi realizează acel cadru social prin care romii se pot integra funcţional în comunitate şi în societate.

3. Principiul diviziunii sectoriale – Strategia este concepută şi aplicabilă pe domenii de responsabilitate sectorială.

4. Principiul descentralizării în execuţie – Aplicarea strategiei se va rea-liza prin responsabilităţi specifice ale instituţiilor şi ale autorităţilor publice şi prin atragerea organizaţiilor neguvernamentale în imple-mentarea programelor locale desprinse din planul general de măsuri pentru aplicarea prezentei strategii.

5. Principiul compatibilităţii legislative – Prevederile strategiei sunt în con-sonanţă cu Constituţia şi cu legile României, precum şi cu legislaţia şi practica internaţională în domeniu.

6. Principiul diferenţierii identitare – Strategia vizează edificarea unui sis-tem instituţional de dezvoltare comunitară, combaterea discrimină-rii faţă de romi, promovarea educaţiei interculturale, crearea de eli-te din rândul romilor, în vederea resolidizării sociale şi reconstrucţiei identitare.

7. Principiul egalităţii – Protecţia cetăţenilor români de etnie romă nu tre-buie să afecteze drepturile şi libertăţile celorlalţi cetăţeni români.

Dintre aceste şapte principii, numai unul se referă la problema anti-discri-minării (6. Principiul diferenţierii identitare), iar restul reflectă probleme gene-rale. Trebuie considerat drept relevant, probabil, şi faptul că primele principii stabilesc că rezultatele implementării sunt legate direct de consultarea cu re-prezentaţii organizaţiilor romilor.

Mai mult decât atât, planul general de măsuri foloseşte termenii „anti-dis-criminare” şi „combaterea discriminării” doar în şapte locuri, în descrierile a şapte măsuri, dintre care două sunt asociate cu prevederile Ordonanţei nr.

20 Hotărârea Guvernului nr. 430/2001.

223


137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, iar restul cu organizarea de mitinguri, cu elaborarea de rapoarte şi cu preveni-rea discriminării în domeniul angajării.

Din aceste cauze, în opinia mea, Strategia adoptată în 2001 nu respectă cerinţele principale formulate de mişcarea romilor, referitoare la promovarea anti-discriminării ca principiu central al politicilor publice destinate romilor. Din contră, majoritatea principiilor, obiectivelor şi măsurilor propuse se referă la problema combaterii sărăciei, care se reflectă în zece arii de intervenţie.

În prealabil accederii la Uniunea Europeană, România a elaborat Memo-randumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale,21 un document de politică pu-blică ce identifică problemele şi provocările principale cu care se confruntă România şi schiţează direcţiile de acţionare în domeniul incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile.

Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale (Joint Inclusion Me-morandum) a fost elaborat în 2005, în acord cu Parteneriatul pentru Aderare şi în contextul unei strânse cooperări între România şi Comisia Europeană, DG Angajare şi Afaceri Sociale. Memorandumul reprezintă un document progra-matic de mare importanţă în pregătirea participării României în „metoda des-chisă de coordonare” (open method of coordination) pentru includerea socială, în urma accederii la Uniunea Europeană în 2007.

Documentul identifică principalele dificultăţi în abordarea problemei să-răciei şi a excluderii sociale, prezintă măsurile principale de politică publică asumate de România în vederea implementării sub forma unor politici naţio-nale a obiectivelor comune ale Uniunii Europene şi identifică metodele princi-pale ale monitorizării viitoare şi ale examinării periodice a politicilor adopta-te. Grupurile sociale vulnerabile din România identificate de Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale au fost: copiii în situaţie de risc ridicat, tinerii de peste 18 ani care nu mai sunt cuprinşi în sistemul de ocrotire a copi-ilor fără familie, persoanele cu handicap, persoanele aparţinând populaţiei de etnie romă aflate în situaţii de risc ridicat, vârstnicii în situaţii de risc ridicat şi persoanele fără adăpost.

În cazul romilor, Memorandumul vorbeşte despre faptul că „lipsa conside-rabilă de calificare profesională combinată deseori cu practici discriminato-rii reprezintă obstacole importante pentru accesul romilor la piaţa muncii”.22 Documentul menţionează şi faptul că populaţia romă se află într-o situaţie

21 Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale, adoptat în 2005. Vezi http://www.caspis.ro/downloads/JIM.pdf.

22 Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale, p. 10.


224

de risc extrem de ridicat al sărăciei.23 La fel ca şi alte documente importante, Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale consideră că „adoptarea în 2001 a strategiei naţionale pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor a repre-zentat un important pas înainte, dar din păcate nu a fost suficient susţinut de resurse care să permită implementarea efectivă a măsurilor prevăzute”. Do-cumentul abordează şi problema accesului dificil la serviciile de sănătate şi a dezavantajelor în domeniul educaţiei şi al adăpostirii, respectiv stabileşte că „problema-cheie a segmentului de romi este slaba participare pe piaţa forma-lă a muncii”.24

diagrama 3. includerea socială şi romii

23 Ibid. p. 16.24 Ibid. p. 36.

mcdiS

pNd

GuV/comisia

europeană

GuV/comisia

europeană

2005

2007-2013

Promovarea incluziunii sociale şi reducerea sărăciei

document politic de planificare socială

Problema-cheie a segmentului de romi este slaba participare pe piaţa formală a muncii.

Priorităţi strategice/planificare financiară multianualăaxe prioritare•domenii majore de intervenţie•

creşterea participării şcolare a copiilor romi »creşterea numărului romilor angajaţi (focus pe femeile rome) »creşterea numărului romilor calificaţi – mediatori în domeniul »sănătăţii şi al educaţieidocumente personale de identificare pentru cel puţin 80% din »populaţia romăcreşterea numărului parteneriatelor strategice între agenţia »naţională pentru romi, ministere şi alte instituţii responsabile pentru luarea unor măsuri în vederea includerii sociale a romilor.

225


Începând din 2007, România a devenit membru al Uniunii Europene, iar Planul Naţional de Dezvoltare pe 2007-2013, document politic referitor la pla-nificarea socială, reflectă principalele priorităţi ale societăţii româneşti în do-meniul alinierii la standardele de dezvoltare europene. Problematica include-rii sociale este reflectată de mai multe Axe Prioritare ale Programului Operaţi-onal Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, printre care:

• Creşterea participării şcolare a copiilor romi;• Creşterea numărului romilor angajaţi;• Creşterea numărului romilor calificaţi – mediatori în domeniul sănă-

tăţii şi al educaţiei;• Documente personale de identificare pentru cel puţin 80% din popu-

laţia romă;• Creşterea numărului parteneriatelor strategice între Agenţia Naţio-

nală pentru Romi, ministere şi alte instituţii responsabile pentru lua-rea unor măsuri în vederea includerii sociale a romilor.

Planul Naţional de Dezvoltare pe 2007–2013 nu conţine prea multe referiri la problema antidiscriminării. Concentrarea asupra includerii sociale impli-că, în acest caz, mai degrabă măsuri pentru ameliorarea sărăciei, în acord cu abordarea generală de până acum a guvernului.

Aşa cum am prezentat mai sus, odată cu trecerea în prim-plan a concep-tului includerii sociale, guvernul a decis să amendeze şi să completeze strate-gia din 2001. O hotărâre guvernamentală adoptată în aprilie 2006 a amendat strategia şi a inclus unele elemente noi, printre care un nou plan de acţiune pentru perioada 2006-2008. Tabelul de mai jos prezintă comparativ domenii-le strategice stabilite în 2001 şi în 2006.

tabelul 4. domenii strategice 2001 vs. 2006Strategii 2001 Strategii 2006

1. dezvoltarea comunităţii şi administraţie publică

1. dezvoltarea comunităţii şi administraţie publică. comunicare şi participare civică

2. adăposturi 2. adăposturi3. securitate socială 3. servicii de sănătate 4. servicii de sănătate 4. economie, securitate socială 5. economie 5. Justiţie şi ordine publică 6. Justiţie şi ordine publică 6. Protecţia copilului, educaţie, cultură şi culte7. Protecţia copilului8. educaţie9. cultură şi culte

10. comunicare şi participare civică


226

Din tabel reiese că toate cele zece domenii iniţiale au fost păstrate, dar sub o formă concentrată în numai şase puncte. Schimbările promovate în noua strategie nu sunt semnificative, ci reprezintă, mai degrabă, corecţii ale noii abordări a includerii sociale. Noul obiectiv general constă în „elaborarea unei strategii pentru îmbunătăţirea semnificativă a situaţiei romilor, prin promova-rea unor de măsuri de includere socială”.

Referitor la sursele de finanţare se precizează că „finanţarea activităţilor prevăzute în Planul general de măsuri pentru perioada 2006-2008 se asigură din fonduri de la bugetul de stat, din fondurile de preaderare, din alte fonduri provenite de la Uniunea Europeană, precum şi prin atragerea altor resurse in-terne şi externe”. Planul general de măsuri indică însă aceste surse de finan-ţare fără a stabili modalităţile de control a alocării şi cheltuirii acestora, astfel încât noua strategie nu are decât o influenţă politică redusă.

Revenind asupra generoaselor principii ale strategiei, observăm că noua strategie vorbeşte despre o structură coordonatoare numită „Grupul de lucru pentru politicile publice pentru romi”, compusă din secretariatele de stat al ministerelor responsabile pentru implementarea strategiei, însărcinată cu co-ordonarea şi monitorizarea politicilor publice destinate romilor.

Agenţia Naţională pentru Romi răspunde de „coordonarea şi controlul executării activităţilor prevăzute în Planul general de măsuri pentru aplicarea Strategiei Guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor”. În acest fel, există o oarecare suprapunere în privinţa responsabilităţilor de coordonare a poli-ticilor publice între Grupul de lucru pentru politicile publice pentru romi şi Agenţia Naţională pentru Romi. Cum poate însă controla o agenţie guverna-mentală activitatea unor ministere de primă importanţă şi a structurilor sub-ordonate acestora? În opinia mea, noua strategie nu a adus nicio clarificare în domeniul responsabilităţilor diferite ale structurilor guvernamentale implica-te, ceea ce rezultă într-un nivel redus al implementării programului.

Principiul consensualităţii stabilit în 2006 pare să fi pierdut între timp din importanţă şi a ajuns să fie chiar negat, din moment ce reprezentanţii mişcării romilor nu fac parte din Grupul de lucru pentru politicile publice pentru romi, singura excepţie fiind, probabil, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Romi. Noua strategie stabileşte că „Agenţia Naţională pentru Romi va prezenta şi punctele de vedere ale reprezentanţilor organizaţiilor romilor reuniţi în sub-comitetul format pe lângă Grupul de lucru”. Trebuie menţionat însă faptul că un asemenea subcomitet nu a fost niciodată organizat ca atare, vocea mişcării romilor fiind minimalizată.

Conţinutul noii strategii nu este foarte diferit de cel iniţial, majoritatea mă-surilor propuse fiind asociate nu cu antidiscriminarea, ci cu ameliorarea să-răciei.

227


Totodată, trebuie însă recunoscut şi faptul că noua strategie, adoptată în aprilie 2006, prefigurează unele evoluţii în domeniul elaborării şi implemen-tării politicilor publice în România,25 noile normative fiind adoptate doar mai târziu pe parcursul anului. Din acest punct de vedere, atât strategia iniţială din 2001, cât şi cea din 2006 încalcă, implicit, principiile politicii publice.

O altă iniţiativă internaţională semnificativă, Deceniului de incluziune a romilor,26 a atras atenţia asupra situaţiei romilor, domeniile principale de in-teres fiind educaţia, sănătatea, locurile de muncă şi adăposturile, cu atenţie specială pentru anti-discriminare şi participarea femeilor rome. Iniţiativa In-stitutului pentru o Societate Deschisă şi a Băncii Mondiale a reuşit să reuneas-că mai multe structuri internaţionale publice şi private şi a avut o perspectivă de zece ani (2005–2015), urmând să fie implementată în aceeaşi perioadă cu noua abordare bazată pe incluziunea socială promovată la nivel european.

În cadrul Deceniului de incluziune a romilor, problematica antidiscrimină-rii a ocupat un loc de prim-plan, fiind promovată intens de către reprezentan-ţii mişcării romilor în mai multe ţări.

Din păcate, planul de acţiune în domeniile prioritare nu a fost adoptat de către guvern, iar imediat în urma adoptării noii strategii în 2006, importanţa deja redusă a Deceniului de incluziune a romilor a continuat să scadă. Evalu-area Intermediară a Deceniului de incluziune a romilor pe anul 2009 vorbeşte despre existenţa unei anumite competiţii între planul de acţiune al Deceniului de incluziune şi al strategiei guvernamentale şi despre faptul că Deceniul de incluziune a romilor nu este considerat un instrument necesar pentru imple-mentarea strategiei guvernamentale.27

În mod vădit, toate eforturile mişcării romilor pentru promovarea princi-piului antidiscriminării au trebuit să se confrunte cu rezistenţa structurilor guvernamentale, dar documentele emise recent de grupurile aparţinând miş-cării romilor şi de experţi au continuat să promoveze principiul.

În acest sens, un document emis la data de 8 aprilie 2008, ziua Internaţio-nală a Romilor, intitulat Memorandumul „Imperativul Modernizării” adresat in-

25 Hotărârea Guvernului nr. 870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice, la nivelul administraţiei publice central. Vezi www.sgg.ro pentru lista completă a prevederilor legale referitoare la politicile publice.

26 Vezi www.romadecade.org. 27 Institutul pentru o Societate Deschisă, Banca Mondială, Decade Watch. Activiştii pen-

tru drepturile romilor evaluează progresele realizate în cadrul Deceniului de Incluziune a Romilor, p. 42, vezi http://demo.itent.hu/roma/portal/downloads/DecadeWatch/De-cadeWatch%20Romania%20(Romanian%20-%20Final).pdf.


228

stituţiilor statului şi asociaţiilor rome cu prilejul „Zilei internaţionale a Romilor”,28 a fost trimis preşedintelui, guvernului, parlamentului, precum şi tuturor par-tidelor parlamentare.

Cel mai interesant este faptul că mişcarea romilor a încercat să se apro-pie de autorităţi prin intermediul unui discurs uşor diferit, cerându-le sprijinul pentru modernizarea comunităţilor rome şi vorbind mai degrabă despre ex-cluderea socială a romilor decât despre antidiscriminare. Memorandumul pro-pune o viziune referitoare la un proces accelerat de integrare a ghetourilor rome în comunităţile locale şi promovează, în acelaşi timp, comunicarea cul-turală cu alte grupuri, precum şi păstrarea identităţii culturale a romilor.

Setul de principii generoase ale instituţionalizării etno-comunitare şi ale dez-voltării unei cetăţenii democratice active nu a atras suficient atenţia sistemului de putere din România.

În 2010 a fost elaborat un nou document de către un grup format în jurul Partidei Romilor Pro Europa, organizaţia politică a romilor prezenţi în parlament (în baza prevederilor Constituţiei României, care garantează un loc în Camera Deputaţilor pentru minorităţile etnice recunoscute oficial), respectiv sub egida Subcomisiei Parlamentare pentru Romi (înfiinţate în februarie 2009).

Aceasta reprezintă o schimbare de direcţie foarte importantă a mişcării ro-milor care, văzându-şi impactul redus asupra puterii executive, s-a îndreptat spre puterea legislativă. Subcomisia funcţionează sub conducerea Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi a Camerei Deputaţilor, preşedin-tele acesteia fiind deputatul Nicolae Păun, de la Partida Romilor Pro Europa.

Documentul, intitulat Recomandări pentru un Plan de acţiune,29 se referă la migraţia internaţională a romilor şi la reintegrarea acestora în comunităţile locale şi a fost redactat cu ocazia unui eveniment important, al doilea Summit european privind romii de la Cordoba (Spania, 8–9 aprilie 2010).

Autorii prezintă un aşa-numit „proiect de autoresponsabilizare socială asumată de către societatea civilă romă din România, ca reacţie la criza ro-milor români din ghetourile din România şi Europa”. Documentul prevede un Plan Naţional pentru Romi şi propune un nou Deceniu de incluziune a romi-lor (2009–2019), în cadrul căruia romii înşişi vor prelua iniţiativa, prin „arti-cularea unei perspective autoreferenţiale”. În spatele acestor idei se află con-vingerea potrivit căreia „modelul etnopolitic şi etnocultural rom adoptat în anii ’90, deturnat de factori interni şi externi, nu a reuşit să dezvolte o cultura

28 Accesibil la adresa http://www.romanothan.ro/comunicate/Memorandumul-Impe-rativul-Modernizarii-adresat-institutiilor-statului-si-asociatiilor-rome-cu-prilejul-zilei-internationale-a-Romilor.html.

29 Accesibil la adresa http://www.cdep.ro/co/docs/F1768764652/Plan%20migratia%20internationala%20a%20romilor.pdf.

229


organizaţională romă aptă pentru schimbările profunde ale noii ordini sociale, acest fapt ducând la o blocare în tranziţie/tradiţie”.

Planul Naţional pentru Romi porneşte de la premisa că romii înşişi îşi do-resc schimbarea, urmăresc să se adapteze la noile standarde sociale şi ei sunt singurii în stare să iasă din situaţia de criză, fără implicarea societăţii.

Concluzii

În deceniul de după adoptarea primei politici publice pentru romi, societa-tea românească a trecut prin schimbări semnificative, printre care accederea la Uniunea Europeană.

Abordarea structurii de putere din România referitoare la situaţia romilor nu a fost modificată. Majoritatea documentelor de politici publice se referă la romi ca la o problemă socială, iar măsurile propuse au fost cele privind ame-liorarea sărăciei.

În ultima perioadă, începând cu 2005, conceptul incluziunii sociale a în-ceput să atragă atenţia guvernului, iar documentele oficiale au început să fie elaborate în jurul ideii de combatere a excluderii sociale, ceea ce înseamnă, din nou, în majoritatea cazurilor, ameliorarea sărăciei.

În această privinţă, mişcarea romilor este caracterizată de o evoluţie foar-te interesantă. Dacă în anii ’90 şi la începutul noului mileniu perspectiva pre-valentă a fost cea a antidiscriminării, eşecul politicilor publice a atras atenţia asupra altor concepte, printre care incluziunea socială. Imperativul moderni-zării şi asumarea responsabilităţii pentru propria soartă reprezintă abordări noi ale mişcării romilor, care urmează încă să fie puse în aplicare.

Bibliografie

BURTEA, Vasile2002 Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact. Lumina Lex, Bu-

cureşti.HORTON, B. P. – LESLIE, R. G. – LARSON, F. R. – HORTON, L. R.1997 The Sociology of Social Problems. Prentice Hall, New Jersey.ILUŢ, Petru1997 Abordarea calitativă a socioumanului. Polirom, Iaşi.


230

INSTITUTUL PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂ, BANCA MONDIALĂ2009 Decade Watch. Activiştii pentru drepturile romilor evaluează progresele rea-

lizate în cadrul Deceniului de Incluziune a Romilor. Open Society Institute, Budapest.

MĂRGINEAN, Ioan (coord.) – PREOTEASA, Ana Maria – PRECUPEŢU, Iuliana – CACE, Sorin

2001 Cercetări cu privire la minoritatea romă. Expert, Bucureşti.MOISA, Florin2008 Public policies for Roma. In: SALAT, Levente (ed.): Politici de integrare a

minorităţilor naţionale din România. Centrul de Resurse pentru Diversita-te Etnoculturală, Cluj Napoca.

OPEN SOCIETY INSTITUTE. EU ACCESSION MONITORING PROGRAM2001 Monitoring the EU Accession Process: Minority Protection. Open Society In-

stitute, Budapest.zAMFIR, Cătălin – zAMFIR, Elena (coord.)1993 Ţiganii între ignorare şi îngrijorare. Alternative, Bucharest.zAMFIR, Cătălin – PREDA, Marian (eds.)2002 Romii în Romania. Expert Publishing House, Bucharest.

231

mobilitate Forţată, Poziţii marginale...

Óscar LóPEZ-CATALÁN – Meritxell SàEZ-SELLARÉS

mobilitate forţată, poziţii marginale şi accesul la drepturile fundamentale. migranţii romi şi politicile locale din zona metropolitană barcelona1

Introducere

Obiectivele acestui studiu sunt multiple. Pe de o parte, intenţia noastră este să oferim o introducere la câteva dintre caracteristicile principale ale romilor din România în zona Metropolitană Barcelona, respectiv la procesele de mi-graţie şi la situaţia actuală ale acestora. În consecinţă, vom încerca să trecem în revistă câţiva dintre factorii care afectează toate aceste persoane şi să aso-ciem factorii respectivi cu situaţia generală a populaţiei cercetate în cadrul statului spaniol. Obiectivul nostru principal constă, prin urmare, în realizarea unei schiţe sumare şi coerente în baza căreia pot fi înţelese unele caracteristici ale romilor din România în această zonă. Pe de altă parte, vom încerca să ana-lizăm şi alte teme considerate necesare pentru înţelegerea situaţiei curente a populaţiei amintite. Dintre aceste teme, acordăm o atenţie deosebită mobili-tăţii forţate şi accesului la drepturile fundamentale (situaţia socioeconomică, politicile locale şi cadrele legale, locuinţele etc.), dar încercăm să evidenţiem şi

1 Cea mai mare parte a informaţiilor prezentate în textul de faţă provine din cercetarea cu titlul „Abordarea populaţiei rome de naţionalitate română din zona Metropolita-nă Barcelona: strategii de subzistenţă, moduri de utilizare a spaţiilor publice şi mo-bilitate” (López 2008), finanţată printr-un grant FPU-MEC, respectiv din cercetarea etnografică a populaţiei rome în cadrul proiectului „Inegalităţile socioeconomice şi diferenţa culturală în cadrul accesului la serviciile de sănătate în zonele de intervenţie de înaltă prioritate din Catalonia” (UAB – Departament de Salut de la Generalitat din Catalonia), ambele cercetări conduse de Teresa San Román.


232

poziţia marginală a unei părţi semnificative din această populaţie (îndeosebi în ceea ce priveşte strategiile economice). Credem, totodată, că toate aceste teme nu sunt relevante doar din perspectiva propriilor noastre interese de cer-cetători, ci ar putea oferi şi un oarecare termen de comparaţie în privinţa ace-loraşi domenii cu situaţia celorlalte comunităţi rome migratoare, chiar dacă rezultatele pe care le vom prezenta nu pot fi privite decât ca nişte concluzii preliminare ale unei cercetări aflate în plină desfăşurare.

Astfel, în primul capitol vom contura o introducere sumară în acest dome-niu şi vom trece în revistă unele concluzii ale puţinelor cercetări precedente referitoare la populaţia romă de origine română din Spania. Vom prezenta şi unele aspecte metodologice ale cercetării noastre (planul de cercetare, meto-dele folosite, dificultăţi întâmpinate etc.). În capitolul al doilea, descriem unele aspecte asociate cu procesul de migraţie şi de stabilire în Spania şi în Catalo-nia, precum şi poziţia ocupată de populaţia romă în contextul migraţiei româ-neşti mai generale.2 De asemenea, vom descrie cele două subgrupuri funda-mentale ale populaţiei rome din zona Metropolitană Barcelona. În capitolul al treilea, vom analiza, pe scurt, în baza rezultatelor preliminare ale cercetării, câteva aspecte ale relaţiei dintre reglementările legale şi politicile locale, piaţa locuinţelor, dinamica stabilirii populaţiei şi mobilitatea forţată. Vom aborda şi probleme înrudite ale situaţiei socioeconomice a populaţiei rome, distribuirea ocupaţiilor marginale etc. În sfârşit, în chip de concluzie, vom formula câteva consideraţii (metodologice, antropologice şi politice) legate de situaţia actuală a cercetării, precum şi de cea a populaţiei rome din Barcelona. Considerăm că această situaţie poate fi extrapolată, într-o formă sau alta, asupra altor oraşe din Spania şi, în general, din Europa, ceea ce pune însă sub semnul întrebării orientarea actuală a politicilor sociale şi ne invită, asemănător multor altor procese sociale, la aprofundarea cercetărilor de antropologie aplicată, pentru actualitatea cărora oferă, în acelaşi timp, un argument strălucit.

2 Catalonia reprezintă o zonă din nord-estul statului spaniol, cu un număr aproximativ de 7,5 milioane de rezidenţi (ianuarie 2009) şi cu capitala Barcelona. Din punct de vedere oficial, zona Metropolitană Barcelona este alcătuită din 36 de municipalităţi, cu un număr total de 3,2 milioane de locuitori (CAMB 2010). Chiar dacă cercetarea noastră a fost extinsă şi asupra altor zone din Catalonia, în acest text ne referim strict la municipalităţile Barcelona, Badalona, Santa Coloma de Gramenet şi Sant Adrià de Besòs.

233


Examinare preliminară: vizibilitatea şi invizibilitatea populaţiei rome în contextul spaniol

Recapitularea cel puţin parţială a informaţiilor despre populaţia vizată poate fi considerată o sarcină importantă, dar cu atât mai dificilă, în mă-sura în care populaţia romă din Spania este (la fel ca în multe alte locuri) una prea puţin cunoscută şi stigmatizată. Pe de o parte, populaţia romă este necunoscută până în prezent, deoarece în Spania romii din România sunt, cel mai adesea, ignoraţi atât în ceea ce priveşte cercetarea, cât şi în privinţa intervenţiilor reale care ar putea contribui la îmbunătăţirea situa-ţiei acestora. Pe de altă parte, acest caracter invizibil al romilor este asociat cu o foarte pronunţată vizibilitate de tip negativ, romii de origine română reprezentând populaţia care acaparează, probabil, cele mai multe ştiri şi despre care sunt vehiculate cele mai multe prejudecăţi în Spania (Gamella 2007, López 2008).

Cu alte cuvinte, ignoranţei i se adaugă reprezentările negative despre „gi-tanos rumanos” sau acele discursuri care omogenizează această populaţie şi o asociază exclusiv cu marginalitatea şi cu crima. Acest imaginar conţine dese-ori şi o idee simplificată despre procesul migraţiei, ceea ce facilitează confun-darea romilor cu alte populaţii (spre exemplu, cu românii în general sau chiar cu „populaţia estică”) şi ocultează diversitatea internă a populaţiei rome. În sensul din urmă, se poate vorbi despre o diversitate semnificativă a ţărilor de origine a populaţiei rome din statul spaniol, chiar dacă majoritatea romilor provine din România. Or, acumularea cunoştinţelor despre orice comunita-te relevă, de obicei, eterogenitatea internă, valabilă, în cazul de faţă (în ciu-da unei oarecare identităţi comune), în numeroase privinţe, printre care dis-tribuirea subcategoriilor populaţiei rome, oraşul de provenienţă şi reşedinţa actuală, tradiţiile, portul şi organizarea familială, situaţia socioeconomică şi de angajare, folosirea limbii romani sau a limbii române, practicile religioa-se, fundalul biografic şi procesul migraţiei, diferite în cazul fiecărei persoane sau familii în parte. Populaţia romă din Spania ar putea fi caracterizată, prin urmare, în termenii lui Diminescu (2003), drept „foarte vizibilă, dar nu prea numeroasă”; o populaţie a cărei vizibilitate negativă este adânc influenţată de factori precum omogenizarea, invizibilitatea forţată şi ignoranţa în privinţa condiţiilor de viaţă reale ale populaţiei, atât în contextul locului de origine, cât şi în cel al locului în care s-au stabilit.


234

Cercetări referitoare la populaţia romă din Spania

Un alt factor care contribuie la invizibilitatea romilor poate fi pus, aşa cum am mai menţionat, pe seama lipsei relative a cercetărilor specifice dedicate populaţiei rome în contextul spaniol;3 respectiv trebuie atribuită lipsei de di-fuzare a rezultatelor cercetărilor realizate în afara publicaţiilor specializate. În mod evident, nu propunem aici o sinteză completă a bibliografiei existente, oricât de redusă ar fi, de altfel, aceasta ca întindere, ci doar o trece în revis-tă generală care ar putea folosi ca un ghid orientativ pentru documentarea mai aprofundată asupra situaţiei romilor din Spania. Textele la care ne refe-rim, de calitate foarte variată, reprezintă, practic, singura sursă de informaţii bibliografice secundare în acest domeniu; trebuie menţionat faptul că datele statistice referitoare la populaţia romă din statul spaniol sunt aproape inexis-tente, deoarece apartenenţa etnică nu face parte dintre criteriile recensămin-telor oficiale, iar celelalte date care ar putea fi semnificative (spre exemplu, numărul cetăţenilor români înregistraţi de autorităţile locale), pe lângă faptul că nu oferă posibilitatea distingerii categoriilor etnice, nici nu oferă informaţii sigure despre populaţia prezentă (din cauza unor probleme administrative, a mobilităţii populaţiei etc.).

Din această bibliografie, altminteri relativ recentă (căci nu există, practic, publicaţii datate înainte de 2005), o parte importantă o reprezintă documen-tarea intervenţiilor şi a rapoartele anuale ale diferitelor asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale. Prin urmare, aceste texte nu prezintă un caracter strict ştiinţific (chiar dacă, în unele cazuri, autorii precizează metodologia şi moda-litatea de analiză a datelor); totuşi, cel puţin în unele cazuri, această categorie de documente conţine descrierile câtorva procese de intervenţie relevante şi poate oferi sursa unor informaţii interesante. Din rândul proceselor de inter-venţie, merită să le menţionăm pe cele conduse de Fundación Secretariado Gi-tano (FSG) în diferite oraşe spaniole (vezi FSG 2009a, 2009b şi 2010), precum şi acţiunile realizate de alte instituţii şi din cadrul altor proiecte, printre care Kale Dor Kayiko (2004), APDHA (2005), Lungo Drom (2007) şi ACCEM (2007).

3 În acest capitol ne referim la acele publicaţii şi rapoarte care se ocupă explicit de populaţia romă migratoare din cadrul statului spaniol (în întregul ei sau de o parte din această populaţie). În consecinţă, am omis textele despre procesele de migraţie specifice populaţiei rome de naţionalitate spaniolă sau altor populaţii (inclusiv cea majoritară), foarte numeroase pentru ambele categorii. Dorim pe această cale să adu-cem mulţumiri doamnei Adriana María Villalón pentru ajutorul acordat în alcătuirea acestei bibliografii.

235


În cealaltă categorie largă a bibliografiei intră, în mod evident, lucrările şti-inţifice dedicate subiectului.4 Pe de o parte, există un număr redus de teze şti-inţifice şi rapoarte de cercetare, dintre care cele mai relevante sunt următoa-rele: Peeters (2005), despre accesul la educaţie al populaţiei rome din Româ-nia în Barcelona; Vincle (2006), o primă încercare de abordare a problemelor populaţiei rome stabilite în Catalonia; Pajares (2006), care dedică un capitol din lucrarea sa de doctorat migraţiei româneşti şi celei bulgare; respectiv Pri-eto (2007), care, pe lângă faptul că se ocupă de populaţia romă de naţionali-tate spaniolă şi catalană, analizează şi unele aspecte care ţin de romii de na-ţionalitate română în contextul problemelor construirii identităţii. Pe de altă parte, merită să menţionăm şi un număr restrâns de articole apărute în revis-tele de specialitate sau prezentate cu diferite ocazii sub forma de comunicare ştiinţifică. Dintre acestea, evidenţiem lucrările lui Bustamante (2005), Lapar-ra (2005), Macias (2005, 2006), Gamella şi Beluschi (2007), Villalón (2008) şi Contreras et al. (2010).

Aspecte şi limitări metodologice

Aşa cum am menţionat, informaţiile prezentate în acest studiu constituie rezultatul a două proiecte de cercetare aflate încă în plină desfăşurare, ambele iniţiate în anul 2006. Trebuie precizat că la începutul cercetării nu dispuneam de o cunoaştere solidă despre populaţia studiată şi, aşa cum, de asemenea, am arătat deja, nu exista nici un fundal bibliografic coerent pentru situaţia din Barcelona şi/sau din Spania în general. Din aceste motive, atât contextul şi cadrul cultural, cât şi caracteristicile şi situaţia curentă a populaţiei rome erau prea puţin cunoscute pentru cercetători. Dacă luăm în considerare cir-cumstanţele enumerate, adaptarea ulterioară a metodologiei şi iniţierea unei cercetări de teren exploratorii în rândul romilor de naţionalitate română din Barcelona pot fi socotite nişte măsuri atât bine-venite, cât şi necesare. Astfel, am urmat modelul propus în mod recent de San Román (2009), care, deşi este, în mod evident, mult mai complex, are la bază două faze generale ale cercetă-rii de teren, care succedă stabilirii domeniului şi obiectivelor cercetării.

Primul pas se referă la familiarizarea cu contextul şi cu populaţia cerceta-tă (cultură, situaţie generală etc.) şi la formulare primelor ipoteze etnografi-ce (generalizări empirice cu valoare ipotetică; ipoteze interpretative, cauzale

4 Din această categorie fac parte şi propriile noastre lucrări: López 2008, Sàez 2009, respectiv López–Sàez 2009, 2010.


236

şi teleologice etc.). Al doilea demers implică verificarea empirică a ipotezelor prin elaborarea unor metode şi instrumente de cercetare specifice, ceea ce conduce la reevaluarea şi reformularea ipotezelor şi a generalizărilor iniţiale. Am urmat, aşadar, acest demers şi am început cercetarea prin adoptarea po-ziţiei observatorului participant (metoda principală folosită pe parcursul în-tregii cercetări) în această primă fază, pentru ca mai târziu, în a doua etapă a cercetării de teren, să putem recurge cu suficientă siguranţă la alte metode mai specifice. Cu alte cuvinte, suntem de părerea că unele metode (spre exem-plu, anumite tipuri de interviuri) pot fi imposibil de aplicat înaintea unei fa-miliarizări globale cu contextul şi cu populaţia cercetată, deoarece metodele respective presupun cunoaşterea prealabilă a culturii şi a spaţiului social. Mai mult decât atât, trebuie să admitem că ne provoacă o oarecare impresie ne-gativă acele cercetări care admit că au recurs la interviuri, la stabilirea unor focus-grupuri şi la chestionare ca metode principale de investigare pe termen scurt în lipsa orientării preliminare, deoarece, în lipsa imersiunii participative şi a cercetării de teren calitative de tip deschis, analiza finală şi informaţiile acumulate în baza metodelor directe nu vor fi suficient de sigure (chiar dacă metodele însele au fost aplicate corespunzător).

Prin urmare, această cunoaştere preliminară este necesară pentru a şti, spre exemplu, pe cine trebuie să întrebi, ce trebuie să întrebi, cum şi unde să întrebi etc. (ca să ne exprimăm simplu) sau pentru a stabili modul în care vom analiza şi vom interpreta rezultatele. În opinia noastră, metodologia conturată mai sus a fost cât se poate de adecvată din punctul de vedere al condiţiilor de cercetare a romilor din Barcelona; şi anume, nu doar pentru că a fost necesară în scopul creşterii calităţii informaţiei, ci şi din cauza dificultăţilor asociate cu însăşi co-lectarea informaţiilor. În consecinţă, în această fază iniţială am folosit metoda observaţiei participative, la care am mai recurs însă pe parcursul întregii cerce-tări, de vreme ce o considerăm nu doar o simplă metodă printre altele, ci o mo-dalitate de construire a situaţiilor în aşa fel încât să permită aplicarea ulterioară a tuturor celorlalte metode propriu-zise (Sanmartín 1989: 136). În mod evident, ulterior am combinat această abordare cu altele (printre care, în primul rând, interviurile deschise şi cele semistructurate, folosite în faza a doua, aflată în des-făşurare) şi am completat-o cu alte surse de informaţii (bibliografia, datele sta-tistice, cadrul legal, analiza media etc.). Desigur, nu putem prezenta aici în deta-liu toate deciziile şi întreg procesul metodologic, credem însă că ar fi util să clari-ficăm unele aspecte privind spaţiile de cercetare şi constituirea eşantionului de subiecţi, precum şi alte probleme şi limitări generale ale cercetării de teren.

Pe de o parte, de vreme ce dimensiunile şi caracteristicile populaţiei erau destul de puţin cunoscute, nu am putut recurge la metoda standard în consti-tuirea eşantionului, astfel încât, ori de câte ori s-a dovedit necesar, am adoptat

237


metoda „bulgărelui de zăpadă” („snowball sampling” – Atkinson şi Flint 2001).5 Aceasta a fost, de fapt, strategia generală a întregului proces de cercetare, dar atunci când o definim în acest fel, ca o metodă de constituire a eşantionului, vorbim despre decizii concrete pe care a trebuit să le luăm pe parcursul apli-cării unor metode specifice (spre exemplu, interviul). De aceea, criteriul după care ne-am orientat nu a constat doar în căutarea activă a furnizorilor de in-formaţii, ci şi în urmărirea unor caracteristici concrete care ne puteau con-duce la o reprezentativitate mai ridicată pe parcursul întregului proces (spre exemplu, genul social, vârsta, subcategoria, situaţia socioeconomică etc.).

În ceea ce priveşte accesul la terenul de cercetare, am favorizat categoric abordarea orizontală (lipsită de orice fel de mediere sau susţinere din partea vreunei instituţii sau organizaţii) în spaţii publice, urmărind creşterea treptată a încrederii şi consolidarea relaţiei prin prezenţa îndelungată, ulterior diver-sificând spaţiile de observaţie (pieţe publice, locuinţe private, baruri, biserici penticostale, locuri de muncă etc.). Au existat trei motive principale pentru adoptarea acestei strategii care nu poate fi considerată nici cea mai uşoară (deoarece implică negocierea constantă a prezenţei şi a rolului cercetătorului cu subiecţii cercetării), nici cea mai rapidă. În primul rând, nu a existat nicio instituţie sau organizaţie reprezentativă a romilor de la care am fi putut cere permisiune şi susţinere. Singura organizaţie existentă, în afara bisericii penti-costale, nu a fost reprezentativă şi nici măcar activă, ci consta dintr-un grup restrâns de indivizi cu roluri specifice în cadrul comunităţii, dar care nu pu-teau fi consideraţi în mod necesar „lideri” ai comunităţii şi nici măcar subiecţi-cheie. Noi nu căutam, desigur, vreo organizaţie „cu adevărat” reprezentativă (în măsura în care aşa ceva există în cazul oricărei populaţii), dar a fost limpe-de de la bun început că majoritatea populaţiei rome nici măcar nu ştie despre existenţa vreunei astfel de organizaţii, nemaivorbind despre faptul că nu are nici timpul, nici resursele materiale necesare participării active într-o asocia-ţie de acest tip. Mai mult decât atât, trebuia să evităm factorul sistematic de eroare în constituirea eşantionului, care ar fi putut proveni din relaţiile de pu-tere din interiorul grupului (spre exemplu, cineva cu autoritate – fie reală, fie autoatribuită – ar fi putut încerca să orienteze singur cercetarea sau să profite de aceasta). În sfârşit, relaţiile populaţiei cercetate cu instituţiile externe (non-rome) erau inexistente sau de factură negativă, ceea ce se explică, cel puţin în

5 Am început prin contactarea câtorva persoane (aflate la faţa locului, în Spania, pre-cum şi a altora cu care am luat legătura în urma unei căutări active, cu ocazia primei vizite în unul dintre oraşele de origine) pe care le-am rugat să ne prezinte altora. Din cauza mobilităţii ridicate şi a schimbării constante a populaţiei, ne-am văzut obligaţi să continuăm această căutare activă a furnizorilor de informaţii pe tot parcursul cer-cetării.


238

privinţa experienţelor romilor din Barcelona, prin doi factori. În primul rând, la data cercetării nu exista niciun tip de intervenţie socială reală şi organizată în privinţa unor probleme prin tratarea cărora calitatea vieţii populaţiei ar fi putut fi îmbunătăţită.6 La aceasta se adaugă, în al doilea rând, frecvenţa unor episoade de altă natură (dintre care unele fac parte, într-adevăr, din categoria intervenţiei sociale), precum cele legate de protejarea minorilor, dar şi raziile poliţiei şi multe alte feluri de proceduri juridice şi legale. Aceste intervenţii din urmă au fost urmate sau însoţite aproape întotdeauna de acoperirea nu întot-deauna adecvată de către instituţiile mass-media. Cu alte cuvinte, nu a exis-tat un spaţiu clar delimitat care ar fi putut oferi cercetării noastre un punct de pornire „instituţional”, reprezentat de o organizaţie din interiorul sau din afara comunităţii rome. Resursele instituţionale de acest tip sunt folosite în cadrul cercetărilor din domeniul de care ne ocupăm (referitor la populaţia romă sau la alte populaţii) mai frecvent decât ar fi de dorit. În loc să fundamenteze cer-cetarea de teren pe contactul cât mai extins şi cât mai deschis cu populaţia vi-zată, abordarea instituţională accelerează şi facilitează accesul, dar numai la un grup restrâns al celor bine poziţionaţi în cadrul populaţiei cercetate (spre exemplu, prin intermediul unui proiect de intervenţie), grup ale cărui limite nu sunt întotdeauna depăşite ulterior de către cercetători. Desigur, şi această strategie poate fi considerată drept una legitimă, precum multe altele, cu ex-cepţia situaţiei în care sunt formulate concluziile şi generalizările finale pri-vind întreaga populaţie, trecând dincolo de informaţiile colectate în limitele acestei realităţi parţiale.

Chiar dacă nu înseamnă acelaşi lucru, este evident faptul că adunarea unor informaţii care nu pot fi considerate decât parţiale (ceea ce s-ar putea numi muncă de teren de tip fragmentat) reprezintă o caracteristică generală a cercetării etnografice, cu atât mai dominantă în cazul contextelor de cerce-tare urbane (Denzin 1970). Aceste dificultăţi legate de accederea la o „viziune globală” despre procesele socioculturale, provenite din diversitatea spaţiilor, din eşalonarea temporală a cercetării de teren etc., contribuie la senzaţia unei pierderi permanente de informaţie din partea cercetătorului. Cu toate acestea, dat fiind caracterul general al etnografiei urbane, această dificultate nu poate fi minimalizată (şi nici eliminată) decât prin încadrarea în planul cercetării. În ceea ce priveşte propria noastră cercetare, problema despre care vorbim s-a prezentat sub forma mobilităţii şi a schimbării constante a populaţiei, dar şi

6 Trebuie menţionat faptul că, deşi intervenţia clară din partea instituţiilor şi a admi-nistraţiei publice continuă să întârzie, situaţia s-a mai schimbat între timp, în mare parte datorită rolului jucat de unele organizaţii nonguvernamentale şi instituţii locale (printre care Fundacíon Secretariado Gitano).

239


sub forma necesităţii de a extinde permanent spaţiul de cercetare. Avantaje-le pe care le-am putut asigura în acest fel au constat în posibilitatea urmăririi unor grupuri şi familii care s-au mutat dintr-o zonă a oraşului în alta, precum şi în creşterea diversităţii situaţiilor observate.

O altă limitare generală a cercetării noastre a provenit din faptul că atât limba română, cât şi limba romani ne erau, practic, necunoscute. Nivelul de cunoaştere a limbii spaniole şi a celei catalane de către populaţia romă stabi-lită la Barcelona a fost (şi a rămas) foarte variat,7 ceea ce a îngreunat conside-rabil colectarea de informaţii în primele faze ale cercetării, privilegiind uneori relaţiile cu cei care vorbeau mai bine una dintre aceste limbi şi informaţiile provenite de la aceştia. În unele faze ale cercetării ne-am pus problema recur-gerii la serviciile unui traducător, dar această posibilitate ar fi adus cu sine la fel de multe dificultăţi.8 Continuându-ne cercetarea, ne-am însuşit unele ele-mente ale limbii române de bază (precum şi ale limbii romani, dar într-un mod nesistematic), astfel încât o mare parte a cercetării a fost realizată prin inter-mediul unui melanj între cele trei limbi (în componenţa căruia au intrat, în cea mai mare parte, limba română şi spaniola).

Un nou impediment semnificativ întâmpinat pe parcursul cercetării de te-ren a provenit din relaţiile de gen. La fel ca în situaţia multor altor populaţii şi cercetători, a trebuit să ne confruntăm cu problema spaţiilor şi a practicilor di-ferenţiate în funcţie de gen. Această dificultate a fost însă preîntâmpinată atât prin intermediul colaborării noastre pe parcursul cercetării de teren, cât şi ul-terior, prin comunicarea reciprocă a informaţiilor. Trebuie menţionat şi faptul

7 Cu toate că o parte semnificativă din populaţia romă şi-a însuşit cunoştinţe de bază de limba spaniolă sau catalană, numai puţini dintre furnizorii noştri de informaţii au ajuns la nivelul unei competenţe lingvistice necesare pentru abordarea temelor relevante din punctul de vedere al cercetării. În majoritatea cazurilor, diferenţele în cunoaşterea limbii au la bază diferenţele privind data sosirii în ţară şi activităţile eco-nomice desfăşurate, respectiv, în general, privind contactul cu populaţia spaniolă sau catalană. Trebuie menţionat şi faptul că nivelul de cunoaştere a limbii spaniole a fost mult mai ridicat decât cel al limbii catalane.

8 Cele mai importante probleme ar fi fost cele legate de persoana acestui traducător potenţial, în măsura în care unele persoane de naţionalitate română, ar fi prezentat avantajul cunoaşterii f luente a limbilor română şi spaniolă, dar şi dezavantajul de a crea, implicit, anumite probleme de încredere între furnizorul de informaţii şi cerce-tător, într-o fază de cercetare în care, altminteri, am reuşit deja să stabilim raporturi bune cu subiecţii. În ceea ce priveşte posibilitatea de a fi ales persoane chiar din rân-dul populaţiei rome, această alternativă ar fi adus cu sine problemele (suplimentare sau specifice) relaţiilor de inegalitate între diferitele subgrupuri, pe cele legate de ge-nul traducătorului etc. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme, ar fi trebuit să ne bazăm pe câte o altă persoană în fiecare situaţie diferită, ceea ce nu ar fi fost posibil în practică.


240

că, aşa cum este atestat de numeroşi etnografi, odată cu trecerea timpului, cercetătorul devine un personaj oarecum extracategorial în privinţa genului social, al vârstei şi al poziţiei sociale etc., ceea ce îi permite observarea şi par-ticiparea la unele situaţii din care membrii grupului cu aceleaşi caracteristici ar fi excluşi. Acest proces, niciodată încheiat, a diminuat cu timpul şi în cazul nostru limitările de gen.

Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa explicării activităţii noastre furni-zorilor de informaţii şi a stabilirii unor relaţii bazate pe încredere cu aceştia. Pe întreg parcursul cercetării de teren am activat într-un context în care eram în centrul atenţiei şi al speculaţiilor.9 Destul de frecvent, am avut senzaţia că suntem consideraţi un element de control potenţial dăunător grupului: agenţi de poliţie, informatori, jurnalişti, asistenţi sociali etc. Aşa cum am spus, acest lucru este inevitabil şi complet logic, date fiind situaţia majorităţii populaţiei cu care am lucrat şi modul în care au fost justificate şi conduse o bună parte dintre intervenţiile în acest domeniu. Din această cauză, populaţia, de la bun început dificil de abordat din cauza intervenţiilor precedente, a devenit şi mai greu de cercetat.10 În ceea ce ne priveşte, am presupus însă de la bun început că singura strategie viabilă poate consta numai în stabilirea unor relaţii etno-grafice pozitive cu populaţia cercetată şi în păstrarea transparenţei şi a cal-mului, prin oferirea de garanţii şi asigurarea confidenţialităţii. O altă regulă de comportament de multe ori bine-venită era „să păstrăm ochii deschişi şi gura închisă”, precum şi altele asemănătoare pe care le recomandă specia-liştii în „etnografia străzii”.11 Unele cercetări din această ultimă categorie au folosit chiar şi strategia disimulării scopurilor şi a rolului cercetătorului, cel puţin în primele faze ale cercetării. Noi, însă, am ales calea opusă: să explicăm cât mai clar, ori de câte ori a fost posibil, cine suntem şi ce facem acolo. Acest

9 O dificultate întâlnită şi pe parcursul altor cercetări de teren a constat în necesitatea evitării luării de notiţe in situ sau a folosirii altor forme de înregistrare a informaţiilor din cauza neîncrederii pe care folosirea acestor instrumente ar fi generat-o în rândul populaţiei cercetate. Aceste probleme specifice observaţiei participative au fost poten-ţate de unele circumstanţe la care ne vom referi în cele ce urmează.

10 Spre exemplu, împotriva unor familii au fost îndreptate acţiuni juridice despre care mass-media a relatat că ar fi reprezentat rezultatul a „patru luni de cercetare secretă prealabilă“. Evenimentele au avut loc aproximativ în a patra lună a cercetării noastre de teren, ceea ce a îngreunat suplimentar, într-o oarecare măsură, munca noastră.

11 Spre exemplu, evitarea, pe cât se poate, a folosirii instrumentelor de înregistrare şi a chestionarelor, precum şi a întrebărilor personale (recomandarea lui Polsky 1969: 120–129, citată de Weppner 1977: 40–41). Vezi, printre alţii, şi Whyte (1943), Weppner (1977), Agar (1980), Bourgois (1996).

241


lucru nu a fost întotdeauna foarte uşor12 din cauza problemelor de comunica-re sau de altă natură, dar în momentele tensionate, de cele mai multe ori, pro-priile noastre strategii şi comportamentul pe care l-am adoptat s-au dovedit a fi mult mai importante decât orice explicaţii.13

Populaţia romă din Zona Metropolitană Barcelona

Procesul de migraţie şi de stabilire

În vederea contextualizării procesului migraţiei în Catalonia, ne simţim datori să facem o trecere în revistă a procesului migraţiei romilor în întregul stat spaniol. În cele ce urmează, vom sintetiza fazele cele mai importante ale procesului pe baza contribuţiilor acelor autori care s-au ocupat de problema respectivă în spaţiul spaniol (Peters 2005, Pajares 2006, Vincle 2006, Macías 2006 şi Gamella 2007) şi vom încadra în această schemă generală situaţia din Catalonia.

În ciuda existenţei prealabile a unor cazuri de mobilitate, similare cu cele survenite în alte ţări din Europa de Vest, primele apariţii semnificative ale romilor din România în statul spaniol datează din 1990. Într-o primă perioadă care a ţinut, aproximativ, până în 1994, romii care sosesc în Spa-nia o fac în căutarea recunoaşterii statutului de refugiaţi politic şi mai de-grabă sub forma unor familii disparate decât concentraţi în unele zone. Po-trivit lui Macías (2006: 4), prezenţa concentrată a romilor începe din 1993, aşa cum atestă şi datele referitoare la cererile de azil din partea acesto-ra.14 Această schimbare din perioada dintre 1990–1993 ar putea fi pusă pe seama implementării unor măsuri legale mai restrictive şi a creşterii

12 Confruntându-ne cu probleme de acest fel, nu puteam să nu ne gândim, uneori, la ceea ce spun Winlow şi alţii (2001:537) referitor la cercetarea etnografică a interlopilor din cluburile de noapte: „Cu toate momentele pline de adrenalină de care am putut avea parte pe parcursul cercetării, am fi preferat să rămânem, mai bine, în acele seri în faţa televizorului de acasă şi să analizăm chestionare gata completate a doua zi dimineaţa“.

13 Pentru a oferi un singur exemplu concret: ne aflam într-o piaţă publică împreună cu câţiva furnizori de informaţii din cadrul cercetării în momentul unei razii efectuate de poliţie. În mod evident, am fi vrut să observăm situaţia, dar asistând, pur şi simplu, pasiv, riscam să fim consideraţi membri ai poliţiei. Prin urmare, am abordat situaţia în aşa fel încât să fim şi noi perchiziţionaţi împreună cu restul populaţiei prezente.

14 Macías subliniază faptul că în perioada dintre 1994–1997 populaţia de origine româ-nă a fost cea din partea căreia au fost formulate cele mai multe cereri de azil: între 12 şi 30%, în funcţie de an.


242

numărului acordurilor de readmisie dintre România şi alte state care au reprezentat destinaţiile iniţiale ale romilor.15

Anul 1994 reprezintă un moment de cotitură din cauza mai multor factori. Aşa cum am spus, cererile de azil politic au rămas importante până în 1997. Însă, chiar dacă în urma semnării Convenţiei de la Geneva de către România în 1994 cererile au început să fie refuzate sistematic şi de către Spania, numărul cererilor nu începe să scadă decât după 1998. O posibilă ipoteză care ar putea explica acest fenomen este că populaţia romă din România a continuat să aplice metoda uneori eficientă pentru a-şi legaliza situaţia până în momentul în care şi Spania a semnat, la rândul ei, un acord de readmisie cu România, în 1997. În orice caz, probabil şi din cauza atracţiei exercitate de o piaţă neregulată în conti-nuă creştere şi de unele posibilităţi de legalizare a propriei situaţii, inexistente în alte ţări europene (Peeters 2005: 29), prezenţa romilor va creşte considerabil în această perioadă. Diferenţa fundamentală constă în faptul că vor începe să apa-ră primele comunităţi concentrate în marile oraşe, precum cea din Fuencarral (Madrid), datată din 1995 şi menţionată şi de Gamella (2007).

Începând din 1998, procesul stabilirii romilor va începe şi în alte oraşe, la fel ca şi expulzările, printre care evacuarea taberei de romi de la Malmea (Fuencarral) din 1999.16 Această perioadă de până la anul 2002 stă sub sem-nul creşterii numărului reprezentărilor negative vehiculate de media şi a re-acţiilor din ce în ce mai drastice din partea autorităţilor faţă de această „nouă problemă a taberelor de cocioabe”. În consecinţă, evacuările şi expulzările po-pulaţiei rome de naţionalitate română au ajuns la ordinea zilei mai cu seamă în urma adoptării noii legi a imigraţiei (2001).17 Cu toate acestea, prezenţa ro-milor a continuat să crească şi să se extindă la diferite oraşe. Majoritatea cer-cetătorilor (Peeters 2005, Pajares 2006, Vincle 2006) consideră tocmai aceas-tă perioadă cea în care primele familii sosesc la Barcelona şi încep să devină vizibile în spaţiul public al oraşului. Propriile noastre cercetări de teren confir-mă această opinie, chiar dacă am întâlnit şi familii venite mai devreme (1998–1999). În orice caz, se pare că cele mai multe familii au venit la Barcelona din

15 Germania semnează un astfel de acord cu România în 1992, iar Franţa în 1993, urma-te de Austria, Polonia, Cehia şi Elveţia. Acest fapt este subliniat şi de Bercus et al. (2003: 33, citat de Peeters 2005: 29). Pentru o estimare a numărului romilor repatriaţi din fiecare ţară, vezi Macías (2006: 4–5).

16 Pajares (2006: 243), Vincle (2006: 41) şi Gamella (2007) estimează numărul populaţiei evacuate din această tabără în jurul a 400-550 de persoane. În urma evacuării, AC-CEM şi Crucea Roşie au iniţiat o intervenţia comună de înfiinţare a unor tabere noi. O parte din populaţia pe care am întâlnit-o pe parcursul cercetării de teren din Catalo-nia provenea din aceste tabere.

17 Macías (2006: 6) evidenţiază faptul că, deşi acordul de readmisie dintre Spania şi Ro-mânia a fost semnat în 1997, expulzările propriu-zise au luat amploare abia în 2001.

243


alte oraşe spaniole, îndeosebi de la Madrid. Unii autori (printre care Pajares 2006: 245) subliniază că această mobilitate spre Barcelona poate fi pusă pe seama relativei indulgenţe din partea autorităţilor faţă de strategiile margina-le de subzistenţă. În ceea ce ne priveşte, suntem însă de părere că este vorba despre un proces natural de dispersare spre zonele care au oferit mai multe oportunităţi din punct de vedere economic. Concentrarea exclusivă în zonele rurale nu ar fi fost profitabilă şi nici sustenabilă în urma depăşirii unui anumit număr de rezidenţi.

Luna ianuarie 2002 marchează o nouă modificare în privinţa condiţiilor de intrare şi de stabilire în Spania a cetăţenilor români, ceea ce afectează şi pro-cesul stabilirii romilor în Catalonia. În urma negocierilor în vederea extinderii Uniunii Europene (Peeters 2005: 30), obligativitatea vizei pentru vizitarea ţări-lor din spaţiul Schengen este eliminată şi pentru români. În practică, acest lucru înseamnă că, deşi şederea este în continuare limitată la o perioadă de trei luni, intrarea în Spania începe să fie legală pentru cetăţenii români dacă aceştia înde-plinesc restul condiţiilor: posedă paşaport sau documente valabile, pot demon-stra disponibilitatea resurselor economice suficiente şi nu figurează pe lista per-soanelor nedorite.18 Această schimbare a adus cu sine două consecinţe majore: pe de o parte, flexibilitatea mai mare a condiţiilor de intrare în Spania impuse cetăţenilor din România, pe de altă parte, posibilitatea ca populaţia aflată ilegal în Spania să se întoarcă în România şi să reintre legal în Spania. În orice caz, în această perioadă cresc semnificativ: numărul romilor din ambele oraşe princi-pale ale Spaniei,19 precum şi din Catalonia, numărul persoanelor care sosesc di-rect din România, dar şi mobilitatea acestora între oraşele spaniole.

Intrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană (2007) aduce o nouă schimbare. În calitate de cetăţeni ai Uniunii Europene, prezenţa şi libera circulaţie a românilor şi a bulgarilor în Spania devin legale în toate cazurile, iar una din primele consecinţe ale acestei schimbări (reglementate prin De-cretul Regal 240/2007) a constat în anularea ordinelor de expulzare. În ia-nuarie 2007 va fi legalizată şederea în Spania a unui număr mare de cetă-ţeni români.20 În ceea ce priveşte Catalonia, numărul cetăţenilor români înre-

18 Lista persoanelor repatriate sau expulzate al căror paşaport a fost anulat pe o perioa-dă între un an şi trei ani (Peeters 2005:30).

19 În Vigo şi Bilbao în anul 2002, iar în 2003, în diferite oraşe din Andaluzia (Vincle 2006). În 2004, numărul romilor va creşte în Valencia, precum şi în alte oraşe precum Ma-drid, Barcelona, Castellón, Granada ş. a. (Gamella 2007).

20 Numărul de 211.325 de rezidenţi legali din 31 decembrie 2006 va sări la 603.889 în-tr-un singur an, ceea ce înseamnă o creştere de 185,76% (Secretaría de Inmigración 2006; 2007). Cu toate acestea, creşterea respectivă nu a fost cauzată numai de sosirea de noi imigranţi, ci, într-o măsură mai mare, de acoperirea statistică a celor af laţi mai înainte într-o situaţie neclară din punct de vedere juridic.


244

gistraţi de autorităţile spaniole la data de 31 decembrie 2006 este de 51.353 de persoane, pe locul trei în clasamentul cetăţenilor de naţionalitate străi-nă, după cei din Maroc şi Ecuador (Rodríguez-García–San Román 2007: 502), iar potrivit ultimelor statistici (ianuarie 2009), numărul românilor va creşte la 96.580 de persoane, echivalentul a 8,12% din totalul imigranţilor din Spania şi locul doi în clasament. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte Catalonia, creş-terea numerică a populaţiei rome de naţionalitate română, în măsura în care a avut loc, nu a fost semnificativă nici în privinţa numărului total, nici în pro-porţii. Mai mult decât atât, noul context a adus cu sine chiar şi noi tendinţe de mobilitate, ale revenirii, temporare sau definitive, în România şi ale emigrării în alte ţări (spre exemplu, Marea Britanie), aşa cum am observat pe parcursul cercetării de teren din primele luni ale anului 2007.

În ciuda tuturor celor prezentate, trebuie menţionat faptul că, începând din 2007, mobilitatea cea mai semnificativă a fost cea în privinţa reşedinţei şi nu a forţei de muncă în ţările membre ale Uniunii Europene. Perioada de moratoriu stabilită în decembrie 2006 s-a extins pe o perioadă de doi ani, până la data de 1 ianuarie 2009. Toate acestea au dat naştere unei situaţii complexe în perioada menţionată, în măsura în care permisul de muncă a continuat să rămână obli-gatoriu (pentru angajare, nu şi pentru liber-profesionişti), în timp ce şederea pu-tea să fie perfect legală. Chiar dacă populaţia suferă până astăzi efectele acestei situaţii, ridicarea moratoriului a adus cu sine o nouă schimbare semnificativă în privinţa statutului legal al populaţiei rome din Spania, foarte diferit (cel puţin formal) de cel al oricărei alte populaţii din Uniunea Europeană.

Origini, zone de stabilire şi estimare numerică

În general, migraţia romilor români în Barcelona nu reprezintă un feno-men restrâns la nivelul unor familii izolate sau al unor indivizi, ci un feno-men comunitar strâns asociat cu organizarea socială în baza relaţiilor de ru-denie (aşa cum arată Matras 2000: 36-37, respectiv Sobotka 2003: 92 în pri-vinţa altor grupuri). Aceasta nu înseamnă că nu ar avea loc şi procese diferite (mai apropiate, probabil, de cele specifice populaţiei române în ansamblul ei), însă caracterul comunitar se reflectă cu claritate în distribuirea localităţilor de stabilire în funcţie de localităţile de origine. În ceea ce priveşte Barcelona, cele două localităţi de origine principale ale romilor stabiliţi aici sunt Ţăndărei (din judeţul Ialomiţa) şi Murgeni (Vaslui), pe lângă care există şi altele, asoci-ate cu diferite zone ale oraşului. Acest fenomen nu este deloc specific pentru populaţia română în ansamblul ei, distribuită, în general, mult mai uniform pe întreg teritoriul ţării şi cu localităţi de origine mult mai variate. Cu alte cuvin-te, strategiile de stabilire ale populaţiei rome (la care este, uneori, obligată să

245


recurgă) corespund, de cele mai multe ori, în mod direct caracterului comu-nitar al acesteia, din cauza mai multor factori (spre exemplu, necesitatea in-terdependenţei economice pentru practicarea mai multor tipuri de ocupaţii). În această privinţă, este important de subliniat faptul că o parte semnificativă a romilor stabiliţi la Barcelona (sau, cel puţin, majoritatea segmentului celui mai vizibil) îşi are originea în aceeaşi regiune din sud-estul României, Ialomiţa. Mai precis, oraşul principal de provenienţă este Ţăndărei (cu un număr de 14.786 de locuitori, dintre care 12% de etnie romă),21 pe lângă care există şi altele (spre exemplu, Slobozia şi Feteşti), ai căror foşti locuitori se integrea-ză însă în grupuri separate şi în Spania. Această populaţie a început să apa-ră în zona Metropolitană Barcelona în perioada 2001–2002 şi s-a stabilit, în cea mai mare parte, în cartierul Sant Roc, la Badalona. Procesul de stabilire în acest cartier a început de la sosirea primelor grupuri de romi în Spania şi s-a intensificat îndeosebi în urma evacuărilor din alte cartiere din zonă în perioa-da 2003–2004.22 Pe lângă Sant Roc, populaţia romă s-a stabilit şi în alte zone din apropiere, printre care Serra d’en Mena (La Salut şi Santa Rosa) şi Sant Adrià de Besòs, precum şi în diferite cartiere ale oraşului Barcelona. În sfârşit, mai multe familii sunt sau au fost prezente şi în oraşele apropiate (Sabadell, Tarragona), respectiv, desigur, în alte oraşe din Spania (printre care Madrid şi Alicante) sau în alte ţări (în special în Maria Britanie şi în Irlanda).

Celălalt mare grup al populaţiei rome din România în Spania provine în mare parte din localitatea Murgeni (judeţul Vaslui) şi din alte oraşe din acea regiune. Murgeni reprezintă o localitate cu 7.674 de locuitori, dintre care 13% (1.043) sunt de etnie romă.23 Majoritatea acestei populaţii a început să se sta-bilească în Spania în 2006, îndeosebi în cartierele din zona Serra d’en Mena (Badalona şi Santa Coloma), dar şi la Sant Roc (Badalona) şi în Barcelona.

Potrivit cercetării noastre de teren, identitatea cea mai răspândită în rândul populaţiei rome din Barcelona este cea de khanglăr sau pieptănar,24 comună populaţiei din Ţăndărei şi din Murgeni. Potrivit furnizorilor de informaţii, între

21 Conform recensământului din iulie 2002 (Centrul de Resurse pentru Diversitate Etno-culturală). Acest procent este probabil chiar mai ridicat, conform propriei noastre ex-perienţe etnografice şi factorilor sistematici de eroare din statistici. Cu toate acestea, considerăm drept exagerată şi estimarea la 50% făcută de Pajares (2006: 239).

22 Spre exemplu, evacuarea unei vechi fabrici de către Consiliul Local din Barcelona în februarie 2004 sau a taberei de romi din cartierul Casernes de Sant Andreu (Pajares 2006: 246–247). Vincle menţionează şi o tabără din Collblanc (2006: 42).

23 Conform recensământului din iulie 2002 (Centrul de Resurse pentru Diversitate Etno-culturală). Dacă se schimbă cele ce trebuie schimbate, observaţiile referitoare la romii din Murgeni sunt valabile, probabil, şi pentru Ţăndărei.

24 Aşa cum arată Peeters (2005: 14), pe lângă aceştia se remarcă şi prezenţa mai limitată a ursarilor şi a căldărarilor.


246

cele două comunităţi au existat relaţii chiar şi înaintea începerii procesului de migraţie, iar alte informaţii adunate în urma cercetării de teren confirmă exis-tenţa căsătoriilor, precum şi a altor legături precedente sosirii în Spania. Trebuie menţionat faptul că, în timpul cercetării, ne-am întrebat frecvent în privinţa re-levanţei autoidentificării ca khanglăr în privinţa locurilor de destinaţie. Exem-plele culese ne fac să afirmăm că, în unele privinţe, distincţia între localităţile de origine şi între apartenenţa religioasă (penticostală sau ortodoxă) este mai im-portantă decât identitatea ocupaţională şi că, printre alţi factori, şi aceştia sunt asociaţi cu incidenţa migraţiei. Bunăoară, relaţiile dintre foştii localnici din Ţăn-dărei şi cei din Murgeni este adânc asimetrică în ciuda apartenenţei la acelaşi grup, fapt reflectat şi de relaţiile cotidiene între cele două grupuri şi asociat cu di-ferenţele de statut socioeconomic, influenţat şi de perioada şederii în Catalonia.

În ceea ce priveşte numărul romilor stabiliţi în zona Metropolitană Barce-lona, estimările variază semnificativ în funcţie de surse şi de perioadă,25 în mă-sura în care, desigur, şi numărul populaţiei s-a modificat în timp în urma unor procese de mobilitate temporare sau permanente. Cu toate acestea, în perioa-da 2004–2006, toate estimările rezonabile au indicat un număr maxim de 600 de persoane pentru cartierul Sant Roc (majoritatea provenite din Ţăndărei), iar cercetările noastre de teren tind să confirme acest număr. Mai mult decât atât, chiar dacă între timp au mai putut sosi şi alte familii, în primele luni ale anului 2007 asistăm la migraţia unei părţi semnificative din populaţia romă a cartie-rului spre Marea Britanie şi Irlanda. Chiar dacă unele persoane din acest grup s-au întors după câteva săptămâni, această tendinţă de mobilitate a rămas con-stantă, reducând numărul populaţiei originare din Ţăndărei. Pe lângă San Roc, regăsim mai multe familii cu aceeaşi origine în diferite cartiere din Barcelona (printre care Horta-Guinardò, Sants-Montjuïc şi Collblanc), în Santa Coloma de Gramenet şi în alte oraşe. Numărul total de membri al acestor familii stabilite în zona Metropolitană Barcelona a ajuns probabil, în anumite momente, în jur de 250 şi a mai scăzut între timp într-o oarecare măsură. În schimb, aşa cum am mai spus, numărul populaţiei originare din Murgeni (judeţul Vaslui), apărută în

25 Pentru a da un singur exemplu, serviciile sociale din Sant Roc au estimat un număr de aproximativ 300-350 de romi în 2004, în timp ce Gheorghe Cercel, preşedintele aşa-numitei Associació Catalana Romanesa Ţăndărei, între timp pesemne desfiinţată, vorbea în aceeaşi perioadă despre un număr de 423 de persoane (din care 267 copii), iar primarul din Badalona despre 600-700 de persoane la sfârşitul anului (Peeters 2005: 48). Vezi şi Pajares (2006: 254) care, în baza unor interviuri realizate cu auto-rităţile locale, ajunge la o cifră de 500 de persoane la mijlocul anului 2005, precum şi Vincle (2006: 65), care dă un număr total de 560 de persoane (2006: 65). Una dintre estimările cele mai generoase, în mod clar exagerată, în opinia noastră, îi aparţine secţiei de poliţie din Badalona şi vehiculează numărul de 1.500 de persoane pentru 2007 (Prieto 2007: 153).

247


Spania în 2006, a mai crescut de atunci. Potrivit cercetării noastre de teren, care confirmă estimările mai multor specialişti angajaţi în intervenţii directe în acele zone (Equip d’Intervenció Immediata din Santa Coloma de Gramenet şi Funda-ción Secretariado Gitano), populaţia respectivă număra în jur de 150-200 de persoane în 2007. Probabil că acest număr a mai crescut între timp atât în pri-vinţa celor din Murgeni, cât şi a celor proveniţi din alte localităţi (îndeosebi din comuna Băceşti din judeţul Vaslui).

În orice caz, potrivit cercetării noastre de teren, precum şi tuturor datelor relevante disponibile, este vorba despre un număr total de 2.000 de persoane stabilite în zona Metropolitană Barcelona şi despre câteva mii în întreaga Cata-lonie. În mod evident, aceste estimări nu pot fi considerate nici pe departe exac-te; credem însă că pot oferi o idee despre poziţia populaţiei rome în contextul general al imigraţiei spaniole şi în cel reprezentat de cetăţenii români stabiliţi în Spania. Aşa cum am spus deja, venind în confirmarea datelor lui Peeters (2005) şi Pajare (2006), numărul total al romilor de naţionalitate română depăşeşte cu greu 5% din totalul imigranţilor români din Spania, un număr mult mai mic de-cât cel vehiculat de către o parte din administraţia publică şi de mass-media.26

Mobilitate forţată, poziţii marginale şi accesul la drepturile fundamentale

Statutul legal şi ocupaţiile marginale

Aşa cum am menţionat şi în introducerea acestui studiu, situaţia din ulti-mii ani a populaţiei rome migrante din zona Metropolitană Barcelona era pu-ţin cunoscută la data începerii cercetării noastre. De aceea, am dedicat o parte importantă din această cercetare explorării diferitelor aspecte care afectează situaţia actuală a populaţiei în cauză.

În primul rând, după cum am mai spus, situaţia legală a populaţiei rome este încă, în mare parte, incertă, în unele cazuri şi din cauza situaţiei prece-dente de ilegalitate (din perioada 2007–2009), iar în altele, aşa cum vom arăta mai încolo, din cauza unor dinamici specifice precum cele legate de evidenţa populaţiei (procesul de luare a cetăţenilor în evidenţa locală). Pe de altă parte,

26 De altfel, este surprinzător cât de răspândită a ajuns ideea potrivit căreia majoritatea populaţiei de naţionalitate română din Spania şi din Catalonia ar fi de etnie romă. În prezent, ne ocupăm de realizarea unui studiu tocmai despre acest subiect, care se va concentra asupra reprezentării mediatice a populaţiilor respective.


248

mai pot surveni şi alte probleme legale, precum cele asociate cu pierderea do-cumentelor sau cu înregistrarea nou-născuţilor etc. Toate aceste probleme presupun, de regulă, luarea unor măsuri suficient de complexe din partea ad-ministraţiei locale şi a consulatului, mai mult sau mai puţin costisitoare pen-tru cei vizaţi, pentru care plata acelor costuri nu este întotdeauna uşoară din cauza situaţiei de excludere socioeconomică în care se află.

Cum am mai menţionat, în ceea ce priveşte activităţile economice, etero-genitatea este de-a dreptul surprinzătoare. În primul rând, trebuie menţionat că există unele segmente ale populaţiei ale căror strategii de migraţie sunt relativ apropiate de dinamica migraţiei specifică pentru restul populaţiei de naţionalitate română. Pe parcursul cercetării de teren, chiar dacă, de regulă, ne-am concentrat asupra grupurilor obligate să folosească strategii economi-ce de tip marginal,27 am întâlnit şi unele persoane de etnie romă angajate la locuri de muncă integrate, cu diferite grade de regularizare, în domeniul in-dustriei, la diferite depozite sau care prestau servicii de curăţenie, respectiv în domeniul construcţiilor şi în agricultură,28 pentru a menţiona doar câteva. Cu toate acestea, cele mai multe ocupaţii ale romilor pot fi considerate margi-nale, de la comerţul stradal (cu brichete, batiste, „La Farola” etc.)29 şi până la cerşetorie (în mod activ sau pasiv şi mai mult sau mai puţin ascuns), curăţa-rea maşinilor la intersecţii şi colectarea de fier vechi. Strategiile de subzistenţă enumerate nu sunt însă nici general valabile pentru întreaga populaţie de et-

27 În sensul definiţiei lui San Román (2002: 437), care clasifică activităţile economice „în funcţie de gradul de regularizare a situaţiei muncitorului, adică existenţa legală ca atare a acestuia, respectiv în funcţie de regularizarea pozitivă sau negativă a însăşi activităţii respective, adică existenţa ocupaţiei din punct de vedere juridic ca o acti-vitate a cărei exercitare este permisă sau interzisă“. În baza acestei definiţii, putem distinge patru categorii: locurile de muncă integrate (atât situaţia angajatului, cât şi activitatea de muncă sunt complet regularizate), munca la negru (activitatea însăşi este regularizată, dar nu şi situaţia celui care o desfăşoară), ocupaţiile marginale sau excluse (nici situaţia muncitorului, nici activitatea în sine nu sunt regularizate) şi, în sfârşit, ocupaţiile ilegale (activităţile interzise).

28 Nu în toate cazurile, dar în mare parte într-o situaţie neregularizată, asemănător po-pulaţiei de naţionalitate română în general.

29 Din rândul tuturor strategiilor economice marginale, comerţul stradal cu ziarul „La Farola“ reprezintă activitatea asociată cel mai adesea cu imaginea „ţiganilor români“ din Spania. Această publicaţie, încadrată de obicei în domeniul „presei sociale“, şi-a în-ceput apariţia în 1993, în Franţa, la iniţiativa directorului fondator George Mathis, şi a ajuns în Spania în anul următor. La acea dată, publicaţia era deja prezentă în alte ţări, precum Germania, Franţa, Italia, Cehia şi Slovacia (El Mundo 1995). Iniţial, publicaţia a fost întâmpinată cu entuziasm, însă după puţin timp au apărut şi primele critici, cu privire nu numai la modul de administrare a publicaţiei, ci şi referitor la îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-a propus, precum şi la legalitatea acesteia, pe lângă presupu-sa îmbogăţire a unora dintre promotori.

249


nie romă şi în orice moment, nici nu au acelaşi grad de acceptare sau stigma-tizare socială. Mai mult decât atât, unii romi au reuşit să lase în urmă aceste ocupaţii marginale şi să le schimbe cu locuri de muncă integrate sau, în unele cazuri, să se ocupe simultan şi de una, şi de alta. Spre exemplu, pentru a sinte-tiza cazul unei persoane în baza notelor de cercetare (8 iulie 2007), în cei şase ani pe care i-a petrecut la Barcelona, individul respectiv a curăţat, mai întâi, parbrizele maşinilor în diferite locuri ale oraşului, iar mai târziu a vândut „La Farola”, batiste şi brichete timp de mai mulţi ani. Cu câţiva ani în urmă a reuşit să îşi găsească un loc de muncă pe piaţa construcţiilor, mai întâi ocazional, iar apoi stabil, pe lângă care s-a mai ocupa însă şi de vânzarea de răcoritoare pe plajă în timpul verii, pentru a-şi completa veniturile.

Aşa cum am mai arătat, populaţia originară din Ţăndărei este nu numai cea mai numeroasă în ultima perioadă, dar şi cea mai veche din Barcelona dintre grupurile de romi din România. Acesta este şi grupul care a petrecut cel mai mult timp îndeplinind ocupaţii marginale, deşi în prezent o parte sem-nificativă, chiar dacă nu prea mare, a populaţiei respective a ajuns să ocupe locuri de muncă integrate, ocazionale sau stabile. Un alt segment restrâns îşi câştigă subzistenţa din ajutoare de stat. În sfârşit, în ciuda celor de mai sus, marea parte a populaţiei rome originare din Ţăndărei continuă să se bazeze, parţial sau în întregime, pe strategii economice marginale (în primul rând cer-şitul, comerţul stradal şi curăţarea de parbrize), cu excepţia colectării de fier vechi, mai restrânse decât în prima perioadă a stabilirii la Barcelona.

De foarte multe ori, romii stabiliţi în Barcelona combină sau alternează di-feritele ocupaţii. Bunăoară, comerţul stradal şi cerşitul sunt combinate cu di-fuzarea publicaţiei „La Farola”, chiar dacă această activitate este în scădere în comparaţie cu nivelul din perioada 2000–2006. În primul rând, vânzătorii ziarului trebuie să facă o investiţie pentru a procura exemplarele oferite ulteri-or spre vânzare în spaţiile publice. Din preţul total de 2 € al ziarului (în 2007), ei trebuie să plătească 1 € pentru fiecare exemplar. Astfel, profitul comerci-antului provine exclusiv din diferenţa de preţ, fără nicio altă garanţie decât vânzarea exemplarelor revistei. Pe parcursul cercetării de teren am cerut şi opinia editorilor înşişi ai publicaţiei depre cine deţine controlul asupra celor care difuzează ziarul în mod legal şi a celor care fac acest lucru în lipsa cărţii de identificare obligatorii. Editorii au insistat asupra ideii de prejudiciu adus imaginii ziarului de către „ţiganii români”, care l-au transformat dintr-o iniţia-tivă socială într-un pretext pentru cerşit. Este evident faptul că romii care vând „La Farola” (din rândul cărora majoritatea sunt femei) mai comercializează, în acelaşi timp, şi alte obiecte (brichete, batiste etc.), respectiv cerşesc. De regulă, vânzătorii poartă la ei doar câteva exemplare ale ziarului sau uneori numai unul singur, şi acela vechi şi şifonat. Având în vedere însă condiţiile pe care


250

tocmai le-am prezentat, este logic faptul că aceştia folosesc strategia cea mai profitabilă în privinţa investiţiei iniţiale într-un produs care, de la bun început, nu prezintă prea multe garanţii în privinţa vânzării (din cauza prejudecăţilor faţă de populaţia care o vinde, dar şi faţă de publicaţia însăşi). Cu alte cuvinte, vânzarea de ziar oferă posibilitatea obţinerii unei oarecare recunoaşteri prin intermediul activităţii considerate legitime în timpul desfăşurării activităţii marginale şi discreditate,30 la prima activitate revenindu-se doar în momente-le în care îndeplineşte rolul unei strategii de subzistenţă.

Situaţia este diferită şi chiar inversă sub unele aspecte în cazul popula-ţiei originare din Murgeni, recent stabilită în zona Metropolitană Barcelona. Parţial şi din cauza sosirii relativ târzii, proporţia persoanelor care au acces la locuri de muncă integrată este mult mai redusă sau aproape zero. Majori-tatea covârşitoare se ocupă de colectarea de fier vechi, dar, spre deosebire de alte populaţii care mai fac acelaşi lucru (printre care ţiganii spanioli), romii din Murgeni o fac în condiţii mult mai precare (fără niciun vehicul, cu căruţe improvizate şi parcurgând distanţe mari pe jos). Aceste circumstanţe implică venituri mult mai reduse, uneori chiar la limita subzistenţei.31 Alţi romi din acest grup (în special femeile, cum este cazul şi la cei veniţi din Ţăndărei) mai şi cerşesc, în acest caz însă chiar în mod deschis şi fără vânzarea sau folosirea ca pretext a ziarului „La Farola” şi a strângerii de semnături menţionate mai sus. Această situaţie are probabil de-a face, printre alţi factori, şi cu ocuparea în prealabil a nişelor economice respective de către populaţia din Ţăndărei, ceea ce face mai dificilă pentru cei din Murgeni, sosiţi mai târziu, îmbrăţişarea aceloraşi activităţi.

Pe lângă toate acestea, în privinţa strategiilor de subzistenţă mai există şi o diviziune după criteriul genului social. Cerşitul şi comerţul stradal din zonele centrale ale Barcelonei pare să fie apanajul, chiar dacă nu exclusiv, al femeilor. Există, aşadar, şi bărbaţi care se ocupă de aceste activităţi, fe-meile sunt însă mult mai vizibile, inclusiv datorită portului specific (fustele lungi şi batistele pe care le f lutură). Fără a încerca să intrăm prea adânc în

30 Acelaşi lucru este valabil şi pentru „strângerea de semnături“ de către romi, în general minori, care simulează diferite dizabilităţi. Aceştia folosesc un formular cu antetul „Certificatul Asociaţiei Regionale pentru copii cu dizabilităţi, surdo-muţi şi săraci. Vrem să construim un centru naţional şi internaţional“ şi cer sume cuprinse între 10-20 €, dar primesc, de obicei, mai puţin. În orice caz, faptul relevant este că activi-tatea de cerşit este „ascunsă“ în spatele uni activităţi „mai legitime“ care imită modul în care procedează organizaţiile nonguvernamentale în căutare de membri sau care strâng donaţii în spaţiile publice ale oraşului.

31 Pe parcursul cercetării de teren am constatat că, în cazul celor mai sărace categorii, această sumă este între 10-20 € pe zi (în anul 2008), în funcţie de cantitatea de fier vechi colectat.

251


problematica specifică a relaţiilor dintre genurile sociale (o temă care ar me-rita cercetări separate), putem remarca faptul că această situaţie pune asu-pra femeilor poveri sporite, din cauză că activităţilor menţionate li se adaugă obligaţiile de a îngriji membrii familiei şi de a gestiona economiile de subzis-tenţă ale acesteia. Această diviziune a muncii în funcţie de genul social nu este însă aceeaşi independent de grupul şi de ocupaţia în cauză. Spre exem-plu, în cazul populaţiei din Ţăndărei, cei care colectează fier vechi au fost, după ştiinţa noastră, întotdeauna bărbaţii. La populaţia din Murgeni, aceas-tă separare nu este atât clară, de activitatea respectivă ocupându-se cu ace-eaşi frecvenţă atât bărbaţii, cât şi femeile.

Pentru a sintetiza cele spuse, aşa cum a remarcat şi Liegeois (2007: 81–82), strategiile economice ale romilor sunt caracterizate, în primul rând, prin ver-satilitate. Aceste strategii sunt aplicate şi combinate unele cu celelalte în func-ţie de locaţie şi de timp, într-un mod care influenţează inclusiv stilul de viaţă şi mobilitatea romilor, precum şi viceversa. Sub acest aspect, aşa cum sublini-ază şi San Román (1997: 130–131), „există anumite tipare şi strategii econo-mice centrale”, concepute mai mult ca soluţii adecvate şi adaptate nevoilor de supravieţuire economică şi culturală în mijlocul majorităţii, decât ca opţi-uni concrete de activitate economică pe termen lung, chiar dacă unele dintre aceste activităţi au devenit foarte răspândite din cauza situaţiei nereglemen-tate de mai înainte.

De fapt, chiar dacă situaţia legală s-a îmbunătăţit sub unele aspecte de la intrarea României în Uniunea Europeană (2007) şi de la ridicarea moratoriu-lui (2009), vechile probleme moştenite din starea precedentă, legate însă şi de contextul curent al economiei, continuă să existe. În primul rând, moratoriul a influenţat în mod decisiv practicarea ocupaţiilor marginale şi a fost chiar rein-staurat prin anumite activităţi birocratice arbitrare pe care le-am putut obser-va pe parcursul cercetărilor noastre de teren. În orice caz, de îndată ce restric-ţiile legale au fost ridicate, criza economică curentă a afectat atât posibilităţile ocupării unui loc de muncă integrat, cât şi condiţiile dezvoltării activităţilor marginale. Spre exemplu, în majoritatea cazurilor, colectarea de fier vechi a reprezentat o ocupaţie de bază a romilor. În perioada cercetării noastre de te-ren, am observat însă schimbări în această dinamică în cazul anumitor familii. Cauza fenomenului este, pe de o parte, faptul că a crescut numărul acelor per-soane de origine spaniolă sau de alte origini decât romă care, din cauza pier-derii locului de muncă din diferite sectoare ale economiei, s-au văzut nevoite să adopte strategii de subzistenţă marginale (aşa cum este şi colectarea de fier vechi). Pe de altă parte, în unele perioade a scăzut semnificativ preţul fierului vechi, ajungând uneori chiar până la jumătate din preţul anterior, ceea ce a determinat unele familii de origine romă să crească numărul de ore dedicate


252

activităţii respective şi să ajusteze la noile condiţii programul şi spaţiul desfă-şurării acesteia (spre exemplu, să înceapă cu o oră mai repede sau să acopere spaţii urbane mai largi), dar şi al altor tipuri de activităţi (precum cerşitul).

Dinamica circulară dintre înregistrarea de către autorităţile locale şi problema locuinţelor

Asociate cu problemele menţionate mai sus şi exercitând un impact sem-nificativ asupra fiecăreia dintre acestea, există şi numeroase alte dificultăţi le-gate de înregistrarea populaţiei (padrón). Aşa-numitul padrón (registrul legal) şi empadronamiento (procesul sau documentul) sunt definite, de regulă, ca in-strumente de management administrativ ale Consiliului Local, respectiv ca documente care atestă recunoaşterea oficială a cetăţeniei din partea muni-cipalităţii, ce reprezintă, pe de altă parte, şi instrumente indispensabile pen-tru accesarea unor servicii şi drepturi de bază (asigurare de sănătate stabilă, educaţie, drept de vot, unele tipuri de ajutor economic şi de asistenţă socială etc.). Spre exemplu, în ceea ce priveşte cadrul legal fundamental din domeniul cu pricina, Legea nr. 7/1985 stabileşte obligativitatea procesului de empadro-namiento pentru orice persoană care locuieşte pe teritoriul statului spaniol şi defineşte documentul cu acelaşi nume ca fiind registrul administrativ al tutu-ror persoanelor care trăiesc într-o anumită municipalitate. Pe de altă parte, Legea nr. 4/2000 impune obligativitatea înregistrării de către Consiliile Locale în padrón a tuturor cetăţenilor străini stabiliţi în municipalitate. În acest sens, înregistrarea respectivă nu reprezintă doar un drept, ci şi un lucru pe care Consiliile Locale trebuie să îl promoveze şi să îl garanteze. Cu toate acestea, asemănător altor grupuri de imigranţi, populaţia romă din România întâmpi-nă dificultăţi importante în procesul obţinerii documentului. La data desfăşu-rării cercetărilor noastre de teren, o mare parte din această populaţie (probabil până la 40% din populaţia cu care am lucrat) nu era înregistrată la nivel lo-cal. Această afirmaţie este valabilă în special în ceea ce priveşte populaţia din Murgeni, stabilită relativ recent şi cu o situaţie mai puţin stabilă.

Condiţia principală a actului de empadronamiento constă în prezentarea unui contract de închiriere valabil şi a unor documente de identificare perso-nală. Acestea sunt, aşadar, din punct de vedere formal, singurele documente necesare în situaţia stabilirii în case sau în blocuri, pe lângă care unele Consilii Locale mai stabilesc însă şi o limită pentru numărul solicitărilor de înregistra-re la aceeaşi adresă, ca măsură de prevenire a supraaglomerării în blocuri.32

32 Numărul maxim al cererilor de înregistrare poate varia de la o municipalitate la alta. Trebuie menţionat şi faptul că una dintre problemele principale ale procedurii constă

253


Trebuie menţionat şi faptul că, spre deosebire de alte oraşe spaniole şi euro-pene, majoritatea romilor din Barcelona trăiesc în blocuri, deşi condiţiile de locuire sunt, de regulă, departe de a fi optime. Aşa cum arată Requena (2003) în baza unei analize extinse asupra mai multor cartiere din zonă, este impor-tant de subliniat faptul că ne confruntăm cu „o nouă marginalitate în spaţiile tradiţionale ale excluderii” sau, altfel spus, cu un ansamblu complex de factori asociaţi din cauza cărora spaţiile care au ajuns în situaţia cea mai gravă de mai multă vreme sunt şi cele care primesc nou-veniţii aflaţi în situaţia exclu-derii sociale.

În afara situaţiei speciale a câtorva familii, majoritatea apartamentelor de bloc, chiar şi în cele mai fericite cazuri, sunt mici, construite inadecvat şi lipsite de unele elemente ale infrastructurii de bază. Din cauza preţului ridi-cat al chiriilor, spaţiul apartamentelor, mult mai restrâns decât ar fi necesar, este împărţit între mai multe familii sau persoane aflate în relaţii de rudenie. Această situaţie are la bază mai mulţi factori, printre care caracterul extrem de speculativ şi dezechilibrat al pieţei imobiliare din Spania. Pe lângă aceasta, populaţia romă mai suferă şi de ceea ce am putea numi (folosind un termen al lui Martínez-Veiga 1999: 72) „caracterul fragmentat al pieţei imobiliare”. Cu alte cuvinte, închirierea unui apartament este mult îngreunată, în cazul lor, de lipsa venitului stabil, precum şi de reprezentările negative şi prejudecăţile asociate cu romii, pentru a indica numai doi factori specifici. În consecinţă, pe parcursul căutării unui loc de cazare, strategiile obişnuite pur şi simplu nu stau la dispoziţia romilor; de fapt, în momentul realizării cercetării noastre de teren, majoritatea proprietarilor de apartamente erau pakistanezi care îşi în-chiriau locuinţele pe un fel de piaţă paralelă.33 Această lipsă de opţiuni de pe piaţa generală a imobilelor nu doar că ridică preţul chiriei peste nivelul preţu-lui obişnuit al apartamentelor cu aceleaşi caracteristici şi din aceleaşi zone, ci contribuie şi la stabilirea unor relaţii conflictuale cu proprietarul (din care pot face parte uneori chiar şi ameninţările şi abuzurile) şi la lipsa frecventă a unui contract de închiriere valabil sau a altor documente care ar putea clarifica drepturile părţilor în privinţa acelui spaţiu. Totodată, aşa cum am menţionat şi mai înainte, această situaţie are repercusiuni şi asupra numărului de loca-tari necesar pentru plata chiriei, conducând la „subînchirierea” apartamentu-

în înregistrarea schimbării de domiciliu. În unele cazuri, chiar dacă noul locatar a semnat contractul, la adresa respectivă sunt înregistraţi deja alţi locatari din perioada precedentă.

33 Am întâlnit şi situaţii în care aceeaşi categorie de persoane şi-a închiriat apartamen-tele spaniolilor sau pakistanezilor, care apoi le subînchiriau unor familii de romi.


254

lui unor terţi, aflaţi într-o situaţie economică şi mai precară.34 Într-un cuvânt, lipsa documentelor legale şi locuinţele supraaglomerate35 reprezintă impedi-mentele principale în calea înregistrării romilor de către administraţia locală, fie din cauza neîndeplinirii condiţiilor legale, fie pe motivul depăşirii limitei stabilite de autorităţile locale.

Cu toate acestea, unele prevederi din cadrul legal (Rezoluţia din 4 iulie 1997) permit (şi chiar obligă) administraţia locală să înregistreze şi membrii populaţiei care trăiesc în condiţii de sărăcie (colibe, ghetouri etc.) sau chiar în spaţiul public, în calitate de persoane fără adăpost, iar astfel, inclusiv locuito-rii din acele apartamente pentru care nu există niciun contract de închiriere valabil. Potrivit articolului 4 din acest document, toate aceste tipuri de soluţii locative pot furniza adrese valabile în padrón, iar serviciile sociale, precum şi celelalte instanţe oficiale sunt obligate să identifice şi să recunoască aceste adrese. Acest fapt comportă o importanţă deosebită pentru modalităţile de intervenţie socială în vederea sprijinirii segmentului aflat în cele mai proas-te condiţii al populaţiei rome. După cum am mai amintit, populaţia romă din zona Metropolitană Barcelona care trăieşte în ghetouri sau în tabere nu este atât de numeroasă precum în alte oraşe; cu toate acestea, pe parcursul cerce-tării de teren am putut observa impactul negativ al situaţiei prezente îndeo-sebi asupra grupurilor celor mai vulnerabile ale populaţiei respective, printre care copiii. Aceasta reprezintă, aşadar, acea parte a populaţiei care se con-fruntă cu problemele cele mai grave şi care ar putea beneficia cel mai mult din procesul de înregistrare. În mod paradoxal, însă, serviciile sociale locale nu se angajează întotdeauna din timp în procesul certificării prezenţei aşezămin-telor de romi. În unele cazuri concrete, aceste servicii lasă în sarcina poliţiei obligaţia respectivă, ceea ce are ca rezultat evacuările din apartamentele de blocuri şi din taberele de cocioabe supraaglomerate.

Consecinţele acestei situaţii, prefigurate şi de raportul lui Sindic de Greu-ges (2008), se manifestă sub forma lipsei de protecţie, a problemelor de locuire şi a dificultăţilor de accedere la drepturile fundamentale, nemaivorbind des-pre transformarea unui document de bază într-o marfă care se vinde pe piaţa

34 Pentru a da un singur exemplu al seriozităţii situaţiei, un conflict izbucnit într-un ast-fel de cartier în primele luni din 2007 a pornit tocmai de la situaţia descrisă: vecinii s-au plâns public din cauza problemelor cauzate de blocurile supraaglomerate, ocu-pate de populaţie romă. Pe lângă alţi factori, credem că situaţia a avut legătură şi cu plecarea unor familii în alte oraşe sau state şi cu subînchirierea apartamentelor lăsa-te în urmă unor familii sau indivizi în situaţii şi mai precare. Aceştia din urmă erau obligaţi să plătească acelaşi preţ sau chiar unul şi mai ridicat, astfel încât în blocurile respective au apărut din ce în ce mai mulţi locatari.

35 Atunci când vorbim despre supraaglomerare, folosim criteriile guvernului catalan (Generalitat de Catalunya), care stabilesc limita de 5,5 m²/persoană.

255


neagră uneori chiar la preţul de 150 € sau mai mult.36 Prin urmare, situaţia din prezent are un impact într-adevăr negativ atât asupra situaţiei imigran-ţilor romi din Catalonia, cât şi asupra tuturor acelor procese de intervenţie socială care ar putea să le îmbunătăţească situaţia şi care necesită rezolvarea imediată din partea organelor competente. În acest context, înţelegerea cla-ră cel puţin a unor aspecte formale ale situaţiei de excludere socială câştigă o importanţă deosebită. Or, aşa cum am prezentat în acest capitol, lipsa do-cumentului de înregistrare de către autorităţile locale este o piedică în calea şanselor de îmbunătăţire a situaţiei romilor, iar situaţia prezentă îngreunează considerabil îndeplinirea „cerinţelor legale” (cel puţin a celor formale, precum prezentarea unui contract de închiriere valabil) a căror satisfacere este ne-cesară pentru obţinerea documentului, într-o dinamică circulară din care cu greu se poate ieşi în lipsa propunerii unor soluţii concrete din parte adminis-traţiei locale.

Concluzii

Mobilităţi forţate, reprezentări negative şi agende politice locale

De regulă, strategiile de mobilitate ale populaţiei rome sunt socotite prin-tre caracteristicile definitorii ale acestei populaţii, faţă de dinamica explicită de stabilire a altor grupuri migratoare. În acelaşi timp, aceste strategii de mo-bilitate nu sunt, de obicei, considerate drept soluţii adecvate pentru problema supravieţuirii economice şi culturale în mijlocul unei majorităţi de altă etnie. Însăşi migraţia romilor şi mobilitatea între oraşele spaniole şi spre alte ţări ne oferă însă exemple strălucite ale unor situaţii în care mobilitatea poate să re-prezinte o strategie adecvată pentru căutarea unor oportunităţi economice noi într-un context aflat în schimbare permanentă. Bunăoară, recurgerea la strategii marginale de subzistenţă poate apărea ca o soluţie logică, în ciuda tuturor problemelor indicate mai sus, dacă luăm în considerare faptul că aces-tea fac posibilă flexibilitatea atât în sens temporal (zilnică sau pe termen mai lung), cât şi în privinţa spaţiilor geografice, oferind o modalitate de adaptare la

36 Chiar dacă nu este vorba despre o situaţie generală, faptul rămâne semnificativ. Cel care vinde documentul, af lat în posesia documentelor necesare, poate certifica din punct de vedere legal că persoana care plăteşte are reşedinţa la adresa respectivă. Cu toate că acest lucru nu este adevărat, oferă posibilitatea de acces la unele servicii sociale de bază.


256

condiţiile pline de dificultăţi ale procesului de migraţie a romilor, precum şi la contextul stabilirii temporare a acestei populaţii. Pentru a sintetiza cele spuse, aceste tipuri de activitate fac posibilă, în cuvintele raportului lui Vincle (2006: 89), „o oarecare libertate în privinţa mobilităţii geografice şi a celei funcţiona-le”, nemaivorbind despre corespondenţa lor cu tiparele socioculturale, îndeo-sebi ale organizării familiale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mobilitatea din interiorul spaţiului urban pe care o presupun unele dintre aceste activităţi marginale care, în mod evident, se adaptează în fiecare moment la posibilită-ţile aflate la îndemână, în vederea asigurării unui venit suficient. Totuşi, con-ştiinţa clară a acestei adaptabilităţi (spre exemplu, în privinţa programului şi a spaţiilor de activitate) nu trebuie să ne facă să uităm că este vorba numai despre nişte strategii de pură subzistenţă, apropiate, uneori, de simpla supra-vieţuire.

Pentru a reveni asupra problemei stabilirii romilor în anumite locuri, pe parcursul cercetării am avut ocazia să observăm unele exemple concrete ale mobilităţii acestei populaţii între diferite puncte ale zonei Metropolitane Bar-celona. Cazurile extreme sunt legate de anumite familii originare din Murgeni. Bunăoară, pentru a sintetiza traiectoria parcursă de o singură familie într-o perioadă de şase luni (aproximativ între septembrie 2007 şi martie 2008), în-tr-un caz am putut constata nu mai puţin de douăsprezece mutări şi stabiliri succesive (familia revenind, cu două ocazii, în locuri ocupate anterior), extinse asupra unei arii formate din cinci municipalităţi din zona Metropolitană Bar-celona. Dintre cele opt locuri în care s-au stabilit temporar (în unele cazuri nu-mai pentru câteva zile, în altele, pentru mai multe luni), două au fost blocuri supraaglomerate, iar restul tabere improvizate şi clădiri abandonate. Totoda-tă, dintre cele douăsprezece mutări succesive, zece au fost cauzate de evacu-area de către poliţie (în lipsa oricărei intervenţii semnificative, precedente sau simultane, din partea serviciilor sociale), care a condus, în majoritatea cazu-rilor, la stabilirea în una dintre municipalităţile vecine. Cazul prezentat con-stituie unul extrem, totuşi caracteristic chiar şi pentru mobilitatea acelei părţi din populaţia romă care trăieşte în blocuri, în condiţiile cele mai precare. În aceste cazuri, motivul mutărilor succesive nu constă în evacuarea de către po-liţie, ci în lipsa resurselor economice şi a spaţiilor locative accesibile şi stabile.

În orice caz, ceea ce este important de subliniat este că lipsa de empadro-namiento, asociată cu presiunile din partea poliţiei şi cu lipsa intervenţiei din partea serviciilor sociale, contribuie şi la locuirea instabilă, respectiv la răs-pândirea acestui tip de mobilitate urbană forţată. Trebuie însă evidenţiat încă o dată şi faptul că administraţia locală are posibilitatea (şi chiar obligaţia) să înregistreze aceste persoane din momentul în care apar pe teritoriul adminis-trat. În acest sens, procesul de empadronamiento, care implică recunoaşterea

257


formală a prezenţei unor persoane pe un anumit teritoriu şi care ar trebui să garanteze acomodarea mai uşoară şi accesul la anumite drepturi şi servicii de bază, funcţionează la nivel practic ca o modalitate de control al stabilirii populaţiei. Atât în cazurile în care prezenţa romilor nu este recunoscută din cauza limitei impuse numărului solicitărilor de înregistrare la aceeaşi adresă (chiar dacă această limită oficială nu împiedică situaţiile în care douăspreze-ce persoane trăiesc într-un spaţiu de numai cincizeci de metri pătraţi), cât şi în situaţiile în care stabilirea se face pe spaţiul public, practica concretă nu constă în sprijinirea populaţiei şi în îmbunătăţirea standardelor de viaţă, ci în nerecunoaşterea prezenţei acesteia. Cu alte cuvinte, am putea spune că unele municipalităţi în care ne-am desfăşurat cercetarea de teren consideră popula-ţia romă drept una care nu ar trebui să se afle pe teritoriul ei şi nu ridică nicio obiecţie dacă o acţiune de evacuare nu are alt rezultat decât mutarea romilor într-o municipalitate vecină, atâta timp cât „problema” dispare.

Din nefericire, această strategie face parte dintr-o tendinţă în creştere în rândul municipalităţilor spaniole, care recurg la reglementări şi practici stabi-lite ad hoc, reacţionând la conflicte concrete, stereotipii şi/sau alarmări sociale artificiale. Aceste procese sunt, de fapt, intim asociate cu agendele politice şi administrative locale (o legătură devenită, poate, şi mai evidentă în ultimii doi ani, din cauza situaţiei de criză), respectiv cu modul în care politicienii încear-că să le trateze, urmărind în primul rând construirea unei anumite imagini în faţa opiniei publice şi a mass-media.37

În opinia noastră, această problemă este strâns legată de reprezentările negative asociate cu populaţia romă de naţionalitate română, de multe ori bazate pe unele idei stereotipe care nu ţin seama de perspectiva mai largă asupra problemelor, ci individualizează tiparele comportamentale şi le atribu-ie un caracter premeditat. Bunăoară, atunci când se spune că un număr atât de mare de persoane trăiesc împreună în blocuri supraaglomerate din mo-tive culturale, sunt ignorate condiţiile socioeconomice care nu permit locui-rea de alt tip. Această abordare nu este nici pe departe nouă; la fel ca în cazul multor altor populaţii minoritare şi/sau de imigranţi, omogenizarea acestora joacă un rol fundamental în marginalizare (San Román 1991: 151–152) şi în menţinerea prejudecăţilor, precum şi a opoziţiei între „ei” şi „noi”, în cadrul unui nou rasism bazat pe culturalizare (Stolcke 1995). Astfel, întorcându-ne la tema mobilităţii, trebuie să indicăm un ultim exemplu al folosirii în acest mod

37 Spre exemplu, pe parcursul cercetării am avut ocazia să observăm schimbarea denu-mirii unei resurse temporare specifice destinate populaţiei rome din cauza reacţiilor pe care le-ar fi putut provoca, asociate cumva cu dificultăţile populaţiei generale de a accesa acelaşi tip de resurse.


258

abuziv a culturii şi a identităţii. Pe parcursul cercetării de teren am avut ocazia să observăm îndeaproape modul în care condiţiile de locuire nesigure despre care am vorbit erau invocate ca justificare pentru lipsa politicilor de integra-re. Acest fenomen a fost observat şi de Pajares (2006), care scrie: „Nu există intervenţii specifice din partea consiliului local al Badalonei. Ei spun că moti-vul principal constă în faptul că nu vor să cheltuiască resurse pe o populaţie care «ar putea dispărea din cartier în orice zi»«“ (Pajares 2006: 259). Aşa cum se ştie, caracterul nomad este suficient de des invocat în legătură cu popula-ţia romă, atât în discursul populaţiei generale, cât şi în cel al politicienilor din Spania şi din alte ţări. În acest caz, ca şi în multe altele, culturalizarea (inten-ţionată sau provenită doar din ignoranţă) serveşte interese concrete şi contri-buie la justificarea unor decizii care afectează situaţia populaţiei rome.

Nevoia unei antropologii aplicate şi rolul cercetătorului

Exemplul precedent face parte dintr-un scenariu al organizării cercetării şi intervenţiei asupra populaţiei rome, cu repercusiuni asupra ambelor procese – în primul rând, din cauza prezenţei simultane a mai multor probleme şi a in-terdependenţei acestora (care conduce la situaţii circulare, în care unele pro-bleme împiedică rezolvarea altora şi viceversa), un aspect care se manifestă atât în situaţiile concrete de zi cu zi, cât şi în lipsa coordonării, care afectează uneori administraţii diferite care ar trebui să se ocupe de această populaţie; în al doilea rând, deoarece dinamica proprie a populaţiei trebuie să se adapteze în mod necesar la această situaţie în care ajunge să fie marcată în mai multe privinţe de procesele migraţionale şi istorice, precum şi de relaţiile în care se află cu populaţia majoritară.

Chiar dacă atât vulnerabilitatea crescută a populaţiei, cât şi dificultăţile in-tervenţiei sunt evidente, abordările în privinţa populaţiei rome migratoare nu au fost întotdeauna cele mai adecvate, căci nu s-au concentrat asupra celor mai importante probleme, nici nu au fost bazate pe cunoaşterea necesară a as-pectelor de bază ale situaţiei specifice şi a caracteristicilor populaţiei respective. În ceea ce ne priveşte, credem că trebuie să înţelegem, în primul rând, faptul că numeroase probleme care afectează această populaţie şi situaţia din cartierele în care s-a stabilit nu reprezintă decât vârful aisbergului, sau expresia situaţiei mai generale de inechitate existente în societatea noastră, care se repercutează cu intensitate şi virulenţă asupra populaţiei rome. Cu alte cuvinte, în ciuda as-pectelor specifice, care nu trebuie să fie trecute cu vederea, este necesar să înca-drăm într-un context mult mai larg analiza şi intervenţiile necesare în această situaţie, în care o parte semnificativă a populaţiei rome ocupă marginile unui sistem care nu poate fi considerat, în sine, nici echitabil, nici egalitar.

259


Ce fel de rol ar putea juca antropologia într-un asemenea context? În mod evident, cercetarea ar trebui să depăşească nivelul analizelor relevante doar din punct de vedere teoretic referitor la situaţia romă şi la procesele sociale mai generale asociate cu aceasta, printre care, spre exemplu, mobilitatea şi marginalitatea. Aşa cum am mai amintit, antropologia reprezintă un instru-ment deosebit de eficient de explicare a modului de interrelaţionare comple-xă a diferitor factori, contribuind şi la critica simplificărilor şi culturalizărilor unor aspecte. În acest spirit, credem că trebuie acordată o atenţie deosebită caracterului aplicat al antropologiei, la mai multe niveluri, de la poziţia indivi-duală a cercetătorului şi până la elaborarea planului de cercetare, împreună cu punctele forte şi punctele slabe ale acestei metode. Spre exemplu, pe par-cursul cercetării de teren am avut ocazia să însoţim furnizorii de informaţii în mai multe situaţii specifice, îndeosebi legate de accesul la serviciile de sănăta-te, dar şi de activităţile de muncă, de serviciile legale sau de traducere. În cazul în care cercetătorul ştie să le folosească, aceste strategii îl pot ajuta să vizua-lizeze posibile funcţii sociale ale etnografului în interiorul grupului pe care îl studiază, precum şi posibilităţi de consolidare a legăturilor sociale între cerce-tător şi grupul studiat, nemaivorbind despre creşterea şanselor obţinerii unor informaţii de calitate în baza stabilirii de relaţii etnografice corespunzătoare şi, înainte de toate, despre faptul că strategiile respective sunt utile populaţiei pe care o studiem. Şi această abordare are însă neajunsurile sale: spre exemplu, pericolul ca antropologul să dubleze funcţia asistentului social, pierzându-şi distanţa de cercetător şi acoperind nevoile de care ar trebui să se ocupe ad-ministraţia locală. Cu alte cuvinte, intervenţia realizată în lipsa cunoaşterii şi a resurselor necesare, nesustenabilă pe o perioadă lungă de timp, reproduce erorile unor intervenţii sociale care, de numeroase ori, nu fac decât să întreţi-nă dinamica dependenţei în interiorul comunităţilor vulnerabile.

Totodată, credem că adoptarea poziţiei specifice unei antropologii angajate şi aplicate nu afectează calitatea informaţiilor dobândite sau procesul cercetă-rii. În consecinţă, nu putem fi complet de acord cu opinia lui Barany (2002: 18), potrivit căreia „având în vedere condiţiile de viaţă într-adevăr demne de milă ale majorităţii populaţiei rome, cei care studiază această populaţie sunt de mul-te ori tentaţi să îşi piardă obiectivitatea şi să devină, practic, nişte activişti pen-tru drepturile romilor”. Suntem, aşadar, în dezacord cu acest punct de vedere, în primul rând din cauza numeroaselor critici care pot fi aduse conceptului de „obiectivitate”,38 precum şi fiindcă noi credem că cercetarea mai degrabă be-neficiază şi nu suferă din cauza explicitării poziţiilor adoptate de cercetător. În

38 Poziţia noastră referitoare la acest subiect a fost prezentată deja în cadrul unui articol. (vezi López 2007).


260

al doilea rând, credem că activismul este ceva diferit de orice fel de fundamen-talism şi nu înţelegem motivul pentru care activismul ar trebui să reprezinte, în mod necesar, o atitudine mai puţin obiectivă decât inactivitatea politică. În sfârşit, susţinem că poziţia rivală ar conduce, în unele situaţii, la primatul con-siderentelor metodologice (atât pe teren, cât şi pe hârtie) faţă de valorile umane şi cele personale – în măsura în care primele pot fi, într-adevăr, separate de cele din urmă. În orice caz, chiar dacă nu avem acum spaţiul necesar pentru a in-tra în această dezbatere,39 credem că problematica pe care am schiţat-o merită atenţie, deoarece, aşa cum am mai spus, o mare parte a cercetării noastre a fost organizată, de la bun început, cu intenţii foarte clare de orientare şi de aplicare practică. Bunăoară, cercetarea condiţiilor de accesare a serviciilor de sănătate de către populaţia romă a implicat colaborarea şi organizarea de seminarii in-terdisciplinare cu agenţiile de sănătate publică, ocazii cu care am putut aduce la cunoştinţa asistenţilor sociali şi a politicienilor rezultatele cercetării de teren şi propunerile formulate pe baza cercetării. Chiar dacă atât percepţia utilităţii acestor demersuri de către grupul vizat, cât şi impactul pozitiv propriu-zis asu-pra situaţiei reale a grupului sunt foarte limitate, cercetarea problemelor prezen-tate se dovedeşte a fi foarte utilă în mai multe privinţe: nu numai din perspectiva criticării anumitor tipuri de intervenţii sau în vederea participării la altele, ci şi pentru că cercetarea poate contribui la participarea activă a însăşi populaţiei vi-zate la intervenţiile menite să îi îmbunătăţească situaţia. Chiar dacă avem încă în faţă un drum lung de parcurs, necesitatea aducerii la suprafaţă a unei situaţii care pune sub semnul întrebării modul în care politicile sociale sunt aplicate în momentul de faţă în Spania este cu atât mai puternic resimţită.

Bibliografie

ACCEM2007 Investigación-acción con el colectivo gitano rumano en Gijón. [Online] V

congreso sobre la inmigración en España. Migraciones y desarrollo Hu-mano. Valencia, marzo 2007. Accesible in: <http://www.adeit.uv.es/inmigracion2007/comunicaciones/descarga.php?file=V_Congreso_In-migracion.pdf> p.1189. [Last checked, February 2010]

AGAR M.1980 [1973] Ripping and Running: A Formal Ethnography of Urban Heroin Ad-

dicts. Seminar Press, New York.

39 Articolul lui San Román (2006) oferă o analiză interesantă a temei.

261


APDHA2005 Documento de análisis: Cómo situarnos ante la llegada de los roma/gitanos

de Europa oriental. APDHA, Sevilla.ATKINSON, R. – FLINT, J. 2001 Accessing Hidden and Hard-to-Reach Populations: Snowball Research Stra-

tegies. Social Research Update, 33. [online] Department of Sociology, Uni-versity of Surrey, Guildford. Accesible in <http://www.soc.surrey.ac.uk/sru/SRU33.html> [Last checked, February 2010]

BARANY, z.2002 The East European Gyspies. Regime Change, Marginality, and Ethnopolitics.

Cambridge University Press, Cambridge.BERCUS, C. – IONESCU, V. – GERGELY, D. – RADULESCU, D. 2003 The Case of Roma in France. [Online] Romani Criss. Accesible in <http://

www.romanicriss.org/index.php?loc= domenii&um=dro&sub=migratierapoarte&lang=erg> [Last checked, February 2010]

BOURGOIS, P. 1996 [1995] Ethnographic Methods and Negative Stereotyping. In: In Search of

Respect. Selling Crack in El Barrio. Cambridge University Press, New York.BUSTAMANTE, J.L. 2005 Las pateras del asfalto: algunas consideraciones sobre la inmigración de

los gitanos rumanos. I Tchatchipen: lil ada trin tchona rodipen romani – revista trimestral de investigación gitana. (51) 16–26.

CAMB2010 L’Àrea Metropolitana de Barcelona [online] Accesible in <http://www.

amb.cat/web/camb/area_metropolitana_barcelona> [Last checked, February 2010]

CONTRERAS, A. – MUNTÉ, A. – SORDÉ MARTí, T. – PRIETO-FLORES, O. 2010 Immigrant and Native Romani Women: Building alliances and develo-

ping shared strategies. [Online] Romani Mobilities in Europe: Multidisci-plinary Perspectives. Refugee Studies Centre. University of Oxford. Enero 2010. Accesible in: <http://www.rsc.ox.ac.uk/PDFs/conferencepaper-sromamobilities.pdf> p.17 [Last checked, February 2010]

RESEARCH CENTER ON INTERETHNIC RELATIONS2000 Ethnobarometer: May-June 2000. Center for Research of Interethnic Rela-

tions and the Ethnocultural Diversity, Cluj-Napoca.DIMINESCU, D. 2003 Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines. Editi-

ons de la Maison donis Sciences de l’Homme, Paris.DENzIN, N.K. 1970 The research act. Aldine, Chicago.


262

FUNDACIóN SECRETARIADO GITANO 2009 Programa de foment de la integració del col·lectiu gitano immigrant proce-

dent de països de l’Est d’Europa. Memòria 2008. Barcelona.2009b Especial Rumanía. [On-line] Revista gitanos. (45–46) Accesible in:

<http://www.gitanos.org/revista_gitanos/45_46/index.html> [Last check-ed, February 2010]

2010 Programa de foment de la integració del col·lectiu gitano immigrant proce-dent de països de l’Est d’Europa. Memòria 2009. Barcelona.

KALE Dor Kayiko2004 Análisis de la Sociedad de la Comunidad Gitana Roma Inmigrante de Europa

del Este Asentada en Bizkaia. LUNGO DROM 2004–2007 Proyecto Equal. European Commission, DG Social Affairs and Em-

ployment, Brussels.GAMELLA, J. F. 2007 La inmigración ignorada: Romá / gitanos de Europa oriental en España,

1991–2006. [Online] Gazeta de Antropología. (23) Accesible in <http://www.ugr.es/~pwlac/G23_08JuanF_Gamella.html> [Last checked, Feb-ruary 2010].

LAPARRA, M. 2005 La Europa de los Gitanos, Participación y Políticas Sociales en la Europa

ampliada y su Incidencia e España. Revista de Estudios Sociales y de Socio-logía Aplicada. (Aprilie–June) 15–35.

LEY 7/1985, de 2 de abril, Reguladora de las Bases del Régimen Local BOE nº 80, de 3 de abril de 1985.

LEY Orgánica 4/2000, de 11 de enero, sobre derechos y libertades de los extran-jeros en España y su integración social. BOE, de 12 de enero de 2000.

LIÉGEOIS J. P. 2007 Roma en Europe. Éditions du Conseil de l’Europe, Strasbourg.LóPEz, O. 2007 Universalismos / relativismos y antropología: una aproximación al de-

bate. [Online] Peripheria. (6) Accesible en <http://antalya.uab.es/antro-pologia/periferia/ catala/num_actual/relativismo.pdf> [Last checked, February 2010].

2008 Aproximación a la población rrom rumana inmigrada en el Área Metropo-litana de Barcelona: estrategias de subsistencia, usos de los espacios públi-cos y movilidad. Trabajo de investigación dirigido por la doctora Teresa San Román. Departament d’Antropologia Social i Cultural. Universitat Autònoma de Barcelona, abril 2008. Policopiado, no publicado. 150 p.

263


LóPEz, O. – SÀEz, M. 2009 La població rrom immigrant de Romania a Catalunya: accés i ús dels serveis

sanitaris catalans i situació de salut. Informe final del proyecto „Desigual-tats socioeconòmiques i diferència cultural a l’àmbit de la salut en bar-ris d’actuació prioritària de Catalunya”. Proyecto realizado por conve-nio entre el Dpt. De Salut de la Generalitat de Catalunya y la Universitat Autònoma de Barcelona, Grup de Recerca en Antropologia Fonamental i Orientada (GRAFO). Dirigido por Teresa San Román. 300 p.

2010 Fronteras en la ciudad: (in)visibilidad y movilidad de la población rrom rumana en el espacio público de Barcelona. Zainak. Cuadernos de Antro-pología-Etnografía (29). Sociedad de Estudios Vascos–Eusko Ikaskunt-za. 14 p.

MACíAS, A. 2005 La población romaní en el flujo migratorio del Este hacia Europa occi-

dental: el caso de Rumania. La Europa de los gitanos. Revista de Estudios Sociales y de Sociología. (abril–junio) 79–98.

2006 Internacional migrations of Roma population from Romania within the con-text of enlargement of the E.U. [Online] Comunicación presentada en Mi-grations and Social Policies in Europe, Junio 2006, Universidad Pública de Navarra. Accesible in <http://www.unavarra.es/migraciones/pa-pers2/comun4Almud.doc> [Last checked, February 2010].

MATRAS, Y. 2000 Romani migration in the post-communist era: Their historical and politi-

cal significance. Cambridge Review of International Affairs 13. (2) 32–50. 1996: 69–80.

MARTíNEz-VEIGA, U. 1999 Pobreza, Segregación y exclusión espacial. La vivienda de los inmigrantes ex-

tranjeros en España. Icaria-Institut Catalá d’Antropologia, Barcelona.PAJARES, J.M. 2006 Procesos migratorios e integración socio-laboral de los inmigrantes rumanos

en Cataluña. [Online] Tesis de doctorado. Universidad, Barcelona. Ac-cesible in: <http://www.tesisenxarxa.net/TESIS_UB/AVAILABLE/TDX-0810106-181438/> [Last checked, February 2010].

PEETERS, K. 2005. Entre tenebres. Gitanos inmigrants: Els rrom de l’Est d’Europa a Barcelona i

el seu accés a l’Educacio. Fundació Jaume Bofill, Barcelona.POLSKY, N. 1969 [1967] Hustlers Beats and Others. Doubleday, Nueva York.


264

PRIETO, O. 2007. Sobre la identidad gitana y su construcción panétnica: El caso gitano en Bar-

celona. [Online] Tesis doctoral presentada en el Departamento de Teoria Sociològica, Filosofia del Dret i Metodologia de les Ciencies Socials. Univer-sitat de Barcelona, Barcelona. Accesible in <http://www.tesisenxarxa.net/TDX-0724107-083533/index.html> [Última consulta, marzo de 2008].

REAL Decreto 864/2001, de 20 de julio Por el que se aprueba el Reglamento de Ejecución de la Ley Orgánica 4/2000, de 11 de enero, sobre derechos y libertades de los extranjeros en España y su integración social.

REQUENA, J. 2003 La peor casa en el peor barrio. Barrios de inmigración y marginalidad

en la periferia urbana de Barcelona. El caso de Badalona. [Online] Scrip-ta Nova. Revista electrónica de geografía y ciencias sociales VII. 146(058). Universidad de Barcelona, Barcelona. Accesible in <http://www.ub.es/geocrit/sn/sn-146(058).htm> [Última consulta, marzo de 2008].

RESOLUCIóN de 4 de julio de 1997, conjunta de la Presidenta del Instituto Na-cional de Estadística y del Director General de Cooperación Territorial, por la que se dictan instrucciones técnicas a los Ayuntamientos sobre actualización del Padrón municipal. BOE núm 117/97, de 25 de julio.

SAN ROMÁN, T. 1991 La marginación como dominio conceptual. Comentarios sobre un pro-

yecto en curso. In: PRAT, J. – MARTíNEz, U. – CONTRERAS, J. – MORENO, I. (eds): Antropología de los pueblos de España. Taurus Universitaria, Ma-drid, 151–158.

1997 [1994] La diferència inquietant. Velles i noves estratègies culturals dels gita-nos. Altafulla, Barcelona.

2002 Un camino para ganar conocimiento. In: GONzÁLEz, A. – MOLINA, J. L. (eds.): Abriendo surcos en la tierra. Investigación básica y aplicada en la UAB. Publicaciones de la UAB, Barcelona.

2006 ¿Acaso es evitable? El impacto de la Antropología en las relaciones e imágenes sociales. Revista de Antropología social. (15) 373–410.

2009 Sobre la investigación etnográfica. Revista de Antropología Social. (18) 235–260.

STOLCKE, V. 1995 Talking Culture: new boundaries, new retorics of exclusion in Europe. Cur-

rent Anthropology 36. 1–24.SANMARTíN, R. 1989 [1987] La observación participante. In: GARCíA, M. – IBAÑEz, J. – ALVIRA,

F. (eds.): El análisis de la realidad social. Métodos y técnicas de investiga-ción. Alianza, Madrid, 126–240.

265


SECRETARíA de INMIGRACIóN 2006 Extranjeros con tarjeta o autorización de residencia en vigor a 31 de diciem-

bre de 2006. Accesible in <http://extranjeros.mtas.es/es/general/ Infor-meEstadistico_Diciembre_2006.pdf>[Última consulta, marzo de 2008]

2007 Extranjeros con tarjeta o autorización de residencia en vigor a 31 de diciem-bre de 2007. Accesible in <http://extranjeros.mtas.es/es/general/ Infor-me_Diciembre_2007.pdf> [Última consulta, marzo de 2008].

SíNDIC de Greuges 2008 La gestió municipal de l’empadronament dels immigrants. Sìndic de Greu-

ges, Barcelona.SOBOTKA, E.2003 Romani Migration in the 1990s: Perspectives on Dynamic, Interpretation

and Policy. [Online] Romani Studies 13. (2) 79–121. Accesible in <http://www.marston.co.uk/RSPP/LUPRSV013P02A00079.pdf> [Última con-sulta, febrero de 2008].

VILLALóN, A. 2008 Interacción de poblaciones y uso diferencial de espacios públicos y pri-

vados de la ciudad de Donostia” [Online] Euskonews & Media. (431) – 7–14. 03. 2008. Accesible in: <http://www.euskonews.com/0431zbk/menu.html> [Last checked, February 2010].

VINCLE2006 Gitanos procedents de l’europa de l’est a Catalunya. Generalitat de Cata-

lunya–Departament de Benestar i Família, Barcelona.WEPPNER R.S. 1977 Street Ethnography: Problems and Prospects. In: WEPPNER R. S. (ed.):

Street Ethnography. Selected Studies of Crime and Drug Use in Natural Settings. Sage, Beverly Hills, 21–51.

WINLOW, S. – HOBBS, D. – LISTER, S. – HADFIELD, P. 2001 Get Ready to Duck. Bouncers and the Realities of Ethnographic Research

on Violent Groups. Brit. T. J. Criminol. 41. 536–548.WHYTE, W. F. 1943 Street Corner Society. Chicago University Press, Chicago.

267

schimbarea identităţilor în românia Postcomunistă

Margaret H. BEISSINGER

schimbarea identităţilor în românia postcomunistă: convertirea la penticostalism în rândurile lăutarilor romi1

Povestea este cunoscută: născut în 1960 şi locuind ulterior într-un cartier de romi de la periferia Bucureştiului, la vârsta de şapte ani Nicu2 a început să înveţe să cânte la acordeon de la tatăl său, acordeonist, a cărui îndeletnici-re era aceea de a face muzică. Bunicul său îşi câştigase existenţa cântând la ţambal, iar străbunicul său fusese tot lăutar. Pe la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani, Nicu cânta la nunţi, împreună cu tatăl său şi cu cinci fraţi, toţi lăutari care cântau în taraful familiei.

Însă povestea familiei lui Nicu nu este tocmai tipică. Mama sa, născută şi crescută într-o comunitate mică situată între Bucureşti şi Buzău, cunoscută drept „satul lăutarilor pocăiţi” (Fântânele), se convertise şi adoptase credin-ţa penticostală spre sfârşitul anilor ’60. Era „pocăită”.3 În plus, soţia lui Nicu,

1 Doresc să mulţumesc Consiliului Naţional pentru Cercetare Est-europeană şi Euro-asiatică pentru finanţarea muncii de teren şi a cercetării mele pentru acest proiect din martie 2006. Ţin de asemenea să-i mulţumesc şi lui Oprea (Gigi) Voicu, din Bucu-reşti, care m-a ajutat cu bucurie şi generozitate să-mi organizez vizitele în căminele şi la adunările lăutarilor penticostali şi m-a condus cu răbdare la aceste destinaţii. Îi mulţumesc şi primitoarei şi afectuoasei sale soţii, Aurelia Voicu, pentru ospitalitatea şi generozitatea de care a dat dovadă. Fără ajutorul lui Gigi şi al Aureliei, acest studiu nu s-ar fi putut finaliza. În sfârşit, le sunt recunoscătoare Luminiţei Voicu Petcuţ, care m-a direcţionat încă de la început spre tatăl său, şi soţului ei, Petre Petcuţ, de la care a pornit inspiraţia pentru acest studiu.

2 Acest nume este un pseudonim, la fel cum sunt şi toate celelalte nume ale lăutarilor şi ale membrilor familiilor lor cu care am vorbit.

3 În România zilelor noastre a fi pocăit înseamnă să fii creştin evanghelic – penticostal, cel mai adesea, şi mai rar adventist.


268

Mihaela, influenţată de soacra sa, se pocăise şi ea prin anul 1980. La vremea studiului meu din 2006, Nicu şi Mihaela aveau şapte copii. Fiul cel mare avea 22 de ani, iar mezinul 10 ani; niciunul dintre ei nu-şi dorea să urmeze o pro-fesie de lăutar. Fiica lor (tot pocăită) se căsătorise de puţină vreme cu un pen-ticostal, ceea ce însemna, mi s-a adus repede la cunoştinţă, că nu aveau voie să bea alcool, nici să fumeze sau să danseze. Penticostalii (precum şi alţi creş-tini evanghelici, inclusiv adventiştii) interpretează Biblia ad litteram şi interzic anumite comportamente, în special băutul, fumatul şi adulterul.

Ce făcea Nicu în toţi aceşti ani, cu trei generaţii de femei penticostale devo-tate în viaţa sa şi cu fii care nu doreau să-i calce pe urme? Foarte simplu: du-cea o viaţă care îi destrăma familia. Se întorcea acasă după ce cânta la nunţi, duhnind a băutură şi a ţigări. Se certa întruna cu soţia sa; existau mereu con-flicte, urlete, neînţelegeri şi abuzuri. De asemenea, obişnuia să întreţină relaţii şi cu alte femei.

Dar Nicu a prelungit prea mult o noapte de băutură, fumat şi dezmăţ. Mi-haela l-a prins „în flagrant” cu vocalista din taraful lui. S-au certat foarte tare, iar Nicu şi-a dat seama că nu mai putea duce o viaţă atât de păcătoasă şi că trebuia să facă o schimbare. Mi-a spus că simţea că-i lipsea ordinea în viaţă; că trebuia să se schimbe, de vreme ce îşi distrugea propriul cămin. Mihaela, pe atunci penticostală de multă vreme, dorise şi sperase de mulţi ani ca el s-o urmeze în credinţă. În cele din urmă, dezgustat de făgaşul pe care intrase viaţa sa şi de suferinţa pe care o pricinuia familiei, Nicu a făcut un pas înapoi, şi-a dat seama de ceea ce devenise şi s-a pocăit. Aceasta se petrecuse cu patru sau cinci ani înainte ca eu să-l intervievez, cândva între anii 2001 şi 2002. Mi-a spus că renunţase la îndeletnicirea de a face muzică – şi la beţiile care o înso-ţeau inevitabil –, de care se ocupase atât de mult înainte. Într-adevăr, punctul central al transformării lui Nicu era renunţarea la acel trecut – de a interpreta muzică la nunţi şi la alte astfel de evenimente publice.4

Cum era acest nou angajament de a fi penticostal care îi schimbase viaţa? Minunat, mi-au răspuns cu mândrie şi entuziasm Nicu şi Mihaela. Cuvântul pe care amândoi îl foloseau în mod repetat pentru a descrie noul lor mod de viaţă reunit întru pocăinţă era „ordine”. Întrebată dacă lucrurile mergeau mai bine acum, Mihaela mi-a răspuns emfatic „Da! Acum viaţa noastră este or-donată şi curată”.5 Mi-a mărturisit că avea încredere deplină în Nicu (nu ca înainte) şi amândoi m-au asigurat că situaţia familiei se îmbunătăţise radical în urma convertirii lui şi a renunţării la muzica lăutărească. Aşa cum a spus

4 Nicu mi-a mărturisit că nu mai dorea să-l mânie pe Dumnezeu şi că spera ca pocăinţa sa să fie răsplătită cu viaţa veşnică.

5 Conversaţie din 8 martie 2006, Bucureşti.

269


Nicu, pocăirea îl schimbase total şi fusese răspunsul la „dezordinea” existentă pe atunci în viaţa lui. Deşi vorbea foarte deschis cu mine despre păcatele sale din trecut şi despre motivele care l-au determinat să se pocăiască, convertirea sa şi „relaţia lui cu Dumnezeu” păreau a fi, totuşi, chestiuni foarte personale pentru el. Într-adevăr, am mers de mai multe ori cu Mihaela la adunări ale penticostalilor, însă niciodată în compania lui Nicu. Nu părea să dorească să se roage în public.6

Principala sursă de venit a lui Nicu, la fel ca cea a multor foşti lăutari, con-sta în cumpărarea şi revinderea de marfă. Aparent, el şi Mihaela se puteau descurca, însă cu greu.

Penticostalismul din România – parte a unei vaste mişcări creştine evan-ghelice transnaţionale – a început în 1922, cu înfiinţarea unei prime case de rugăciuni, în judeţul Arad. Câteva decenii mai târziu, biserica penticostală a trecut printr-un proces de reorganizare şi s-a mutat la Bucureşti. „Primul val de expansiune” a penticostalismului în România s-a desfăşurat în anii ’70 şi a avut drept rezultat o creştere semnificativă a numărului de convertiţi. Acesta a fost urmat, după căderea comunismului, de un „al doilea val”, care continuă şi în prezent (Fosztó 2005: 3). În România, denumirea cea mai des folosită este Biserica Domnului, care în 2005 număra 1,5% din societatea românească şi care continuă să-şi mărească numărul de adepţi (Fosztó 2005: 1). Penticosta-lismul a pătruns adânc în straturile societăţii din fostele ţări comuniste est-europene. Prăbuşirea constrângerilor din mai toate domeniile vieţii de după 1989 a permis introducerea unei multitudini de forţe sociale, economice, poli-tice şi culturale, printre care şi un puternic cult religios şi prozelitism, în speci-al de natură creştin-evanghelică.7 În ultimii douăzeci de ani, penticostalismul a atras nu numai români, ci şi numeroşi romi. Situaţia este similară şi în Bul-garia şi Ungaria.8

6 Am intuit şi anumite ipoteze privind lipsa sa de participare la adunări (pe care nu le-am dezvoltat la acea vreme): în primul rând, poate că prezenţa mea la adunări – care era evidentă – l-ar fi făcut să se simtă oarecum intimidat şi în centrul atenţiei. Şi, în al doilea rând, poate că Nicu nu era chiar atât de „religios” sau dedicat pe cât susţineau el şi soţia sa.

7 Recunosc că există multe nuanţe în denumirile Bisericii Creştine Evanghelice, pe care însă nu le pot discuta aici. Folosesc termenii de penticostal şi pocăit în mod interşanja-bil, conştientă fiind că şi Biserica Adventistă se situează în sânul creştinismului evan-ghelic şi că în limbajul comun adepţii ei se numesc tot pocăiţi. Mă concentrez însă mai ales pe penticostali întrucât majoritatea rromilor care au adoptat creştinismul evanghelic s-au convertit la penticostalism.

8 Despre rromii bulgari penticostali, vezi Slavkova; despre rromii maghiari penticostali, vezi Lange.


270

Nicu a recunoscut în mod obiectiv că creştinismul evanghelic le-a oferit ceva special romilor, a căror situaţie, conform multor mărturii, s-a înrăutăţit considerabil în ultimele două decenii. Istoric vorbind, penticostalismul a atras grupuri de oameni săraci sau marginalizaţi din punct de vedere social sau rasial.9 Poate că de aceea nu este surprinzător că multe comunităţi de romi au reacţionat pozitiv la „chemarea” penticostală, de vreme ce aceasta îi în-tâmpină, îi acceptă şi se implică mult mai mult decât o face Biserica Ortodoxă Română, ale cărei uşi nu s-au prea deschis către aceştia.10 Aşa cum observă Magdalena Slavkova, romii din Bulgaria postcomunistă sunt atraşi de Biserica Penticostală „deoarece au fost cel mai crunt loviţi de sărăcie, mai mult decât alte populaţii, în urma căderii vechiului sistem şi a apariţiei «noii sărăcii»… Majoritatea romilor sunt mult mai săraci decât erau înainte de 1989, ceea ce îi atrage înspre noile secte” (Slavkova 2007: 221).

Barbara Rose Lange subliniază, de asemenea, că atunci când misionarii creştini evanghelici au ajuns în multe zone est-europene, îndeosebi în anii ’20 şi ulterior, cu un nou avânt prozelitic, în perioada comunistă din anii ’80, ceea ce au avut ei de oferit – penticostalismul – a rezonat profund mai ales în rândurile romilor „şi ale oamenilor din pătura de jos a populaţiei” cărora „li s-a dat posibilitatea de a vorbi în numele lor” (Lange 2003: 13). Spre deo-sebire de Biserica Ortodoxă Română, penticostalismul iese în întâmpinarea tuturor membrilor societăţii, oferindu-le numeroase căi de a „vorbi în numele lor”, precum şi compasiune, iertare şi un refugiu. Într-adevăr, multe adunări ale romilor evanghelici sunt conduse de romi, împuternicind însăşi comuni-tatea romă dinspre interior. Astfel, romii înşişi au reuşit să conducă adunările noii Biserici Penticostale Rome, un fapt rar întâlnit în societatea est-europeană contemporană.

În acest studiu, consider că tendinţa din rândurile tot mai numeroase ale lăutarilor romi din România de a adopta creşştinismul evanghelic este o trans-formare care le modifică radical stilul de viaţă. Pe măsură ce lăutarii romi îm-brăţişează noua credinţă religioasă (penticostalismul), resping şi vechea lor îndeletnicire (aceea de a face muzică). Astfel, pentru mulţi dintre aceştia,

9 Vezi Billinglsey 2008.10 Într-adevăr, aşa cum sublinia Angus Fraser, „Aparent, există […] ceva în aspectul ex-

tatic al credinţei evanghelice – mărturisirea lui Hristos – care atrage foarte mult oa-menii al căror stil de viaţă obişnuit este ameninţat într-un fel sau altul. Prin natura sa, Biserica Evanghelică Rromă face ca adepţii săi să se simtă speciali şi îi uneşte mai puternic în solidaritate socială. Modurile sale […] emoţionale de expresie religioasă, revelaţiile spontane şi rugăciunile publice […], punerea mâinilor şi vorbirea în limbi – toate acestea se unesc pentru a crea o «religie a inimii» care se potriveşte nevoilor lor emoţionale şi psihologice” (315–316).

271


puternica identitate pe care le-o oferă creştinismul evanghelic a reuşit să în-locuiască o identitate la fel de puternică, pe care o dobândiseră de mult timp prin îndeletnicirea lor – aceea de a interpreta muzică. Pe baza muncii de teren efectuate în martie 2006 în Bucureşti, Buzău şi în satele din apropiere, exami-nez convertirea evanghelică în rândurile lăutarilor romi. Am realizat munca de teren bazată pe observaţie participativă în căminele lăutarilor pocăiţi şi la adunările penticostale.11 Am vorbit pe îndelete cu lăutari care se convertiseră; astfel, majoritatea concluziilor mele rezultă din conversaţiile şi interviurile cu aceştia. În contextul acestei munci de teren, prezint patru studii de caz privind lăutari pocăiţi, primul fiind Nicu, prezentat la începutul acestui studiu.

În primul rând, explorez ce fel de forţe i-au determinat pe lăutarii romi să renunţe la interpretarea muzicii în favoarea penticostalismului. Cu alte cu-vinte, de ce se pocăiesc lăutarii romi? În al doilea rând, caut să înţeleg felul în care ei îşi schimbă priorităţile, se adaptează la noua viaţă de pocăiţi şi îşi susţin propria identitate. În fine, examinez felul în care aceştia asigură nevoi-le economice ale familiilor lor. În România, numărul lăutarilor romi care s-au convertit la penticostalism este încă foarte redus; ei sunt încă o minoritate printre lăutari.12 Într-adevăr, lăutarii care nu sunt penticostali şi pe care i-am cunoscut şi intervievat în decursul anilor depăşesc cu mult numărul lăutarilor pocăiţi. Reacţiile multor lăutari nepocăiţi, atunci când au fost întrebaţi despre convertirea unora dintre semenii lor la creştinismul evanghelic, au fost pline de ignoranţă, indiferenţă sau chiar dispreţ. Un exemplu izbitor este oferit de László Fosztó, care notează, din munca sa de teren efectuată pe lângă Cluj, că soţul lăutar al unei femei rome care doreşte să se boteze (după ce a fost vinde-cată de Duhul Sfânt în Biserica Penticostală) declară că va divorţa dacă „ea se alătură penticostalilor” şi chiar şi mama ei, deja pocăită, îşi să seama că dacă fiica ei s-ar pocăi, „familia sa va fi distrusă” (Fosztó 2005: 8). Suntem informaţi că acest soţ lăutar nu se opune pocăirii soţiei sale din cauză că ar fi credincios unei alte biserici, ci din „motive pragmatice, întrucât nu-şi mai poate practi-ca meseria de lăutar (care presupune petreceri şi băutură) într-o căsnicie cu o soţie pocăită” (Fosztó 2005: 10). Şi în cadrul muncii mele de teren am întâlnit lăutari care desconsiderau mişcarea creştină evanghelică. Mulţi dintre lăuta-rii cu care am discutat cred că numai foarte puţini din lăutarii pocăiţi sunt cu adevărat evlavioşi şi că restul îşi etalează smerenia în mod superficial.

Răspunsurile la întrebările pe care le-am pus indică faptul că, asemenea lui Nicu, majoritatea lăutarilor cu care am discutat (bărbaţi pe care am ales să-i

11 Munca de teren (martie 2006) m-a condus la Bucureşti (inclusiv în împrejurimile Chi-tila şi Străuleşti), la Buzău şi în satele Titu, Fântânele, Costeşti şi Ulmeni.

12 Nu am reuşit să obţin cifre exacte cu privire la acest aspect.


272

intervievez tocmai pentru că erau lăutari penticostali sau adventişti) au adop-tat creştinismul evanghelic ca modalitate de corectare a vieţii lor „sălbatice” inerente interpretării muzicii la nunţi în viaţa lumească. Cu alte cuvinte, ei îşi doreau să preia controlul propriului comportament şi să înceteze să mai pă-cătuiască. Lăutarii mi-au mărturisit că această convertire radicală le-a adus de obicei o intensă pace interioară şi familială. Interesant este faptul că, dintre membrii familiilor, soţiile sunt cele care declară că pocăirea soţilor a influenţat în mod pozitiv atmosfera din căminele lor.

Rolul femeii în convertirea evanghelică are o însemnătate aparte (vezi Bil-lingsley 2008). Se ştie că în general femeile sunt mai „religioase” decât bărba-ţii. Munca mea de teren, inclusiv cele patru studii de caz prezentate aici, indică faptul că cel mai adesea soţia lăutarului este cea care adoptă penticostalismul, urmată de soţul ei, uneori după mulţi ani. Soţiile îşi îndeamnă soţii – unele timp de decenii – să li se alăture în credinţă; şi dacă sau când aceştia se pocă-iesc, ele sunt profund mulţumite. Soţia lui Nicu, spre exemplu, se convertise cu douăzeci de ani înainte de soţul său. Nu doar soţiile influenţează luarea aces-tor decizii care schimbă viaţa, ci şi mamele, ca cea a lui Nicu. Cu alte cuvinte, femeile adulte din preajma lăutarilor au deseori un rol definitoriu în motiva-rea acestora, cel puţin în parte, de a se converti. În analizele sale despre pen-ticostalism, Harvey Cox a descoperit că „mişcarea penticostală din America Latină este marcată în multe cazuri de femei care se alătură mai întâi bisericii şi ulterior îşi aduc şi familiile, inclusiv soţii” (Cox 1995: 134). În plus, aşa cum notează în continuare Cox, atunci când comportamentul bărbatului în fami-lie include consumul abuziv de alcool şi adulterul, penticostalismul pare să ofere „cea mai bună soluţie” pentru soţiile care încearcă să aducă o schimba-re în criza din familiile lor (Cox 1995: 136). Şi munca mea de teren cu lăutarii romi din România confirmă această observaţie. Ne putem întreba, într-adevăr, dacă bărbaţii din astfel de familii cu probleme s-ar fi convertit la creştinismul evanghelic în cazul în care soţiile lor nu i-ar fi precedat în această direcţie. Pentru Cox, răspunsul este clar; el declară că fără femei „penticostalismul pro-babil că ar fi murit de mult timp” (Cox 1995: 138).

În ceea ce priveşte adaptarea la un stil de viaţă pocăit, deşi lăutarii care se convertesc susţin că sunt pocăiţi în mod minunat, convertirea nu este pe de-a-ntregul uşoară, după cum vom vedea. Există multe dileme inerente adoptă-rii şi angajării într-o viaţă de credinţe religioase stricte, în special atunci când aceasta afectează considerabil supravieţuirea economică a individului şi legă-turile sale sociale şi culturale anterioare. Principalul dezavantaj al renunţării la meseria de lăutar îl constituie faptul că întreţinerea materială a familiei de-vine şi mai dificilă decât este deja în România zilelor noastre. Cu alte cuvinte, aceasta reprezintă o problemă majoră în lumea postcomunistă definită prin

273


şomaj masiv şi dificultăţi economice. Drept urmare, interpretarea muzicii tre-buie înlocuită cu o îndeletnicire alternativă. Cealaltă problemă o constituie faptul că uneori cei care doresc să se convertească şi să ducă o viaţă pocăită nu pot renunţa definitiv la interpretarea muzicii în public – o preocupare pe care de fapt o îndrăgesc.

Aşa cum subliniază Peter Stromberg, autotransformarea şi angajamentul definesc călătoria creştinilor evanghelici care au trecut printr-un proces de convertire explicită. Acesta notează că pocăiţii „susţin că experienţţele lor de convertire i-au schimbat fundamental şi că aceste experienţe i-au condus spre un angajament mai puternic către credinţă” (Stromberg, 1993: xi). Nicu, la fel ca majoritatea lăutarilor pocăiţi cu care am vorbit, mi-a mărturisit că s-a schimbat cu adevărat atunci când a primit Cuvântul lui Dumnezeu; s-a schim-bat „în mod fundamental”.13 Ceea ce caracteriza în primul rând viaţa sa şi a al-tor pocăiţi era experienţa convertirii şi stilul de viaţă religios adoptat ulterior. Respingerea trecutului său de lăutar şi adoptarea unor deprinderi religioase – ambele motivate şi consolidate în mod repetat de experienţa penticostală – reprezentau principalele cauze ale pretinsei îmbunătăţiri radicale a vieţii sale personale şi de familie. Acesta este tabloul care mi-a fost prezentat în mod repetat în timpul cercetării mele şi care cu siguranţă a caracterizat ceea ce Nicu mi-a povestit despre transformarea sa. Am observat că, deşi uneori părea că se gândeşte încă la viaţa lumească pe care o avusese înainte, Nicu emana un simţ al demnităţii şi al păcii interioare. Într-adevăr, îşi sacrificase o vocaţie străveche, aceea de a face muzică, însă acum urma o cale mai dreaptă şi, când am discutat cu el, părea în general mulţumit de această schimbare.14

Slujbele de rugăciune penticostale la care am participat erau spontane, expresive şi intense. Ele au inclus predici, rugăciuni şi discursuri confesiona-le, precum şi cântece – piese religioase acompaniate de diverse instrumente. Unii dintre vechii lăutari pe care i-am cunoscut (care avuseseră vieţi aparent păcătoase) erau acum penticostali (şi adventişti) devotaţi şi chiar predicatori respectaţi adunărilor. Un astfel de bărbat era şi Costel, subiectul celui de-al de-al doilea studiu de caz. Era abia trecut de treizeci de ani când l-am cunoscut, însă îşi irosise destul timp ca ţambalagiu, de la paisprezece ani până la treizeci, pentru a şti că trebuia să-şi schimbe viaţa. Am sosit la adunarea din Străuleşti (o suburbie a Bucureştiului) în timpul unei predici înfocate susţinută de „pre-dicatorul Costel”, care ne ruga stăruitor, pe mine şi pe fraţii săi, să-l lăsăm pe

13 Conversaţie din 8 martie 2006, Bucureşti.14 Trebuie să mărturisesc însă că am simţit clar, în repetate rânduri, unele „îndoieli”

la Nicu; ele erau subtile şi neverbalizate. I-am dat ocazia, cel puţin o dată în timpul conversaţiei, să le dezvolte, dar s-a abţinut şi eu nu am insistat, din respect pentru intimitatea sa.


274

Iisus în vieţile noastre şi ne spunea poveşti alegorice dramatice, pline de învă-ţături de mântuire şi pocăinţă.

Şi povestea pocăirii lui Costel a reprezentat o parte din slujba de rugăciune de mai târziu din aceeaşi seară. A mărturisit adunării că în momentul revela-ţiei, la vârsta de treizeci de ani, nimic nu îl mai făcea să se simtă împlinit. Bău-tura, fumatul şi femeile – toate asociate cu viaţa de lăutar – îl consumaseră pe de-a-ntregul şi trăia fără niciun scop în viaţă. În acea perioadă, ne-a mărturisit el, Iisus a intrat în viaţa sa şi a făcut-o demnă de trăit. Costel ne-a povestit cu însufleţire evenimentul revelator: în drum spre spital cu fetiţa bolnavă, maşina îi făcea probleme, aşa că a oprit şi a ridicat capota. Când s-a uitat la motor, ca-pacul radiatorului a explodat, împrăştiindu-i pe faţă şi în ochi acidul toxic din interior. Costel a orbit pe loc şi nu s-a gândit decât la faptul că „Dacă orbesc pe viaţă, nu voi mai putea să citesc Biblia”.15 A mărturisit că în acea clipă Dumne-zeu a venit la el şi i-a şters acidul de pe faţă şi din ochi, ca să poată vedea din nou. Acela, ne-a spus el, a fost momentul pocăirii lui. Începând de atunci, s-a hotărât să-şi dedice întreaga viaţă lui Iisus.

Un predicator – stăpânul amvonului – se află în poziţia unică de a le amin-ti public credincioşilor despre propria sa convertire, menţinându-i astfel im-pactul viu. Aşa cum subliniază Stromberg, pentru mulţi creştini evanghelici, „însăşi povestea transformării lor furnizează elementul central al convertirii”. Pentru ei, aceasta devine „ritualul fundamental al credinţei lor” deoarece „po-vestea convertirii le oferă ocazia de a sărbători şi de a reafirma […] întărirea credinţei şi transformarea vieţii lor” (Stromberg 1993: 3).

Astfel, povestea convertirii, redată atât de explicit de Costel şi de alţi predi-catori pe care i-am cunoscut, nu reprezintă un eveniment înţepenit în trecut, ci mai degrabă o realitate vie care „trebuie constant recreată” şi retrăită de către povestitor şi ascultătorii săi (Stromberg, 1993:31). Stromberg susţine că conflictele care generează astfel de transformări religioase nu dispar niciodată întru totul şi de aceea poveştile legate de ele sunt atât de des şi intens invocate. În acest fel, povestea convertirii oferă „un mijloc de articulare şi o posibilă îm-păcare cu o ambivalenţă persistentă” (Stromberg, 1993:36). În timp ce Costel le povestea credincioşilor adunaţi detaliile convertirii sale – poveste pe care, fără îndoială, aceştia o auziseră de mai multe ori – tatăl său (tot un fost lăutar) şedea în primul rând plângând în hohote şi ştergându-şi ostentativ lacrimile, vizibil emoţionat în timp ce retrăia povestea pe care, bineînţeles, o ştia atât de bine. Şi alţii, seduşi de poveste, plângeau în văzul tuturor. Astfel, povestea de mântuire şi pocăire a lui Costel a constituit nucleul slujbei religioase din acea seară; povestea sa a fost relatată în mod dramatic şi apreciată cu lacrimi

15 Adunarea penticostală din 7 mai 2006, Bucureşti.

275


în ochi de mulţi dintre ascultători. Prin renunţarea la îndeletnicirea de a face muzică, Costel „şi-a schimbat” „sinele” de lăutar pe un „sine” de predicator. Dar adoptarea rolului de predicator – de conducător şi mediator al „oilor” sale – i-a trezit simţul succesului şi al influenţei. Era convins că nu pierduse, ci că mai degrabă câştigase prin transformarea sa din lăutar în predicator. Avea, într-adevăr, dreptate: dobândise un statut şi o importanţă considerabilă atât în sânul parohiei sale, cât şi în comunitatea sa mai extinsă, şi era evident că se simţea bine şi autoritar în rolul său.

Între predicile de la adunare, un grup mic de muzicieni, printre care Cos-tel, tatăl său, fraţii şi fiii săi – toţi penticostali – cântau la instrumente, în timp ce alţi credincioşi îi acompaniau cu vocea. Melodii tradiţionale lăutăreşti din sudul României erau interpretate de foşti lăutari la instrumente tradiţionale lăutăreşti. Muzica – melodia, acordurile, ritmul şi instrumentaţia – era pur lă-utărească. Totuşi, versurile erau religioase; mi s-a explicat că pasaje din Biblie erau potrivite pe linii melodice pentru a forma cântece. Evident, ele erau ex-presive şi pline de înţeles atât pentru credincioşi, cât şi pentru muzicieni. Ast-fel, unii lăutari romi penticostali, deşi nu mai cântă la nunţi, au găsit soluţii pentru a nu renunţa cu totul la îndeletnicirea lor de a face muzică; este un fel de „compromis” pentru ei. Şi ei interpretează muzica fără bagajul negativ aso-ciat cu nunţile: băutura, fumatul, dansul, flirtul şi dezmăţul. Cântecele „religi-oase lăutăreşti” reprezintă o parte integrantă din slujba penticostală romă din România. De fapt, unii dintre astfel de muzicieni, ca taraful lui Costel, format din bărbaţii familiei, şi-au înregistrat aceste cântece religioase pe CD-uri pen-tru cei care doresc să le asculte muzica şi în afara adunărilor.

Costel nu-şi poate întreţine familia din predici deoarece predicatorii penti-costali nu sunt, în general, plătiţi.16 Astfel, pe lângă chemarea sa de predicator, Costel este proprietarul unei prăvălii din cartierul său şi în acest fel familia sa supravieţuieşte.

Cel de-al treilea studiu de caz asupra unui lăutar rom penticostal este al unui acordeonist din Bucureşti, Ionel, în casa căruia am fost în repetate rân-duri şi cu care (împreună cu soţia) am mers la adunări. Ionel era trecut bine de cincizeci de ani când l-am cunoscut. Şi el este un lăutar penticostal, deşi, aşa cum o recunoaşte şi el, este mai degrabă „juma’ pocăit” deoarece continuă să cânte ca lăutar de meserie. Ionel dusese, mulţi ani, ceea ce numea el o viaţă păcătoasă de lăutar. Şi soţia sa, ca şi cea a lui Nicu, se convertise cu douăzeci de ani înaintea lui. Iar mama sa, ca şi cea a lui Nicu, era tot din Fântânele şi se

16 Slavkova notează de asemenea că, printre penticostalii rromi bulgari, „ocupaţia de predicator nu este considerată o meserie de către credincioşi, ci mai degrabă o chema-re. Majoritatea liderilor religioşi au alte profesii” (Slavkova 2007: 230–231).


276

pocăise cu mult timp înainte. Tatăl lui Ionel fusese lăutar rom o viaţă întreagă, dar a murit penticostal, convertindu-se cu puţin timp înainte de moartea sa.

Ionel li s-a alăturat soţiei şi mamei sale, acceptându-l pe Iisus în viaţa sa, cu aproape cinci ani înainte de a-l cunoaşte, în 2006. Şi-a dat seama că era timpul să termine cu stilul de viaţă dezmăţat şi să se pocăiască. Dar Ionel nu a renunţat definitiv la îndeletnicirea de a face muzică lumească. El cântă oca-zional la nunţi în şi din jurul Bucureştiului şi, mai ales, face ceea ce un număr tot mai mare de lăutari romi practică, adică călătoreşte timp de mai multe luni consecutiv în ţări occidentale, unde îşi desfăşoară cea mai mare parte a mese-riei sale.17 Are o slujbă stabilă, ca lăutar într-un restaurant din Occident, unde se poate întoarce oricând. Astfel, reuşeşte să ducă o viaţă relativ bună. Şi, deşi mai cântă şi la nunţi locale, Ionel o face înţelegând pe deplin noua sa identi-tate religioasă şi având un simţ al virtuţii. El susţine că, în general, s-a rupt mental de „cealaltă” lume. Când l-am întrebat de ce, ca penticostal practicant, continuă să cânte la petreceri, a răspuns simplu, ridicând din umeri: pentru a-şi întreţine familia. De asemenea, mi-a mărturisit că era pe cale de a deveni un penticostal complet care nu va mai cânta muzică lumească. Mi-a spus că asta era ceea ce intenţiona să facă în viitor şi că spera să reuşească cândva în anii următori.

Un ultim studiu de caz încheie şi această lucrare: George, un ţambalagiu rom pe care l-am vizitat în locuinţa sa din Fântânele. Spre deosebire de majo-ritatea lăutarilor penticostali cu care am discutat, George a vorbit mult despre conflictul interior legat de convertire şi de renunţarea la viaţa de lăutar. Într-adevăr, aşa cum semnalează Fosztó, „principala povară a procesului de con-vertire o constituie asumarea propriilor noi angajamente… [în materie de] re-laţii sociale” (Fosztó 2005: 9). Născut în 1960 într-o familie de lăutari (tatăl său era ţambalagiu, iar bunicul violonist), a început să cânte la ţambal la vârsta de şase ani şi în decurs de zece ani cânta deja la nunţi. George mi-a spus că în anii ’70 au sosit la Fântânele nişte penticostali străini care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu, îndemnându-i pe săteni să se pocăiască. Mi-a mărturisit cum, parcă pentru a amâna propria sa convertire inevitabilă, s-a întâlnit – şi le-a şi ratat – cu multe ocazii de a-şi deschide sufletul Duhului Sfânt. I-au trebuit mulţi ani pentru a fi la locul potrivit în momentul potrivit pentru a se converti. El a spus că întotdeauna ceva „îi stătea în cale” şi că aşa i-a fost destinat să se

17 Am întreprins munca de teren pentru acest studiu înainte de intrarea României în UE, în ianuarie 2007, pe vremea când existau mai multe restricţii decât în prezent privind călătoriile şi stabilirea cetăţenilor români în vestul Europei. Acum, că Romania este membră a UE, cetăţenii săi pot să călătorească şi să se stabilească mai uşor în Occi-dent, astfel încât este mai uşor şi pentru lăutarii români să cânte în acele părţi din Europa.

277


întâmple. La vârsta de şaisprezece ani, tatăl unui prieten, penticostal înfocat, a încercat să-l convertească, însă el nu s-a lăsat convins să i se alăture în cre-dinţă. Câţiva ani mai târziu, în drum spre o adunare penticostală la care urma să participe, s-a întors din cale după ce a întâlnit nişte prieteni care nu erau de acord ca el să se pocăiască. George s-a convertit în final, cu patru ani înainte ca eu să-l cunosc. El şi soţia sa, care – nu este de mirare – era deja penticostală, se aflau pe stradă în Buzău când o femeie necunoscută a venit la el şi i-a spus că era sortit să se mântuiască şi să se pocăiască. În acea clipă, mi-a spus Geor-ge, Dumnezeu i-a vorbit şi el i-a răspuns în sfârşit. Într-adevăr, oricine poate spune că, trăind în „satul lăutarilor pocăiţi”, era de aşteptat ca George să se convertească în cele din urmă la penticostalism. Cu toate acestea, recunoştea cu o sinceritate nemaivăzută că, deşi se convertise şi putea să indice cu preci-zie momentul în care luase această decizie (cu scurta sa poveste a convertirii), nu putea să renunţe definitiv la viaţa de lăutar pe care o îndrăgea.

Într-adevăr, pentru George, a fi penticostal însemna o luptă continuă. Mi-a mărturisit deschis că iubea muzica şi că îi plăcea să cânte mai ales la nunţi – îi era prea greu să renunţe la tot. În acest sens, el era efectiv prins la mijloc, fiind, la fel ca Ionel, numai „juma’ pocăit”. Ca şi Ionel, George mi-a spus că spera să devină în cele din urmă un pocăit complet şi astfel să fie primit în rai. A adău-gat, surâzând, că spera ca Dumnezeu să-i păstreze un loc în ceruri.

Constatările mele ajută la înţelegerea felului în care, în ultimii douăzeci de ani, identitatea unor lăutari romi s-a schimbat în mod semnificativ. Ca moda-litate de a înţelege rolul penticostalismului şi schimbările care s-au petrecut în România postcomunistă, am discutat despre felul în care patru lăutari romi au încercat să-şi găsească un echilibru în viaţă prin credinţa evanghelică. Toţi au ajuns la concluzia că stilul lor de viaţă ca lăutari era păcătos şi că trebuia respins. Astfel, toţi au căutat un sens şi o împlinire în viaţă, în afara îndeletni-cirii de a face muzică lumească, încercând să găsească în schimb realizarea de sine, pacea sufletească şi armonia familială în Biserica Penticostală. Termenii lor de identitate – „noi” şi „ei” – au trecut de la o natură ocupaţională (lăutar vs. non-lăutar) şi etnică (rom vs. non-rom) la una religioasă: creştin vs. non-creştin, pocăit vs. nepocăit, mântuit vs. pierdut. Aşa cum a notat Lange în por-tretul unei adunări penticostale de romi maghiari, aceştia „au trasat o graniţă între ei şi restul lumii” (Lange, 2003:15). Acesta era universul lor, locul unde nu se negocia identitatea. Şi Slavkova menţionează în lucrarea sa despre romii penticostali din Bulgaria că diviziunea dintre lumea binecuvântaţilor şi lumea „lumească”, laică, este, sub multe aspecte, similară cu diviziunea tradiţională făcută de grupurile de ţigani între ţigani şi gadže, „noi” şi „ei”. După acceptarea noii credinţe, ţiganii juxtapun lumea credincioşilor şi lumea „lumească”, a la-icilor (Slavkova 2007: 224).


278

Este de la sine înţeles faptul că, în România şi în estul Europei, există o co-munitate de romi evanghelici care se află în continuă dezvoltare, ceea ce gene-rează apariţia unei culturi rome evanghelice fără precedent. Observarea felului în care lăutarii romi din sudul României se adaptează acestei culturi emergente revelează procese complicate de respingere şi acceptare – atât tristeţea pierderii îndeletnicirii lăutăreşti, cât şi emoţiile şi satisfacţia legate de aproprierea unei vieţi de pocăinţă înălţătoare şi pline de împliniri. Pentru lăutarii romi, converti-rea înseamnă adoptarea unui sistem de credinţe care contestă fundamental fe-lul lor de a trăi, bazat pe îndeletnicirea de a face muzică, ca modalitate de auto-realizare şi câştig economic.18 Lăutari precum Nicu şi Costel au făcut schimbări fenomenale în vieţile lor şi au dat dovadă, la vremea muncii mele de teren, de o remarcabilă forţă interioară, renunţând la stilul de viaţă profund înrădăcinat pe care l-au avut (şi adesea şi taţii şi bunicii lor) şi pe care l-au cunoscut şi iubit încă din copilărie. Alţi lăutari, precum Ionel şi George, deşi vădit pocăiţi şi astfel desprinşi de îndeletnicirea de a face muzică lumească, continuau încă, într-o oarecare măsură, să cânte muzică lăutărească pentru a-şi întreţine familiile, dar şi pentru că pur şi simplu nu erau încă pregătiţi să mute graniţa din nişa lor de lăutari romi spre un plan în care ei – cucernicii – să contrasteze cu laicii.19

De asemenea, aceste constatări oferă un tablou vibrant al felului în care mişcările religioase transnaţionale conturează şi transformă puternic comu-nităţile minoritare rome din societatea postcomunistă, nu doar în sudul Ro-mâniei, ci şi în estul Europei, din Ungaria şi Bulgaria până în alte ţări unde ro-mii sunt o parte a societăţii. Mişcarea evanghelică demonstrează că predica-tori şi creştini romi îşi găsesc noi poziţii de influenţă în comunităţile rome din Europa postcomunistă. Rămâne însă de văzut dacă astfel de mişcări religioase în aceste părţi ale lumii se vor extinde la o scară naţională mai largă sau chiar transnaţională, împuternicindu-i pe romi dincolo de adunările lor locale şi, poate, în cele din urmă, influenţând chiar drepturile civile ale acestora.

18 După cum am precizat, în timp ce majoritatea rromilor pocăiţi nu îşi schimbă mese-riile pe care le aveau înainte de convertire, cei care erau lăutari sunt nevoiţi să o facă. Slavkova indică, de asemenea, că majoritatea rromilor pocăiţi (din Bulgaria) „conti-nuă să-şi practice meseriile pe care le-au avut înainte de a accepta noua credinţă” (Slavkova 2007: 229).

19 Analizând „căile convertirii” asumate de către convertiţi, Fosztó face o distincţie între convertiţii care „se despart de Lume”, care îşi părăsesc „relaţiile şi angajamentele an-terioare convertirii de dragul unei dezvoltări spirituale interioare definite” şi cei care „se acomodează” şi „încearcă în mod strategic să echilibreze avantajele convertirii cu valorile considerate importante din viaţa lumească de dinainte de convertire” (Fosztó, 2005: 2). Aplicând această paradigmă modelului meu de lăutari rromi, fie ca penticostali angajaţi sau ca „semi-penticostali”, i-am putea înţelege pe Nicu şi Costel ca fiind cei care „se despart de Lume”, în timp ce Ionel şi George sunt cei care „se acomodează”.

279


Bibliografie

BILLINSGLEY, Scott 2008 It’s a New Day: Race and Gender in the Modern Charismatic Movement.

The University of Alabama Press, Tuscaloosa.COX, Harvey Gallagher1995 Fire from Heaven: The Rise of Pentecostal Spirituality and the Reshaping of

Religion in the Twenty-First Century. Addison-Wesley Publishing, Reading, MA.

FOSzTó, László2005 “Conversions to Pentecostalism among the Roma in Romania,” unpub.

ms. from conference “Religious Conversion after Socialism”, Max Planck Institute for Social Anthropology.

FRASER, Angus 1995 The Gypsies. Blackwell, Oxford.LANGE, Barbara Rose2003 Holy Brotherhood: Romani Music in a Hungarian Pentecostal Church.

Oxford University Press, Oxford.SLAVKOVA, Magdalena 2007 Evangelical Gypsies in Bulgaria: Way of life and performance of identity.

Romani Studies 17. (2) 205–246.STROMBERG, Peter1993 Language and self-transformation: A study of the Christian conversion nar-

rative. Cambridge University Press, Cambridge.

281

„ţigan bun tradiţional” în românia, cerşetor de-etnicizat în străinătate

Cătălina TESĂR

„ţigan bun tradiţional” în românia, cerşetor de-etnicizat în străinătate. Politici ale re-prezentării publice şi etica muncii la romii cortorari1

În ultimii ani, şi mai ales după integrarea României în UE, se discută mult despre prezenţa cerşetorilor romi veniţi din România pe străzile ţărilor din vestul Europei. Pentru presa şi discursul public din România, cerşetorii romi reprezintă o problemă de imagine de ţară. În discursul public din străinăta-te, cerşetorii romi sunt văzuţi ca o ameninţare a ordinii sociale, un atentat la intimitatea locuitorilor oraşelor vestice, care „întinează” estetica peisajului

1 Acest articol se bazează pe o cercetare de teren desfaşurată între 2008-2010, în cadrul programului doctoral pe care îl urmez la University College London, Marea Britanie. Cercetarea de doctorat a fost finanţată, între 2007–2011, printr-un grant Wadsworth International Fellowship, oferit de Wenner Gren Foundation for Anthropological Re-search, cărora ţin să le mulţumesc pentru suportul financiar şi încrederea acordată. Pe parcursul doctoratului, am mai beneficiat de o bursă oferită de UCL Departmen-tal Research Bursary şi de un grant oferit de Raţiu Family Foundation. De asemenea, vreau să le mulţumesc cortorarilor care nu numai că m-au acceptat printre ei şi m-au învăţat limba romani, oferindu-mi tot suportul lor în cercetările mele, dar mi-au deve-nit prieteni şi familie în acelaşi timp. Aş dori să mulţumesc în mod special membrilor familiei cu care am fost la cerşit în Italia pentru încrederea pe care au avut-o în mine, dar şi pentru grija pe care mi-au purtat-o acolo. Elisabeth Tauber şi Cristina Bezzi mi-au oferit, în Italia, în momentele în care am avut mai mare nevoie, o masă caldă şi un pat în care să dorm. Mulţumesc ISPMN şi mai ales lui László Fosztó pentru că m-au invitat la conferinţa „Two decades of scholarship: Romani Studies in Romania (1989–2009)”, unde am prezentat o formă incipientă a acestui articol şi pentru că au încurajat, ulterior, publicarea studiului. Ralucăi Perneş şi Magdei Crăciun, care şi-au sacrificat o duminică întreagă, la Londra, editării acestui text. Nu în ultimul rând, aş dori să-i mulţumesc coordonatorului meu de doctorat, Michael Stewart, care a citit o versiune în limba engleză a acestui articol şi a făcut comentarii utile.


282

urban. Declaraţia făcută de Traian Băsescu la conferinţa de lansare a „Rapor-tului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor” în fe-bruarie 2010 („Hai să fim cinstiţi, avem o mare problemă de imagine. Mergeţi la Paris, mergeţi la Oslo, la Roma, la Milano. Minoritatea romă este prezentă în orice colţ, în faţa oricărui muzeu. Şi nu ca să intre la muzeu.”) a fost amen-dată de elitele rome din România ca o generalizare nefondată. „Eu am fost la muzeu. De unde are preşedintele României statistici că cetăţenii români care stau acolo sunt romi şi de unde ştie dumnealui că ei sunt acolo ca sa facă ceva incorect?”, a declarat în contrapartidă Florin Manole, reprezentant al Alianţei Civice a Romilor. În timp ce Traian Băsescu, în calitate de reprezentant al sta-tului român, încerca prin declaraţiile făcute să delege o parte dintre respon-sabilităţile pentru „problema romilor” către această minoritate însăşi, impu-tându-i anumite practici culturale, cum ar fi cerşitul, reprezentantul Alianţei Civice a Romilor aduce contraexemplul elitelor rome, educate şi care duc un mod de viaţă similar populaţiei majoritare.

Departe de a fi o practică culturală specifică etniei rome, aşa cum susţine reprezentantul statului, cerşitul nu poate fi nici ignorat pe motive de nerepre-zentativitate pentru romi, aşa cum sugerează reprezentantul societăţii civile. În cele ce urmează, voi arăta cum este reprezentat cerşitul, ce loc ocupă el în practicile sociale locale şi ce semnificaţii culturale îi sunt ataşate, într-o anu-mită comunitate de romi, fără să am pretenţii de generalizare.

Articolul este structurat în două părţi distincte şi poate fi acuzat, la o citire în grabă, de lipsa unei coerenţe interne. În ciuda tentativelor mele de inter-pretare care încearcă să găsească un fir călăuzitor între cele două părţi, sper totuşi ca ele să reuşească să redea ceea ce pentru mine continuă să fie două realităţi sociale distincte pe care le trăieşte populaţia în mijlocul căreia mi-am desfăşurat cercetarea de teren. Acest articol este de fapt o încercare de intero-gare şi de înţelegere a ceea ce pentru mine a apărut ca o disonanţă cognitivă a celor pe care i-am studiat, o disonanţă cognitivă pe care am trăit-o eu însămi la sfârşitul terenului: pe de o parte, un mod de viaţă care se conduce după re-guli morale fixe acasă în România, iar pe de altă parte, suspendarea acestor reguli morale şi adoptarea unui comportament diferit în străinătate.

După o scurtă prezentare socio-economică a comunităţii de romi în mijlocul căreia mi-am desfăşurat cercetarea, în partea de început a articolului voi discu-ta reprezentarea lor în discursul public din România ca „ţigani buni”, insistând deci pe latura performativă a identităţii etnice colective. În a doua parte a arti-colului voi discuta mecanismele care stau la baza transformării acestor „ţigani buni” în cerşetori profesionişti în străinătate. Concluziile articolului încearcă să reconcilieze reprezentările pozitive ale identităţii etnice cu practica cerşetoriei, care pentru non-romi este încărcată cu semnificaţii negative.

283


Câteva cuvinte despre cortorari2

Populaţia vorbitoare de limba romani cunoscută drept cortorari este răspân-dită în mai multe sate din Transilvania, aflate în două arii geografice distincte. O parte locuieşte într-o zonă delimitată de oraşele Sighişoara, Târnăveni, Blaj, Me-diaş, de-a lungul celor două Târnave, în timp ce altă parte locuieşte în regiunea istorică a Ţării Oltului (sau Ţara Făgăraşului), de-a lungul Oltului, în sate aflate între Braşov şi Sibiu. Deşi cortorarii care locuiesc în cele două regiuni menţio-nate mai sus sunt înrudiţi prin legături de sânge şi se întâlnesc regulat la eveni-mente ale ciclului vieţii ca nunţi şi înmormântări, legând, chiar dacă relativ rar, alianţe matrimoniale, în discuţiile de zi cu zi oamenii îşi exprimă apartenenţa la unul dintre cele două grupuri delimitate geografic. Apartenenţa la grupul de olteie (cei care stau în Ţara Oltului) sau de ardeleie (cei care trăiesc de-a lungul Târnavelor)3 e inseparabilă de sentimente de ataşament faţă de pământul pe care-l locuiesc şi de ideologia autohtonismului geografic.4 Aceste reprezentări categoriale nu intră în contradicţie cu faptul de a împărţi acelaşi set de valori re-ligioase, politice, sociale şi economice care-i individualizează pe cortorari atât în raport cu alte grupuri de romi din România, cât şi în raport cu non-romii.

Cortorarii vorbesc dialectul romani vlah, poartă haine „tradiţionale” (pă-lăria de fetru5 e obligatorie pentru bărbaţii consideraţi adulţi, în timp ce fetele de vârsta măritişului poartă fuste în carouri colorate, plisate, lungi până la pă-mânt, făcute din lână, indiferent de anotimp6), practică meşteşuguri specifice (bărbaţii lucrează în cupru7), practică căsătoria endogamă (exclusiv în inte-riorul grupului de cortorari) şi pun mare preţ pe posesia şi transmiterea din tată în fiu (mezinul) a unor pahare de argint suflate cu aur (Rom. sg. taxtaj, pl. taxtaja)8, fabricate în Imperiul Austro-Ungar şi a căror valoare nu este recu-noscută de gadjii sau de alte grupuri de romi, cu excepţia gaborilor.

2 Exonimul de cortorari este derivat de la „cort”.3 Această distincţie operează numai în interiorul grupului de cortorari şi este necunos-

cută ne-cortorarilor.4 Pentru o discuţie detaliată a argumentului autohtonismului teritorial, vezi Olivera 2007.5 Lungimea borurilor este elementul distinctiv faţă de pălăria purtată de gabori (pentru o

descriere a vestimentatiei gaborilor, vezi Olivera 2007), cu boruri mai mari. Pe parcursul acestui articol voi mai face referinţe la grupul gaborilor, o populaţie de romi din Transil-vania, vorbitori în principal de romani şi maghiară, care cunosc însă şi limba română. Dintre toate grupurile de romi din România, cortorarii se simt cei mai apropiaţi de gabori, cu care întreţin schimburi economice şi alături de care intră în comunicare rituală.

6 Şi fustele cortorăriţelor sunt diferite de ale femeilor aparţinând altor grupuri de romi.7 Acest meşteşug este specific cortorarilor ardeleie, în mijlocul cărora mi-am desfăşurat

cercetarea, în timp ce cortorarii olteie practică agricultura.8 Pentru o practică similară la gabori, dar pe cale de dispariţie (Olivera 2007), vezi Berta (2007).


284

Fostă populaţie nomadă, cortorarii au fost sedentarizaţi în anii ’50 de că-tre regimul comunist.9 Totuşi, ei păstrează amintiri transmise din generaţie în generaţie ale vieţii în corturi, pe care au dus-o majoritatea cortorarilor care au peste 40 de ani. În pofida prezenţei vii a imaginii nomadismului în discursurile identitare ale cortorarilor, viaţa lor de acum e bine integrată în şi conectată la pulsul modern al societăţii în mijlocul căreia trăiesc. La fel ca vecinii lor ţărani sau ca locuitorii urbani din România, cortorarii cunosc şi folosesc tehnologia modernă – telefoane mobile, computere conectate la internet sau televiziune prin satelit. Ei locuiesc în case impozante, de cele mai multe ori mai mari decât ale vecinilor români, case ale căror decoraţiuni interioare se îndepărtează tot mai mult de vechiul şi încărcatul stil ţărănesc în favoarea recentei mode mini-maliste. Unii dintre ei deţin automobile străine scumpe.

În dialectul vorbit de cortorari nu există termenul de cortorar, ei autode-numindu-se, aşa cum fac toţi romii vorbitori de limba romani, ca Roma Ro-manes.10 Cu toate acestea, prefer să folosesc aici, aşa cum fac în toate scrierile mele, exonimul de cortorar, atât pentru a evita generalizările şi confuziile, cât şi ca o recunoaştere a ne-apartenenţei mele la grup. În consecinţă, voi vorbi în cele ce urmează din perspectiva unui outsider care – spre deosebire de alţi et-nici români sau romi ne-cortorari care de cele mai multe ori clasifică pe cineva drept „cortorar” doar după port – a făcut eforturi să înţeleagă, timp de un an şi jumătate cât a durat cercetarea mea de teren, ce înseamnă a fi cortorar din punctul de vedere al unui membru al grupului. Folosind termenul de „corto-rari” în scrierile mele, subscriu la menţinerea şi netransgresarea diferenţelor etnice dintre mine şi interlocutorii mei, diferenţe care au generat o mare parte dintre cunoştinţele antropologice pe care le am despre această populaţie. Mai mult decât atât, nu vreau să violez politicile de reprezentare a identităţii colec-tive puse în scenă de cortorari. Acestea se bazează, aşa cum vom vedea mai jos în text, pe încorporarea percepţiilor pe care non-romii le au despre romi, de cele mai multe ori bazate pe imaginarea „ţiganului adevărat” ca nomad. Aceste percepţii au hrănit felul în care cortorarii negociază, construiesc şi pun în scenă reprezentări ale identităţii lor colective special pentru outsideri. În re-prezentările pentru ceilalţi, cortorarii încearcă să-şi construiască o etnicitate

9 Chelcea (1944) vorbeşte de împroprietărirea cu pământ a unor cortorari din Ţara Oltu-lui încă din 1930. În acea perioadă însă şi pentru încă două decenii, cortorarii au prac-ticat nomadismul profesional, trăind în corturi. Deşi nu sunt în posesia unui material scris, de arhivă, susţin, bazându-mi afirmaţiile pe memoria colectivă a oamenilor din sat, că cortorarii au fost sedentarizaţi în anii ’50, după ce s-au întors din taberele de concentrare din Transnistria.

10 Olivera (2007) discută pe larg semnificaţiile ataşate autodenominaţiei de Roma Roma-nes (în traducere literală, „romi adevăraţi”) la gabori.

285


pozitivă care să contrabalanseze discursul public ostil, care îi criminalizează şi îi demonizează pe romi, etichetându-i drept „ţigani”.

În satul în care am făcut cercetare şi pe care îl voi numi în mod fictiv Băleni – menţionând doar că este situat pe una dintre Târnave –, cortorarii încearcă să dea un sens pozitiv etnicităţii lor, diferenţiindu-se de cel mai apropiat grup de romi necortorari. Acestora din urmă, românii din sat le spun ţigani, iar cor-torarii - Rumunguri.

Cortorarii ca Celălalt ţigan. Reprezentări din discursul public românesc care dau un sens pozitiv etnicităţii cortorarilor

„ Un ţigan căldărar tradiţional n-ar viola niciodată, doar clanurile ţigăneşti de la oraş au probleme cu legea”

Pe 16 septembrie 2008 a avut loc primul Roma Summit la Bruxelles, unde s-a discutat, printre altele, chestiunea discriminării romilor în Europa şi trata-mentul la care sunt supuşi aceştia în Italia. Trecuse aproape un an de la „eve-nimentul” care a dat naştere unei întregi serii de dezbateri politice, conflicte civile şi armate în Italia, implicând (în special) romi din România. Articolele din presa italiană despre „cazul Mailat”, preluate necritic de media româneas-că, au transformat treptat o infracţiune penală într-o prejudecată etnică, în timpul primelor două săptămâni din noiembrie 2007. Schimbarea de paradig-mă în atribuirea identităţii presupusului vinovat, de la cetăţenie (română) la apartenenţa etnică (român de etnie romă) şi finalmente la eticheta peiorativă de ţigan, au indus o isterie generală, ţesută în jurul echivalării ţiganului român cu inamicul public numărul unu în Italia (Sigona 2008). În acest context, mass media din România a început să fie preocupată de denigrarea imaginii româ-nilor imigranţi în Peninsulă, ca şi cum imaginea pe care italienii o aveau des-pre români s-ar fi schimbat complet în urma „violului” comis de Mailat.

Totuşi, sub presiunea ONG-urilor şi a activiştilor pentru drepturile omului, presa românească a adus periodic critici discursului public italian care-i cri-minaliza şi îi demoniza pe romi. Ca alternativă, s-a adus în discuţie imaginea Celuilalt ţigan, o subcategorie în interiorul celei generale de „ţigan”, una one-stă şi moralmente bună.

În timpul Summitului Roma din Bruxelles, canalul Realitatea TV a transmis live câteva secvenţe de la Summit, urmate de alte câteva secvenţe, tot live, din


286

comunitatea cortorarilor din Băleni. Scopul emisiunii era de a prezenta pu-blicului larg o categorie de romi, cei mai de încredere şi mai autentici din Ro-mânia, din păcate dezavantajaţi social şi discriminaţi. Într-un cuvânt, ţigani români buni, care au căzut victime neînţelegerii publice şi ignoranţei generale din afara României. Mesajul show-lui TV era destul de transparent: instituţiile Europei comunitare arată indiferenţă faţă de problemele sociale ale romilor din România, care au devenit astfel grupul etnic cel mai dezavantajat şi în ace-laşi timp ţapul ispăşitor pentru haosul social general al momentului.

În continuare vreau să analizez cum este construită imaginea „celuilalt ţigan”, „ţiganul bun”, de către media românească, în contextul unei foarte răspândite etnicizări a infracţionalităţii şi totodată să tatonez un răspuns la întrebarea: de ce au fost aleşi tocmai romii cortorari să reprezinte această imagine pozitivă în media în particular şi în discursul public, în general, în România?

Emisiunea despre care vorbeam arăta un bărbat cortorar de peste 40 de ani. Mustaţă falnică, pălărie neagră de fetru pe cap, mânuind un ciocan cu care bătea la un cazan de cupru. În spatele lui, un băieţel de 4 ani, împreună cu altul mai mare, lucrau de zor să dea formă unor obiecte artizanale de cu-pru, într-un atelier organizat ad hoc în jurul focului. Două cortorăriţe cu fuste plisate şi lungi şlefuiau şi puneau în ordine, ca pentru o expoziţie, cazane şi ibrice de cupru. Toţi au fost prezentaţi telespectatorilor drept romi căldărari care duc o viaţă „tradiţională” condusă după reguli stricte şi care vor conti-nua să transmită din tată în fiu meşteşugul cazanelor de cupru. Comentatorul a subliniat repetat cât de mândri sunt cortorarii de ceea ce iese din mâinile lor sau de munca grea din care îşi asigură traiul – o caracteristică ce-i diferenţiază de restul ţiganilor, virtuozi ai încălcării legii.

Bărbatul cortorar, simţindu-se important, a ţinut să vorbească în numele întregii comunităţi. S-a plâns că s-au săturat să fie luaţi drept hoţi sau para-ziţi sau să fie băgaţi în aceeaşi oală cu spărgătorii, de vreme ce cortorarii nu au furat nimic niciodată şi nici n-au trăit din ajutor social. „N-aş lua de la ni-meni bani pe degeaba, vreau doar să fiu plătit pentru ce muncesc”, a rezumat acesta. Soţia lui a intervenit în discuţie, subliniind că ei, cortorarii, sunt „romi civilizaţi, romi adevăraţi”. În acest punct, reporterul a întrebat ce aşteaptă cor-torarii de la UE, cum s-a schimbat viaţa lor după integrare şi dacă acum se bu-cură de aceleaşi avantaje ca majoritarii români. Omul s-a uitat în pământ şi a început să se plângă de infrastructura din comunitate: „Nu ne-au băgat apă şi canalizare. Vrem şi noi să ne facem piscine, ca toată Europa”. Puse pe fundalul cadrelor cu imagini de viaţă vernaculară, ultimele cuvinte au sunat ca un co-mentariu sarcastic la condiţiile mizerabile de trai.

287


Pe filon orientalist, imaginea „ţiganului tradiţional” în discursul public româ-nesc şi european este puternic exotizată, cumulând idei de libertate, spirit rebel, frumuseţe feminină şi senzualitate (Haşdeu 2008). Reprezentările ţiganilor sunt bazate pe o evaluare dublă, în care judecăţile morale ale unui comportament so-cial reprobabil se îmbină cu o investigare a deja menţionatelor trăsături roman-tice care ar domina spiritul ţigănesc. Haşdeu (2008) observă că reprezentările ţiganilor într-un foarte influent muzeu bucureştean (Muzeul Ţăranului Român) instanţiază ritualizarea distanţei dintre „noi” şi „ei” – cu un „noi” reprezentat de către un generic, atemporal şi complet decontextualizat ţăran român, văzut ca simbol al unei identităţi pannaţionale. Haşdeu (2008) observă că în discursul muzeal sunt puse în scenă câteva caracteristici antagonice: unele specifice sine-lui ţărănesc, altele ţiganului, reprezentat ca alteritate faţă de ţăran.

Totuşi, în opinia mea, reprezentările cortorarilor în media românească, şi un bun exemplu este emisiunea de pe Realitatea TV de care aminteam mai sus, complică şi dezechilibrează opoziţia simplă „noi” versus „ei”, atribu-ind ţiganilor calităţi despre care se crede că ar fi specifice ţăranului român generic. Astfel, munca manuală şi hărnicia în opoziţie cu hoţia, precum şi autarhia economică în opoziţie cu trăitul din ajutor social etc. devin carac-teristici ale ţiganului. Imaginea cortorarilor în media românească prezintă similarităţi cu imaginea ţăranului român din România naţionalistă dintre războaie, imagine care a fost în mare parte conservată până în zilele noastre în discursul folcloristicii.11

Proiectarea imaginii ţăranului român asupra ţiganului, oricât de surprin-zătoare ar părea această asociere, este o încercare de a reduce distanţa dintre „noi” şi „ei”, pentru a-l face pe Celălalt moralmente acceptabil. Linia argumen-tativă din spatele emisiunii de pe Realitatea ar putea fi rezumată aşa: ceilalţi, ţi-ganii, sunt persoane moralmente blamabile şi condamnabile care nu se supun eticii muncii şi trăiesc din hoţie. Totuşi, cortorarii, ţiganii „tradiţionali”, sunt un bun exemplu de oameni care trăiesc de generaţii conform aceleiaşi etici ca veci-nii lor ţărani, preţuind mai presus de orice munca fizică grea. Un efect secundar al acestor reprezentări media, care merge mână-n mână cu intenţia de reduce-re a distanţei dintre „noi” şi „ei”, este creşterea dozei de exotic. În timp ce plasea-ză cortorarii, la nivel moral, în conexiune cu etosul ţăranului român, imaginile TV portretizează un ţigan „necivilizat” şi „înapoiat”, anacronic în raport cu re-stul societăţii, pentru care aceiaşi cortorari devin astfel exotici.

Prin urmare, reprezentările cortorarilor în media românească impun ima-ginea „celuilalt ţigan”, care face fapte bune. Într-un talk-show găzduit tot de

11 Pentru mecanismele şi ideologia care stau la baza construcţiei imaginii ţăranului ro-mân, vezi Mihăilescu – Hedeşan 2006 şi Iancu – Tesăr 2008.


288

Realitatea TV pe 24 februarie 2009, ce a adunat politicieni şi figuri reprezentati-ve din ONG-uri rome sau ne-rome şi unde s-a discutat situaţia tensionată din Ita-lia, au fost difuzate din nou imagini cu cortorarii din Băleni ca un contraexemplu menit să echilibreze imaginea distorsionată a etnicilor romi de origine română din Italia. O voce a unui invitat din studio a afirmat: „Un ţigan căldărar tradiţional n-ar viola niciodată, doar clanurile ţigăneşti de la oraş au probleme cu legea”.

Pe lângă manufacturarea de obiecte din cupru ca element central al identi-tăţii cortorarilor, reprezentările despre „celălalt ţigan” pun accent pe portul „tra-diţional” şi pe rădăcinile nomade. Întrucât am fost pe teren în Băleni în timpul realizării celei de-a doua emisiuni despre cortorari, am avut acces la culisele în-scenării ei. În primul rând, la sugestia reporterului, a fost adusă o căruţă în cur-tea unde se filma emisiunea. Căruţa a fost umplută cu preţioasele artefacte de cupru, 100% handmade, iar oamenii au fost rugaţi să se îmbrace cu hainele lor de duminică. Toata scenografia urmărea să reprezinte aşa-zisul „ţigan nomad, autentic şi necontrafăcut”. Un scurt documentar despre istoria migraţiei din In-dia spre Europa a fost folosit în sprijinul ideii că migraţia romilor în străinătate poate fi înţeleasă prin recursul la nomadismul congenital al „rasei ţigăneşti”.

Dar reprezentarea cortorarilor ca „ţigani adevăraţi” nu este specifică ex-clusiv dicursului mediatic românesc, ea este întâlnită şi în discursul omului de rând. Voi reda aici un fragment dintr-un blog pe care-l găsesc reprezentativ pentru felul în care trăsăturile „ţiganului bun” ajung să se lipească de imagi-nea cortorarilor. Din nou, ei sunt prezentaţi într-o versiune idilizată, în port „tradiţional”, diferit la femei şi la bărbaţi, în răspăr cu „ţiganul rău”, care este absent din text, dar a cărui prezenţă se simte în subtext, ca o contrapondere la calităţile atribuite cortorarilor (curaţi şi respectuoşi):

„Liţă Cortorarul era un ţigan bătrân. Cred că avea peste 70 de ani. Era tot timpul îmbrăcat într-o ie albă ca neaua şi purta iţari. La brâu era încins cu un şerpar lat, din piele maro, în care îşi ţinea luleaua şi tutunul. Pe cap avea o pă-lărie neagră, ce părea de catifea. Cu o mică baretă şi o cataramă strălucitoare. De sub pălărie îi ieşea părul lung şi cărunt. Aproape alb. Pe piept îi atârna o barbă lungă, deasă. Abia i se vedea faţa neagră şi zbârcită.

Liţă avea tot timpul un sac uriaş, în care avea cazane de aramă, pe care le făcea cu mâna lui. Azi poate că le-aş numi bijuterii. Ţin minte că scânteiau de-mi luau ochii. Tot Liţă şi feciorii lui puneau streşini la case. Erau harnici. Munceau fără o vorbă. În schimb primeau câţiva bănuţi sau de-ale gurii […]. Erau mulţi ţigani pe atunci. Aveau căruţe mari, trase de cai frumoşi. Ţigăncile aveau fuste lungi, creţe, înflorate. Şi pe cap baticuri multicolore. Aveau părul împletit în cozi groase. Şi dinţi de aur. Râdeau mult. Erau vesele. Mergeau în-totdeauna în spatele ţiganilor. Când treceau pe lângă mine îmi spuneam că miros a detergent. Da, miroseau a curat. În faţa lor, mândri ca nişte cocoşi de

289


munte, mergeau ţiganii cu pălării. Şi mustăţi răsucite. Ţiganii cu pălării erau mai tot timpul îmbrăcaţi în costum. Salutau cu respect pe toata lumea. Îşi sco-teau şi pălăria […]. Aşa îi ţin minte. Coloraţi, gălăgioşi, veseli, zâmbitori, politi-coşi. Pentru mine ăştia sunt ţiganii […].” (postat pe 4 octombrie 2008, la adresa http://dono.ro/tiganii-vechi-si-noi).

Cum sunt văzuţi cortorarii în sat

Lucrurile nu stau diferit nici în satul în care locuiesc cortorarii: percepţia identităţii colective a cortorarilor este aceeaşi printre ţăranii din Băleni. Când vorbesc despre cortorari, vecinii lor români valorizează pozitiv „cultura tra-diţională ţigănească”, ce ar avea ca elemente specifice nomadismul (din tre-cut), meşteşugul cuprului şi portul. Această „cultură tradiţională” determină, în opinia ţăranilor români, o economie autarhică a cortorarilor.

Chiar dacă despre ţigani s-a spus ca sunt dependenţi de gadjii pentru a re-zista economic (Stewart 1997a, Okely 1983, Engebrigtsen 2007). Ceea ce ro-mânii din Băleni apreciază cel mai mult la meşteşugul cuprului este latura sa productivă, pe care ţăranii o asociază cu munca fizică. Puţin contează că pro-dusele muncii sunt destinate schimbului (cum e cazul produselor din cupru), iar nu consumului imediat (cum se întâmplă cu produsele agricole ale ţăra-nilor). Ţăranii români evaluează pozitiv meşteşugul cortorarilor, în contraba-lans cu lipsa unei activităţi economice specifice.

Percepţia pozitivă a cortorarilor de către români este construită prin com-paraţia favorabilă cu celălalt grup de romi care locuiesc în sat. Romii au locuit în Băleni alături de români şi saşi de foarte mult timp, dinainte ca cortorarii să se aşeze acolo, şi cred că nu greşesc spunând că trăiesc în condiţii de viaţă defa-vorabile. Angajaţi în fabrici în timpul comunismului, ei şi-au pierdut locurile de muncă în timpul tranziţiei şi majoritatea trăiesc acum din ajutor social. Nu vor-besc romani, nu au port specific – ei sunt astfel similari la înfăţişare cu ţăranii ro-mâni care-i percep prin grile sociale, nu etnice, aşa cum se întâmplă cu cortorarii. Aşa cum observa Ries (2005), cortorarii sunt percepuţi de către ţăranii români prin „contrast cultural”, în timp ce romii sunt percepuţi prin „contrast social”.

Reprezentările cortorarilor în sat sunt astfel convergente cu reprezentările „ţiganilor adevăraţi” din discursul public românesc. Pe de o parte, ei sunt apre-ciaţi din punct de vedere social, datorită similitudinilor cu vecinii lor ţărani care evaluează pozitiv munca fizică. Pe de altă parte, ei sunt valorizaţi cultural pentru conservarea portului „tradiţional” specific şi pentru perpetuarea meş-teşugului cuprului.


290

Portul şi meşteşugul aşa-zis „tradiţionale”: semnificaţii interne

Să ne întoarcem acum la practicile şi discursurile cortorarilor din jurul por-tului şi al meşteşugurilor aşa-zis „tradiţionale”, altele decât cele performate pentru outsideri.

La fel ca în cazul gaborilor studiaţi de Oliveira (2007), este uşor de dedus că portul cortorarilor de azi este o invenţie târzie. În fotografiile din anii ’70–’80, fustele femeilor sunt mai scurte decât cele pe care le poartă acum şi, de ase-menea, nu sunt atât de colorate ca acelea purtate în zilele noastre. Pe atunci acestea erau destul de asemănătoare cu cele purtate de ţărăncile românce, iar pălăriile bărbaţilor erau practic indiscernabile de cele ale ţăranilor români şi/sau saşi. Totuşi, preocuparea mea aici nu este să analizez „inventarea unei tradiţii” (Hobsbawm 1983), ci să descriu procesul de creare de semnificaţii din jurul codului vestimentar.

Costumul de cortorăriţă este constituit din fuste roşii plisate, lungi până la pământ, rochii (cum sunt numite în romani), care sunt înfăşurate în jurul taliei. Sunt compuse din două piese: una purtată în faţă, ca un şorţ (şurta), şi alta în spate, rochia. Pe sub rochii, o cortorăriţă poartă, indiferent de anotimp, o fustă obişnuită, care la rândul ei vine peste o altă fustă, obligatoriu albă, numită poghe.12 Poghea devine obligatorie după ce o cortorăriţă a avut prima ei menstruaţie. La fel, rochiile încep să fie purtate odată ce fata este conside-rată bună de măritat („bună de măritat” însemnând aici ajunsă la maturita-te fiziologică, astfel încât să fie capabilă să întreţină relaţii sexuale şi să poată duce o sarcină) şi vor fi parte integrantă din vestimentaţia unei cortorăriţe, care nu poate să se arate în spaţiul public fără ele. Vestimentaţia, împreună cu o coafură specifică, „comunică” statutul marital, vârsta şi etapele dezvol-tării fiziologice ale femeilor, în interiorul comunităţii de cortorari. Două cosiţe lăsate liber pe spate înainte de naşterea primului copil sunt legate la tâmple după apariţia primului copil; femeile nemăritate pot să se arate în public cu capul descoperit, în timp ce acelea măritate poartă obligatoriu un batic. Prin urmare, la cortorari, vestimentaţia aşa-zis „tradiţională” comunică statusuri sociale şi de gen.

Totuşi, aşa cum observă Olivera, portul nu are o valoare intrinsecă (per se) printre romi. „Importantă este apartenenţa la o naţiune (natjia), la o familie. Semnele exterioare ale acestei apartenenţe sunt secundare: nu că ele nu con-

12 Pentru o descriere mai detaliată a portului specific femeilor rome, vezi Haşdeu (2008).

291


tează, dar ele vin după afirmarea identităţii [...] ele îi favorizează şi îi facilitează expresia.13” (Olivera 2007: 175)

Cum se construieşte atunci identitatea despre care vorbeşte Olivera (2007) în cazul cortorarilor? Ce înseamnă pentru un cortorar să fie o persoană morală?

În primul rând, cortorarii nu sunt preocupaţi să construiască o identita-te colectivă sau o comunitate. La fel ca în cazul gitanilor din Jarana (Blasco 1999), „comunitatea” cortorarilor este fragmentată şi plină de fricţiuni. Cor-torarii sunt mai degrabă preocupaţi să se afirme ca persoane morale în re-laţie cu ceilalţi membri ai grupului. La cortorari, categoria de persoană este reprezentată prin îmbinarea „teoriilor” locale despre corp (aşa cum am ară-tat altundeva,14 masculinitatea şi feminitatea sunt, printre altele, dovezi ale capacităţilor procreative) cu punerea în scenă a abilităţilor de a atinge, prin comportament, standardele morale ale comunităţii. Legăturile de sânge sunt aşezate în centrul definiţiilor sinelui şi lor le sunt ataşate valori morale. Cor-torarii diferenţiază între persoane „bune” (Rom. lacho) şi „slabe” (Rom. coro), punându-le în legătură cu genealogia şi strămoşii lor emblematici. În afară de aceasta, înfăţişarea şi acţiunile cortorarilor în viaţa de zi cu zi sunt judecate în concordanţă cu un set de valori morale ale căror puncte de referinţă sunt ruşi-nea (Rom. lajau) şi cinstea (Rom. pakiav). Un cortorar nu se naşte nici „cinstit” (pakiavalo/i), nici „dezonorat” (lajaveqo/i), dar el poate deveni oricare din cele două, prin comportamentul din prezent.

Este ruşinos pentru o cortorăriţă, odată ce a devenit romni (femeie romă, status achiziţionat prin căsătorie şi procreare), să iasă în stradă fără rochii, la fel cum este ruşinos pentru un rom (bărbat rom, bărbat cortorar însurat) să se arate cu capul descoperit, fără pălărie, între alţi cortorari. Lajau („ruşine”) şi pakiv („respect”, „onoare” sau „cinste”) sunt concepte relaţionale care devin operaţionale doar în interacţiuni sociale. Cineva poate trăi fie sentimente de ruşine, fie de cinste, la fel cum acţiunile cuiva pot fi evaluate ca ruşinoase sau demne de respect în funcţie de sex, vârstă, statut marital şi grad de rudenie. În interiorul familiei nucleare, setul de reguli care stabileşte standardele mo-rale este mai permisiv. O romni poate să se plimbe fără rochii prin faţa soţului, la fel cum soţul, la rândul lui, poate să se arate fără pălărie în faţa fiului său. De asemenea, în faţa soţului, femeia nu trebuie să spună bolde tut (întoarce-te), aşa cum este obligată s-o facă atunci când trece prin faţa altor bărbaţi cortorari. Cu cât sunt mai apropiate legăturile de sânge, cu atât regulile de

13 „L’essentiel est l’appartenance a une nation (natja), a une famille. Les signes exte-rieurs de cette appartenance sont secondaires: n’ont pas qu’ils ne comptent pas, mais ils viennet après l’affirmation de l’identite […] ils permettent et facilitent son expression.”(Olivera 2007: 175)

14 Tesăr, în curs de apariţie.


292

comportament sunt mai relaxate. Ruşinea şi respectul sunt aşadar ingrediente în construcţia categoriei de persoană la cortorari. Motivaţiile din spatele acţiuni-lor lor nu pot fi înţelese decât prin grila acestor prescripţii morale. Aşa-zisul port „tradiţional” mediază astfel relaţii între oameni, din perspectiva rudeniei, a vârstei şi a genului, mai degrabă decât să fie o marcă în definirea identităţii colective, aşa cum apare în discursul public despre care am vorbit în secţiu-nea precedentă.

Iarăşi, în ceea ce priveşte aşa-zisul meşteşug „tradiţional”, sensurile pe care cortorarii i le ataşează, în procesul de producere şi de reproducere a valorilor interne, în opoziţie cu producerea şi punerea în scenă a unui discurs despre identitatea colectivă fabricat pentru outsideri, nu au nimic de-a face cu con-strucţia unei stime de sine colective. Pentru un bărbat cortorar nu contează ce activitate economică prestează, important este ca, în funcţie de vârstă, să canalizeze resurse economice spre gospodărie. Nu se pune aşadar problema ca ei să pună mai multă valoare pe producerea artefactelor din cupru în raport cu alte activitaţi economice – din contră, cortorarii cred că mesteşugul cupru-lui cere prea mult efort, în comparaţie cu câştigurile pe care le aduce. Astfel, manufacturarea obiectelor din cupru nu aduce mai multă onoare unui bărbat decât vânzarea de cai sau de mobilă veche. Ce este ruşinos pentru un bărbat este să fie dependent de resurse furnizate de rude şi să nu fie capabil să le adu-că singur, prin indiferent ce modalităţi de producţie.

Bogăţie şi migraţie

În ultima decadă, cortorarii din Băleni au intrat pe o curbă a prosperităţii, vizibilă în patternuri de consum precum casele din ce în ce mai impozante sau în creşterea „zestrei”15 pe piaţa maritală internă. Chiar dacă, în concepţia cor-torarilor, averea nu se suprapune noţiunii occidentale de bogăţie, ei îşi etalea-ză strădania de a acumula capital pe care îl investesc în bunuri. Cortorarii fac o distincţie clară între, pe de o parte, bogăţia materială vizibilă, de exemplu, în grandoarea caselor sau în display-ul de maşini, telefoane mobile, mobilă,

15 Cortorarii folosesc termenul de „zestre” pentru a desemna suma de bani plătită la că-sătorie de către părinţii miresei părinţilor ginerelui. Spre deosebire însă de forma pe care o ia zestrea şi de modul în care ea este folosită în societăţile care practică agricul-tura, aşa cum a fost ea descrisă în studiile clasice de antropologie (vezi Goody 1973, 1976), la cortorari „zestrea” este plătită în mai multe tranşe şi este de cele mai multe ori folosită de părinţii ginerelui, fie ca „zestre” pentru surorile acestuia, fie investită în gospodăria lor. De aceea voi folosi ghilimelele la „zestre”.

293


plasme tv sau conturi bancare şi, pe de altă parte, bogăţie (avere) în „bunuri inalienabile” (Weiner 1992). Averea cortorarilor constă în paharele (Rom. tax-taja) transmise din generaţie în generaţie. Cortorarii evaluează din punct de vedere moral o persoană după vârsta şi genul ei, atât în funcţie de statutul moştenit al acesteia, relativ la ceilalţi cortorari (luând în considerare legăturile de afinitate şi descendenţa, laolaltă cu deţinerea de pahare), cât şi în funcţie de comportamentul în prezent şi de achiziţiile recente ale persoanei respecti-ve. În timp ce a doua formă de evaluare a persoanelor domină viaţa de zi cu zi, prima formă de evaluare se manifestă de cele mai multe ori în contexte cere-moniale precum tocmelile16 (care sunt parte a unui proces mai complex de re-alocare a moştenirii), când paharele (care în mod normal sunt ţinute ascunse) sunt arătate în public. Mai degrabă decât să postulez aici o ideologie culturală monolitică drept fundament motivaţional al acţiunii unei persoane, afirm că există cel puţin două ideologii care domină cultura cortorarilor, fiecare furni-zând modele pentru tipuri diferite de acţiuni şi experienţe.

Afirmaţii de felul „este bine să laşi moştenire nepoţilor pahare (taxtaja), nu pereţi (case, n.m.)”, „banii vin şi pleacă şi oricine poate să-i facă, dar adevărata avere ne vine de la buni şi străbuni” par să contrazică afirmaţii precum „pa-harele nu se văd că-s ţinute ascunse”, „numai oamenii care fac ceva în viaţă au valoare”. Coexistenţa celor două discursuri despre bogăţie, la fel de impor-tante şi reprezentând idealuri faţă de care oamenii se angajează la fel de tare, face imposibilă reducerea experienţei unui individ la o ideologie dominantă. În sprijinul acestei idei, îl voi cita din nou pe unul dintre interlocutorii mei: „Este bine să laşi la nepoţi şi avere (pahare, n.m.), şi bani”, pentru a sublinia ideea generală care hrăneşte ambele ideologii despre care vorbesc, şi anume atitu-dinea faţă de viitor a cortorarilor. Atât averea moştenită din tată în fiu, cât şi banii (Rom. love) pe care cineva îi face în prezent, sunt investiţi în proiecte de viitor, în copii. Spre deosebire de ţiganii studiaţi de Stewart în Harangos, care trăiesc într-un prezent continuu, fără „un gând despre mâine” (Day–Papataxi-archis–Stewart 1999), cortorarii îşi justifică experienţele de viaţă prin referire la urmaşii lor. Astfel, toţi cortorarii adulţi implicaţi în activităţi lucrative pro-duc nu pentru ei înşişi, ci pentru copiii şi nepoţii lor.

Cea mai mare parte a resurselor economice provine din mobilitatea (în spe-cial) în ţări din vestul Europei, practică ce a devenit centrală în activităţile eco-nomice ale cortorarilor odată cu ridicarea vizelor pentru spaţiul Schengen în 2002 – aceasta deşi activitatea în cauză a debutat timid dinainte. În timpul re-gimului comunist, producţia şi comercializarea cazanelor de cupru, precum şi

16 Ceremonie care precede nunta, cu ocazia căreia sunt negociaţi termenii schimbului matrimonial: preţul zestrei, stabilirea nunţii etc.


294

creşterea animalelor (porci şi cai) în vederea vânzării au fost principalele acti-vităţi economice ale cortorarilor. Câţiva din ei s-au înscris în CAP şi, după câte ştiu, doar unul a fost angajat pentru câţiva ani într-o fabrică dintr-un oraş aflat în apropierea Băleniului. În primii ani de după căderea comunismului, cei mai mulţi cortorari au practicat comerţul cu mobilă veche, atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. De la o activitate generalizată şi intensivă, această îndeletni-cire a ajuns în prezent pe cale de dispariţie, fiind practicată de doar două familii extinse care s-au specializat în aceasta. În circa 50% dintre gospodăriile corto-rarilor din satul Băleni (dintr-un total de 80 gospodării, după o estimare proprie) meşteşugul prelucrării cuprului este practicat ca o sursă sezonieră de venituri, câştigurile astfel obţinute fiind utilizate pentru nevoile curente ale familiei. Ce-rerea de produse meşteşugăreşti din cupru este mică în prezent. Obiectele deco-rative sau cu valoare de artizanat etnic sunt mai căutate decât obiectele de uz gospodăresc. Prin urmare, mă simt îndreptăţită să afirm că activitatea economi-că cea mai răspîndită şi cea mai importantă în furnizarea veniturilor este practi-cată în afara României, în ţări de „migraţie” ca Polonia, Franţa, Italia sau Grecia, pentru a numi destinaţiile cele mai populare. Folosesc „migraţie” între ghilime-le pentru că, aşa cum argumentează Grill (2010), ca şi în cazul romilor slovaci care „merg în sus, în Anglia” (engl. „go up to England”) ca muncitori emigranţi, niciun argument epistemologic adus de teoriile antropologice ale migraţiei nu ajută la înţelegerea experienţelor empirice şi a transformărilor suferite de sinele existenţial în mişcarea de acasă spre ţările gazdă. În plus, genul de mobilitate practicat de cortorari nu poate fi definit temporal nici ca „permanent”, nici ca „sezonier”. În ceea ce priveşte factorii push-pull, acesta nu poate fi definit nici ca „migraţie economică/pentru muncă”, nici ca „migraţie forţată”. Iar în privinţa statutului legal – nici ca migraţie „regulată”, nici ca „neregulată”.

Activitatea principală a cortorarilor în străinătate este cerşitul (Rom. man-glimos). Când părăsesc România, ei spun că „merg în străinătate” (Rom. jan p-al thema) sau că „merg la cerşit” (Rom. jan k-o manglimos). Them înseamnă în romani „ţară”, dar acest termen nu este niciodată folosit cu referire la Ro-mânia, pe care cortorarii o desemnează drept kher („casă” şi, prin extensie, „acasă”). P-al thema înseamnă, deci, „în ţări străine”, „în străinătate”, ca un loc opus spaţiului familiar desemnat drept „acasă” (Rom. kharal). Manglimos pro-vine de la verbul mangel, însemnând atât „a cerşi”, cât şi „a cere”. Acest verb poate fi utilizat în conversaţiile de zi cu zi când cineva cere ceva (orice – bani, o ţigară, zahăr), precum şi în contexte rituale ca tocmeala, când părinţii băia-tului cer mâna fetei de la părinţii acesteia (Rom. mangel bori, „a cere noră”).

Dacă cineva face o vizită în Băleni în orice perioadă a anului, cu excep-ţia sărbătorilor de Paşte sau de Crăciun, descoperă că majoritatea adulţilor, atât femei cât şi bărbaţi, sunt plecaţi în străinătate. Acasă rămân mamele cu

295


copii sub trei ani, majoritatea cuplurilor proaspăt căsătorite şi fără copii, fe-tele nemăritate şi bolnavii. Durata şederii în străinătate este impredictibilă şi este exprimată nu aşa cum ne-am aştepta, în termeni temporali, ci în termeni economici. Ori de cîte ori am întrebat pe cineva „Cât ai de gând să stai plecat?” răspunsul tipic era „O lună, două… o să văd, stau până adun […] euro”.17 Astfel, durata şederii în străinătate depinde de câştigul planificat – aceasta, fireşte, dacă nu apar probleme neprevăzute acasă. De asemenea, problemele legate de cadrul legal,18 precum şi certurile cu cortorarii cu care sunt la cerşit pot deter-mina o scurtare a sejurului. Odată ajunşi acasă, cortorarii nu stau mult decât dacă au sarcini domestice de dus la capăt, precum construcţia unei case, sau dacă au de negociat aranjamente maritale pentru copii. În fapt, cortorarii sunt veşnic în mişcare, plecând şi venind, indiferent de anotimp. Cortorarii nu îşi pregătesc şi nu îşi planifică din timp plecarea în străinătate. Decizia de a pleca este luată pe loc, fie în ziua plecării, fie cu două-trei zile înainte. De obicei, dacă doi-trei cortorari dintr-o familie hotărăsc să plece în străinătate, mai caută câ-teva persoane pentru a forma un grup de opt, cât pentru a umple un microbuz, apoi sună şoferul şi pleacă. Eu, de pildă, am aşteptat şi mi-am amânat pleca-rea în străinătate, la cerşit, vreme de un an de zile, fie pentru că atunci când hotăram să merg cu anumiţi cortorari şi mă pregăteam pentru plecare aceştia renunţau, fie pentru că plecarea mă prindea nepregătită în ziua când câteva persoane se hotărau brusc să plece. Grupurile care se formează pentru plecare sunt de obicei compuse din rude şi, deşi componenţa lor se poate schimba de la o călătorie la alta, aş putea spune că există o oarecare consistenţă a grupurilor ai căror membri merg împreună la cerşit în aceleaşi localităţi.

Renunţarea la aşa-zisul port „tradiţional” şi costumarea ca cerşetor profesionist: ruşinea şi practica cerşitului

În septembrie 2009 am însoţit la Trento, în nordul Italiei, o familie de cor-torari compusă din Guri, capul familiei, Una, soţia lui – amândoi trecuţi de 40 de ani – şi fiul lor, Pitzi,19 de 14 ani.

17 Câştigul mediu lunar, de persoană, este de aprox. 1000 de euro.18 Deşi cerşetoria nu este considerată ilegală în Italia, cortorarii sunt de obicei expulzaţi,

cu o interdicţie de trei luni, pentru că nu pot să facă dovada posibilităţilor finaciare care le-ar permite şederea pe teritoriul Italiei.

19 Nu dezvălui aici identitatea lor, folosesc nume fictive.


296

Cortorarii reprezintă cerşetoria (Rom. manglimos) ca pe o muncă. În limba romani, ei au adoptat termenul românesc. Munca reclamă abilităţi diferite în funcţie de gen şi vârstă, exprimate atât prin limbaj verbal, cât şi corporal, pre-cum şi un set de cunoştinţe specifice, cum ar fi cartografierea mentală a unui teritoriu şi intuirea potenţialului său economic. Spre deosebire de romii sinti din Italia, pentru care cerşetoria este o activitate tipic feminină (Tauber 2008), cortorarii şi alte grupuri de romi din estul Europei practică cerşetoria indife-rent de gen şi vârstă.20

Pentru „muncă”, cortorarii folosesc atât expresia din romani kerel buti, cât şi termenul românesc munca. În timp ce kerel buti este utilizat pentru a desem-na sarcinile din gospodărie desfăşurate de cortorari, atât bărbaţi cât şi femei, cum ar fi, de exemplu, meşteşugul prelucrării cuprului pentru bărbaţi sau gă-titul pentru femei, românescul muncă e folosit în principal pentru a desemna activităţi desfăşurate în afara comunităţii. Mai mult decât atât, în timp ce kerel buti desemnează muncă ce reclamă efort fizic şi care nu aduce întotdeauna câştig imediat, munca, aşa cum este utilizat în dialectul romani al cortorarilor, aduce un câştig imediat, chiar dacă reclamă efort fizic. Românescul muncă este folosit în special în contexte care fac referire la câştig bănesc, ca în expre-sia love muncime – „bani munciţi”, obţinuţi din muncă grea.

Când cortorarii pleacă în străinătate la cerşit, ei renunţă la costumele „tra-diţionale” în favoarea unor haine vechi, cernite, în tonuri de negru. Ei cred că în felul acesta se conformează reprezentărilor prototipice despre cerşetori ca oameni săraci, nevoiaşi, demni de compasiune şi caritate. În viziunea lor, portul de cortorar, în culorile lui aprinse, i-ar face pe potenţialii donatori să-i asocieze cu bunăstarea. În plus, sunt conştienţi că trecătorii obişnuiţi asociază ţiganii cu infractorii şi hoţii. Nu doar în Italia cortorarii îşi schimbă costumaţia când merg la cerşit. Fac acest lucru chiar şi în România, unde cerşitul este o ocupaţie exclusiv feminină. Aici, ei adoptă o vestimentaţie pe care o socotesc de-etnicizantă, sugerând afilierea la o categorie profesională, nu etnică.

Face vestimentaţia de cerşetor din cortorari persoane morale inferioare? Adu-ce cerşetoria ruşine pentru cel care o practică, aşa cum ar fi de aştepat? Cum şi în ce măsură cerşitul şi sensurile care îi sunt atribuite sunt puse în concordanţă cu sistemul de valori al cortorarilor? De ce judecată morală beneficiază?

Deşi cortorarii sunt veşnic în mişcare, venind şi plecând tot timpul din şi în străinătate, rareori am văzut pe cineva îmbrăcat în cerşetor în timpul şederii mele la Băleni. Cortorarii se travestesc în cerşetori chiar înainte să plece, însă

20 Alte criterii, cum ar fi poziţionarea unei persoane în cadrul reţelelor de rudenie sau statutul ei marital, sunt mai importante în practica cerşetoriei decât categoriile de gen şi vârstă. Aici aş dori doar să menţionez că romii cortorari nu-şi duc copiii la cerşit.

297


ei vorbesc cu şoferul să-i ia exact din faţa casei, astfel încât nimeni din sat să nu-i vadă îmbrăcaţi în negru. Costumaţia cernită a cortorarilor este tranzito-rie şi tacită, fiind percepută fugitiv, doar în intervalul extrem de scurt necesar pentru ca o persoană să iasă din curte şi să intre în microbuz.

De-abia când tuşa Tula, mama mea adoptivă din Băleni, a făcut prima ei călătorie în afara ţării, am văzut şi chiar am participat la pregătirile pentru deplasare. Pentru o descriere detaliată a pregătirilor voi cita din jurnalul meu de teren:

„La 12, când m-am întors din oraş, tuşa Tula mi-a spus că aşteaptă şofe-rul la ora unu să vină după ea, s-o ducă în Franţa. […] Mai întâi am stat toţi la masă (eu, gazda mea, băiatul Tulei cu nevastă-sa şi cu ăla micu’), ultima masă împreună înainte să plece bătrâna. Era diferit de celelalte mese pe care le-am luat la ei – toţi tăceau şi numai Tula vorbea. Ne zicea aşa, foarte serioasă, ce trebuie să facem cât e plecată. Trasa sarcini şi ne dădea sfaturi. Era personaj principal, nu ca altă dată când mai mult tăcea şi îi măsura pe toţi din priviri în timp ce vorbeau. Mina (mătuşa şi cumnata Tulei) a venit şi ea şi au invitat-o să se aşeze la masă. Şi ea, şi nora bătrânei au izbucnit brusc în plâns. Tula s-a ridicat de la masă şi a zis «Gata, terminaţi, că am treburi mai importante de fă-cut decât să-mi jelesc plecarea!» “«Gata, mă duc să mă spăl!» A ieşit în grabă, şi-a adus ligheanul şi s-a băgat în camera din fund, în timp ce noi eram încă aşezaţi la masă. Pe nepotu-su l-au trimis în capul satului, s-o anunţe pe soră-sa că pleacă bătrâna, şi a venit şi ea cu copilul. Cât s-a spălat bătrâna în came-ra din fund, în bucătărie s-au tot perindat neamuri venite să-şi ia la revedere de la bătrână […]. Bătrâna îmi povestea cum se strâng toţi, nepoţi de fraţi, cus-cri, cu mic cu mare, numai când pleacă sau când se întoarce din străinătate, ca să le aducă ceva. Că altfel nimeni nu-şi aminteşte de ea […].

După ce a terminat cu spălatul, bătrâna a început să se îmbrace şi s-a tot îmbrăcat vreme de o oră. Deşi era vorba că maşina vine la unu, ea abia atunci a început să se îmbrace. În camera din fund, cu uşa deschisă, şi-a spălat pa-pucii şi l-a bălăcărit pe fiu-su că nu i-a cumpărat medicamente de la oraş […]. În timpul ăsta, noră-sa a început să scotocească şi să scoată de sub perne mai multe fuste, vreo două-trei negre şi altele cu albastru şi verde. A scos şi un fel de borsetă pentru bani, să şi-o pună bătrâna pe sub fuste – dacă o caută cine-va, să nu-i găsească banii. Bătrâna şi-a pus întâi pe dedesubt o fustă deschisă la culoare, apoi una neagră şi mai groasă din tercot şi pe deasupra de tot o fus-tă neagră din mătase, plisată. Şi-a pus şi vreo două perechi de dresuri, două-trei perechi de şosete în picioare, apoi a început să se îmbrace în sus, cerându-i lui noru-sa un tricou închis la culoare şi o cămaşă cu nasturi, cu albastru şi gri, spălăcită rău […]. Fiu-su i-a dat 150 de euro împrumutaţi de la cuscrul cel


298

bătrân pentru călătoria asta […]. Apoi a început să scoată din portofel iconiţe din Italia.Una i-a dat-o la nepoată, alta a luat-o cu ea. Şi-a luat şi buletinul – a ţinut să-mi amintească că e dus la preot să-l slujească să nu aibă probleme cu poliţia în străinătate. A mai pus câteva pulovere pe ea, iar în rucsăcelul de la mine şi-a pus un trenci negru jerpelit. Mi-a arătat buzunarele lui în care au stat sute de euro, se lăuda. Mi-a arătat şi cârja, una care se strângea şi aşa strânsă o folosea ca armă de apărare. Îi tot întreba pe toţi ce să le aducă, la ăla micu i-a promis un pistol şi un costumaş, la noră-sa câteva kile de cafea. Mie mi-a promis un material frumos în carouri. Mi-a cerut numărul de telefon şi mi-a promis că mă sună din străinătate, să vadă ce mai fac […].”

Schimbarea vestimentaţiei aşa-zis „tradiţionale” de cortorar cu hainele de cerşetor este un ritual prin care trece orice cortorar înainte să plece din ţară, ritual însoţit obligatoriu de spălarea trupului. Ablaţiunea are loc cu o jumă-tate de oră - o oră înaintea plecării. Nimeni nu pleacă înainte să se spele pe corp, întrucât nu se vor mai spăla pe perioada întregii călătorii, oricât de mult ar dura ea. De ce? În primul rînd, pentru că se crede că un trup care pute este tipic pentru cerşetor, care, prin mirosul său, transmite ideea de lipsă de locu-inţă. În al doilea rând, pentru că spălatul într-o baie publică înseamnă a pier-de o oră, care ar putea fi alocată mai profitabil cerşitului pe străzi. Aceasta în ciuda faptului că în Băleni igiena şi mirosul plăcut al trupului sunt cerinţe morale valabile pentru oricine, în timp ce mizeria şi mirosurile neplăcute sunt exemple de conduită proastă. O persoană care miroase urât este evitată şi de-vine sursă de bârfă, iar substantivul derivat din adjectivul kandino („împuţit”) e folosit ca insultă la adresa unui asemenea individ. Preocuparea cortorarilor faţă de curăţenia trupului este bine-cunoscută în afara grupului – a se vedea mai sus postarea de pe un blog personal, menţionată în secţiunea „Cortorarul ca celălalt ţigan…”. Chiar şi mie mi s-a întâmplat de mai multe ori să aud de la doctori şi surori medicale de la spitalul din oraşul învecinat că igiena corpora-lă a cortorarilor este mai bună decât cea a ţăranilor. Cu toate acestea, spălarea trupului, sub travestiul de cerşetor, este rară: în afara ablaţiunii făcute înain-tea plecării, cortorarii se mai spală numai înainte să se întoarcă acasă, pentru a nu se face de ruşine (xal lajav, lit. „a mânca ruşine”) în faţa şoferului sau a celorlalţi cortorari alături de care s-ar putea nimeri în microbuz.

Ritualul spălării trupului înaintea plecării din ţară este îndeplinit în pre-zenţa neamurilor (părţile ruşinoase ale trupului sunt, fireşte, spălate departe de ochii oricărui martor), care vin să ureze cele bune rudei care urmează să plece. Prin prezenţa lor, neamurile îşi exprimă regretul faţă de despărţirea imi-nentă de o persoană apropiată, iar sprjinul lor emoţional este menit să aline durerea distanţei. Rudele apropiate sunt singurii cortorari care-şi văd apropi-atul îmbrăcat în negru.

299


O cortorăriţă se îmbracă în negru doar când practică cerşitul. Nici măcar costumul de doliu nu este negru, aşa cum este cel al vecinilor români. Pentru înmormântări, cortorăriţele care au fost rude apropiate cu cel mort îşi croiesc fuste încreţite lungi, de culoare verde sau albastră, pe care le poartă şase săptă-mâni, şase luni sau un an, în funcţie de cât de apropiate au fost ca rude, cu mor-tul. Cu cât legătura de sânge este mai strânsă, cu atât o cortorăriţă va purta mai mult hainele albastre sau verzi. Costumul de doliu şi supunerea la prescripţia de a nu se spăla timp de şase săptămâni sunt indicii de respect (pakiav) şi de jale după cel decedat, în timp ce nesupunerea la perioada de doliu aduce unei per-soane „ruşine” (lajau). Distanţa legăturilor de sânge generează comportamente şi reguli diferite în viaţa de zi cu zi sau la evenimente rituale, cum sunt funeralii-le. Pe cât de relaxate sunt regulile pe care cineva trebuie să le urmeze în prezenţa rudelor apropiate în viaţa de zi cu zi (de pildă, pentru o cortorăriţă fata mare21 nu este ruşine să se plimbe numai în fuste şi fără rochii prin faţa tatălui), pe atât de severe sunt în contextul morţii unei rude apropiate (este imperativ pentru fata mortului să poarte culorile adecvate pe perioada doliului).

O femeie care poartă negru în faţa altor cortorari devine vulnerabilă la blestemele (armaie) duşmanilor, blesteme care pot aduce necazuri asupra în-tregii familii sau chiar asupra neamului.22 Conformarea la codul „tradiţional” de îmbrăcăminte înseamnă, pe de o parte, a arăta respect semenilor, şi pe de alta, a-ţi crea o pavăză inatacabilă la orice acuză de comportament ruşinos.

Cum se negociază atunci „ruşinea” şi „respectul” în contexte de migraţie, mai exact în practica cerşitului, care implică renunţarea la costumul aşa-zis „tradiţional”?

În primul rând, aşa cum am afirmat, cortorarii călătoresc în străinătate în grupuri de persoane înrudite prin sânge sau/şi prin alianţă.23 Chiar dacă astfel de grupuri se află în acelaşi timp pe teritoriul unei ţări străine, ei vor alege să cerşească în zone diferite, aşa încât posiblitatea de a întâlni pe ci-neva aparţinând unui grup de cunoscuţi cortorari să nu se realizeze. În felul acesta, cortorarii nu riscă o întâlnire care i-ar pune într-o situaţie jenantă din cauza travestiului. Astfel, în cazurile rare când rude prin alianţă se întâmplă

21 Chej bari, fata la vârsta pubertăţii care a avut prima mentruaţie, dar este încă virgină.22 Concepţiile şi reprezentările despre persoană pe care le au cortorarii sunt diferite de cele

din contextul individualistic vestic, specific modernismului. În concepţia cortorarilor, nu există indivizi independenţi: o persoană se defineşte în relaţie cu alte persoane, în funcţie de legăturile de rudenie pe care le are cu ceilalţi, de genul şi de vârsta ei. Astfel, compor-tamentul ruşinos al cuiva poate întina onoarea întregii familii sau a neamului.

23 Datorită căsătoriilor endogame, nu există limite clare între rudenia de sânge şi cea prin alianţă, care sunt combinate în aşa fel încât, în practică, o persoană poate să aleagă, în funcţie de circumstanţe, să acţioneze conform uneia dintre cele două di-mensiuni ale rudeniei.


300

să călătorească împreună, pentru a nu încălca prescripţiile morale, rudenia prin alianţă este minimalizată şi resemantizată din perspectiva altor catego-rii precum vârsta sau genul, categorii care nu afectează integritatea morală a persoanelor în cauză. De exemplu, dacă nora (bori) călătoreşte cu socrul ei (sastro), atunci, pentru ca femeia să nu poată fi acuzată, din cauza hainelor, de un comporatment ruşinos (lajaveqo), relaţia dintre ei va fi reinterpretată prin prisma categoriei de vârstă. Întrucât diferenţa de vârstă dintre cei doi este de obicei considerabilă, comportamentul moral al femeii va fi judecat în concor-danţă cu aşteptările pe care un vârstnic le are de la un cortorar mai tânăr. În plus, „ambiguitatea socială” (Bloch 1971) care caracterizează climatul social al relaţiilor de afinitate, unde „altruismul prescriptiv” şi valorile juridice încap-sulate în contract (Fortes 1949) nu mai pot fi opuse, ci instanţiate în acelaşi timp, oferă spaţiu de manevră pentru o reinterpretare a relaţiei noră-socru prin grila relaţiei de sânge. Sau, în cazul în care nora merge la cerşit cu soacra ei, legăturile de rudenie prin alianţă sunt minimalizate în favoarea relaţiilor de gen de tip „de la femeie la femeie”. Când două grupuri, alcătuite pe principii de rudenie, împart acelaşi spaţiu de dormit, interacţiunile sociale se conduc prin manipularea alternativă a ideologiilor din jurul categoriilor de vârstă, gen şi rudenie. În felul acesta, mecanismul prin care un cortorar evită să se umple de ruşine (xal lajau, lit. „să mănânce ruşine”) şi să fie acuzat de comportament imoral se bazează pe ideologii care domină categoriile de gen, vârstă şi rude-nie, nu ca domenii distincte, ci ca sfere interrelaţionale şi deschise interpretă-rilor. Cu alte cuvinte, nu există o reţetă de comportament în funcţie exclusiv de genul persoanei, ci ea trebuie să ia în considerare şi vârsta, şi gradul de rude-nie al persoanei respective la care se raportează. La fel, nu există un compor-tament prescriptiv bazat exclusiv pe criterii de vârstă sau rudenie.

P-al thema: Sar magel kado, ci maj mangel nici jeck (În străinătate: Cum cerşeşte cineva, nimeni nu poate imita)

Dacă, în străinătate, întâlnirile dintre grupuri distincte de cortorari pot fi evitate, interacţiunile cu indivizi aparţinând altor grupuri de romi din Româ-nia – nu. Chiar dacă cortorarii nu împart acelaşi spaţiu de dormit cu ei, în-tâlnirea poate avea loc pe stradă, în locurile de cerşit sau în contextul schim-burilor economice (de ex. bani daţi cu camătă). Cortorarii încearcă să-şi facă prezenţa cât mai puţin vizibilă în străinătate, atât de teama autorităţilor, cât

301


şi de ruşinea celorlalţi cortorari. În Italia, ei nu locuiesc pe plaţurile (it. campi nomadi) alocate de autorităţile locale. Locurile pe care se aşază sunt la fel de tranzitorii ca prezenţa lor în această ţară. Cortorarii sunt indiscernabili de cei-lalţi cerşetori de pe stradă.

Când am ajuns în Italia cu familia de cortorari pe care am însoţit-o, am dormit într-un parc din Trento de unde am plecat abia când au început ploile dese de toamnă, în rafale, când ne-am mutat într-o casă părăsită (părăseală). Cât am dormit în parc, nu ne-am întâlnit cu niciun cortorar, dar la părăseală a trebuit să împărţim spaţiul cu altă familie de cortorari, cu ai cărei membri ne întâlneam doar dimineaţa devreme şi noaptea târziu, când ziua de cerşit lua sfârşit.

O zi profitabilă de cerşit trebuie să înceapă dimineaţa devreme, deoa-rece împărţirea spaţiului de cerşit se face după principiul „primul venit, primul servit”. La cinci dimineaţa cerşetorii cortorari şi ne-cortorari se strâng24 în staţia de tren din oraşul de rezidenţă temporară pentru cafeaua de dimineaţă. Oamenii vin pe rând şi îi salută în treacăt pe cei deja sosiţi, numai ca să deschidă imediat conversaţia despre planurile „de lucru” pe ziua respectivă. Aparent, aici, în staţia de tren, se face distribuţia spaţiilor de cerşit. Chiar dacă comunicarea vadului de cerşit pare a fi principiul so-cial care adună oamenii în gară, în fiecare dimineaţă, în practică nimeni nu-şi dezvăluie planurile pentru ziua respectivă şi toţi îşi ascund adevăra-tele destinaţii, oferind piste false. În caz că se întâmplă ca două persoane să se nimerească în acelaşi spaţiu de cerşit, câştig de cauză are cel care e mai vechi pe loc. Prin urmare, revendicarea dreptului de „proprietate” pe un „vad de lucru” se face în directă legătură cu vechimea şi cu experienţa în zonă a cerşetorilor.

Ora matinală de trezire dă măsura motivaţiei şi a determinării cuiva de a face bani. Cu toate acestea, hărnicia nu este singurul factor care garantează succesul unei zile de cerşit. Cunoaşterea potenţialului economic al diferitelor locuri este, de asemenea, un factor important în determinarea câştigului unui cerşetor. Acest tip de cunoaştere se obţine în timp, în principal prin acumu-lare de experienţă personală. Printre cortorari, cunoaşterea se transmite de

24 Am spus mai devreme că interacţiunile între cortorari, rude îndepărtate, este bine să fie evitate pentru a nu ştirbi onoarea celor „travestiţi”. Interacţiunea pe care o au oamenii la gară este, oricât de surprinzător pare la prima vedere, ilustrativă pentru aceste practici de evitare a contactului direct, tocmai prin reinterpretarea şi mani-pularea reprezentărilor pe care cortorarii le au despre gen, vârstă şi rudenie. La gară, cortorarii se grupează de obicei în funcţie de gen, cu femeile strânse într-un colţ, ori cu femeile mai în vârstă amestecându-se cu bărbaţii, faţă de care femeile mai tinere păstrează distanţa.


302

la om la om, de obicei în interiorul reţelelor de rudenie. Orice nou venit, cum a fost cazul meu, devine ucenic la un cerşetor cu experienţă. Dar, cum cerşe-toria este o activitate solitară, ucenicul îşi însoţeşte maestrul numai pentru o perioadă scurtă de timp, cât să fie iniţiat în geografia locului. Întrucât cei mai mulţi cortorari sunt analfabeţi şi deci nu se pot ghida într-un spaţiu necunos-cut după indicatoare şi semne de circulaţie, învăţarea direcţiilor şi a reperelor de orientare în spaţiu se face prin transmiterea cunoştinţelor de la cerşetorul mai experimentat către novice. Stagiul de pregătire nu durează mai mult de o săptămână, după care cei doi vor cerşi separat.

Cu excepţia acestei iniţieri care presupune transmiterea interpersonală de cunoştinţe, cortorarii cred că abilităţile pentru cerşit sunt specifice fiecă-rei persoane în parte şi se achiziţionează în timp, prin practică. De exemplu, comunicarea în limba ţării de migraţie este un capital cultural important în determinarea succesului unui cerşetor în activităţile lui productive, iar îmbu-nătăţirea cunoştinţelor de limbă se face doar prin experienţa pe care cineva o are în ţara respectivă.

Stilul de cerşit este diferit de la o persoană la alta. Atât bărbaţii, cât şi feme-ile se îmbracă în negru ca să pară cât mai săraci, mai loviţi de soartă. Există două modalităţi importante de a practica cerşetoria: te phiren („plimbându-te” pe străzi cu multe magazine sau prin locuri turistice, cerând cât mai persua-siv bani) sau te besen („stând jos”). Poziţia corpului celui care stă jos trebuie să sugereze atât umilinţă, cât şi respect pentru donatorii de bani. Se crede că cer-şitul în genunchi aduce mai mulţi bani.

În Băleni am auzit deseori rostită admirativ expresia, Sar mangel kado, ci maj mangel nici jeck („Cum cere ăsta, nu mai poate s-o facă nimeni.”). Astfel, o femeie mi-a explicat mândră că ea nu trebuie nici măcar să-şi contorsi-oneze corpul pentru a face bani, alta mi-a spus că nu trebuie să rostească niciun cuvânt, este suficient să îngenuncheze ca banii să vină ca pe ban-dă. Iar tuşa Tula mi-a explicat cum îşi înveleşte piciorul într-o cârpă roşie, de parcă ar fi pătată cu sânge. Numai când am ajuns în Italia la cerşit am înţeles că toată această artă corporală, obligatorie în managementul im-presiilor, nu este exclusiv un atribut al corpului social (în sensul lui Mauss 1934) care comunică disfuncţii sociale demne de milă. Este, de asemenea, un atribut al carnalităţii, al unui corp a-social, care necesită rezistenţă fi-zică. Fabricarea unui corp specific cerşetorului este un proces care nece-sită antrenament pentru obişnuirea lui cu durerea fizică şi pentru atinge-rea unui foarte bun control al propriului corp. Pentru poziţia în genunchi, cerşetorul trebuie să stea jos cu picioarele încrucişate cel puţin trei ore în-continuu, fără să se mişte. Eu de-abia am reuşit să stau aşa o oră şi apoi

303


m-au durut picioarele timp de o săptămână. De fapt, construcţia unui corp de cerşetor depinde foarte mult de condiţia fizică a fiecăruia, precum şi de vârstă sau gen.

Cei mai mulţi adolescenţi se prefac că au un defect de mers, pretinzând că picioarele lor (sau uneori braţele) au fost rupte şi au rămas strâmbe. Poziţia cere un foarte bun control al corpului, care trebuie să fie sănătos şi în formă, pentru a putea anihila durerea posturii nefireşti. Poziţia trebuie menţinută nu doar în timpul practicării cerşitului, ci şi în timpul pauzelor, pe scurt, de-a lun-gul întregii zile, fără întrerupere. Succesul financiar depinde de credibilitatea „actorului” şi de consecvenţa cu care se păstrează în interiorul rolului său. În cazul în care întâlnesc (posibili) donatori la colţul străzii, cerşetorii trebuie să-i facă să creadă că dizabilitatea lor este adevărată, nu că este valabilă doar pe durata jobului. Ei trebuie să respecte această regulă pentru că locuitorii ora-şului ajung să-i ştie pe cerşetori, cu care uneori leagă chiar relaţii de amiciţie – aşa încât fiecare cerşetor ajunge să aibă una sau câteva cunoştinţe care îi dau constant bani sau produse pentru subzistenţa zilnică (precum mâncare sau haine).

Ştiu un cortorar care cerşeşte zvâcnind din cap, ca şi cum ar avea boala Parkinson. Pentru că în Italia a făcut această mişcare o lungă perioadă de timp, a internalizat-o aşa de bine încât nu a mai putut scăpa de ea, aceasta devenind un atribut al corpului său de necerşetor. Aceasta nu este o vir-tute; din contră, pentru cortorari este important să păstreze distincte cele două corpuri, de cerşetor şi de necerşetor. Pe cât de tare admiră corpurile disfuncţionale care se strâmbă (bangol) pentru capacitatea lor de a aduce bani, pe atât de mult apreciază corpurile sănătoase şi drepte în afara profe-siei, unde refuză, de pildă, să pună ochelari copiilor, miopia fiind considera-tă dizabilitate. Pentru cortorari, poziţia dreaptă şi integritatea corpului nu sunt cu necesitate atribute ale feminităţii sau masculinităţii, ci standarde morale. Pentru ca o persoană să fie apreciată moral atât când performează cerşitul, cât şi în viaţa de zi cu zi, trebuie să poată face cu uşurinţă tranzi-ţia de la o postură la alta, păstrând distincte registrele corporale, fără in-terferenţe.

Chiar dacă cei mai mulţi donatori sau simpli trecători asociază, în Italia, cerşetorii cu ţiganii, „etnicizându-i”, cortorarii cred că înfăţişarea lor nu tră-dează apartenenţa etnică. În cazul boxerilor negri din ghetoul din Chicago studiat de Wacquant (2005), procesul de fabricare de-rasializează corpurile, contrar reprezentărilor outsiderilor care asociază meciurile de box cu bărbaţii de culoare. La fel, fabricarea corpului pentru cerşit este un proces dez-etnici-zant de modelare a corpului carnal. Cu toate acestea, percepţia asupra corpu-rilor cerşetorilor se bazează pe reprezentări ale ţiganului.


304

K al love (La făcut bani)

Aici în Italia, oi munci cât oi putea/ Oi munci or voi cerşi/ Numai pentru-ai mei copii/…/ Şi-acum plec departe, să mă-mbogăţesc/Ce valoare mai au banii, atunci când mă chinuiesc? Taraf de Metropulitana – „Francia-Italia”

Era chiar la începutul călătoriei mele în Italia şi pe atunci nu deprinsesem încă cunoştinţele şi abilităţile necesare să fac bani din cerşit, nici să strâng, să cheltui sau să vorbesc despre bani. La şapte seara urma să întâlnesc, în parcul unde dormeam, familia de cortorari pe care o însoţeam. Puţin înainte de şapte, epuizată după o zi de „muncă” lungă, începută dimineaţa devreme, m-am grăbit să intru într-un internet café şi apoi la un supermarket să cum-păr mâncare pentru cina rece pe care urma s-o împărţim. Am ajuns la timp la întâlnirea cu familia de cortorari, dornică şi curioasă să le ascult poveştile. Însă ei erau chiar mai curioşi să asculte poveştile mele şi m-au salutat direct cu întrebarea pe care aveam s-o aud, de acum înainte, în fiecare seară: „Cât ai făcut azi?” (Sode kerdean aghe?). 15, le-am răspuns mândră. Le-am spus ade-vărul şi realitatea e că eram mulţumită de câştigul meu, era apropiat de suma pe care cortorarii din ţară m-au sfătuit s-o declar dacă cineva, la sfârşitul zilei, m-ar fi întrebat cât am câştigat; să spun suma asta chiar dacă aş fi câştigat mai mult.25 Următoarea întrebare a venit imediat: „Ai rămas cu 15?” (Ashilea tuqe 15?). Surprinsă de întrebare, am răspuns repede că da. Dar ei au continu-at să mă descoasă dacă am schimbat monezile în bancnote (Parudean les?). Nu am avut încotro şi a trebuit să le fac o listă detaliată a cheltuielilor, cu bani cheltuiţi pe mâncare, cafea, internet, telefoane. Surprinşi că la sfârşitul zilei, când se face socoteala finală, am rămas cu aşa de puţini bani, cortorarii cu care venisem în Italia m-au certat că arunc banii pe fereastră, după care au conchis necruţător că stilul meu de mână-spartă vine de la nepăsarea faţă de strânsul banilor. Jumătate în râs, jumătate în serios, mi-au amintit ce caut eu în Italia. Mă interesează mai mult, mi-au zis, să-i observ pe ei decât să fac bani.

25 Un cerşetor experimentat poate câştiga până la 100 de euro pe zi. Un începător câştigă de regulă în jur de 20 de euro pe zi. Toţi sunt curioşi în legătură cu sumele câştigate de ceilalţi la sfârşitul zilei. Însă toată lumea încearcă să ţină secret câştigul – unii cor-torari îl exagerează, ca să epateze, în timp ce alţii îl diminuează. Totalul câştigului pe care cineva îl comunică depinde de locul pe care acesta îl ocupă în reţeaua relaţiilor în raport cu cel care întreabă. În cazul meu, Tula, mama mea adoptivă de acasă, m-a în-văţat să mint că fac în jur de 20 de euro pe zi, sumă care nu este nici ruşinoasă pentru un începător, dar nici mare încât să stârnească invidia altora, încât să-mi ceară să le fac cinste.

305


Recunoscusem întotdeauna în faţa lor acest lucru, dar, credeam eu, reuşisem să-i fac să uite acest aspect.

Ceea ce m-a surprins cel mai tare pe durata şederii în Italia a fost compor-tamentul economic extrem de chibzuit al cortorarilor. În totală opoziţie cu sti-lul risipitor pe care-l abordează acasă, în Italia cortorarii strâng ban cu ban şi aceasta cu preţul ignorării totale a nevoilor primare – foame, somn, sănătate. În timp ce în ţară ideologia care afirmă că banii sunt din belşug (şi deci trebuie cheltuiţi) pare să domine viaţa socială a cortorarilor, în Italia banii sunt priviţi ca o marfă preţioasă şi rară care nu trebuie risipită, ci adunată cu grijă. Ni-mic din imaginea bogăţiei care străbate reprezentările despre străinătate (p-al thema) din poveştile de acasă ale cortorarilor nu poate fi regăsit în Italia. Para-disul mâncării şi al băuturii ieftine, cum apare străinătatea în poveştile pe care cortorarii le spun acasă, se materializează, odată ajuns aici, într-un spaţiu ale cărui resurse economice trebuie valorificate în procesul de producţie asiduă, în care consumul nu-şi mai găseşte loc.

Dacă în România cortorarii evaluează moral o persoană în funcţie de în-clinaţia acesteia de a cheltui bani (pe taxiuri, mâncare scumpă), altfel spus în funcţie de etalarea ostentativă a consumului, în Italia – spaţiul circumscris prin expresia k-al love („la produs”, „la făcut bani”) – ei aprecieaza abilitatea cuiva de a economisi.

Cortorarii cred că acest comportament de om strâns la pungă le este speci-fic, fiind un stil de viaţă care îi diferenţiază de alţi romi necortorari care cerşesc în străinătate. Este o ruşine mare pentru un cortorar să cheltuiască în străină-tate banii făcuţi din cerşit, cel care o face riscând eticheta de „lucru slab”. Şi, chiar dacă se întâmplă ca unii care stau mai mai mult timp în străinătate să trimită pachete pentru rudele de acasă, niciun ban nu este cheltuit pe aceste pachete, al căror conţinut este furnizat fie de organizaţii de caritate (în ceea ce priveşte alimentele), fie de spaţiile de depozitare a gunoaielor (pentru elec-tronice sau haine). Rareori dau bani pe mâncare, care este de obicei luată de la gunoaie, de la donatori sau din containerele cu produse expirate ale super-marketurilor. De ţigări fac rost cerând de la donatori.

Ca un argument în sprijinul comportamentului lor atât de chibzuit, cortora-rii aduc contraexemplul stilului cheltuitor al Rumungurilor.26 Aceştia sunt impli-caţi într-o formă diferită de mobilitate externă, ce presupune o durată mai lun-gă a călătoriei, dar banii îi fac tot din cerşit. Cu toate acestea, spre deosebire de cortorari, ei stau pe plaţuri (it. Campi nomadi) şi vin în ţară o dată–de două ori

26 Cortorarii desemnează prin termenul Rumunguri nu numai grupul de romi care tră-iesc în Băleni, cum am menţionat deja, ci şi aşa-zişii romi „asimilaţi” care trăiesc în Transilvania.


306

pe an. Cortorarii cred că viaţa comunitară pe care Rumungurii o duc pe plaţuri îi împiedică să strângă bani, întrucât cheltuiesc prea mult pe mese festive, jocuri de cărţi sau beţiile bărbaţilor. Întrucât toate aceste activităţi, de altfel comune şi la cortorari în satul lor, necesită bani, cortorarii evită în străinătate întâlnirile cu alţi cortorari, abţinându-se astfel de la ocazii care i-ar pune în situaţii nechibzu-ite de consum. Chiar şi legăturile de rudenie devin mai puţin importante când vine vorba despre economisirea banilor, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, când membrii aceleiaşi familii trebuie, în cazul în care nu au reuşit să facă rost de mâncare altfel, să contribuie cu o sumă egală de bani la mâncare.

Cum putem atunci explica contrastul dintre comportamentul axat pe eco-nomii drastice de afară şi cel de acasă, bazat mai degrabă pe redistribuţie şi împărţire în detrimentul acumulării?27 Care sunt forţele morale şi sociale pe care cortorarii le ataşează banilor şi ce concepţie asupra persoanei stă în spa-tele comportamentului lor faţă de bani?

Banii câştigaţi din cerşit într-o zi, mărunţişul de la donatori, desemnat de cortorari drept lei sau xurde („mic” şi, prin extensie, „mărunţiş”) are o viaţă scur-tă, fiind schimbat la sfârşitul zilei în bancnote. Bancnotele economisite şi păs-trate în afara oricărei sfere de circulaţie în străinătate sunt aduse în ţară, unde devin bani numărabili (love), circulând atât pe piaţă în general, cât şi pe piaţa locală matrimonială, ca „zestre”. Stewart (1994) arată că pentru romi banii nu reţin niciunul dintre atributele care le-au fost ataşate de antropologii angajaţi în critica capitalismului, precum amoralitate sau impersonalizare. Din contră, ba-nii funcţionează ca un catalizator pentru sociabilitate şi prin urmare nu au cum să fie impersonali. Apoi, cum se poate deja infera de aici, romii evaluează banii nu pentru potenţialul lor în logica acumulării, ci pentru virtuţile lor în circuitul bunurilor (Stewart 1994). Încercările individuale de acumulare de capital prin-tre ţiganii din Harangos (Stewart 1997a) sunt amendate de o comunitate care impune politic „egalitarianismul” şi care are o economie de tipul „împărţire im-pusă” (demand-sharing economy) (Woodborn 1982).

Similar cu ţiganii din Harangos, la care comportamentul centrat pe econo-misire poate fi întâlnit la nivelul gospodăriei ca o activitate specifică femeilor, cortorarii care cerşesc afară evită întâlnirile cu alţi cortorari pentru a se sus-trage prescripţiei de a împărţi, creându-şi astfel un context social în care pot scăpa de constrângerile comunitare.

Ceea ce Stewart identifică drept o formă de „sociabilitate” (1994) prin-tre bărbaţii ţigani din Harangos, bazată pe o ideologie care dă importanţă

27 Majoritatea studiilor despre romi accentuează faptul că această populaţie nu este pre-ocupată de acumularea de capital – Stewart 1994, 1997a; Blasco 1999; Engebrigtsen 2007; Kaprov 1982; Gropper 1975.

307


relaţiilor orizontale, din afara sferei de rudenie, în detrimentul relaţiilor ver-ticale, de descendenţă (1997a), printre oameni care „trăiesc în prezent şi îşi ignoră genealogia” (Day– Papataxiarchis–Stewart 1999) poate fi întâlnit şi la cortorari, însă urmând principii diferite de punere în scenă. Romii studiaţi de Stewart în Ungaria practică o „sociabilitate” dezinteresată, doar pentru cele-brarea prezentului. Totuşi, printre cortorari, aproape toate momentele de „so-ciabilitate” care pot fi puse în practică doar cu bani sunt menite să creeze legă-turi de rudenie acolo unde nu există sau unde distanţa de sânge este mare,28 fiind deci departe de a fi „dezinteresate”. Aşa-zisa „sociabilitate” cimentează relaţii între oameni care împart legături de sânge îndepărtate – dar nu la în-tâmplare. Cortorarii oferă mâncare şi băutură cuscrilor („generozitatea” către socrii fiului este rară, ea apare la familii angajate în schimburi de fete sau, mai bine spus, părinţii unei fete întotdeauna oferă daruri cuscrilor), considerând că prin acest act vor „cumpăra” un tratament mai bun pentru fetele lor.

Nu este ruşine să ceri de la rude apropiate. O fată măritată care locuieşte cu socrii şi îşi vizitează părinţii biologici poate să ceară de la ei, fără ocolişuri, mâncare, haine sau bani. Chiar dacă părinţii se plâng uneori că trebuie să dea, actul este văzut ca o „obligaţie a sângelui”. Diferenţa se face între calitatea bu-nurilor oferite. Dacă aceeaşi fată măritată trece pe la părinţi şi îi este foame, i se va oferi ceea ce se găseşte, la momentul respectiv, prin casă. Ea va fi tratată ca un membru al familiei, spre deosebire de socrii fetei sau de rudele mai înde-părtate, care vor fi trataţi ca oaspeţi, cu bunătăţi scumpe. O masă pentru cus-cri, socrii fetei, costă o mulţime de bani, pentru că lor trebuie să li se ofere cea mai bună şi mai scumpă mâncare. Deşi aceste rude îndepărtate29 (rude prin alianţă) vor refuza în primul moment ceea ce li se oferă din mândrie (accen-tuând faptul ca şi ei au bunătăţi acasă şi nu au venit cu scopul să ceară ceva), vor sfârşi acceptând totul, consimţind la comensualitatea cu cuscrii. Faptul de a mânca şi de a bea împreună, în acest caz, creează rudenie, un tip de rudenie care nu se bazează pe sânge. Pentru că orice cortorar consideră moralmente valabil doar un cortorar cu care este legat prin legături de sânge apropiate, rudenia trebuie tot timpul negociată şi reinterpretată. Mâncarea devine astfel similară sângelui, o altfel de substanţă care poate să intre în procesul de con-stituire a rudeniei.30 Creând legături de rudenie cu cuscrii, cortorarii aşteaptă ca aceştia să adopte un „comportament altruist” (Fortes 1949) faţă de nurori, similar cu cel pe care îl au rudele de sânge.

28 Practicile şi reprezentările cortorarilor despre rudenie au la baza paradigma sângelui.29 Din punctul de vedere al legăturilor de sânge.30 Pentru o discuţie detaliată asupra construcţiei culturale a rudeniei, vezi Carsten

2000.


308

Dacă practica cerşitului în grupuri mici de persoane înrudite prin sânge este un mod de a evita cererile de generozitate venite de la alţi cortorari, a nu schimba valuta în lei este o altă strategie de a economisi. Banii câştigaţi afară nu sunt risipiţi pe consumul zilnic din familie. Toţi amână cât se poate de mult să schimbe euro în lei. În România, la fel ca în Italia, când cineva dispune de euro, va spune că nu are bani de mâncare. Mi s-a întâmplat de multe ori să mi se ceară bani împrumut pentru un pachet de ţigări de către oameni care-şi flu-turau în faţa mea, ca o scuză, portofelul plin de bancnote mari de euro. Deţine-rea de valută este o formă de a economisi. Banii câştigaţi din vânzarea cazane-lor de cupru nu pot fi economisiţi, pentru că vânzarea acestor obiecte se face în văzul tuturor. Când un cortorar vinde un cazan în Băleni, vecinii, cuscrii, toţi aşteaptă să li se facă cinste. În felul acesta, niciun leu câştigat, indiferent de sumă, nu poate fi economisit, ci intră în circuitul consumului imediat.

Fie că sunt investiţi în mese îmbelşugate cu cuscrii, pentru a asigura un trai cât mai bun pentru fiică, fie că sunt economisiţi pentru a face „zestre” fiicei, pentru a ridica o casă pentru băiat sau pentru alte aranjamante mari-tale, banii câştigaţi din cerşit urmează să fie cheltuiţi cu un singur scop: pen-tru copii. Chiar dacă un străin care ar sosi accidental la un ospăţ cortorăresc l-ar vedea ca pe o risipă nechibzuită de bunătăţi, evaluându-l, în consecinţă, ca pe un comportament economic iraţional, acest comportament este de fapt o practică socială care asigură reproducerea familiei. Sau, spus mai simplu, cum o face maneaua: „ […] Oi munci cât oi putea / Oi munci sau oi cerşi / Nu-mai pentru ai mei copii” (Taraf de Metropulitana „Francia-Italia”).

În afară de aceste practici de încapsulare a banilor în rudenie, care astfel nu mai poate fi separată de domeniul economiei, banii reprezintă şi o unitate de măsură a conduitei din prezent a unei persoane. Suma de bani pe care ci-neva o strânge în străinătate devine o referinţă standard în evaluarea abilită-ţilor şi a cunoaşterii necesare pentru cerşit (manglimos), o practică economică pe care unii au atribuit-o ţiganilor, ca fiind importantă în diferenţierea de gadjii (vezi, de ex., Piasere 1987).

Concluzii

Am încercat să arăt, de-a lungul acestui articol, cum o activitate economi-că, cerşitul, pe care oamenii o privesc de obicei ca pe o activitate ruşinoasă, este practicată de cortorari fără a le prejudicia respectul social. Acest lucru este posibil în măsura în care categoria de persoană la cortorari este bazată pe evaluarea morală a comportamentului relaţional al individului în legătură

309


cu categoriile negociabile şi resemantizate ale vârstei, genului şi rudeniei, în propriul context cultural.

În viaţa de zi cu zi, cortorarii urmăresc să dobândească „onoare” şi să evite „ruşinea”. Însă „ruşinea” este un concept relaţional care operează doar în inte-riorul graniţelor grupului şi în legătură cu categoriile de rudenie, vârstă şi gen. Ceea ce este considerat de către outsideri a fi specific „culturii ţigăneşti”, anu-me portul şi meşteşugul cuprului, nu sunt elemente culturale fixe sau date, ci mai degrabă categorii difuze care-şi găsesc sensul în practica socială.

Cortorarii sunt conştienţi de percepţia negativă a cerşitului printre ne-romi şi nu îl menţionează deloc ca o practică specifică în discursul despre identitatea colectivă, elaborat pentru outsideri. Însă cerşitul, ca activitate care necesită cunoaştere şi abilităţi speciale, ocupă o poziţie centrală în eco-nomia lor, iar rezultatele lui, departe de a fi considerate amorale, asigură în fapt reproducerea familiei. Aşadar motivaţiile care determină acumularea bogăţiei pot fi găsite în proiecţiile de viitor ale maturilor. De exemplu, se cre-de că consumul ostentativ sub formă de mese festive oferite cuscrilor asigu-ră un trai mai bun pentru fiicele care trăiesc în gospodăria soţului împreună cu socrii lor. În acelaşi fel, investirea în „zestrea” plătită cuscrilor sau în casa făloasă ridicată pentru fiu sunt manifestări evidente de investiţie materială în copii.

Bibliografie

BERTA, Peter2007 Ethnicisation of Value – The Value of Ethnicity. The Prestige-item Eco-

nomy as a Performance of Ethnic Identity among the Gabors of Transyl-vania (Rumania). Romani Studies 5. 17 (1).

BLOCH, Maurice1971 The Moral and Tactical Meaning of Kinship Terms. Man 6. (1) 79–87.CARSTEN, Janet (ed.)2000 Cultures of Relatedness: New Approaches to the Study of Kinship. Univer-

sity Press, Cambridge.CHELCEA, Ion 1944 Ţiganii din România. Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti.DAY, Sophie – PAPATAXIARCHIS, Akis – STEWART, Michael 1999 Consider the Lilies of the Field. In: DAY, Sophie – PAPATAXIARCHIS, Akis

– STEWART, Michael (eds.) Lilies of the Field. Marginal People Who Live for the Moment. Westview Press, Colorado.


310

ENGEBRIGSTEN, Ada I.2007 Exploring Gypsiness: Power, Exchange and Interdependence in a Transylva-

nian Village. Berghahn Books, New York-Oxford.FORTES, M. 1949 The Web of Kinship among the Tallensi. The Second Part of an Analysis of

the Social Structure of a Trans-Volta Tribe. Oxford University Press, London–NewYork–Toronto.

GAY Y BLASCO, Paloma 1999 Gypsies in Madrid. Sex, Gender and the Performance of Identity. Berg,

Oxford–New York.GOODY, Jack1973 Bridewealth and Dowry in Africa and Eurasia. In: GOODY, J – TAMBIAH,

Stanley J.: Bridewealth and Dowry. Cambridge University Press, London. 1976 Production and Reproduction: A Comparative Study of the Domestic

Domain. Cambridge University Press, Cambridge.GRILL, Jan2010 Dzal opre andre Anglicko („To go up to England”). From asylum seekers to

EU labour migrants: the case of East-Slovakian Roma. Paper presented at „Romany nobilities in Europe: Multidisciplinary perspectives” interna-tional conference, Refugee Studies Centre, University of Oxford, 14–15 January .

GROPPER, Rena C.1975 Gypsies in the City. Culture Patterns and Survival. The Darwin Press,

Princeton-New Jersey.HAŞDEU, Iulia2008 Corps et vetements des femmes roms en Roumanie. Un regard anthropo-

logique. Etudes Tsiganes. (33–34) (Etre une femme dans le monde tsigane) 100–117.

2008 Imagining the Gypsy Woman: Representations of Roma in a Romanian Museum. In: BLASCO, Paloma Gay – IORDANOVA, Dina (eds): The Roma Imagined: Representation, Agency and Effect. Special Issue of Third Text: Critical perspectives on Contemporary Art and Culture 22. (1)

HOBSBAWM, Eric1983 Introduction: Inventing Traditions. In: HOBSBAWM, Eric J. – RANGER,

Terence (eds): The Invention of Tradition. Cambridge University Press, Cambridge.

IANCU, Bogdan – TESĂR, Cătălina 2008 The Historical Role of Politics in the Constitution of the Present Romani-

an Market of Peasant Artifacts. Martor. (13) (Artcraft Market).

311


KAPROV, Miriam. L. 1982 Resisting Respectability: Gypsies in Saragossa. Urban Anthropology 11.

(3–4) 399–431.MAUSS, Marcel 1934 Les techniques du corps. Ediţie electronică realizată de Jean-Marie Tremblay.MIHĂILESCU, Vintilă – HEDEŞAN, Otilia2006 The Making of the Peasant in Romanian Ethnology. Martor. (11) (Mu-

seums and Societies.) 187–2003.OKELY, Judith1983 The Traveller – Gypsies. Cambridge University Press. Cambridge–New

York–Melbourne.OLIVERA, Martin2007 Romanes ou l’integration traditionnelle des Gabori de Transylvanie. Teză de

doctorat susţinută la Universite Paris X – Nanterre.PIASERE, Leonardo 1987 In search of new niches: the productive organization of the peripatetic

Xoraxane in Italy. In: RAO, Aparna (ed.): The Other Nomads. Peripatetic minorities in cross-cultural perspective. Ed. Böhlau, Cologne, 111–133.

SIGONA, Nando (ed.)2008 The „Latest” Public Enemy: Romanian Roma in Italy. The Case Studies of

Milan, Bologna, Rome and Naples. OsservAzione, draft final report.STEWART, Michael1994 La Passion de l’argent. Les ambiguités de la circulation monétaire chez

les Tsiganes Hongrois. Terrain. (23)1997a The Time of the Gypsies. Westview Press, Colorado.1997b The puzzle of Roma persistence: group identity without a nation. In:

ACTON, Thoms – MUNDY, G. (eds): Romani Culture and Gypsy Identity. University of Hertfordshire Press, 82–96.

TESĂR, Cătălina2011 Becoming rom (male), becoming romni (female) among Tent-Dwellers Roma.

En-gendering bodies: sex, hormones and procreation. Forthcoming in Ro-mani Studies.

TAUBER, Elisabeth2008 „Do you remember the time we went begging and selling?”. The Ethno-

graphy of Transformations in Female Economic Activities and its Narra-tive in the Context of Memory and Respect among the Sinti in North Ita-ly. In: JACOBS, Fabian – RIES, Johannes (eds.): Roma/Zigeunerkulturen in neuen Perspektiven. Romani/Gypsy Cultures in New Perspectives. Leipziger Universitatsverlag GmbH, 155–176.


312

WACQUANT, Loic J.D2005 Body&Soul: Notebooks of an Apprentice Boxer. University Press, New York–

Oxford.WEINER, Annette B. 1992 Inalienable Possessions. The paradox of Keeping-While-Giving. University of

California Press, Barkeley–Los Angeles–Oxford. WOODBURN, James.1982 Egalitarian Societies. Man. 17–3. 431–451.

313

etnicitate şi strategii economice într-un sat din transilvania

SZABó Á. Töhötöm

de la resursele locale la cele externe: etnicitate şi strategii economice într-un sat din transilvania

Introducere

Relaţiile în general, şi în special relaţiile economice dintre diferitele gru-puri etnice au fost studiate de către cercetători de ani de zile. În baza litera-turii de specialitate care s-a adunat în urma acestor cercetări se poate for-mula, printre altele, prezumţia conform căreia există aşa-numite economii ale etnicităţii (Eriksen 2005). Potrivit lui Thomas Hylland Eriksen, „fără în-doială, etnicitatea comportă şi o importantă dimensiune economică”, ce se întinde „de la diferenţierea ocupaţională din cadrul societăţilor multietnice şi de la iniţiativa economică din cadrul reţelelor etnice până la economiile transnaţionale care leagă membrii aceluiaşi grup etnic răspândiţi în diferite ţări, la formele de subzistenţă indigene din cadrul economiilor capitaliste şi la diferitele formele ale ierarhiei etnice, formale sau informale” (Eriksen 2005: 363).

În acest context, în calitatea noastră de etnologi europeni – sau est-europeni – care cercetează şi trăiesc în mijlocul unor societăţi multietnice, avem şansa deosebită să punem problema economiilor etnice şi a relaţi-ilor economice dintre diferite grupuri etnice, cu toate că, în ultimii ani, subiectul economiilor etnice şi al nişelor etnice a fost studiat mai degrabă în cadrul de referinţă al grupurilor de imigranţi (Dana 2007). În contextul est-european – pe lângă studiile care analizează fenomenele specifice ini-ţiativelor economice cu caracter etnic, asociate cu migraţia, care au apărut însă, oricum, doar în ultimii ani (vezi Nyíri 2005, 2007) –, cercetătorii s-au ocupat îndeosebi cu relaţiile dintre grupurile de etnie romă şi cele de alte


314

etnii,1 care reprezintă un subiect de primă importanţă pentru etnologie şi antropologie.2 Punctul de plecare al cercetărilor de acest fel constă în presupoziţia potrivit căreia ar exista două sfere economice diferite, cea a strategiilor economice specifice romilor şi cea a strategiilor economice ale celorlalte etnii, care trebuie însă privite ca fiind complementare (cf. Oláh 1996, Prónai 2000, Stewart 1994: 23–25 şi 131–137, Szuhay 1999: 53–61). Pornind de la această idee, în studiul prezent voi analiza strategiile econo-mice a două astfel de grupuri, romii sau ţiganii,3 respectiv maghiarii dintr-un sat transilvănean (din Secuime), urmărind să ofer un răspuns la între-barea dacă aceste sfere economice sunt, într-adevăr, atât de diferite încât trebuie asociate cu unul dintre cele două grupuri etnice sau dacă există schimburi nu numai la nivelul bunurilor – care reprezintă una dintre latu-rile relaţiilor de complementaritate –, ci şi la nivelul producţiei, prin faptul că diferitele grupuri adoptă reciproc strategiile celuilalt, ceea ce conduce, într-o oarecare măsură, şi la anumite modificări în privinţa identităţilor etnice (cf. Haaland 1969). Pe lângă lucrările menţionate mai sus şi literatu-ra de specialitate referitoare la economiile etnice, mă voi referi, în termeni generali, şi la anumite rezultate ale antropologiei economice, care descriu strategiile urmărite de comunităţile ţărăneşti (Cancian 1989, Redfield 1960), respectiv relaţiile în curs de schimbare între acestea şi mediul lor natural în general în Europa (Cole 1969, 1972, Cole–Wolf 1999) şi în special în Bazinul Carpatic (Balogh 1972, Gunda 1966, Hegyi 1978). În sfârşit, pen-tru a oferi un punct de vedere cât mai adecvat asupra problemei, voi folosi şi teoria nişelor elaborată de Barth (Barth 1956). Prin intermediul acestui model explicativ multicauzal, încerc să evit acele explicaţii unilaterale care evidenţiază un singur fenomen şi, implicit, exclud relaţiile complexe dintre diferite cauze. Ca atare, în propria mea abordare voi încerca să recurg la puncte de vedere multiple şi la o argumentare multifactorială potrivit căre-ia strategiile economice date sunt modelate de mediul natural, de relaţiile de proprietate, de posibilitatea de acces la resursele interne şi la cele exter-

1 Etnografii maghiari au studiat şi relaţiile economice dintre alte grupuri etnice, mai ales în regiunile multietnice din Ungaria, în contextul cărora au cercetat îndeosebi aspectele etnice ale diviziunii muncii între nemţi, slovaci, ruteni şi maghiari (Csoma 1992, Paládi-Kovács 2003).

2 Studiile lui Michael Stewart sunt bine-cunoscute în rândul cercetătorilor din dome-niul ştiinţelor sociale (Stewart 1994, 1997), iar mai recent Ada Engebrigtsen a publicat un întreg volum despre o comunitate de romi din Transilvania (Engebrigtsen 2007).

3 Grupul cu pricina aparţine de ramura etnică a ţiganilor maghiari (cf. Stewart 1997: 10–11). Limba maternă a acestora este maghiara şi nu folosesc niciun port specific, astfel încât menţinerea graniţelor etnice de către localnici se bazează uneori numai pe cunoaşterea locală.

315


ne, precum şi de practicile locale. Economia concepută ca proces reprezin-tă, în opinia mea, o strategie de adaptare – şi aici nu mă refer numai la stra-tegiile economice ale romilor – în contextul căreia unităţile economice (în cazul nostru gospodăriile) care îşi desfăşoară activităţile de subzistenţă, în timp ce îşi satisfac nevoile, caută modalitatea optimă de adaptare la mediul natural şi social, cu scopul de a aduna cât mai multe resurse posibil. Or, pentru a formula o ipoteză, se pare că grupurile de etnie romă care trăiesc în mijlocul unor grupuri de altă etnie sunt obligate de cele mai multe ori să manifeste mai multă ingeniozitate şi f lexibilitate în acest proces, fiindcă, de regulă, au numai un acces limitat la mediul natural, iar în ceea ce pri-veşte exploatarea mediului social, sunt obligate să se confrunte cu relaţiile de putere locale dezavantajoase pentru ei şi cu prejudecăţile care fac parte din practicile locale.

Satul, mediul natural şi cel social

Satul despre care voi vorbi în cele ce urmează este o mică localitate din partea de vest a Secuimii, cu o populaţie de aproximativ o mie de locuitori: 50% maghiari (secui) şi 50% ţigani, care însă, desigur, nu apar ca atare în da-tele statistice oficiale. Fără a susţine exclusivitatea sau prioritatea factorilor ecologici sau a celor naturali4 – în conştiinţa faptului că natura nu reprezintă factorul unic, nici cel primordial care impune caracteristicile structurale ale unei anumite culturi şi că trebuie să luăm în considerare şi alţi factori, prin-tre care istoria, respectiv difuzarea şi evoluţia internă a culturii (Sárkány 2000, Steward 2006) –, aş dori să descriu sumar mediul natural al satului respectiv, pentru a oferi o imagine mai detaliată despre această comunitate şi despre condiţiile de viaţă ale membrilor ei. Situat într-o vale străbătută dinspre nord-est spre sud-vest de un mic râu, satul este înconjurat de dealuri de înălţime medie, acoperite în mare parte de păduri şi de păşuni, precum şi de câteva livezi şi terenuri arabile. O parte din mediul natural al satului este prielnic activităţilor umane, cealaltă parte rămâne un colţ de natură neatinsă de om sau accesibilă ca resursă doar silviculturii. Partea din stânga a văii, mai ferită de soare, unde zăpada se topeşte mai greu, este fragmentată

4 John Cole şi Eric Wolf au arătat într-un studiu referitor la comunităţile italiană şi tirole-ză dintr-o vale alpină faptul că strategiile economice diferite ale celor două comunităţi pot fi percepute ca modalităţi diferite de adaptare la acelaşi sistem ecologic (Cole–Wolf 1999).


316

de numeroase pâraie tributare râului. Pe această coastă mai abruptă acti-vităţile agricole sunt îngreunate de condiţiile naturale, ceea ce se reflectă şi în faptul că despădurirea menită să asigure pământ arabil s-a concentrat mai degrabă asupra celeilalte părţi din vale, lăsând aici hotarul pădurii mai aproape de sat. Cu toate că, la rândul ei, nu este foarte prielnică desfăşurării activităţilor agricole, partea din dreapta a văii oferă condiţii mai bune pentru cultivarea plantelor, dar nu într-o măsură suficientă specializării. Totuşi, aici există şi dealuri aproape complet despădurite, chiar dacă părţile din vârf pot fi folosite numai ca păşune din cauza scăderii intervenţiei umane din ultima perioadă. Luând în considerare toate acestea, am putea conchide că circum-stanţele nu sunt tocmai favorabile pentru activităţile agrare şi, într-adevăr, activităţile de acest tip – chiar dacă au alcătuit întotdeauna o parte impor-tantă din viaţa oamenilor – nu au făcut posibilă niciodată acumularea. Po-trivit datelor istorice, localnicii au practicat întotdeauna anumite forme ale agriculturii mixte (Molnár 2009), de vreme ce nici mediul natural descris în cele de mai sus, nici condiţiile umane şi regionale (lipsa pieţelor de desfacere pentru produsele agricole şi a liniilor de transport) nu au făcut posibilă spe-cializarea. În consecinţă, în urma apariţiei pieţelor,5 localnicii au fost prinşi între economia autarhică a gospodăriei rurale şi pieţele îndepărtate la care doar unii dintre ei au putut ajunge.

Astfel, pentru a simplifica oarecum situaţia complexă a ţăranilor, voi ca-racteriza comunitatea drept una de tip postţărănesc, fiindcă, deşi structura şi tradiţiile agrare exercită o influenţă determinantă asupra modului de viaţă al localnicilor, în acelaşi timp această tradiţie a început să piardă încet, dar sigur din putere, de vreme ce din ce în ce mai mulţi localnici – chiar şi cei de etnie maghiară, care formează în mod tradiţional o comunitate ţărănească – îmbină activităţile agrare cu cele de alte tipuri, cu o apropiere marcată de segmentul activităţilor non-agrare. Nici comunitatea romilor (care, de fapt, nu constitu-ie o singură comunitate) nu poate fi considerată una ţărănească, chiar dacă există familii de romi care desfăşoară activităţi de acest tip. Din aceste motive, pentru a oferi o descriere cât mai precisă despre această comunitate şi despre strategiile de subzistenţă ale membrilor, trebuie să ne referim la activităţile şi la strategiile economice asociate cu grupurile etnice respective, cu relaţiile pe care le au cu resursele interne (spre exemplu, mediul natural, proprietatea de pământ, poziţia din cadrul comunităţii locale) şi cu cele externe (poziţia

5 Potrivit istoricilor, fenomenul datează din perioada emancipării şerbilor cu ocazia Re-voluţiei din 1848–1849. Pe lângă emanciparea acestora, alţi factori decisivi au constat în comercializarea pământului, apariţia muncii plătite şi a economiei bazate pe bani. Printre alţi istorici, şi Egyed Ákos subliniază importanţa rolului jucat de piaţă ca factor determinant în stratificarea gospodăriilor ţărăneşti (Egyed 1981: 204–226).

317


ocupată pe piaţă, bunurile care pot fi oferite spre vânzare, legăturile formale şi cele informale), precum şi cu delimitările dintre şi din interiorul grupurilor.

Am vorbit anterior despre tradiţiile asociate cu strategiile economice loca-le, pe care trebuie să le cunoaştem şi să le înţelegem pentru a putea analiza situaţia prezentă, precum şi procesele economice şi relaţiile dintre grupurile locale. Dacă începem această analiză cu o examinare a modului în care oa-menii obişnuiau să îşi câştige existenţa sau, ca să spunem aşa, a diviziunii tradiţionale a muncii, ce poate fi reconstituit cu uşurinţă pe baza amintirilor localnicilor legate de începutul secolului XX, şi socotind satul un singur ca-dru economic unitar, activităţile economice locale ar putea fi împărţite, în linii mari, pe două categorii. Maghiarii erau ţărani, în majoritate mici proprietari, iar activităţile complementare erau asigurate de romi. Mijloacele de producţie aparţineau, în cea mai mare parte, maghiarilor, ei fiind proprietarii pământu-rilor arabile, ai păşunilor şi ai pădurii6 – care reprezintă resursele principa-le –, iar romii erau muncitori zilieri pe micile proprietăţi ale maghiarilor şi/sau adunau plante spre vânzare, respectiv, prin intermediul unui meşteşug spe-cial, confecţionau diferite obiecte din răchită şi papură adunate de pe malul râului. Aceste obiecte (coşuri, preşuri de şters picioarele etc.) confecţionate de romi erau vândute ţăranilor locali, tradiţie care contribuia, pe lângă relaţiile de muncă, la formarea unor legături între grupuri multiple şi complementare, dar, cu toate acestea, de tip vertical (cf. Wolf 2001: 179–181). De-a lungul isto-riei, strategiile economice ale maghiarilor – cu excepţia elitei locale, din rân-dul căreia făceau parte, spre exemplu, notarul, directorul de şcoală şi preotul – erau bazate aproape în totalitate pe mediul natural,7 în timp ce activităţile economice ale romilor, parţial dependente de activităţile desfăşurate de ma-ghiari şi parţial oarecum independente (cf. Okely 1983: 51–65), erau bazate, pe de o parte, pe populaţia aşezată în această regiune, pe de altă parte, pe mediul natural. În urma colectivizării şi a modernizării socialiste aceşti vectori au fost modificaţi, pământurile au fost luate cu forţa, iar resursele, centrali-zate şi controlate, în ansamblul lor, de partidul comunist, localnicii fiind obli-gaţi să devină membri în cooperativele aşa-zis voluntare, ceea ce a condus la

6 Michael Stewart descrie, în baza operei celebre a lui Edit Fél şi Tamás Hofer, atitudinile ţărăneşti faţă de proprietatea de pământ ca bază simbolică a comunităţii şi concepţia ţărănească referitoare la independenţă ca strâns asociată cu gospodăria autarhică (Fél–Hofer 1969: 40–42, 56–58, Stewart 1997: 117–123).

7 Nu avem spaţiul necesar pentru a intra în problematica migraţiei, însă merită menţio-nat faptul că lipsa de resurse a reprezentat factorul determinant în apariţia fenomenu-lui respectiv, iar înainte de preluarea puterii de către comunişti, asumarea statutului de servitor casnic la Bucureşti sau în oraşele săseşti mai apropiate a reprezentat o strategie deosebit de răspândită.


318

conturarea unor categorii noi: a migranţilor, a muncitorilor ţărani şi a munci-torilor din cooperativă (cf. Verdery 1983), ultima categorie fiind compusă atât din maghiari, cât şi din romi. În ceea ce priveşte relaţiile cu mediul natural şi influenţa puterii locale, s-ar putea spune că localnicii au fost izolaţi, într-un anumit sens, de mediul de existenţă, în măsura în care nu mai erau proprie-tari, iar relaţiile de putere au fost modificate în acord cu dorinţele partidului comunist. În acelaşi timp, a fost formată o cooperativă pentru împletirea coşu-rilor, care a asigurat un mod de trai pentru unele familii de romi şi a contribuit la ştergerea graniţelor etnice la anumite niveluri şi în anumite sensuri. În mod evident, din punct de vedere etnic aceste schimbări nu au condus la răsturna-rea relaţiilor de putere locale, dat fiind faptul că organizaţia locală a partidului a fost condusă de maghiari (astfel încât sursa puterii acestora nu mai era în sfera economică, ci la nivelul puterii politico-administrative a partidului), dar au creat, cu toate acestea, unele modalităţi de mobilitate verticală pentru ro-mii care împleteau coşuri.

Situaţia actuală din domeniul activităţilor economice este influenţată de strategiile anterioare bine diferenţiate, de procesele care au avut loc în peri-oada socialistă şi de schimbările aduse de reprivatizare, care au contribuit, într-un anumit sens, la renaşterea micilor proprietăţi ţărăneşti şi, prin urmare, la reformularea relaţiilor asimetrice dintre maghiari şi romi pentru anumite grupuri ale căror surse de putere au devenit, din nou, relaţiile economice lo-cale. În sfârşit, situaţia actuală este influenţată şi de relaţiile localnicilor cu mediul natural. Pământul arabil al satului este împărţit în parcele mici (ceea ce reprezintă o moştenire din perioada pre-socialistă), calitatea solului este relativ slabă, iar legăturile cu piaţa agrară sunt, în mod tradiţional, limitate. Această limitare este agravată şi de alţi factori. Aşa cum am mai menţionat, satul este situat la poalele unor dealuri acoperite de păduri ce reprezintă habi-tatul multor animale care afectează producţia agricolă în diferite feluri, printre care, îndeosebi, producţia de porumb, cea mai importantă plantă cultivată, precum şi producţia de cartofi şi de diferite grâne. Înainte de strângerea re-coltei, în timpul nopţii, animalele (mistreţul, cerbul şi uneori ursul) coboară în sat, astfel încât micului proprietar îi rămân trei opţiuni: să încerce să alunge animalele prin diferite metode, să culeagă recolta încă necoaptă sau să lase lucrurile în voia sorţii. Respectiv, ca soluţie finală, poate să se şi lase de agri-cultură. Aşadar, nu numai că solul este de calitate slabă, dar recolta destul de săracă este ameninţată şi de animale. Nu în ultimul rând, valea este strâmtă, astfel încât suprafeţele acoperite de pământ aluvionar care ar permite specia-lizarea agriculturii şi recolte mai bogate sunt restrânse. În consecinţă, aşa cum atestă şi scăderea demografică din cauza industrializării, pământul şi-a pier-dut treptat nu numai valoarea simbolică, ci şi semnificaţia economică pentru

319


unele categorii de ţărani (Verdery 2003: 204–209, Wegren 2006: 533–534). Din cauza poziţiei slabe ocupate pe piaţă, agricultura permite acumularea în-tr-o măsură limitată, astfel încât cel care urmăreşte să economisească bani este obligat să îşi dezvolte relaţiile externe şi să se angajeze în diferite activităţi. Una dintre strategiile cele mai răspândite constă în ocuparea unui loc de mun-că plătit, conducerea gospodăriilor de diferite mărimi (în vederea acumulării de rezerve alimentare fără costuri suplimentare, în măsura în care, potrivit vechii mentalităţi ţărăneşti, localnicii nu îşi consideră munca investită drept o cheltuială) şi realizarea unor afaceri mărunte (comerţul cu animale, prestarea de servicii agricole, strângerea de lemne şi de alte materiale necesare, spre exemplu, pentru împletirea de coşuri).

Modificări şi mutaţii în domeniul activităţilor determinate local

Literatura de specialitate din domeniul antropologiei descrie mai multe cazuri bine-cunoscute ale coexistenţei unor grupuri etnice care trăiesc în re-laţii de vecinătate, dar urmează strategii diferite de adaptare la acelaşi spaţiu şi folosesc resurse de diferite feluri, astfel încât se diferenţiază şi în privinţa strategiilor economice la care recurg. Unul dintre aceste studii îi aparţine lui Fredrik Barth şi se ocupă de localnicii din Valea Swat din nordul Pakistanului, al căror „mediu total” şi „relaţii stabilite cu resursele şi cu competitorii” con-stituie anumite nişe economice (Barth 1956: 1079). Aşa cum se cunoaşte din operele ulterioare ale lui Barth, graniţele etnice bazate pe mediul natural şi fundamentate în mod economic nu sunt impenetrabile (Barth 1969) sau, în formularea lui Eriksen, „nu am putut descoperi o legătură directă între acti-vitatea economică şi apartenenţa etnică” (Eriksen 2005: 356). Acelaşi lucru îl atestă şi exemplul triburilor Fur şi Baggara, o populaţie sedentară şi una nomadă din vestul Darfurului: membrii tribului Fur care doreau să îşi păstreze capitalul (ce putea fi acumulat sub formă de vite) au început să se apropie de modul de viaţă nomad, devenind, într-un anumit sens, membri ai tribului Baggara (Haaland 1969). De asemenea, în cazul populaţiei Saami din nordul Norvegiei, modul de viaţă pastoral şi creşterea renilor a devenit activitatea simbolică a tribului, cu toate că azi numai o mică parte dintre aceştia se mai ocupă de creşterea renilor şi există şi alte modalităţi de exprimare a identităţii Saami (Eriksen 2005: 364–366). Drept concluzie, trebuie să reţinem că relaţia dintre mediul natural, activităţile economice şi identităţile etnice diferă de la o situaţie la alta, astfel încât, în unele cazuri, mutaţiile din domeniul activităţilor


320

economice conduc la schimbări etnice, în timp ce în altele identitatea etnică este independentă de activităţile economice fundamentate pe mediul natu-ral; „cu alte cuvinte, schimbarea în domeniul activităţilor economice poate fi urmată şi de modificarea identităţii etnice, dar nu este tocmai necesar să se întâmple astfel” (Eriksen 2005: 356).

Cazul comunităţii pe care o descriem este cel puţin la fel de complicat pre-cum exemplele citate. În cadrul comunităţii, poziţia socială a fiecărui membru este definită de un ansamblu al cunoştinţelor locale care include problemele legate de origine (spre exemplu, familii „bune” şi familii „rele”, ceea ce nu trimi-te, cu necesitate, la apartenenţa etnică şi nici măcar la avere, ci mai degrabă la modul în care familiile respective se raportează la principalele reguli soci-ale), clasificarea etnică, capitalul acumulat şi strategiile economice urmărite (inclusiv relaţiile cu mediul). Cu toate acestea, în opinia localnicilor, bazată pe o experienţă îndelungată a coexistenţei, există două sfere ale strategiilor etnice şi ale modurilor de viaţă, pe care aceştia le asociază cu două grupuri et-nice diferite. În această perspectivă, pe de o parte, strategiile maghiarilor sunt bazate pe proprietatea de pământ şi pe modelul de viaţă ţărănesc, asociat cu munca fizică grea, economisirea de bani, gândirea pe termen lung şi căutarea siguranţei. Pe de altă parte, strategiile romilor sunt asociate, în mod tradiţio-nal, cu reprezentări legate de viaţa uşoară, lipsa de proprietate – care scuteşte şi de munca grea –, lipsa de responsabilităţi, perioadele de muncă alternate cu perioadele de colectare de plante şi gândirea pe termen scurt (cf. Stewart 1997). Potrivit unui bătrân de etnie romă, care spunea că „vara mi-ar plăcea să fiu ţigan, pentru că ei nu trebuie să muncească, iarna însă ar fi mai bine să fiu maghiar, fiindcă ei au mereu câte ceva de mâncare în cămară sau în pivniţă”, diferenţele dintre cele două etnii se resimt, pe de o parte, în domeniul atitudinilor faţă de muncă, în care libertatea şi flexibilitatea reprezintă valorile centrale ale vieţii romilor (Okely 1983: 57, Stewart 1997), iar pe de altă parte, în calitatea (materială) a vieţii, adică acele tipare ale consumului care ar putea fi asociate cu modul de viaţă maghiar ca valorile centrale ale acestuia. Din cauza schimbărilor din trecutul apropiat şi a celor recente, această perspec-tivă nu mai este valabilă, fapt ce ar putea fi considerat drept o diferenţă între tipare şi practici. Aşa cum am menţionat mai sus, grupul romilor nu poate fi considerat, de fapt, un singur grup, aşa cum nici grupul maghiarilor nu poate fi privit astfel, chiar dacă există un important domeniu în cadrul cunoaşterii locale referitor la originile diferiţilor indivizi, iar localnicii încearcă să menţi-nă graniţele etnice existente. Cu toate acestea, la nivelul strategiilor econo-mice au survenit anumite contaminări reciproce şi majoritatea activităţilor economice nu mai pot fi considerate ca fiind asociate în exclusivitate cu un singur grup etnic, din moment ce există familii de romi care muncesc din greu,

321


acumulează capital şi, în consecinţă, îşi pot permite aşa-zisul mod maghiar de consum al bunurilor materiale, precum şi afişarea acestor bunuri materiale. Totodată, există şi unele familii maghiare care au sărăcit, iar membrii lor au devenit muncitori zilieri în gospodăriile familiilor mai înstărite.

Pentru a detalia această imagine complexă şi complicată, în capitolul ur-mător voi prezenta patru strategii principale: activităţile agrare, împletirea de coşuri, colectarea de plante şi prestarea de servicii şi, în sfârşit, recurgerea la resursele externe. În mod evident, aceasta nu reprezintă o listă completă, dar include principalele strategiile urmărite de cele două grupuri etnice; mai mult decât atât, cel puţin în opinia mea, poate arunca o lumină nouă şi asupra re-laţiilor dintre aceste activităţi şi grupuri, respectiv dintre acestea şi mediul lor natural şi social, evidenţiind diferitele contaminări culturale reciproce care au contribuit la reorganizarea relaţiilor precedente bine definite.

Modul de viaţă postţărănesc şi agricultura

În cele de mai sus am afirmat că modul de viaţă local este adânc îmbibat de tradiţiile trecutului ţărănesc. Dacă un călător ajunge în sat în dimineaţa sau în seara unei zile agitate de vară, el va vedea căruţe trase de cai şi tractoare pline de unelte (pluguri, grape, semănătoare etc.) şi de fân sau de alte bunuri, precum şi localnici în drum spre câmpie sau întorcându-se acasă. Călătorul nostru ar putea considera aceasta drept o imagine bucolică dintr-o regiune rurală izolată, unde oamenii trăiesc în armonie. În spatele imaginii vehiculelor de transport încărcate şi a ţăranilor în aparenţă fericiţi se ascund însă eforturi-le de zi cu zi ale acestora şi deciziile luate în privinţa strategiilor de subzistenţă, deoarece ţăranii trebuie să se adapteze la noile cerinţe sociale şi economice, aşa cum şi străduinţele ţăranilor se află într-un contrast izbitor cu creşterea permanentă a suprafeţelor de pământ necultivate. Dintre nenumăratele ca-uze ale acestei situaţii, le voi evidenţia pe cele legate de relaţiile localnicilor cu mediul natural. În această privinţă se remarcă, în primul rând, o anumită mutaţie pe axa natură-cultură. Aşa cum se ştie, dependenţa de natură şi lupta cu natura constituie un aspect important al istoriei ţăranilor, începând de la colectarea de plante, care implică o dependenţă crescută de mediul natural imediat, trecând prin tehnologiile agrare avansate ale gospodăriilor autarhi-ce, care oferă posibilitatea unor recolte optimizate în mai multe privinţe, şi până la cultivarea specializată a produselor vândute şi cumpărate pe piaţă. Pe parcursul acestui proces (care poate dura mai multe secole), colectarea de plante s-a transformat dintr-o activitate complementară, dar importantă de


322

odinioară a gospodăriilor ţărăneşti pe timp de criză de alimente sau chiar şi în perioadele normale, bucătăria ţărănească folosind plantele adunate în diferite feluri (vezi Gunda 1966, Hegyi 1978), în strategia de subzistenţă a săracilor, iar în cazul nostru, în cea folosită de romi. Proprietarii ţărani şi fermierii sunt maghiari, în timp ce romii fără pământ în proprietate se ocupă de colectarea de plante şi de prestarea de diferite servicii pentru maghiari. Această diferenţă ar putea fi percepută ca fiind între strategiile economice centrale şi periferice, unde maghiarii reprezintă „centrul”, iar romii „periferia”.8 În aceste circum-stanţe, existenţa unui mic proprietar de etnie romă care să recurgă la strategii specifice maghiarilor ar fi fost inimaginabilă. În perioada socialistă, această diviziune a muncii şi a resurselor a început să se modifice. Unii membri din ambele grupuri au devenit muncitori salariaţi, alţii, meşteşugari sau mun-citori la cooperativa agricolă, ştergând delimitarea tradiţională clară a acti-vităţilor economice. După 1989, cu toate că majoritatea foştilor ţărani şi-au reînceput activitatea agrară autarhică, odată cu declinul activităţilor agrare, din ce în ce mai multe terenuri au rămas necultivate – pe de o parte, din cauza unor factori locali, pe de altă parte, din motive legate de politicile oficiale şi de tendinţele la nivel naţional, care nu au favorizat mica agricultură (cf. Verdery 2004: 209) şi au fost reîntărite ulterior de directivele implementate în acord cu extinderea Uniunii Europene (cf. Galbraith 2003). Bunăoară, creşterea de viţei sau porci a reprezentat o sursă importantă de venituri în anii ’90 şi chiar la sfârşitul deceniului (ca o strategie de evitare a vânzării recoltei la un preţ redus), dar în urma scăderii preţului vitelor (şi a creşterii paralele a preţului serviciilor agricole, a carburantului şi a chimicalelor) localnicii au fost obligaţi să îşi regândească strategiile. În acest fel, îndepărtarea foştilor ţărani maghiari de mediul natural a continuat. În urma conştientizării faptului că activitatea agricolă şi creşterea de animale nu permite acumularea şi că noile cerinţe sociale şi economice nu pot fi îndeplinite decât prin succesul de pe piaţă (cf. Wegren–O’Brien–Patsiorkovski 2002: 18–19), din ce în ce mai mulţi mici pro-prietari maghiari au început să îşi reducă activităţile agricole şi au încercat să îşi câştige existenţa în alte sfere. Pentru a înţelege gradul de răspândire a fe-nomenului, ajunge să ne gândim la acele familii (deşi încă nu foarte numeroa-se) care au renunţat chiar şi la cultivarea legumelor. Membrii acestor familii spun că, adăugând toate costurile (preţul maşinilor agricole, al chimicalelor şi chiar ale muncii investite), produsele din piaţă sunt mai ieftine. „De ce să ne

8 Folosesc abordarea bazată pe conceptele de centru şi de periferie în conştiinţa clară a faptului că nu există niciun centru absolut şi, prin urmare, nici periferie absolută. Vor-bind despre centru şi periferie, mă refer, de fapt, la strategiile mai mult sau mai puţin apreciate la nivel local.

323


mai murdărim mâinile, să aşteptăm ploaia şi să muncim cu pământul, dacă putem merge la magazinul din sat şi să cumpărăm tot ce avem nevoie la un preţ mai convenabil?!” – spun ei. Una dintre condiţiile adoptării unei astfel de decizii constă însă în disponibilitatea altor surse de venituri, ceea ce oferă unul dintre motivele pentru care numeroase familii tinere şi relativ înstărite, pose-dând un capital social considerabil, au reuşit să facă schimbarea respectivă. Analizând aceste schimbări din punctul de vedere al cercetării vieţii ţăranilor şi al antropologiei economice, acest proces pare să evidenţieze faptul că nicio comunitate ţărănească nu poate fi concepută în termeni economici ca fiind complet închisă, respectiv că legăturile şi resursele externe constituie o par-te importantă a strategiilor ţărăneşti (cf. Cole 1969, 1972), chiar dacă luptele simbolice şi cele reale au loc în interiorul comunităţii (cf. Cancian 1989). În realitate însă, problema este legată de gradul de dependenţă de resursele ex-terne, nu de existenţa acestor resurse. Aşa cum am putut vedea, în acest caz, resursele locale şi-au pierdut în mare parte importanţa, păstrând doar o mică parte din aceasta în domeniul poziţiilor simbolice ocupate în comunitate.

Devalorizarea proprietăţii funciare şi a sectorului agrar a condus la creşterea importanţei locurilor de muncă formale sau plătite, a legăturilor şi a resurselor externe, ceea ce a făcut posibil ca unele familii de romi să se apuce de agricul-tură nu doar în calitate de muncitori zilieri, ci ca dijmaşi sau chiar ca mici pro-prietari de pământuri necultivate. Aceste familii, deşi nu foarte numeroase, s-au mutat spre centru, devenind un fel de ţărani şi adoptând poziţii noi în comuni-tate. Cu toate acestea, este cel puţin interesant, dacă nu chiar ironic, faptul că familiile respective de romi s-au apropiat de centru tocmai în momentul în care strategiile centrale de odinioară şi-au dovedit insuficienţa pentru asigurarea prosperităţii, respectiv atunci când toate aceste formule ale ocupării centrului sau a periferiei se află într-un proces de rearanjare continuă.

Împletirea de coşuri şi acumularea

Pe lângă activităţile agrare, cealaltă strategie caracteristică pentru aceas-tă localitate constă în împletirea de coşuri. Astfel, dacă ne-am pune din nou în situaţia călătorului care soseşte în sat, am putea observa nu numai căruţe pline cu fân, ci şi unele încărcate cu răchită, ceea ce trimite la faptul că lo-calnicii sunt implicaţi şi într-un alt segment economic, împletirea de coşuri, care, potrivit tradiţiei locale, este asociat în primul rând cu romii. Această activitate făcea parte odinioară dintre cele ale gospodăriei ţărăneşti, în mă-sura în care ţăranii autarhici îşi produceau nu numai propria hrană, ci tot ce


324

se putea produce pe baza resurselor locale şi a priceperii pe care o aveau. Pe parcursul secolului precedent, asemănător cu agricultura, împletirea de co-şuri a trecut însă prin anumite schimbări majore. Prima schimbare semni-ficativă a constat în faptul că împletirea de coşuri a părăsit sfera activităţilor gospodăriei ţărăneşti şi a devenit un meşteşug specific romilor. Astfel, îm-pletirea de coşuri a îmbrăcat un caracter etnic şi a creat, respectiv a recon-firmat relaţiile de troc dintre romi şi maghiari. Înainte de a prezenta şi cea-laltă schimbare menţionată, trebuie să notăm însă existenţa unei diferenţe majore între activităţile agricole şi împletirea de coşuri, care constă într-un anumit caracter dublu al celei din urmă, dat fiind faptul că aceasta reprezin-tă, la origine, o activitate înrădăcinată în schimbul de bunuri la nivel local (şi a rămas o parte din acest schimb până astăzi), care, în acelaşi timp, poartă posibilitatea schimbului de piaţă (cf. Cook 1970). În consecinţă, poziţiile radi-cal noi au fost ocupate de un alt grup, la care m-am referit deja mai înainte, şi anume de către familiile care au reprezentat liderii cooperativei anterioare de împletire a coşurilor sau de către cele care au desfăşurat această activita-te în mod independent. Aceste familii nu mai produceau coşuri şi alte unelte doar pentru comunitatea locală, ci au început să furnizeze aceste produse populaţiei urbane care le considera, în perioada respectivă, în anii ’70 şi ’80, drept elegante şi la modă, strategie prin care aceşti producători au marcat o nouă direcţie a schimbărilor în domeniul de activate tradiţional. Acumula-rea de capital a familiilor cu pricina a început în perioada socialistă, ceea ce a fost atestat şi de faptul că unele familii au cumpărat case în centrul satului sau au construit case noi, urmând tiparele din acele vremuri şi pentru a-şi demonstra capacitatea de a ţine pas cu tiparele de consum specifice maghia-rilor. Întregul proces s-a intensificat după ’89, perioadă în care economia pla-nificată şi controlată central a fost înlocuită de pieţele autoregulatoare, iar împletitorii de coşuri au ajuns într-o situaţie avantajoasă datorită faptului că erau pricepuţi şi produceau bunuri pentru care exista o cerere în creşte-re. Produsele de artizanat pe care le confecţionau au asigurat o legătură cu piaţa şi au făcut posibilă economisirea unor rezerve de bani. Aceste familii au contribuit la rearanjarea relaţiilor de putere locale, fiindcă au devenit, la rândul lor, angajatorii altora şi un fel de patroni pentru romii mai săraci, ast-fel încât relaţiile asimetrice de odinioară dintre maghiari şi romi au reapă-rut sub această formă, prin impunerea unei delimitări noi între angajatori şi angajaţi. Relaţiile dintre locuitorii din sat au fost însă complicate şi mai mult prin faptul că familiile înstărite de romi au putut deveni patroni pentru ma-ghiarii sărăciţi, pe care comunitatea i-a considerat de atunci înainte drept romi. Astfel, dacă luăm în considerare toate aceste relaţii, putem constata că în cadrul „prieteniei inegale”, în care „cel bogat angajează, ajută şi protejează

325


săracul, pentru ca acesta să lucreze, în schimb, în favoarea sa şi să îi ofere respect şi prestigiu, apărându-i, la rândul lui, interesele” (Pitt-Rivers 1971: 140), pot apărea şi romii ca patroni, iar maghiarii, în calitate de clienţi, prin inversarea relaţiilor de dependenţă.

Unele dintre aceste familii înstărite de romi se ocupă şi cu mica agricultu-ră de subzistenţă (de regulă, au cumpărat case cu terenuri de la maghiari şi cultivă legume sau cresc iepuri şi găini). Cu excepţia activităţii lor principale, împletirea de coşuri, o ocupaţie asociată în mod tradiţional cu romii, stilul de viaţă al acestora se conformează tiparelor maghiare: ei lucrează din greu, se străduiesc să aibă case confortabile care corespund normelor locale ale ma-ghiarilor, deţin maşini, economisesc bani şi urmează strategii pe termen lung. Asemănător familiilor maghiare, şi ei au părăsit, la rândul lor, mediul natural local. Dacă împletitorii de coşuri foloseau odinioară materialul local în vede-rea îndeplinirii nevoilor locale, odată cu lărgirea pieţei şi cu creşterea cererii, ei au început să recurgă la răchită de pe plantaţii. Răchita locală nu mai satisface cerinţele nici din punct de vedere calitativ, nici din punct de vedere cantitativ. Acest material permite confecţionarea unor obiecte simple, spre exemplu di-ferite coşuri pentru colectarea şi păstrarea fructelor şi a legumelor sau pentru îndeplinirea altor nevoi din gospodării, nu este însă potrivit şi pentru pregă-tirea de coşuri pentru cumpărături (cadoul obişnuit pe care localnicii îl oferă vizitatorilor) sau pentru confecţionarea de mobilă ori de alte mărfuri care i-ar putea interesa pe vânzătorii intermediari. Pe parcursul acestui proces, putem urmări scindarea comunităţii rome şi a activităţii de împletire a coşurilor şi din cauza unui alt factor: în timp ce familiile înstărite confecţionează produse de înaltă calitate pentru piaţa externă (şi pentru localnici, în situaţiile în care aceştia doresc să cumpere ceva special), familiile mai sărace culeg răchita de la marginea râului, confecţionează unelte destinate folosirii locale şi le vând sau, mai precis, le schimbă pentru alimente cu gospodarii din sat. Diferenţa indicată este una majoră nu numai pentru că adunarea şi folosirea răchitei locale, precum şi întregul proces de confecţionare a unor obiecte pentru folo-sinţă locală a devenit o strategie a săracilor, astfel încât o familie respectabilă de împletitori de coşuri nu ar aduna niciodată răchită de la marginea râului, ci şi din punctul de vedere al strategiilor de vânzare: familiile înstărite îşi desfă-şoară activitatea comercială de acasă şi, în majoritatea cazurilor, au contracte pe termen lung încheiate cu intermediarii, în timp ce familiile sărace sunt obli-gate să îşi vândă cele câteva coşuri undeva în sat, ceea ce afectează, în mod evident, poziţia de negociere a acestora.

Situaţia este complicată şi de aşa-zişii tineri antreprenori maghiari, care au recunoscut posibilităţile oferite de acest domeniu de activitate şi au înce-put să cultive răchită şi să angajeze foştii muncitori din cooperativa pentru


326

împletirea de coşuri, care nu şi-au putut permite să pornească propria afa-cere. Aceasta înseamnă că nu numai strategiile economice maghiare sunt adoptate de către romi, ci şi invers, meşteşugul principal al romilor este preluat de maghiari, chiar dacă aceştia nu se ocupă cu împletirea propriu-zisă de coşuri. Maghiarii furnizează însă răchita, organizează procesul de producţie, caută piaţa şi vând produsul, astfel încât au ocupat, între timp, poziţiile-cheie din acest sector. Procesul respectiv de restructurare econo-mică poate fi înţeles pornind de la rolurile noi ocupate de maghiari, căci, aşa cum am mai amintit, materialul pentru împletirea de coşuri trebuie adus de pe plantaţii speciale de răchită, iar familiile maghiare au monopolizat foarte repede poziţia de intermediar în acest domeniu. La sfârşitul acestui capitol, nu rămâne decât o singură întrebare la care trebuie să răspundem: au deve-nit oare aceste familii maghiare romi, schimbându-şi categoria etnică, aşa cum s-a mai întâmplat în unele cazuri cu membrii populaţiei Fur (Haaland 1969) sau cu creolii educaţi din Mauritius, care au început să fie percepuţi ca având pielea de culoare deschisă (Eriksen 2005: 357)? Răspunsul este mai mult decât evident, de vreme ce practicile locale sunt înrădăcinate nu numai în activităţile economice, ci şi în alţi factori, printre care originea, modul de viaţă etc. Astfel, dacă luăm în considerare activitatea de împletire a coşu-rilor şi afacerea dezvoltată în jurul acesteia, putem distinge, în linii mari, trei strategii sau categorii. Primul grup este reprezentat de acei romi săraci care adună răchita de la marginea râului şi confecţionează unelte vândute sau valorificate prin troc în limitele comunităţii locale. Fiindcă acest seg-ment economic nu asigură prosperitate nici măcar la un nivel minim, fami-liile implicate îmbină activitatea respectivă cu alte modalităţi de câştigare a unor venituri, printre care munca ocazională sau de zilier, ajutorul acordat în gospodării etc. Familiile amintite sunt dependente în mai multe privinţe de mediul natural şi de cel social, iar modul lor de viaţă este, în acelaşi timp, cel mai nesigur şi cel mai liber, din cauza lipsei oricăror obligaţii regulate. Membrii acestor familii sunt romii propriu-zişi din comunitatea studiată, dacă mi se permite formularea, ei fiind şi cei la care se referă, de fapt, stere-otipiile şi prejudecăţile asociate cu această etnie. Al doilea grup este cel al familiilor de romi mai înstărite, al căror mod de viaţă seamănă, în mai multe privinţe, cu cel al maghiarilor. Cu excepţia originii, membrii acestor familii sunt ca şi maghiarii, dar, în ciuda caracterului mai permisiv al clasificării lor etnice faţă de grupul precedent, ceea ce le permite să joace în echipa de fotbal locală şi să fie acceptaţi ca parteneri la jocurile de cărţi de duminică după-masă, organizate în crâşma satului, nici aceştia nu sunt percepuţi ca fiind maghiari. În sfârşit, al treilea grup constă din familiile maghiare care se ocupă de împletirea coşurilor. O diferenţă importantă constă în faptul că

327


membrii acestor familii nu desfăşoară niciodată activitatea propriu-zisă, care nu reprezintă pentru ei nimic altceva decât o altă modalitate de a câş-tiga bani, pe lângă implicarea lor în afacerea cu coşurile ei desfăşurând şi activităţi agrare (în unele cazuri în mod individual, în altele folosindu-se de ajutorul unor muncitori agricoli) sau conducând mici afaceri de alte tipuri. Chiar dacă sunt implicaţi în afacerea cu împletirea coşurilor, nimeni nu i-ar percepe ca fiind romi.

Colectarea de plante şi prestarea de servicii auxiliare

Cea de-a treia categorie a activităţilor tradiţionale include o serie lar-gă de ocupaţii şi servicii care implică atât f lexibilitate, cât şi nesiguranţă, în măsura în care în domeniul respectiv nu există domenii de activitate predefinite sau un program regulat, drept pentru care nici venituri regula-te. În ceea ce priveşte aceste activităţi, am putea cita observaţia lui Judith Okely potrivit căreia „şansele cele mai mari ale ţiganilor constau în acele ocupaţii pe care alţii sunt mai puţin capabili sau mai puţin dispuşi să le desfăşoare” (Okely 1983: 49). Or, în cazul de faţă este vorba, mai curând, despre dispoziţia necesară decât despre pricepere, deşi unele activităţi din-tre cele pe care le voi prezenta în acest capitol necesită şi o oarecare pri-cepere. În majoritatea cazurilor însă este vorba despre activităţi legate de gospodăriile familiilor mai înstărite, care ar putea fi îndeplinite şi de către membrii acestor familii, însă din anumite motive (lipsa forţei de muncă, fe-lul activităţii) sunt lăsate în seama unor servitori casnici. Privind, din nou, prin ochii călătorului nostru imaginar care a sosit în sat într-o dimineaţă agitată, am vedea nu numai împletitorii de coşuri muncind cu mănunchiul de răchită în mână în curţile caselor sau ţăranii din căruţe şi de pe tractoa-re, ci şi indivizi îmbrăcaţi sărăcăcios, care se adună în faţa crâşmei şi pierd timpul din cauza lipsei de ocupaţie. Acest grup, prea numeros pentru a tre-ce neobservat, este alcătuit în mare parte din foştii muncitori din coopera-tivă (cf. Csepeli–Simon 2003: 130–131) şi din membrii altor familii sărăcite; cei mai norocoşi dintre ei nu sunt însă prezenţi, ci dau o mână de ajutor în curţile împletitorilor de coşuri şi ale ţăranilor sau sunt în drum spre câmpii în speranţa de a găsi hrană şi o sursă de venituri.

Viaţa celor din această ultimă categorie este una plină de greutăţi. Independent de apartenenţa etnică romă sau maghiară, aceştia prestea-ză munci ocazionale în gospodăriile patronilor, colectează diferite plante spre vânzare (fructe de pădure, ciuperci, f lori etc.) şi confecţionează unelte


328

simple din răchita şi stuful adunate de la marginea râului. De regulă, aceş-tia îşi implică şi copiii în diferite activităţi de acest fel, ceea ce nu poate fi considerat ceva neobişnuit din perspectiva practicilor locale, fiindcă atât în familiile ţărăneşti, cât şi în cele ale împletitorilor de coşuri există acelaşi tipar de încadrare timpurie a copiilor în procesul de muncă. În cazul săra-cilor, această practică implică însă probleme suplimentare, în măsura în care „numeroşi copii de etnie romă din mediul rural au anumite experienţe legate de muncile prestate, singuri sau împreună cu familiile lor, în favoa-rea unor familii române sau maghiare, astfel încât s-ar putea ca aceştia să fi interiorizat o poziţie socială subordonată, bazată pe etnicitate, la o vâr-stă fragedă. Munca infantilă din rândul romilor continuă să fie acceptată în mare măsură de populaţia generală din România” (Pantea 2009: 43). Faptul că există şanse ca în calitate de membru al acestui grup individul să accepte relaţiile asimetrice şi statutul de client care depinde de un patron, precum şi faptul că trebuie să fie mereu pregătit să se adapteze la diferite situaţii nu reprezintă decât o latură a problemei. Cealaltă latură constă în faptul că modalităţile de mobilitate sunt puternic restrânse, printre altele, din cauza abandonului şcolar timpuriu (asociat cu munca infantilă) şi a excluderii sociale cu care copilul este nevoit să se confrunte.

Toate aceste activităţi ale grupului prezentat în capitolul de faţă sunt bazate pe mediul natural şi pe cel social, în măsura în care membrii gru-pului care îndeplinesc cerinţele locale sunt legaţi prin mai multe f ire de proprietari. Acest grup ar putea fi caracterizat cel mai bine prin precari-tatea resurselor şi prin accesul limitat la mijloacele de producţie, la mun-ca formală şi chiar la cea informală. Unul dintre domeniile în care mai au posibilitatea să îşi vândă forţa de muncă este agricultura, activităţile agrare fiind caracteristice, în primul rând, pentru persoanele în vârstă şi pentru familiile cu proprietăţi extinse, două categorii care se confruntă cu problema lipsei forţei de muncă. Se întâmplă foarte des ca un mun-citor zilier ajuns în situaţia lipsei de hrană în timpul iernii, când nu are posibilitatea de a munci, să îşi vândă forţa de muncă proprie şi pe cea a familiei sale pentru hrană (cartofi, fasole, untură), astfel încât vara sunt obligaţi să muncească pentru creditori. O altă modalitate de rezolvare a lipsurilor caracteristice acestui grup constă în îndatorarea la unul dintre magazinele din sat, datorie pe care o plătesc atunci când soseşte ajutorul social la oficiul poştal. În mod perceptibil însă piaţa locală a produselor culese şi a obiectelor simple confecţionate din răchită este în continuă scădere, ceea ce îi determină pe membrii grupului respectiv să se oriente-ze spre furnizarea de diferite servicii, printre care lucrul ca ziler, servicii de curăţenie la casele oamenilor, curăţarea grajdurilor etc. Una dintre

329


problemele cele mai importante ale acestor servicii – pe lângă faptul că sunt percepute ca fiind activităţi etnice – constă în faptul că înţelegerile referitoare la plată includ nu numai bani, ci şi diferite bunuri, de obicei hrană sau o parte din recoltă.

Ajutorul domestic poate include, în această comunitate, activităţi desfă-şurate atât în interiorul casei, cât şi sub cerul liber. În majoritatea cazurilor, servitorii mai mult sau mai puţin permanenţi sunt bărbaţi care ajută în acti-vităţile agricole şi se ocupă de îngrijirea animalelor. În ceea ce priveşte mun-ca regulată, femeile sunt angajate într-un grad mai redus, ceea ce denotă, într-un anumit fel, modul de evaluare a muncii bărbatului şi a celei a femeii în comunitate,9 precum şi faptul că nu a avut loc încă tranziţia de la munca bărbătească mai puţin diferenţiată la munca feminină mai diferenţiată din interiorul casei (vezi Moya 2007: 565). Consecinţa este faptul că membrilor acestui grup nu le este uşor să găsească de lucru nici măcar în contextul lo-cal, drept pentru care cealaltă strategie de subzistenţă la care recurg este să se bazeze pe ajutorul social. Trebuie să menţionăm însă faptul că aşteptarea ajutorului social în faţa poştei a devenit un stigmat social, la fel ca desfăşu-rarea anumitor activităţi.

Chiar dacă s-ar putea crede că acest grup este alcătuit numai din romi, de fapt, aşa cum am menţionat mai înainte, există şi câteva familii maghiare sărăcite, astfel încât nici grupul respectiv nu poate fi considerat drept omo-gen. Familiile maghiare care intră în componenţa grupului sunt însă privite şi trate de patroni la fel ca şi ceilalţi săraci de origine romă, astfel încât pu-tem vorbi despre o oarecare etnicizare a fenomenului. Acesta reprezintă şi motivul pentru care am putut spune că, în cadrul comunităţii, clasificarea etnică are la bază nu doar originea, ci şi proprietatea privată şi strategiile economice, iar procesele asociate cu clasificarea etnică nu pot fi înţelese fără studierea fenomenelor amintite. Există însă şi unele cauze care contribuie la

9 Cauza constă, probabil, în faptul că munca femeilor nu este generatoare de venituri. Oca-ziile în care femeile sunt angajate mai des sunt oferite de perioadele de pregătire înainte de sărbători, atunci când se face curăţenie mai extinsă în casă. În numeroase cazuri, femeile angajate desfăşoară activităţi care ar putea fi îndeplinite atât de bărbaţi, cât şi de femei, spre exemplu, sapă. Faptul ar putea fi explicat şi pornind de la următoarea idee referitoare la evoluţia istorică a muncii domestice: „Numărul servitorilor pare a fi unul ridicat în numeroase astfel de cazuri, fiindcă definiţia premodernă a termenului include muncitorii agricoli, ucenicii şi alţi indivizi implicaţi, poate chiar în mod primar, în acti-vităţi productive generatoare de venituri sau de bunuri pentru angajatorii lor. Proporţia acelei populaţii care îşi putea permite să ţină servitori în sensul modern al termenului (indivizi implicaţi în munca din gospodărie în schimbul unui salariu, care nu generează venituri suplimentare pentru angajatorii lor) a fost prea redusă pentru a oferi bazele unei practici extinse a angajării servitorilor casnici.” (Moya 2007: 566–567.)


330

încapsularea unora în categoria respectivă şi la perceperea activităţilor pe care le desfăşoară drept markere etnice. Locurile de muncă plătite sunt acce-sibile doar persoanelor pregătite, respectiv – în această perioadă în care rata şomajului este ridicată şi în care până şi persoanele pregătite se confruntă cu dificultăţi în domeniul vânzării forţei lor de muncă – pentru cei care au legă-turi în afara comunităţii. Or, din cauza situaţiei lor precare, romii (şi cei care sunt etichetaţi în acest fel) nu îşi pot permite şcolarizarea, iar abandonul şco-lar timpuriu îi obligă la prestarea unor munci necalificate, precum ajutorul domestic. Muncile cu un statut inferior sunt îndeplinite de cei săraci, iar din momentul în care o anumită activitate este desfăşurată de un grup ai cărui membri sunt etichetaţi ca fiind inferiori, celelalte grupuri care se consideră superioare părăsesc acel sector, iar cei care nu îşi pot permite să se retragă încep să fie consideraţi drept membri ai grupului etnic (cf. Schrover–van der Leun–Quispel 2007: 535). Cealaltă modalitate de îmbogăţire, reprezentată de antreprenoriat şi de pornirea unei mici afaceri, dacă nu necesită pregătire, se bazează pe inovaţie, capital şi legături sociale, la fel de rare în rândul celor săraci. În aceste circumstanţe, se pare că cei care urmează aceste strategii nu prea pot trece graniţa care îi separă de persoanele „cumsecade”,10 fapt ce reproduce poziţia lor socială, precum şi pe cea a copiilor acestora (cf. La-dányi–Szelényi 2003: 6).

Sintetizând cele spuse despre aceste strategii, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că cei care le urmează au un acces limitat la mediul lor natural şi că resur-sele accesibile în acest fel limitat nu sunt foarte căutate. Odată cu distanţarea gos-podăriei ţărăneşti de natură, plantele colectate nu mai sunt folosite,11 iar obiectele confecţionate din răchită sunt înlocuite chiar şi în cadrul activităţilor economice cu unelte din plastic, considerate mai durabile. Procesul general de mutaţie din di-recţia resurselor locale spre resursele externe, respectiv dinspre gospodăria autar-hică spre strategiile bazate pe cerinţele pieţei a reorganizat relaţiile din interiorul comunităţii, determinându-i pe cei săraci să adopte noi strategii. Problema constă în faptul că, spre deosebire de alţii care urmează strategiile respective, drumurile care conduc în afara comunităţii sunt în mare parte închise, drept pentru care şi

10 „Orderly people” – o expresie derivată de Michael Stewart (1997) pentru a surprinde esenţa vieţii ţărăneşti din titlul lucrării lui Fél–Hofer (1969), considerată una dintre cele mai strălucite analize de până acum a unei comunităţi ţărăneşti.

11 Pentru a oferi o imagine mai completă, trebuie să notăm faptul că, pe parcursul anilor ’80 sau în perioada economiei restrictive, chiar şi „oamenii cumsecade” colectau anumite plante pentru a-şi completa regimul alimentar. Ulterior, în anii ’90 şi în noul mileniu, în urma pătrunderii în comunitate a unor idei asociate cu ecologismul şi cu revoluţia verde, această practică a devenit o activitate desfăşurată în timpul liber. Niciuna dintre cele două perioade nu a adus cu sine o cerere crescută pentru serviciile romilor.

331


direcţiile de căutare a unor modalităţi noi de subzistenţă sunt foarte limitate. Din această perspectivă, teoria adaptării romilor şi relaţiile acestora cu mediul în care trăiesc ar putea fi reevaluate. În opinia lui Judith Okely, contrar teoriei referitoare la declinul prestatorilor de servicii romi în perioada industrializării, în care ser-viciile acestora au devenit inutile din cauza incapacităţii de adaptare a romilor, în noile circumstanţe ale lumii industrializate, romii reuşesc să găsească nişe noi şi să se adapteze la noile cerinţe (Okely 1983: 30 şi 52). În ceea ce mă priveşte, trebuie să remarc însă faptul că, în cazul studiat, romii par să fi pierdut o mare parte dintre oportunităţile lor de adaptare din momentul în care s-au stabilit ca populaţie nomadă. Domeniul activităţilor pe care le-au desfăşurat a devenit mai îngust prin dependenţa de mediul imediat.

Noi tipare economice şi noi tipuri de venituri

Lumea locală este din ce în ce mai săracă, iar istoria acelor regiuni geo-grafice care nu au reuşit să se reînnoiască în calitate de producătoare agrare capabile să îşi găsească un loc pe piaţă poate fi percepută, printre altele, ca un proces de declin al agriculturii şi de emergenţă a resurselor externe. Acti-vităţile tradiţionale specifice localnicilor, chiar dacă au fost păstrate în anu-mită măsură, au ajuns să fie combinate cu activităţi noi. Am mai menţionat de câteva ori faptul că resursele locale nu mai oferă bunuri suficiente pentru atingerea unor standarde de viaţă mai ridicate, prin care înţeleg tipare noi ale consumului, o casă renovată sau o maşină nouă (de marcă diferită de brandul local, Dacia). Cel care doreşte să rămână competitiv la nivel local în lupta pentru putere simbolică şi reală trebuie să dispună de economii bă-neşti. Agricultura nu permite însă economisirea decât pentru câteva familii cu proprietăţi de pământ extinse, şi chiar şi aceste familii sunt implicate, de regulă, şi în alte sfere, precum cea a locurilor de muncă plătite sau a an-treprenoriatului, iar liderii din rândul familiilor cu pricina sunt cei care au legături cu piaţa externă. Azi nu mai există nicio familie în sat care să se ocu-pe numai cu agricultura. În afară de agricultură, şi celelalte sfere trec însă printr-un proces de reevaluare, iar în locul legăturilor locale, care încă pot fi importante, localnicii se străduiesc să se integreze în afaceri externe care, în numeroase cazuri, au un aspect informal şi se bazează pe folosirea reţelelor sociale. Aşadar, are loc ceva similar procesului pe care Galbraith îl descrie în cazul Poloniei postcomuniste: „Fiindcă statul nu a reuşit să asigure ceea ce cetăţenii considerau că ar fi trebuit, cetăţenii s-au simţit justificaţi să se folosească de metode informale pentru procurarea bunurilor şi serviciilor


332

respective ca de un fel de oportunitate morală. Acest mod de gândire conti-nuă să fie foarte răspândit în Polonia postcomunistă, mai ales în cazurile în care statul este încă socotit drept responsabil pentru servicii pe care nu le mai asigură în mod oficial” (Galbraith 2003: 85). Aceste legături externe pot include activităţi pe scară foarte largă: un loc de muncă formal în sat sau în-tr-un oraş din apropiere, o afacere pornită împreună cu rudele de la oraş sau din Ungaria, împletirea de coşuri, comerţul cu animalele sau orice altceva pentru care există cerere şi chiar legături de diferite tipuri cu persoane im-portante de la nivel judeţean (lideri politici, agenţi ai poliţiei, funcţionari de stat). Eşti cumva un muncitor imigrant, ţi-a expirat paşaportul şi eşti nevoit să îi prelungeşti numaidecât valabilitatea? Un intermediar te poate ajuta du-cându-te direct la funcţionarul responsabil pe care îl cunoaşte. Activităţile şi serviciile de acest tip permit familiilor implicate să atingă standarde de viaţă mai ridicate prin modalităţi noi de acumulare. Nu există însă şanse egale de participare la activităţile de acest tip, deşi acest lucru ar fi foarte important; în realitate, însă, „manipularea reţelelor sociale rămâne modalitatea primară prin intermediul căreia grupurile marginale, în cazul de faţă persoanele din mediul rural cu modalităţi insuficiente de câştigare a existenţei, îşi asigură accesul la economia de piaţă; or, persoanele cu mai multe cunoştinţe reuşesc să profite, de regulă, mai mult din legăturile pe care le au, ceea ce contribuie la creşterea diferenţei dintre venituri” (Galbraith 2003: 74). Aşadar, cei săraci se confruntă cu problema lipsei de resurse şi în această privinţă.

În urma acestor schimbări, dihotomia strategiilor „centrale” şi „perife-rice” s-a modificat din punctul de vedere al eficienţei economice: folosirea resurselor externe a ajuns în centru, iar strategiile ţărăneşti care au ocupat odinioară centrul s-au mutat spre periferie şi au împins serviciile auxiliare şi mai mult spre zona marginală. Strategiile familiilor de etnie romă care conduc o gospodărie de tip ţărănesc pot fi considerate drept centrale numai în contextul lor intern; într-un context mai larg aceste strategii devin însă periferice, inclusiv din cauza faptului că accesul acestor familii la resursele externe este foarte limitat (spre deosebire de ţăranii maghiari, ale căror rude pot să reprezinte, în unele cazuri, un factor de legătură cu aceste resurse). În consecinţă, este uşor de prevăzut faptul că, asemănător celor care prestează serviciile auxiliare, familiile postţărăneşti incapabile să îşi coordoneze acti-vităţile sau care nu au legături familiale de tipul menţionat sunt excluse, în mare parte, din acest ultim sector de importanţă centrală şi chiar familiile de întreprinzători de etnie romă trebuie să se confrunte cu dezavantaje, fi-indcă celor de etnie maghiară le este mult mai uşor să stabilească legături cu sectorul formal în care, cu excepţia locurilor de muncă prost plătite, abia găsim câte un angajat de etnie romă. Din perspectiva segmentării etnice a

333


pieţei forţei de muncă, acest lucru înseamnă nu numai că romii săraci sunt prinşi într-o situaţie defavorabilă (din cauza lipsei de acces la legăturile ex-terne), ci şi că inclusiv romii mai înstăriţi sunt privaţi de posibilitatea folosirii resurselor formale în scopurile proprii, ceea ce ar putea confirma teza potri-vit căreia economia informală accentuează inechităţile şi diferenţele dintre venituri (cf. Sik 1993).

Trecerea graniţelor etnice? Cazul lui T. Z.

Pentru a ilustra toate aceste schimbări din domeniul strategiilor şi al mutaţiilor clasificării etnice, precum şi reconfigurarea schemei centru-pe-riferie, dar şi pentru a atrage, totodată, atenţia asupra păstrării poziţiilor dominante de către maghiarii „cumsecade”, voi prezenta în acest capitol cazul lui T. z., un gospodar (gazda)12 de etnie romă de patruzeci de ani, pre-cum şi al familiei sale cu doi copii, care oferă un exemplu al tendinţelor de mobilitate socială prin încercarea de a-şi depăşi condiţia anterioară. Mama lui T. z. muncea în gospodăria unei femei bolnave, al cărei unic fiu trăia într-un oraş aflat la două sute de kilometri şi care nu avea niciun alt ajutor în sat. Mama lui T. z. era servitoarea acestei bătrâne şi se ocupa de muncile agricole, de cumpărături, de curăţarea casei şi de tăierea lemnelor, uneori singură, uneori ajutată, la rândul ei, de propria familie. Pe lângă gospodăria respectivă, aceştia mai munceau şi pe la alte case ca zilieri sau muncitori sezonieri la familiile mai înstărite care se ocupau cu împletirea coşurilor. În unele perioade, familia lui T. z. ţinea şi un cal, folosit în majoritatea tim-pului la transportarea răchitei pentru romii înstăriţi şi despre care sătenii spuneau, în glumă, că nu reuşeşte să pornească decât împins de greutatea căruţei încărcate. Familia lui T. z. era, aşadar, una de prestatori de servicii fără proprietate (cu excepţia căsuţei de la marginea satului), care îşi schim-bau activităţile din când în când. Bătrâna pentru care munceau locuia în-tr-o căsuţă ţărănească veche, iar în urma morţii acesteia, la mijlocul anilor ’90, fiul bătrânei i-a propus mamei lui T. z. să îi cumpere moştenirea la un preţ favorabil. Vechea casă ţărănească nu fusese renovată de ani de zile şi nu era dezirabilă pentru niciun sătean mai înstărit sau „cumsecade”; lui T. z. i-a oferit însă şansa unică a unui nou început, din două motive. Pe de

12 Termenul gazda se referă aici la capul unei gospodării ţărăneşti care desfăşoară acti-vităţi agricole şi se ocupă de creşterea animalelor. Prin folosirea termenului, încerc să ofer o idee despre locul pe care T. z. a urmărit să îl ocupe în cadrul comunităţii.


334

o parte, chiar dacă era foarte veche, casa era, totuşi, situată în sat şi nu la margine; pe de altă parte, de casă aparţinea şi un lot de pământ arabil, o mică păşune şi o parte de pădure, indispensabile pentru oricine doreşte să devină gazda. Înţelegerea a fost una convenabilă nu numai pentru T. z., ci şi pentru moştenitorul legal, care nu trebuia să mai caute alţi cumpărători. În sat mai erau multe alte case mai frumoase, rămase goale în urma mutării la oraş a foştilor proprietari şi scoase la vânzare, iar vechea casă a bătrânei nu corespundea nici normelor locale referitoare la casele moderne şi con-fortabile. Familia romă nu dispunea, la momentul respectiv, de resursele materiale necesare; T. z. lucra însă ca muncitor agricol în Ungaria şi a reuşit să se înţeleagă cu moştenitorul să îi plătească în rate.

T. z. şi familia sa s-au mutat în această casă la sfârşitul anilor ’90 şi au înfiinţat o gospodărie de tip ţărănesc. Ei erau ajutaţi şi de faptul că, împreună cu casa, au reuşit să cumpere lotul de pământ care aparţinea de gospodărie, teren arabil, păşune, o parte din vale şi chiar din pădure, pe care moştenitorul intenţiona iniţial să le vândă separat, însă devalorizarea pământului şi lipsa de cerere pe piaţa locală l-au forţat să îşi regândească planurile. Bazându-se pe resursele proaspăt achiziţionate, pe tradiţiile familiei sale în domeniul creşterii cailor şi pe aptitudinile pe care le-a dobândit în Ungaria, T. z. cultiva pământul, creştea animale şi a încercat să se integreze în micul comerţ local. El aducea lemn din pădure spre vânzare (strategia economică principală şi sursa prosperităţii mai multor familii maghiare), transporta răchită şi presta servicii agricole (grăpa, semăna, săpa). Soţia ajuta femeile rămase văduve la muncile casei, astfel încât familia lui T. z. combina strategia prestării de ser-vicii auxiliare cu strategii economice ţărăneşti, însă niciodată nu au colectat hrană sau răchită şi nu îndeplineau munci umile. Dacă trecem peste inter-pretarea prea îngustă, de tip elitist, a antreprenoriatului (cf. Valenzuela 2001: 337), T. z. ar putea fi considerat chiar un mic întreprinzător în unele perioade ale vieţii sale, statut caracteristic, până la acea dată, numai maghiarilor şi romilor mai înstăriţi. Cu excepţia investirii capitalului, T. z. a acţionat ca un întreprinzător, a încercat să reorganizeze resursele aflate la dispoziţia familiei sale şi a reacţionat într-un mod flexibil la noile provocări. Îndată ce a reuşit să îşi procure câteva unelte (căruţă, semănătoare, ferăstrău cu lanţ), T. z. a intrat şi în reţeaua micilor proprietari din zonă, care au început să îi ceară ajutorul la unele reparaţii mărunte. El chiar şi-a împodobit curtea cu unele elemente din recuzita romantică pusztei maghiare, cu o roată şi cu o căruţă veche, urmărind, în general, să confere casei şi curţii sale un aspect ordonat, care să îl apropie de tiparele de viaţă ale maghiarilor. Strategiile folosite l-au apropiat de centru din punctul de vedere al statutului social, ceea ce a deve-nit şi mai evident în momentul în care T. z. a reuşit să ocupe un loc de muncă

335


plătit la o fabrică de prelucrare a lemnului din apropiere. Acest proces a fost unul de succes, chiar dacă angajarea a însemnat reducerea flexibilităţii sale într-o oarecare măsură, oferindu-i, în schimb, siguranţă şi posibilitatea pla-nificării pe termen lung. Totodată, el nu a renunţat nici la celelalte activităţi şi a continuat să presteze diferite servicii în timpul liber. Odată cu venirea crizei economice, T. z. a fost printre primii concediaţi, iar din cauza lipsei al-tor opţiuni şi resurse, precum şi pentru că nu voiau să ia totul de la capăt, familia s-a mutat înapoi în Ungaria. Ei nu aveau însă bani economisiţi, nici rude sau vecini care să îi ajute şi nu puteau să îşi permită să aştepte un alt loc de muncă. Cazul ilustrează întregul proces şi chiar circumstanţele care defa-vorizează romii aflaţi în căutarea resurselor. Resursele locale la care aveau acces şi propriile resurse ale familiei s-au dovedit insuficiente, astfel încât, în ciuda flexibilităţii sale şi a diferitelor activităţi de care se ocupa, T. z. s-a văzut obligat să îşi caute un loc de muncă plătit. În acelaşi timp, el s-a confruntat cu numeroase dezavantaje pe parcursul activităţilor sale. Bunăoară, în ceea ce priveşte aducerea lemnelor de la pădure, cei care doresc să aibă succes tre-buie să aibă relaţii bune cu pădurarii, ceea ce presupune legături de prietenie şi participare, cu alte cuvinte, legături de tip orizontal. Or, din acest punct de vedere, T. z. nu dispunea de resursele necesare, la fel stând lucrurile şi în pri-vinţa serviciilor agricole, deoarece comunitatea prefera proprietarii de trac-toare. Chiar dacă a reuşit să se integreze în reţeaua micilor proprietari care ar fi putut să recurgă la ajutorul lui, şi această relaţie a fost una strict limitată la reparaţii, fără să implice, spre exemplu, participarea în viaţa personală.

Drept răspuns la întrebarea referitoare la factorii care au putut ajuta un individ odinioară sărac de etnie romă să iasă din starea de sărăcie şi ana-lizând cazul lui T. z. în contextul reprezentat de opţiunile individuale vs. condiţiile structurale, putem identifica iniţiativele individuale (decizia de a cumpăra casa), precum şi anumite elemente structurale favorabile (preţul relativ scăzut al casei şi al pământului). Totodată, luând în considerare şi eşecul lui final, putem conchide că, în cele din urmă, condiţiile structurale l-au dezavantajat, şi anume, nu numai condiţiile locale, ci şi evenimente-le externe: atunci când în faţa angajatorul său s-a deschis perspectiva de-clinului, acesta a încercat să îşi stabilizeze afacerea prin concedierea unor angajaţi. Nici structurile locale nu au fost însă favorabile pentru T. z., pe care, deşi a dat dovadă de iniţiativă, circumstanţele l-au determinat să re-nunţe şi să accepte reproducerea inechităţilor sociale. De aceea, trebuie să ne întrebăm dacă, pe lângă strategia romilor mai înstăriţi (care şi-au con-solidat poziţia încă din perioada socialistă), bazată pe împletirea de coşuri destinate vânzării pe piaţa externă, mai există oare şi alte strategii pen-tru afirmarea economică a romilor sau relaţiile de putere şi cele economice


336

locale împiedică cu desăvârşire această posibilitate, astfel încât cei lipsiţi de resurse vor rămâne, cu necesitate, dezavantajaţi; întrebare care, după cum nu trebuie să uităm, se referă în aceeaşi măsură şi la maghiarii săraci.

Concluzii

Sper că am reuşit să ofer, în cele de mai sus, o imagine cât mai clară despre relaţia complexă dintre romi şi maghiari, precum şi despre resursele locale şi externe ale acestora într-un sat în care posibilităţile locale nu per-mit acumularea decât într-o măsură relativ mică, determinându-i să caute resurse externe. În paralel cu complicarea strategiilor economice, delimita-rea clară a acestora după criterii etnice a suferit modificări, astfel încât în prezent nu mai există graniţe clare între grupurile etnice. Aşadar, graniţele între grupurile etnice locale şi tiparele economice specifice acestora au de-venit mai şterse. Aşa cum am văzut, activităţile enumerate nu pot fi asociate în mod exclusiv cu un singur grup etnic, astfel încât ne putem întreba chiar în ce măsură mai avem de-a face cu strategii diferite şi delimitate din punct de vedere etnic. Singurul domeniu în care întâlnim cu precădere maghiari în poziţiile-cheie este cel al tiparelor economice noi, în cazul cărora legătu-rile externe – cu excepţia legăturilor din domeniul împletirii de coşuri – sunt monopolizate de maghiari. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, trebuie să vorbim mai degrabă despre o activitate plurală decât despre categorii bine definite şi strict delimitate din punct de vedere etnic. Din acest punct de vedere şi luând în considerare inclusiv rolul mediului local, concluzia la care putem ajunge este că nu putem vorbi despre nişe economice clare în sens strict. Dacă ne întoarcem la definiţia lui Barth, folosirea conceptului devine şi mai problematică, din cel puţin două motive: pe de o parte, lo-calnicii nu mai concurează pentru resursele locale, iar pe de altă parte, nu mai există limite clare între activităţile economice ale celor două grupuri. De aceea, este mai adecvat să se vorbească despre nişe într-un sens mai general, de vreme ce termenul este folosit în literatura de specialitate recen-tă pentru a denota segregarea din cadrul pieţei muncii şi, prin urmare, pe cea în privinţa veniturilor (cf. Light 2007). Or, în acest fel, termenul îmbracă semnificaţii noi în contextul fenomenelor analizate şi se referă mai degra-bă la strategiile celor săraci vs. strategiile celor înstăriţi decât la activităţi fundamentate etnic. Cu toate acestea, putem conchide şi că grupul celor săraci (al romilor) a fost cel care a avut mai mult de suferit în urma tranziţi-ei, deoarece nu a reuşit să se racordeze la piaţă sau a reuşit să se racordeze

337


doar în contextul local, ceea ce nu a făcut posibilă acumularea. Dacă luăm în considerare situaţia săracilor, trebuie să ne confruntăm însă cu o nouă întrebare, referitoare la presupusul caracter penetrabil al graniţelor etnice locale. Pe cât se pare, graniţele etnice sunt mai uşor de trecut în situaţiile în care este vorba despre mobilitate descendentă. Cu alte cuvinte, strategiile excluderii funcţionează mai bine decât cele ale includerii. Maghiarii ajunşi în starea de sărăcie sunt consideraţi mult mai uşor romi decât invers, adică romii înstăriţi drept maghiari, ceea ce, din punct de vedere economic, poate fi pus pe seama problemei caracterului limitat al bunurilor (cf. Foster 1965, 1972). Pentru a formula oarecum ironic, este întotdeauna mai indicat să excludem competitorii şi să îi împingem într-o situaţie de dependenţă, decât să ne confruntăm cu nou-veniţii care ar putea să îşi ceară drepturile asupra resurselor. Un alt aspect al aceluiaşi argument se referă la faptul că familiile de romi care practică un oarecare meşteşug specializat nu reprezintă ni-ciun pericol pentru familiile maghiare până când nu pot (sau nu sunt lăsaţi) să apară în contextul local în calitate de competitori. Schimbările în privin-ţa clasificării etnice a acestor familii sunt foarte lente, iar argumentarea instrumentală care consideră apartenenţa etnică drept un set de mijloace trebuie luată în considerare pe lângă alţi factori.

În general, importanţa mediului natural local a scăzut, iar resursele ex-terne au câştigat o importanţă enormă în urma declinului sectorului agrar. Totodată, în ceea se priveşte prestarea de servicii, rolul mediului social a crescut considerabil, contribuind la crearea unei structuri noi a delimită-rii centru–periferie. În circumstanţele actuale, fiecare familie încearcă să aplice cele mai bune strategii care îi sunt accesibile şi pe care şi le poate permite, astfel încât în prezent s-ar putea vorbi mai degrabă despre strategii raportate la poziţia socială decât despre strategii raportate la apartenenţa etnică – chiar dacă, în cadrul discursului local, aceste sfere etnice sunt păs-trate la alte niveluri, printre care în viaţa ritualică, în domeniul legăturilor orizontale sau al relaţiilor de căsătorie, iar originea etnică a unei persoane poate influenţa perspectivele economice şi poziţia socială ale acesteia. În opinia mea, aceste domenii sunt dependente reciproc, iar apartenenţa et-nică poate reprezenta în continuare, în ciuda ştergerii graniţelor etnice, un avantaj sau un dezavantaj. Oricare ar fi, aşadar, calea concretă a reformei rurale – spre exemplu, „revoluţia verde” sau micile întreprinderi non-agrare –, cei de alte etnii decât roma şi persoanele mai înstărite vor avea un acces mai facil la noile resurse şi forme de cunoaştere.


338

Bibliografie

BALOGH István1972 A paraszti gazdálkodás és termelési technika. In: SzABó István (ed.): A

parasztság Magyarországon a kapitalizmus korában. Akadémiai Kiadó, Budapest, 349–428.

BARTH, Fredrik 1956 Ecologic Relationships of Ethnic Groups in Swat, North Pakistan. Ameri-

can Anthropologist 58. (6) 1079–1089.1969 Pathan identity and its maintenance. In: BARTH, Fredrik (ed.): Ethnic

Groups and Boundaries. The social organization of culture difference. Little, Brown, and Company, Boston, 117–134.

CANCIAN, Frank1989 Economic Behavior in Peasant Communities. In: PLATTNER, Stuart (ed.):

Economic anthropology. Stanford University Press, Stanford, 127–170.COLE, John W.1969 Economic Alternatives in the Upper Nonsberg. Anthropological Quarterly

42. (3) 186–213.1972 Cultural Adaptation in the Eastern Alps. Anthropological Quarterly 45.

(3) 158–176.COLE, John W. – WOLF, Eric R.1999 The Hidden Frontier. Ecology and Ethnicity in an Alpine Valley. University of

California Press, Berkeley–Los Angeles–London.COOK, Scott1970 Price and Output Variability in a Peasant-Artisan Stoneworking Indus-

try in Oaxaca, Mexico: An Analytical Essay in Economic Anthropology. American Anthropologist 72. (4) 776–801.

CSEPELI György – SIMON Dávid2003 Construction of Roma identity in Eastern and Central Europe: perception and

self-identification. Journal of Ethnic and Migration Studies 30. (1) 129–150.CSOMA zsigmond 1992. A hagyományos gazdálkodási kép és az etnikai azonosságtudat a Kárpát-

medencében. 18–19. század. In: KESzEG Vilmos (ed.): A Kriza János Népraj-zi Társaság Évkönyve 1. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 7–23.

DANA, Léo-Paul (ed.)2007 Handbook of Research on Ethnic Minority Entrepreneurship: a co-evoluti-

onary view on resource management. Edward Elgar, Cheltenham–Nort-hampton.

EGYED Ákos1981 Falu, város, civilizávió. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest.

339


ENGEBRIGTSEN, Ada I. 2007 Exploring gypsiness: power, exchange and interdependence in a Transylvani-

an village. Berghahn Books, New York – Oxford.FÉL Edit – HOFER Tamás1969 Proper peasants: traditional life in a Hungarian village. Wenner-Gren Foun-

dation for Anthropological Research, New York.GUNDA Béla1966 Ethnographica Carpatica. Akadémiai Kiadó, Budapest.ERIKSEN, Thomas Hylland 2005 Economies of ethnicity. In: CARRIER, James G. (ed.): A Handbook of Econo-

mic Anthropology. Edward Elgar, Cheltenham–Northampton, 353–369.FOSTER, George M. 1965 Peasant society and the image of limited good. American Anthropologist

67. 293–315. 1972 A Second Look at Limited Good. Anthropological Quarterly 45. (2) 57–64.HAALAND, Gunnar1969 Economic Determinants in Ethnic Processes. In: BARTH, Fredrik (ed.):

Ethnic groups and boundaries. The social organization of culture difference. Little, Brown, and Company, Boston, 58–73.

GALBRAITH, Marysia H.2003 Gifts and Favors: Social Networks and Reciprocal Exchange in Poland.

Ethnologia Europaea 33. (1) 73–94.HEGYI Imre1978 A népi erdőkiélés történeti formái. Akadémiai Kiadó, Budapest.LADÁNYI János – SzELÉNYI Iván2003 Historical variations in inter-ethnic relations: toward a social history of

Roma in Csenyéte, 1857–2000. Romani Studies 5. Vol. 13. 1–51.LIGHT, Ivan2007 Women’s Economic Niches and Earnings Inferiority: The View from the

Ethnic Economy. Journal of Ethnic and Migration Studies. 33 (4) 541–557.MOLNÁR István2009 (1948) Adalék a Nyikó mente népi mezőgazdálkodásának ismeretéhez.

Acta Siculica. 585–593.MOYA, Jose C.2007 Domestic Service in a Global Perspective: Gender, Migration, and Ethnic

Niches. Journal of Ethnic and Migration Studies 33. (4) 559–579.NYíRI Pál2005 Global Modernisers or Local Subalterns? Parallel Perceptions of Chinese

Transnationals in Hungar. Journal of Ethnic and Migration Studies 31. (4) 659–674.


340

2007 Chinese entrepreneurs in Hungary. In: DANA, Léo-Paul (ed.): Handbook of research on ethnic minority entrepreneurship: a co-evolutionary view on re-source management. Edward Elgar, Cheltenham–Northampton, 534–554.

OKELY, Judith1983 The traveller-gypsies. Cambridge University Press, Cambridge.OLÁH Sándor1996 Gazdasági kapcsolatok cigányok és magyarok között egy székely faluban.

In: GAGYI József (ed.): Egy más mellett élés. A magyar–román, ma gyar–cigány kapcsolatokról. Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 225–246.

PALÁDI-KOVÁCS Attila 2003 Etnikus hagyományok Magyarországon a munkatevékenység terü-

letén. In: Tájak, népek, népcsoportok. Akadémiai Kiadó, Budapest, 393–398.

PANTEA, Maria-Carmen2009 Performing the border of child labour: Roma working children. Romani

Studies 5. Vol. 19 (1) 19–48.PITT-RIVERS, Julian A. 1971 The People of the Sierra. University of Chicago Press, Chicago.PRóNAI Csaba2000 A cigány közösségek gazdasági tevékenységeinek kulturális antropo-

lógiai megközelítései. In: KEMÉNY István (ed.): A romák/cigányok és a láthatatlan gazdaság. Osiris Kiadó, Budapest, 176–198.

REDFIELD, Robert1960 The Little Community and The Peasant Society and Culture. The University

of Chicago Press, Chicago.SÁRKÁNY Mihály2000 Kulturális ökológia – távlatok és korlátok. In: Kalandozások a 20. századi

kulturális antropológiában. L’Harmattan Kiadó, Budapest. 31–43.SCHROVER, Marlou – van der LEUN, Joanne – QUISPEL, Chris2007 Niches, Labour Market Segregation, Ethnicity and Gender. Journal of

Ethnic and Migration Studies 33. (4) 529–540.SIK, Endre1993 From the second economy to the informal economy. Journal of Public

Policy 12. (2) 153–175.STEWART, Michael Sinclair1994 Daltestvérek. Az oláhcigány identitás és közösség továbbélése a szocialista

Magyarországon. Budapest.1997 The time of the gypsies. Westview Press, Boulder–Oxford.

341


STEWARD, Julian 2006 (1955) The Concept and Method of Cultural Ecology. In: HAENN, Nora

– WILK, Richard R. (ed.): The Environment in Anthropology. A Reader in Ecology, Culture, and Sustainable Living. New York University Press, New York and London, 5–9.

SzUHAY Péter1999 A magyarországi cigányság kultúrája: etnikus kultúra vagy a szegénység

kultúrája. Panoráma Kiadó, Budapest.VALENzUELA, Abel Jr.2001 Day labourers as entrepreneurs? Journal of Ethnic and Migration Studies

27. (2) 335–352.VERDERY, Katherine1983 Transylvanian Villagers. Three Centuries of Political, Economic, and Ethnic

Change. University of California Press, Berkeley–Los Angeles–London.2003 The Vanishing Hectare: Property and Value in Post-socialist Transylvania.

Cornell University Press, Ithaca.WEGREN, Stephen K.2006 Rural responses to reform in Post-Soviet countries. Journal of Peasant

Studies 33. (3) 526–544.WEGREN, Stephen K. – O’BRIEN, David J. – PATSIORKOVSKI, Valeri V.2002 Winners and Losers in Russian Agrarian Reform. Journal of Peasant Stu-

dies 30. (1) 1–29.WOLF, Eric R. 2001 (1966) Kinship, Friendship, and Patron–Client Relations in Complex So-

cieties In: Pathways of Power: Building an Anthropology of the Modern World. University of California Press, Berkeley – Los Angeles – London, 166–183.

343

Prezentarea unor diFerenţe culturale eXistente...

PETI Lehel

Prezentarea unor diferenţe culturale existente în convieţuirea dintre romi şi maghiari într-o aşezare de pe valea târnavei mici

Atitudinile culturale manifestate de-a lungul convieţuirii dintre ţigani şi maghiari în satele din Transilvania au fost interpretate în cadrul mai multor studii (vezi, de pildă: Pozsony 1993, 2003, Oláh 1996a, 1999b, Kotics 1999, Fosztó 1998, 2003, Túrós 1996). Toate aceste investigaţii au realizat mai de-grabă analize aprofundate cu referire la imaginarul mental al maghiarilor des-pre ţigani, lansând totodată importante afirmaţii şi în legătură cu adoptarea unor poziţii de reticenţă ale ţiganilor (Oláh 1996a, Biró–Bodó 2002). În cadrul acestei paradigme interpretative, autorii au descris atitudinea populaţiei ma-ghiare faţă de ţigani prin noţiuni precum formalizarea (Fosztó 1997), stigmati-zarea (Fosztó 2003), separarea şi segregarea (Kotics 1999), izolarea mentală/simbolică (Túrós 1996).

Există studii de caz care – spre deosebire de acelea despre comunităţi ma-ghiare şi româneşti, care în noua situaţie conjuncturală de după schimbarea de regim din România au fost mai greu de mobilizat, iar sub aspect econo-mic, pentru a putea supravieţui, au adoptat inactivitatea ori stagnarea – sus-ţin existenţa unor transformări referitoare la ponderea economică şi socială a populaţiei rome din satele ardelene (Túrós 1996, Gagyi 2002, Pozsony 2003). În noua situaţie, s-a observat o reevaluare a atitudinilor simbolice şi a modele-lor de convieţuire valabile în aceste comunităţi de romi. În ultimii ani, în noul context social, au fost iniţiate tendinţe de adaptare plurivalente, care – potri-vit rezultatelor acestor analize – prezentau incongruenţe faţă de structurile mentale inflexibile ori aproape neschimbate ale maghiarilor în ceea ce priveş-te aprecierile făcute asupra acestei etnii.


344

Dispunem însă de un număr mult mai redus de lucrări care interpretează noile atitudini culturale ale romilor şi poziţionările simbolice faţă de maghiari, sau abordează strategiile conformării comunitare, constrângerile adaptării ori pe cele ale segregării ale acestora. Studiul de faţă poate fi încadrat în seria ace-lor lucrări care analizează în cadrul unei comunităţi apariţia şi modul de func-ţionare a atitudinilor simbolice, gesturile ce ridică bariere sociale şi sistemele relaţionale mentale ale maghiarilor cu privire la ţigani. Întrebările ridicate se referă la interpretarea unor tendinţe apărute în rândul ţiganilor în ceea ce pri-veşte integrarea lor în comunitatea maghiară – conformarea cu modul lor de viaţă şi uniformizarea treptată a nivelului economic –, precum şi la modul în care a fost primit acest lucru de maghiari. Astfel, voi trece în revistă strategiile economice urmate de populaţia romă, încercând totodată să interpretez opi-niile populaţiei majoritare care indică locul acestor strategii în universul valo-rilor simbolice ale comunităţii locale. În continuare, voi prezenta câteva prac-tici comunitare în cadrul cărora se manifestă ori se reproduc cele mai impor-tante aspecte ale sistemului relaţional mental/simbolic dintre cele două etnii.

În opinia mea, adaptarea constă în tendinţele de mobilitate socială ce func-ţionează în comunităţile de romi în urma unei mobilităţii economice ascen-dente. Prin diferenţiere înţeleg situaţia de subordonare şi de excluziune repro-dusă de către comunitatea maghiară majoritară faţă de ţigani. Discriminarea este totalitatea raportărilor la diferenţierea faţă de populaţia romă.

În cea mai mare parte a analizei de faţă mă bazez pe observaţii ce nu au fost realizate conform metodologiei antropologice clasice şi nu rezultă dintr-o activitate conştientă desfăşurată pe teren. Datorită faptului că scriu despre sistemul relaţional interetnic al satului în care m-am născut, observaţiile în temeiul cărora am construit analiza de faţă mi-au fost oferite întâmplător, fără să caut în mod conştient să fiu martorul acestor evenimente. În anul 2006 am realizat totuşi câteva interviuri axate pe problemele abordate; aşadar, „pre-zentul” constatărilor mele este valabil pentru această perioadă.

Teoriile legate de funcţionarea relaţiilor interetnice

Cercetarea relaţiilor interetnice este dominată până în zilele noastre de mo-delul etnicităţii elaborat de Fredrik Barth (Barth 1969, 1996). Spre deosebire de concepţiile anterioare, care sub aspectul studiului relaţiilor etnice s-au concen-trat în special pe conţinuturile de natură culturală, Barth subliniază caracterul de proces social al etnicităţii, utilizând varianta descrierii strategiilor de menţi-nere a graniţelor sociale dintre grupuri şi a funcţionării dinamice a acestora.

345


În opinia lui Richard Jenkins, următoarea constatare a lui Fredrik Barth a avut un rol decisiv în cercetările asupra relaţiilor interetnice: „Etnicitatea nu formează o sumă a particularităţilor culturale neschimbate, prin care orice persoană ar putea fi identificată ca X ori Y – adică, ar putea fi trasate grani-ţele între două etnii –, ci este alcătuită din tranzacţii sociale determinate de situaţia etnicităţii, ce depăşesc însăşi graniţele etniei în cauză. Graniţele et-nice pot fi traversate, acestea există în pofida interacţiunilor prezente între ele şi deasupra lor, iar principiile apartenenţei etnice şi ale aderării sunt in-stabile atât în ceea ce priveşte particularităţile, cât şi importanţa acestora” (Jenkins 2002: 243).

Cu referire la cercetările postmoderne asupra etnicităţii, Rogers Bru-baker a afirmat că acestea „subliniază capacitatea formelor stabilizate şi a graniţelor evidente de a suferi fragmentări, de a dispărea şi de a se eroda” (Brubaker 2001: 60). Aceste tipuri de cercetări au scos în evidenţă modul în care pot fi modificate de la o perioadă la alta graniţele etnice, pot fi cre-ate simboluri şi semnificaţii etnice, precum şi modul în care toate acestea pot fi perpetuate. În legătură cu acest lucru, Orvar Löfgren atrage atenţia asupra faptului că „...există riscul ca această focalizare spre considerentele strategice ale etnicităţii să pună un accent exagerat atât pe trăsăturile in-certe şi instabile, cât şi pe aspectele expuse manipulării ale identităţii etni-ce” (Löfgren 1989: 16).

Cea mai completă sinteză în limba maghiară a concepţiilor asupra etnici-tăţii reflectată în studiile antropologice privitoare la ţigani a fost elaborată de László Fosztó (Fosztó 2003: 84–88). Potrivit autorului, dat fiind interesul cres-cut faţă de strategiile identitare şi culturale ale romilor, se află în uz o serie de noţiuni, de exemplu diasporă, hibriditate culturală, creolizare etc., ce stabilesc direcţii de abordare în special cu referire la cercetarea contextelor macrosoci-ale ale problemei, aşadar nefiind relevante din perspectiva subiectului acestui studiu.

Michael Stewart a analizat includerea unor activităţi economice care func-ţionau în perioada comunistă în cadrul unor comunităţi de romi din Europa de Est în relaţiile acestora cu societatea majoritară. În opinia sa, etosul muncii propagat de partidul comunist din Ungaria – acesta fiind şi cea mai importan-tă componentă a accepţiunii sociale – prezenta un contrast marcant faţă de modul de viaţă tradiţional autonom al comunităţilor de romi (Stewart 1993: 192–193). Potrivit lui Stewart, în această perioadă, exploatarea posibilităţilor oferite de economia secundară a făcut posibilă trăirea etosului libertăţii din partea comunităţilor de romi, iar în acelaşi timp, în cadrul relaţiilor ocupaţi-onale de subordonare ale epocii, înfăţişa importanţa producerii identităţilor (Stewart 1993).


346

Localitatea

Idrifaia este o localitate mică situată pe cursul mijlociu al Târnavei Mici. Infrastructura rurală a acestei aşezări se află la un nivel mediu (gaz, electri-citate, telefon), există grădiniţă şi şcoală generală cu clasele I–VIII cu predare în limba maghiară, precum şi o casă de cultură. Situaţia paradoxală constă în faptul că nu satul cu economia cea mai dezvoltată este centrul comunal. Ast-fel, din punct de vedere administrativ satul aparţine comunei Suplac, o aşezare mai puţin evoluată din punct de vedere economic, dar cu o populaţie de etnie română mai numeroasă (278). Comuna mai include încă trei aşezări mici (Laslău Mare, Laslău Mic şi Vaidacuta), care – fiind situate la periferie, aşadar greu accesibile şi având o infrastructură rămasă în urmă – prezintă multiple dezavantaje. Din punct de vedere etnic, comuna are o structură destul de omo-genă, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru structura confesională a acesteia.

Structura etnică

Potrivit datelor oficiale ale recensământului din 2002, în această aşezare cu populaţia totală de 693 de locuitori există 655 de maghiari, 22 de ţigani, 15 români şi un locuitor de etnie săsească. Dintre aceştia, 619 locuitori sunt reformaţi, 22 baptişi, 19 romano-catolici, 19 ortodocşi, 5 penticostali, 4 unita-rieni şi 2 greco-catolici.1

Idrifaia este considerată o aşezare stabilă din punct de vedere etnic în regi-une.2 Spre deosebire de statisticile recensămintelor mai vechi şi având în vede-re continuitatea prezenţei ţiganilor în sat, reiese faptul că romii, cu siguranţă, erau mult mai mulţi şi în perioada anterioară. Datele atestă că ţiganii aveau ca limbă maternă maghiara. Populaţia de etnie maghiară, identificată la recen-sământ cu un număr total de 655 de persoane, include şi majoritatea ţiganilor cu limba maternă maghiară. În schimb, în interiorul comunităţii există o gra-niţă etnică mult mai profundă, ce nu reiese deloc din datele statistice.

1 În primăvara-vara anului 2004, în organizarea Asociaţiei Etnografice Kriza János şi printr-o finanţare primită din partea Fundaţiei Arany János am participat la cerceta-rea particularităţilor structurii economice a aşezării. Grupul de cercetare a fost alcă-tuit din István Kinda, zoltán Miklós, Lehel Peti şi Á. Töhötöm Szabó, sub conducerea dr. Ferenc Pozsony şi Á. Töhötöm Szabó. Rezultatele cercetării au fost publicate într-un volum distinct de studii (Peti–Szabó ed. 2006).

2 Spre deosebire, de pildă, de satul Laslău Mic, unde, după emigrarea saşilor, proporţia etnică a locuitorilor a fost fundamental schimbată.

347


Referitor la componenţa etnică a localităţii, primăria comunei deţine însă o statistică ce pune în evidenţă o structură etnică mult diferită faţă de cea a recen-sământului oficial.3 În legătură cu persoanele enumerate în statisticile primări-ei, şi maghiarii din Idrifaia afirmă că aceşti locuitori sunt ţigani. Astfel, statistica reflectă în fapt câte persoane sunt considerate de etnie romă de către maghiarii din Idrifaia. Potrivit acestor date, în Idrifaia trăiesc 109 ţigani, care s-au născut în localitate ori au venit aici prin căsătorie. Din această evidenţă reiese că aceste persoane formează 27 de gospodării separate. La grădiniţă există 5 copii de et-nie romă,4, iar la şcoală, clasele I–VIII sunt frecventate de 17 copii.5

Izolarea simbolică a ţiganilor faţă de maghiari poate fi surprinsă şi în ceea ce priveşte structura localităţii. Ţiganii trăiesc în aşa-numită zonă a Drumului vechi şi în cea a străzii ce poartă numele de Uliţa ţigănească,6 această ultimă parte fiind o unitate deosebit de izolată şi bine delimitată a localităţii.

Cele două porţiuni de sat locuite de ţigani formează de fapt o unitate con-tinuă.7 Această parte, în fond periferică, a satului este aşezată paralel cu şo-seaua ce traversează localitatea (acolo se află casele maghiarilor) şi cu Târna-va Mică.8 Printre casele din Uliţa ţigănească se găseşte şi locuinţa unei familii maghiare. Una lângă cealaltă stau alte trei case de la începutul străzii. Este in-teresantă configuraţia caselor de pe Drumul vechi, unde locuiesc şi maghiari. Aici casele maghiarilor şi ale ţiganilor sunt aşezate în aşa fel, încât separarea devine vizibilă şi în interiorul străzii.

Alături de populaţia originară, în localitate mai trăiesc 8 familii de venetici (20 de persoane), care nu deţin case proprii. Unele dintre aceste persoane tră-iesc în sat de aproximativ 10 ani, neavând un domiciliu stabil.

Câteva familii de maghiari din localitate cresc 6 copii romi proveniţi din or-felinate, care frecventează de asemenea grădiniţa şi şcoala cu predare în limba maghiară din localitate.

Datele istorice referitoare la aşezarea ţiganilor sunt necunoscute, prezenţa lor corespunzând probabil întru totul cu istoria locuitorilor de etnie maghiară ai aşezării încă din perioada nobililor. După cum se pare, povestirea referitoare la porţiunea de sat denumită Groapa spânzurătorii se leagă tocmai de acea pe-rioadă. Potrivit relatărilor, groful a spânzurat aici doi ţigani pentru că au furat de pe domeniile sale.

3 Küküllőszéplaki Polgármesteri Hivatal választási listája [Lista de alegători, evidenţa Con-siliului Local Suplac].

4 Efectivul total al copiilor preşcolari: 23.5 Nu deţin date cu referire la efectivul total al elevilor din clasele I–VIII.6 Denumire locală utilizată de populaţia din sat. 7 Cele două străzi dispuse longitudinal sunt legate de o cărare de 150–200 m. 8 Denumirea locală a Târnavei Mici este „Küköllő”.


348

Diferenţierea etnică a societăţii locale

Din punctul de vedere al dezvoltării socioculturale – în pofida istoriei co-mune –, cele două grupuri etnice au parcurs traiectorii separate. Ţiganii şi-au păstrat particularităţile culturale specifice pe baza cărora se diferenţiază de populaţia maghiară a localităţii, deşi limba maternă este cea maghiară. Majoritatea nu cunosc limba română, iar limba romani nici atât. Cu toate că asimetria economică dintre ţiganii şi maghiarii din localitate nu este atât de pronunţată ca, de pildă, în satele vecine, comunicarea diferenţelor culturale din partea maghiarilor este evidentă. În pofida profundelor influenţe reciproce dintre grupurile etnice şi a existenţei mai puţin pronunţate în ceea ce priveşte diferenţele culturale, apariţia evidentă a etnicităţii de-a lungul interacţiunilor constituie parte integrantă a funcţionării societăţii locale. În opinia lui Tho-mas Hylland Eriksen, „în realitate, etnicitatea devine un factor important şi de-cisiv acolo unde grupurile sunt apropiate unele de altele din punct de vedere cultural şi interferează în repetate rânduri” (Eriksen 2006: 329).

Cele două etnii din sat sunt diferenţiate potrivit modelelor culturale specifice şi nu în funcţie de limba vorbită. Dintre aceste modele, cel mai important este originea menţinută în memoria colectivă.9 Diferenţierea etnică pe baza descen-denţei se manifestă surpinzător în ceea ce priveşte deosebirile stabilite în cazul familiilor de etnie română din localitate. În timp ce câţiva dintre veneticii mai în vârstă de origine română, care s-au adaptat la modelele culturale ale maghiari-lor, sunt consideraţi români de către opinia publică, descendenţii lor direcţi nu prea sunt deosebiţi din punct de vedere etnic. Despre aceste persoane se men-ţionează cel mult că „tatăl lui a fost român”, însă acest lucru nu reprezintă un stigmat etnic. Potrivit observaţiilor mele, acest tip de distincţie etnică este carac-teristic în special generaţiilor de vârstă medie şi celor mai în vârstă.

În cazul celor câteva familii asimilate, care trăiesc potrivit modelelor cul-turale ale comunităţii maghiare, dar sunt considerate de origine română, nu-mele funcţionează ca factor distinctiv. Succesul asimilării persoanelor de etnie română poate fi observat şi prin faptul că numele de familie al acestora a că-pătat o rezonanţă maghiară, iar acest lucru nu este neapărat consecinţa unei schimbări de nume, ci a unei particularităţi de pronunţie care a căpătat uzan-ţă în practica locală. De pildă, Gheorghe este supranumit Gyorgya, iar în cazul numelui de familie Dumitru este folosită denumirea de Dunyitru.

9 Sándor Oláh, analizând diferenţierea socială a ţiganilor din Mereşti, afirmă că „deli-mitările sociale sunt întemeiate pe construcţii mentale alcătuite din mai multe com-ponente (originea, istoria ocupaţională a familiei, rădăcinile familiale locale, valorile morale)” (Oláh 2002: 73).

349


În ceea ce priveşte populaţia romă, cu toate că este vorba despre o etnie cu continuitate istorică, faţă de cele câteva familii de români din localitate, „intro-ducerea” descendenţilor direcţi în comunitatea maghiară nu funcţionează.

Strategiile economice ale ţiganilor10

În timpul colectivizării

Din cauza faptului că în perioada antebelică ţiganii nu deţineau aproape deloc loturi de teren – lipsind rolul simbolic, dătător de identitate al pămâtului –, acest grup social nu a nutrit sentimente negative faţă de înfiinţarea coope-rativelor agricole de producţie. După înfiinţarea acestora (1962), majoritatea populaţiei ţigăneşti a fost angajată în agricultură. Au lucrat ca îngrijitori de animale, tractorişti, păstori la vite şi paznici la vie.

O mică parte dintre romi, similar populaţiei maghiare din sat, au urmat strategia angajării în fabricile din oraşele apropiate, iar câţiva au obţinut per-mis de conducere pentru vehicule grele.

Spre deosebire de maghiari, pentru romi perioada colectivizării a fost una de succes. Colectivizarea a dus la diminuarea profundelor deosebiri economi-ce dintre cele două etnii. În această perioadă pe Uliţa ţigănească au fost con-struite case noi, modul de viaţă al romilor apropiindu-se, de asemenea, de cel al etniei majoritare. La toate acestea a mai contribuit şi faptul că ţiganii s-au folosit mai bine de posibilităţile economiei informale.11 Cu ocazia inundaţiei din 1970, casele din chirpici aşezate lângă apă ale ţiganilor au fost distruse. Porţiunea de sat locuită de romi a fost reconstruită cu ajutorul statului, iar ca-sele de cărămidă ale ţiganior sunt acum la fel ca cele ale maghiarilor.

În acea perioadă, în cazul ţiganilor – spre deosebire de populaţia de etnie maghiară – producţia agricolă personală nu putea fi considerată o posibilitate de completare a veniturilor. În acelaşi timp, practicarea ocazională a meserii-lor tradiţionale reprezenta o strategie de supravieţuire importantă în acea eta-pă a economiei penuriei. Foarte mulţi erau pricepuţi la zidărie şi la zugrăvit, mulţi erau muzicanţi – ocupaţie secundară, practicată ocazional sau la sfârşit de săptămână. Câţiva bărbaţi mai în vârstă confecţionau coşuri şi mături din

10 Voi începe interpretarea strategiilor economice ale ţiganilor cu perioada colectiviză-rii, deoarece datele obţinute de mine provin din această epocă.

11 Pentru comparaţie, vezi analiza lui Michael Stewart referitor la strategiile economice urmate de romii din Ungaria în timpul comunismului: Stewart 1993.


350

nuiele, împletituri din papură, pe care le schimbau apoi – în sat ori în împre-jurimi –, în special pe alimente. În acea epocă, strategiile similare au avut o importanţă deosebită din punct de vedere existenţial sau chiar al tezaurizării. Dintre ţigani nu a fost nimeni care să fi deţinut o poziţie mai importantă în ca-drul aparatului de partid.

După decolectivizare

În cazul populaţiei de romi, incertitudinea economică prezentă după schimbarea de regim nu a produs o criză atât de gravă precum în cazul fami-liilor de maghiari, care nu au reuşit adoptarea unor strategii de succes, nepu-tându-şi astfel păstra prestigiul social şi nivelul de trai anterior. La nivelul sa-tului, deşi mulţi dintre romii şi-au pierdut locurilor de muncă şi au fost nevoiţi din ce în ce mai mult să revină la îndeletnicirile practicate în trecut, sau doar ca ocupaţii secundare, în special la zidărit şi zugrăvit.

Din cauza faptului că înainte de colectivizare – în afara loturilor de pământ din gospodării –, în realitate ţiganii nu aveau în posesie terenuri mari, după decolectivizare nu au reuşit să pună în practică strategii precum cea de a re-deveni ţărani, aplicată de populaţia maghiară (Vezi: Peti 2004: 203–204; Szabó 2002a: 27–29).

Cu ocazia retrocedării terenurilor, familiile de ţigani au primit câte o jumă-tate de hectar de pământ. Acest lucru a creat tensiuni în localitate, deoarece ţiganilor, la fel ca şi familiilor de maghiari fără pământ, le-au fost acordate par-celele cu cele mai bune păşuni şi fâneţe. Conflictul nu era sesizat sub aspect etnic, deoarece la măsurarea parcelelor neînţelegerile au fost generale (scoa-terea jaloanelor, certuri, ameninţări etc.).

După schimbarea de regim, populaţia maghiară din sat nu a plecat să lucre-ze în străinătate, ceea ce poate fi explicat prin orientarea spre agricultură care a existat dintotdeauna în localitate. Îndeletnicirile de tip agrar s-au bucurat aici de o importanţă esenţială din punct de vedere istoric: satul Idrifaia este conside-rat de către locuitorii aşezărilor de pe cursul mijlociu al Târnavei Mici o „puter-nică” aşezare specializată în producţia agricolă. Acest lucru este confirmat şi de faptul că hotarul satului depăşeşte cu mult suprafaţa oricărui alt hotar al aşe-zărilor din jur, chiar şi al celor în care numărul locuitorilor este cel puţin de trei ori mai mare decât cel din Idrifaia (de exemplu, satul învecinat Bahnea). În felul acesta a apărut o conştiinţă specifică de gospodar, ce se manifesta printr-o men-talitate superioară faţă de locuitorii satelor din împrejurimi. Acest lucru reiese şi din faptul că cele mai reuşite strategii ale întreprinzătorilor au fost puse în prac-tică de către acele familii (de maghiari) venite în sat după schimbarea de regim, care nu erau orientate cu orice chip spre o existenţă legată de agricultură.

351


Tipurile de orientare12 în funcţie de strategiile economice existente după schimbarea de regim din 1989

Muncitorii angajaţi în străinătate

După schimbarea regimului din decembrie 1989, spre deosebire de ma-ghiari, ţiganii – având o mobilitate mai mare decât etnia majoritară – au pre-ferat angajamentele de muncă şi comerţul în străinătate. În perioada cercetă-rii, aproximativ 20 de persoane de etnie romă lucrau în Ungaria. Pe parcursul angajamentelor de muncă din străinătate se mobilizează în general toată fa-milia. De cele mai multe ori sunt angajaţi în agricultură; unii însă, practicân-du-şi meseria de zidar, lucrează pe şantiere de construcţii. Femeile îngrijesc bolnavi sau vârstnici ori lucrează în floricultură. Câteva persoane muncesc în Spania, Germania, Italia sau Israel. Din pricina relaţiilor de muncă din străină-tate, câţiva tineri romi din Idrifaia s-au căsătorit şi s-au stabilit în străinătate. De pildă, o tânără ţigancă din Idrifaia s-a căsătorit cu un băiat din Germania, acolo îşi cresc copilul. Stabilirea celor plecaţi în ţările străine extinde reţeaua lor de relaţii, contribuind la o mai bună orientare a întregii familii în acest uni-vers străin şi înlesnind totodată obţinerea unor locuri de muncă sau prestarea unor activităţi comerciale.

Zilierii

La Idrifaia, personele care au o mobilitate mai mică ori cele mai în vârstă se angajează să lucreze cu ziua la marii proprietari de pământ maghiari din localitate, ceea ce a dus la consolidarea relaţiilor de tip patron-client. Câte un proprietar cheamă adesea aceleaşi persoane în cazul în care are nevoie de zili-eri. Menţinerea acestor relaţii prezintă avantaje pentru ambele părţi. zilierii îşi fac planuri în legătură cu faptul că pentru anumite faze ale muncii vor putea fi cei chemaţi de către proprietar. Astfel, în cazul în care se preconizează obli-gaţii sau intenţii ce presupun utilizarea banilor, zilierii îşi pot calcula veniturile de pe urma acestei activităţi. Din acest motiv, cei ce muncesc cu ziua cunosc exact nu doar faptul că ei vor fi cei chemaţi pentru prestarea unor faze ale muncii, ci şi perioada în care va avea loc acest lucru. Cunosc bine tipurile de activitate de care au nevoie gospodarii în diversele faze ale cultivării plantelor.

12 În opinia mea, sintagma tipuri de orientare acoperă formele economice conturate pe baza obţinerii veniturilor unor familii.


352

Menţinerea acestor relaţii sunt înlesnite şi de faptul că atunci când se întâl-nesc, zilierii îi întreabă adesea pe angajatorii lor despre perioada în care vor decurge fazele de lucru. Datorită faptului că munca zilierilor se leagă cu pre-dilecţie de etapele muncii din cultura plantelor, majoritatea proprietarilor au nevoie de zilieri în aceleaşi perioade. Menţinerea relaţiilor patron-client prote-jează proprietarii de pământ de lipsa zilierilor într-o fază importantă a muncii. Tocmai datorită statutului consolidat al acestor relaţii, un proprietar ar putea găsi în localitate un zilier doar cu mari dificultăţi. Contractarea acestora din satele învecinate este o îndeletnicire extrem de obositoare şi îndelungată, în plus reprezintă un mare risc pentru proprietar în ceea ce priveşte calitatea muncii prestate de zilierii necunoscuţi.

Argaţii

Câteva persoane reprezintă forţa de muncă utilizată de către proprietarii de pământ privatizaţi sau de către cei ce deţin întreprinderi mici. Aceste persoa-ne sunt numite argaţi. Conform înţelegerii, aceştia sunt plătiţi cu bani, even-tual cu băutură şi ţigări, precum şi cu alimente. Munca acestora constă în supravegherea morilor, îngrijirea animalelor ori ajutorul permanent dat la di-versele faze ale muncii din gospodării.13 Aceste raporturi patron-client sunt menţinute de către proprietarii de pământ şi în cazul în care o perioadă mai lungă sau mai scurtă nu mai au nevoie de munca argaţilor (de pildă, iarna ori atunci când, datorită caracterului sezonier al activităţii, funcţionarea întrepri-derilor nu necesită forţă de muncă). Şi în aceste cazuri, argaţii primesc produ-se ori alimente de la proprietari; mai mult decât atât, aceste relaţii nu exclud nici varianta ca argaţii – dacă nu au nimic de făcut pe proprietatea respectivă – să îşi găsească de lucru ocazional într-o altă gospodărie.

13 În ceea ce priveşte părerea maghiarilor despre ţiganii zilieri, ne putem baza pe obser-vaţiile lui Á. Töhötöm Szabó (bazate pe experienţele sale din Simoneşti): „Ţiganii zili-eri ocupă un loc sub nivelul mediu în sistemul de valori al satului, deoarece nu sunt capabili să tezaurizeze nici capital real şi nici unul simbolic” (Szabó 2002b: 211). În continuare, autorul subliniază faptul că această atitudine plină de prejudecăţi, în spe-cial vis-à-vis de acest grup, provine din constatarea că „trăiesc de pe o zi pe alta, nu-şi asigură viitorul, iar din această cauză sunt nevoiţi mereu să recurgă la împrumuturi; iar acest lucru stă în contradicţie cu normele de conduită ale ţăranilor axate pe auto-gospodărire şi care evită în mod tradiţional împrumuturile, încercând să ia măsurile necesare pentru un viitor cât mai sigur” (Szabó 2002b: 211).

353


Muncitorii

Unii dintre bărbaţii mai tineri şi de vârstă medie acceptă ofertele de muncă din oraşele din regiune. La fel ca maghiarii din Idrifaia, acceptă diverse locuri de muncă, condiţia fiind naveta permanentă. De cele mai multe ori sunt angajaţi ca magazioneri, şoferi, mecanici auto sau muncitori în fabrici. După schimba-rea de regim din 1989, unii au combinat aceste locuri de muncă – care nu oferă decât o relativă siguranţă – cu activităţile desfăşurate ocazional în străinătate, aşadar pot exista şi suprapuneri în ceea ce priveşte această categorie a munci-torilor angajaţi în străinătate.

Raporturile de muncă cu maghiarii care lucrau în aceleaşi locuri de muncă au contribuit într-o mare măsură la stabilirea unor relaţii colegiale şi de prietenie. Drept urmare, între câteva familii de ţigani şi maghiari s-au legat cumetrii. Nu se poate însă generaliza, acest lucru poate fi inclus mai degrabă între excepţiile exis-tente în domeniul interacţiunilor sociale, nedevenind o practică socială comună. „Adesea, relaţiile cotidiene de cooperare existente între ţigani şi maghiari dezmint opoziţia rigidă, a maghiarilor, iar la nivelul cazurilor concrete uneori discriminarea dispare, dar nu dispare la modul general,14 iar în ceea ce priveşte relaţiile, cele domi-nante sunt raporturile manifestate prin apartenenţa la grup” (Oláh 1996a: 185).

Ţiganii proprietari de pământ

Între membrii acestui grup şi membrii celorlalte grupuri există de aseme-nea suprapuneri. După schimbarea de regim, câteva familii au mai cumpărat, pe lângă loturile de pământ primite, şi alte terenuri, pe care le lucrează în mod tradiţional, la fel ca majoritatea proprietarilor maghiari. Scopul acestui tip de agricultură care de-abia se susţine este de a cultiva furajele necesare pentru creşterea câtorva animale: porci şi vaci de lapte. Aceste tipuri de practici eco-nomice nefiind suficiente în ceea ce priveşte autogospodărirea şi privatizarea, vor fi combinate în general cu una dintre strategiile descrise mai sus.

„Veneticii fără căpătâi”

Populaţia locală îi numeşte venetici pe ţiganii veniţi din altă parte, care în ge-neral locuiesc în şura sau în podul pentru fân al unor familii de maghiari şi lucrea-ză ca argaţi la aceste familii (de pildă, mulg vacile), iar pe lângă acest lucru se mai angajează la munci ocazionale ca zilieri. Prezenţa lor în localitate este permanen-tă. Utilizând denumirea locală, în majoritate este vorba despre „ţiganii secui”, care

14 Sublierea autorului – L. P.


354

provin din satele judeţului Harghita. Un bărbat maghiar singur – considerat devi-ant (alcoolic) de către comunitatea satului – făcut contract de moştenire a casei lui pe numele unei asemenea familii în schimbul întreţinerii. O altă familie închiriază o casă degradată în schimbul muncii cu ziua. O femeie singură, care s-a mutat într-un mic camion nefuncţional, aflat în curtea unei familii de maghiari, „ajută” în gos-podărie în schimbul adăpostului. Are un copil mic, pe care nu-l trimite la şcoală.

În afara categoriei „veneticilor fără căpătâi”, pe care nici maghiarii, nici ţiganii nu îi consideră ca făcând parte din sat,15 persoanele incluse în aceste grupuri schimbă din timp în timp strategiile prezentate.

Cârciumarii

După schimbarea de regim, la Idrifaia au fost deschise două cârciumi, am-bele de către familii de ţigani. Una se afla în centrul satului, aşadar în partea locuită de maghiari, iar cea de-a doua – potrivit denumirii locale: „barul ţi-gănesc” – în zona locuită de ţigani, pe Uliţa ţigănească. Datorită faptului că localul situat în centru a fost mult timp singura cârciumă din localitate, aici mergeau şi maghiarii. În prezent nu mai funcţionează niciunul dintre localuri, deoarece foştii proprietari sunt plecaţi în Ungaria, ocupându-se mai degrabă cu comercializarea unor produse.

Tendinţele de adaptare

În cazul populaţiei de etnie romă tendinţele de adaptare la modul de via-ţă al populaţiei maghiare apar accentuat. Poate fi observată perseverenţa cu care ţiganii încearcă să-şi potrivească modul de viaţă la normele culturale ale etniei majoritare. Adaptarea la sistemul de valori al maghiarilor reprezintă – în fapt – nivelul de adaptare la normele societale rurale. Persoanele care au cel mai mare succes şi-au cumpărat case în centrul satului, unde locuiesc ma-ghiarii, şi „se comportă” ca majoritarii.16 În cazul lor, căsătoriile mixte dintre

15 Având în vedere metodologia practicată în cazul studiilor comunitare, eu i-am consi-derat parte componentă a colectivităţii analizate, presupunând că unitatea cercetată este satul: o comunitate individuală funcţională (vezi: Sárkány 2000; Fosztó 2003).

16 Experienţe asemănătoare sunt descrise şi de autorii care studiază problema convieţuirii ţi-ganilor cu maghiarii din alte localităţi ardelene. „Şi cei ale căror condiţii materiale sunt mult mai modeste au tendinţa de a se apropia de forma de viaţă rurală, iar momentul simbolic al acestui lucru este achiziţionarea unei case în interiorul satului” (Kotics 1999). Vezi şi: Fosztó 1998, Pozsony 2003.

355


ţigani şi maghiari confirmă succesul adaptării. Totodată, din partea maghia-rilor poate fi observată o subapreciere a performanţelor economice în ceea ce priveşte aceste familii, aceştia încercând să minimalizeze prin strategii verbale meritele ţiganilor. De pildă, despre una dintre familii se afirmă că a reuşit să-şi construiască casa cu etaj din mijlocul satului câştigând la loto. Această opinie contrapune etosul „muncii cinstite” cu performanţele economice ale ţiganilor, atinse prin strategii îndoielnice şi fără transparenţă (aşadar obţinute, proba-bil, pe căi necinstite). Aceste familii de romi au păşit pe calea substituirii iden-titare, încercând să scoată în evidenţă acest lucru şi în mod simbolic, de pildă, prin reducerea numărului de vizite la cei care locuiesc pe Uliţa ţigănească şi prin negarea identităţii de ţigan. Atitudinile de acest gen sunt interpretate de cei mai mulţi dintre autori ca strategii de respingere (vezi: Oláh 2002: 73) faţă de manifestările discriminative şi stigmatizante ale populaţiei majoritare, ca acţiuni de abandonare a stigmatului etnic, aşadar ca strategii identitare (Cris-tea–Lăţea–Chelcea 1997).

Înainte de dictatură şi în perioada comunistă, la Idrifaia lucra un fierar de etnie romă. Prin natura meseriei, acesta avea în general relaţii curente cu maghiarii, iar datorită statutului său, acest lucru s-a întâmplat dintr-o poziţie legitimă. Nivelul la care a fost apreciat acesta – integrarea lui în comunitatea maghiară, cu un grad mai ridicat decât cel obişnuit – reiese şi din faptul că dintre cei doi ucenici care au lucrat cu el, unul era maghiar, iar acesta şi astăzi lucrează în meseria învăţată de la fierarul ţigan.17 Modul de adaptare reuşit este evidenţiat şi prin faptul că descendenţii fierarului au reuşit să-şi cumpere o casă în centrul simbolic al satului.18

Ţiganii din Idrifaia – la fel ca maghiarii – urmează modelul familial cu doi-trei copii. Copiii de etnie romă frecventează grădiniţa şi şcoala, iar cu excepţia baptiştilor, toţi împlinesc ritualul confirmării. Până nu demult ţiganii din Idri-faia nu considerau că ar avea vreo importanţă căsătoria religioasă. În locul acesteia mulţi au ales o formă mai liberă şi – în cazul lor – mai plauzibilă de convieţuire: „concubinajul”, ceea ce adeseori a permis desfacerea relaţiilor de

17 Cunoştinţele sale de specialitate îl ajută nu doar să potcovească caii, dar reuşeşte să satisfacă şi noile cerinţe apărute în sat în urma mecanizării intensive din ultimul timp (de pildă, ascuţirea şi călirea lamelor de plug şi a discurilor pentru grapă etc.).

18 Sándor Oláh, analizând condiţiile microsociale ale unui fierar dintr-o aşezare din Se-cuime, prezintă o persoană care, deşi nu mai este nevoit să lucreze, munceşte totuşi zi de zi în meseria sa. În opinia autorului, acest fierar ţigan îşi poate construi şi menţine propria existenţă socială prin relaţiile care se nasc în contextul unor legături curente cu alţi oameni. „Menţinerea în această formă a relaţiilor satisface propriile sale nevoi legate de păstrarea realităţii: redefineşte mereu propriul univers, conservând totoda-tă poziţia pe care o are în formarea identităţilor pozitive din micromediul său” (Oláh 1996c: 204).


356

cuplu şi formarea altora noi. Din anii 1970 însă, cele mai apreciate familii de ţigani din colectivitatea locală consideră importantă căsătoria religioasă. În perioada precedentă, exista o particularitate în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor de cuplu: răpirea fetelor. Ultimul caz s-a întâmplat acum 12 ani, când tinerii romi (ambii din Idrifaia) au avut o relaţie de cuplu contrară voinţei pă-rinţilor. În timpul nopţii, băiatul a scos pur şi simplu fata din casă pe fereastră, după care a dus-o acasă şi a dormit cu ea, iar după aceea relaţia lor a devenit legală. Între timp această relaţie s-a destrămat, tânăra nevastă fiind „reînstră-inată” în timp ce lucra în Germania.

Mai nou, şi tinerii ţigani care se identifică cu normele şi sistemul de va-lori specifice maghiarilor sunt de părere că are importanţă căsătoria religioasă „normală”.

Familiile de romi mai înstăriţi îşi trimit copiii după absolvirea şcolii genera-le şi la o şcoală profesională din Târnăveni.

Asimilarea populaţiei rome de către cea de etnie maghiară, egalarea dife-renţelor culturale mai accentuate dintre acestea au fost înlesnite şi de procese-le sociale şi economice locale, în urma cărora populaţia maghiară – care după 1995 trăia din agricultură – a suferit o pauperizare. Diminuarea discrepanţe-lor economice dintre cele două etnii nu a contribuit însă la o segregare simbo-lică supracompensată din partea comunităţii maghiare. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre formarea elitei rome ori despre răsturnarea structurii asimetrice a economiei în favoarea ţiganilor, ci doar despre o corectare a sub-ordonării simbolice şi economice din noua conjunctură, aplicate într-o mai mică măsură unora dintre familiile de ţigani.

Până la schimbarea de regim din anul 1989, aşadar până la apariţia pro-ceselor de convertire19 valabile şi pentru populaţia reformată din localita-te, ţiganii erau reformaţi. Prin introducerea ţiganilor în viaţa congreaţiona-lă, Biserica Reformată a contribuit în mare măsură la integrarea populaţiei rome. De exemplu, mult timp, până ce clopotele din „turn” (din clopotniţă, aflată într-o clădire separată de biserică) au fost electrificate, biserica refor-mată avea un clopotar ţigan. În schimb – după cunoştinţele mele – în sat nu a existat niciodată un presbiter de etnie romă, ceea ce sugerează o nouă li-nie de falie etnică. Presbiterul este un membru al comunităţii reformate care trăieşte conform normelor acesteia, având un satut consolidat şi apreciat de această colectivitate.

După schimbarea de regim din 1989, în localitatea considerată omogenă până la aceea dată a fost înfiinţată o microcomunitate de tip confesional, for-mată mai cu seamă din femei în vârstă şi singure. Din cei 20-25 de baptişi

19 Prin acestea înţeleg aderenţa la comunitatea religioasă baptistă.

357


existenţi în prezent, 18-20 sunt ţigani; astfel a fost creată o microcomunitate religioasă, în care majoritatea enoriaşilor sunt de etnie romă. Potrivit păre-rii maghiarilor, ţiganii au devenit baptişti în special datorită ajutorului ma-terial sperat din partea acestui grup religios. Astfel, conversiunea religioasă a micului grup de ţigani a condus la revitalizarea unor prejudecăţi mai vechi faţă de acest grup etnic, în pofida faptului că alăturarea ţiganilor micii biserici baptiste n-a fost un proces realizat pe căi separate. Menţinerea relaţiilor ex-terne necesare funcţionării grupului baptist, precum şi organizarea şi condu-cerea acestuia revine maghiarilor deveniţi adepţii acestei confesiuni. Cu toa-te acestea, poate fi recunoscută segregarea grupurilor. László Fosztó, anali-zând din perspectiva indivizilor reunirea ţiganilor penticostali din Doboşeni într-o structură asemănătoare, afirmă că mişcarea confesională „reprezintă desprinderea din starea de stigmatizat, care propune o variantă de integrare alternativă (nenaţională)” (Fosztó 2003:105).

Constituirea şi transcenderea graniţelor

„Cel mai serios obstacol al «transcenderii» diverselor culturi apare atunci când propriile interpretări ale uneia dintre părţi sunt considerate exclusive. Consecinţa unor asemenea opinii rezidă în faptul că marcarea graniţelor pro-priului univers şi menţinerea la distanţă a celuilalt este o practică permanen-tă” (Oláh 1996a: 187).

În ceea ce priveşte convieţuirea dintre ţigani şi maghiari, alături de rela-tivele succese de adaptare ale ţiganilor, sistemul relaţional dintre cele două etnii este definit prin raporturile asimetrice ale unor condiţii de viaţă ce cau-zează fragilitatea integrării. Ţiganii sunt stigmaţizaţi de judecăţile de valoare ce se reflectă în proverbe şi zicători: „Bani au şi ţiganii, numai omenie n-au”, „Ţiganul-i ţigan şi la Budapesta”, „Când e ţiganul om? Când îl vezi de depar-te. Când se apropie, tot ţigan rămâne”, „Se ceartă ca ţiganii la uşa cortului” etc., relevând contradicţii lipsite de flexibilitate, respingere şi graniţe care sunt imposibil de trecut. Asemenea consideraţii specifice stereotipurilor poartă un conţinut moral reprobator (vezi: Forgács 1999).

Observaţiile lui Sándor Oláh referitoare la convieţiurea ţigano-maghiară din Ţinutul Secuiesc pot fi considerate general valabile şi în cazul satelor et-nic mixte din Ardeal: „Esenţa universului special al celor două grupuri etnice, temelia segregării succesive a acestor două lumi constă în prevalarea tipa-relor culturale ce rezultă din interpertarea diferită a realităţii” (Oláh 1996a). Practicile legate de constituirea graniţelor dintre cele două etnii se manifestă


358

prin nenumărate repere simbolice, iar acestea formează părţi componente ho-tărâtoare ale funcţionării comunităţilor. Diferenţele dintre ţigani şi maghiari sunt exteriorizate prin diversitatea strategiilor economice, prin urmarea unui model al căsătoriilor endogame de către ambele părţi, precum şi prin dificul-tatea transcenderilor în ceea ce priveşte participarea la evenimentele rituale comunitare ale fiecărui grup. Din partea maghiarilor, încălcarea tiparelor cul-turale nu poate fi concepută decât în cazuri individuale, iar acestea reprezintă strategii importante în relaţia dintre cele două etnii, în general. Cazul de faţă se suprapune cu experienţele lui József Kotics din localitatea zăbala: „La nive-lul relaţiilor concrete discriminarea faţă de ţigani dispare uneori, însă la nivel colectiv nu încetează să existe” (Kotics 1999).

În pofida tuturor tendinţelor de adaptare ale ţiganilor, accentuarea în inte-riorul localităţii a apartenenţei lor la această etnie poate fi egalată cu cea mai categorică negare a statutului social şi a valorilor personale.

Faptul că după depăşirea unui anumit nivel strategiile de adaptare ale ţi-ganilor sunt sortite eşecului, se datorează şi proceselor actuale, pe lângă eve-nimentele istorice anterioare. Valea Târnavei Mici, precum şi regiunea mai ex-tinsă din care face parte, este şi din punct de vedere istoric un ţinut multietnic. Până nu demult, de-a lungul cursului mijlociu al râului erau aşezate sate omo-gene, locuite de maghiari, români ori saşi; însă nu de puţine ori aici se aflau şi aşezări multietnice, unde trăiau împreună chiar şi patru etnii. Atât în perioada dictaturii comuniste, cât şi în cei câţiva ani care au urmat schimbării de regim din 1989, casele rămase nelocuite după plecarea saşilor au fost ocupate de ţiganii vorbitori de limbă română. Odată cu schimbarea drastică a condiţiilor etnice şi lingvistice – constituind un efect secundar al aşezării populaţiei rome în microregiune – prejudecăţile faţă de ţigani au fost reproduse ori reactivate.

În comuna Suplac – de care aparţine din punct de vedere administrativ şi Idrifaia, împreună cu alte două foste localităţi săseşti – structura etnică a po-pulaţiei a fost, de asemenea, modificată extrem de mult. Schimbările drastice în ceea ce priveşte compoziţia etnică a comunei, creşterea forţei politice a po-pulaţiei rome vorbitoare de limba română în timpul alegerilor au creat tensi-uni şi în convieţuirea româno-maghiară. Până în 2006, la Suplac au existat clase paralele de şcoală generală, cu predare în limbile română şi maghiară. În anul 2006, din cauza diminuării resurselor destinate învăţământului şi a unor probleme legate de efectivul copiilor, şcoala a trebuit să recurgă la coma-sarea claselor. Sub acest aspect, decizia – dacă vor fi alese clasele cu predare în limba maghiară sau în română pentru comasare – i-a revenit consiliului comunal. Când consilierii maghiari din Idrifaia, la şedinţa care a avut loc la Suplac, au votat comasarea claselor şcolii generale din Suplac (ca să poată fi menţinute clasele din şcoala de la Idrifaia), ţiganii vorbitori de limba română

359


s-au adunat în faţa primăriei şi i-au scuipat pe consilierii maghiari care tocmai plecau din clădire. Această relatare a fost făcută de către unul dintre furnizorii mei de date, care a dorit să-şi motiveze sentimentele sale ostile faţă de ţigani.

În memoria colectivă au fost păstrate povestiri despre căsătoriile mixte dintre ţigani şi maghiari. Potrivit acestora, niciuna dintre aceste căsătorii nu s-a dovedit a fi de durată, iar descendenţii au plecat din sat, aşezându-se în altă parte.

Transcenderile dintre cele două universuri sunt ritualizate şi reglementa-te în mod riguros. Ţiganii iau parte la viaţa instituţională a satului, de pildă la şedinţele Consiliului sătesc, însă acest lucru presupune doar o participare la modul pasiv. Sărbătorile, manifestările legate de constuirea identităţii locale (de exemplu, zilele satului), spaţiile comemorative, în fond, sfera instituţională reprezintă privilegiul părţii maghiare.20 Până în prezent, în administraţia loca-lă din sat nu au existat – nici măcar în timpul dictaturii comuniste – consilieri ţigani, nici alte persoane din această etnie care să deţină vreo poziţie însemna-tă în ceea ce priveşte prestigiul social ori valoarea simbolică. Totodată, cazu-rile în care la nunta unor tineri maghiari sunt invitaţi şi oaspeţi de etnie romă pot fi considerate excepţii, acest lucru fiind valabil şi invers: nici maghiarii nu se duc decât în cazurile excepţionale la nunţile ţiganilor din sat.

Populaţia romă originară din localitate se suprapune mental grupului „ve-neticilor”, şi întreţine raporturi sociale cu acest grup foarte rar şi doar într-un cerc foarte restrâns, neasumându-şi nici identitatea comună. Contactele sociale cu ţiganii zilieri trezesc suspiciunea „contaminării sociale” (vezi: Oláh 1996a: 185). De la acest raţionament sunt exceptate familiile de maghiari ce primesc pe lângă casele lor ţiganii cu care au relaţii de patron-client. Aşadar, familiile respective se află deasupra oricăror bănuieli, iar acest lucru se întâm-plă şi datorită faptului că, de cele mai multe ori, proprietarii care deţin cele mai mari terenuri – având nevoie de forţă de muncă exterioară – îşi asigură în acest mod un ajutor permanent şi la îndemână. Aceşti gospodari se află şi din punctul de vedere al prestigiului la cel mai înalt nivel: sunt consideraţi „mari proprietari”. Un bărbat tânăr – socotit de comunitate alcoolic – trăieşte împreună cu o familie de „venetici” formată din mai multe persoane. În ceea ce priveşte sistemul normelor sociale ce reglează convieţuirea dintre ţigani şi maghiari din comunitate, acest lucru este apreciat ca o devianţă deosebit de gravă, o serioasă lezare a sistemului de norme; în consecinţă, atrage după sine o totală marginalizare a individului.

20 Situaţii similare au fost descrise de A. zoltán Biró şi Julianna Bodó în legătură cu cer-cetările lor efectuate în localitatea Corund (vezi: Biró–Bodó 2003: 75).


360

O formă de realizare a discriminării simbolice: colindatul de Crăciun

În mod tradiţional, copiii şi tinerii de etnie romă merg împreună cu ma-ghiarii la colindat cu ocazia Crăciunului. Grupul format în majoritate din ma-ghiari se deplasează şi pe Uliţa ţigănească pentru a împlini datina de sărbători. Existenţa raporturilor asimetrice, specifice relaţiilor dintre ţigani şi maghiari, poate fi surprinsă în multe dintre elementele acestui obicei: prezentarea ritu-alului – având un scenariu de altfel stabil – se modifică considerabil în partea de sat locuită de ţigani.

Potrivit ritualului aşteptat, cei din casă sunt cinstiţi de grupul colindători-lor prin cântec, apoi cineva (de obicei crainicul ori chezaşul) spune o poezie tradiţională de Crăciun. Colindătorii trebuie să asculte urarea, după care se cuvine să accepte – chiar dacă doar pentru câteva minute – invitaţia celor din casă. La maghiari, din partea familiilor cu un membru care face parte dintre colindători este un gest previzibil poftirea şi ospătarea colindătorilor, fiind mo-mentul aşteptat şi din partea familiilor în care există o tânără care a îndeplinit actul confirmării.

În partea satului locuită de ţigani va colinda un grup mult mai restrâns decât cel iniţial. Pe Uliţa ţigănescă colindătorii se comportă altfel decât în zonele locuite de maghiari. Flăcăii maghiari nu prea acceptă cu plăcere in-vitaţia în casă – considerată în general partea obligatorie a ritualului – sau o acceptă numai arareori, şi atunci eschivându-se de sub tiparul compor-tamental obligatoriu şi făcând mai mult excepţii în funcţie de unele per-soane. De cele mai multe ori ospătarea colindătorilor nu poate fi dusă la bun sfârşit, deoarece după ce cântă, grupul de colindători se şi deplasează la o altă casă, încât cu gazda – de fapt – nu se mai întâlnesc decât crainicul şi chezaşul, care recită versurile. În partea de sat locuită de ţigani mereu există câteva porţi închise în faţa colindătorilor, care adună bani pentru balurile organizate de Crăciun şi de Anul Nou. Colindătorii maghiari con-sideră acest lucru normal; mai nou îşi exprimă dezacordul prin lovituri în poartă sau petarde aruncate în curte, ceea ce ar fi de neconceput faţă de familiile maghiare. Consecinţele unor astfel de situaţii se manifestă prin reproducerea unor imagini negative referitoare la ţigani, similare celor de-scrise de. zoltán Biró A. şi Sándor Oláh: „Principiile comportamentale prac-ticate faţă de ţigani sunt integrate în identitatea individuală chiar cu oca-zia socializării primare: individul educat în societate va prelua elementele comportamentale şi tipurile de raportări dintr-un univers instituţionalizat al predecesorilor” (Biró–Oláh 2002: 45).

361


Constituirea graniţelor spaţiale: cimitirul ţiganilor

Segregarea societăţii locale pe criterii etnice poate fi surprinsă şi în obi-ceiurile de înmormântare. În pofida faptului că până la schimbarea de regim din 1989 ţiganii din Idrifaia – exceptând doar câteva persoane – din punct de vedere confesional au fost adepţii religiei reformate, înmormântarea lor în ci-mitirul reformat a fost interzisă prin norme stricte. Potivit consemnărilor, din 1930 puteau fi înmormântaţi în aşa-numitul cimitir al ţiganilor, cel mai mic dintre cele două cimitire ale localităţii. Până în prezent nu s-a aflat din ce ca-uză s-a întâmplat această schimbare tocmai în anul 1930, deoarece se pare că înainte de această dată, şi acest cimitir reformat se afla la acelaşi rang cu celălalt. Ultimul maghiar înmormântat în acest cimitir a fost tocmai un preot reformat.

Utz Jeggle afirmă că „trasarea graniţelor […] nu este doar un factor stabili-zator, ci şi unul dinamizator: orice graniţă reprezintă o provocare pentru for-ţele dornice să participe la nimicirea acesteia” (Jeggle 1994: 3). Memoria co-lectivă reţine doar un singur caz în care a existat o tentativă de a îngropa un mort de etnie romă în actualul „cimitir maghiar”. Era vorba despre o familie care îşi cumpărase casa din centrul simbolic al satului de două generaţii. Ca-zul a stârnit o mare indignare în rândul maghiarilor; cu toate acestea, în final, înmormântarea a avut loc în perimetrul cimitirului maghiar, într-un loc de mare prestigiu, în imediata apropiere a bisericii. Familia de ţigani a încercat să înlăture acest stigmat prin „traversarea graniţelor”, aşadar punând în lumină integrarea, atitudine care, până la urmă – indiferent de rezultat (mortul a fost totuşi înhumat în cimitirul maghiarilor) –, era sortită eşecului: maghiarii au redefinit în mod categoric apartenenţa lor etnică, neacceptând astfel identita-tea poziţională dobândită de familie.

Clopotarului i s-a permis să cosească iarba din cimitirul ţiganilor; tot aşa, fructele celor câţiva pomi fructiferi (pruni şi nuci) care se aflau aici puteau fi de asemenea ale lui.

Rezumat

După schimbarea de regim din 1989 membrii colectivităţii locale sunt obli-gaţi să elaboreze noi strategii economice. Din motive culturale şi mentale, co-munitatea romilor reacţionează mai flexibil la aceste schimbări decât membrii comunităţii maghiare. În perioada amintită, strategiile economice ale majo-rităţii populaţiei rome s-au bazat pe asocierea unor resurse locale şi externe.


362

Sub aspect economic, strategiile urmate de ţigani s-au dovedit a fi mai reuşite decât cele ale maghiarilor, care – cu puţine excepţii –, încercând să-şi menţină pământurile, şi-au construit strategiile economice în exclusivitate pe mode-lul producţiei agricole. În noua situaţie conjuncturală, diferenţele economice existente în trecut între cele două etnii au fost aplatizate. Reducerea diferen-ţelor economice a accentuat aspiraţiile de identificare ale ţiganilor cu siste-mul de norme sociale al populaţiei maghiare. În ceea ce priveşte tendinţele de identificare cu modul de viaţă trăit de maghiari, „comportamentul ţiganilor similar cu cel al maghiarilor”, se cunosc numeroase exemple luate din trecutul apropiat al localităţii. Fără doar şi poate, tendinţele integratoare au avut un oarecare succes, deoarece, din timp în timp, maghiarii au mai renunţat la pre-judecăţile lor faţă de grupul etnic al ţiganilor.21 Cu toate acestea, tendinţele de adaptare ale acestor familii – de cele mai multe ori – au un succes extrem de fragil; în anumite situaţii, membrii comunităţii maghiare practică discrimina-rea şi faţă de aceşti ţigani.

Anterior, ţiganii nu aveau niciodată posibilitatea să se simtă atât de aproa-pe de situaţia în care – datorită adaptării la modul de viaţă şi la sistemul de norme ale maghiarilor – puteau fi eliberaţi de superioritatea mentală perma-nentă a maghiarilor. Totodată, în pofida tendinţelor de adaptare şi a relativelor succese obţinute de ţigani în această privinţă, nu există modificări importan-te ale imaginii populaţiei rome. Nici preluarea conştientă a modului de viaţă al maghiarilor, nici diminuarea unor diferenţe economice şi aplatizarea aces-tora în cazul unora dintre familii şi nici chiar înclinarea balanţei în favoarea ţiganilor nu pot modifica convingerile încărcate de grave prejudecăţi faţă de această etnie. Distanţa dintre cele două lumi persistă în continuare, în pofi-da căsătoriilor mixte, a relaţiilor de rudenie artificiale (de pildă, cumetrii) ori a apropierilor faţă de modul de viaţă şi strategiile economice ale comunităţii maghiare, având în vedere faptul că în anumite situaţii de interferenţă, romii sunt stigmatizaţi în mod rutinat de maghiari. De cele mai multe ori, această subevaluare pe criterii etnice se aplică ţiganilor ca grup. Deşi nu acţionează nici în viaţa cotidiană şi în sfera raporturilor interpersonale, nici în cadrul re-laţiilor de vecinătate, de colegialitate sau chiar de rudenie prin alinaţă, totuşi

21 Cazuri asemănătoare sunt prezentate şi în studiul lui Á. Töhötöm Szabó din acest vo-lum. În localitatea secuiască analizată de autor, încadrarea etnică a familiilor mai înstărite de ţigani al căror mod de viaţă se apropie mai mult de cel al maghiarilor este mai „permisivă” decât cea a familiilor sărace de romi ce împletesc obiecte din nuiele, la care se referă în realitate toate prejudecăţile şi stereotipurile lansate în legătură cu ţiganii. Autorul relatează faptul că familiile de ţigani mai înstărite făceau excepţie, având permisiunea, de pildă, să joace în echipa de fotbal a satului şi să ia parte la jocu-rile de cărţi din cârciumă.

363


persistă la nivel simbolic. Şi prin acest lucru poate fi explicat faptul că tinerii de etnie romă ce realizează o existenţă economică stabilă şi ar putea avea o strategie de adaptare mai reuşită şi în localitate preferă să înceapă o nouă via-ţă în străinătate.

Bibliografie

BARTH, Fredrik1969 Ethnic Groups and Boundaries: The social organization of culture difference.

Universitetforlaget, Oslo.1996 Régi és új problémák az etnicitás elemzésében. Regio 7. (1) 3–25.BIRó A. zoltán – BODó Julianna2002 Öndefiníciós kísérletek helyi környezetben. In: BODó Julianna (ed.):

Helykeresők? Roma lakosság a Székelyföldön. KAM – Regionális és An-tropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 137–167.

2003 „Hát ezek kezdtek sokan lenni…” Magyarok és cigányok Korondon. In: BAKó Boglárka (ed.): Lokális világok. Együttélés a Kárpát-medencében. MTA Társadalomkutató Központ, Budapest, 65–82.

BIRó A. zoltán – OLÁH Sándor2002 Helykeresők. Roma népesség a székelyföldi településeken. In: BODó

Julianna (ed.): Helykeresők? Roma lakosság a Székelyföldön. KAM – Re-gionális és Antropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 13–48.

BRUBAKER, Rogers 2001 Csoportok nélküli etnicitás. Beszélő. (7–8) 60–66.CRISTEA, Octav – LĂŢEA, Puiu – CHELCEA, Liviu1997 Egy roma közösség etnikai megbélyegzettsége. Antropológiai Műhely.

(3–4) 47–57.FORGÁCS Tamás1999 Csehül van, tótágast áll, cigánykodik. Székelyföld 3. (1) 74–96.FOSzTó László1997 A formalizáció folyamata az interetnikus kapcsolatban. Esetelemzés egy

cigány-magyar egymás mellett élés példáján. Antropológiai Műhely. (1) 65–82.

1998 Cigány–magyar egymás mellett élés Székelyszáldoboson. In: BARI Károly (ed.) Tanulmányok a cigányságról és hagyományos kultúrájáról. Petőfi Sándor Művelődési Központ, Gödöllő, 91–110.


364

2003 Szorongás és megbélyegzés: a cigány–magyar kapcsolat gazdasági, de-mográfiai és szociokulturális dimenziói. In: BAKó Boglárka (ed.): Lokális világok. Együttélés a Kárpát-medencében. MTA Társadalomkutató Köz-pont, Budapest, 83–107.

GAGYI József2002 A kicsi cigány és társai. In: BODó Julianna (ed.): Helykeresők? Roma lakos-

ság a Székelyföldön. KAM – Regionális és Antropológiai Kutatások Köz-pontja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 49–68.

JENKINS, Richard2002 Az etnicitás újragondolása: Identitás, kategorizáció és hatalom. Magyar

Kisebbség. (4) 243–268.JEGGLE, Utz 1994 Határ és identitás. Regio 5. (2) 3–18.LÖFGREN, Orvar1989 A nemzeti kultúra problémái svéd és magyar példákon szemlélve. Janus

6. (1) 13–28.ERIKSEN, Thomas Hylland2006 Kis helyek – nagy témák. Bevezetés a szociálantropológiába. Gondolat

Kiadó, Budapest.KOTICS József1999 Integráció vagy szegregáció? Cigányok a háromszéki zabolán. Korunk

10. (9) 75–83.OLÁH Sándor1996a Cigány–magyar kapcsolatok (a többségi magyarság cigány-képének

vizsgálata egy székely faluban). In: GAGYI József (ed.): Egy más mellett élés. A magyar–román, magyar–cigány kapcsolatokról. KAM – Regio-nális és Antropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 181–194.

1996b Gazdasági kapcsolatok cigányok és magyarok között. In: GAGYI József (ed.): Egy más mellett élés. A magyar–román, magyar–cigány kapcsolatok-ról. KAM – Regionális és Antropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 225–246.

1996c „... szeretnek... s szükségük es van reám...” In: GAGYI József (ed.): Egy más mellett élés. A magyar–román, magyar–cigány kapcsolatokról. KAM – Re-gionális és Antropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 195–205.

2002 „Adjon, Vilmos bácsi...” In: BODó Julianna (ed.): Helykeresők? Roma lakos-ság a Székelyföldön. KAM – Regionális és Antropológiai Kutatások Köz-pontja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 69–87.

365


PETI Lehel 2004 Tejpénz a bankkártyán. Reprivatizáció, dekollektivizálás és mezőgazda-

sági specializáció egy Kis-Küküllő menti agrártelepülésen. In: SzABó Á. Töhötöm (ed.): Lenyomatok 3. Fiatal kutatók a népi kultúráról. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 184–212.

PETI, Lehe l – SzABó Á. Töhötöm (ed.)2006 Agrárörökség és specializáció a Kis-Küküllő mentén. (Kriza Munkák.) Nis

Kiadó, KolozsvárPOzSONY Ferenc1993 A háromszéki magyar ajkú cigányok vallásos hitélete. In: BARNA Gábor

(ed.): Cigány népi kultúra a Kárpát-medencében. Cigány Néprajzi tanul-mányok 1. Magyar Néprajzi Társaság–Mikszáth Kiadó, Budapest–Salgó-tarján, 76–80.

2003 Magyarok, románok és cigányok a háromszéki zabolán. In: BAKó Boglárka (ed.): Lokális világok. Együttélés a Kárpát-medencében. MTA Tár-sadalomkutató Központ, Budapest, 109–138.

SÁRKÁNY Mihály2000 Közösségtanulmányok és összehasonlításuk lehetőségei. In: Kulturális

antropológia a 20. században. L’Harmattan Kiadó, Budapest, 57–71.STEWART, Michael1993 Gypsies, the work ethic, and Hungarian socialism. In: CHRIS Hann (ed.):

Socialism: Ideals, Ideologies, and Local Practice. Routledge, London–New York, 187–203.

SzABó Árpád Töhötöm2002a Közösség és intézmény. Stratégiák a lónai hagyományos gazdálkodásban.

Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár. 2002b Az erővonalak eltolódása – magyar–cigány gazdasági kapcsolatok

egy székelyföldi faluban. In: SzABó Á. Töhötöm (ed.): Lenyomatok. Fia-tal kutatók a népi kultúráról. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 205–216.

TÚROS Endre1996 Magyarok, románok, cigányok: ki van a középpontban? Református

templom egy katolikus magyar faluban; templomépítés mint szim-bolikus térfoglalás. In: GAGYI József (ed.): Egy más mellett élés. A ma-gyar–román, magyar–cigány kapcsolatokról. KAM – Regionális és An-tropológiai Kutatások Központja–Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 165–180.

367

mobilitate socială şi linii de Forţă

KINDA István

mobilitate socială şi linii de forţă ale economiei în viaţa romilor cărămidari

Studiul de faţă, integrând metode de tip etnografic, antropologic şi socio-logic (observaţia participativă, interviuri, sondaje de opinie cu chestionar), se bazează pe o complexă activitate de teren, care a început din anul 2004 şi a inclus mai multe deplasări pe an, în decursul cărora au fost vizitate în propri-ile case ori la locul unde îşi câştigau existenţa aproximativ o sută de familii de ţigani din localitate.

Studiul nostru propune o cercetare din perspectivă economică, ce abor-dează meseria de cărămidar, considerată tradiţională, practicată în natură şi specifică din punct de vedere etnic. Pilonul analizei sociale axate pe cărămidă-rit constă în ideea că populaţia de romi din comuna Boroşneu Mare (Trei Sca-une) este împărţită în trei grupuri distincte în funcţie de mai multe strategii de viaţă determinante care se referă la condiţiile economice. În ceea ce priveşte structurile economice, în cei douăzeci de ani care au trecut de la schimbarea de regim, poziţionarea acestor grupuri s-a realizat deja în mare parte – anu-mite grupuri au rămas sărace, altele s-au îmbogăţit – şi se presupune că în ge-neral rolurile sociale au fost stabilite, exercitându-şi efectele şi asupra etapelor viitoare. Meseria de cărămidar capătă importanţă în funcţie de stabilitatea le-găturilor create, deoarece acestea sunt decisive sub aspectul ierarhiei econo-mice. În funcţie de volumul mai ridicat ori mai scăzut al veniturilor provenite din această activitate, precum şi de ponderea altor venituri din structura de încasări a unei familii, se poate vorbi despre diverse niveluri ale bunăstării materiale.

Alături de confecţionarea cărămizilor, strategiile economice cu cel mai mare succes sunt acele modalităţi variate de câştig care sunt realizate în străinătate. După schimbarea de regim, datorită îmbinării reuşite a celor două activităţi generatoare de profit a avut loc la Boroşneu Mare o stratificare


368

accelerată în rândul comunităţii de romi, care a generat o pătură socială par-ticulară a ţiganilor, ce pune mereu sub semnul întrebării graniţele dintre etnii.1

În prezent, la Boroşneu Mare trăiesc 1547 de persoane (E. Varga f.a.). Struc-tura populaţiei din punct de vedere etnic este următoarea: 1347 de maghiari, 50 de români, 142 de ţigani şi un ucrainean. Aceste cifre – neapropiindu-se de proporţiile reale – nu pot fi considerate un indicator relevant, deoarece potri-vit celor spuse de săteni şi de locuitorii din satele învecine, precum şi conform propriei mele experienţe, aproximativ 60-70% din populaţia totală este de ori-gine romă. Ţiganii, prezenţi într-o pondere atât de ridicată – similar cu alte lo-calităţi din ţară (Achim 2001: 230) – nu poartă hainele specifice acestei etnii şi nu cunosc niciun dialect ţigănesc. Prin intermediul limbii maghiare, devenită pentru ei limbă maternă, romii au fost asimilaţi în totalitate de populaţia ma-ghiară din regiune.

În ceea ce priveşte diviziunea lor, într-o primă fază se diferenţiază gru-pul săracilor şi cel al bogaţilor, iar acesta din urmă, în funcţie de activităţile orientate spre profit ale membrilor săi, poate fi segmentat şi mai mult (ceea ce se va concretiza pe scala veniturilor realizate şi, în special, a celor repre-zentate).

Aşadar, conform cercetărilor noastre, pe baza caracteristicilor socioecono-mice populaţia locală de romi poate fi grupată astfel:

Grupul săracilor: prestează activităţi casnice, ocupându-se în special cu că-rămidăritul şi culesul sau colectarea cu caracter permanent ori sezonier (fier vechi şi altele, materiale refolosibile; melci comestibili, ciuperci); ocazional lu-crează şi ca zilieri în agricultură.

Grupul celor mai bogaţi:a) se ocupă cu comercializarea produselor achiziţionate cu ocazia migraţii-

lor externe (marfă chinezească), bişniţă, alăturându-se ocazional grupu-rilor de cărămidari pentru a lucra la anumite faze ale activităţii.

b) cu ocazia migraţiilor externe beneficiază de locuri de muncă stabile, ba-zate pe contracte de muncă informale (lucrează ca muncitori necalifi-caţi în gospodării şi construcţii); veniturile lor sunt mai mici decât cele ale persoanelor care fac bişniţă.

1 A fost confirmat şi de alte studii faptul că în localităţile în care populaţia ţigănească a perseverat în parcticarea unei meserii, atrăgând totodată în acest sistem economic complicat atât relaţiile, cât şi capitalurile străine, a putut fi înregistrată o dezvoltare economică spectaculoasă. Vezi exemplul unei populaţii de ţigani împletitori de nuiele dintr-un sat secuiesc (Szabó 2004: 122–144).

369


c) grupul restrâns al celor care prin migraţii externe cumpără autoturisme pe care le revând, acumulând şi alte venituri cu origini neclare. În ceea ce priveşte structura economică a comunităţilor de romi, aceste persoa-ne se află în vârful priamidei.

Sub aspect confesional, majoritatea romilor reformaţi fac parte din grupul de pauperi, iar majoritatea neoprotestanţilor – „Martorii lui Iehova” – fac par-te din categoria muncitorilor migranţi, care aparţin familiilor din grupul celor bogaţi.

În ceea ce priveşte segmentarea existentă în sistemul de inegalităţi la nivel local, în cazul grupului bogaţilor aceasta presupune în continuare prosperita-te economică, iar referitor la săraci, stagnare pentru o perioadă imprevizibilă, aşadar pauperizarea durabilă. Nu credem în imposibilitatea depăşirii unor li-mite generate pe baze economice, susţinem însă faptul că începând din anul 1990, familiile care urmează strategii de viaţă – printre altele, în mod deose-bit şi pe cele legate de etica muncii – cu rol fundamental în trasarea acestor graniţe au ajuns până astăzi în situaţii de necesitate ori de concurenţă ce nu mai oferă săracilor şansa de a ieşi din situaţia de stagnare. Cei mai înstăriţi se integrează atât de bine în fisurile pieţei muncii internaţionale şi ale structurii economice, încât o deteriorare economică spectaculoasă a acestor familii, în opinia noastră, nu este posibilă.

Astfel, apar următoarele întrebări: din ce trăiesc şi din ce-şi măresc averea ţiganii din Boroşneu Mare? În ce măsură valorifică, pentru crearea unei situ-aţii materiale favorabile, şansele oferite de migraţie şi de practicarea meseriei de cărămidar? Ce rol joacă în structura lor de venituri posibilităţile generate de economia invizibilă? (Cf. Kemény 2000: 7–38) Care este poziţia diverselelor activităţii economice pe care le practică în ierarhia valorilor morale şi legale?

Premisele locale ale cărămidăritului

Ţiganii au apărut în Trei Scaune – la fel ca în alte regiuni din Transilvania – în secolul al XV-lea, venind în primul rând dinspre Moldova şi Ţara Româneas-că şi îndreptându-se spre Braşov (Albert 1998: 81, Pozsony 1998: 111). Într-o catagrafie de la finele veacului al XVII-lea sunt menţionate şi meşteşugurile practicate de ţiganii din Trei Scaune. Aici se găsesc date – fără a fi menţiona-tă şi localitatea – referitoare la ţiganii cărămidari, vestiţi şi bine primiţi atât pe domeniile, cât şi în comunităţile din Trei Scaune, care lucrau pe baza unui contract reînnoit în fiecare an în diverse aşezări ale regiunii (Albert 1998: 88; la nivel de ţară Achim 2001: 222–223).


370

Cărămidăritul este considerat o sursă de venit cu tradiţii la Boroşneu Mare, reprezentând totodată şi o activitate cu specific etnic.2 Populaţia de romi de aici se deosebeşte de romii aşezărilor învecinate prin faptul că nu se ocupă cu negustoria ambulantă, oferându-şi la vânzare produsele proprii (de pildă, mă-turi de nuiele, coşuri etc.). Meseriile tradiţionale ale romilor nu permit decât, în exclusivitate, tranzacţionări localizate, iar producţia familială este reprodusă în opinia publică locală ca o gospodărie proprie şi stabilă.

Caracterul străvechi al meseriei de cărămidar este subliniat şi de memoria colectivă. Încă din deceniile premergătoare comunismului, meseria populară tradiţională şi în acelaşi timp principala sursă de existenţă a majorităţii romi-lor era cărămidăritul. Factorul determinant în ceea ce priveşte această activi-tate de producţie economică locală organizată să funcţioneze la scară mică (la nivel familial) consta în prezenţa condiţiilor fizico-geografice favorabile ale satului, adică existenţa unui sol cu calităţi ce înlesnea practicarea cărămidă-ritului.3 În timpul comunismului, activitatea cu caracter privat a romilor cără-midari a fost încetul cu încetul interzisă, iar aceste familii au putut să-şi conti-nue activitatea integrându-se, atât pe plan local, cât şi în ţinuturile locuite de români, în colectivele unor întreprinderi industriale susţinute şi aprobate de stat. Alături de cărămidari, într-o proporţie mai mică, romii cu un nivel scă-zut de calificare s-au angajat în unităţile industriale aflate în construcţie din oraşele din împrejurimi (Braşov, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Covasna). Câţiva dintre aceştia, pe lângă locurile lor de muncă, au mai practicat şi cără-midăritul, aceasta fiind o sursă alternativă de venit. În acea perioadă, comuni-tăţile compacte de romi din România şi Ungaria care practicau meseriile tra-diţionale ori îmbinau aceste meserii cu alte activităţi complementare au fost parţial dizolvate (Havas 1998: 93).

După schimbarea de regim din 1989, migraţiile de muncă interne cu ca-racter sezonier legate de cărămidărit – luând în considerare proporţiile de până atunci – au dispărut, iar grupurile de migranţi din rândul romilor care au revenit la casele lor, au început să exploateze mari loturi de teren comunal nefolosit şi încă nemăsurat, utilizând pământul la confecţionarea cărămizilor. Această luare în stăpânire abuzivă a fost favorizată şi de faptul că din 1990 în

2 În satele maghiare din Ardeal, imaginea ţiganului cărămidar apare şi ca un stereotip, ceea ce se va ref lecta în diverse expresii (de pildă, înmuiat în noroi ca ţiganul cărămidar). Asupra formelor de gospodărire specifică etniei din regiunea lingvistică maghiară, vezi mai pe larg Csoma 1992: 7–24.

3 Potrivit consemnărilor catagrafiei din 1635, din timpul domniei lui György Rákóczi I, Miklós Gomolya din Boroşneu Mare şi-a obţinut certificatul cu titlul de primipilus (lófő) de la Gábor Bethlen din pricina meseriei practicate: „lutăritul”. Date furnizate de Kinga Tüdős conform recensămintelor militare secuieşti din 1635 (Tüdős 1995: 56).

371


funcţia de primar se afla o persoană care şi-a exprimat recunoştinţa faţă de populaţia de romi ce l-a susţinut în număr mare la alegerile locale prin fap-tul că a anulat sistemul de impozitare stabilit mai devreme de Consiliul Local pentru cei ce se ocupau cu cărămidăritul; de atunci, după spusele lor, „ţiganii cărămidari au devenit liber profesionişti”.

În 1990, când terenurile au fost reîmpărţite şi în cazul în care au solicitat acest lucru, şi familiile de romi au primit 30-50 de ari de pământ, însă – după cum s-a aflat ulterior – doar foarte puţine familii au lucrat mai apoi perma-nent acest pământ. După 2-3 ani de folosinţă, cei mai mulţi au renunţat la cultivarea parcelei şi au început să se ocupe de cărămidărit, activitate care le aducea câştiguri în bani.

Până în 1993, toţi romii care se ocupă în prezent cu comerţul ajunseseră deja în Ungaria şi erau convinşi de faptul că un viitor reuşit nu poate fi asi-gurat cu ajutorul meseriei de cărămidar – modelul de supravieţuire moştenit de la părinţi –, ci mai degrabă prin „învârteală” practicată în afara graniţelor, aşadar prin comerţul „potrivit ţiganului”. Acest grup integra familiile mai tinere (între 30-40 ani) – în special capii de familii –, care în regimul trecut au lucrat într-o ramură industrială ca angajaţi ai statului, iar după schimbarea de regim au fost primii disponibilizaţi, devenind victimele desfiinţării structurilor ante-rioare. Mai apoi, şi copiii lor s-au integrat în această activitate generatoare de venituri, astfel încât, în prezent, „muncitorii migranţi” pot fi împărţiţi în două grupe generaţionale: una de vârstă medie, iar alta de vârstă tânără (cei care, începând de la jumătatea anilor ’90, au fost integraţi deja în activităţi comer-ciale la vârsta de 10-12 ani).

Romii care erau specializaţi doar în meseria de cărămidar, comparativ cu rezervele de capital ale celor ce erau angajaţi la stat, nu deţineau niciun capital iniţial pe care să-l poată folosi la o eventuală privatizare; ca urmare, erau nevoiţi să continue cărămidăritul pentru a se putea întreţine. Răspândirea cărămidă-ritului la nivelul satului răspundea nevoilor familiilor de migranţi întorşi acasă care doreau să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai, având în vedere faptul că, chiar de la început, veniturile câştigate în Ungaria erau investite în achiziţiona-rea unor terenuri şi imobile amplasate central, precum şi în extinderea ori con-struirea de noi locuinţe. Nevoile locale de materiale de construcţie erau satisfă-cute de cărămidarii care au rămas pe loc din cauza sărăciei.

La nivel economic, cele două grupuri (cei de acasă şi migranţii) sunt lega-te de activitatea de cărămidărit. În preajma anilor 1993–1994 a început deja evidenţierea lor: grupul cărămidarilor şi cel al beneficiarilor cărămidăritului. O bună parte a cantităţii de cărămidă produsă de cei rămaşi acasă – după o înţe-legere prealabilă ori în urma unor decizii spontane – este cumpărată tot de ro-mii din Boroşneu Mare, care „se duc la unguri”. Grupul de migranţi evită prima


372

fază a cărămidăritului – producţia în sine, care este o muncă fizică epuizantă şi necesită mult timp –, lăsând această activitate în seama cărămidarilor ră-maşi acasă. Astfel, acest grup cumpără de la săteni cărămizile negre – adică, nearse – necesare construcţiilor de case şi la preţuri mult mai accesibile decât în cazul cărămizilor arse.

Alternativa migraţională

Fără doar şi poate, această segmentare marcantă ce poate fi observată în cazul colectivităţii totale şi a celei de romi din Boroşneu Mare a fost generată de grupul familiilor de romi care lucrează în Ungaria ori comercializează pro-dusele provenite de acolo. Având în vedere faptul că, în imaginarul colectiv al regiunii îmbogăţirea romilor din Boroşneu s-a realizat tocmai prin această activitate profitabilă, grupul poate fi considerat mobil. Comparativ cu aceast grup, cărămidarii rămaşi acasă apar în structura economică stagnând; ei nu pot realiza vreun surplus şi nu pot construi, neavând nici măcar posibilitatea de a cumpăra o maşină.

Referitor la investiţiile vizibile din veniturile obţinute în străinătate, grupul rămas acasă, precum şi familiile de maghiari, promovează narative mistifica-toare, ce scot în evidenţă bunăstarea economică a familiilor de romi migranţi. „Mulţi s-au îmbogăţit mergând în Ungaria. Construiesc vile, în curte-s trei-patru maşini... nu case, ci palate, aici în sat, cum mergi în jos... acolo nu-i aşa nenorocire ca aici în gropile de chirpici” – povestesc cei mai săraci. După 1990, odată cu progresul economic impresionant şi rapid al familiilor de romi care au lucrat în străinătate s-a acutizat nu doar concurenţa simbolică existentă în interiorul etniei, ci şi cea interetnică: cei care s-au întors au început să construiască vile şi case de tip occidental şi au cumpărat în acelaşi timp maşini, încercând prin toate mijloacele să aducă la cunoştinţa comunităţii bunăstarea lor.4

Familiile rămase acasă nu-şi pot permite asemenea investiţii doar din ba-nii câştigaţi de pe urma cărămidăritului; vor deveni bogaţi doar „ăia ce umblă la unguri [în Ungaria], ăia au reuşit, dar care încă n-au fost, nu se pot duce, ăia-s săraci lipiţi pământului. Aduc trei-patru maşini, aşa merge înainte trea-ba”. Spre deosebire de grupurile de migranţi, cei care rămân acasă nu au nicio ieşire, sunt nevoiţi să primească alocaţiile sociale nesigure din partea statului:

4 De pildă, telefoanele mobile sunt folosite în general de toţi, iar printre mijloacele teh-nice utilizate de familiile de ţigani există şi aparate de fotografiat digitale sau camere video.

373


„Acuma, primim ajutorarea, socialu’ ăla de la primărie, d-apoi nici că n-am mai văzut ăla de vreo patru luni”. Pentru multe dintre familii – în afara even-tualilor bani de pe cărămidă – această subvenţie este singurul venit posibil de care beneficiază.

Consecinţa ieşirilor în străinătate – cu o importanţă deosebită şi la nivelul satului – a fost noul stil de viaţă al ţiganilor. În cazul în care familia rămâne timp mai îndelungat – două-trei luni – în străinătate poate fi realizată o creş-tere de capital vizibilă.5 „Ăştia de-aci de jos n-au mai fost acasă de trei luni. Acum, nu demult au venit, au adus un milion de forinţi! Deja s-au şi dus îna-poi”. Romii comercianţi cu care am discutat au calulat că dacă un membru al familiei se duce în străinătate cu o săptămână înaintea lor, va acumula deja aproximativ 80–100 000 de forinţi (profit) până la sosirea. La întoarcere, va avea un rol deosebit reprezentarea, veniturile obţinute vor trebui cheltuite cât mai în văzul lumii cu putinţă. Cu aceste ocazii, cei veniţi din străinătate aduc la cunoştinţa mediului social succesele perioadei care a trecut şi fac achiziţii de natură materială, aşadar un consum de prestigiu (cf. Fábián–Kolosi–Róbert 2000: 225–228). Alături de orgoliul legat de averea personală poate fi întâlni-tă şi o extrem de consolidată identitate etnică locală a romilor (adică: identita-tea ţiganilor din Boroşneu Mare), formulată vis-à-vis de gospodarii maghiari din localitate şi faţă de romii din aşezările vecine: „Ăştia n-au Dacii vechi. Toţi au numa’ Logan, Cielo, Opel. Aci la noi în sat sunt vreo cinci Loganuri. Pesemne, în România încă nu sunt cincizeci de Loganuri, da’ cinci au ţiganii din Boroş-neu. Ţăranii s-au înnegrit de supărare în Daciile lor 1300”.

Modul de viaţă al migranţilor influenţează şi modul în care trăiesc membrii familiilor lor care, eventual, au rămas acasă. Mai frecvent se întâmplă însă ca toată familia să participe la realizarea veniturilor. De exemplu, unii părinţi nu-şi lasă copiii acasă singuri, aceştia fiind învoiţi de la şcoală şi plecând împreu-nă cu părinţii lor în Ungaria; nu rămâne nimeni acasă.6 Dacă copilul este prea

5 Am mai amintit faptul că unul dintre pilonii nivelului economic pe care l-au atins ţiganii este venitul reprezentat, aşadar capitalul investit în mod vizibil. Considerând această înclinare spre reprezentare cu tendinţe de rivalizare o manifestare specifică a comunităţilor de romi, la stabilirea unei ierarhii economice am acceptat ca nivel de bază veniturile reprezentate. Acestui grup de romi nu-i sunt specifice acţiuni ce duc la acumulare de capital, ceea ce practică ţiganii corturari ori nomazi prin crearea şi mărirea unor rezerve de aur (vezi: Achim 2001: 232). Făcând o comparaţie între popu-laţia maghiară şi cea de ţigani, tocmai datorită investiţiilor de capital vizibile, opinia publică generală apreciază că romii sunt mai bogaţi decât maghiarii, neţinând cont în acelaşi timp de strategiile de viaţă întemeiate pe acumulare, crearea unor rezerve, şi nici de formele de reprezentare mai reţinute ale maghiarilor.

6 Multe familii petrec toată iarna în Ungaria. Vin acasă pentru o perioadă mai lungă doar atunci când începe sezonul cărămidăritului.


374

mic, nu va avea nimic de făcut în Ungaria, „se uită la televizor, că ce să facă, ne aşteaptă să venim acasă”. Cei mai mari, împreună cu adulţii, îşi caută diverse munci sezoniere; mai mulţi dintre bărbaţi lucrează ca muncitori necalificaţi în construcţii, iar femeile umblă prin oraş şi în satele învecinate cu marfa cumpăra-tă de pe pieţele chinezeşti.

În ceea ce priveşte adaptarea la modelele culturale, acest lucru poate fi sur-prins şi după maniera în care se orientează în prezent bărbaţii, care în perioada socialistă au lucrat la stat: încearcă să obţină un loc de muncă stabil şi în Unga-ria, oferindu-şi forţa fizică unor întreprinzători. Spre deosebire de succesele incer-te obţinute în afaceri, acest tip de angajament presupune un venit sigur, primit în mod regulat, dar experienţa arată că ponderea veniturilor realizate în acest fel este mult mai mică decât profitul comercianţilor care fac bani din bani. Cei care au început de tineri afacerile s-au specializat exclusiv pe vânzarea diverselor tipuri de produse. În cazul muncitorilor, venitul net realizat pe parcursul unei luni este de cel puţin 70–80 000 de forinţi de persoană. Ţiganii care vând la piaţă câştigă mult mai mult: aproximativ 150 000 de forinţi (şi peste).7

Alături de muncitori şi comercianţi pare să se contureze un grup mai înstă-rit care şi-a creat acasă condiţii de trai mai confortabile din revânzarea autotu-rismelor aduse din Ungaria, precum şi din acumularea altor venituri din surse neclare. Cei care fac parte din acest grup afirmă că veniturile lor sunt întemeiate pe afaceri, însă opinia publică de acasă este convinsă de faptul că, în realitate, tehnicile lor de obţinere sunt imorale: „Sută-n mie că se ocupă de droguri. Oricât ai lucra, nu poţi câştig atâţia bani cu muncă cinstită”. „Se ocupă cu prostituţia. Adună fete tinere şi le duc afară la produs. Uită-te, când îs ei acasă, strada e plină de tineri, iar când se duc, nu prea mai poţi vedea fete tinere”.

În cazul familiilor de romi care pleacă cu regularitate în străinătate poate fi observată o particularitate comună şi independentă de ocupaţie: nu se gân-desc la emigrare, capitalul produs este investit exclusiv acasă, iar de cele mai multe ori banii sunt utilizaţi pentru construirea de case ori dotarea cu bunuri a gospodăriilor. Intenţiile bine chibzuite sunt reflectate de faptul că după ce se întorc acasă, cei care au muncit în străinătate încearcă să investească venitu-rile realizate (cheltuirea integrală a veniturilor nu este caracteristică decât câ-torva familii sau unor indivizi „neserioşi”, nefiind specifică în mod general). Ex-tinderea lor vizibilă în spaţiu este rezultatul comportamentului legat de inves-tire, consecinţa acelei decizii economice prin care mijloacele materiale puse în mişcare sunt transformate în capital fix. Aşadar, se poate spune că munca

7 Diferenţa dintre salariile câştigate în Ungaria şi retribuţiile ce pot fi obţinute acasă este considerabilă: venitul acelora care pleacă este – în cel mai rău caz – triplu faţă de cel al celor rămaşi acasă.

375


prestată în străinătate şi „învârteala” nu indică un venit temporar, de sezon, care poate fi cheltuit, ci asigură o stabilitate materială durabilă, constituind proiecţia construirii atente a unui viitor raţional planificat.

Alături de importantele câştiguri în forinţi, cărămidăritul dă naştere la încă o componentă substanţială în ceea ce priveşte structura veniturilor familiale. Am amintit deja că cei ce construiesc nu-şi produc singuri cărămizile pentru propriile case, dar pentru a mai reduce din cheltuieli, lucrează singuri la ar-derea acestora. În perioadele de răgaz dintre ieşirile în străinătate, cei mai în-treprinzători încearcă să-şi mărească capitalul şi acasă. Calea cea mai scurtă pentru a face acest lucru este să vândă cărămizile cumpărate negre – după ce au fost arse – la preţurile pieţei locale.8

Pe lângă grupurile ce ard cărămizile în vederea construirii propriei casei sau pentru vânzare, mai nou, a mai apărut un grup restrâns de intermediari, constituit din romii care practică această activitate cu scopul de a-şi completa veniturile obţinute din comerţ şi arderea cărămizilor. Aceste câteva persoane au relaţii informale stabilite şi în afara judeţului, reuşind totodată să-şi utilize-ze reţeaua relaţională în folosul funcţionării eficiente a economiei informale. Aceştia cunosc aspectele juridico-economice ale tranzacţiilor şi se angajează să furnizeze în scurt timp cantitatea de cărămizi impusă de contract. Apoi se deplasează pe rând la familiile de romi care deţin produsele finite şi stabilesc preţul de vânzare. Suma totală este plătită de client într-o singură tranşă dis-tribuitorului, care – după scăderea taxei de intermediere – împarte producăto-rilor suma de bani potrivită înţelegerii. Profitul romilor care produc cărămizile constă în faptul că-şi pot vinde deodată marfa, primindu-i contravaloarea în-tr-o singură tranşă; cel care face comanda economiseşte alergătura cu care ar putea aduna 400–500 000 de cărămizi; cel care duce la bun sfârşit tranzacţia scade preţurile dinspre producător, iar dinspre cumpărător le creşte; astfel, di-ferenţa rezultată devine profitul său net. Statutul de intermediar este acceptat în comunităţile de romi, utilitatea acestei activităţi fiind recunoscută: „Trebuie să fie cunoscuţi... fac în aşa fel ca să se merite pentru toată lumea”. Intermedia-rii sunt cei care se ocupă cu popularizarea economiei informale create în jurul cărămidăritului, aşadar rolul acestora este de o importanţă deosebită.9 Acest

8 Afacerea poate fi înţeleasă în felul următor: se cumpără 10 000 de cărămizi negre cu aprox. 7 milioane de lei (~50 000 de forinţi). Aproximativ 5 milioane costă lemne-le pentru arderea lor în două zile. Apoi, cele 10 000 de cărămizi sunt vândute deja, ţinând cont şi de cheltuielile băneşti şi de cele de energie, cu aprox. 20 milioane de lei (~140 000 de forinţi).

9 Analizând procesul de structurare a ţiganilor împletitori de nuiele, Szabó (2004: 122–144) subliniază rolul economic al intermediarilor, ce funcţionează precum un element de legătură între diversele tipuri de activitate.


376

tip de comportament al întreprinzătorului bazat pe capitalul relaţional poate fi în totalitate compatibil cu statutul de producător-gestionar, neimpunând se-pararea definitivă a activităţilor – şi intermediarii ard cărămizi negre pentru a realiza venit – şi presupunând doar o independenţă ocazională, ce nu devine funcţională decât în cazul în care există cerere.

Strategiile de muncă şi dimensiuni etice

Activitatea romilor care lucrează acasă la cărămidărit presupune o mun-că sezonieră. În fapt, activitatea de producere a cât mai multor cărămizi care să le asigure veniturile pe tot anul trebuie să se limiteze la perioada verii. Re-latările privitoare la acest interval subliniază condiţiile de muncă inumane, lipsurile, efectele nocive asupra sănătăţii ale acestui tip de muncă fizică de-osebit de epuizantă. Momentul cel mai plăcut al cărămidăritului este vânza-rea şi obţinerea unui preţ cât mai avantajos. Potrivit spuselor lor, aceşti romi încercă să-şi câştige existenţa printr-o muncă grea, cinstită, şi nu prin păgu-birea altora. Totodată, deşi cărămidarii care prestează această muncă istovi-toare sunt consideraţi de către săteni oameni cinstiţi, spre deosebire de cei ce pleacă şi se îmbogăţesc prin înşelăciuni şi furtişaguri, ţăranii maghiari pun pe seama acestui grup mai sărac hoţiile de pe câmpurile satului. Unii dintre romi recunosc faptul că uneori, pentru a putea supravieţui, sunt nevoiţi să recurgă la pungăşii. La nevoie, îşi completează rezervele de combustibil din stivele de lemn ale vecinului sau se mai întâmplă să „mergem din când în când [la casa de lemn a vecinului] şi să luăm de pe ea câte ceva, vreo scân-dură, şi-o punem pe foc...”.

În schimb, narativele elogioase la adresa grupului de migranţi care se îm-bogăţesc cu repeziciune şi în mod vizibil sunt încărcate de suspiciune, scoţând în relief activitatea economico-comercială ilegală a ţiganilor care se duc la un-guri: „Astăzi se duc, apoi într-o săptămână deja şi vin acasă. Cu bani aşa de mulţi. [Ce fac ei acolo?] – Acoperă. [Acoperă case?] Acoperă furţişaguri. Asta înseamnă. Îţi vând matale haine sau nu ştiu ce, un pantof, cu cinci mii de fo-rinţi, şi poate cu zece mii. Matale ţi-e totuna. Apoi din asta ei câştigă. […] Vând şi cu douăzeci de mii ce cumpără cu cinci sute, o mie: îs fierbătoarele astea de cafea, lucruri d-astea fine, uneori le cumpără cu cinci mii şi le vând cu cinşpe mii, chiar şi cu cin’zeci de mii”.

Referitor la sectorul de activitate în care funcţionează în Ungaria, comer-cianţii care lucrează de mai mult timp în afara ţării dispun de o extinsă reţea

377


de relaţii, iar acest fond al asigurărilor sociale se extinde nu doar pe teritoriul oraşului, ci şi în localităţile din împrejurimi.

Precum ei înşişi relatează, succesele lor în afaceri pot fi puse atât pe seama lipsei de informaţii şi a dezorientării de care dau dovadă cumpărătorii, cât şi pe seama abilităţii lor de vânzători. Încrederea acordată de cumpărători se află în contradicţie cu intenţiile viclene şi cu manipularea premeditată, aşadar cu stra-tegiile de afaceri probate ale ţiganilor. „Sunt clienţi care vin numa’ la mine dacă le trebuie ceva. N-au cumpărat de la frate-meu, deşi tot aia le-a vândut; bătrâna m-a căutat jumat’ de zi, că avea încredere în mine, şi înainte a luat de la mine. I-a fost frică să n-o prostească careva… aşa că am prostit-o eu”. Secretul succesu-lui în afaceri constă în calitatea mărfurilor, în ofertele „originale”, dar în special într-o bună cunoaştere a naturii umane: „[Cu cât vindeţi covorul?] Pe cine cum putem prosti. Se vede pe om, dacă poţi face cu el afaceri or’ ba. Când ai intrat cu el în vorbă, deja e prins. Atunci, trebuie să-i goleşti portofelu’. [Unde cumpăraţi marfa?] În Józsefváros la piaţă. […] Minţim, zicem că e lână originală din Ardeal, din Cluj, dar e chinezesc. De unde să ştie ce-i ăla? Se bucură să ia ieftin”. Tânărul de 20 de ani care ne-a mărturisit aceste lucruri a adunat deja preţul unei maşini noi, iar acum vrea să înceapă construirea unei case. Afacerea pe care o practică are antecedente în familie: atât cei doi fraţi, cât şi părinţii urmează aceeaşi stra-tegie de acumulare şi producere a capitalului.

Mai multe dintre lucrările lui Michael Stewart abordează problematica eticii muncii cu referire la romi. Una dintre constatările sale mai semnifica-tive dezvăluie dimensiunile etice ale muncii din rândul romilor, iar în cazul grupului cercetat, acest lucru are o strânsă legătură cu vânzările efectuate pe piaţă, în special cu cele legate de comercializarea cailor. Banii proveniţi din comercializări, în afara faptului că dovedesc în mod simbolic poziţia do-minantă asupra ţăranilor păcăliţi, sub aspectul profitului sunt consideraţi venituri nete, ceea ce în opinia romilor pare a fi un mijloc ideal de confir-mare a fraternităţii faţă de ceilalţi romi (Stewart 1994: 139–163, 191–205). În opoziţie cu aceste trăsături comunitare, la Boroşneu Mare există o intensă individualizare, precum şi o concentrare a capitalului la nivelul familiilor; trăsăturile comunitare, comuniunea romilor se manifestă doar în contextul opoziţiei simbolice faţă de maghiari. Comunitatea bazată pe strânsele relaţii socioeconomice cotidiene şi-a mai pierdut din coeziunea socială din cauza plecărilor în străinătate pentru o perioadă mai mare sau mai mică. Din acest motiv, dezvoltarea relaţiilor în sensul stabilit de Stewart nu poate fi confir-mată aici: în cazul romilor din Boroşneu Mare, profitul serveşte – poate doar deocamdată – unor scopuri individuale/familiale raţionale, exact la fel ca în cazul populaţiei maghiare.


378

Despre legalitatea afacerilor

În condiţiile moderne ale economiei de piaţă, forţa de muncă ce nu poate fi ocupată corespunzător prevederilor legale şi nu se integrează în economia capitalistă va fi distribuită în aşa-numitul sector informal. Acest sector econo-mic se află în afara sistemului monitorizat de stat, aşadar veniturile din cadrul său sunt neimpozitate, rămânând invizibile. Aspectele specifice ale economiei invizibile sunt: întreprinderile sunt mici (pot fi familiale), cu investiţii de capital la un nivel scăzut; intensitatea muncii este extrem de ridicată; adesea aceste întreprinderi familiale sunt caracterizate de relaţii individuale ori de dependen-ţă faţă de rude; ocuparea forţei de muncă este incertă şi temporară; pregătirea profesională şi productivitatea se află la un nivel scăzut; veniturile sunt mici şi ocazionale (Tóth 1998: 179–180).

În cazul romilor din Boroşneu Mare, activitatea legată de producerea cără-mizilor este ilegală, însă administraţia locală le-a asigurat acestora privilegiul exploatării terenurilor comunale, iar romii îşi exprimă recunoştinţa faţă de comportamentul permisiv prin acordarea voturilor lor în proporţie de 100%. „[Aţi simţit vreodată că sunteţi dezavantajat din cauza că sunteţi ţigani?] Nu, niciodată, şi sfatu’ popular se bucură că-s mulţi ţigani aci şi că întotdeauna el îi ales. … primaru’. Păi da, că dacă ar fi după maghiari, de mult l-ar fi schimbat. [Ţiganii de ce îl aleg?] Că le place. Le place că-i om prietenos, om binevoitor şi ajută. E atât de milos faţă de toată lumea, cu oamenii. Şi poate că aci au mai mare nevoie oamenii de milă şi nu maghiarii, iar el s-a întors mai mult spre ţi-gani. Da’ asta îi aşa că o mână spală pe alta”. Acest tip de coaliţie politico-eco-nomică funcţionează eficient încă din 1990, iar datorită numărului în creştere al romilor şi datorită politicii permisive a primarului, va fi – probabil – conso-lidată şi pe mai departe.

Făcând abstracţie de aspectele politice: în pofida activităţilor economi-ce volatile şi cu veniturile ascunse, nu se poate vorbi despre forme parazite ale economiei, în parte din cauză că, în fapt, se desfăşoară activităţi produ-cătoare de venituri, şi în parte datorită faptului că este asigurată presta-rea unor servicii realmente căutate (cf. Tóth 1998: 181). Cel puţin locuito-rii maghiari ai satului sunt liniştiţi până când romii sunt lăsaţi să practice cărămidăritul şi nu sunt nevoiţi să-şi însuşească în mod abuziv produsele cultivate ori cele animale din curtea ţăranilor. Restructurarea politică şi po-sibilitatea introducerii normelor europene la nivel naţional sunt percepute drept o veritabilă ameninţare: „Săracii nu mai au altceva decât asta: cără-midăritul, iar dacă se va interzice şi aceasta, nu ştiu ce se va întâmpla cu ei”. Integrarea totală în economia locală şi regională a acestei meserii este con-firmată şi de faptul că aici locuitorii nu se gândesc la o eventuală posibilitate

379


de micşorare a cererii de cărămizi; în opinia lor, dipariţia acestei meserii tradiţionale ar putea fi pusă mai degrabă pe seama înăspririlor legate de condiţiile politico-juridice.

Latura legală a activităţii grupurilor ce aleg plecarea în străinătate con-stă în obţinerea unui permis temporar de şedere. Niciunul dintre cei care lucrează în construcţii ori practică alte meserii nu deţine permis de mun-că. Romii care vând diverse mărfuri la Budapesta, pe strada Váci, ori în alte oraşe şi sate trăiesc într-un stres continuu de teama autorităţilor, neavând – evident – nici ei un permis de distribuitor. Prin această atitudine de tăi-nuire practicată cu succes poate fi explicat, de fapt, caracterul extrem de rar al interdicţiilor. Mai mulţi au menţionat şi construirea unor reţele de relaţii ori existenţa unor cunoştinţe cu diverse funcţii în rândul autorită-ţilor competente, care pot aranja să nu li se aplice sau să li se atenueze pe-nalităţile.

Din partea opiniei publice, activitatea comercianţilor – spre deosebire de cărămidărit – este apreciată fără doar şi poate în mod negativ, deoarece chiar şi cumpărătorii sunt convinşi de faptul că această îndeletnicire nu este una productivă, ci una de speculă, de învârtire a banilor, iar succesul este asigurat tocmai de societate prin efectuarea cumpărărilor. În pofida acestui fapt, vân-zările pe piaţă din această categorie nu corespund unor acţiuni cu ajutorul cărora se realizează circulaţia mărfurilor – acestea fiind considerate ocupaţii utile şi din perspectivă socială –, ci sunt percepute ca activităţi economice de tip parazit bazate pe înşelăciune.

În cazul unei atente investigaţii axate pe statutul pe piaţa muncii a grupu-rilor de romi din Boroşneu Mare, pe baza veniturilor declarate şi impozitate, toate aceste grupuri pot fi incluse în categoria celor inactivi. În realitate, în fiecare familie compusă din trei-patru persoane se găsesc cel puţin doi mem-bri activi ce au venituri, dar care, prin activităţile lor economice aflate în afa-ra cadrului legal, ies de sub incidenţa sistemului de impozitare, iar veniturile lor realizate şi acumulate sunt în mod univoc venituri invizibile, neînregis-trate, provenite din economia subterană. Astfel de venituri sunt cele realizate prin cărămidărit, colectări, munci ocazionale prestate în gospodăriile ţărani-lor maghiari (între grupurile de maghiari şi ţigani personal nu cunosc relaţii de tip patron-client menţinute pe termen lung), precum şi munca la negru ori vânzările ilegale din străinătate.

Activităţile desfăşurate din motive pur existenţiale sau din cauza concen-trării capitalului din sectorul informal oferă o serie de soluţii variate. În func-ţie de tehnica aleasă, populaţia de romi din mediul rural este ierarhizată şi împărţită în subclase, aşadar pare unitară doar privită din exterior (cf. Tóth 1998: 184).


380

Grupuri de ţigani segregaţi sau integraţi?

În fapt, teritoriile din sat locuite de romi pot fi grupate în două mari unităţi. Probabil cea mai bine delimitată şi mai specifică parte a acestora este Câmpul Ţiganilor ori porţiunea gropilor. Familiile de romi care se află pe calea integră-rii teritoriale locuiesc pe toate străzile din sat, iar centrul şi strada principală sunt râvnite în mod vizibil de mulţi dintre romi. Cu toate că familiile cu o si-tuaţie materială mai bună nu constituie o unitate compactă în ceea ce pri-veşte structura internă, aflându-se aşadar dispersate pe harta etnică a străzii, în modul de viaţă al acestora pot fi întâlnite mai multe aspecte comune, iar acestea diferă de modelele prin care îşi organizează viaţa familiile ce trăiesc pe Câmpul Ţiganilor şi deţin un spirit colectiv mai evident. Acest lucru poa-te determina definirea lor drept o comunitate aflată în opoziţie cu ţiganii din zona gropilor.

Indiferent în care parte a satului locuiesc şi care este densitatea lor, comu-nităţile de romi din Boroşneu Mare nu au fost acceptate – până în prezent – în rândul maghiarilor, iar după toate indiciile, acest lucru nici nu se va întâmpla, din cauza rupturii sociale şi culturale existente între cele două etnii. Nu-i apro-pie pe cei ce convieţuiesc în acest spaţiu nici părerea pozitivă potrivit căreia „toţi ţiganii sunt oameni culţi, cu şcoală, şi au început să mai renunţe la obi-ceiurile lor străvechi”.10

Tehnicile de convieţuire din partea celor două etnii se manifestă diferit; mai mult decât atât, şi grupurile de romi cu un orizont economic divers percep într-un mod specific relaţiile interetnice. Din partea maghiarilor poate fi obser-vată o intenţie de segregare consecventă, familiile de romi mai săraci înclină mai degrabă spre asimilare şi integrare, iar romii mai înstăriţi îşi asumă în-tr-o proporţie mai mare identitatea de ţigan, manifestând o continuă rivalitate simbolică faţă de maghiari şi comparându-şi bunurile cu gospodăriile acesto-ra. Din cauza faptului că meseriile practicate de populaţia romă erau într-un mod fundamental diferenţiate de forma economică autarhică a maghiarilor, convieţuirea nu a creat condiţiile necesare unei simbioze ori colaborării pe plan economic similare altor sate secuieşti (cf. exemplului din Mereşti al lui Oláh 2004: 227–237); astfel, distanţarea bazată pe particularităţile etnice a fost consolidată şi la nivel economic.

10 Printre factorii construcţiilor identitate sunt amintiţi: originea, particularităţile de natură etnică, confesională, cele legate de ierarhia socială şi structurală a spaţiului. Mai pe larg vezi: Kinda 2004: 147–171.

381


Concluzii

Grupurile de migranţi se caracterizează printr-un raţionalism economic profund, atitudine flexibilă faţă de cerinţele pieţii (cf. Anghel 1999: 108), re-ceptivitate şi predispoziţie la adaptare. Şansele existenţiale fără nicio altă al-ternativă ale comunităţilor de romi constau din mai multe tipuri de venituri provenite din sursele complementare ale economiei invizibile. O parte dintre aceste venituri sunt ilegale, în sensul în care nu sunt incluse în sistemul de impozitare, în timp ce alte activităţi – fără îndoială – încalcă normele legale în vigoare. Căutând răspunsurile la problemele puse pe tapet, interpretările au surprins – se pare – şi indecizii cu privire la prejudecăţile exprimate de către maghiari şi de grupul pauper a romilor, potrivit cărora nu poţi câştiga atâţia bani cu muncă cinstită. Studiind tendinţele generale, exemplele prezentate de noi susţin acest lucru prin faptul că pun în lumină existenţa unor activităţi creatoare de venituri, aflate la limita dintre economia subterană şi cea semi-fiscalizată. În pofida acestui fapt, mediul social se arată mai deschis spre inte-grarea romilor înstăriţi, adaptaţi la modelele culturale ale majorităţii, în timp ce, în lipsa unei alternative, grupurile mai sărace şi izolate din punct de vedere spaţial stagnează în continuare la marginea microsocietăţii.

În ceea ce priveşte evaluarea diverselor grupuri sociale se impune un mod de gândire eterogen. După părerea localnicilor care sunt buni cunoscători ai acestei categorii sociale, cărămidarii apar ca un grup realmente activ, ce pro-duce valori – spre deosebire de familiile care au reuşit să depăşească starea de sărăcie ori îşi câştigă existenţa într-un mod necinstit –, dar, din cauza netrans-parenţei veniturilor, opinia publică locală este plină de suspiciune faţă de ei. În concepţia celor ce privesc lucrurile de la o distanţă mai mare, însă, migranţii s-au integrat mai bine: „sunt aproape ca maghiarii”, aşadar modul lor de viaţă este foarte apropiat de cel al populaţiei maghiare.

Mai nou nu doar populaţia regiunii, ci şi presa maghiară regională are o părere favorabilă: alături de cărămidarii prestatori ai unei munci istovitoa-re, presa prezintă drept exemple pozitive şi familiile de romi nou îmbogăţite, ce au preluat practicile populaţiei maghiare legate de dezvoltarea economică, aşezând totodată la polul opus comunitatea romilor cu un număr ridicat de indivizi – majoritatea romilor din localitate – care, aflându-se într-o stare de autoizolare, aşteaptă un sprijin din exterior, fără însă a depune eforturi pentru căutarea unor alternative.


382

Bibliografie

ACHIM, Viorel 2001 Cigányok a román történelemben. Osiris, Budapest.ALBERT Ernő 1998 A cigányok útja Háromszékre és itteni életük. In: BARI Károly (szerk.) Ta-

nulmányok a cigányságról és a hagyományos kultúrájáról, Petőfi Sándor Művelődési Központ, Gödöllő, 81–93.

ANGHEL, Remus Gabriel1999 Poveste cu ţigani maghiari. In: POzSONY Ferenc – ANGHEL, Remus

Gabriel (ed.): Modele de convieţuire în Ardeal. Zăbala. Asociaţia Etnografi-că Kriza János, Cluj, 88–121.

BOURDIEU, Pierre1978 A szimbolikus tőke. In: A társadalmi egyenlőtlenségek újratermelődése.

Gondolat, Budapest, 379–401.CSOMA zsigmond 1992 A hagyományos gazdálkodási kép és etnikai azonosságtudat a Kárpát-

medencében. 18–19. század. In: KESzEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 1. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 7–24.

FÁBIÁN zoltán – KOLOSI Tamás – RóBERT Péter 2000 Fogyasztás és életstílus. In: KOLOSI Tamás – TóTH István György –

VUKOVICH György (szerk.): Társadalmi riport 2000. TÁRKI, Budapest, 225–260.

HAVAS Gábor 1998 Foglalkozásváltási stratégiák különböző cigány közösségekben. In: KO-

VALCSIK Katalin (szerk.): Tanulmányok a cigányság társadalmi helyzete és kultúrája köréből. (Tanítók Kiskönyvtára 9.) Budapest, 93–115.

KEMÉNY István 2000 Előszó. In: KEMÉNY István (szerk.): A romák/cigányok és a láthatatlan gaz-

daság. Osiris Kiadó–MTA Kisebbségkutató Műhely, Budapest, 7–38.KINDA István 2004 Tradicionális mesterség és profitorientált életstratégiák. Jövedelemszer-

zési technikák egy háromszéki cigány közösségben. In: JAKAB Albert zsolt – SzABó Á. Töhötöm (szerk.) Lenyomatok 4. Fiatal kutatók a népi kultúráról. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár 147–171.

OLÁH Sándor 2004 Cigányok és magyarok egy székely faluban. In: Falusi látleletek (1991–

2003). Pro Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 227–237.

383


POzSONY Ferenc 1998 Változások az erdélyi cigány társadalom életében. In: BARI Károly (szerk.)

Tanulmányok a cigányságról és a hagyományos kultúrájáról. Petőfi Sándor Művelődési Központ, Gödöllő, 111–118.

STEWART, Michael Sinclair 1994 Daltestvérek. Az oláhcigány identitás és közösség továbbélése a szocialista

Magyarországon. (Szociálpolitikai Értesítő Könyvtára, 2.) Budapest.SzABó Á. Töhötöm 2004 Kizárás vagy befogadás? Cigányok és magyarok az informális gazdaság-

ban. Székelyföld. Kulturális folyóirat VIII. (9) 122–144.TóTH Pál 1998 A falusi cigányság és az informális szektor. In: KOVALCSIK Katalin (szerk.),

Tanulmányok a cigányság társadalmi helyzete és kultúrája köréből. (Tanítók Kiskönyvtára 9.) Budapest, 175–185.

TÜDŐS S. Kinga 1995 Erdélyi védőrendszerek a XV–XVIII. században. Háromszéki templomvárak.

Osiris Kiadó, Budapest.zAMFIR, Elena – zAMFIR, Cătălin (coord.)1993 Ţiganii: între ignorare şi îngrijorare. Editura Alternative, Bucureşti.

385

în loc de concluzii: nota lectorului

Gabriel TROC


Studiile despre romi nu mai sunt în România – ca şi în întreg spaţiul est european fost socialist – la început. Ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt privite în continuare condescendent, ca parte a unui domeniu, Romani Studies, care, după cum arăta şi Thomas Acton într-o conferinţă recentă la Cluj, e încă privit cu suspiciune şi obligat mereu să convingă că are dreptul la o existenţă de sine stătătoare. Aparent paradoxal, în ciuda acestei priviri condescendente, cer-cetarea situaţiei romilor a proliferat. Ca urmare, nu numai că studiile despre romi nu mai sunt la început, ci se poate cu uşurinţă observa că numărul lor a crescut continuu an de an. Urmând calea unor finanţări externe, adesea ge-neroase (venite pe fondul scăderii constante a finanţării interne a cercetării), cercetători din variate domenii de studiu al socialului, sociologi, antropologi, politologi şi chiar filozofi, s-au întrecut în cele două decenii de după „căderea comunismului” să dea seama de condiţia romilor. Ceea ce a rezultat nu este, desigur, neglijabil, cu toate că, dincolo de studiile valoroase, studiile care sunt doar variaţiuni conformiste pe teme de corectitudine politică sau care au ră-mas la stadiul de rapoarte puse definitiv în sertare nu sunt nici ele puţine.

Însă tocmai faptul că studiile despre romi au deja – iată, şi în spaţiul est eu-ropean – o istorie în urmă, nu ne mai permite să fim naivi în privinţa efectului lor social. Efect (sau lipsă a lui) care se datorează atât unor orientări ideologice şi epistemice, cât şi slabei deschideri a mediilor politice şi birocratice pentru receptarea şi utilizarea achiziţiilor ştiinţifice pe care aceste studii le-au adus. Consider această „pierdere a naivităţii” relevantă şi pentru studiile ce alcătu-iesc acest volum.

Studiile de faţă constată argumentat că discriminarea şi marginalizarea la care sunt supuşi romii, precum şi situaţia de sărăcie extremă căreia trebuie să-i facă faţă nu s-a diminuat. Se constată, de asemenea, apariţia unor noi forme de segregare, ca şi conservarea unora mai vechi, precum şi diminuarea mai recentă a unor servicii sociale asistenţiale care până de curând erau de la sine înţelese. Pe măsură ce la nivelul unui discurs public politico-acade-mic se vorbeşte tot mai apăsat despre necesitatea incluziunii sociale a romilor,


386

realitatea de zi cu zi dovedeşte tocmai un proces de sens contrar: adâncirea excluderii sociale, degradarea progresivă a calităţii vieţii şi constituirea unor situaţii de sărăcie fără precedent în istoria recentă. Situaţiile de succes, pe de altă parte, puţine câte sunt, rămân cantonate local, depinzând nu de schim-bări structurale la nivelul societăţii în ansamblu – modele care ar îndreptăţi la optimism –, ci de bunăvoinţa unor filantropi, a unor voluntari sau activişti bine intenţionaţi, sau de existenţa unor interese contextuale şi momentane.

Dacă acestea sunt constatări factuale, şi pentru că timpul scurs după 1989 face deja cu putinţă privirea critică retrospectivă, e firesc să ne întrebăm care au fost în fapt premisele pe care speranţele de emancipare socială a romilor au fost clădite? Rememorarea acestor premise – în speţă viziunea dominantă despre transformarea socială dezirabilă (ce are în substrat o ideologie aferen-tă) şi despre locul grupurilor minoritare defavorizate în cadrul acesteia – poate da seama de situaţia actuală, precum şi de momentul de cotitură în care ne găsim. Nu mai puţin, această rememorare pune în lumină şi limitele studiilor despre romi, ce au subscris şi ele premiselor în cauză, care se regăsesc, mai mult sau mai puţin explicit, în orientarea lor epistemologică.

Într-o formulare condensată, transformarea socială dorită după 1989 a fost către o societate deschisă, pluralistă, multiculturală, a iniţiativei indi-viduale şi de grup – societate fundamentată pe valoarea centrală, proaspăt redobândită, a libertăţii. Libertate politică, dar şi libertate economică: prima fiind exprimată prin mecanismele democraţiei reprezentative, ce urmau să facă posibilă exprimarea voinţei fiecărui grup, cea din urmă prin economia de piaţă – economie care, eliberată din chingile centralist-planificatoare ale sta-tului, urma să producă bunăstarea mult-visată a ţărilor dezvoltate. Eliberată de politic şi catalizată de iniţiativa individuală, economia urma ea însăşi să-i includă progresiv pe toţi cei lipsiţi, asigurând astfel, în paralel cu exercitarea liberă a drepturilor politice ale indivizilor, condiţiile pentru stabilitate şi pace socială. Disfuncţiile sistemului urmau să-şi găsească rezolvarea la nivelul sta-tului, care, fără a mai patrona economia, îşi păstrează rolul de a reprezenta şi stabiliza societatea, redistribuind resursele acolo unde este necesar, conform voinţei exprimată politic de cetăţeni prin reprezentativitatea parlamentară. În fine, neajunsurile reprezentativităţii parlamentare urmau să fie ele însele corectate prin presiuni politice exercitate de societatea civilă.

Deşi caricatural simplificată, această imagine despre societate, aşa cum s-a conturat ea în post-socialism, ne permite să surprindem rapid, fotografic, şi situaţia romilor şi a studiilor despre romi.

Fiind lipsiţi de capital, de educaţie şi de resurse fixe, libertatea economică a adus puţine beneficii majorităţii romilor. Chiar şi în perioadele scurte de elan economic „bogăţia” nu s-a redistribuit de-a lungul mecanismelor pieţei, aşa

387


cum o viziune neoliberală presupunea, astfel încât să-i includă şi pe cei mai mulţi dintre romi. În mod firesc, ca urmare, speranţele au fost canalizate către sfera politicului (cu tot spectrul lui: partide politice, reprezentativitate parla-mentară, organizaţii civice) şi, prin intermediul acestuia, către sfera deciziilor statului. Or, a acţiona la nivel politic, înseamnă în primul rând a fi recunoscut. În cazul romilor, şi în condiţiile unei societăţi ce asumă multiculturalismul, aceasta a însemnat a fi recunoscut ca grup cu particularităţi culturale, istorice şi lingvistice – ca grup etnic deci –, dar şi sociale, proprii. După cum se ştie, recunoaşterea romilor ca grup etnic a venit, cel puţin în România, rapid după 1990. Ceea ce a făcut ca reprezentativitatea politică (trebuie spus, mai mult decât insuficientă) să fie şi ea pusă în practică. Recunoaşterea formală a unor caracteristici sociale proprii, date de o poziţionare de subordonare unică în cadrul structurii sociale mai largi, a trenat însă constant, făcând ca şi măsu-rile de asanare care trebuiau luate să fie perpetuu amânate. Acest fapt a fost perceput de către elita romilor, ca şi de către mulţi dintre cei care au întreprins studii depre romi, drept simptomul unui deficit de recunoaştere, astfel încât mare parte a cunoaşterii produse despre romii a survenit ca urmare a cerce-tării identităţii romilor, a categorizărilor, a istoriei lor, a culturii lor materiale şi spirituale, a dialectelor vorbite etc. ca şi a discriminării culturale şi sociale în general în societate, sau în particular în contexte locale. Pe scurt, în orizontul făcut cu putinţă de multiculturalism, s-a asumat că o recunoaştere mai amplă conduce către obţinerea unei legitimităţi sporite, care îndreptăţeşte la rândul ei automat la aplicarea unui set de măsuri de sprijin specifice. Astfel orientată, cunoaşterea despre romi s-a concentrat mult mai puţin asupra transformări-lor la nivelul mecanismelor redistributive şi de protecţie socială ale statului, care nu numai că au favorizat alte grupuri, dar care i-au eliminat progresiv pe romi din aria lor de cuprindere, ori le-au diminuat semnificativ beneficiile: fie că este vorba de şcolarizare, de acces la servicii medicale ori de diferite com-pensaţii materiale.

Fără îndoială, eforturile depuse pentru recunoaşterea dreptului la dife-renţă şi pentru demnitatea unui grup etnic sunt mai mult decât îndreptăţite. Speranţele legate de beneficiile care ar decurge de aici s-au dovedit însă în-şelătoare. Lecţia amară pe care suntem obligaţi să ne-o însuşim astăzi este că recunoaşterea în contextul multiculturalismului nu îndreptăţeşte în mod automat la nimic; din contră, multiculturalismul a fost folosit de către sistem pentru a lăsa impresia că oferă ceva, când, în fapt, prin convertirea probleme-lor sociale în probleme culturale, fie s-a menţinut status-quo-ul, fie s-a luat din drepturi anterior garantate.

Între timp, mai exact odată cu criza economică începută în 2008, a de-venit tot mai evident că modelul de societate în care politicul şi economicul


388

sunt separate pentru a se potenţa reciproc, asigurând în cadrele democraţiei reprezentative şi a liberului schimb prosperitatea tot mai extinsă şi integrarea tuturor grupurilor este o proiecţie fără acoperire. Restrângerea bunăstării în favoarea a tot mai puţini, excluderile sistematice precum şi lipsa de eficienţă a oricăror forme de protest ale societăţii civile ne îndreptăţesc să credem că ne aflăm într-un moment de cotitură. Cel mai probabil ne găsim în momentul în care devine evident că o societate organizată dominant pe libertate şi doar marginal pe echitate şi pe justiţie socială trebuie transformată. O transformare care va fi obligată să repună în discuţie în primul rând autonomia economi-cului şi să aducă la suprafaţă evidenţa că, fără libertate economică, libertatea politică este insuficientă.

Pe acest fond anunţarea recentă a decesului multiculturalismului – în Ger-mania, în Anglia şi, prin chiar actul de expulzare a romilor, în Franţa – nu face decât să confirme că intenţiile reale de integrare a diversităţii în logica multiculturalismului fie nu au fost niciodată sincere, fie, mai rău, că această integrare ar fi doar de suprafaţă şi, deci, reversibilă. Oricum ar sta lucrurile este evident că atitudinea de a deplânge acest deces este desuetă şi neavenită, căci, dacă rememorarea istoriei ne face să echivalăm dispariţia multicultu-ralismului cu revenirea naţionalismelor şi a rasismului, situaţia generală de criză socială în care se găsesc societăţile europene lasă deopotrivă loc speran-ţelor pentru revendicări mai ample, pentru o reprezentare democratică mai extinsă, pentru drepturi sociale şi economice mai inclusive, precum şi pentru o integrare reală a grupurilor marginalizate.

Pentru aceasta o schimbare de accent de pe politic pe economic se cere ur-gent realizată. Dacă criza economică a oferit o lecţie, aceea este că nu ne mai putem permite să nu ne pricepem la şi să nu ne interesăm de economie, pre-cum şi de relaţiile complexe care se stabilesc între economic şi politic, adesea prin intermediul statului. Studiile despre romi trebuie să urmeze şi ele această direcţie şi, ca urmare, alături de preocupările legate de identitate, construcţia etnicităţii, categorizări ale romilor şi reprezentări despre romi, să integreze o componentă de economie politică, aptă să deschidă un nou spaţiu de acţiune într-un context social aflat în schimbare.

Prin preocuparea pentru transformarea sistemelor de asistenţă socială, deprivare economică, relaţiile cu autorităţile locale, strategii economice ale romilor etc. multe dintre studiile de faţă au realizat deja, implicit, această do-rită schimbare de accent.

389

abstracts

abstracts

Petre MATEIRoma During the Interwar Period. Nationalist Perspectives

This article proposes to present the way Roma were perceived in interwar Romania. As we are especially interested in the perspective of the Romanian nationalist elite, we will try to identify the position Roma occupied among oth-er national minorities in Romanian trying also to find similarities – if there are any – with the Jewish population in interwar Romania. As it is wrong to reduce the very different attitudes towards the Gypsies to only a (reified) perception: the Romanians about Gypsies, the attitudes which were selected are impor-tant for explaining the deportations. The different Gypsy images are explained by the fact that the Gypsies were not regarded by the Romanian elites as a na-tional danger as it is the case today.

George DAMIANProfessions and Occupations of Transylvanian Gypsies. Executioners, Gaolers and flayers in Braşov city between 16–18th centuries

This article tries to offer an inventory of some of the occupations of the Gypsies living in the city of Braşov between the 16th and 18th century, as they were presented in the historical documents of that period. I will present only the Gypsy executioners, gaolers and flayers in Braşov, professions which were considered as impure. According to the mentality of the 16–18th century per-sons who were executioners, gaolers and flayers were considered outsiders of the society as they were able to contaminate through a simple touch. In Transylvania only the Gypsies practiced these dirty occupations and the study of these practices would offer some explanations of the marginality of the Gypsy population.


390

LADÁNYI János – VIRÁG TündeChange of Social and Ethnic Residential Segregation during Market Transition in Hungary

Residential segregation increased in Budapest during the market transition period. A considerable number of high social status families moved to suburbs. The condition of the slum belt that surrounded the inner city deteriorated rap-idly. Roma people in long-term unemployment and exclusion moved into that slum in large numbers until about the beginning of this decade. Consequently, Budapest became divided into two parts. Neighborhoods where the beneficiar-ies of transition lived became similar to middle-class quarters of cities in Western Europe, while those inhabited by the losers of the post-Communist transition became similar to slums in the Third World. Nowadays the pattern of ethnic ghettoization in Budapest is in rapid change. The ethnic ghetto of the inner Pest side is being fragmented and replaced by a higher number of scattered but more homogeneous ethnic ghettoes. Many Roma and non-Roma people in long-term poverty are pushed out from Budapest. As a result parts of or entire villages are ghettoized in increasing numbers, in fact, region-sized areas of the country have become ghettoized. The spatial segregation of the poorest and most excluded parts of the population cannot be analyzed in the context of conventional geo-graphical inequalities within Budapest or conventional differences between ur-ban and rural areas any more. These structural advantages and disadvantages can only be discussed in the context of Hungary’s entire settlement system.

DURST Judit„I think they are Gypsies… with so many kids…” Ethnicity and Reproduction

This paper addresses the question of ‘what is behind the differential fertility behaviors of the ethnic/minority groups?’ In this effort it focuses on three inter-related issues. First, it demonstrates the difficulties of the categorization of the dif-ferent minority “group” members in the particular demographic data collections (eg. census, household surveys) and the consequences of this “struggle for clas-sification” for the demographic findings of the researches using the constructed ethnic categories. Then it reviews briefly the different explanations for the “ethnic fertility differentials”, among others the “minority status hypothesis”. Last but not least it tries to demonstrate the use of “anthropological demography” in better

391

abstracts

understanding the reproductive strategies of the Roma in Hungary, drawing upon on the author’s ethnographic fieldworks carried out in different Gypsy communi-ties. One of this paper’s main theses is that by doing micro demographic studies one doesn’t find “ethnic fertility differentials” in all cases. The paper also argues that ethnicity, at least in the case of the Roma in Europe, cannot be taken as sim-ple as a “culture alike variable”, or as a set of “cultural practices”; indeed, it’s much worth to see it as a “relational variable” which is deeply embedded in the particu-lar social context surrounding the observed ethnic “groups”.

TOMA StefániaCircles of Inclusion. Multiple Facets of the Education of Roma Children in Rural Romania

The present article is intended to be a picture of the Romanian education-al system in multiethnic rural schools subjects of continuous educational re-forms which had no significant effect improving the situation of the Roma. First, a few aspects of the education of minorities and particularly the Roma are presented, showing that there are strong interferences between the socio-economic position and level of education. Then, through the case of (de)seg-regation policies, grounded with a deeper case study on integrated education in a multiethnic village, I would like to exemplify that a mechanical imple-mentation of otherwise well-defined educational policies and strategies for the Roma, there is a long and hard way towards their effective implementation.

Cristina RAŢUnfavorable Inclusion. Welfare Transfers and Poverty among the Romanian Roma

The persistence of social and economic deprivation ought to be analysed in relation to the ways in which social policies tackle, uphold or reinforce the “unfavourable inclusion” or „disempowering inclusion” of the poor. This pa-per argues that, in the case of Romanian Roma, the inefficiency of state social protection allowed the deepening of social cleavages. The recurrent public dis-course on the “deserving” and “undeserving” beneficiaries of social protection often draws the division along “ethnic” lines: “the Gypsies” are seen as abusers of welfare, and expectations for state action for “the truly disadvantaged” Roma


392

contain an inherent dimension of exercising social control upon “the Gypsies”. Given the strong negative prejudices, the blame for the perpetuation of poverty and alleged “welfare dependency” often falls on the poor themselves, without disclosing the inadequacy of state support.

VINCZE EnikőEthnic Identification and Socio-economic Position of Roma in Urban Context

The article discusses about factors and motivations of school performances, and analyses the latter from the point of view of several actors and structural el-ements. It identifies factors of home (like the impact of socioeconomic conditions on schooling and ideas about the importance of schooling nurtured within the studied ‘Roma community’), and presents students’ school experiences. It also describes how students’ experiences of belonging or those of being othered are under the influence of the marginal situation in which they live, but it also de-scribes their particular practices and experiences of ethnic othering in schools. In addition, it is given a hint about the sense of differentiation and processes of ethnic othering, about identities and identity strategies sustained and practiced within the studied ‘Roma community’, the hybridity of identity strategies and ambiguities of self-perception; strategies of separation backed up by a positive self-perception; negative self-perception and the strategy of assimilation.

Florin MOISAThe Challenge of Social Inclusion of Roma. Poverty or Discrimination Approach?

Ten years from the adoption of the first public policy for Roma, the Romanian society went through significant changes, including the member-ship to European Union. The approach of the Romanian power structure to-wards Roma issue did not change during the decade, the majority of policy documents referred to the Roma as being a social problem and the measures to be taken is associated to poverty alleviation. More recently, starting 2005, the social inclusion concept gathered the attention of government and offi-cial documents adopted are elaborated around combating social exclusion, which means, again, in majority of cases, poverty alleviation. There is an

393

abstracts

interesting evolution of the Roma movement in this respect. If in nineties and beginning of 2000 the antidiscrimination perspective prevailed, the failure of public policies moved the attention to other concepts, such as social inclusion. Modernization and taking responsibility for its own faith are new approaches of the Roma movement which still need to be put into practice.

Óscar LóPEZ-CATALÁN – Meritxell SàEZ-SELLARÉSForced Mobility, Marginal Positions and Access to Basic Rights. Romanian Roma Migrants and Local Politics in Barcelona Metropolitan Area

This text intends to provide an introduction to some of the main character-istics of the Romanian Roma population in the Metropolitan Area of Barcelona, their migration processes and actual situation. We try to summarize some of the factors that affect all those subjects and link them with this population’s general situation in the Spanish state. Among them, we have privileged those factors that have to do with forced mobility and access to basic rights (socioeconomic situ-ation, local politics and legal framework, housing, and so on) but trying also to give some relevance (mostly in their economic strategies) to marginal positions of a significant part this population. It is usual to consider that the mobility strat-egies of the Roma population are one of their defining characteristics, in front of the explicit stabilization dynamics of other migrant groups. However, these strat-egies of mobility are not usually seen like appropriate and adapted solutions for the economic and cultural survival (economic and cultural) next to the majority. The migration itself, and the mobility between Spanish cities and towards other countries, constitute good examples of how the mobility can be an appropriate strategy for searching new economic opportunities in a changing context.

Margaret H. BEISSINGERShifting Identities in Post-communist Romania: Pentecostal Conversion among Traditional Romani Musicians

This essay, based on fieldwork in 2006 in southern Romania, explores a trend among some Romani professional traditional musicians to adopt Pentecostalism, a transformation that radically alters their lives. As Romani


394

musicians embrace their new religious faith, they likewise reject their older secular profession–music-making. I examine why Romani musicians are con-verting to Pentecostalism in the post-communist period, how they are adapt-ing to a reshuffling of their priorities, and how they are managing to support their families without their former income. My findings indicate that most musicians convert in order to renounce their formerly sinful ways, especially associated with performing music; post-conversion adaptation is difficult but smoothest when they assume public positions of influence (e.g., as pastors); and making ends meet for their families is very problematic. The Pentecostal transnational religious movement is an important factor in the shifting of eth-nic, occupational, religious and social identities in post-communist Romania.

Cătălina TESĂR‘Good Gypsies’ in Romania, ‘de-ethnicised’ beggars abroad. Politics of representations and politics of work among so called ‘traditional’ Romanian Roma

In the Romanian public discourse the traditional Gypsy clothing and old pro-fessions are considered as signs of a moral attitude attributed to the Other, tradi-tional Gypsy. On one hand, in the group the clothing evokes different types of in-terpersonal relations; on the other hand the profession is seen as an ordinary in-come generating activity. Both have an important role in the construction of the moral identity of a person who tries to be honest and to avoid shame. However, during migration, the Roma renounce to wear these traditional clothes, chang-ing it with used black ones which they think that fit more with beggars. This article tries to explore the apparent contradiction between the moral and social behaviour of the Roma at home and abroad, arguing that both underlines the same conception of the individual, namely that one which is strongly rooted in the efforts to gain social respect in different cultural spaces.

SZABó Á. TöhötömFrom Local to External Resources: Ethnicity and Economic Strategies in a Transylvanian Village

The aim of this paper is to capture some aspects of a local community’s economy in the context of ethnicity and social position arguing that one can understand these strategies analyzing the environmental (both natural and

395

abstracts

social) resources and also the processes of the last years. As a result of these processes – demographic changes, changed relation to the natural environ-ment, the decline of agrarian activities, shifting positions in formal and in-formal work – some major changes occurred in economic strategies, conse-quently the border between the former different spheres started to fade and meantime to shift. I argue that in the case of this community the new eco-nomic spheres are organized in central and peripheral economic activities and strategies that no longer can be seen ethnically limited.

PETI LehelCultural Differences of Cohabitation of Roma and Hungarian in a locality on Târnava Mică Valley

The paper analyzes symbolical attitudes, gestures of separation, and mental structures of the Hungarians against Roma in a Hungarian village from Transyl-vania (Romania). The questions which we will raise refer to the interpretation of the practices of Roma to integrate into the local Hungarian community and the way these practices were interpreted by the Hungarian themselves. The author presents some communal practices where the most important aspects of mental and symbolic systems between two ethnic groups manifest and reproduce.

KINDA IstvánSocial Mobility and the Strengths of Economy in the lives of Brick-making Gypsies

This study proposes a description of brick-making, a profession considered as being traditional and specific from ethnic point of view. The focus of this social study on brick-making is laid on the fact that the studied Roma com-munity from Boroşneu Mare can be separated in three different groups. These groups are different from the point of view of their life strategies used in order to improve their economic situation. Some of the groups remained poor, oth-ers became rich. We can say that social roles were already established, but these have an effect on future strategies. We try to answer some questions: what are the Roma from Boroşneu Mare doing for their living? How can they use positively the chances offered by migration and brick-making? What is the role of invisible economy in the structure of their incomes? What is the posi-tion of their economic activities in the hierarchy of moral and legal values?


396

lista autorilor

Margaret H. BEISSINGER, profesor la Departamentul de limbi slavice şi literatură la Universitatea din Princeton. A publicat volumul: The Art of the Lăutar: The Epic Tradition of Romania. Garland Publishing, New York, 1991.

óscar LóPEz-CATALÁN, doctorand în antropologie socială la Universitatea Autonomă din Barcelona, face parte din grupul de cercetare GRIM–GRAFO, Departamentul de Antropologie Socială şi Culturală, Universitatea Autonomă din Barcelona.

George DAMIAN, a absolvit Facultatea de Arhivistică din Bucureşti, masterul de Istoria Relaţiilor Internaţionale al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, studii post-universitare de journalism la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. A lucrat ca ziarist pentru Deutsche Welle, ziarul ZIUA şi în prezente este senior editor la portalul de ştiri www.ziuaveche.ro.

DURST Judit, cercetător onorific la Departamentul de Antropologie, University College London şi cercetător post-doctoral la Universitatea Corvinus din Budapesta.

FOSzTó László, doctor în etnologie, antropologie socială la Institutul Max Planck pentru Antropologie Socială, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

KINDA István, doctor în etnografie şi antropologie culturală, Universitatea din Debrecen, cercetător şi preşedintele consiliului ştiinţific la Muzeul Naţional Secuiesc, Sfântu Gheorghe.

LADÁNYI János, doctor în sociologie şi profesor al Universităţii Corvinus din Budapesta, Ungaria din anul 1975. Temele majore de cercetare sunt stratificare socială, politici sociale, sociologia urbană şi regională, sociologia educaţiei, sărăcie şi etnicitate.

Petre MATEI, doctorand al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, cu o teză coordonată de Lucian Boia, având ca titlu „Ţiganii în spaţiul românesc în prima jumătate a secolului XX. Identitate şi alteritate”. În prezent, lucrează la un proiect despre rolul jucat de poliţie în deportarea ţiganilor în Transnistria.

397

lista autorilor

Florin MOISA, doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca şi preşedinte executiv al Centrului de Resurse pentru Comunităţile de Romi, Cluj-Napoca, România.

PETI Lehel, doctor în etnologie Catedra de Etnologie şi Antropologie Maghiară, Facultatea de Litere, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj şi cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

Cristina RAŢ, doctor în sociologie, lector la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca.

Meritxell SÀEz-SELLARÉS, doctorand în antropologie socială la Universitatea Autonomă din Barcelona, face parte din grupul de cercetare GRIM–GRAFO, Departamentul de Antropologie Socială şi Culturală, Universitatea Autonomă din Barcelona.

SzABó Á. Töhötöm, doctor în etnografie şi etnologie, Universitatea din Debre-cen, asistent universitar la Catedra de Etnologie şi Antropologie Maghiară, Facultatea de Litere, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca.

Cătălina TESĂR, doctorand în antropologie socială la University College London, bursieră Wadsworth International Fellowship - The Wenner Gren Foundation.

TOMA Stefánia, candidat la titlul de doctor în sociologie la Universitatea Corvinus din Budapesta, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

Gabriel TROC, conferenţiar universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca.

VINCzE Enikő, profesor de antropologie şi studii de gen la Universitatea Babeş–Bolyai cu publicaţii despre politici identitare, naţionalism, feminism, etnicitate şi gen, excluziune socială şi discriminare multiplă, intersecţionalitate, femei rome. Este implicată în activitatea mai multor organizaţii civice pentru romi din România.

VIRÁG Tünde, doctor în sociologie, cercetător în cadrul Academiei Maghiare de Ştiinţe, Centrul de Ceretări Regionale, Budapesta.


398

editura isPmn

FLECK Gábor – SzUHAY Péter (ed.) (2008) Cu un pas mai aproape. Altfel de imagini despre romi din România.Cluj-Napoca: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor NaţionaleISBN 978-973-0-06147-5

HORVÁTH István – TóDOR Erika Mária (ed.) (2008) O evaluare a politicilor de producere a bilingvismului. Studii elaborate pe baza prezentărilor din cadrul conferinţei de la Miercurea-Ciuc, 12–13 iunie 2008.Cluj-Napoca: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – Editura LimesISBN 978-973-726-359-9

Petre PETCUŢ (ed.) (2009) Rromii din România. Documente ICluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-0-0 / ISBN 978-973-26-0958-3Vol. IISBN 978-606-92223-1-7 / ISBN 978-973-26-0960-6

KISS Tamás – FOSzTó László – FLECK Gábor (ed.) (2009) Incluziune şi excluziune.Studii de caz asupra minorităţilor de romi din România.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-2-4 / ISBN 978-973-26-0959-0

KISS Tamás (2009) Perspectivă administrativă? O analiză comparativă a discursului demografic maghiar din România.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-3-1 / ISBN 978-973-26-0970-5

FOSzTó László (2009) Colecţie de studii despre romii din România.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-4-8 / ISBN 978-973-26-0969-9

399

abstracts

JAKAB Albert zsolt – PETI Lehel (ed.) (2009) Procese şi contexte social-identitare la minorităţile din România.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-5-5 / ISBN 978-973-26-0971-2

JAKAB Albert zsolt – PETI Lehel (ed.) (2009) Folyamatok és léthelyzetek – kisebbségek Romániában.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-6-2 / ISBN 978-973-26-0972-9

OLTI Ágoston – GIDó Attila (ed.) (2009) Minoritatea maghiară în perioada communistă.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-8-6 / ISBN 978-973-26-0973-6

HORVÁTH István – TóDOR Erika Mária (ed.) (2009) Nemzetállamok, globalizáció és kétnyelvűség. Nyelvpedagógiai és szociolongvisztikai tanulmányok.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-9-3 / ISBN 978-973-26-0974-3

HORVÁTH István – TóDOR Erika Mária (ed.) (2010) Limbă, identitate, multilingvism şi politici educaţionale.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92223-7-9 / ISBN 978-973-26-1001-1

Stefano BOTTONI (2010) Transilvania roşie. Comunismul român şi problema naţională 1944–1965.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-0-1 / ISBN 978-973-26-1013-8

KISS Tamás (2010) Adminisztratív tekintet. Az erdélyi Magyar demográfiai diskurzus összehasonlító elemzéséhez. Az erdélyi Magyar népesség statisztikai konstrukciójáról.


400

Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-6-3 / ISBN 978-973-26-1018-3

JAKAB Albert zsolt – PETI Lehel (ed.) (2010) Minorităţi în zonele de contact interetnic. Cehii şi slovacii în România şi Ungaria.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-2-5 / ISBN 978-973-26-1011-4

JAKAB Albert zsolt – PETI Lehel (ed.) (2010) Kisebbségek interetnikus kontaktzónában. Csehek és szlovákok Romániában és Magyarországon.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-1-8 / ISBN 978-973-26-1012-1

KÖNCzEI Csongor (ed.) (2010) Coregrafia şi etnocoreologia maghiară din Transilvania în mileniul trei.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-4-9 / ISBN 978-973-26-1017-6

KÖNCzEI Csongor (ed.) (2010) Az erdélyi magyar táncművészet és tánctudomány az ezredfordulón.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-3-2 / ISBN 978-973-26-1016-9

GIDó Attila – HORVÁTH István – PÁL Judit (ed.) (2010) 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est.Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-8-7 / ISBN 978-973-26-1020-6

Rogers BRUBAKER - Margit FEISCHMIDT – Jon FOX – Liana GRANCEA (2010) Politică naţionalistă şi etnicitate cotidiană într-un oraş transilvăneanCluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – KriterionISBN 978-606-92512-5-6 / ISBN 978-973-26-1015-2

Spectrum Cercetari Sociale Despre Romi

Documents

Transcript of Spectrum Cercetari Sociale Despre Romi