SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE - beta.ier.robeta.ier.ro/documente/Colectii de acte...

SERIA ACQUIS COMUNITAR nr. 15

SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE

acte de bază

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA Direcţia Coordonare Traduceri

septembrie 2004

Coordonator lucrare: Tamara Ferluşcă Volumul Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Acte de bază este editat de Institutul European din România.

The volume Area of Freedom, Security and Justice. Basic Acts is published by the European Institute of Romania.

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA Bd. Regina Elisabeta 7-9, RO-030016, Bucureşti / Tel.: (021) 3142696, 3142697, fax: (021) 3142666 E-mail: [email protected] http://www.ier.ro

© 2004 Institutul European din România

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie: acte de bază. –

Bucureşti : Institutul European din România, 2004 ISBN 973-7736-17-6

34

CUVÂNT ÎNAINTE

Institutul European din România continuă publicarea seriei de acte de bază din diverse

sectoare ale acquis-ului comunitar, traduse în limba română. În acest volum prezentăm câteva

acte de bază cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, care sunt esenţiale pentru

înţelegerea acestui sector.

Scopul selecţiei este de a pune aceste instrumente de lucru la dispoziţia tuturor

persoanelor fizice şi juridice interesate.

Traducerea a fost revizuită lingvistic şi juridic de către experţii Direcţiei Coordonare

Traduceri din cadrul Institutului European din România. Deşi terminologia de specialitate a

fost verificată atent, ea poate suferi modificări până la datea aderării României la Uniunea

Europeană, cu atât mai mult cu cât un număr din ce în ce mai mare de acte comunitare se

traduc integral în limba română. Prin urmare, prezenta ediţie trebuie considerată provizorie.

Terminologia românească va fi definitivă numai atunci când actele legislative relevante vor fi

adoptate oficial, la momentul aderării României la Uniunea Europeană.

Gabriela Vărzaru

Director

Direcţia Coordonare Traduceri

Institutul European din România

CUPRINS

DECIZIA CONSILIULUI din 30 noiembrie 1994 privind o acţiune comună adoptată de Consiliu în temeiul art. K.3 alin. (2) lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană în ceea ce priveşte facilităţile de călătorie pentru elevii care sunt resortisanţi ai unor ţări terţe şi au reşedinţa într-un stat membru (94/795/JAI) ........................................................................................ 7 REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1683/95 din 29 mai 1995 de instituire a unui model uniform de viză ....................................................................................................................... 11 REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 334/2002 din 18 februarie 2002 de modificare a Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1683/95 de instituire a unui model uniform de viză.................. 16 DECIZIA CONSILIULUI din 4 martie 1996 privind o procedură de alertă şi de urgenţă pentru repartizarea sarcinilor în ceea ce priveşte admiterea şi şederea temporară a persoanelor deplasate (96/198/JAI)....................................................................................................................... 20 POZIŢIA COMUNĂ din 4 martie 1996 definită de Consiliu în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la aplicarea armonizată a definiţiei termenului „refugiat” în sensul art. 1 din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor (96/196/JAI).................................................................................................................... 22 DECIZIA CONSILIULUI din 3 decembrie 1998 privind standardele comune referitoare la modalitatea de completare a modelului uniform pentru permisele de şedere (98/701/JAI) .............. 32 DECIZIA CONSILIULUI din 13 septembrie 1999 de definire a substanţei 4-MTA ca nou drog de sinteză ce trebuie să facă obiectul unor măsuri de control şi al unor sancţiuni penale (1999/615/JAI)................................................................................................................................... 42 REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă ...................................................................................................................................... 44 REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni ............................................................................... 72 REGULAMENTUL COMISIEI (CE) nr. 1185/2002 din 1 iulie 2002 de modificare a listei instanţelor competente din anexa I la Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni .................................... 98 REGULAMENTUL CONSILIULUI CE nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială........................................................................................................................................ 100 REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială ....... 122

REGULAMENTUL COMISIEI (CE) nr. 1496/2002 din 21 august 2002 de modificare a anexei I [normele de competenţă naţională prevăzute în art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2)] şi a anexei II (lista instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor competente) la Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea si executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială ....................................................................................... 156

7

Nr. Celex: 31994D0795

DECIZIA CONSILIULUI

din 30 noiembrie 1994

privind o acţiune comună adoptată de Consiliu în temeiul art. K.3 alin. (2) lit. (b) din

Tratatul privind Uniunea Europeană în ceea ce priveşte facilităţile de călătorie pentru

elevii care sunt resortisanţi ai unor ţări terţe şi au reşedinţa într-un stat membru

(94/795/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special art. K.3 lit. (b), având în vedere iniţiativa Republicii Federale Germania, întrucât, în temeiul art. K.1 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, politica referitoare la resortisanţii ţărilor terţe este considerată o problemă de interes comun pentru statele membre; întrucât această politică se referă, în special, la stabilirea condiţiilor de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul statelor membre în conformitate cu art. K.1 alin. (3) lit. (a); întrucât acordarea de facilităţi de călătorie pentru elevii care au reşedinţa legal în Uniunea Europeană este o expresie a politicii practicate de statele membre în vederea asigurării unei mai bune integrări a resortisanţilor ţărilor terţe, DECIDE:

Articolul 1

1. Un stat membru nu solicită viză unui elev care nu este resortisant al unui stat membru, dar care are reşedinţa în alt stat membru şi care solicită intrarea pe teritoriul acestuia fie pentru o şedere de scurtă durată, fie în tranzit, dacă: (a) elevul călătoreşte ca membru al unui grup de elevi ai unei şcoli de învăţământ general în

cadrul unei excursii şcolare; (b) grupul este însoţit de un profesor de la şcoala respectivă, care este în măsură să prezinte o

listă a elevilor pe care îi însoţeşte, listă întocmită de şcoala respectivă pe baza formularului comun prevăzut în anexă şi prin care:

— se identifică elevii însoţiţi;

— se precizează scopul şi circumstanţele şederii sau tranzitului prevăzut;

8

(c) elevul prezintă un document de călătorie valabil pentru trecerea frontierei respective, cu

excepţia cazurilor prevăzute în art. 2. 2. Un stat membru poate refuza intrarea unui elev în cazul în care acesta nu îndeplineşte celelalte condiţii corespunzătoare stabilite prin dispoziţiile proprii în materie de imigrare.

Articolul 2

Lista elevilor, care trebuie prezentată la trecerea frontierei respective, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. (b) este recunoscută ca document de călătorie valabil în toate statele membre în sensul art. 1 alin. (1) lit. (c) dacă: — pe listă există o fotografie recentă pentru fiecare din elevii menţionaţi, care nu se pot

identifica cu un act de identitate cu fotografie, — autoritatea competentă a statului membru respectiv confirmă statutul de rezident al

elevilor, precum şi dreptul acestora de readmisie şi garantează că documentul este autentificat corespunzător,

— statul membru în care elevul îşi are reşedinţa informează celelalte state membre că

prezentul articol trebuie să se aplice propriilor liste.

Articolul 3

Statele membre acceptă să readmită, fără alte formalităţi, elevii care sunt resortisanţi ai ţărilor terţe admişi în alt stat membru, pe baza prezentei acţiuni comune.

Articolul 4

Dacă, în cazuri excepţionale, pentru motive urgente de securitate naţională, un stat membru trebuie să invoce posibilităţile prevăzute în art. K.2 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, acesta are dreptul să se abată de la prevederile art. 1 din prezenta decizie, într-un mod care să ia în considerare interesele celorlalte state membre. Statul membru respectiv informează celelalte state membre cu privire la aceasta, într-un mod corespunzător. Aceste măsuri pot fi aplicate în măsura şi pe durata absolut necesară realizării obiectivului invocat.

Articolul 5

1. Statele membre se asigură că legislaţiile lor naţionale sunt adaptate în măsura necesară şi că dispoziţiile prezentei acţiuni comune sunt transpuse în legislaţia naţională cât mai curând posibil, cel târziu până la 30 iunie 1995. 2. Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la modificările aduse legislaţiilor naţionale în acest sens.

Articolul 6

Prezenta acţiune nu aduce atingere altor măsuri de cooperare între statele membre în acest domeniu.

9

Articolul 7

1. Prezenta decizie intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial. 2. Art. 1-4 se aplică în prima zi a celei de-a doua luni după notificarea cerută în art. 5 alin. (2) referitor la modificările aduse legislaţiei naţionale de ultimul stat membru care îndeplineşte această formalitate. Adoptată la Bruxelles, 30 noiembrie 1994.

Pentru Consiliu

Preşedintele

M. KANTHER

10

ANEXĂ

LISTA CĂLĂTORILOR

pentru excursii şcolare în Uniunea Europeană Denumirea şcolii: Adresa şcolii: Scopul şi durata excursiei: Numele profesorului (profesorilor) însoţitori: Se confirmă corectitudinea datelor. Tutorii elevilor minori au fost de acord cu participarea acestora la excursie, în fiecare caz în parte. ______________ ________________ Localitatea Data ________________ Ştampila oficială Director

Se confirmă prin prezenta corectitudinea următoarelor datelor referitoare la călătorii care nu sunt resortisanţi ai statelor membre ale UE. Călătorii sunt autorizaţi să fie readmişi în (denumirea statului)(1) ______________ ________________ Localitatea Data ____________________ Ştampila oficială Departamentul pentru străini

Număr curent Numele Prenumele Locul naşterii Data naşterii Naţionalitatea

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Spaţiu pentru fotografii (pentru călătorii care nu posedă documente de identitate cu fotografie)(1) 1

2 3 4 5

6

7 8 9 10

(1) Această parte se va completa doar de către statele membre care folosesc prezenta listă ca document de călătorie.

11

Nr. Celex: 31995R1683

REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1683/95

din 29 mai 1995

de instituire a unui model uniform de viză

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 100c alin. (3), având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul Parlamentului European, întrucât art. 100c alin. (3) din Tratat impune Consiliului să adopte măsurile referitoare la instituirea unui model uniform de viză înainte de 1 ianuarie 1996; întrucât introducerea unui model uniform de viză reprezintă un pas important în vederea armonizării politicilor în materie de vize; întrucât art. 7a din Tratat prevede că piaţa internă presupune un spaţiu fără frontiere interne în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor în conformitate cu dispoziţiile Tratatului; întrucât această măsură trebuie considerată ca formând un ansamblu coerent cu măsurile din titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană; întrucât este esenţial ca modelul uniform de viză să conţină toate informaţiile necesare şi să răspundă standardelor tehnice de cel mai înalt nivel, în special în ceea ce priveşte securizarea faţă de contrafacere şi falsificare; întrucât modelul uniform de viză trebuie, de asemenea, să fie adecvat pentru a fi utilizat de toate statele membre şi să aibă elementele de securizare universal recunoscute, care să fie vizibile cu ochiul liber; întrucât prezentul regulament stabileşte numai specificaţiile care nu au caracter secret; întrucât aceste specificaţii trebuie completate cu alte specificaţii care trebuie să rămână secrete pentru a preveni riscul de contrafacere şi falsificare şi care pot să nu includă date cu caracter personal sau referiri la asemenea date; întrucât trebuie conferite Comisiei atribuţii în ceea ce priveşte adoptarea altor specificaţii; întrucât, pentru a garanta că informaţiile în cauză nu vor fi divulgate unui număr de persoane mai mare decât este necesar, este, de asemenea, esenţial ca fiecare stat membru să nu desemneze mai mult de un organism care să tipărească modelul uniform de viză, statele membre fiind în continuare libere să schimbe acest organism, dacă este cazul; întrucât, din motive de securitate, fiecare stat membru trebuie să comunice Comisiei şi celorlalte state membre numele organismului competent; întrucât, pentru a fi eficace, prezentul regulament trebuie să se aplice tuturor vizelor care fac obiectul art. 5; întrucât statele membre ar trebui, de asemenea, să fie libere să utilizeze modelul uniform de viză pentru vizele care pot fi utilizate în alte scopuri decât cele care fac obiectul art. 5, cu condiţia ca modificările vizibile cu ochiul liber să fie încorporate astfel încât să facă imposibilă confundarea cu modelul uniform;

12

întrucât, în ceea ce priveşte datele cu caracter personal care trebuie să figureze în modelul uniform de viză în conformitate cu anexa la prezentul regulament, trebuie să se asigure respectarea dispoziţiilor adoptate de către statele membre în vederea protecţiei datelor, precum şi a legislaţiei comunitare în materie, ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Vizele eliberate de statele membre în conformitate cu art. 5 se emit într-un model uniform (autocolant). Ele sunt conforme cu specificaţiile prevăzute în anexă.

Articolul 2

Alte specificaţii tehnice care împiedică falsificarea sau contrafacerea vizelor se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută în art. 6.

Articolul 3

1. Specificaţiile prevăzute în art. 2 sunt secrete şi nu se publică. Ele nu sunt comunicate decât organismelor desemnate de statele membre pentru tipărire şi persoanelor autorizate în mod corespunzător de un stat membru sau de Comisie. 2. Fiecare stat membru desemnează un organism unic responsabil cu tipărirea vizelor. Statul membru în cauză comunică numele acestui organism Comisiei şi celorlalte state membre. Acelaşi organism poate fi desemnat în acest scop de două sau mai multe state membre. Fiecare stat membru are dreptul să schimbe organismul desemnat. El informează Comisia şi celelalte state membre cu privire la aceasta.

Articolul 4

1. Fără a aduce atingere dispoziţiilor relevante mai extinse legate de protecţia datelor, persoanele cărora li se eliberează o viză au dreptul să verifice datele personale înscrise în viză şi, după caz, să ceară rectificarea sau eliminarea acestora. 2. Modelul uniform de viză nu conţine nici o informaţie care să poată fi citită automat, decât dacă datele respective apar şi în rubricile descrise la pct. (6)-(12) din anexă sau dacă figurează în documentul de călătorie respectiv.

Articolul 5

În sensul prezentului regulament, „viză” înseamnă o autorizaţie eliberată sau o decizie luată de către un stat membru, necesară pentru intrarea pe teritoriul său în scopul: — unei şederi preconizate în statul membru respectiv sau în mai multe state membre, pentru

o perioadă care să nu depăşească trei luni în total, — tranzitării teritoriului sau zonei de tranzit a unui aeroport al statului membru respectiv sau

al mai multor state membre.

13

Articolul 6

1. Când se face referire la procedura definită în prezentul articol, se aplică dispoziţiile următoare. 2. Comisia este asistată de un comitet format din reprezentanţii statelor membre şi prezidat de reprezentantul Comisiei. Reprezentantul Comisiei prezintă Comitetului un proiect cu măsurile ce urmează a fi luate. Comitetul emite un aviz cu privire la proiect într-un termen pe care preşedintele îl poate stabili în funcţie de urgenţa cazului. Comitetul îşi dă avizul cu majoritatea prevăzută în art. 148 alin. (2) din Tratat pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. În cadrul comitetului voturile reprezentanţilor statelor membre sunt ponderate conform articolului menţionat anterior. Preşedintele nu participă la vot. 3. (a) Comisia adoptă măsurile preconizate, dacă acestea sunt conforme cu avizul

comitetului.

(b) Dacă măsurile preconizate nu sunt conforme cu avizul comitetului sau dacă nu a fost emis un aviz, Comisia prezintă Consiliului, fără întârziere, o propunere cu privire la măsurile ce trebuie luate. Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată.

Dacă la expirarea unui termen de două luni Consiliul nu hotărăşte, măsurile propuse sunt adoptate de Comisie, cu excepţia cazului în care Consiliul s-a pronunţat împotriva acestor măsuri cu majoritate simplă.

Articolul 7

În cazul în care statele membre folosesc modelul uniform de viză în alte scopuri decât cele cuprinse în art. 5, trebuie să se ia măsurile corespunzătoare pentru evitarea confuziei cu viza prevăzută în art. 5.

Articolul 8

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Art. 1 se aplică la şase luni de la adoptarea măsurilor prevăzute în art. 2. Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Adoptat la Bruxelles, 29 mai 1995.

Pentru Consiliu

Preşedintele

H. de CHARETTE

14

ANEXĂ

Elemente de securizare

1. În acest spaţiu apare un semn constând din nouă elipse dispuse în evantai. 2. În acest spaţiu apare un semn cu variaţie optică, (o „cinegramă” sau un echivalent al

acesteia). În funcţie de unghiul de vedere, devin vizibile 12 stele, litera „E” şi un glob terestru, în mai multe dimensiuni şi culori.

3. În acest spaţiu apare o siglă constând dintr-o literă sau mai multe litere, indicând statul

membru emitent (sau BNL pentru ţările Benelux, respectiv Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos), cu un efect de imagine latentă. Sigla apare luminoasă, când se află în plan orizontal, şi întunecoasă, când este rotită cu 90 de grade. Se folosesc următoarele sigle: A pentru Austria, BNL pentru Benelux, D pentru Germania, DK pentru Danemarca, E pentru Spania, F pentru Franţa, FIN pentru Finlanda, GR pentru Grecia, I pentru Italia, IRL pentru Irlanda, P pentru Portugalia, S pentru Suedia, UK pentru Regatul Unit.

4. În centrul acestui spaţiu apare cuvântul „visa” scris cu majuscule, cu un colorit variabil

optic. El apare verde sau roşu, în funcţie de unghiul de vedere. 5. Această rubrică conţine numărul vizei, care este tipărit în prealabil şi începe cu litera sau

literele ce indică ţara emitentă, aşa cum este descris la pct. (3) de mai sus. Se folosesc caractere tipografice speciale.

15

Secţiuni care se completează 6. Această rubrică începe cu cuvintele „valabil pentru”. Autoritatea emitentă indică teritoriul

sau teritoriile pentru care viza este valabilă. 7. Această rubrică începe cu cuvintele „de la”, iar cuvintele „până la” apar mai departe pe

acelaşi rând. Autoritatea emitentă indică aici perioada de valabilitate a vizei. 8. Această rubrică începe cu cuvintele „număr de intrări”, iar mai departe pe acelaşi rând

apar cuvintele „durata şederii” (adică durata şederii preconizate a solicitantului) şi „zile”. 9. Această rubrică începe cu cuvintele „eliberat la” şi este folosită pentru a indica locul

emiterii. 10. Această rubrică începe cu cuvântul „la” (după care se completează data emiterii de către

autoritatea emitentă), iar mai departe pe acelaşi rând apar cuvintele „numărul paşaportului” (după care apare numărul de paşaport al titularului).

11. Această rubrică începe cu cuvintele „tipul vizei”. Autoritatea emitentă indică categoria de

viză în conformitate cu art. 5 şi 7 din prezentul regulament. 12. Această rubrică începe cu cuvântul „observaţii”. Se foloseşte de către autoritatea emitentă

pentru a indica informaţii suplimentare, considerate ca necesare, cu condiţia să fie în conformitate cu art. 4 din regulament. Următoarele două rânduri şi jumătate sunt lăsate libere pentru astfel de observaţii.

13. Această rubrică conţine informaţii relevante, care să poată fi citite automat, pentru

facilitarea controlului la frontierele externe. Hârtia este verde pastel cu marcaje roşii şi albastre. Denumirile rubricilor apar în engleză şi franceză. Statul emitent poate adăuga o a treia limbă oficială a Comunităţii. Cu toate acestea, cuvântul „visa” din primul rând poate să apară în oricare din limbile oficiale ale Comunităţii.

16

Nr. Celex: 32002R0334


din 18 februarie 2002

de modificare a Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1683/95 de instituire a unui model

uniform de viză

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 62 alin. (2) lit. (b) pct. (iii), având în vedere propunerea Comisiei(1), având în vedere avizul Parlamentului European(2), întrucât:

(1) Regulamentul (CE) nr. 1683/95(3) a instituit un model de viză.

(2) Planul de acţiune de la Viena, adoptat de Consiliul pe probleme de justiţie şi afaceri interne din 3 decembrie 1998, prevede la măsura nr. 38 că evoluţia mijloacelor tehnice va fi urmărită îndeaproape pentru a garanta, dacă este cazul, un grad mai înalt de securizare a modelului uniform de viză.

(3) Alin. (22) din Concluziile Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 stipulează că este necesară dezvoltarea unei politici comune active în materie de vize şi de documente false.

(4) Instituirea unui model uniform de viză constituie un element esenţial de armonizare a politicii în materie de vize.

(5) Este necesară adoptarea unor dispoziţii de stabilire a unor standarde comune cu privire la introducerea modelului uniform de viză, în special în ceea ce priveşte modalităţile şi standardele tehnice care trebuie respectate pentru completarea formularului.

(6) Inserarea unei fotografii care să răspundă standardelor înalte de securizare constituie o primă etapă în vederea utilizării elementelor care stabilesc o legătură mai sigură între modelul uniform de viză şi titularul acesteia şi constituie un element important pentru a garanta că modelul uniform de viză este protejat şi împotriva utilizării frauduloase. Vor fi luate în considerare specificaţiile documentului 9303 al OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale) privind documentele care pot fi lecturate automat.

(7) Pentru a se atinge un nivel tehnic înalt şi pentru a se depista mai uşor vizele contrafăcute sau falsificate este esenţială existenţa standardelor comune cu privire la introducerea modelului uniform de viză.

(1) JO C 180 E, 26.06.2001, p. 310. (2) Aviz formulat pe 12 decembrie 2001 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial). (3) JO L 164, 14.07.1995, p. 1.

17

(8) Competenţa de a adopta astfel de standarde comune ar trebui conferită comitetului instituit în temeiul art. 6 din Regulamentul (CE) 1683/95, care ar trebui adaptat astfel încât să ţină seama de Decizia Consiliului 1999/468/CE din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităţilor de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei.(4).

(9) De aceea, este necesar să se modifice Regulamentul (CE) nr. 1683/95.

(10) Măsurile stabilite în prezentul regulament referitoare la securizarea modelului de viză nu afectează normele care reglementează recunoaşterea valabilităţii documentelor de călătorie.

(11) Condiţiile de intrare pe teritoriul statelor membre sau de eliberare a vizelor nu afectează normele care reglementează în prezent recunoaşterea documentelor de călătorie.

(12) În ceea ce priveşte Republica Islanda şi Regatul Norvegiei, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen, dezvoltare care intră sub incidenţa domeniului menţionat în art. 1 lit. B din decizia Consiliului 1999/437/CE din 17 mai 1999 privind anumite modalităţi de aplicare a acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei cu privire la asocierea acestor state la implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea acquis-ului Schengen(5).

(13) În conformitate cu art. 1 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei anexat la Tratatul de instituire a Uniunii Europene şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Regatul Unit şi-a notificat, prin scrisoarea din 4 decembrie 2001, intenţia de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament.

(14) În conformitate cu art. 1 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei anexat la Tratatul de instituire a Uniunii Europene şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament. În consecinţă, şi fără a aduce atingere art. 4 din protocolul menţionat anterior, dispoziţiile prezentului regulament nu se aplică Irlandei.

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Regulamentul (CE) nr. 1683/95 se modifică după cum urmează:

1. Articolul 2 se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 2

1. Specificaţii tehnice suplimentare pentru modelul uniform de viză se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută în art. 6 alin. (2) în ceea ce priveşte:

(a) elementele şi cerinţele de securizare suplimentare, inclusiv norme mai eficiente împotriva contrafacerii şi falsificării;

(4) JO L 184, 17.07.1999, p. 23. (5) JO L 176, 10.07.1999, p. 31.

18

(b) standardele şi modalităţile tehnice de utilizat pentru completarea modelului uniform de viză.

2. Culorile autocolantului pot fi modificate în conformitate cu procedura prevăzută în art. 6 alin. (2).”

2. Articolul 6 se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 6

1. Comisia este asistată de un comitet.

2. În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică art. 5 şi 7 din Decizia 1999/468/CE(*).

Perioada prevăzută în art. 5 alin. (6) din Decizia 1999/468/CE se stabileşte la 2 luni.

3. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

_________ (*) JO L 184, 17.07.1999, p. 23.”

3. La art. 8 se adaugă următorul paragraf:

„Inserarea fotografiei prevăzute la pct. 2a din anexă se pune în aplicare în termen de cel târziu 5 ani de la adoptarea măsurilor tehnice prevăzute în art. 2 pentru adoptarea acestei măsuri.”

4. În anexă se inserează următorul punct:

„2a. Inserarea unei fotografii care va fi realizată conform unor cerinţe înalte de securizare.”

Articolul 2

Prima teză din anexa 8 la versiunea finală a Instrucţiunilor Consulare Comune şi prima teză din anexa 6 la versiunea finală a Manualului Comun, aşa cum rezultă din decizia comitetului executiv Schengen din 28 aprilie 1999(1), se înlocuiesc cu următorul text:

„Caracteristicile tehnice şi de securizare pentru modelele de autocolant de viză sunt conţinute în Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1683/95 din 29 mai 1995 de instituire a unui model uniform de viză(*) modificat de Regulamentul (CE) nr. 334/2002(**).

_________ (*) JO L 164, 14.07.1995, p. 1. (**) JO L 53, 23.02.2002, p. 7.”

(1) JO L 239, 22.09.2000, p. 317.

19

Articolul 3

Prezentul regulament nu afectează competenţa statelor membre în ceea ce priveşte recunoaşterea statelor şi a entităţilor teritoriale, precum şi a paşapoartelor, documentelor de identitate sau de călătorie care sunt eliberate de autorităţile acestor state.

Articolul 4

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Adoptat la Bruxelles, 18 februarie 2002.

Pentru Consiliu

Preşedintele

J. PIQUÉ I CAMPS

___________

20

Nr. Celex: 31996D0198

DECIZIA CONSILIULUI

din 4 martie 1996

privind o procedură de alertă şi de urgenţă pentru repartizarea sarcinilor în ceea ce

priveşte admiterea şi şederea temporară a persoanelor deplasate

(96/198/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special art. K.3 alin. (2), având în vedere rezoluţia Consiliului din 25 septembrie 1995 privind repartizarea sarcinilor în ceea ce priveşte admiterea şi şederea temporară a persoanelor deplasate (1), întrucât rezoluţia menţionată anterior trebuie să fie completată pentru a permite aplicarea eficientă a principiilor pe care le enunţă în momentul survenirii unor situaţii de criză care impun acţiuni rapide; întrucât, în acest scop, este necesară instituirea unei proceduri de alertă şi de urgenţă, DECIDE: 1. Iniţierea procedurii

La iniţiativa preşedinţiei, a unui stat membru sau a Comisiei, Comitetul de coordonare menţionat în art. K.4 poate fi convocat de urgenţă, membrii săi fiind consiliaţi de responsabilii în materie de azil şi imigraţie ai statelor membre pentru a constata dacă situaţia existentă este de natură să impună o acţiune concertată din partea Uniunii Europene în vederea admiterii şi şederii temporare a persoanelor deplasate. O acţiune de acest tip nu poate fi preconizată decât dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2) din rezoluţia Consiliului din 25 septembrie 1995. Periodic şi, în orice caz, înainte de reuniune, preşedinţia pregăteşte, în colaborare cu Comisia, prin prisma avizului Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi şi cu asistenţa Secretariatului General al Consiliului, un raport cu privire la situaţie. Acest raport este remis statelor membre.

2. Ordinea de zi a reuniunii

Ordinea de zi a reuniunii poate include cu precădere punctele următoare:

— examinarea situaţiei şi evaluarea amplorii deplasării populaţiei,

(1) JO C 262, 07.10.1995, p. 1.

21

— aprecierea oportunităţii unei intervenţii urgente la nivelul Uniunii Europene,

— examinarea altor posibilităţi, inclusiv a unor eventuale acţiuni la faţa locului,

— stabilirea unui calendar şi planificarea progresivă a necesităţilor de admitere

anticipate,

— indicarea, de către fiecare stat membru, a numărului de persoane pe care le poate

admite şi a momentului în care le poate admite, în temeiul alin. (4) din rezoluţia

Consiliului din 25 septembrie 1995,

— coordonarea cu acţiunile Comisiei în domeniul asistenţei umanitare,

— schimbul de informaţii cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi şi

coordonarea planului de admitere,

— coordonarea cu ţări terţe.

3. Decizia privind repartizarea sarcinilor

În funcţie de rezultatele reuniunii Comitetului de coordonare menţionat anterior, se elaborează o propunere pentru a fi supusă aprobării Consiliului. Dacă se consideră că este necesar, în conformitate cu alin. (3) din rezoluţia Consiliului din 25 septembrie 1995 şi dacă s-a scurs o lună fără să se fi ajuns la un acord în cadrul Comitetului de Coordonare, pot fi aplicate dispoziţiile prevăzute în regulamentul de procedură al Consiliului pentru cazuri de urgenţă.

4. Monitorizarea situaţiei

Detaliile modalităţilor de admitere a persoanelor deplasate se stabilesc de către fiecare stat membru în parte. Atât timp cât situaţia de criză persistă, Comitetul de coordonare menţionat anterior poate să se reunească frecvent, la intervale hotărâte de el însuşi şi în temeiul alin. (2) din prezenta decizie. Adoptată la Bruxelles, 4 martie 1996.

Pentru Consiliu

Preşedintele

P. BARATTA

22

Nr. Celex: 31996F0196

POZIŢIA COMUNĂ

din 4 martie 1996

definită de Consiliu în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană

referitoare la aplicarea armonizată a definiţiei termenului „refugiat” în sensul art. 1 din

Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor

(96/196/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special art. K.3 alin. (2) lit. (a), întrucât, în temeiul art. K.1 din Tratat, politica de azil este considerată ca fiind o chestiune de interes comun pentru statele membre; întrucât obiectivul armonizării politicilor statelor membre în materie de azil, stabilit de Consiliul European de la Strasburg din 8 şi 9 decembrie 1990, dezvoltat ulterior de Consiliul European de la Maastricht din 9 şi 10 decembrie 1991 şi de la Bruxelles din 10 şi 11 decembrie 1993, precum şi de către Comisie în cadrul comunicării din 23 februarie 1994 cu privire la politicile de imigrare şi de azil; subliniind importanţa pe care, în conformitate cu tradiţia lor umanitară comună, statele membre o acordă garantării unei protecţii adecvate refugiaţilor în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor, modificată de Protocolul de la New York din 1967, denumită în continuare „Convenţia de la Geneva”; constatând că ghidul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) constituie pentru statele membre un instrument util pentru determinarea statutului de refugiat; întrucât armonizarea aplicării criteriilor de determinare a statutului de refugiat este esenţială pentru armonizarea politicilor de azil în statele membre, ADOPTĂ PREZENTA POZIŢIE COMUNĂ: — Orientările enunţate mai jos pentru aplicarea criteriilor de recunoaştere şi admitere a

calităţii de refugiat se aprobă prin prezenta. — Aceste orientări vor fi comunicate organelor administrative competente pentru

recunoaşterea statutului de refugiat, care sunt invitate să le folosească drept punct de plecare, fără a aduce atingere jurisprudenţei statelor membre în materie de azil şi dispoziţiilor constituţionale ale acestora care reglementează această materie.

23

— Prezenta poziţie comună se adoptă în limitele competenţelor constituţionale ale guvernelor statelor membre; ea nu are caracter obligatoriu pentru autorităţile legislative şi nu afectează hotărârile autorităţilor judiciare ale statelor membre.

— Consiliul examinează o dată pe an aplicarea acestor orientări şi, dacă este cazul, le

adaptează la evoluţia cererilor de azil. 1. Recunoaşterea statutului de refugiat

Determinarea statutului de refugiat se bazează pe criterii conform cărora organele naţionale competente decid să acorde unui solicitant de azil protecţia prevăzută de Convenţia de la Geneva. Prezentul document se referă la aplicarea criteriilor enunţate în art. 1 din convenţia menţionată anterior. El nu afectează în nici un fel condiţiile în care un stat membru poate, conform dreptului său intern, să permită rămânerea pe teritoriul său a unei persoane a cărei securitate sau integritate fizică ar fi ameninţate în cazul întoarcerii în ţara sa datorită unor situaţii în care Convenţia de la Geneva nu se aplică, dar care constituie un motiv pentru a nu returna persoana respectivă în ţara de origine.

2. Determinarea individuală sau colectivă a statutului de refugiat

Fiecare cerere de azil este examinată în baza faptelor şi circumstanţelor invocate în fiecare caz individual şi ţinându-se cont de situaţia obiectivă preponderentă din ţara de origine.

În practică, se poate întâmpla ca un grup de populaţie să fie expus persecuţiilor. Şi în astfel de cazuri cererile sunt examinate individual, deşi este posibil ca, în anumite cazuri, această examinare să se limiteze la determinarea apartenenţei persoanei la grupul în cauză.

3. Determinarea faptelor care ar justifica recunoaşterea statutului de refugiat

Factorul determinant pentru acordarea statutului de refugiat în conformitate cu Convenţia de la Geneva este existenţa unei temeri bine întemeiate de persecuţie pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social. Caracterul bine întemeiat al temerii de persecuţie trebuie să fie apreciat prin prisma circumstanţelor fiecărui caz în parte. Este de datoria solicitantului de azil să prezinte dovezile necesare pentru evaluarea veracităţii faptelor şi circumstanţelor invocate. Trebuie să se înţeleagă că, o dată ce credibilitatea declaraţiilor solicitantului de azil a fost suficient stabilită, nu este necesar să se caute confirmarea detaliată a faptelor invocate, acestuia trebuind să i se acorde beneficiul îndoielii, cu excepţia cazului în care există motive serioase în sens contrar. Faptul că persoana interesată a fost deja supusă persecuţiei sau unor ameninţări directe de persecuţie constituie un indiciu serios al riscului de persecuţie, în cazul în care nu a survenit o schimbare radicală a condiţiilor din ţara de origine a acesteia sau a relaţiilor sale cu ţara de origine.

Simplul fapt că persoana interesată nu a fost supusă persecuţiei sau ameninţării directe cu persecuţia înainte de plecarea din ţara de origine nu înseamnă că ea nu poate invoca, în cadrul procedurii de azil, o temere bine întemeiată de persecuţie.

24

4. Noţiunea de „persecuţie” în sensul art. 1A din Convenţia de la Geneva

Noţiunea de „persecuţie” utilizată în prezentul document este preluată din art. 1A din Convenţia de la Geneva.

Acest termen nu este definit în cadrul convenţiei. De asemenea, o definiţie unanim acceptată nu poate fi găsită nici în concluziile Comitetului executiv al ICNUR şi nici în literatura de specialitate. Orientările din prezentul document nu constituie o definiţie. Cu toate acestea, se admite, în general, că pentru a constitui „persecuţie” în sensul art. 1A, actele suferite sau faţă de care există temere: — trebuie să fie suficient de grave, prin natura sau prin recurenţa lor: ele trebuie fie să

constituie un atac esenţial la adresa drepturilor omului, de exemplu, a vieţii, libertăţii sau integrităţii fizice, fie, având în vedere toate elementele din dosar, să nu permită persoanei care le-a suferit să continue să trăiască în ţara de origine (1) şi

— trebuie să se bazeze pe unul dintre motivele menţionate în art. 1A: rasă, religie,

naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social, opinii politice. Motivele de persecuţie se pot suprapune, ele cumulându-se deseori în cazul aceleiaşi persoane. Faptul că aceste motive sunt reale sau sunt pur şi simplu atribuite persoanei în cauză de către persecutor este irelevant.

Diverse forme de persecuţie se pot cumula, iar combinarea unor evenimente care, luate separat, nu constituie persecuţie, poate, în funcţie de circumstanţe, să rezulte într-o persecuţie efectivă sau să fie considerată ca un motiv serios pentru temerea de persecuţie. În principiile directoare care urmează, noţiunea de „persecuţie” este cea înţeleasă în cadrul prezentei secţiuni.

5. Originile persecuţiei 5.1. Persecuţia exercitată de stat

Persecuţia este, de regulă, actul unui organ al statului (stat central sau state federale, autorităţi regionale şi locale), indiferent de statutul acestuia în dreptul internaţional sau de partidele sau organizaţiile care controlează statul. În afara cazurilor în care persecuţia îmbracă forma utilizării forţei brutale, ea poate să se manifeste, de asemenea, sub aspectul măsurilor administrative şi/sau judiciare care fie că prezintă o aparenţă de legalitate şi sunt utilizate în mod abuziv în scopul persecuţiei, fie sunt executate cu încălcarea legii.

(1) Această formulare nu aduce atingere pct. 8: „dacă persoana în cauză nu poate găsi o protecţie efectivă într-o altă parte din ţara proprie…”.

25

5.1.1. Măsuri legale, administrative şi poliţieneşti

(a) Măsuri generale

Autorităţile publice ale unei ţări sunt uneori obligate să ia măsuri generale menite să asigure menţinerea ordinii publice, apărarea siguranţei statului, păstrarea sănătăţii publice etc. În funcţie de necesităţi, aceste măsuri pot comporta restricţii în exercitarea anumitor libertăţi. Ele pot fi însoţite, de asemenea, de utilizarea forţei, fără totuşi ca aceste restricţii sau utilizarea forţei să constituie, ele însele, motive suficiente pentru acordarea statutului de refugiat persoanelor asupra cărora se exercită aceste măsuri. Cu toate acestea, dacă reiese că aceste măsuri sunt aplicate într-o manieră discriminatorie dintr-unul sau mai multe dintre motivele enunţate în art. 1A din Convenţia de la Geneva şi pot avea consecinţe suficient de grave, ele pot justifica, la persoanele care sunt victime ale aplicării lor abuzive, o temere individuală de persecuţie. Acesta este în special cazul în care măsuri de ordin general sunt utilizate pentru camuflarea măsurilor de ordin individual luate împotriva persoanelor care, din motivele menţionate în art. 1A, riscă să fie ameninţate de autorităţile lor.

(b) Măsuri îndreptate împotriva anumitor categorii

Măsurile îndreptate împotriva uneia sau mai multor categorii specifice de populaţie pot fi legitime într-o societate, chiar şi în situaţia în care ele impun anumite constrângeri sau restricţii asupra unor libertăţi. Ele pot fi totuşi de natură să justifice existenţa temerilor de persecuţie, în special atunci când urmăresc un obiectiv condamnat de comunitatea internaţională sau când sunt evident disproporţionate faţă de scopurile urmărite sau când aplicarea lor dă naştere unor abuzuri grave menite să trateze un anumit grup în mod diferit şi mai puţin favorabil decât ansamblul populaţiei.

(c) Măsuri individuale

Orice măsură administrativă luată împotriva unui individ, în afara considerentelor de interes general evocate mai sus, datorită unuia dintre motivele menţionate în art. 1A, care este suficient de severă potrivit criteriilor enunţate în secţiunea 4 din prezenta poziţie comună, poate fi considerată ca persecuţie, în special când aceasta prezintă un caracter intenţional, sistematic şi durabil. În consecinţă, este important să se ţină cont de toate elementele asociate măsurii individuale invocate de solicitantul de azil, pentru evaluarea caracterului bine întemeiat al temerilor sale de persecuţie.

În toate cazurile menţionate mai sus, trebuie să se examineze dacă există una sau mai multe căi de atac efective care să pună capăt situaţiei de abuz. Ca regulă generală, persecuţia se caracterizează prin inexistenţa căilor de atac sau, dacă acestea există, prin faptul că indivizii în cauză sunt lipsiţi de posibilitatea de acces la acestea sau că deciziile autorităţii competente nu sunt imparţiale (vezi pct. 5.1.2) sau rămân fără efect.

26

5.1.2. Urmărirea judiciară

Chiar dacă prezintă aparenţa legalităţii, urmăririle judiciare sau pedepsele pronunţate în instanţă pot constitui persecuţii atunci când comportă un element discriminatoriu şi sunt suficient de grave conform criteriilor menţionate în secţiunea 4 din prezenta poziţie comună. Acesta este cazul în special în situaţiile următoare:

(a) Urmărirea judiciară discriminatorie

Aceasta se referă la o situaţie în care dispoziţia penală este aplicabilă în cazul tuturor, însă în care doar anumite persoane fac obiectul urmăririi datorită caracteristicilor care pot să ducă la acordarea statutului de refugiat. Prin urmare, elementul discriminatoriu în aplicarea politicii în materie de urmărire judiciară este esenţial pentru recunoaşterea statutului de refugiat.

(b) Pedeapsa discriminatorie

Pedeapsa sau ameninţarea cu pedeapsa în baza unei dispoziţii penale cu aplicabilitate generală este discriminatorie dacă persoanele care încalcă legea sunt pedepsite, dar anumite persoane sunt supuse unei pedepse mai severe datorită caracteristicilor care pot să ducă la acordarea statutului de refugiat. Elementul discriminatoriu în pedeapsa aplicată este esenţial. Prezumţia de persecuţie poate exista în cazul unei pedepse disproporţionate, cu condiţia să existe o legătură cu unul dintre motivele prevăzute în art. 1A.

(c) Încălcarea unei dispoziţii penale din motive de persecuţie

Încălcarea deliberată a unei dispoziţii penale, indiferent dacă aceasta are aplicabilitate generală sau numai pentru anumite categorii de persoane, datorită persecuţiei trebuie să fie în mod clar rezultatul declaraţiilor sau participării la anumite activităţi în ţara de origine sau să fie consecinţa obiectivă a caracteristicilor solicitantului de azil care pot să conducă la acordarea statutului de refugiat. Factorii decisivi sunt natura pedepsei, gravitatea pedepsei în raport cu fapta săvârşită, sistemul juridic şi situaţia în materie de drepturile omului din ţara de origine. Trebuie să se analizeze dacă încălcarea deliberată a dispoziţiei penale poate fi considerată ca inevitabilă, ţinându-se cont de situaţia particulară a persoanei în cauză, precum şi de situaţia din ţara de origine.

5.2. Persecuţia exercitată de terţi

Se consideră că persecuţia exercitată de terţi este inclusă în sfera de aplicare a Convenţiei de la Geneva atunci când se bazează pe unul dintre motivele art. 1A din convenţie, are un caracter personalizat şi este încurajată sau permisă de către autorităţi. Atunci când autorităţile publice rămân inactive, persecuţia în cauză trebuie să dea naştere examinării individuale a fiecărei cereri a statutului de refugiat, în conformitate cu practica judiciară naţională, în special în raport cu caracterul voluntar sau nu al inacţiunii autorităţilor. Persoanele în cauză pot fi eligibile în orice caz pentru forme adecvate de protecţie în baza normelor dreptului intern.

27

6. Războiul civil şi alte conflicte armate interne sau generalizate

Simpla invocare a unei situaţii de război civil sau a unui conflict armat intern sau generalizat şi a pericolelor pe care aceasta le prezintă nu este suficientă pentru justificarea recunoaşterii statutului de refugiat. Temerea de persecuţie trebuie să se bazeze, în toate situaţiile, pe unul dintre motivele prevăzute în art. 1A din Convenţia de la Geneva şi să aibă un caracter personalizat. În astfel de situaţii, persecuţia poate emana fie de la autorităţile legale sau de la părţi terţe încurajate sau tolerate de către acestea, fie de la autorităţile de fapt care controlează o parte a teritoriului în interiorul căruia statul nu poate acorda protecţie resortisanţilor săi. În principiu, utilizarea forţei armate nu constituie o persecuţie dacă respectă normele internaţionale în materie de drept al războiului şi practica recunoscută pe plan internaţional. Cu toate acestea, ea se transformă în persecuţie atunci când, de exemplu, după stabilirea autorităţii într-o zonă determinată, atacurile acestei autorităţi împotriva opozanţilor sau a populaţiei se încadrează în criteriile din secţiunea 4.

În alte cazuri, pot fi acordate alte forme de protecţie în conformitate cu normele dreptului intern.

7. Motive de persecuţie 7.1. Rasa

Noţiunea de rasă trebuie să fie înţeleasă într-un sens larg şi să includă apartenenţa la diferite grupuri etnice. Ca regulă generală, se consideră că persecuţia este fundamentată pe motive rasiale atunci când cel care o exercită consideră că victima persecuţiei sale aparţine unui alt grup rasial decât al său propriu, datorită unei diferenţe reale sau presupuse, aceasta constituind motivul acţiunii sale.

7.2. Religia

Noţiunea de religie poate să fie înţeleasă într-un sens larg şi să includă credinţe teiste, non-teiste sau ateiste. Persecuţia pe motive religioase poate îmbrăca diverse forme, cum ar fi interzicerea totală a practicii şi educaţiei religioase sau măsurile severe de discriminare împotriva persoanelor aparţinând unui anumit grup religios. Existenţa persecuţiei se constată atunci când ingerinţele şi prejudiciile sunt suficient de grave, potrivit criteriilor enunţate în secţiunea 4 din prezenta poziţie comună. Acesta poate fi cazul în care statul, în afara măsurilor indispensabile pentru menţinerea ordinii publice, interzice sau sancţionează activităţile cu caracter religios chiar şi în domeniul vieţii private. Persecuţia pe motive religioase poate să existe, de asemenea, atunci când astfel de ingerinţe vizează o persoană care nu doreşte să practice nici o religie, refuză să îmbrăţişeze o anumită religie sau nu doreşte să se supună, total sau parţial, riturilor şi cutumelor legate de o religie.

28

7.3. Naţionalitatea

Naţionalitatea nu trebuie să se limiteze în exclusivitate la noţiunea de cetăţenie, ea incluzând, de asemenea, apartenenţa la un grup determinat de identitatea sa culturală sau lingvistică sau înrudirea cu populaţia unui alt stat.

7.4. Opiniile politice

Faptul de a avea opinii politice diferite de cele ale guvernului nu este în sine un motiv suficient pentru a justifica recunoaşterea statutului de refugiat; solicitantul trebuie să demonstreze: — că autorităţile au cunoştinţă despre opiniile sale politice sau i le impută, — că aceste opinii nu sunt tolerate de către autorităţi, — că, dată fiind situaţia din ţara sa, există temerea întemeiată de a fi persecutat datorită

acestor opinii. 7.5. Grupul social

Un anumit grup social este în mod normal alcătuit din persoane care provin din acelaşi mediu, cu aceleaşi obiceiuri sau statut social etc. Temerea de persecuţie în sensul prezentului punct se poate adesea suprapune peste temerea de persecuţie în baza altor motive, de exemplu, rasă, religie sau naţionalitate. Apartenenţa la un grup social poate fi pur şi simplu atribuită persoanei sau grupului care este victima persecuţiilor de către persecutor.

În unele cazuri, este posibil ca grupul social să nu fi existat anterior, dar să fie determinat de caracteristicile comune ale victimelor datorită faptului că persecutorul le consideră ca un obstacol în calea îndeplinirii obiectivelor sale.

8. Posibilitatea de a se stabili în altă parte în ţara de origine

Atunci când reiese că persecuţiile sunt în mod clar limitate la o porţiune determinată a teritoriului unei ţări, poate fi necesar ca, pentru a se verifica îndeplinirea condiţiei stipulate în art. 1A din Convenţia de la Geneva, şi anume, că persoana în cauză „nu poate sau, datorită acestei temeri (de persecuţie), nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări”, să se stabilească dacă persoana în cauză nu poate găsi o protecţie eficace într-o altă parte a propriei sale ţări, unde poate exista o probabilitate rezonabilă ca aceasta să se mute.

9. Refugiat sur place

Nu este necesar ca temerea de persecuţie să fi existat în momentul plecării solicitantului de azil din ţara de origine. O persoană care nu avea nici un motiv să se teamă de persecuţie când a plecat din ţara de origine poate deveni ulterior refugiat sur place. O temere bine întemeiată de persecuţie se poate baza pe faptul că situaţia din ţara de

29

origine s-a schimbat din momentul plecării sale, având consecinţe grave pentru persoana în cauză sau acţiunile sale. În orice situaţie, caracteristicile în baza cărora persoanei în cauză i se poate acorda azil trebuie să fie cunoscute sau să poată fi cunoscute de autorităţile din ţara de origine pentru ca temerea de persecuţie a acestei persoane să poată fi justificată.

9.1. Temeri rezultate în urma unei noi situaţii în ţara de origine survenite după plecarea

persoanei în cauză

Schimbările politice din ţara de origine pot justifica temerea de persecuţie, însă numai dacă solicitantul de azil poate să demonstreze că, în urma acestor schimbări, ar avea personal motive să se teamă de persecuţie în cazul returnării sale în ţara de origine.

9.2. Temeri datorate activităţilor desfăşurate în afara ţării de origine

Statutul de refugiat poate fi acordat dacă activităţile în urma cărora a apărut temerea de persecuţie a solicitantului de azil constituie expresia şi continuarea convingerilor pe care acesta le avusese în ţara de origine sau pot fi în mod obiectiv considerate ca o consecinţă a caracteristicilor în baza cărora persoanei în cauză i se poate acorda azil. Totuşi, o astfel de continuitate nu trebuie să fie cerută când persoana în cauză, din motive legate de vârstă, nu a fost în măsură să-şi formeze convingerile.

Pe de altă parte, dacă manifestarea convingerilor sale are în mod clar scopul principal de a crea condiţiile admiterii ca refugiat, activităţile pe care le desfăşoară nu pot, în principiu, să conducă la acordarea statutului de refugiat fără a aduce atingere dreptului persoanei de a nu fi returnată într-o ţară unde viaţa, integritatea fizică sau libertatea i-ar fi periclitate.

10. Obiecţie pe motive de conştiinţă, absenţă nemotivată şi dezertare

Temerea de pedepse pentru obiecţie pe motive de conştiinţă, absenţă nemotivată sau dezertare este examinată în mod individual. Această temere în sine nu poate justifica recunoaşterea statutului de refugiat. Sancţiunea trebuie să fie evaluată în special conform principiilor enunţate la pct. 5. În cazurile de absenţă nemotivată sau dezertare, persoanei în cauză trebuie să i se recunoască statutul de refugiat dacă circumstanţele în care îşi îndeplineşte obligaţiile militare constituie, ele însele, o persecuţie.

În mod similar, statutul de refugiat poate fi recunoscut, ţinând cont de toate celelalte cerinţe impuse de definiţie, în cazul sancţiunilor care vizează obiecţia pe motive de conştiinţă, absenţa nemotivată sau dezertarea deliberată pe motive de conştiinţă, dacă îndeplinirea obligaţiilor militare urma să aibă efectul de a-l determina pe cel în cauză să participe la acţiuni ce intră sub incidenţa clauzelor de excludere de la art. 1F din Convenţia de la Geneva.

11. Încetarea statutului de refugiat (art. 1C)

Decizia privind eventuala retragere a statutului de refugiat în temeiul art. 1C din Convenţia de la Geneva este întotdeauna examinată în mod individual.

30

Atât cât este posibil, Statele membre depun eforturi, prin schimburi de informaţii, de a-şi armoniza practica cu privire la aplicarea criteriilor de retragere a statutului de refugiat în temeiul art. 1C. Circumstanţele în baza cărora poate fi aplicat criteriul de retragere a statutului de refugiat în temeiul 1C trebuie să aibă un caracter fundamental şi să fie determinate într-o manieră obiectivă şi verificabilă. Informaţiile furnizate de centrul de informare, discuţii şi schimburi în materie de azil (CIREA) şi ICNUR pot avea un rol important în această privinţă.

12. Art. 1D din Convenţia de la Geneva

Orice persoană care se sustrage în mod deliberat de la protecţia şi asistenţa prevăzute în art. 1D din Convenţia de la Geneva nu mai intră automat de drept sub incidenţa acestei convenţii. În acest caz, urmează ca statutul de refugiat să fie, în principiu, determinat în conformitate cu art. 1A.

13. Art. 1F din Convenţia de la Geneva

Clauzele prevăzute în art. 1F din Convenţia de la Geneva sunt menite să excludă de sub protecţia pe care o conferă această convenţie persoanele care nu se pot bucura de protecţie internaţională datorită gravităţii infracţiunilor pe care le-au săvârşit. Ele pot fi, de asemenea, aplicate când faptele devin cunoscute după acordarea statutului de refugiat (pct. 11). Având în vedere consecinţele grave pe care o asemenea decizie le are pentru solicitantul de azil, art. 1F trebuie utilizat cu prudenţă şi în urma unei examinări aprofundate, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern.

13.1. Art. 1F (a)

Infracţiunile prevăzute în art. 1F (a) sunt cele definite în cadrul instrumentelor internaţionale la care statele membre au aderat, precum şi în rezoluţiile adoptate de Naţiunile Unite sau de alte organizaţii internaţionale sau regionale, în măsura în care ele au fost acceptate de statele membre.

13.2. Art. 1F (b)

Gravitatea persecuţiei anticipate trebuie comparată cu natura infracţiunii de care este bănuită persoana în cauză. Acţiunile deosebit de crude, chiar dacă au fost săvârşite cu un scop pretins politic, pot fi clasificate drept infracţiuni grave de drept comun. Acest lucru este valabil atât în cazul participanţilor, cât şi al instigatorilor la săvârşirea infracţiunii.

13.3. Art. 1F (c)

Scopurile şi principiile prevăzute în art. 1F (c) sunt, în primul rând, cele enunţate în Carta Naţiunilor Unite, care fixează obligaţiile statelor părţi în relaţiile lor reciproce, în

31

special în vederea menţinerii păcii şi cu privire la drepturile omului şi la libertăţile fundamentale.

Art. 1F (c) se aplică în cazurile de încălcare a acestor principii şi vizează îndeosebi persoanele cu înalte funcţii de stat care, în virtutea responsabilităţilor lor, au ordonat sau sprijinit acţiuni contrare scopurilor şi principiilor amintite, precum şi persoanele care, prin apartenenţa la forţele de securitate, au fost determinate să-şi asume responsabilitatea personală pentru executarea unor astfel de acţiuni. Pentru a determina dacă o acţiune poate fi considerată contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, statele membre trebuie să ţină seama de convenţiile şi rezoluţiile adoptate pe această temă sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Adoptată la Bruxelles, 4 martie 1996.

Pentru Consiliu

Preşedintele

P. BARATTA

32

Nr. Celex: 31998D0701

DECIZIA CONSILIULUI

din 3 decembrie 1998

privind standardele comune referitoare la modalitatea de completare a modelului

uniform de permis de şedere

(98/701/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Acţiunea comună 97/11/JAI din 16 decembrie 1996 privind un model uniform de permis de şedere (1), în special art. 2 alin. (1), întrucât este necesară stabilirea de standarde comune referitoare la modalitatea de completare a modelului menţionat anterior în vederea asigurării aspectului uniform al acestuia; întrucât prezenta decizie nu aduce atingere competenţei statelor membre în materie de recunoaştere a statelor şi entităţilor teritoriale, precum şi a paşapoartelor şi documentelor de călătorie emise de aceste state sau entităţi; întrucât atribuirea codurilor din apendicele la prezenta decizie are un caracter pur administrativ şi nu aduce atingere determinării naţionalităţii rezidenţilor din ţări terţe, DECIDE:

Articolul 1

Modelul uniform de permis de şedere se completează în conformitate cu procedurile care figurează în anexa la prezenta decizie.

Articolul 2

Consiliul examinează, cel puţin o dată pe an, procedurile şi codurile care figurează în anexă şi în apendice în vederea adaptării acestora.

Articolul 3

Prezenta decizie intră în vigoare în ziua care urmează publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Adoptată la Bruxelles, 3 decembrie 1998.

Pentru Consiliu

Preşedintele

K. SCHLÖGL

(1) JO L 7, 10.01.1997, p. 1.

33

ANEXĂ

I. PROCEDURI PENTRU COMPLETAREA PĂRŢII REZERVATE MENŢIUNILOR

COMUNE DE PE AUTOCOLANTUL MODELULUI UNIFORM DE PERMIS DE ŞEDERE.

Formatul adoptat pentru autocolant este ID2 [conform dimensiunilor pentru documentul tip ID2 (ISO7810)]. Există opt spaţii care, după caz, se completează în conformitate cu specificaţiile tehnice după cum urmează:

1. Numărul permisului

Numărul documentului apare în acest spaţiu (protejat prin procedee speciale de securizare şi precedat de o literă cod), în conformitate cu partea întâi a pct. 3.7 (litera iniţială sau literele iniţiale conform specificaţiilor pct. 3.2) din specificaţiile tehnice.

2. Numele

Numele şi prenumele sunt înscrise în ordine în acest spaţiu. Numele şi prenumele înscris(e) în documentul pe care este aplicat autocolantul trebuie să fie identice cu cele care figurează pe autocolant.

3. Spaţiul „valabil până la”

În acest spaţiu este înscrisă data corespunzătoare expirării sau, după caz, un cuvânt sau un cod indicând o valabilitate nelimitată. Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele cuvinte sau coduri prevăzute în paragraful anterior pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor. În cazul înscrierii unei date de expirare, aceasta trebuie înscrisă prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea următoare: două pentru zi, două pentru lună şi două pentru an, despărţite prin cratimă, iar prima cifră este zero în cazul numerelor mai mici de 10 (de exemplu, 15-01-96: 15 ianuarie 1996).

4. Locul/data eliberării

Acest spaţiu indică locul şi data eliberării permisului de şedere. Data eliberării se înscrie prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea prevăzută la pct. 3 al treilea paragraf.

34

5. Tipul permisului

Acest spaţiu indică tipul specific al permisului de şedere eliberat de statul membru respectiv resortisantului unei ţări terţe.

Datorită diferenţelor existente între legislaţiile statelor membre, acest spaţiu nu trebuie să fie armonizat. Statele membre trebuie totuşi să comunice Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

6. Observaţii

Statele membre pot introduce în acest spaţiu informaţii şi observaţii pentru uzul naţional, impuse de dispoziţiile naţionale referitoare la resortisanţii din ţări terţe, inclusiv informaţii privind autorizaţia de muncă şi numărul paşaportului. Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni permanente pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

7. Data/semnătura/autorizaţia

După caz, autoritatea emiţătoare îşi poate aplica aici semnătura şi ştampila şi/sau să ceară titularului să-şi aplice semnătura. În cazul utilizării acestui spaţiu, data trebuie să fie înscrisă prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea prevăzută la pct. 3 al treilea paragraf. Când legislaţia sau practica statului membru impune aplicarea ştampilei biroului emitent, ştampila se plasează în dreptunghiul delimitat la dreapta de marginea dreaptă a autocolantului, la stânga de rubrica „Observaţii”, în partea superioară de emblema statului membru şi în partea inferioară de zona rezervată lecturii optice. De asemenea, este de dorit ca ştampila să fie compusă dintr-un dreptunghi de 1 cm înălţime pe 2,5 cm lăţime în interiorul căruia să fie vizibil numele autorităţii care emite permisul de şedere şi semnătura şi/sau data. Semnătura şi/sau data trebuie să fie încadrate, de ambele părţi, de trei linii orizontale paralele, cea din mijloc fiind de două ori mai scurtă faţă de celelalte două.

8. Zona rezervată lecturii optice

Zona rezervată lecturii optice (inclusiv codurile care indică naţionalitatea sau un alt statut) se completează în conformitate cu standardele Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), aşa cum apar în specificaţia tehnică. Pe rândul al doilea se înregistrează fie numărul permisului, fie numărul paşaportului. Cele trei coduri referitoare la naţionalitatea sau statutul titularului de permis se înscriu în conformitate cu lista din apendice.

35

Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului dacă intenţionează să înregistreze numărul permisului sau al paşaportului. Secretariatul difuzează această informaţie tuturor statelor membre.

II. PROCEDURI PENTRU COMPLETAREA PĂRŢII REZERVATE MENŢIUNILOR

COMUNE DE PE DOCUMENTUL DE SINE STĂTĂTOR AL MODELULUI UNIFORM DE PERMIS DE ŞEDERE

Formatul adoptat pentru documentul de sine stătător este formatul ID1 sau ID2 în conformitate cu standardul ISO 7810.1995. Ambele formate conţin 12 rubrici care, după caz, se completează în conformitate cu specificaţiile tehnice.

A. RECTO

1. Numărul permisului

Numărul documentului apare în interiorul acestui spaţiu precedat de o literă cod în conformitate cu pct. 3.2 partea a doua (litera iniţială sau literele iniţiale conform specificaţiilor de la pct. 3.2 prima parte) a specificaţiilor tehnice.

2. Numele

Numele şi prenumele sunt înscrise în ordine în acest spaţiu.

3. Spaţiul „valabil până la”

În acest spaţiu este înscrisă data corespunzătoare expirării sau, după caz, un cuvânt sau un cod indicând o valabilitate nelimitată.

Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele cuvinte sau coduri menţionate în paragraful anterior pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor. În cazul înscrierii unei date de expirare, aceasta trebuie înscrisă prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea următoare: două pentru zi, două pentru lună şi două pentru an, despărţite prin cratimă, iar prima cifră este zero în cazul numerelor mai mici de 10 (de exemplu, 15-01-96: 15 ianuarie 1996).

4. Locul/data eliberării

Acest spaţiu cuprinde locul şi data eliberării permisului de şedere. Data eliberării se înscrie prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea prevăzută la pct. 3 al treilea paragraf.

5. Tipul permisului

Acest spaţiu indică tipul specific al permisului de şedere eliberat de statul membru respectiv resortisantului unei ţări terţe.

36

Datorită diferenţelor existente între legislaţiile statelor membre, acest spaţiu nu trebuie să fie armonizat. Statele membre trebuie totuşi să comunice Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

6. Observaţii

Statele membre pot introduce în acest spaţiu informaţii şi observaţii pentru uzul naţional, impuse de dispoziţiile naţionale referitoare la resortisanţii din ţări terţe, inclusiv informaţii privind autorizaţia de muncă şi numărul paşaportului. Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni permanente pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

7. Data/semnătura/autorizaţia

După caz, autoritatea emiţătoare îşi poate aplica aici semnătura şi ştampila şi/sau să-i ceară titularului să-şi aplice semnătura. În cazul utilizării acestui spaţiu, data trebuie să fie înscrisă prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea prevăzută la pct. 3 al treilea paragraf. Când legislaţia sau practica statului membru impune aplicarea ştampilei biroului emitent, ştampila se plasează în dreptunghiul delimitat la dreapta de marginea dreaptă a documentului de sine stătător, la stânga de rubrica „Observaţii”, în partea superioară de emblema statului membru şi în partea inferioară de baza documentului, în cazul formatului ID1, sau de zona rezervată lecturii optice, în cazul formatului ID2. De asemenea, este de dorit ca ştampila să fie compusă dintr-un dreptunghi de 1 cm înălţime pe 2,5 cm (1) lăţime în interiorul căruia să fie vizibil numele autorităţii care emite permisul de şedere şi semnătura şi/sau data. Semnătura şi/sau data trebuie să fie încadrate, de ambele părţi, de trei linii orizontale paralele, cea din mijloc fiind de două ori mai scurtă faţă de celelalte două.

B. VERSO

În cazul unui document de sine stătător, acesta conţine pe verso următoarele menţiuni suplimentare.

8. Data şi locul naşterii

În cadrul acestui spaţiu se menţionează locul şi data naşterii titularului permisului de şedere.

(1) În cazul formatului ID1, aceste dimensiuni se reduc la jumătate.

37

Locul naşterii îl constituie numele oraşului, dacă acesta este cunoscut, precum şi ţara unde s-a născut titularul permisului. Este necesar să fie menţionată ţara de naştere întrucât naţionalitatea titularului poate fi diferită de ţara de naştere.

Data naşterii se înscrie prin intermediul a trei grupe de câte două cifre în ordinea prevăzută la pct. 3 al treilea paragraf.

9. Naţionalitatea

În cadrul acestui spaţiu se menţionează naţionalitatea sau orice alt statut al titularului permisului de şedere. Menţionarea naţionalităţii se face prin referirea la numele ţării al cărei resortisant este străinul sau la orice alt statut relevant, de exemplu, Columbia.

10. Sexul

În cadrul acestui spaţiu se menţionează sexul titularului permisului de şedere, în conformitate cu standardele OACI pentru zona rezervată lecturii optice. Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă poate constitui un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

11. Observaţii

Statele membre pot introduce în acest spaţiu informaţii şi observaţii pentru uzul naţional, impuse de dispoziţiile naţionale referitoare la resortisanţii din ţări terţe, de exemplu, adresa titularului. Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului diferitele menţiuni pe care le includ în acest spaţiu pentru a permite Secretariatului să întocmească o listă care se distribuie tuturor statelor membre. Această listă constituie un mijloc suplimentar de depistare a falsificărilor.

12. Zona rezervată lecturii optice

(pe verso-ul documentului în format ID1 şi pe recto-ul documentului în format ID2) Zona rezervată lecturii optice (incluzând codurile care indică naţionalitatea sau un alt statut) se completează în conformitate cu standardele Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), aşa cum apar în specificaţia tehnică. Cele trei coduri referitoare la naţionalitatea sau statutul titularului de permis se înscriu în conformitate cu lista din apendice.

38

Apendice

Lista codurilor pentru înscrierea naţionalităţii sau statutului titularului permisului de şedere în zona rezervată lecturii optice

Ţara Codul

EUROPA AFRICA

Albania Andorra Armenia Azerbaidjan Belarus Bosnia şi Herţegovina Bulgaria Croaţia Cipru Republica Cehă Estonia Georgia Sfântul Scaun (Statul Vatican) Ungaria Letonia Lituania Malta Moldova, Republica Monaco Polonia România Federaţia Rusă San Marino Slovacia Slovenia Elveţia Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei Turcia Ucraina Iugoslavia, Republica Federală Algeria Angola Benin Botswana Burkina Faso Burundi Camerun Capul Verde Republica Centrafricană Ciad Comore Congo Congo, Republica Democrată Coasta de Fildeş Djibouti Egipt Guineea Ecuatorială Eritreea Etiopia

ALB AND ARM AZE BLR BIH BGR HRV CYP CZE EST GEO VAT HUN LVA LTU MLT MDA MCO POL ROM RUS SMR SVK SVN CHE FRM TUR UKR YUG DZA AGO BEN BWA BFA BDI CMR CPV CAF TCD COM COG COD CIV DJI EGY GNQ ERI ETH

39

Ţara Codul

AMERICA

Gabon Gambia Ghana Guineea Guineea-Bissau Kenya Lesotho Liberia Jamahiria Arabă Libiană Madagascar Malawi Mali Mauritania Mauritius Maroc Mozambic Namibia Niger Nigeria Ruanda São Tomé şi Principe Senegal Seychelles Sierra Leone Somalia Africa de Sud Sudan Swaziland Tanzania, Republica Unită Togo Tunisia Uganda Zambia Zimbabwe Antigua şi Barbuda Argentina Bahamas Barbados Belize Bolivia Brazilia Canada Chile Columbia Costa Rica Cuba Dominica Republica Dominicană Ecuador El Salvador Grenada Guatemala Guyana Haiti Honduras Jamaica Mexic

GAB GMB GHA GIN GNB KEN LSO LBR LBY MDG MWI MLI MRT MUS MAR MOZ NAM NER NGA RWA STP SEN SYC SLE SOM ZAF SDN SWZ TZA TGO TUN UGA ZMB ZWE ATG ARG BHS BRB BLZ BOL BRA CAN CHL COL CRI CUB DMA DOM ECU SLV GRD GTM GUY HTI HND JAM MEX

40

Ţara Codul

ASIA

Nicaragua Panama Paraguay Peru Sf. Cristofor şi Nevis Sf. Lucia Sf. Vincent şi Grenadine Surinam Trinidad-Tobago Statele Unite ale Americii Uruguay Venezuela Afganistan Bahrain Bangladesh Bhutan Brunei Darussalam Cambodgia China Timorul de Est India Indonezia Iran (Republica Islamică) Irak Israel Japonia Iordania Kazahstan Coreea, Republica Democrată Populară Coreea, Republica Kuweit Kirghistan Republica Democrată Populară Laos Liban Malaezia Maldive Mongolia Myanmar Nepal Oman Pakistan Palestina Filipine Qatar Arabia Saudită Singapore Sri Lanka Republica Arabă Siriană Tadjikistan Tailanda Turkmenistan Emiratele Arabe Unite Uzbekistan Vietnam Yemen

NIC PAN PRY PER KNA LCA VCT SUR TTO USA URY VEN AFG BHR BGD BTN BRN KHM CHN (1) TMP IND IDN IRN IRQ ISR JPN JOR KAZ PRK KOR KWT KGZ LAO LBN MYS MDV MNG MMR NPL OMN PAK • PHA QAT SAU SGP LKA SYR TJK THA TKM ARE UZB VNM YEM

(1) Pentru rezidenţii din Hong Kong poate fi utilizat codul HKG.

41

Ţara Codul

OCEANIA

Australia Fiji Kiribati Insulele Marshall Micronezia (Statele Federale) Nauru Noua Zeelandă Palau Papua Noua Guinee Samoa Insulele Solomon Tonga Tuvalu Vanuatu

AUS FJI KIR MHL FSM NRU NZL PLW PNG WSM SLB TON TUV VUT

Mai sunt utilizate următoarele coduri:

Apatrizi Refugiaţi (în baza Convenţiei din 28 iulie 1951) Alţi refugiaţi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii UNHCR

XXA XXB XXC CRC UNR

__________________________________

42

Nr. Celex: 31999D0615

DECIZIA CONSILIULUI

din 13 septembrie 1999

de definire a substanţei 4-MTA ca nou drog de sinteză ce trebuie să facă obiectul unor

măsuri de control şi al unor sancţiuni penale

(1999/615/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, având în vedere Acţiunea comună 97/396/JAI din 16 iunie 1997 privind schimbul de informaţii, evaluarea riscurilor şi controlul noilor droguri de sinteză (6), în special art. 5 alin. (1), având în vedere iniţiativa Comisiei, întrucât: (1) un raport asupra rezultatelor evaluării riscurilor legate de 4-MTA (P-Metiltioamfetamină

sau 4-Metiltioamfetamină) a fost elaborat de către Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT) în temeiul art. 4 alin. (3) din Acţiunea comună 97/396/JAI;

(2) 4-MTA este un derivat al amfetaminei care, în comparaţie cu MDMA (3,4-

metilendioximetamfemină), pare să prezinte un risc mult mai important de producere al unor efecte acute, cum ar fi efectele nedorite şi supradoza; în Uniunea Europeană, el a fost asociat cu un număr mare de decese şi de cazuri care, deşi nu au fost mortale, au necesitat spitalizarea;

(3) mai multe state membre au identificat 4-MTA ca fiind o substanţă care prezintă riscuri

pentru sănătatea publică; această substanţă se află sub control în două state membre; (4) 4-MTA este un agent psihoactiv puternic, care nu figurează în prezent pe listele

Convenţiei Naţiunilor Unite din 1971 privind substanţele psihotrope şi care ameninţă sănătatea publică la fel de grav ca şi substanţele enumerate în listele I şi II din convenţia menţionată anterior şi nu are un efect terapeutic vizibil;

(5) în anumite state membre, traficul cu 4-MTA este asociat cu cel al altor substanţe ilicite; (6) este necesar ca statele membre să supună 4-MTA unor măsuri de control şi sancţiunilor

penale prevăzute în legislaţia lor, care este conformă cu obligaţiile din Convenţia Naţiunilor Unite din 1971 privind substanţele psihotrope, în special substanţele enumerate în listele I sau II din convenţia menţionată anterior,

DECIDE:

(6) JO L 167, 25.06.1997, p. 1.

43

Articolul 1

Statele membre, în conformitate cu dreptul intern, adoptă măsurile necesare pentru a supune 4-MTA (P-Metiltioamfetamină sau 4-Metiltioamfetamină) măsurilor de control şi sancţiunilor penale prevăzute în legislaţia lor, care este conformă cu obligaţiile asumate în temeiul Convenţiei Naţiunilor Unite din 1971 privind substanţele psihotrope, referitoare la substanţele enumerate pe listele I sau II ale convenţiei respective.

Articolul 2

În conformitate cu art.5 alin. (1) paragraful al treilea din Acţiunea comună 97/396/JAI, statele membre dispun de un interval de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii pentru a adopta măsurile prevăzute în art. 1 din această decizie.

Articolul 3

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial. Ea intră în vigoare în ziua următoare publicării. Adoptată la Bruxelles, 13 septembrie 1999.

Pentru Consiliu

Preşedintele

T. HALONEN

__________________________

44

Nr. Celex: 32000R1346


din 29 mai 2000

privind procedurile de insolvenţă

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (c) şi art. 67 alin. (1), având în vedere iniţiativa Republicii Federale Germania şi a Republicii Finlanda, având în vedere avizul Parlamentului European(1), având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social(2), întrucât: (1) Uniunea Europeană şi-a propus instituirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. (2) Buna funcţionare a pieţei interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolvenţă să

funcţioneze eficient şi efectiv şi ca prezentul regulament să fie adoptat pentru atingerea acestui obiectiv care intră în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în sensul art. 65 din Tratat.

(3) Activităţile întreprinderilor au din ce în ce mai des efecte transfrontaliere şi sunt, prin

urmare, reglementate de legislaţia comunitară într-o măsură tot mai mare. Insolvenţa acestor întreprinderi afectează deopotrivă şi buna funcţionare a pieţei interne, fiind deci necesar un act comunitar care să impună coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privinţa patrimoniului unui debitor insolvent.

(4) Pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar să se evite ca părţile să fie tentate să

transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obţine o situaţie juridică mai favorabilă („forum shopping”).

(5) Aceste obiective nu pot fi îndeplinite satisfăcător la nivel naţional şi, prin urmare, se

justifică întreprinderea de acţiuni la nivel comunitar. (6) În conformitate cu principiul proporţionalităţii, prezentul regulament ar trebui să se

limiteze la dispoziţiile care reglementează competenţa de a deschide proceduri de insolvenţă şi de a pronunţa hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvenţă şi sunt strâns legate de acestea. În plus, prezentul regulament trebuie să conţină dispoziţii privind recunoaşterea acestor hotărâri şi a dreptului aplicabil care să satisfacă, la rândul lor, acest principiu.

(1) Aviz emis la 2 martie 2000 (încă nepublicat în Jurnalul Oficial). (2) Aviz emis la 26 ianuarie 2000 (încă nepublicat în Jurnalul Oficial).

45

(7) Procedurile de insolvenţă privind falimentul societăţilor insolvente sau a altor persoane

juridice, concordatele şi procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenţiei de la Bruxelles din 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială(3), modificată de convenţiile de aderare la această convenţie(4).

(8) Pentru atingerea obiectivului de îmbunătăţire a eficienţei şi eficacităţii procedurilor de

insolvenţă cu efecte transfrontaliere, este necesar şi recomandabil ca dispoziţiile privind competenţa, recunoaşterea şi dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic comunitar obligatoriu şi direct aplicabil în statele membre.

(9) Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvenţă, indiferent dacă

debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Procedurile de insolvenţă cărora li se aplică prezentul regulament sunt enumerate în anexe. Procedurile de insolvenţă referitoare la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament. Aceste societăţi nu sunt reglementate de prezentul regulament deoarece sunt supuse unui regim special şi, într-o oarecare măsură, autorităţile naţionale de control au competenţe de intervenţie extrem de extinse.

(10) Procedurile de insolvenţă nu implică în mod necesar intervenţia unei autorităţi judiciare;

expresia „instanţă” utilizată în prezentul regulament trebuie înţeleasă în sens larg şi include o persoană sau un organ abilitaţi de legislaţia naţională să deschidă procedura de insolvenţă. Pentru ca acest regulament să se aplice, procedurile (cuprinzând acte şi formalităţi prevăzute de lege) trebuie nu numai să se desfăşoare conform dispoziţiilor prezentului regulament, dar şi să fie recunoscute oficial şi să fie executorii în statul membru în care sunt deschise procedurile de insolvenţă şi totodată trebuie să fie proceduri colective de insolvenţă care să antreneze desistarea parţială sau totală a debitorului şi desemnarea unui lichidator.

(11) Prezentul regulament ia în considerare faptul că, datorită diferenţelor între sistemele de

drept material naţionale, nu este folosită în practică deschiderea unei proceduri de insolvenţă unice, cu aplicabilitate în întreaga Comunitate. Aplicarea fără excepţie a legii statului de deschidere ar conduce, în acest context, în mod frecvent la dificultăţi. Acesta este cazul, de exemplu, cu garanţiile foarte diferite care se întâlnesc pe cuprinsul Comunităţii. În plus, drepturile preferenţiale de care se bucură anumiţi creditori sunt, în unele cazuri, complet diferite. Prezentul regulament ar trebui să ţină seama de acest lucru în două moduri diferite. Pe de o parte, trebuie să prevadă reguli speciale referitoare la legea aplicabilă anumitor drepturi şi situaţii juridice deosebit de importante (de ex. drepturile reale şi contractele de muncă). Pe de altă parte, trebuie acceptate, pe lângă procedura de insolvenţă principală cu întindere universală şi proceduri naţionale care privesc numai bunurile situate în statul de deschidere.

(3) JO L 299, 31.12.1972, p.32. (4) JO L 204, 02.08.1975, p. 28; JO L 304, 30.10.1978, p.1; JO L 388, 31.12.1982, p.1; JO L 285, 03.10.1989, p.1; JO C 15, 15.01.1997, p.1.

46

(12) Prezentul regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvenţă în statul

membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Aceste proceduri au o întindere universală şi includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul regulament permite deschiderea de proceduri secundare paralele cu procedura principală. Proceduri secundare pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în cadrul Comunităţii se asigură prin reguli imperative de coordonare cu procedurile principale.

(13) „Centrul intereselor principale” trebuie să corespundă locului în care debitorul îşi

conduce în mod obişnuit interesele şi poate, prin urmare, să fie verificat de către terţi. (14) Prezentul regulament se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul intereselor

principale ale debitorului este situat în cadrul Comunităţii. (15) Normele de competenţă prevăzute în prezentul regulament stabilesc numai competenţa

internaţională, adică desemnează statul membru ale cărui instanţe pot deschide proceduri de insolvenţă. Competenţa teritorială din cadrul statului membru trebuie să fie stabilită prin legislaţia naţională a statului membru respectiv.

(16) Instanţa competentă să deschidă o procedură principală de insolvenţă ar trebui să fie

abilitată să ordone măsuri provizorii şi de conservare din momentul depunerii cererii pentru deschiderea procedurii. Măsurile de conservare dispuse atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de insolvenţă sunt foarte importante pentru a garanta eficacitatea acestei proceduri. În acest sens, prezentul regulament ar trebui să permită diverse posibilităţi. Pe de o parte, instanţa competentă în procedura principală ar trebui să fie abilitată să ordone şi măsuri provizorii de protejare a bunurilor situate pe teritoriul altor state membre. Pe de altă parte, un lichidator desemnat provizoriu înainte de deschiderea procedurii principale poate, în statul membru în care există un sediu aparţinând debitorului, să solicite adoptarea măsurilor de conservare prevăzute de legislaţia din statele respective.

(17) Înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă, deschiderea unei proceduri de

insolvenţă în statul membru în care debitorul are un sediu nu ar trebui să poată fi solicitată decât de creditorii locali şi creditorii de la sediul local sau în cazurile în care dreptul statului membru în care debitorul are centrul intereselor sale principale nu permite deschiderea unei proceduri principale. Această limitare este justificată de faptul că se intenţionează să se limiteze la minimum necesar cazurile în care proceduri teritoriale independente sunt solicitate înaintea procedurii principale de insolvenţă. Dacă se deschide procedura principală de insolvenţă, procedurile teritoriale devin secundare.

(18) După deschiderea procedurii principale de insolvenţă, prezentul regulament nu aduce

atingere dreptului de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvenţă într-un stat membru în care debitorul are un sediu. Lichidatorul din cadrul procedurii principale sau orice altă persoana abilitată în acest scop conform legislaţiei naţionale a statului membru respectiv poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvenţă.

(19) Procedurile secundare de insolvenţă pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea

intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care patrimoniul debitorului este prea complex pentru a fi administrat în bloc sau diferenţele dintre sistemele juridice respective sunt

47

atât de mari încât pot apărea dificultăţi ca urmare a extinderii efectelor derivând din legislaţia statului de deschidere la celelalte state în care se află bunurile. Din acest motiv, lichidatorul din cadrul procedurii principale poate solicita deschiderea de proceduri secundare pentru o administrare eficientă a patrimoniului.

(20) Procedurile principale şi procedurile secundare pot însă contribui la o valorificare

eficientă a masei bunurilor numai dacă procedurile paralele în curs de desfăşurare sunt coordonate. Principala condiţie aici este ca diferiţii lichidatori să coopereze strâns, în special printr-un schimb de informaţii într-un volum suficient. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale, lichidatorului din cadrul acestei proceduri ar trebui să i se ofere câteva posibilităţi de a interveni în procedurile secundare în curs. De exemplu, ar trebui să fie abilitat să propună un plan de reorganizare sau concordat sau să solicite suspendarea lichidării masei bunurilor în procedura secundară de insolvenţă.

(21) Orice creditor, care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social în

Comunitate, trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi înregistra cererea de admitere a creanţei privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvenţă aflată în curs de desfăşurare în Comunitate. Acest lucru ar trebuie să se aplice şi autorităţilor fiscale şi instituţiilor de asigurări sociale. Totuşi, pentru asigurarea egalităţii de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor trebuie să fie coordonată. Fiecare creditor ar trebui să poată păstra ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvenţă, însă nu ar trebui să aibă dreptul de a participa la distribuirea masei bunurilor în cadrul altei proceduri decât dacă creditorii de acelaşi rang nu au obţinut, în aceeaşi proporţie, un dividend echivalent.

(22) Prezentul regulament ar trebui să prevadă recunoaşterea imediată a hotărârilor privind

deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă care intră în domeniul său de aplicare şi a hotărârilor aflate în legătură directă cu această procedură de insolvenţă. Recunoaşterea automată trebuie să determine extinderea efectelor atribuite procedurii de legea statului de deschidere la toate celelalte state membre. Recunoaşterea hotărârilor pronunţate de instanţele statelor membre trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. În acest scop, motivele de nerecunoaştere trebuie reduse la minimum necesar. Aceasta este şi temeiul de soluţionare al oricărui conflict care există între instanţele a două state membre care se consideră deopotrivă competente pentru a deschide procedura principală. Hotărârea instanţei care deschide mai întâi procedura ar trebui să fie recunoscută în celelalte state membre fără ca acestea să aibă dreptul de a supune controlului hotărârea instanţei respective.

(23) În domeniul său de aplicare, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme

conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele naţionale de drept internaţional privat. În absenţa unor dispoziţii contrare, se aplică legea statului membru de deschidere (lex concursus). Această normă conflictuală ar trebui să fie aplicabilă atât pentru procedura principală, cât şi pentru procedurile locale; lex concursus determină toate efectele procedurii de insolvenţă, atât cele de natură procedurală, cât şi pe cele materiale, asupra persoanelor şi raporturilor juridice respective. Ea reglementează toate condiţiile privind deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă.

(24) Recunoaşterea automată a unei proceduri de insolvenţă căreia i se aplică în mod obişnuit

legea statului de deschidere poate interfera cu normele care reglementează tranzacţiile desfăşurate în aceste state membre. Pentru a proteja aşteptările legitime şi siguranţa

48

tranzacţiilor într-un alt stat membru decât cel de deschidere, ar trebui să se prevadă o serie de excepţii de la norma generală.

(25) În special în cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului

de deschidere, deoarece aceste drepturi au o importanţă considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea şi întinderea unui astfel de drept real trebuie, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea locului (lex situs) şi să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvenţă. Titularul dreptului real ar trebui, prin urmare, să-şi poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanţia reală de masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principală se desfăşoară în alt stat membru, lichidatorul din cadrul procedurii principale ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare în jurisdicţia în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv. Dacă nu este deschisă o procedură secundară, excedentul obţinut din vânzarea bunurilor supuse drepturilor reale trebuie plătit lichidatorului din cadrul procedurii principale.

(26) Dacă legea statului în care s-a deschis procedura nu admite compensarea, creditorul are

totuşi dreptul la o compensare dacă aceasta este posibilă în temeiul legii aplicabile creanţei debitorului insolvent. În acest fel, compensarea va dobândi caracter de garanţie reglementată de o lege de care creditorul respectiv se poate prevala în momentul naşterii creanţei.

(27) Este, de asemenea, nevoie de o protecţie specială în cazul sistemelor de plată şi a pieţelor

financiare. Aceasta este aplicabilă în cazul compensării şi lichidării prevăzute în cadrul unor astfel de sisteme, precum şi în cazul cesiunii de titluri de valoare şi al garanţiilor constituite pentru astfel de tranzacţii, în special conform Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 98/26/CE din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al plăţii în sistemele de plată şi al plăţii în operaţiunile cu titluri de valoare(1). Singura lege aplicabilă acestor tranzacţii trebuie să fie cea aplicabilă sistemului sau pieţei respective. Această dispoziţie are menirea să împiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata şi lichidarea tranzacţiilor prevăzute în sistemele de plată şi compensare sau pe pieţele financiare reglementate ale statelor membre să fie modificate în cazul insolvenţei uneia dintre părţile la tranzacţie. Directiva 98/26/CE cuprinde dispoziţii speciale care ar trebui să aibă întâietate asupra regulilor generale din prezentul regulament.

(28) Pentru a proteja angajaţii şi locurile de muncă, efectele procedurii de insolvenţă asupra

continuării sau încetării raporturilor de muncă şi asupra drepturilor şi obligaţiilor fiecărei părţi decurgând din aceste raporturi trebuie să fie determinate de legea aplicabilă contractului în conformitate cu normele conflictuale generale. Orice alte aspecte legate de insolvenţă, cum ar fi problema dacă creanţele angajaţilor sunt privilegiate şi care este rangul eventual al acestui privilegiu, ar trebui să fie determinate de legea statului de deschidere.

(29) În interesul tranzacţiilor, conţinutul principal al hotărârii de deschidere a procedurii ar

trebui să fie publicat în celelalte state membre, la cererea lichidatorului. Dacă există un sediu în statul membru respectiv, s-ar putea cere ca publicarea să fie obligatorie. Însă în nici unul din aceste două cazuri publicarea nu constituie o condiţie prealabilă pentru recunoaşterea procedurii deschise în alt stat membru.

(1) JO L 166, 11.06.1998, p. 45.

49

(30) Este posibil ca unele din persoanele interesate să nu aibă cunoştinţă despre deschiderea

procedurii şi să acţioneze cu bună credinţă, de o manieră care vine în conflict cu noua situaţie. Pentru a proteja aceste persoane care, fără să fi avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii în alt stat membru, execută o obligaţie faţa de debitor, când, de fapt, ar fi trebuit să execute obligaţia faţa de lichidatorul din cadrul procedurii din alt stat membru, ar trebui să se prevadă caracterul liberator al acestei executări sau plăţi.

(31) Prezentul regulament ar trebui să includă anexe referitoare la organizarea procedurii de

insolvenţă. Întrucât aceste anexe se referă exclusiv la legislaţia statelor membre, există raţiuni specifice şi justificate pentru ca Consiliul să-şi rezerve dreptul de a modifica aceste anexe pentru a ţine seama de modificările aduse dreptului intern al statelor membre.

(32) În conformitate cu art. 3 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei,

anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Regatul Unit şi Irlanda au făcut cunoscută dorinţa lor de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament.

(33) În conformitate cu art. 1 şi art. 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la

Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament şi, prin urmare, nu îi revine obligaţii în virtutea acestuia şi nici nu îi sunt aplicabile dispoziţiile sale.


CAPITOLUL 1

DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1

Domeniul de aplicare 1. Prezentul regulament se aplică procedurilor colective ce iau naştere în contextul insolvenţei debitorului care atrage desistarea parţială sau totală a acestuia şi desemnarea unui lichidator. 2. Prezentul regulament nu se aplică procedurilor de insolvenţă referitoare la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi la organismele de plasament colectiv.

Articolul 2

Definiţii

În sensul prezentului regulament: (a) „procedură de insolvenţă” reprezintă procedurile colective prevăzute în art. 1 alin. (1).

Aceste proceduri sunt enumerate în anexa A;

50

(b) „lichidator” reprezintă orice persoană sau organ care are funcţia de a administra sau lichida bunurile de care debitorul a fost desistat sau de a supraveghea administrarea afacerilor sale. Aceste persoane şi organe sunt enumerate în anexa C;

(c) „procedură de lichidare” reprezintă procedura de insolvenţă în sensul prevăzut la lit. (a) în

care se realizează lichidarea bunurilor debitorului, inclusiv atunci când procedura este închisă printr-un concordat ori altă măsură care pune capăt stării de insolvenţă sau din cauza insuficienţei activului. Aceste proceduri sunt enumerate în anexa B;

(d) „instanţă” reprezintă organul judiciar sau orice altă autoritate competentă dintr-un stat

membru abilitată să deschidă o procedură de insolvenţă sau să pronunţe hotărâri în cursul acestei proceduri;

(e) „hotărâre” în legătură cu deschiderea unei proceduri de insolvenţă sau numirea unui

lichidator, reprezintă hotărârea oricărei instanţe competente să deschidă o astfel de procedură sau să desemneze un lichidator;

(f) „momentul deschiderii procedurii” reprezintă momentul de la care hotărârea de

deschidere a procedurii îşi produce efectele, indiferent dacă este o hotărâre definitivă sau nu;

(g) „statul membru în care sunt situate bunurile” reprezintă:

— în cazul bunurilor corporale, statul membru pe teritoriul căruia este situat bunul,

— în cazul bunurilor şi drepturilor pe care proprietarul sau titularul trebuie să le înscrie într-un registru public, statul membru sub a cărui autoritate este ţinut registrul,

— în cazul creanţelor, statul membru pe al cărui teritoriu îşi are centrul intereselor terţul

debitor, aşa cum este determinat în art. 3 alin. (1); (h) „sediu” reprezintă orice loc de derulare a operaţiunilor, unde debitorul exercită în mod

netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane şi bunuri.

Articolul 3

Competenţă internaţională 1. Instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor sunt competente să deschidă procedura de insolvenţă. În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. 2. Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

51

3. Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în temeiul alin. (1), orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior în temeiul alin. (2) este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare. 4. Procedură teritorială de insolvenţă menţionată în alin. (2) poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă , în temeiul alin. (1), dacă: (a) o procedură de insolvenţă nu poate fi deschisă în temeiul alin. (1) datorită condiţiilor

stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) dacă deschiderea procedurii teritoriale de insolvenţă este cerută de un creditor care îşi are domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv sau a cărui creanţă a luat naştere din exploatarea acelui sediu.

Articolul 4

Legea aplicabilă

1. În lipsa unei dispoziţii contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvenţă şi efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”. 2. Legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Ea determină în special: (a) debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvenţă în raport cu calitatea acestora; (b) bunurile care formează obiectul desistării şi regimul aplicabil bunurilor dobândite de

debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă ; (c) atribuţiile debitorului şi ale lichidatorului; (d) condiţiile de opozabilitate a compensării; (e) efectele procedurii de insolvenţă asupra contractelor în derulare la care debitorul este

parte; (f) efectele procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor individuale intentate de creditori , cu

excepţia proceselor în curs de soluţionare; (g) creanţele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului şi regimul creanţelor

născute după deschiderea procedurii de insolvenţă ; (h) normele care reglementează înregistrarea, verificarea şi admiterea creanţelor; (i) normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor,

rangul creanţelor şi drepturile creditorilor care au obţinut o satisfacere parţială după deschiderea procedurii insolvenţei în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

52

(j) condiţiile şi efectele închiderii procedurii de insolvenţă , în special prin concordat; (k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvenţă; (l) cui îi revine sarcina costurilor şi cheltuielilor procedurii de insolvenţă ; (m) normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile

adunării creditorilor.

Articolul 5

Drepturile reale ale terţilor 1. Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul real al unui creditor sau terţ asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile - atât bunuri individual determinate, cât şi constituite în universalităţi a căror alcătuire se poate modifica - aparţinând debitorului şi care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data deschiderii procedurii. 2. Drepturile menţionate în alin. (1) includ în special: (a) dreptul de a executa sau de a solicita executarea bunurilor şi de a fi îndestulat din sumele

de bani obţinute printr-o asemenea executare ori din fructele bunurilor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci;

(b) dreptul exclusiv de realizare a unei creanţe, în special ca urmare a gajării sau cesionării

creanţei cu titlu de garanţie; (c) dreptul de a revendica bunurile şi/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar

deţine sau le-ar folosi împotriva voinţei părţii îndreptăţite; (d) dreptul real de a culege fructele unui bun. 3. Este asimilat dreptului real dreptul înscris într-un registru public şi opozabil terţilor, în virtutea căruia poate fi dobândit un drept real în sensul alin. (1). 4. Alin. (1) nu împiedică intentarea acţiunii de constatare a nulităţii, acţiunii în anulare sau în inopozabilitate menţionate în art. 4 alin. (2) lit. (m).

Articolul 6

Compensarea

1. Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, dacă o astfel de operaţiune este permisă de legea aplicabilă creanţei debitorului insolvent. 2. Alin. (1) nu va împiedica intentarea acţiunii de constatare a nulităţii, acţiunii în anulare sau inopozabilitate menţionate în art. 4 alin. (2) lit. (m).

53

Articolul 7

Rezerva dreptului de proprietate 1. Deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva cumpărătorului unui bun nu afectează drepturile vânzătorului bunului respectiv întemeiate pe o rezervă a dreptului de proprietate dacă la data deschiderii procedurii bunul se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura. 2. Deschiderea unei proceduri de insolvenţă împotriva vânzătorului unui bun, ulterior predării bunului, nu constituie o cauză de rezoluţiune a vânzării şi nu împiedică cumpărătorul să dobândească dreptul de proprietate dacă la data deschiderii procedurii bunul vândut se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura. 3. Alin. (1) şi (2) nu împiedică intentarea acţiunii de constatare a nulităţii, acţiunii în anulare sau în inopozabilitate menţionate în art. 4 alin. (2) lit. (m).

Articolul 8

Contracte având ca obiect bunuri imobile Efectele procedurii de insolvenţă asupra unui contract care conferă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate exclusiv de legea statului membru pe teritoriul căruia se află imobilul.

Articolul 9

Sisteme de plată şi pieţe financiare

1. Fără a aduce atingere art. 5, efectele procedurii de insolvenţă asupra drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la un sistem de plată sau decontare ori la o piaţă financiară sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă acelui sistem sau acelei pieţe. 2. Alin. (1) nu împiedică intentarea unei acţiuni de constatare a nulităţii, acţiuni în anulare sau în inopozabilitate a plăţilor sau tranzacţiilor în temeiul legii aplicabile sistemului de plată sau pieţei financiare respective.

Articolul 10

Contracte de muncă

Efectele procedurii de insolvenţă asupra unui contract de muncă şi asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă contractului de muncă.

54

Articolul 11

Efectele asupra drepturilor supuse înscrierii

Efectele procedurii de insolvenţă asupra drepturilor debitorului cu privire la un bun imobil, o navă sau o aeronavă, supuse înscrierii într-un registru public, sunt reglementate de legea statului membru sub autoritatea căruia este ţinut registrul.

Articolul 12

Brevete şi mărci comunitare În sensul prezentului regulament, un brevet comunitar, o marcă comunitară sau orice alt drept similar prevăzut de legislaţia comunitară poate fi inclus numai în procedurile prevăzute în art. 3 alin. (1).

Articolul 13

Acte prejudiciabile

Art. 4 alin. (2) lit. (m) nu se aplică dacă persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că: — respectivul act este supus legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a

procedurii

şi — această lege nu permite în cazul respectiv, sub nici o formă, atacarea actului respectiv.

Articolul 14

Protecţia terţilor dobânditori

Dacă, după deschiderea procedurii de insolvenţă, debitorul dispune cu titlu oneros: — de un bun imobil sau — de o navă sau o aeronavă supuse înscrierii într-un registru public sau — de valori mobiliare a căror existenţă presupune înscrierea într-un registru prevăzut de lege, valabilitatea acestui act este reglementată de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul imobil sau sub a cărui autoritate este ţinut registrul.

55

Articolul 15

Efectele procedurii de insolvenţă asupra proceselor în curs de soluţionare

Efectele procedurii de insolvenţă asupra unui proces în curs de soluţionare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt reglementate exclusiv de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluţionare.

CAPITOLUL II

RECUNOAŞTEREA PROCEDURII DE INSOLVENŢĂ

Articolul 16

Principiu

1. Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere. Această normă se aplică şi în cazul în care debitorul, având în vedere calitatea sa, nu poate fi supus unei proceduri de insolvenţă în alte state membre. 2. Recunoaşterea procedurii menţionate în art. 3 alin. (1) nu împiedică deschiderea procedurii menţionate în art. 3 alin. (2) de către o instanţă dintr-un alt stat membru. Aceasta din urmă constituie o procedură secundară de insolvenţă în sensul cap. III.

Articolul 17

Efectele recunoaşterii

1. Hotărârea de deschidere a procedurii menţionate în art. 3 alin. (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalităţi suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepţia cazului unei dispoziţii contrare în prezentul regulament şi atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură de tipul celei menţionate în art. 3 alin. (2). 2. Efectele procedurii prevăzute în art. 3 alin. (2) nu pot fi contestate în alte state membre. Orice limitare a drepturilor creditorilor, în special o suspendare a plăţii sau remiterea de datorie, poate fi opusă în ceea ce priveşte bunurile aflate pe teritoriul unui alt stat membru numai dacă respectivii creditori şi-au exprimat acordul.

Articolul 18

Atribuţiile lichidatorului

1. Lichidatorul desemnat de o instanţă competentă conform art. 3 alin. (1) poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuţiile conferite de legea statului de deschidere, atât timp cât nici o altă procedură de insolvenţă nu a fost deschisă ori nici o măsură de conservare contrară nu a fost adoptată, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de

56

insolvenţă în statul respectiv. În special, acesta poate să deplaseze bunurile debitorului în afara teritoriului statului membru pe care acestea se află, sub rezerva art. 5 şi 7. 2. Lichidatorul desemnat de o instanţă competentă conform art. 3 alin. (2) poate solicita în orice alt stat membru, pe cale judiciară sau extrajudiciară, ca un bun mobil să fie transferat de pe teritoriul statului în care s-a deschis procedura pe teritoriul celuilalt stat membru ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă. Acesta poate, de asemenea, să exercite orice acţiune revocatorie care este în interesul creditorilor. 3. În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul este obligat să respecte legea statului membru pe al cărui teritoriu intenţionează să acţioneze, în special cu privire la procedurile de valorificare a bunurilor. Aceste atribuţii nu pot include folosirea de mijloace de constrângere sau dreptul de a soluţiona o acţiune judecătorească sau un diferend.

Articolul 19

Proba desemnării lichidatorului

Desemnarea lichidatorului este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanţa competentă. Poate fi necesară traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru pe al cărui teritoriu lichidatorul intenţionează să acţioneze. Nici o legalizare sau altă formalitate similară nu este necesară.

Articolul 20

Restituirea şi imputaţia

1. Un creditor care, după deschiderea procedurii prevăzute în art. 3 alin. (1), obţine prin orice mijloace, în special pe cale executorie, satisfacerea totală sau parţială a creanţei sale asupra bunurilor debitorului situate pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să restituie lichidatorului ceea ce a obţinut, sub rezerva art. 5 şi 7. 2. În scopul de a asigura un tratament egal al creditorilor, creditorul care a obţinut în cursul unei proceduri de insolvenţă un dividend asupra creanţei sale va participa la distribuirile efectuate în cadrul altei proceduri numai dacă creditorii de acelaşi rang sau din aceeaşi categorie au obţinut un dividend echivalent în aceste din urmă proceduri.

Articolul 21

Publicitatea

1. Lichidatorul poate cere ca esenţialul cuprinsului hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă şi, dacă este cazul, pe cea de desemnare a sa să fie publicate în orice alt stat membru în conformitate cu procedurile de publicitate prevăzute în statul respectiv. Prin această măsură de publicitate se va indica printre altele lichidatorul desemnat şi se va preciza dacă norma de competenţă aplicată este cea prevăzută în art. 3 alin. (1) sau art. 3 alin. (2). 2. În orice caz, orice stat membru pe al cărui teritoriu debitorul are un sediu poate pretinde obligativitatea publicităţii. În astfel de cazuri, lichidatorul sau orice autoritate abilitată în acest

57

sens în statul membru în care s-a deschis procedura menţionată în art. 3 alin. (1) trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura publicitatea.

Articolul 22

Înscrierea într-un registru public 1. Lichidatorul poate solicita ca hotărârea de deschidere a procedurii prevăzută în art. 3 alin. (1) să fie înscrisă în cartea funciară, registrul comerţului şi în orice alt registru public ţinut în celelalte state membre. 2. În orice caz, orice stat membru poate pretinde obligativitatea înscrierii. În astfel de cazuri, lichidatorul sau orice autoritate abilitată în acest sens în statul membru în care s-a deschis procedura prevăzută în art. 3 alin. (1) trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura înscrierea.

Articolul 23

Costurile Costurile publicităţii şi înscrierii prevăzute în art. 21 şi art. 22 se consideră costuri şi cheltuieli de procedură.

Articolul 24

Executarea unei obligaţii în favoarea debitorului

1. Persoana care execută, într-un stat membru, o obligaţie în beneficiul debitorului supus unei proceduri de insolvenţă deschisă într-un alt stat membru, în loc să o fi executat în beneficiul lichidatorului acelei proceduri, este considerată liberată dacă nu a avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii. 2. Persoana care a executat această obligaţie înainte de realizarea publicităţii prevăzute în art. 21 este prezumată, până la proba contrarie, că nu a avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii de insolvenţă; persoana care a executat obligaţia după realizarea publicităţii este prezumată, până la proba contrarie, că a avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii.

Articolul 25

Recunoaşterea şi caracterul executoriu al altor hotărâri

1. Hotărârile cu privire la desfăşurarea şi închiderea unei proceduri de insolvenţă pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută în temeiul art.16, precum şi un concordat aprobat de o atare instanţă sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi. Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu art. 31–51 [cu excepţia art. 34 alin. (2)] din Convenţia de la Bruxelles privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, modificată prin convenţiile de aderare la această convenţie. Primul paragraf se aplică şi hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvenţă şi care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunţate de o altă instanţă.

58

Primul paragraf se aplică şi hotărârilor referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă. 2. Recunoaşterea şi executarea altor hotărâri decât cele menţionate în alin. (1) sunt reglementate de convenţia menţionată în alin. (1), cu condiţia ca această convenţie să fie aplicabilă. 3. Statele membre nu au obligaţia de a recunoaşte sau executa o hotărâre din cele menţionate în alin. (1), care ar putea conduce la o limitare a libertăţii individuale sau a secretului corespondenţei.

Articolul 26(1)

Ordinea publică

Orice stat membru poate refuza recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă deschisă în alt stat membru sau executarea unei hotărâri pronunţate în cadrul unei astfel de proceduri, dacă recunoaşterea sau executarea ar contraveni în mod evident ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor şi libertăţilor individuale garantate prin Constituţie.

CAPITOLUL III

PROCEDURI SECUNDARE DE INSOLVENŢĂ

Articolul 27

Deschiderea procedurii Deschiderea procedurii menţionate în art. 3 alin. (1) de către o instanţă dintr-un stat membru şi care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de-al doilea stat, de către o instanţă competentă în temeiul art. 3 alin. (2), a unei proceduri secundare de insolvenţă, fără ca insolvenţa debitorului să fie examinată în cel de-al doilea stat. Această procedură trebuie să fie una din procedurile menţionate în anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Articolul 28

Legea aplicabilă

Cu excepţia unei dispoziţii contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară.

(1) Vezi declaraţia Portugaliei privind aplicarea art. 26 şi 37 (JO C 183, 30.06.2000, p.1).

59

Articolul 29

Dreptul de a solicita deschiderea procedurii Deschiderea unei proceduri secundare poate fi solicitată: (a) de lichidatorul desemnat în cadrul procedurii principale; (b) de orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de

insolvenţă în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare.

Articolul 30

Plata în avans a costurilor şi cheltuielilor

Dacă legea statului membru pe al cărui teritoriu se solicită deschiderea unei proceduri secundare impune ca activul debitorului să fie suficient pentru a acoperi total sau parţial costurile şi cheltuielile procedurii, instanţa sesizată cu o asemenea cerere poate impune ca solicitantul să plătească un avans din costuri sau să depună o garanţie corespunzătoare.

Articolul 31

Obligaţia de cooperare şi informare

1. Sub rezerva normelor care limitează comunicarea de informaţii, lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligaţia de informare reciprocă. Ei sunt obligaţi să comunice imediat orice informaţie care poate fi utilă în cazul celorlalte proceduri, în special asupra stadiului depunerii cererilor de admitere a creanţelor şi verificării acestora, precum şi asupra tuturor măsurilor menite să ducă la încheierea procedurilor. 2. Sub rezerva normelor aplicabile fiecărei proceduri, lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligaţia de cooperare reciprocă. 3. Lichidatorul din cadrul unei proceduri secundare este obligat să permită, în timp util, lichidatorului din cadrul procedurii principale să îşi prezinte propunerile referitoare la lichidarea sau utilizarea bunurilor din procedura secundară.

Articolul 32

Exercitarea drepturilor creditorilor

1. Orice creditor poate să-şi înregistreze cererea de admitere a creanţei sale în cadrul procedurii principale şi al oricărei proceduri secundare. 2. Lichidatorii din cadrul procedurii principale şi din procedurile secundare vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanţelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnaţi, cu condiţia ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se

60

opune acestui lucru sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate. 3. Lichidatorul din procedura principală sau din cea secundară este abilitat să participe, cu acelaşi titlu ca orice alt creditor, la o altă procedură, în special luând parte la adunarea creditorilor.

Articolul 33

Suspendarea lichidării 1. Instanţa care a deschis procedura secundară suspendă în tot sau în parte operaţiunile de lichidare, la cererea lichidatorului din cadrul procedurii principale, sub rezerva posibilităţii de a solicita lichidatorului din procedura principală să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a apăra interesele creditorilor din procedura secundară şi ale anumitor grupuri de creditori. Cererea lichidatorului din procedura principală poate fi respinsă numai dacă este în mod clar lipsită de interes pentru creditorii din procedura principală. Suspendarea lichidării poate fi dispusă pentru o perioadă maximă de trei luni. Ea poate fi prelungită sau reînnoită pentru perioade cu aceeaşi durată. 2. Instanţa prevăzută în alin. (1) dispune încetarea suspendării operaţiunilor de lichidare: — la cererea lichidatorului din procedura principală, — din oficiu, la cererea unui creditor sau la cererea lichidatorului din procedura secundară

dacă se consideră că măsura nu mai este justificată, în special, de interesele creditorilor din procedura principală sau din procedura secundară.

Articolul 34

Măsuri de încheiere a procedurii secundare de insolvenţă

1. Dacă legea aplicabilă procedurii secundare permite ca această procedură să fie închisă, fără lichidare, în baza unui plan de reorganizare, concordat sau a unei alte măsuri similare, lichidatorul din procedura principală este împuternicit să propună chiar el o astfel de măsură. Închiderea procedurii secundare printr-una din măsurile menţionate în primul paragraf nu dobândeşte caracter definitiv fără acordul lichidatorului din procedura principală sau, în lipsa acordului său, în măsura în care nu sunt afectate interesele financiare ale creditorilor din procedura principală. 2. Orice limitare a drepturilor creditorilor, precum moratoriul sau remiterea de datorie, decurgând din adoptarea uneia dintre măsurile menţionate în alin. (1) şi propuse în procedura secundară, îşi produce efectele asupra bunurilor debitorului care nu sunt incluse în această procedură numai cu acordul tuturor creditorilor interesaţi. 3. În timpul suspendării operaţiunilor de lichidare, dispusă în conformitate cu art. 33, numai lichidatorul din procedura principală sau debitorul, cu acordul primului, poate propune în procedura secundară măsurile prevăzute în alin. (1) al acestui articol; nici o altă propunere pentru adoptarea unei astfel de măsuri nu se poate supune la vot sau aproba.

61

Articolul 35

Surplusul de bunuri din procedura secundară

Dacă lichidarea bunurilor din procedura secundară permite satisfacerea tuturor creanţelor admise în cadrul acestei proceduri, lichidatorul desemnat din această procedură transferă imediat surplusul de bunuri către lichidatorul din procedura principală.

Articolul 36

Deschiderea ulterioară a procedurii principale

Dacă procedura menţionată în art. 3 alin. (1) se deschide după deschiderea procedurii menţionate în art. 3 alin. (2), într-un alt stat membru, procedurii deschise iniţial i se aplică art. 31-35, dacă stadiul acestei proceduri permite acest lucru.

Articolul 37(1)

Transformarea procedurii anterioare

Lichidatorul din procedura principală poate solicita ca procedurile enunţate în anexa A, deschise anterior în alt stat membru, să fie transformate în proceduri de lichidare, dacă această transformare se dovedeşte a fi utilă pentru satisfacerea intereselor creditorilor din procedura principală. Instanţa competentă în temeiul art. 3 alin. (2) dispune transformarea într-una din procedurile enumerate în anexa B.

Articolul 38

Măsuri de conservare

Dacă instanţa dintr-un stat membru competentă în temeiul art. 3 alin. (1) desemnează un lichidator provizoriu pentru a asigura conservarea bunurilor debitorului, acest lichidator provizoriu este împuternicit să solicite adoptarea oricăror măsuri de protejare şi conservare a bunurilor debitorului aflate pe teritoriul unui alt stat membru, prevăzute de legea statului respectiv, pe perioada cuprinsă între data introducerii cererii de deschidere a unei proceduri de insolvenţă şi data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii.

(1) Vezi declaraţia Portugaliei privind aplicarea art. 26 şi 37 (JO C 183, 30.06.2000, p.1).

62

CAPITOLUL IV

INFORMAREA CREDITORILOR ŞI ÎNREGISTRAREA CERERILOR DE ADMITERE A CREANŢELOR LOR

Articolul 39

Dreptul de înregistrare a cererilor de admitere a creanţelor

Orice creditor care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv autorităţile fiscale şi organismele de asigurări sociale ale statelor membre, au dreptul să-şi înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanţelor în cadrul procedurii de insolvenţă.

Articolul 40

Obligaţia de informare a creditorilor

1. De îndată ce s-a deschis o procedură de insolvenţă într-un stat membru, instanţa competentă din acel stat sau lichidatorul desemnat de aceasta îi va informa imediat pe creditorii cunoscuţi care au reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social în celelalte state membre. 2. Informarea, realizată prin transmiterea unei notificări individuale, include în special termenele limită, sancţiunile prevăzute în legătură cu aceste termene limită, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze cererile de admitere a creanţelor şi celelalte măsuri prevăzute. Notificarea indică şi eventuala obligaţie a creditorilor cu creanţe garantate sau privilegiaţi de a înregistra cererea de admitere a propriilor creanţe.

Articolul 41

Conţinutul cererii de admitere a creanţei

Creditorul trimite copii ale documentelor justificative, dacă acestea există, şi indica natura creanţei, data naşterii şi valoarea acesteia, precum şi existenţa unui privilegiu, unei garanţii reale sau unei rezerve a dreptului de proprietate care poartă asupra acelei creanţe, inclusiv o enumerare a bunurilor care constituie garanţia invocată.

Articolul 42

Limbi

1. Informarea prevăzută în art. 40 se realizează în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În acest sens, se va utiliza un formular având titlul „Invitaţie de înregistrare a cererii de admitere a creanţei. Termenul limită”, în toate limbile oficiale ale instituţiilor Uniunii Europene. 2. Orice creditor care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru diferit de statul de deschidere îşi poate înregistra cererea de admitere a creanţei în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului respectiv. În acest caz însă, cererea

63

de admitere a creanţei sale trebuie să poarte titlul „Cerere de admitere a creanţei”, în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În plus, creditorului i se poate solicita să asigure traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de deschidere.

CAPITOLUL V

DISPOZIŢII TRANZITORII ŞI FINALE

Articolul 43

Aplicabilitatea în timp

Dispoziţiile prezentului regulament se aplică numai în cazul procedurilor de insolvenţă care sunt deschise după intrarea sa în vigoare. Actele îndeplinite de un debitor înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite.

Articolul 44

Raportul cu convenţiile

1. După intrarea în vigoare, prezentul regulament înlocuieşte în relaţiile dintre statele membre, în materia reglementată, convenţiile încheiate între două sau mai multe state membre, în special: (a) Convenţia între Belgia şi Franţa privind competenţa, valabilitatea şi executarea

hotărârilor, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899; (b) Convenţia între Belgia şi Austria privind falimentul, concordatul şi moratoriul (cu

protocolul adiţional din 13 iunie 1973), semnată la Bruxelles la 16 iulie 1969; (c) Convenţia între Belgia şi Ţările de Jos privind competenţa teritorială, falimentul şi

valabilitatea şi executarea hotărârilor, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925;

(d) Tratatul între Germania şi Austria privind falimentul şi concordatul, semnat la Viena la 25

mai 1979; (e) Convenţia între Franţa şi Austria privind competenţa, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor în materie de faliment, semnată la Viena la 27 februarie 1979; (f) Convenţia între Franţa şi Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă şi

comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930; (g) Convenţia între Italia şi Austria în materie de faliment şi concordat, semnată la Roma la

12 iulie 1977;

64

(h) Convenţia între Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Haga la 30 august 1962;

(i) Convenţia între Regatul Unit al Marii Britanii şi Regatul Belgiei pentru executarea

reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, împreună cu Protocolul, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934;

(j) Convenţia între Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Islanda în materie de faliment,

semnată la Copenhaga la 7 noiembrie 1933; (k) Convenţia europeană privind anumite aspecte internaţionale în materie de faliment,

semnată la Istambul la 5 iunie 1990. 2. Convenţiile prevăzute în alin. (1) continuă să producă efecte cu privire la procedurile deschise înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament. 3. Prezentul regulament nu se aplică: (a) în nici un stat membru, în măsura în care este incompatibil cu obligaţiile în materie de

faliment care decurg dintr-o convenţie încheiată de statul respectiv cu una sau mai multe ţări terţe înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament;

(b) în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în măsura în care este incompatibil

cu obligaţiile în materie de faliment şi lichidare a societăţilor insolvente care decurg din acordurile cu Commonwealth-ul existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 45

Modificarea anexelor

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la iniţiativa unuia din membrii săi sau pe baza unei propuneri a Comisiei, poate modifica anexele.

Articolul 46

Rapoarte

Nu mai târziu de 1 iunie 2012 şi apoi din cinci în cinci ani, Comisia va prezenta Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un raport privind aplicarea prezentului regulament. Raportul va fi însoţit, dacă este necesar, de o propunere pentru adaptarea prezentului regulament.

Articolul 47

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare la 31 mai 2002.

65

Prezentul regulament este obligatoriu în totalitate şi se aplică direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Adoptat la Bruxelles, 29 mai 2000.

Pentru Consiliu

Preşedintele

A. COSTA

66

ANEXA A

Procedurile de insolvenţă prevăzute în art. 2 lit. (a) BELGIQUE - BELGIË — Het faillissement / La faillite — Het gerechtelijk akkoord / Le concordat judiciaire — De collectieve schuldenregeling / Le règlement collectif de dettes

DEUTSCHLAND — Das Konkursverfahren — Das gerichtliche Vergleichsverfahren — Das Gesamtvollstreckungsverfahren — Das Insolvenzverfahren ΕΛΛΑΣ — Πτώχευση — Η ειδικήεκκαθάριση — Η προσωρινή διαχείριση εταιρίας. Η διοίκηση και η διαχείριση των πιστώτν — Η υπαγωγή επιχείρησης υπό επίτροπο µε σκοπό τη σύναψη συµβιβασµού µε τους

πιστωτές ESPAÑA — Concurso de acreedores — Quiebra — Suspensión de pagos FRANCE — Liquidation judiciaire — Redressement judiciaire avec nomination d'un administrateur IRELAND — Compulsory winding up by the court — Bankruptcy — The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent — Winding-up in bankruptcy of partnerships — Creditors' voluntary winding up (with confirmation of a Court) — Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the

property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution — Company examinership ITALIA — Fallimento — Concordato preventivo — Liquidazione coatta amministrativa — Amministrazione straordinaria — Amministrazione controllata

67

LUXEMBOURG — Faillite — Gestion contrôlée — Concordat préventif de faillite (par abandon d'actif) — Régime spécial de liquidation du notariat NEDERLAND — Het faillissement — De surséance van betaling — De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen ÖSTERREICH — Das Konkursverfahren — Das Ausgleichsverfahren PORTUGAL — O processo de falęncia — Os processos especiais de recuperaçăo de empresa, ou seja: — A concordata — A reconstituiçăo empresarial — A reestruturaçăo financeira — A gestăo controlada SUOMI-FINLAND — Konkurssi//konkurs — Yrityssaneeraus//företagssanering SVERIGE — Konkurs — Företagsrekonstruktion UNITED KINGDOM — Winding up by or subject to the supervision of the court — Creditors' voluntary winding up (with confirmation by the court) — Administration — Voluntary arrangements under insolvency legislation — Bankruptcy or sequestration

_____

68

ANEXA B

Procedurile de lichidare prevăzute în art. 2 lit. (c)

BELGIQUE - BELGIË — Het faillissement / La faillite DEUTSCHLAND — Das Konkursverfahren — Das Gesamtvollstreckungsverfahren — Das Insolvenzverfahren ΕΛΛΑΣ — Πτώχευση — Η ειδική εκκαθάριση ESPAÑA — Concurso de acreedores — Quiebra — Suspensión de pagos basada en la insolvencia definitiva FRANCE — Liquidation judiciaire IRELAND — Compulsory winding up — Bankruptcy — The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent — Winding-up in bankruptcy of partnerships — Creditors' voluntary winding up (with confirmation of a court) — Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the

property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution ITALIA — Fallimento — Liquidazione coatta amministrativa LUXEMBOURG — Faillite — Régime spécial de liquidation du notariat NEDERLAND — Het faillissement — De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen ÖSTERREICH — Das Konkursverfahren PORTUGAL — O processo de falęncia

69

SUOMI-FINLAND — Konkurssi//konkurs SVERIGE — Konkurs UNITED KINGDOM — Winding up by or subject to the supervision of the court — Creditors' voluntary winding up (with confirmation by the court) — Bankruptcy or sequestration

_____

70

ANEXA C

Lichidatorii prevăzuţi în art. 2 lit. (b) BELGIQUE - BELGIË — De curator/Le curateur — De commissaris inzake opschorting/Le commissaire au sursis — De schuldbemiddelaar/Le médiateur des dettes DEUTSCHLAND — Konkursverwalter — Vergleichsverwalter — Sachwalter (nach der Vergleichsordnung) — Verwalter — Insolvenzverwalter — Sachwalter (nach der Insolvenzordnung) — Treuhänder — Vorläufiger Insolvenzverwalter ΕΛΛΑΣ — Ο σύνδικο. — Ο προσωρινός διαχειριστής. Η διοικούσα επιτροπή των πιστωτών — Ο ειδικός εκκαθαριστής — Ο επίτροπο ESPAÑA — Depositario-administrador — Interventor o Interventores — Síndicos — Comisario FRANCE — Représentant des créanciers — Mandataire liquidateur — Administrateur judiciaire — Commissaire à l'exécution de plan IRELAND — Liquidator — Official Assignee — Trustee in bankruptcy — Provisional Liquidator — Examiner ITALIA — Curatore — Commissario LUXEMBOURG — Le curateur — Le commissaire — Le liquidateur

71

— Le conseil de gérance de la section d'assainissement du notariat NEDERLAND — De curator in het faillissement — De bewindvoerder in de surséance van betaling — De bewindvoerder in de schuldsaneringsregeling natuurlijke personen ÖSTERREICH — Masseverwalter — Ausgleichsverwalter — Sachwalter — Treuhänder — Besondere Verwalter — Vorläufiger Verwalter — Konkursgericht PORTUGAL — Gestor judicial — Liquidatário judicial — Comissăo de credores SUOMI-FINLAND — Pesänhoitaja//boförvaltare — Selvittäjä/utredare SVERIGE — Förvaltare — God man — Rekonstruktör REGATUL UNIT — Liquidator — Supervisor of a voluntary arrangement — Administrator — Official Receiver — Trustee — Judicial factor

_________

72

Nr. Celex: 32000R1347


din 29 mai 2000

privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie

matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (c) şi art. 67 alin. (1), având în vedere propunerea Comisiei(1), având în vedere avizul Parlamentului European(2), având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social(3), întrucât: (1) Statele membre şi-au stabilit obiectivul de a menţine şi dezvolta Uniunea ca spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie în care este asigurată libera circulaţie a persoanelor. Pentru a institui treptat un astfel de spaţiu, Comunitatea urmează să adopte, printre altele, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă necesare pentru o bună funcţionare a pieţei interne;

(2) Buna funcţionare a pieţei interne implică necesitatea de a îmbunătăţi şi simplifica libera

circulaţie a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă; (3) Această problemă intră acum în domeniul de aplicare a art. 65 din Tratat; (4) Anumite diferenţe între normele naţionale în materie de competenţă şi de recunoaştere

îngreunează libera circulaţie a persoanelor, precum şi buna funcţionare a pieţei interne. În consecinţă, se justifică adoptarea unor dispoziţii vizând unificarea normelor conflictuale în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale, astfel încât să se simplifice formalităţile pentru recunoaşterea rapidă şi automată şi executarea hotărârilor judecătoreşti;

(5) În conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii prevăzute în art. 5 din

Tratat, obiectivele prezentului regulament nu pot fi îndeplinite adecvat de către statele membre şi pot, prin urmare, să fie îndeplinite mai bine la nivel comunitar. Prezentul regulament nu se referă decât la ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor respective;

(1) JO C 247, 31.08.1999, p. 1. (2) Aviz prezentat la 17 noiembrie 1999 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial). (3) JO C 368, 20.12.1999, p. 23.

73

(6) Consiliul, printr-un act(4) din 28 mai 1998, a elaborat textul unei convenţii privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a recomandat statelor membre să îl adopte în conformitate cu normele lor constituţionale. Este oportun să se asigure continuitatea rezultatelor în cadrul negocierilor pentru încheierea convenţiei. Conţinutul prezentului regulament preia în mare măsură textul convenţiei, dar prezentul regulament conţine un număr de dispoziţii noi care nu există în convenţie, astfel încât să se asigure coerenţa cu anumite dispoziţii ale propunerii de regulament cu privire la competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială;

(7) Pentru realizarea obiectivului liberei circulaţii în cadrul Comunităţii a hotărârilor

judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale, este necesar şi oportun ca recunoaşterea transfrontalieră a competenţelor şi a hotărârilor judecătoreşti în materie de desfacere a căsătoriei şi de responsabilitate parentală faţă de copiii comuni să fie reglementată de un instrument juridic comunitar având un caracter obligatoriu şi aplicabilitate directă;

(8) Este necesar ca măsurile prevăzute în prezentul regulament să fie consecvente şi

uniforme, pentru a permite o circulaţie a persoanelor cât mai amplă. În acest scop, el trebuie să se aplice şi resortisanţilor unor state terţe care au legături suficient de strânse cu teritoriul unui stat membru, în conformitate cu criteriile de competenţă prevăzute în regulament;

(9) Este necesar ca domeniul de aplicare a prezentului regulament să includă procedurile

civile şi procedurile extrajudiciare în materie matrimonială din unele state şi să excludă procedurile de natură pur religioasă. În consecinţă, este necesar să se precizeze că termenul „instanţă” include toate autorităţile, judiciare sau de altă natură, competente în materie matrimonială;

(10) Prezentul regulament trebuie să se limiteze la procedurile privind divorţul, separarea de

drept sau anularea căsătoriei. Recunoaşterea hotărârilor de divorţ şi de anulare a căsătoriei nu se referă decât la desfacerea căsătoriei. Prezentul regulament nu are efect în chestiuni cum ar fi vina soţilor, efectele patrimoniale ale căsătoriei, obligaţiile de întreţinere sau orice alte măsuri auxiliare, chiar dacă acestea au legătură cu procedurile menţionate anterior;

(11) Prezentul regulament se referă la responsabilitatea parentală faţă de copiii comuni în

chestiuni care sunt strâns legate de procedura de divorţ, separarea de drept sau anularea căsătoriei;

(12) Criteriile de competenţă acceptate în prezentul regulament se bazează pe principiul

conform căruia trebuie să existe o legătură reală între persoana interesată şi statul membru care îşi exercită competenţa. Decizia de a include anumite criterii corespunde faptului că acestea există în diferite ordini de drept interne şi sunt acceptate de celelalte state membre;

(4) JO C 221, 16.07.1998, p. 1. În aceeaşi zi când a fost elaborată convenţia, Consiliul a luat notă de raportul explicativ referitor la convenţie, elaborat de prof. Alegría Borrás. Acest raport explicativ figurează la pagina 27 din Jurnalul Oficial menţionat anterior.

74

(13) Unul dintre riscurile de care trebuie să se ţină seama în legătură cu protecţia copiilor comuni în situaţii de criză conjugală se referă la faptul că unul dintre părinţi va duce copilul într-o altă ţară. Prin urmare, este necesar să fie apărate interesele fundamentale ale copiilor, mai ales în conformitate cu Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. Prin urmare, criteriul reşedinţei legale obişnuite se menţine drept criteriu de competenţă în cazurile în care, din cauza deplasării copilului sau a reţinerii acestuia fără un motiv legal, s-a produs o schimbare de facto a reşedinţei obişnuite;

(14) Prezentul regulament nu împiedică instanţele unui stat membru să ia măsuri provizorii

sau de conservare, în cazurile urgente, cu privire la persoane sau bunuri aflate în statul respectiv;

(15) Termenul „hotărâre” se referă numai la hotărârile care au ca efect divorţul, separarea de

drept sau anularea căsătoriei. Actele autentice primite şi executorii într-un stat membru sunt considerate echivalente unor astfel de „hotărâri”;

(16) Recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate într-un stat membru se bazează pe

principiul încrederii reciproce. Motivele de nerecunoaştere sunt reduse la minimul necesar. Este necesar ca o astfel de procedură să conţină dispoziţii menite să asigure respectarea ordinii publice a statului solicitat şi drepturile la apărare şi cele ale părţilor interesate, în special drepturile copiilor în cauză, astfel încât să se evite recunoaşterea hotărârilor ireconciliabile;

(17) Statul solicitat nu trebuie să controleze nici competenţa statului de origine, nici faptele

conform hotărârii; (18) Nici o procedură nu poate fi solicitată pentru actualizarea actelor de stare civilă într-un

stat membru pe baza unei hotărâri definitive pronunţată în alt stat membru; (19) Convenţia încheiată de statele nordice în 1931 trebuie să se poată aplica în limitele

stabilite de prezentul regulament; (20) Spania, Italia şi Portugalia au încheiat concordate înainte ca materiile reglementate de

prezentul regulament să fie incluse în domeniul de aplicare a Tratatului. Este necesar să se evite ca aceste state membre să-şi încalce angajamentele internaţionale faţă de Sfântul Scaun;

(21) Este necesar ca statele membre să-şi păstreze libertatea de a se pune de acord între ele cu

privire la modalităţile practice de aplicare a prezentului regulament atât timp cât nu se iau măsuri comunitare în acest sens;

(22) Anexele I-III cu privire la instanţe şi căile de atac trebuie să fie modificate de către

Comisie pe baza amendamentelor transmise de către statul membru vizat. Amendamentele la anexele IV şi V trebuie să fie adoptate în conformitate cu Decizia Consiliului 1999/468/CE din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităţilor de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei(5);

(5) JO L 184, 17.07.1999, p. 23.

75

(23) În cel mult cinci ani de la data intrării în vigoare a prezentului regulament, Comisia trebuie să examineze modul în care se aplică şi să propună modificările care se impun;

(24) Regatul Unit şi Irlanda, în conformitate cu art. 3 din Protocolul privind poziţia Regatului

Unit şi a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi-au făcut cunoscută dorinţa de lua parte la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament;

(25) Danemarca, în conformitate cu art. 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei

anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, nu participă la adoptarea prezentului regulament şi, în consecinţă, acesta nu i se aplică şi nu are nici o obligaţie în acest sens,


CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

1. Prezentul regulament se aplică: (a) procedurilor civile de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei; (b) procedurilor civile privind responsabilitatea parentală faţă de copiii comuni, care au loc în

contextul acţiunilor matrimoniale prevăzute la lit. (a). 2. Alte proceduri recunoscute oficial într-un stat membru sunt asimilate procedurilor judiciare. Termenul „instanţă” cuprinde toate autorităţile competente în statele membre în astfel de materii. 3. În prezentul regulament, termenul „stat membru” reprezintă toate statele membre cu excepţia Danemarcei.

CAPITOLUL II

COMPETENŢA

Secţiunea 1

Dispoziţii generale

Articolul 2

Divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei

1. În materie de divorţ, separare de drept sau anularea căsătoriei, competenţa aparţine instanţelor statului membru: (a) pe al cărui teritoriu se află:

76

— reşedinţa obişnuită a soţilor sau

— ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în măsura în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

— reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

— în cazul unei cereri comune, reşedinţa obişnuită a oricăruia dintre soţi sau

— reşedinţa obişnuită a reclamantului dacă el/ea a locuit acolo cel puţin un an imediat înainte de introducerea cererii sau

— reşedinţa obişnuită a reclamantului dacă el/ea a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înainte de introducerea cererii şi este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” acolo;

(b) a cărui cetăţenie o au ambii soţi sau, în cazul Regatului Unit şi Irlandei, unde ambii soţi îşi

au „domiciliul.” 2. În sensul prezentului regulament, „domiciliu” are acelaşi înţeles ca în sistemele juridice ale Regatului Unit şi Irlandei.

Articolul 3

Responsabilitatea parentală

1. Instanţele unui stat membru, în care competenţa se exercită în temeiul art. 2, pentru a se pronunţa asupra unei cereri de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei sunt competente într-o chestiune privind responsabilitatea parentală faţă de copilul comun al ambilor soţi atunci când copilul are reşedinţa obişnuită în statul membru respectiv. 2. În cazul în care copilul nu are reşedinţa obişnuită în statul membru prevăzut în alin. (1), instanţele statului respectiv au competenţă în materie dacă acel copil are reşedinţa obişnuită într-unul din statele membre şi: (a) cel puţin unul dintre soţi exercită responsabilitatea parentală faţă de copil

şi (b) competenţa instanţelor a fost acceptată de către soţi şi serveşte interesului superior al

copilului. 3. Competenţa conferită de alin. (1) şi (2) încetează imediat ce: (a) hotărârea judecătorească ce admite sau respinge cererea de divorţ, separare de drept sau

anulare a căsătoriei este învestită cu autoritate de lucru judecat sau

(b) în cazurile în care o procedură privind responsabilitatea parentală este încă pe rol la data prevăzută la lit. (a), o hotărâre privind responsabilitatea parentală este învestită cu autoritate de lucru judecat sau

(c) procedurile menţionate la lit. (a) şi (b) s-au încheiat din alte motive.

77

Articolul 4

Răpirea copiilor

Instanţele competente în sensul art. 3 trebuie să-şi exercite competenţa în conformitate cu Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, în special art. 3 şi art. 16 din aceasta.

Articolul 5

Cererea reconvenţională

Instanţa înaintea căreia procedura este în curs în temeiul art. 2-4 este deopotrivă competentă şi pentru a examina cererea reconvenţională, în măsura în care aceasta se înscrie în domeniul de aplicare a prezentului regulament.

Articolul 6

Transformarea separării de drept în divorţ

Fără a aduce atingere art. 2, instanţa unui stat membru care a pronunţat o hotărâre judecătorească cu privire la separarea de drept este, de asemenea, competentă să transforme hotărârea respectivă în hotărâre de divorţ, dacă legislaţia respectivului stat membru prevede acest lucru.

Articolul 7

Caracterul exclusiv al competenţelor definite în art. 2-6

Soţul/soţia care: (a) are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru

sau (b) este resortisant al unui stat membru sau, în cazul Regatului Unit şi Irlandei, are

„domiciliul” pe teritoriul unuia dintre aceste state membre poate fi acţionat(ă) în justiţie în alt stat membru numai în conformitate cu art. 2-6.

Articolul 8

Competenţa reziduală

1. Dacă nici o instanţă a unui stat membru nu este competentă în temeiul art. 2-6, competenţa este reglementată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului respectiv. 2. Orice resortisant al unui stat membru care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate, asemenea resortisanţilor acelui stat, să se prevaleze de normele de competenţă aplicabile în acel stat împotriva unui pârât care nu are reşedinţa obişnuită şi nu este resortisant al unui stat membru sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, nu are „domiciliul” pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

78

Secţiunea 2

Verificarea competenţei şi a admisibilităţii

Articolul 9

Verificarea competenţei

În cazul în care o instanţă a unui stat membru este sesizată cu o cauză în care, în temeiul prezentului regulament, nu este competentă şi în care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanţă din alt stat membru, prima instanţă se declară din oficiu necompetentă.

Articolul 10

Verificarea admisibilităţii

1. Dacă pârâtul care are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul membru în care a fost introdusă acţiunea nu se prezintă în faţa instanţei, instanţa competentă trebuie să suspende judecata atât timp cât nu se demonstrează că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a-şi putea pregăti apărarea, sau că s-au luat în acest scop toate măsurile necesare. 2. Art. 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare sau extrajudiciare în materie civilă sau comercială(6) se aplică în locul dispoziţiilor alin. (1) din prezentul articol dacă actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent trebuia să fie transmis dintr-un stat membru în altul în temeiul regulamentului menţionat. 3. Dacă dispoziţiile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1348/2000 nu sunt aplicabile, se aplică art. 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent trebuia să fie transmis în străinătate în temeiul convenţiei respective.

Secţiunea 3

Litispendenţa şi acţiunile dependente

Articolul 11

1. Dacă cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior trebuie să suspende din oficiu acţiunea până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. 2. Dacă cererile de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu au acelaşi obiect şi nici aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu acţiunea până când este stabilită competenţa primei instanţe sesizate.

(6) Vezi p. 37 din prezentul Jurnal Oficial.

79

3. Dacă se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea primei instanţe sesizate. În acest caz, partea care a introdus cererea respectivă la instanţa sesizată ulterior poate intenta acea acţiune la prima instanţă sesizată. 4. În sensul prezentului articol, se consideră că o instanţă este sesizată: (a) la data când actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent este depus la instanţă, cu

condiţia ca ulterior reclamantul să ia măsurile ce se impun a fi luate pentru notificarea sau comunicarea actului pârâtului sau

(b) dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanţă, la data când este primit de către autoritatea însărcinată cu notificarea sau de comunicarea, cu condiţia ca ulterior reclamantul să ia măsurile ce se impun a fi luate pentru ca actul să fie depus la instanţă.

Secţiunea 4

Măsuri provizorii şi de conservare

Articolul 12

În cazurile urgente, dispoziţiile prezentului regulament nu împiedică instanţele dintr-un stat membru să ia măsuri provizorii sau de conservare cu privire la persoane sau bunuri din statul respectiv, prevăzute de legislaţia statului respectiv, chiar atunci când, conform prezentului regulament, o instanţă din alt stat membru este competentă pe fond.

CAPITOLUL III

RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE

Articolul 13

Noţiunea de „hotărâre judecătorească”

1. În sensul prezentului regulament, „hotărâre judecătorească” reprezintă hotărârea de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei pronunţată de o instanţă a unui stat membru, precum şi orice hotărâre judecătorească cu privire la responsabilitatea parentală a soţilor adoptată cu ocazia unor astfel de acţiuni matrimoniale, indiferent de denumirea hotărârii respective, inclusiv decizie, sentinţă sau ordonanţă. 2. Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată conform prezentului regulament şi executarea oricărei hotărâri privind aceste cheltuieli. 3. În scopul aplicării prezentului regulament, actele autentice primite şi executorii într-un stat membru, precum şi tranzacţiile încheiate înaintea unei instanţe în cursul acţiunii şi executorii în statul membru de origine sunt recunoscute şi declarate executorii în aceleaşi condiţii ca hotărârile judecătoreşti menţionate în alin. (1).

80

Secţiunea 1

Recunoaşterea

Articolul 14

Recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti

1. O hotărâre pronunţată într-un stat membru trebuie să fie recunoscută în celelalte state membre fără să fie nevoie de vreo procedură specială. 2. În special şi fără a aduce atingere alin. (3), nu trebuie să fie solicitată nici o procedură specială pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri judecătoreşti de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei pronunţată în alt stat membru şi împotriva căreia nu mai poate fi exercitată nici o cale de atac conform legislaţiei statului membru respectiv. 3. Orice parte interesată poate, conform procedurilor prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, să solicite pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de nerecunoaştere a hotărârii judecătoreşti. 4. Atunci când recunoaşterea unei hotărâri este invocată incidental în faţa instanţei unui stat membru, acea instanţă se poate pronunţa în materia respectivă.

Articolul 15

Motive de nerecunoaştere

1. O hotărâre de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei nu este recunoscută: (a) dacă recunoaşterea contravine evident ordinii publice din statul membru solicitat; (b) dacă actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost comunicat sau notificat în

timp util pârâtului care nu s-a prezentat, astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, în afara cazului în care se stabileşte că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod lipsit de echivoc;

(c) dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-o cauză opunând aceleaşi părţi în

statul membru solicitat

sau (d) dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară pronunţată în alt stat membru sau într-un

stat terţ într-o cauză opunând aceleaşi părţi, cu condiţia ca hotărârea anterioară să îndeplinească condiţiile necesare pentru recunoaşterea sa în statul membru solicitat.

2. O hotărâre cu privire la responsabilitatea parentală a soţilor pronunţată cu ocazia acţiunilor matrimoniale aşa cum se prevede în art. 13 nu este recunoscută: (a) dacă recunoaşterea contravine evident ordinii publice din statul membru solicitat, ţinându-

se seama de interesele superioare ale copilului;

81

(b) dacă a fost pronunţată, cu excepţia cazurilor urgente, cu încălcarea regulilor fundamentale

de procedură ale statului solicitat, fără să existe posibilitatea de a asculta copilul; (c) dacă actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost comunicat sau notificat în

timp util pârâtului care nu s-a prezentat, astfel încât acesta să-şi poată pregăti apărarea, în afara cazului în care se stabileşte că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod lipsit de echivoc;

(d) la cererea oricărei persoane care susţine că hotărârea aduce atingere responsabilităţii sale

parentale, dacă a fost pronunţată fără ca persoanei respective să i se dea ocazia de fi ascultată;

(e) dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre ulterioară cu privire la responsabilitatea parentală

pronunţată în statul membru solicitat sau

(f) dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre ulterioară în materia responsabilităţii parentale pronunţată în alt stat membru sau într-un stat terţ unde copilul are reşedinţa obişnuită cu condiţia ca hotărârea ulterioară respectivă să îndeplinească condiţiile necesare recunoaşterii în statul membru solicitat.

Articolul 16

Acordul cu state terţe

O instanţă a unui stat membru poate, în temeiul unui acord cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, să nu recunoască o hotărâre pronunţată în alt stat membru atunci când, în cazurile prevăzute în art. 8, hotărârea nu a putut fi întemeiată decât pe alte criterii de competenţă decât acelea specificate în art. 2-7.

Articolul 17

Interdicţia controlului competenţei instanţei de origine

Competenţa instanţei din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menţionat în art. 15 alin. (1) lit. (a) şi alin. (2) lit. (a) nu poate fi aplicat normelor de competenţă prevăzute în art. 2-8.

Articolul 18

Discrepanţe în legislaţia aplicabilă

Recunoaşterea unei hotărâri de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei nu poate fi refuzată pe motiv că legislaţia statului membru solicitat nu permite divorţul, separarea de drept sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice.

82

Articolul 19

Interdicţia revizuirii pe fond

O hotărâre nu poate fi în nici o situaţie revizuită pe fond.

Articolul 20

Suspendarea acţiunii

1. O instanţă a unui stat membru sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate în alt stat membru poate suspenda acţiunea dacă hotărârea respectivă face obiectul unei căi de atac ordinare. 2. O instanţă a unui stat membru sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau Regatul Unit poate suspenda acţiunea dacă executarea este suspendată în statul membru de origine datorită exercitării unei căi de atac.

Secţiunea 2

Executarea

Articolul 21

Hotărâri executorii

1. Hotărârile pronunţate într-un stat membru cu privire la exercitarea responsabilităţii parentale faţă de un copil comun al părţilor, care sunt executorii în statul membru respectiv şi au fost notificate sau comunicate, sunt puse în executare în alt stat membru după ce, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, au fost declarate executorii în statul respectiv. 2. Cu toate acestea, în Regatul Unit, aceste hotărâri sunt puse în executare în Anglia şi Ţara Galilor, în Scoţia sau în Irlanda de Nord atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, au fost înregistrate în vederea executării în acea parte a Regatului Unit, după caz.

Articolul 22

Competenţa teritorială a instanţelor

1. Cererea pentru constatarea caracterului executoriu trebuie să fie înaintată instanţei care figurează în anexa I. 2. Competenţa teritorială este determinată de locul unde îşi are reşedinţa obişnuită persoana împotriva căreia se cere executarea sau de locul unde îşi are reşedinţa obişnuită orice copil la care se referă cererea. Atunci când nici una dintre reşedinţele prevăzute în primul paragraf nu se găseşte în statul membru solicitat, competenţa teritorială este determinată de locul executării.

83

3. În cazul procedurilor menţionate în art. 14 alin. (3), competenţa teritorială este determinată de legislaţia statului membru în care sunt înaintate cererile de recunoaştere sau nerecunoaştere.

Articolul 23

Procedura de executare

1. Procedura de depunere a cererii este reglementată de legislaţia statului membru solicitat. 2. Reclamantul trebuie să îşi aleagă domiciliul în raza teritorială a instanţei solicitate. Cu toate acestea, dacă legislaţia statului membru solicitat nu cunoaşte alegerea de domiciliu, reclamantul trebuie să desemneze un reprezentant ad litem. 3. Cererea este însoţită de documentele menţionate în art. 32 şi 33.

Articolul 24

Hotărârea instanţei

1. Instanţa sesizată cu cererea se pronunţă în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia este solicitată executarea să poată, în această fază a procedurii, să facă vreo observaţie. 2. Cererea poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute în art. 15, 16 şi 17. 3. O hotărâre nu poate fi în nici o situaţie revizuită pe fond.

Articolul 25

Notificarea hotărârii

Hotărârea pronunţată în legătură cu cererea este adusă neîntârziat la cunoştinţa reclamantului, prin grija grefierului, în conformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului membru solicitat.

Articolul 26

Acţiunea împotriva hotărârii de executare

1. Oricare dintre părţi poate introduce o acţiune împotriva hotărârii cu privire la cererea de constatare a caracterului executoriu. 2. Acţiunea se înaintează la instanţa care figurează pe lista din anexa II. 3. Acţiunea se examinează în conformitate cu regulile procedurii contradictorii. 4. Dacă acţiunea este introdusă de persoana care a solicitat constatarea caracterului executoriu, partea împotriva căreia se solicită executarea trebuie să fie chemată să se prezinte în faţa instanţei înaintea căreia s-a introdus acţiunea. Dacă persoana respectivă nu se prezintă, se aplică dispoziţiile art. 10.

84

5. Acţiunea împotriva hotărârii de constatare a caracterului executoriu trebuie să fie formulată în termen de o lună de la notificarea hotărârii. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât cel în care a fost pronunţată hotărârea de constatare a caracterului executoriu, termenul de acţiune este de două luni de la data notificării personal sau la reşedinţa sa. Nici o prorogare a termenului nu poate fi acordată pe motiv de distanţă.

Articolul 27

Instanţele înaintea cărora se introduce acţiunea şi căile de atac

Hotărârea pronunţată cu privire la acţiune poate fi atacată numai prin una din căile menţionate în anexa III.

Articolul 28

Suspendarea acţiunii

1. Instanţa sesizată cu acţiunea înaintată în temeiul art. 26 şi 27 poate, la cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acţiunea dacă hotărârea face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea acesteia nu a expirat. În ultimul caz, instanţa poate specifica termenul în care trebuie înaintată acţiunea. 2. În cazul în care hotărârea a fost pronunţată în Irlanda sau Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru de origine se consideră cale de atac ordinară în sensul aplicării alin. (1).

Articolul 29

Executarea parţială

1. În cazul în care o hotărâre a fost pronunţată pentru mai multe capete de cerere şi executarea nu poate fi autorizată pentru toate, instanţa încuviinţează executarea pentru una sau mai multe dintre acestea. 2. Reclamantul poate solicita executarea parţială a unei hotărâri.

Articolul 30

Asistenţa judiciară

Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în tot sau în parte de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe şi cheltuieli are dreptul, cu privire la procedura prevăzută în art. 22-25, să beneficieze de cea mai favorabilă asistenţă judiciară sau cea mai largă scutire de taxe şi cheltuieli prevăzută de legislaţia statului membru solicitat.

85

Articolul 31

Cauţiune sau depozit

Nici o cauţiune sau depozit, indiferent de denumirea acestora, nu poate fi impusă părţii care solicită executarea într-un stat membru a unei hotărâri pronunţate în alt stat membru, pentru următoarele motive: (a) nu are reşedinţa obişnuită în statul membru solicitat

sau (b) partea respectivă este cetăţean străin sau, în cazul în care executarea este solicitată în

Regatul Unit sau Irlanda, nu are „domiciliul” în unul dintre aceste două state membre.

Secţiunea 3

Dispoziţii comune

Articolul 32

Documente

1. Partea care invocă sau contestă recunoaşterea unei hotărâri sau care solicită eliberarea unei declaraţii de constatare a caracterului executoriu trebuie să prezinte: (a) o copie a hotărârii care întruneşte condiţiile necesare pentru dovedirea autenticităţii

şi (b) un certificat menţionat în art. 33. 2. În plus, în cazul unei hotărâri pronunţate în lipsă, partea care solicită recunoaşterea sau eliberarea unei declaraţii de constatare a caracterului executoriu trebuie să prezinte: (a) originalul sau o copie certificată conformă cu originalul a documentului care dovedeşte că

actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent acestuia a fost notificat sau comunicat părţii absente sau

(b) orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod lipsit de echivoc.

Articolul 33

Alte documente

Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat membru unde a fost pronunţată o hotărâre eliberează, la cererea oricărei părţi interesate, un certificat pe baza formularului standard din anexa IV (hotărâri în materie matrimonială) sau anexa V (hotărâri în materia responsabilităţii parentale).

Articolul 34

Lipsa documentelor

1. Dacă documentele prevăzute în art. 32 alin. (1) lit. (b) sau alin. (2) nu sunt prezentate, instanţa poate stabili un termen pentru prezentarea lor sau poate accepta documente

86

echivalente ori, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, poate să renunţe la prezentarea lor. 2. La cererea instanţei, trebuie să fie prezentată o traducere a documentelor respective. Traducerea trebuie să fie legalizată de către o persoană autorizată într-unul dintre statele membre.

Articolul 35

Legalizarea sau alte formalităţi similare

Nu se solicită legalizarea sau altă formalitate similară în cazul documentelor menţionate în art. 32, 33 şi 34 alin. (2) sau în cazul procurii ad litem.

CAPITIOLUL IV

DISPOZITII GENERALE

Articolul 36

Relaţia cu celelalte instrumente

1. Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 38, 42 şi alin. (2) din prezentul articol, prezentul regulament înlocuieşte, pentru statele membre, convenţiile existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament şi care au fost încheiate între două sau mai multe state membre şi se referă la materiile reglementate de prezentul regulament. 2. (a) Finlanda şi Suedia pot opta pentru a declara Convenţia din 6 februarie 1931 dintre

Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, care conţine dispoziţii de drept internaţional privat cu privire la căsătorie, adopţie şi tutelă, precum şi protocolul final al acesteia aplicabile parţial sau în întregime, în relaţiile lor reciproce, în locul reglementărilor prezentului regulament. Astfel de declaraţii trebuie să fie anexate prezentului regulament şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Ele pot fi retrase, parţial sau total, de către statele membre respective(7), în orice moment.

(b) Se respectă principiul nediscriminării pe motiv de naţionalitate între cetăţenii Uniunii

Europene. (c) În orice acord viitor ce va fi încheiat între statele membre menţionate la lit. (a) cu

privire la materiile reglementate de prezentul regulament, normele de competenţă se aliniază celor prevăzute în prezentul regulament.

(d) Hotărârile pronunţate în oricare din statele nordice care au făcut declaraţia prevăzută la lit. (a) la o instanţă competentă corespunzătoare uneia din cele prevăzute în capitolul II sunt recunoscute şi executate în celelalte state membre potrivit regulilor prevăzute în capitolul III.

3. Statele membre trimit Comisiei:

(7) Nici unul dintre aceste state membre nu a făcut această declaraţie în momentul adoptării regulamentului.

87

(a) o copie a acordurilor prevăzute în alin. 2 lit. (a) şi (c), precum şi a legilor unitare de aplicare a acestor acorduri;

(b) orice denunţare sau modificare a acestor acorduri sau legi unitare.

Articolul 37

Relaţii cu unele convenţii multilaterale

În relaţiile dintre statele membre, prezentul regulament are întâietate asupra următoarelor convenţii în măsura în care acestea privesc materii reglementate de prezentul regulament: — Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la competenţa autorităţilor şi

legislaţia aplicabilă cu privire la protecţia minorilor, — Convenţia de la Luxemburg din 8 septembrie 1967 privind recunoaşterea hotărârilor

legate de valabilitatea căsătoriilor, — Convenţia de la Haga din 1 iunie 1970 privind recunoaşterea divorţurilor şi separărilor de

drept, — Convenţia Europeană din 20 mai 1980 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor

privind încredinţarea copiilor şi restabilirea încredinţării copiilor, — Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 cu privire la competenţă, legislaţia

aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea în domeniul responsabilităţii parentale şi a măsurilor pentru protecţia copilului, cu condiţia ca respectivul copil să aibă reşedinţa obişnuită într-un stat membru.

Articolul 38

Întinderea efectelor

1. Acordurile şi convenţiile menţionate în art. 36 alin. (1) şi 37 continuă să producă efecte cu privire la materiile cărora nu li se aplică prezentul regulament. 2. Ele continuă să producă efecte cu privire la hotărârile pronunţate şi actele autentice primite înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 39

Acorduri între statele membre

1. Două sau mai multe state membre pot încheia acorduri sau înţelegeri pentru a extinde prezentul regulament sau a facilita aplicarea lui. Statele membre trimit Comisiei: (a) o copie a proiectelor acordurilor şi (b) orice denunţare sau modificare a acestor acorduri.

88

2. În nici un caz, aceste acorduri sau înţelegeri nu pot deroga de la capitolele II şi III.

Articolul 40

Tratatele cu Sfântul Scaun

1. Prezentul regulament se aplică fără a aduce atingere Tratatului internaţional (concordat) dintre Sfântul Scaun şi Portugalia, semnat la Vatican la 7 mai 1940. 2. Orice hotărâre cu privire la nevalabilitatea unei căsătorii luată în temeiul Tratatului prevăzut în alin. (1) se recunoaşte în statele membre în condiţiile prevăzute în capitolul III. 3. Dispoziţiile stabilite în alin. (1) şi (2) se aplică şi următoarelor tratate internaţionale (concordate) cu Sfântul Scaun: (a) „Concordato lateranense” din 11 februarie 1929 între Italia şi Sfântul Scaun, modificat

prin acordul, şi protocolul adiţional, semnat la Roma la 18 februarie 1984; (b) Acordul dintre Sfântul Scaun şi Spania pe probleme juridice din 3 ianuarie 1979. 4. În Italia şi Spania, recunoaşterea hotărârilor prevăzute în alin. (2) poate fi supusă aceloraşi proceduri şi aceloraşi verificări ca acelea aplicabile hotărârilor tribunalelor ecleziastice, pronunţate în conformitate cu tratatele internaţionale încheiate cu Sfântul Scaun şi menţionate în alin. (3). 5. Statele membre trimit Comisiei: (a) o copie a tratatelor prevăzute în alin. (1) şi (3); (b) orice denunţare sau modificare a acestor tratate.

Articolul 41

Statele membre cu două sau mai multe sisteme juridice

În ceea ce priveşte un stat membru în care în unităţi teritoriale diferite se aplică două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de norme privind materiile aflate sub incidenţa prezentului regulament: (a) orice trimitere la reşedinţa obişnuită în statul membru respectiv se referă la reşedinţa

obişnuită într-o unitate teritorială; (b) orice trimitere la cetăţenie sau, în cazul Regatului Unit, la „domiciliu” se referă la unitatea

teritorială desemnată de legislaţia statului respectiv; (c) orice trimitere la autoritatea unui stat membru sesizată cu o cerere de divorţ sau separare

de drept sau pentru anularea căsătoriei se referă la autoritatea din unitatea teritorială sesizată prin cererea respectivă;

89

(d) orice trimitere la reglementările statului membru solicitat se referă la reglementările unităţii teritoriale în care este invocată competenţa, recunoaşterea sau executarea.

CAPITOLUL V

DISPOZIŢII TRANZITORII

Articolul 42

1. Dispoziţiile prezentului regulament se aplică numai acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice şi tranzacţiilor încheiate înaintea instanţei în cursul procesului, după intrarea sa în vigoare. 2. Cu toate acestea, hotărârile pronunţate după data intrării în vigoare a prezentului regulament în cadrul unor acţiuni intentate înainte de acea dată sunt recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile capitolului III dacă normele de competenţă aplicate sunt în conformitate cu cele prevăzute fie în capitolul II din prezentul regulament, fie într-o convenţie încheiată între statul membru de origine şi statul membru solicitat şi care era în vigoare atunci când au fost intentată acţiunea.

CAPITOLUL VI

DISPOZITII FINALE

Articolul 43

Reexaminare

Nu mai târziu de 1 martie 2006, şi ulterior la fiecare cinci ani, Comisia va prezenta Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un raport asupra aplicării prezentului regulament şi în special a art. 36, 39 şi 40 alin. (2). Raportul va fi însoţit, dacă este cazul, de propuneri vizând adaptarea prezentului regulament.

Articolul 44

Modificări pe lista instanţelor şi a căilor de atac

1. Statele membre înştiinţează Comisia despre textele care modifică listele instanţelor şi căilor de atac prezentate în anexele I-III. Comisia modifică anexele respective în consecinţă. 2. Actualizarea sau adaptarea tehnică a formularelor standard prezentate în anexele IV şi V se adoptă în conformitate cu procedura consultativă prevăzută în art. 45 alin. (2).

Articolul 45

1. Comisia este asistată de un comitet. 2. Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică art. 3 şi 7 din Decizia 1999/468 CE. 3. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

90

Articolul 46


Prezentul regulament intră în vigoare la 1 martie 2001. Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Adoptat la Bruxelles, la 29 mai 2000.

Pentru Consiliu

Preşedintele

A. COSTA

____

91

ANEXA I

Cererea prevăzută în art. 22 se înaintează următoarelor instanţe: — în Belgia, la „Tribunal de première instance”/„Rechtbank van eerste

aanleg”/„Erstinstanzliches Gericht,” — în Germania:

— în districtul „Kammergericht” (Berlin), la „Familiengericht Pankow/Weissensee”,

— în districtele celorlalte „Oberlandesgerichte”, la „Familiengericht” care se află la sediul respectivului „Oberlandesgericht”

— în Grecia, la „Μоνοµελές Πρωτοδικείο”, — în Spania, la „Juzgado de Primera Instancia”, — în Franţa, preşedintelui „Tribunal de grande instance”, — în Irlanda, la „High Court”, — în Italia, la „Corte d’apello”, — în Luxemburg, preşedintelui „Tribunal d’arrondissement”, — în Ţările de Jos, preşedintelui „Arrondissementsrechtbank”, — în Austria, la „Bezirksgericht”, — în Portugalia, la „Tribunal de Comarca” sau „Tribunal de Familia”, — în Finlanda, la „Käräjäoikeus”/„Tingsrätt”, — în Suedia, la „Svea hovrätt”, — în Regatul Unit:

(a) în Anglia şi Ţara Galilor, la „High Court of Justice”;

(b) în Scoţia, la „Court of Session”;

(c) în Irlanda de Nord, la „High Court of Justice”;

(d) în Gibraltar, la „Supreme Court”.

____

92

ANEXA II

Acţiunea prevăzută în art. 26 se înaintează la instanţele din lista de mai jos: — în Belgia:

(a) o persoană care solicită o declaraţie de constatare a caracterului executoriu poate introduce o acţiune la „Cour d’appel” sau la „Hof van beroep”;

(b) persoana împotriva căreia se cere executarea poate introduce o acţiune la „Tribunal de

première instance”/„Rechtbank van eerste aanleg”/„Erstinstanzliches Gericht”, — în Germania, la „Oberlandesgericht”, — în Grecia, la „Εφετείο”, — în Spania, la „Audiencia Provincial”, — în Franţa la „Cour d’appel”, — în Irlanda, la „High Court”, — în Italia, la „Corte d’appello”, — în Luxemburg, la „Cour d’appel”, — în Ţările de Jos:

(a) dacă acţiunea a fost introdusă de persoana care a solicitat constatarea caracterului executoriu sau de către pârâtul care s-a prezentat: la „Gerechtshof”;

(b) dacă acţiunea este introdusă de pârâtul care nu s-a prezentat: la

„Arrondissementsrechtbank”, — în Austria, la „Bezirksgericht”, — în Portugalia, la „Tribunal de Relação”, — în Finlanda, „Hovioikeus” / „Hovrätt”, — în Suedia, la „Svea hovrätt”, — în Regatul Unit:

(a) în Anglia şi Ţara Galilor, la „High Court of Justice”; (b) în Scoţia, la „Court of Session”; (c) în Irlanda de nord, la „High Court of Justice”; (d) în Gibraltar, la „Court of Appeal”.

93

ANEXA III

Hotărârile pronunţate cu privire la acţiune, prevăzute în art. 27, pot face doar obiectul: — în Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, unui recurs în anulare, — în Germania, unui „Rechtsbeschwerde”, — în Irlanda, unei acţiuni pe motive de drept la Curtea Supremă, — în Austria, unui „Revisionsrekurs”, — în Portugalia, unui „recurso restrito à matéria de direito”, — în Finlanda, unei acţiuni la „Korkein oikeus” / „Högsta domstolen”, — în Suedia, unei acţiuni la „Högsta domstolen”, — în Regatul Unit, unei singure acţiuni pe motive de drept.

____

94

ANEXA IV

Certificatul menţionat în art. 33 cu privire la hotărârile judecătoreşti în materie matrimonială 1. Ţara de origine ____________________________________________________________ 2. Instanţa sau autoritatea care eliberează certificatul 2.1. Denumirea__________________________________________________________ 2.2. Adresa_____________________________________________________________ 2.3. Tel./fax/e-mail_______________________________________________________ 3.Căsătoria 3.1. Soţia 3.1.1.Numele şi prenumele________________________________________________ 3.1.2. Ţara şi locul naşterii________________________________________________ 3.1.3. Data naşterii______________________________________________________ 3.2. Soţul 3.2.1. Numele şi prenumele _______________________________________________ 3.2.2. Ţara şi locul naşterii________________________________________________ 3.2.3. Data naşterii______________________________________________________ 3.3. Ţara, locul (dacă există informaţia) şi data căsătoriei 3.3.1. Ţara căsătoriei_____________________________________________________ 3.3.2. Locul căsătoriei (dacă există informaţia)________________________________ 3.3.3. Data căsătoriei____________________________________________________ 4. Instanţa care a pronunţat hotărârea 4.1. Denumirea instanţei__________________________________________________ 4.2. Locul instanţei______________________________________________________ 5. Hotărârea 5.1. Data______________________________________________________________ 5.2. Numărul de referinţă_________________________________________________

95

5.3. Tipul hotărârii 5.3.1 Divorţ 5.3.2. Anularea căsătoriei 5.3.3. Separare de drept 5.4. A fost hotărârea pronunţată în absenţă? 5.4.1. Nu 5.4.2. Da(1) 6. Numele părţilor cărora li s-a acordat asistenţă judiciară_________________________ ______________________________________________________________________

7. Conform legislaţiei statului membru de origine, se poate înainta o acţiune împotriva hotărârii?

7.1. Nu 7.2. Da

8. Data de la care îşi produce efectele în statul membru în care a fost pronunţată hotărârea__________________________________________________________________ 8.1.Divorţ_________________________________________________________________ 8.2. Separare de drept________________________________________________________

Întocmit la____________, data______________ Semnătura şi/sau ştampila

_______

(1) Trebuie anexate documentele prevăzute în art. 32 alin (2).

96

ANEXA V

Certificatul prevăzut în art. 33 cu privire la hotărârile judecătoreşti privind răspunderea parentală 1. Ţara de origine_____________________________________________________________ 2. Instanţa sau autoritatea care eliberează certificatul 2.1. Denumirea__________________________________________________________ 2.2. Adresa_____________________________________________________________ 2.3. Tel./fax/e-mail_______________________________________________________ 3. Părinţii 3.1. Mama 3.1.2. Numele şi prenumele_______________________________________________ 3.1.3. Data şi locul naşterii________________________________________________ 3.2. Tatăl 3.2.1. Numele şi prenumele_______________________________________________ 3.2.2. Data şi locul naşterii________________________________________________ 4. Instanţa care a pronunţat hotărârea 4.1. Denumirea instanţei___________________________________________________ 4.2. Locul instanţei_______________________________________________________ 5. Hotărârea 5.1. Data_______________________________________________________________ 5.2. Numărul de referinţă__________________________________________________ 5.3. A fost hotărârea pronunţată în absenţă? 5.3.1. Nu 5.3.2. Da(1) (1) Trebuie anexate documentele prevăzute în art. 32 alin. (2).

97

6. Copiii la care se referă hotărârea(2) 6.1. Numele, prenumele şi data naşterii_______________________________________ 6.2. Numele, prenumele şi data naşterii_______________________________________ 6.3. Numele, prenumele şi data naşterii_______________________________________ 6.4 Numele, prenumele şi data naşterii________________________________________ 7. Numele părţilor cărora li s-a acordat asistenţă judiciară_____________________________ 8. Atestarea caracterului executoriu şi a notificării 8.1. Este hotărârea executorie conform legislaţiei statului membru de origine? 8.1.1. Da 8.1.2. Nu 8.2. A fost hotărârea notificată părţii împotriva căreia se solicită executarea? 8.2.1. Da 8.2.1.1. Numele complet al părţii_____________________________________________ 8.2.1.2. Data notificării_____________________________________________________ 8.2.2. Nu Întocmit la___________, data______________ Semnătura şi/sau ştampila

__________

(2) Dacă se referă la mai mult de patru copii, se foloseşte un al doilea formular.

98

Nr. Celex: 32002R1185

REGULAMENTUL COMISIEI (CE) nr. 1185/2002

din 1 iulie 2002

de modificare a listei instanţelor competente din anexa I la Regulamentul Consiliului

(CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii

parentale faţă de copiii comuni

COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, având în vedere Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni(7), în special art. 44, întrucât: (1) O cerere pentru constatarea caracterului executoriu al unei hotărâri privind exercitarea

responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni trebuie înaintată instanţelor enumerate în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1347/2000.

(2) Art. 44 din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 prevede că statele membre trebuie să

notifice Comisiei textele de modificare a listei instanţelor din anexa I. (3) Ţările de Jos au notificat Comisiei o modificare a listei instanţelor din anexa I. Prin

urmare, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 trebuie modificat în consecinţă, ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1 A unsprezecea liniuţă din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 se înlocuieşte cu următorul text: „─ în Ţările de Jos, la «voorzieningenrechter van de rechtbank».”

Articolul 2 Prezentul regulament intră în vigoare în a şaptea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

(7) JO L 160, 30.06.2000, p. 19.

99

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Adoptat la Bruxelles, 1 iulie 2002.

Pentru Comisie

António VITORINO

Membru al Comisie

100

Nr. Celex: 32000R1348

REGULAMENTUL CONSILIULUI CE nr. 1348/2000

din 29 mai 2000

privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare

în materie civilă şi comercială

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (c) şi art. 67 alin. (1), având în vedere propunerea Comisiei (1), având în vedere avizul Parlamentului European (2), având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social (3), întrucât: (1) Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea sa ca spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie, în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spaţiu, Comunitatea trebuie să adopte, între altele, măsuri referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă în vederea unei bune funcţionări a pieţei interne.

(2) Buna funcţionare a pieţei interne impune necesitatea ameliorării şi accelerării

transmiterii actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, în scopul notificării sau comunicării între statele membre.

(3) Acest subiect intră în prezent în domeniul de aplicare a art. 65 din Tratat. (4) În conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii enunţate în art. 5 din

Tratat, obiectivele prezentului regulament nu pot fi suficient realizate de către statele membre, ele putând fi, în consecinţă, mai bine realizate la nivel comunitar. Prezentul regulament nu depăşeşte limitele a ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(5) Consiliul, printr-un act din 26 mai 1997(4), a redactat textul unei convenţii privind

notificarea sau comunicarea în statele membre ale Uniunii Europene a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială şi a recomandat adoptarea acesteia de către statele membre în conformitate cu normelor constituţionale ale acestora. Această

(1) JO C 247 E, 31.08.1999, p. 11. (2) Avizul din 17 noiembrie 1999 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial). (3) JO C 368, 20.12.1999, p. 47. (4) JO C 261, 27.08.1997, p. 1. În aceeaşi zi în care a fost redactată convenţia, Consiliul a luat act de nota explicativă privind convenţia, care apare la pagina 26 a Jurnalului Oficial citat anterior.

101

convenţie nu a intrat în vigoare. Este necesară asigurarea continuităţii rezultatelor obţinute în cadrul negocierilor pentru încheierea convenţiei. Cea mai mare parte a conţinutului prezentului regulament este preluată, în mod substanţial, din convenţie.

(6) Eficacitatea şi celeritatea acţiunilor judiciare în materie civilă presupun ca transmiterea

actelor judiciare şi extrajudiciare să se efectueze în mod direct şi prin mijloace rapide între autorităţile locale desemnate de statele membre. Cu toate acestea, statele membre îşi pot arăta intenţia de a desemna doar o singură autoritate de origine sau de destinaţie sau o autoritate care să îndeplinească ambele funcţii de-a lungul unei perioade de cinci ani. Acest mandat poate fi totuşi reînnoit din cinci în cinci ani.

(7) Celeritatea transmiterii justifică utilizarea tuturor mijloacelor ce se impun, cu respectarea

anumitor condiţii privind lizibilitatea şi fidelitatea actului primit. Securitatea transmiterii impune ca actul ce urmează a fi transmis să fie însoţit de un formular ce se completează în limba locului unde se face notificarea sau comunicarea sau într-o altă limbă acceptată de către statul membru în cauză.

(8) Pentru a asigura eficacitatea prezentului regulament, posibilitatea de a refuza notificarea

sau comunicarea actelor se limitează la situaţii excepţionale. (9) Celeritatea transmiterii justifică notificarea sau comunicarea actelor în termen de câteva

zile de la primirea actului. În cazul în care notificarea sau comunicarea nu s-a făcut totuşi în termen de o lună, autoritatea de destinaţie trebuie să informeze autoritatea de origine. Expirarea acestui termen nu implică returnarea cererii către autoritatea de origine, în cazul în care reiese în mod clar că notificarea sau comunicarea se poate face într-un interval de timp rezonabil.

(10) În vederea protejării intereselor destinatarului, este necesar ca notificarea sau

comunicarea să se facă în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale locului unde aceasta va fi efectuată sau într-o altă limbă din statul membru de origine pe care destinatarul să o înţeleagă.

(11) Date fiind diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte normele de

procedură, data luată efectiv în considerare în scopul notificării sau comunicării variază de la un stat membru la altul. În aceste condiţii şi ţinând seama de dificultăţile care pot să survină, este necesar ca prezentul regulament să prevadă un sistem prin care legislaţia din statul membru de destinaţie să fie cea care stabileşte data notificării sau comunicării. Totuşi, atunci când documentele în cauză trebuie să fie notificate sau comunicate într-un termen determinat în cadrul unei proceduri ce urmează a fi introdusă sau aflată în curs în statul membru de origine, data care se ia în considerare în ceea ce-l priveşte pe solicitant se stabileşte în conformitate cu legislaţia din statul membru de origine. Un stat membru poate totuşi să beneficieze de o derogare de la dispoziţiile menţionate anterior pentru o perioadă tranzitorie de cinci ani, din motive întemeiate. Astfel de derogări pot fi reînnoite de un stat membru la un interval de cinci ani din considerente legate de sistemul său juridic.

(12) Prezentul regulament are întâietate asupra dispoziţiilor incluse în acordurile sau

înţelegerile bilaterale sau multilaterale cu acelaşi domeniu de aplicare, încheiate între statele membre, în special Protocolul anexat la Convenţia de la Bruxelles din

102

27 septembrie 1968 (1) şi Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965, în raporturile dintre statele membre care sunt părţi la aceste instrumente. Prezentul regulament nu împiedică statele membre să menţină sau să încheie acorduri sau convenţii vizând accelerarea sau simplificarea transmiterii actelor, cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu prezentul regulament.

(13) Informaţiile transmise în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament ar trebui să

beneficieze de un regim de protecţie corespunzător. Această chestiune cade sub incidenţa domeniului de aplicare a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 95/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (2), precum şi al Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 97/66/CE din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor (3).

(14) Măsurile necesare pentru aplicarea prezentului regulament sunt adoptate în conformitate

cu Decizia Consiliului 1999/468/CE din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităţilor de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei(4).

(15) Aceste măsuri includ, de asemenea, redactarea şi actualizarea unui manual, cu ajutorul

unor mijloace moderne adecvate. (16) La cel mult trei ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament, Comisia trebuie să

examineze modul în care acesta a fost aplicat şi să propună, dacă este cazul, modificări. (17) Regatul Unit şi Irlanda, în conformitate cu art. 3 din Protocolul privind poziţia Regatului

Unit şi a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi-au făcut cunoscută intenţia de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament.


anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, nu participă la adoptarea prezentului regulament şi, în consecinţă, acesta nu o angajează şi nu i se aplică,


(1) Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO L 299, 13.12.1972, p. 32: versiune consolidată, JO C 27, 26.01.1998, p. 1). (2) JO L 281, 23.11.1995, p. 31. (3) JO L 24, 30.01.1998, p. 1. (4) JO L 184, 17.07.1999, p. 23.

103

CAPITOLUL I


Articolul 1

Domeniul de aplicare 1. Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială atunci când un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr-un stat membru în altul în vederea notificării sau comunicării sale. 2. Prezentul regulament nu se aplică atunci când adresa destinatarului actului nu este cunoscută.

Articolul 2

Autorităţi de origine şi autorităţi de destinaţie

1. Fiecare stat membru desemnează funcţionarii publici, autorităţile sau alte persoane, denumite în continuare „autorităţi de origine”, competente să transmită actele judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într-un alt stat membru. 2. Fiecare stat membru desemnează funcţionarii publici, autorităţile sau alte persoane, denumite în continuare „autorităţi de destinaţie”, competente să primească actele judiciare sau extrajudiciare provenind din alt stat membru. 3. Statele membre pot desemna o autoritate de origine şi o autoritate de destinaţie sau o singură autoritate care să îndeplinească ambele funcţii. Statele federale, statele în care sunt aplicabile mai multe sisteme de drept sau statele cu unităţi teritoriale autonome au libertatea de a desemna mai multe asemenea autorităţi. O astfel de numire este valabilă cinci ani şi poate fi reînnoită la fiecare cinci ani. 4. Fiecare stat membru comunică Comisiei următoarele informaţii: (a) numele şi adresele autorităţilor de destinaţie prevăzute în alin. (2) şi (3); (b) teritoriul pe care acestea au competenţă; (c) mijloacele de primire a actelor de care acestea dispun şi (d) limbile care pot fi utilizate pentru completarea formularului tip din anexă. Statele membre informează Comisia cu privire la orice modificare ulterioară a acestor informaţii.

104

Articolul 3

Autoritatea centrală

Fiecare stat membru desemnează o autoritate centrală responsabilă cu: (a) furnizarea informaţiilor către autorităţile de origine; (b) identificarea soluţiilor în cazul oricăror dificultăţi intervenite în cursul transmiterii actelor

care urmează a fi notificate sau comunicate; (c) înaintarea, în cazuri excepţionale, la cererea unei autorităţi de origine, a unei cereri de

notificare sau comunicare către autoritatea competentă de destinaţie. Statele federale, statele în care se aplică mai multe sisteme de drept sau statele cu unităţi teritoriale autonome au libertatea de a desemna mai multe autorităţi centrale.

CAPITOLUL II

ACTE JUDICIARE

Secţiunea 1

Transmiterea şi notificarea sau comunicarea actelor judiciare

Articolul 4

Transmiterea actelor

1. Actele judiciare sunt transmise direct şi cât mai rapid posibil între autorităţile desemnate în temeiul art. 2. 2. Transmiterea actelor, cererilor, confirmărilor, confirmărilor de primire, certificatelor şi a oricăror alte documente între autorităţile de origine şi cele de destinaţie se poate face prin orice mijloace corespunzătoare, cu condiţia ca actul primit să aibă un conţinut conform şi fidel cu cel al actului înaintat şi ca toate informaţiile conţinute de acesta să poată fi citite cu uşurinţă. 3. Actul care urmează să fie transmis trebuie să fie însoţit de o cerere făcută prin formularul tip din anexă. Formularul se completează în limba oficială a statului membru căruia i se adresează această cerere sau, în cazul în care există mai multe limbi oficiale în statul membru în cauză, în limba oficială sau una din limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă notificarea sau comunicarea ori într-o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că o acceptă. Fiecare stat membru indică limba sau limbile oficiale ale Uniunii Europene, altele decât propria limbă, în care acesta acceptă să fie completat formularul. 4. Actele şi toate documentele transmise sunt scutite de legalizare, precum şi de orice altă formalitate echivalentă.

105

5. În cazul în care autoritatea de origine doreşte să i se returneze un exemplar al actului, însoţit de certificatul prevăzut în art. 10, aceasta expediază actul de notificat sau comunicat în dublu exemplar.

Articolul 5

Traducerea actelor

1. Solicitantul este informat de către autoritatea de origine căreia acesta îi înaintează actul în vederea transmiterii că destinatarul poate refuza să-l accepte, dacă nu este redactat într-una din limbile prevăzute în art. 8. 2. Solicitantul suportă toate cheltuielile de traducere făcute înainte de transmiterea actului, fără a aduce atingere vreunei decizii adoptate ulterior de instanţă sau de autoritatea competentă cu privire la responsabilitatea pentru astfel de cheltuieli.

Articolul 6

Primirea actelor de către autoritatea de destinaţie

1. La primirea actului, autoritatea de destinaţie expediază autorităţii de origine o confirmare de primire, cât mai rapid cu putinţă şi în orice caz în termen de şapte zile de la primire, pe calea cea mai rapidă de transmitere, utilizând formularul din anexă. 2. În cazul în care cererea de notificare sau comunicare nu poate fi îndeplinită pe baza informaţiilor sau actelor transmise, autoritatea de destinaţie contactează prin cele mai rapide mijloace autoritatea de origine în vederea obţinerii informaţiilor sau actelor care lipsesc. 3. Dacă cererea de notificare sau de comunicare iese, în mod evident, din domeniul de aplicare a prezentului regulament sau dacă neîndeplinirea condiţiilor de formă impuse face ca notificarea sau comunicarea să devină imposibilă, cererea şi actele transmise sunt returnate, imediat după primire, autorităţii de origine, împreună cu avizul de retur din formularul din anexă. 4. Autoritatea de destinaţie care primeşte un act pentru notificarea sau comunicarea căruia nu are competenţă teritorială transmite acest act, precum şi cererea, autorităţii de destinaţie care are competenţă teritorială în acelaşi stat membru, dacă cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 4 alin. (3) şi informează în mod corespunzător autoritatea de origine, utilizând formularul tip din anexă. Autoritatea de destinaţie care are competenţă teritorială informează autoritatea de origine cu privire la primirea actului, în conformitate cu dispoziţiile alin. (1).

Articolul 7

Notificarea sau comunicarea actelor

1. Autoritatea de destinaţie notifică sau comunică ori dispune notificarea sau comunicarea actului fie în conformitate cu legislaţia din statul membru de destinaţie, fie în conformitate cu forma particulară cerută de autoritatea de origine, dacă o astfel de metodă nu este incompatibilă cu legislaţia din statul membru în cauză.

106

2. Toate formalităţile necesare în vederea notificării sau comunicării actului sunt efectuate în cel mai scurt timp cu putinţă. În orice caz, dacă notificarea sau comunicarea nu a putut fi efectuată în termen de o lună de la primire, autoritatea de destinaţie informează autoritatea de origine prin intermediul certificatului din formularul tip din anexă, care este completat în conformitate cu condiţiile prevăzute în art. 10 alin. (2). Termenul se calculează în conformitate cu legislaţia din statul membru de destinaţie.

Articolul 8

Refuzul primirii unui act

1. Autoritatea de destinaţie informează destinatarul că poate să refuze să primească actul de notificat sau de comunicat dacă acesta este într-o altă limbă decât una din următoarele: (a) limba oficială din statul membru de destinaţie sau, dacă există mai multe limbi oficiale în

statul membru în cauză, limba oficială sau una dintre limbile oficiale din locul unde urmează să fie efectuată notificarea sau comunicarea sau

(b) o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege. 2. Atunci când autoritatea de destinaţie este informată că destinatarul refuză să accepte actul în conformitate cu alin. (1), aceasta informează imediat autoritatea de origine prin intermediul certificatului prevăzut în art. 10 şi returnează cererea şi documentele a căror traducere este cerută.

Articolul 9

Data notificării sau comunicării 1. Fără a se aduce atingere art. 8, data notificării sau comunicării unui document în conformitate cu art. 7 este data la care acesta este notificat sau comunicat în conformitate cu legislaţia din statul membru de destinaţie. 2. Totuşi, dacă actul trebuie notificat sau comunicat într-un termen determinat în cadrul unei proceduri ce urmează a fi introdusă sau aflată în curs în statul membru de origine, data care se ia în considerare în ceea ce-l priveşte pe solicitant este stabilită în conformitate cu legislaţia din statul membru de origine. 3. Orice stat membru poate să deroge de la dispoziţiile alin. (1) şi (2) în timpul unei perioade de tranziţie de cinci ani, din motive justificate. Statul membru poate reînnoi această perioadă de tranziţie la intervale de cinci ani din considerente legate de sistemul său juridic. Statul membru în cauză informează Comisia cu privire la conţinutul unei asemenea derogări şi circumstanţele specifice ale cazului.

Articolul 10

Certificarea notificării sau comunicării şi copia actului notificat sau comunicat 1. Când formalităţile aferente notificării sau comunicării actului au fost îndeplinite, se întocmeşte un certificat care atestă acest lucru conform formularului tip din anexă şi se

107

expediază autorităţii de origine împreună cu o copie a actului notificat sau comunicat, în cazul în care se aplică art. 4 alin. (5). 2. Certificatul se completează în limba sau într-una din limbile oficiale din statul membru de origine sau într-o altă limbă pe care statul membru de origine a indicat că o poate accepta. Fiecare stat membru indică limba sau limbile oficiale din Uniunea Europeană, altele decât cea sau cele proprii, în care acesta acceptă să fie completat formularul.

Articolul 11

Cheltuielile de notificare sau comunicare

1. Notificarea sau comunicarea actelor judiciare provenind dintr-un stat membru nu poate să determine plata sau rambursarea taxelor sau cheltuielilor ocazionate de serviciile oferite în acest sens de statul membru de destinaţie. 2. Solicitantul achită sau rambursează cheltuielile ocazionate de: (a) intervenţia unui funcţionar public sau a unei persoane competente în conformitate cu

legislaţia din statul membru de destinaţie; (b) utilizarea unei anumite metode de notificare sau comunicare.

Secţiunea 2

Alte mijloace de transmitere şi de notificare sau comunicare a actelor judiciare

Articolul 12

Transmiterea prin intermediul canalelor consulare sau diplomatice

Fiecare stat membru este liber, în cazuri excepţionale, să utilizeze canale consulare sau diplomatice pentru transmiterea actelor judiciare, în scopul notificării sau comunicării lor, către autorităţile dintr-un alt stat membru desemnate în acest scop în conformitate cu art. 2 sau 3.

Articolul 13

Notificarea sau comunicarea de către agenţii diplomatici sau consulari 1. Fiecare stat membru este liber să procedeze la notificarea sau comunicarea actelor judiciare persoanelor care au reşedinţa într-un alt stat membru, fără nici o constrângere, în mod direct prin agenţii săi diplomatici sau consulari. 2. Orice stat membru îşi poate face cunoscută opoziţia faţă de utilizarea notificării sau comunicării actelor judiciare pe teritoriul său în conformitate cu art. 23 alin. (1), dacă documentul trebuie notificat sau comunicat unui resortisant al statului membru de origine.

108

Articolul 14

Notificarea sau comunicarea prin poştă 1. Fiecare stat membru este liber să efectueze notificarea sau comunicarea actelor judiciare direct prin poştă persoanelor având reşedinţa într-un alt stat membru. 2. Orice stat membru poate să specifice, în conformitate cu art. 23 alin. (1), condiţiile în care acceptă notificarea sau comunicarea actelor judiciare prin poştă.

Articolul 15

Cerere directă de notificare sau comunicare 1. Prezentul regulament nu aduce atingere libertăţii oricărei persoane interesate într-o procedură judiciară să obţină notificarea sau comunicarea actelor judiciare direct prin intermediul funcţionarilor publici, autorităţilor sau altor persoane competente din statul membru de destinaţie. 2. În conformitate cu art. 23 alin. (1), orice stat membru îşi poate face cunoscută opoziţia faţă de notificarea sau comunicarea actelor judiciare pe teritoriul său potrivit alin. (1).

CAPITOLUL III

ACTELE EXTRAJUDICIARE

Articolul 16

Transmiterea

Actele extrajudiciare pot fi transmise în vederea notificării sau comunicării într-un alt stat membru în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament.

CAPITOLUL IV

DISPOZIŢII FINALE

Articolul 17

Modalităţi de aplicare

Măsurile ce se impun pentru aplicarea prezentului regulament referitoare la chestiunile menţionate mai jos se adoptă în conformitate cu procedura consultativă prevăzută în art. 18 alin. (2): (a) elaborarea şi actualizarea anuală a unui manual care să conţină informaţiile furnizate de

statele membre în conformitate cu art. 2 alin. (4);

109

(b) alcătuirea unui repertoar, în limbile oficiale ale Uniunii Europene, al actelor ce pot fi notificate sau comunicate în temeiul prezentului regulament;

(c) actualizarea sau efectuarea unor modificări de ordin tehnic în cadrul formularului tip

prevăzut în anexă.

Articolul 18

Comitetul

1. Comisia este asistată de un comitet. 2. Ori de câte ori se face trimitere la prezentul alineat se aplică art. 3 şi 7 din Decizia 1999/468/CE. 3. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

Articolul 19

Pârâtul care nu se înfăţişează

1. Atunci când un act de sesizare a instanţei sau un document echivalent a trebuit să fie transmis într-un alt stat membru în vederea notificării sau comunicării în conformitate cu dispoziţiile din prezentul regulament, iar pârâtul nu s-a înfăţişat, pronunţarea hotărârii se suspendă până când se stabileşte dacă: (a) actul a fost notificat sau comunicat conform modalităţilor prevăzute de legislaţia statului

membru de destinaţie căruia i se solicită notificarea sau comunicarea actelor întocmite în acest stat şi care sunt destinate persoanelor care se află pe teritoriul său.

(b) actul a fost în fapt remis pârâtului sau la reşedinţa acestuia printr-o altă metodă prevăzută

în prezentul regulament; şi dacă, în ambele situaţii, fie notificarea sau comunicarea, fie remiterea au fost făcute cu suficient timp înainte pentru ca pârâtul să-şi poată pregăti apărarea. 2. Fiecare stat membru este liber să informeze, în conformitate cu art. 23 alin. (1) că judecătorii săi, în pofida dispoziţiilor alin. (1), pot pronunţa o hotărâre, chiar dacă nu s-a primit nici un certificat de constatare a notificării sau comunicării, în cazul în care se îndeplinesc condiţiile următoare: (a) actul a fost transmis printr-una din metodele prevăzute în prezentul regulament; (b) de la data transmiterii actului a trecut o perioadă de cel puţin şase luni, pe care judecătorul

o stabileşte pentru fiecare cauză în parte; (c) nu s-a primit nici un fel de certificat, în pofida faptului că au fost făcute demersuri în

sensul obţinerii acestuia de la autorităţile sau autorităţile competente ale statului membru destinatar.

110

3. Alin. (1) şi (2) nu aduc atingere posibilităţii judecătorului de a dispune, în caz de urgenţă, orice măsuri provizorii sau de conservare. 4. Când un act de sesizare a instanţei sau un act echivalent a trebuit să fie transmis unui alt stat membru în scopul notificării sau comunicării, în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament, şi când s-a pronunţat o hotărâre împotriva unui pârât care nu s-a înfăţişat, judecătorul are posibilitatea de a-l exonera pe pârât de efectele expirării termenului de atacare a hotărârii dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) pârâtul, fără să fie în culpă, nu a luat cunoştinţă de act în timp util pentru a se apăra sau nu

a luat cunoştinţă de hotărâre în timp util pentru a o ataca în justiţie şi (b) argumentele pe care pârâtul le-a adus în apărarea sa nu par, la prima vedere, a fi

neîntemeiate. Cererea de exonerare poate fi depusă numai după un termen rezonabil de la momentul în care pârâtul a luat cunoştinţă de hotărâre. 5. Alin. (4) nu se aplică în cazul hotărârilor privind statutul sau capacitatea persoanelor.

Articolul 20

Relaţia cu acordurile sau înţelegerile la care statele membre sunt părţi 1. În materiile aflate sub incidenţa domeniului său de aplicare, prezentul regulament are întâietate asupra dispoziţiilor conţinute în acordurile sau înţelegerile bilaterale sau multilaterale încheiate între statele membre, în special art. IV din Protocolul la Convenţia de la Bruxelles din 1968 şi Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965. 2. Prezentul regulament nu împiedică fiecare stat membru în parte să menţină sau să încheie acorduri sau înţelegeri vizând accelerarea sau simplificarea transmiterii actelor, cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu dispoziţiile prezentului regulament. 3. Statele membre transmit Comisiei: (a) o copie a acordurilor sau înţelegerilor menţionate în alin. (2) încheiate între statele

membre, precum şi proiectele de acorduri sau înţelegeri pe care acestea intenţionează să le adopte

şi

(b) orice denunţare sau modificare a acestor acorduri sau înţelegeri.

111

Articolul 21

Asistenţa judiciară

În raporturile între statele părţi la aceste convenţii, prezentul regulament nu aduce atingere aplicării art. 23 din Convenţia din 17 iulie 1905 privind procedura civilă, art. 24 din Convenţia din 1 martie 1954 privind procedura civilă şi art. 13 din Convenţia din 25 octombrie 1980 privind accesul internaţional la justiţie.

Articolul 22

Protecţia informaţiilor transmise

1. Informaţiile, în special datele personale, transmise în temeiul prezentului regulament nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost transmise. 2. Autorităţile de destinaţie asigură confidenţialitatea acestor informaţii, în conformitate cu legislaţia lor naţională. 3. Alin. (1) şi (2) nu aduc atingere dispoziţiilor naţionale în temeiul cărora persoanele în cauză au dreptul să fie informate cu privire la utilizarea informaţiilor transmise în baza prezentului regulament. 4. Prezentul regulament nu aduce atingere Directivelor 95/46/CE şi 97/66/CE.

Articolul 23

Comunicare şi publicare

1. Statele membre comunică Comisiei informaţiile menţionate în art. 2, 3, 4, 9, 10, 13, 14, 15, 17 lit. (a) şi 19. 2. Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene informaţiile menţionate în alin. (1).

Articolul 24

Revizuire

Cel mai târziu la 1 iunie 2004 şi o dată la cinci ani după această dată, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un raport privind aplicarea prezentului regulament, acordând o deosebită atenţie eficacităţii autorităţilor desemnate în conformitate cu art. 2, precum şi aplicării art. 3 lit. (c) şi art. 9. Raportul este însoţit, dacă este cazul, de propuneri vizând adaptarea prezentului regulament în funcţie de evoluţia sistemelor de notificare.

112

Articolul 25


Prezentul regulament intră în vigoare la 31 mai 2001. Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Adoptat la Bruxelles, 29 mai 2000.

Pentru Consiliu

Preşedintele

A. COSTA

113

ANEXĂ

CERERE DE NOTIFICARE SAU DE COMUNICARE A ACTELOR

[Art. 4 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială (1)]

Nr. de referinţă: 1. AUTORITATEA DE ORIGINE

1.1. Identitatea:

1.2. Adresa:

1.2.1 Strada şi numărul/ Căsuţa poştală:

1.2.2. Localitatea şi codul:

1.2.3. Ţara:

1.3. Tel:

1.4. Fax (*):

1.5. E-mail (*)

2. AUTORITATEA DE DESTINAŢIE

2.1. Identitatea:

2.2. Adresa:

2.2.1. Strada şi numărul/ Căsuţa poştală:


2.2.3. Ţara:

2.3. Tel:

2.4. Fax (*)

2.5. E-mail (*)

3. SOLICITANT

(1) JO L 160, 30.06.2000, p. 37. (*) Opţional.

114

3.1. Identitate:

3.2. Adresă:



3.2.3. Ţara:

3.3. Tel (*):

3.4. Fax (*):

3.5. E-mail (*):

4. DESTINATAR

4.1. Identitate:

4.2. Adresă:



4.2.3. Ţara:

4.3. Tel (*):

4.4. Fax (*):

4.5. E-mail (*):

4.6. Număr de identificare/numărul asigurării sociale/numărul organizaţiei sau

echivalent (*):

5. METODA DE NOTIFICARE SAU COMUNICARE

5.1. În conformitate cu legislaţia din statul membru de destinaţie

5.2. Prin următoarea metodă:

5.2.1. Dacă metoda este incompatibilă cu legislaţia din statul membru de

destinaţie, actul trebuie să fie notificat sau comunicat în conformitate cu

legislaţia statului membru respectiv:

5.2.1.1. da

5.2.1.2. nu

(*) Opţional

115

6. ACTUL DE NOTIFICAT SAU COMUNICAT

(a) 6.1. Natura actului

6.1.1. judiciar

6.1.1.1. citaţie

6.1.1.2. hotărâre

6.1.1.3. apel

6.1.1.4. altele

6.1.2. extrajudiciar

(b) 6.2. Data sau termenul limită prevăzut în document (*):

(c) 6.3. Limba în care este redactat actul:

6.3.1. original DE, EN, DK, ES, FI, FR, EL, IT, NL, PT, SV, altele:

6.3.2. traducere (*) DE, EN, DK, ES, FI, FR, EL, IT, NL, PT, SV, altele:

6.4. Numărul anexelor:

7. UN EXEMPLAR AL ACTULUI TREBUIE RETURNAT ÎMPREUNĂ CU

CERTIFICATUL DE NOTIFICARE SAU COMUNICARE [art. 4 alin. (5) din regulament]

7.1. Da (în această situaţie se trimit două exemplare ale actului de notificat sau

comunicat)

7.2. Nu

1. În conformitate cu art. 7 alin. (2) din regulament, sunteţi obligat să luaţi toate măsurile necesare de notificare sau comunicare a actului cât mai rapid cu putinţă. În orice caz, dacă nu puteţi efectua notificarea sau comunicarea într-o lună de la primire, trebuie să informaţi această autoritate prin intermediul certificatului prevăzut la pct. 13. 2. Dacă nu puteţi răspunde acestei cereri de notificare sau comunicare în baza informaţiilor sau actelor transmise, sunteţi obligat prin art. 6 alin. (2) din regulament să contactaţi această autoritate prin mijlocul cel mai rapid posibil în vederea obţinerii informaţiilor sau documentelor lipsă.

Întocmit la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

(*) Opţional.

116

Nr. de referinţă al autorităţii de destinaţie

CONFIRMARE DE PRIMIRE

[Art. 6 alin. (1) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000]

Această confirmare de primire trebuie să fie expediată pe calea cea mai rapidă de transmitere, cât de curând posibil după primirea actului şi, în orice caz, în termen de şapte zile de la primire acestuia.

8. DATA PRIMIRII: Întocmită la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

117

AVIZ DE RETUR AL CERERII ŞI ACTULUI


Cererea şi actul trebuie să fie returnate imediat ce au fost primite.

9. MOTIVUL RETURNĂRII:

9.1. Cererea se află în mod evident în afara domeniului de aplicare a prezentului regulament:

9.1.1. actul nu este de natură civilă sau comercială 9.1.2. notificarea sau comunicarea nu se face de un stat membru către un alt stat

membru

9.2. Nerespectarea condiţiilor de formă necesare face ca notificarea sau comunicarea să fie imposibilă:

9.2.1. actul nu este uşor lizibil 9.2.2. limba utilizată pentru completarea formularului este incorectă 9.2.3. actul recepţionat nu este un exemplar conform şi fidel 9.2.4. alte motive (vă rugăm să precizaţi):

9.3. Metoda de notificare este incompatibilă cu legislaţia statului membru în cauză [art.

7 alin. (1) din regulament] Întocmită la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

118

AVIZ DE RETRANSMITERE A CERERII ŞI ACTULUI CĂTRE AUTORITATEA DE DESTINAŢIE CORESPUNZĂTOARE


Cererea şi actul au fost înaintate către următoarea autoritate de destinaţie care are competenţă teritorială pentru notificare sau comunicare:

10.1. Identitatea: 10.2. Adresa:

10.2.1. Strada şi numărul/Căsuţa poştală: 10.2.2. Localitatea şi codul: 10.2.3. Ţara:

10.3. Tel: 10.4. Fax (*): 10.5. E-mail (*): Întocmită la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

(*) Opţional

119

Nr. de referinţă al autorităţii de destinaţie competente

AVIZ DE PRIMIRE DE LA AUTORITATEA DE DESTINAŢIE CU COMPETENŢĂ TERITORIALĂ CĂTRE AUTORITATEA DE ORIGINE


Avizul trebuie să fie expediat pe cea mai rapidă cale de transmitere cât de curând posibil după primirea actului şi, în orice caz, în termen de şapte zile de la primirea acestuia.

11. DATA PRIMIRII: Întocmită la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

120

CERTIFICAT DE EFECTUARE SAU NEEFECTUARE A NOTIFICĂRII SAU COMUNICĂRII ACTELOR

[Art. 10 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000]

Notificarea sau comunicarea se efectuează cât mai rapid posibil. În orice caz, dacă notificarea nu a putut fi efectuată în termen de o lună de la primire, autoritatea de destinaţie informează autoritatea de origine [în conformitate cu art. 7 alin. (2) din regulament]

12. EFECTUAREA NOTIFICĂRII SAU COMUNICĂRII

(a) 12.1. Data şi adresa la care s-a efectuat notificarea sau comunicarea: (b) 12.2. Actul a fost

(A) 12.2.1. notificat sau comunicat în conformitate cu legislaţia statului membru

destinatar, şi anume:

12.2.1.1. predat

12.2.1.1.1. destinatarului în persoană 12.2.1.1.2. unei alte persoane

12.2.1.1.2.1. Numele: 12.2.1.1.2.2. Adresa:

12.2.1.1.2.2.1. Strada şi numărul/Căsuţa poştală: 12.2.1.1.2.2.2. Localitatea şi codul: 12.2.1.1.2.2.3. Ţara:

12.2.1.1.2.3. Relaţia cu destinatarul:

rudă angajat altele

12.2.1.1.3. adresa destinatarului

12.2.1.2. notificat prin poştă

12.2.1.2.1. fără confirmare de primire

12.2.1.2.2. cu confirmarea de primire anexată

121

12.2.1.2.2.1. de la destinatar 12.2.1.2.2.2. de la o altă persoană

12.2.1.2.2.2.1. Numele: 12.2.1.2.2.2.2. Adresa

12.2.1.2.2.2.2.1. Strada şi numărul/Căsuţa poştală:

12.2.1.2.2.2.2.2. Localitatea şi codul:

12.2.1.2.2.2.2.3. Relaţia cu destinatarul:

rudă angajat altele

12.2.1.3. altă metodă (vă rugăm să detaliaţi):

(B) 12.2.2. notificat sau comunicat prin următoarea metodă specifică (vă rugăm să

precizaţi):

(c) 12.3. Destinatarul actului a fost informat (verbal/în scris) că are posibilitatea de a refuza să-l accepte, dacă acesta nu a fost formulat într-o limbă oficială de la locul notificării sau comunicării sau într-o limbă oficială a statului de origine pe care o înţelege.

13. INFORMAŢII ÎN CONFORMITATE CU ART. 7 ALIN. (2)

Notificarea sau comunicarea nu a putut fi efectuată în termen de o lună de la primire. 14. REFUZUL ACCEPTĂRII UNUI ACT

Destinatarul a refuzat să accepte actul pe motivul limbii utilizate. Actul este anexat la prezentul certificat.

15. MOTIVUL ABSENŢEI NOTIFICĂRII SAU COMUNICĂRII UNUI ACT

15.1. Adresă necunoscută 15.2. Destinatarul nu poate fi găsit 15.3. Actul nu a putut fi notificat înainte de data sau termenul limită prevăzute la pct. 6.2. 15.4. Altele (vă rugăm să precizaţi):

Actul este anexat la prezentul certificat. Întocmit la: Data: Semnătura şi/sau ştampila:

_____________________________

122

Nr. Celex: 32001R044


din 22 decembrie 2000

privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi

comercială

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (c) şi art. 67 alin. (1), având în vedere propunerea Comisiei(1), având în vedere avizul Parlamentului European(2), având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social(3), întrucât: (1) Comunitatea şi-a fixat ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spaţiu, Comunitatea trebuie să adopte, între altele, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne.

(2) Anumite diferenţe între normele interne care reglementează competenţa judiciară şi

recunoaşterea hotărârilor împiedică buna funcţionare a pieţei interne. Adoptarea de dispoziţii care să unifice normele referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială şi la simplificarea formalităţilor în vederea recunoaşterii şi executării rapide şi simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament este indispensabilă.

(3) Acest domeniu intră în sfera cooperării judiciare în materie civilă în sensul art. 65 din

Tratat. (4) În conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii prevăzute în art. 5 din

Tratat, obiectivele prezentului regulament nu pot fi suficient realizate de către statele membre, ele putând fi, în consecinţă, mai bine realizate la nivel comunitar. Prezentul regulament se limitează la minimul cerut pentru realizarea acestor obiective şi nu depăşeşte ceea ce este necesar în acest scop.

(1) JO C 376, 28.12.1999, p. 1. (2) Aviz emis la 21 septembrie 2000 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial). (3) JO C 117, 26.04.2000, p. 6.

123

(5) La 27 septembrie 1968 statele membre, acţionând în temeiul art. 293 a patra liniuţă din Tratat, au încheiat Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială, modificată de convenţiile de aderare a noilor state membre la convenţia în cauză (denumită, în continuare, „Convenţia de la Bruxelles”)(4). La 16 septembrie 1988 statele membre şi statele AELS au încheiat Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, convenţie paralelă cu Convenţia de la Bruxelles din 1968. Au fost iniţiate lucrări de revizuire a acestor convenţii, iar Consiliul a aprobat conţinutul textelor revăzute. Este necesară asigurarea continuităţii rezultatelor obţinute în urma acestei revizuiri.

(6) Pentru atingerea obiectivului liberei circulaţii a hotărârilor în materie civilă şi comercială

este necesar şi oportun ca normele care reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic comunitar cu caracter obligatoriu şi aplicabilitate directă.

(7) Domeniul de aplicare a prezentului regulament trebuie să includă toate aspectele

importante de drept civil şi comercial, cu excepţia anumitor aspecte bine definite. (8) Trebuie să existe o legătură între litigiile cărora li se aplică prezentul regulament şi

teritoriul statelor membre legate de prezentul regulament. În consecinţă, trebuie să se aplice norme comune privind competenţa, în principiu, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

(9) Pârâţii care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru se supun, în general,

normelor de drept intern privind competenţa aplicabile pe teritoriul statului membru al instanţei sesizate, iar pârâţii care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru care nu este legat prin prezentul regulament trebuie să rămână, în continuare, supuşi dispoziţiilor Convenţiei de la Bruxelles.

(10) În sensul liberei circulaţii a hotărârilor, hotărârile pronunţate într-un stat membru legat

prin prezentul regulament trebuie să fie recunoscute şi executate în alt stat membru legat prin prezentul regulament, chiar dacă debitorul împotriva căruia s-a pronunţat hotărârea are domiciliul pe teritoriul unui stat terţ.

(11) Normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se

întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului şi, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea măririi transparenţei normelor comune şi a evitării conflictelor de competenţă.

(4) JO L 299, 31.12.1972, p. 32. JO L 304, 30.10.1978, p. 1. JO L 388, 31.12.1982, p. 1. JO L 285, 03.10.1989, p. 1. JO C 15, 15.01.1997, p. 1. Pentru textul consolidat, a se vedea JO C 27, 26.01.1998, p. 1.

124

(12) În afară de instanţa domiciliului pârâtului, trebuie să existe şi alte instanţe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanţă şi litigiu sau în scopul bunei administrări a justiţiei.

(13) În cazul contractelor de asigurare, contractelor încheiate cu consumatorii şi a contractelor

de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată de norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament.

(14) Autonomia părţilor într-un contract, altul decât un contract de asigurare, contract încheiat

cu consumatorii sau contract de muncă în cazul căruia este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanţei competente, trebuie să fie respectată sub rezerva competenţei exclusive a instanţelor prevăzute în prezentul regulament.

(15) În interesul administrării armonioase a justiţiei este necesar să se reducă la minimum

posibilitatea apariţiei procedurilor concurente şi să se evite pronunţarea în două state membre de hotărâri ireconciliabile. Trebuie să fie prevăzut un mecanism clar şi eficace de rezolvare a cazurilor de litispendenţă şi de conexitate, precum şi de înlăturare a problemelor care decurg în urma divergenţelor naţionale referitoare la determinarea datei la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, este necesar ca data în cauză să fie definită în mod independent.

(16) Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei la nivel comunitar justifică recunoaşterea

de plin drept a hotărârilor pronunţate într-un stat membru fără să fie necesară, cu excepţia contestaţiilor, recurgerea la o altă procedură.

(17) În virtutea aceluiaşi principiu al încrederii reciproce, procedura în temeiul căreia o

hotărâre pronunţată într-un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă şi rapidă. În acest sens, hotărârea de încuviinţare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanţa să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în prezentul regulament.

(18) Cu toate acestea, respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea

de a introduce o acţiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviinţare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit. Dreptul la acţiune îi este recunoscut şi reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviinţare a executării este respinsă.

(19) Trebuie asigurată continuitatea între Convenţia de la Bruxelles şi prezentul regulament,

fiind necesară enunţarea de dispoziţii tranzitorii în acest sens. Aceeaşi necesitate a continuităţii se aplică cu privire la interpretarea Convenţiei de la Bruxelles de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar Protocolul din 1971 (1) trebuie să rămână, de asemenea, aplicabil în cazul procedurilor deja în curs la data intrării în vigoare a prezentului regulament.

(1) JO L 204, 02.08.1975, p. 28. JO L 304, 30.10.1978, p. 1. JO L 388, 31.12.1982, p. 1. JO L 285, 03.10.1989, p. 1. JO C 15, 15.01.1997, p. 1. Pentru textul consolidat, a se vedea JO C 27, 26.01.1998, p. 28.

125

(20) Regatul Unit şi Irlanda, în conformitate cu art. 3 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi-au notificat dorinţa de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament.


anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, nu participă la adoptarea prezentului regulament nefiind, prin urmare, legată de regulament şi nici supusă aplicării acestuia.

(22) Deoarece Convenţia de la Bruxelles rămâne în vigoare în cadrul relaţiilor dintre

Danemarca şi statele membre care sunt legate prin prezentul regulament, atât Convenţia, cât şi Protocolul din 1971 continuă să se aplice în cadrul relaţiilor dintre Danemarca şi statele membre legate de prezentul regulament.

(23) Convenţia de la Bruxelles continuă, de asemenea, să se aplice teritoriilor statelor

membre care intră în domeniul de aplicare teritorială a acestei convenţii şi care sunt excluse din prezentul regulament în temeiul art. 299 din Tratat.

(24) Din motive de coerenţă, prezentul regulament nu trebuie să afecteze normele în materie

de competenţă şi de recunoaştere a hotărârilor conţinute în instrumente comunitare specifice.

(25) Respectarea angajamentelor internaţionale pe care statele membre şi le-au asumat

impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere convenţiilor la care statele membre sunt părţi şi care se referă la anumite materii.

(26) Este necesar ca normele de bază din prezentul regulament să aibă flexibilitatea necesară

pentru a ţine seama de particularităţile procedurale din anumite state membre. În consecinţă, anumite dispoziţii din Protocolul anexat la Convenţia de la Bruxelles trebuie să fie încorporate în cadrul dispoziţiilor din prezentul regulament.

(27) Pentru a se permite o tranziţie armonioasă în anumite domenii care au făcut obiectul

unor dispoziţii distincte din Protocolul anexat la Convenţia de la Bruxelles, prezentul regulament prevede, pentru o perioadă de tranziţie, dispoziţii care iau în considerare situaţia specifică din anumite state membre.

(28) În termen de cel târziu cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament,

Comisia prezintă un raport cu privire la aplicarea acestuia şi, dacă este necesar, înaintează propuneri de adaptare.

(29) Comisia va trebui să modifice anexele I-IV privind normele în materie de competenţă

naţională, instanţe sau autorităţi competente, precum şi referitoare la căile de atac existente, în temeiul modificărilor înaintate de către statul membru interesat. Modificările aduse anexelor V şi VI vor trebui să fie adoptate în conformitate cu Decizia Consiliului 1999/468/CE din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităţilor de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei (1),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT: (1) JO L 184, 17.07.1999, p. 23.

126

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

1. Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă. 2. Prezentul regulament nu se aplică în cazul: (a) stării şi capacităţii persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor şi

succesiunilor; (b) falimentului, concordatelor sau procedurilor analoage; (c) securităţii sociale; (d) arbitrajului. 3. În cadrul prezentului regulament, termenul „stat membru” defineşte statele membre cu excepţia Danemarcei.

CAPITOLUL II

COMPETENŢA

Secţiunea 1

Dispoziţii generale

Articolul 2

1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză. 2. Persoanele care nu au naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului în cauză.

Articolul 3

1. Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol. 2. Împotriva acestora nu pot fi invocate în special regulile de competenţă enunţate în anexa I.

127

Articolul 4

1. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 şi 23. 2. Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competenţă în vigoare în statul în cauză şi, în special, cele prevăzute în anexa I, în aceeaşi manieră ca şi cetăţenii statului în cauză.

Secţiunea 2

Competenţe speciale

Articolul 5

O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează

obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este:

— în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul

contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile,

— în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.

(c) în cazul în care nu se aplică lit.(b), se aplică lit. (a);

2. în materia obligaţiei de întreţinere, în faţa instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei

de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acţiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanţei competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepţia cazului în care competenţa se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia dintre părţi;

3. în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau

riscă să se producă faptul prejudiciabil; 4. în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire ca urmare a săvârşirii unei

infracţiuni, în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea publică, în măsura în care, conform legislaţiei naţionale, instanţa în cauză este competentă numai în materia acţiunii civile;

5. în privinţa unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte

unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză;

128

6. în calitatea sa de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în aplicarea

legislaţiei, fie în scris sau printr-o convenţie verbală, confirmată în scris, în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză îşi are sediul;

7. în privinţa unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau

asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în faţa instanţei pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă:

(a) a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi

sau (b) ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauţiune sau altă garanţie,

cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operaţiunii de salvare sau de asistenţă.

Articolul 6

O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie: 1. atunci când există mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei domiciliului oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor 2. printr-o cerere de chemare în garanţie sau de intervenţie, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competenţa instanţei în cauză; 3. în cazul unei cereri reconvenţionale rezultate în urma aceluiaşi contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în faţa instanţei sesizate prin cererea principală; 4. în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiaşi pârât, în faţa instanţei din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Articolul 7

În cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanţă dintr-un stat membru este competentă în soluţionarea de acţiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanţa în cauză sau orice altă instanţă care îi este substituită în acest scop prin legislaţia internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competenţă cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi.

129

Secţiunea 3

Competenţa în materie de asigurări

Articolul 8

În materie de asigurări, competenţa este determinată de prezenta secţiune, fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 pct. 5.

Articolul 9

1. Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: (a) în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul

sau (b) în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare,

asigurat sau un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul sau

(c) dacă este coasigurător, în faţa instanţelor dintr-un stat membru sesizate cu acţiunea

introdusă împotriva asigurătorului principal. 2. Atunci când un asigurător nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.

Articolul 10

În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs faptul prejudiciabil. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut.

Articolul 11

1. În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie acţionat în faţa instanţei la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului. 2. Dispoziţiile art. 8, 9 şi 10 se aplică în cazul acţiunii directe introduse de persoana vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care sunt permise asemenea acţiuni directe. 3. Dacă legea privind astfel de acţiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinătorului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentţă asupra acestora.

130

Articolul 12

1. Fără a aduce atingere art. 11 alin. (3), un asigurător poate intenta acţiune numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacă acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul. 2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Articolul 13

De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii: 1. ulterioare naşterii litigiului sau 2. care permit deţinătorului poliţei, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni sau 3. încheiate între un deţinător de poliţă şi un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea competenţei instanţelor din statul în cauză, chiar dacă faptul prejudiciabil s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului în cauză să nu interzică astfel de convenţii sau 4. încheiate de deţinătorul poliţei care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat membru sau 5. care privesc un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate în art. 14.

Articolul 14

Riscurile prevăzute în art. 13 alin. (5) sunt următoarele: 1. orice prejudicii produse:

(a) navelor maritime, instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale;

(b) mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este

integral sau parţial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinaţie cu alte mijloace de transport;

2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru

prejudiciile aduse bagajelor acestora:

(a) decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la pct. 1 lit. (a) în măsura în care, în privinţa celor din urmă, legislaţia statului membru în care aeronavele sunt înregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă în materia asigurării acestor riscuri;

131

(b) pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la pct. 1

lit. (b); 3. orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau

aeronavelor menţionate la pct. 1 lit. (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea;

4. orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menţionate la pct. 1-3; 5. fără a se aduce atingere pct. 1-4, toate „riscurile majore” definite de Directiva Consiliului

73/239/CEE (1), modificată de Directivele Consiliului 88/357/CEE (2) şi 90/618/CEE (3), în ultima versiune în vigoare a acestora.

Secţiunea 4

Competenţa în materia contractelor încheiate de consumatori

Articolul 15

1. În ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art. 4 şi art. 5 pct. 5, în cazul în care: (a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şi

eşalonate; (b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate, sau orice

altă formă de credit, încheiat în scopul finanţării vânzării de bunuri mobile corporale; (c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi

comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, îşi direcţionează activităţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi.

2. Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul statului membru însă deţine o sucursală, agenţie sau altă întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţiilor cu privire la exploatarea sucursalei, agenţiei sau întreprinderii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. 3. Prezenta secţiune nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare.

(1) JO L 228, 16.08.1973, p. 3. Directivă modificată ultima dată de Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/26/CE (JO L 181, 20.07.2000, p. 65). (2) JO L 172, 04.07.1988, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2000/26/CE. (3) JO L 330, 29.11.1990, p. 44.

132

Articolul 16

1. Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi la contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul. 2. Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul. 3. Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Articolul 17

De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii: 1. ulterioare naşterii litigiului sau 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei

secţiuni sau 3. încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii

contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea de competenţă instanţelor din statul respectiv, cu condiţia ca acestea să nu fie interzise de legislaţia statului în cauză.

Secţiunea 5

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă

Articolul 18

1. În materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere art. 4 şi art. 5 pct. 5. 2. Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Articolul 19

Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: 1. înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau 2. în alt stat membru:

133

(a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea

sau (b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe

teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Articolul 20

1. Acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul. 2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

Articolul 21

De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă: 1. ulterioare naşterii litigiului sau 2. care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei

secţiuni.

Secţiunea 6

Competenţa exclusivă

Articolul 22

Următoarele instanţe au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din

statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult şase luni consecutive, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competenţă, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi ca proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat membru;

2. în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a

persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat;

3. în ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din statul

membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;

134

4. în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor, precum şi a altor drepturi analoage care necesită depunerea sau înregistrarea, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc.

Fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză;

5. în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Secţiunea 7

Prorogarea competenţei

Articolul 23

1. Dacă părţile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că o instanţă sau instanţele dintr-un stat membru urmează să aibă competenţă în soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, instanţa sau instanţele respective au competenţă. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie: (a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau (b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau (c) în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar

trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

2. Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca fiind „în scris”. 3. Dacă o astfel de convenţie a fost încheiată între părţi, dintre care nici una nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, instanţele din alte state membre nu au competenţă în privinţa litigiilor lor dacă instanţa sau instanţele desemnate nu şi-au declinat competenţa. 4. Instanţa sau instanţele dintr-un stat membru cărora printr-un act constitutiv al unui trust li s-a atribuit competenţă au competenţă exclusivă în orice acţiune introdusă împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust dacă în cauză sunt relaţiile dintre aceste persoane sau drepturile ori obligaţiile acestora în cadrul trustului.

135

5. Convenţiile atributive de competenţă, precum şi stipulaţiile similare din actele constitutive ale unui trust sunt fără efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor art. 13, 17 sau 21 ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă exclusivă în temeiul art. 22.

Articolul 24

Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul art. 22.

Secţiunea 8

Verificarea competenţei şi admisibilităţii

Articolul 25

Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul art. 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă.

Articolul 26

1. Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentului regulament. 2. Instanţa e obligată să suspende acţiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. 3. Art. 19 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială(1) se aplică în locul dispoziţiilor alin. (2) dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis dintr-un stat membru către un altul în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament. 4. În cazul în care dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 nu sunt aplicabile, se aplică art. 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.

(1) JO L 160, 30.06.2000, p. 37.

136

Secţiunea 9

Litispendenţă şi conexitate

Articolul 27

1. În cazul în care cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. 2. Dacă se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea acesteia.

Articolul 28

1. În cazul în care acţiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior poate suspenda judecata. 2. Dacă aceste acţiuni sunt pendinte în primă instanţă, instanţa sesizată ulterior poate, la cererea uneia dintre părţi, să-şi decline competenţa dacă prima instanţă sesizată are competenţă în acţiunea în cauză şi dacă legislaţia naţională permite conexarea acestor acţiuni. 3. În înţelesul prezentului articol, sunt considerate conexe acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

Articolul 29

Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă.

Articolul 30

În înţelesul prezentei secţiuni, se consideră că o instanţă este sesizată: 1. la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă,

cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului sau

2. dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanţă, la data la

care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea acestuia, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanţă.

137

Secţiunea 10

Măsuri provizorii şi de conservare

Articolul 31

Măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de legislaţia unui stat membru pot fi solicitate instanţelor statului în cauză chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanţă dintr-un alt stat membru are competenţă pe fondul cauzei.

CAPITOLUL III

RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE

Articolul 32

În sensul prezentului regulament, prin „hotărâre” se înţelege o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.

Secţiunea I

Recunoaşterea

Articolul 33

1. O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesară recurgerea la vreo procedură specială. 2. În caz de contestaţie, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri poate, în conformitate cu procedurile prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, solicita ca hotărârea să fie recunoscută. 3. Dacă recunoaşterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanţe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie.

Articolul 34

O hotărâre nu este recunoscută: 1. dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat; 2. dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat

pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;

3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi

în statul membru solicitat;

138

4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru

sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.

Articolul 35

1. De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispoziţiile secţiunilor 3, 4 şi 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute în art. 72. 2. La verificarea temeiurilor de competenţă prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanţa din statul membru de origine şi-a întemeiat competenţa. 3. Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin. (1), competenţa instanţei din statul membru de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la pct. 1 din art. 34 nu poate fi aplicat normelor în materie de competenţă.

Articolul 36

Hotărârea străină nu poate face în nici o situaţie obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 37

1. Autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru poate suspenda acţiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare. 2. Autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau în Regatul Unit şi a cărei executare este suspendată în statul de origine datorită exercitării unei căi de atac poate suspenda acţiunea.

Secţiunea 2

Executarea

Articolul 38

1. O hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv. 2. Cu toate acestea, în Regatul Unit o astfel de hotărâre este pusă în executare în Anglia şi Ţara Galilor, în Scoţia sau Irlanda de Nord atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost înregistrată în vederea executării într-una dintre aceste părţi ale Regatului Unit, după caz.

139

Articolul 39

1. Cererea se depune la instanţa sau la autoritatea competentă indicată pe lista din anexa II. 2. Competenţa teritorială este determinată de domiciliul părţii împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare.

Articolul 40

1. Modalităţile de depunere a cererii se determină conform legislaţiei statului membru solicitat. 2. Reclamantul trebuie să-şi aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanţei sesizate. Cu toate acestea, dacă legislaţia statului membru solicitat nu prevede alegerea unui domiciliu, reclamantul desemnează un mandatar ad litem. 3. Documentele menţionate în art. 53 se anexează cererii.

Articolul 41

Hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităţilor prevăzute în art. 53, fără nici o examinare în temeiul art. 34 şi 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări.

Articolul 42

1. Hotărârea privind cererea de încuviinţare a executării este adusă de îndată la cunoştinţa reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului membru solicitat. 2. Hotărârea de încuviinţare a executării este notificată sau comunicată părţii împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părţii în cauză.

Articolul 43

1. Oricare dintre părţi poate introduce o acţiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviinţare a executării. 2. Acţiunea se introduce la instanţa indicată pe lista din anexa III. 3. Acţiunea este examinată în conformitate cu regulile care reglementează procedura contradictorie. 4. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea nu se înfăţişează în faţa instanţei sesizate cu acţiunea intentată de reclamant, se aplică dispoziţiile art. 26 alin. (2)-(4) chiar şi în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea nu are domiciliul într-unul din statele membre. 5. Acţiunea împotriva hotărârii de încuviinţare a executării se introduce în termen de o lună de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are

140

domiciliul pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care s-a pronunţat hotărârea de încuviinţare a executării, termenul pentru depunerea acţiunii este de două luni şi curge de la data comunicării care a fost efectuată fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanţă.

Articolul 44

Hotărârea pronunţată cu privire la acţiune poate face numai obiectul căii de atac menţionate în anexa IV.

Articolul 45

1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută în art. 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviinţare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute în art. 34 şi 35. Instanţa se pronunţă în termen scurt. 2. Hotărârea pronunţată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nici o situaţie.

Articolul 46

1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută în art. 43 sau 44 poate, la cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acţiunea dacă hotărârea străină face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acţiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz, instanţa poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară. 2. În cazul în care hotărârea a fost pronunţată în Irlanda sau în Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru de origine este considerată cale de atac ordinară în sensul alin. (1). 3. Instanţa poate, de asemenea, să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii determinate de aceasta.

Articolul 47

1. În cazul în care o hotărâre trebuie să fie recunoscută în conformitate cu prezentul regulament, nimic nu îl împiedică pe reclamant să solicite aplicarea măsurilor provizorii şi de conservare prevăzute de legea statului membru solicitat fără să fie necesar să fie încuviinţată executarea hotărârii respective în temeiul art. 41. 2. Hotărârea de încuviinţare a executării determină autorizarea luării oricăror măsuri de conservare. 3. Pe durata termenului prevăzut conform art. 43 alin. (5) pentru acţiunea împotriva hotărârii de încuviinţare a executării şi până la pronunţarea unei hotărâri în cazul acestei acţiuni nu se poate proceda decât la aplicarea de măsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia se solicită executarea.

141

Articolul 48

1. Dacă o hotărâre străină statuează asupra mai multor capete de cerere şi hotărârea de încuviinţare a executării nu poate fi pronunţată în cazul tuturor acestora, instanţa sau autoritatea competentă se pronunţă în cazul uneia sau mai multora dintre aceste capete de cerere. 2. Reclamantul poate solicita ca hotărârea de încuviinţare a executării să se limiteze la anumite părţi din hotărâre.

Articolul 49

Hotărârea străină prin care se dispune plata unor penalităţi cu titlu cominatoriu este executorie în statul membru solicitat numai dacă suma ce urmează să fie plătită a fost stabilită în mod definitiv de instanţe din statul membru de origine.

Articolul 50

Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în întregime sau doar parţial de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe şi cheltuieli de procedură este îndreptăţit să beneficieze, în cadrul procedurii prevăzute în prezenta secţiune, de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau de scutirea de taxe şi cheltuieli de procedură cea mai amplă prevăzută de legislaţia statului membru solicitat.

Articolul 51

Nici o cauţiune sau garanţie, indiferent de denumirea acestora, nu pot fi impuse unei părţi care solicită într-un stat membru executarea unei hotărâri pronunţate în alt stat membru pe motiv că este cetăţean străin sau că nu îşi are domiciliul sau reşedinţa în statul în care se solicită executarea.

Articolul 52

În cadrul acţiunii introduse pentru încuviinţarea executării hotărârii, nu poate fi perceput în statul membru solicitat nici un impozit, drept sau taxă calculat proporţional cu valoarea litigiului.

Secţiunea 3

Dispoziţii comune

Articolul 53

1. Partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia. 2. Partea care solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte, de asemenea, certificatul prevăzut în art. 54, fără a se aduce atingere art. 55.

142

Articolul 54

Instanţa sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a pronunţat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul regulament.

Articolul 55

1. În caz de nedepunere a certificatului prevăzut în art. 54, instanţa sau autoritatea competentă poate să fixeze un termen pentru prezentarea acestuia sau să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, să se dispenseze de prezentarea acestui document. 2. La cererea instanţei sau a autorităţii competente, se prezintă traducerea documentelor. Traducerea este certificată de o persoană autorizată în acest sens într-unul din statele membre.

Articolul 56

Nu se solicită nici o legalizare sau altă formalitate echivalentă în cazul documentelor prevăzute în art. 53 sau art. 55 alin. (2) sau în cazul documentului de numire a unui mandatar ad litem.

CAPITOLUL IV

ACTELE AUTENTICE ŞI TRANZACŢIILE JUDICIARE

Articolul 57

1. Actele autentice înregistrate şi care sunt executorii într-un stat membru sunt, la cerere, declarate executorii într-un alt stat membru, în conformitate cu procedura prevăzută în art. 38 şi următoarele. Instanţa la care se introduce o acţiune în temeiul art. 43 sau 44 respinge cererea de încuviinţare a executării sau revocă hotărârea de încuviinţare a executării numai dacă executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statul membru solicitat. 2. Înţelegerile referitoare la obligaţiile de întreţinere încheiate cu autorităţile administrative sau autentificate de către acestea sunt, de asemenea, considerate ca acte autentice în sensul alin. (1). 3. Actul prezentat trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul membru de origine. 4. Dispoziţiile capitolului III secţiunea 3 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea competentă a unui stat membru în care a fost întocmit sau înregistrat un act autentic eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa VI la prezentul regulament.

Articolul 58

Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o instanţă în cursul unui proces şi care sunt executorii în statul membru în care au fost încheiate sunt executorii în statul membru solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice. Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat

143

membru în care a fost aprobată o tranzacţie judiciară eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul regulament.

CAPITOLUL V


Articolul 59

1. Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizată, acestea aplică legislaţia internă. 2. În cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză.

Articolul 60

1. În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică are domiciliul în locul unde aceasta are: (a) sediul statutar; (b) administraţia centrală sau (c) centrul de afaceri. 2. În cazul Regatului Unit şi al Irlandei, prin „sediu statutar” se înţelege registered office (sediul social) sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de înregistrare) sau, în lipsa acestuia, locul conform legii prin care a avut loc formation (constituirea). 3. Pentru a determina dacă un trust are domiciliul pe teritoriul statului membru în care au fost sesizate instanţele, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat.

Articolul 61

Fără a se aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile ale legislaţiilor naţionale, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru care sunt urmărite în faţa instanţelor penale dintr-un alt stat membru ai cărui cetăţeni nu sunt, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, pot fi judecate şi în lipsă, cu condiţia să fie reprezentate. Cu toate acestea, instanţa sesizată poate dispune înfăţişarea în persoană; în caz de neprezentare, hotărârea pronunţată în acţiunea civilă fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a-şi pregăti apărarea poate să nu fie recunoscută sau executată în celelalte state membre.

Articolul 62

În Suedia, în cadrul procedurilor sumare privind ordinele de plată (betalningsföreläggande) şi asistenţa (handräckning), termenul „instanţă” include serviciul suedez de executare silită (kronofogdemyndghiet).

144

Articolul 63

1. O persoană domiciliată pe teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului care este acţionată în justiţie înaintea unei instanţe a unui alt stat membru conform art. 5 alin. (1) îşi poate declina competenţa în favoarea instanţei în cauză dacă locul final de livrare a mărfurilor sau de prestare a serviciilor se situează în Luxemburg. 2. În cazul în care, în temeiul alin. (1), locul final de livrare a mărfurilor sau de prestare a serviciilor se situează în Luxemburg, orice convenţie atributivă de competenţă, pentru a fi valabilă, trebuie să fie acceptată în scris sau verbal cu confirmare scrisă în sensul art. 23 alin. (1) lit. (a). 3. Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul contractelor de prestări de servicii financiare. 4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică pe o perioadă de şase ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 64

1. În litigiile privind remuneraţia sau alte condiţii de serviciu între căpitanul şi un membru al echipajului unei nave maritime înmatriculate în Grecia sau Portugalia, instanţa dintr-un stat membru stabileşte dacă funcţionarul consular sau diplomatic responsabil de navă a fost informat despre existenţa litigiului. Instanţa poate acţiona imediat după informarea funcţionarului în cauză. 2. Dispoziţiile prezentului articol se aplică pe o perioadă de şase ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 65

1. Competenţa judiciară prevăzută în art. 6 alin. (2) şi în art. 11 pentru cererea de chemare în garanţie sau cererea de intervenţie nu poate fi invocată în Germania sau în Austria. Orice persoană domiciliată pe teritoriul unui alt stat membru poate fi acţionată în justiţie înaintea instanţelor: (a) din Germania, în conformitate cu art. 68 şi art. 72-74 din Codul de Procedură Civilă

(Zivilprozessordnung) privind litis denuntiatio; (b) din Austria, în conformitate cu art. 21 din Codul de Procedură Civilă

(Zivilprozessordnung) privind litis denuntiatio. 2. Hotărârile pronunţate în alte state membre în temeiul art. 6 alin. (2) sau art. 11 sunt recunoscute şi executate în Germania şi Austria în conformitate cu capitolul III. Efectele produse asupra terţilor de hotărârile pronunţate în aceste state prin aplicarea dispoziţiilor alin. (1) sunt, de asemenea, recunoscute în celelalte state membre.

145

CAPITOLUL VI

DISPOZIŢII TRANZITORII

Articolul 66

1. Dispoziţiile prezentului regulament nu se aplică decât acţiunilor judiciare intentate şi actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia. 2. În cazul în care acţiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament, hotărârile pronunţate după data intrării în vigoare sunt totuşi recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile capitolului III: (a) dacă acţiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată după intrarea în

vigoare a Convenţiei de la Bruxelles sau a celei de la Lugano atât în statul membru de origine, cât şi în statul solicitat;

(b) în toate celelalte situaţii, în cazul în care normele de competenţă aplicate sunt conforme

cu cele prevăzute în capitolul II sau într-o convenţie încheiată între statul membru de origine şi statul membru solicitat, convenţie care era în vigoare la data la care a fost intentată acţiunea.

CAPITOLUL VII

RELAŢIILE CU ALTE INSTRUMENTE

Articolul 67

Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor care reglementează competenţa, precum şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materii specifice conţinute în actele comunitare sau în legislaţiile naţionale armonizate în conformitate cu aceste acte.

Articolul 68

1. Prezentul regulament înlocuieşte, în relaţiile între statele membre, Convenţia de la Bruxelles, cu excepţia cazului teritoriilor statelor membre care intră în sfera de aplicare teritorială a acestei convenţii şi care sunt excluse de la aplicarea prezentului regulament în conformitate cu art. 299 din Tratat. 2. În măsura în care prezentul regulament înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Bruxelles în relaţiile între statele membre, orice trimitere la această convenţie se înţelege ca trimitere la prezentul regulament.

Articolul 69

Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 66 alin. (2) şi art. 70, prezentul regulament înlocuieşte, în relaţiile între statele membre, următoarele convenţii şi următorul tratat încheiate între două sau mai multe dintre acestea:

146

— Convenţia între Belgia şi Franţa privind competenţa, valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899,

— Convenţia între Belgia şi Ţările de Jos privind competenţa, falimentul, precum şi

valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925,

— Convenţia între Franţa şi Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă şi

comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930, — Convenţia între Regatul Unit şi Franţa privind executarea reciprocă a hotărârilor în

materie civilă şi comercială, însoţită de un protocol, semnată la Paris la 18 ianuarie 1934, — Convenţia între Regatul Unit şi Belgia privind executarea reciprocă a hotărârilor în

materie civilă şi comercială, însoţită de un protocol, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934, — Convenţia între Germania şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 9 martie 1936, — Convenţia între Belgia şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor

şi actelor autentice referitoare la obligaţiile de întreţinere, semnată la Viena la 25 octombrie 1957,

— Convenţia între Germania şi Belgia privind recunoaşterea reciprocă şi executarea

hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn la 30 iunie 1958,

— Convenţia între Ţările de Jos şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 17 aprilie 1959, — Convenţia între Germania şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea

hotărârilor judecătoreşti, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 6 iunie 1959,

— Convenţia între Belgia şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor

judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 16 iunie 1959,

— Convenţia între Regatul Unit şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi

executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn la 14 iulie 1960,

— Convenţia între Regatul Unit şi Austria privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a

hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 14 iulie 1961, precum şi protocolul de modificare a acesteia semnat la Londra la 6 martie 1970,

— Convenţia între Grecia şi Germania privind recunoaşterea reciprocă şi executarea

hotărârilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Atena la 4 noiembrie 1961,

147

— Convenţia între Belgia şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 6 aprilie 1962,

— Convenţia între Ţările de Jos şi Germania privind recunoaşterea reciprocă şi executarea

hotărârilor şi altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Haga la 30 august 1962,

— Convenţia între Ţările de Jos şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea

hotărârilor şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Haga la 6 februarie 1963,

— Convenţia între Regatul Unit şi Republica Italiană privind recunoaşterea şi executarea

reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 7 februarie 1964, însoţită de un protocol semnat la Roma la 14 iulie 1970,

— Convenţia între Franţa şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi actelor

autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 15 iulie 1966, — Convenţia între Regatul Unit şi Ţările de Jos privind recunoaşterea şi executarea reciprocă

a hotărârilor în materie civilă, semnată la Haga la 17 noiembrie 1967, — Convenţia între Spania şi Franţa privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a

sentinţelor arbitrale în materie civilă şi comercială, semnată la Paris la 28 mai 1969, — Convenţia între Luxemburg şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi

actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Luxemburg la 29 iulie 1971, — Convenţia între Italia şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie

civilă şi comercială, a tranzacţiilor judiciare şi actelor notariale, semnată la Roma la 16 noiembrie 1971,

— Convenţia între Spania şi Italia privind asistenţa judiciară şi recunoaşterea şi executarea

hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Madrid la 22 mai 1973, — Convenţia între Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca privind recunoaşterea

şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Copenhaga la 11 octombrie 1977, — Convenţia între Austria şi Suedia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă, semnată la Stockholm la 16 septembrie 1982, — Convenţia între Spania şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi

executarea hotărârilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice executorii în materie civilă şi comercială, semnată la 14 noiembrie 1983,

— Convenţia între Austria şi Spania privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor,

tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 17 februarie 1984,

— Convenţia între Finlanda şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă, semnată la Viena la 17 noiembrie 1986 şi

148

— Tratatul între Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg privind competenţa, falimentul, valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Bruxelles la 24 noiembrie 1961, în măsura în care este în vigoare.

Articolul 70

1. Tratatul şi convenţiile menţionate în art. 69 continuă să aibă efect în materiile în care prezentul regulament nu se aplică. 2. Acestea continuă să aibă efect în cazul hotărârilor pronunţate şi al actelor autentice întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 71

1. Prezentul regulament nu afectează convenţiile la care statele membre sunt părţi şi care reglementează competenţa, recunoaşterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni specifice. 2. Pentru o interpretare unitară, alin. (1) se aplică în modul următor: (a) prezentul regulament nu împiedică o instanţă dintr-un stat membru care este parte la o

convenţie privind o materie specială să-şi întemeieze competenţa pe convenţia în cauză, chiar şi atunci când pârâtul are domiciliul într-un alt stat membru care nu este parte la convenţia respectivă. Instanţa sesizată aplică, în orice caz, art. 26 din prezentul regulament;

(b) hotărârile pronunţate într-un stat membru de o instanţă care îşi întemeiază competenţa pe

o convenţie referitoare la o anumită materie sunt recunoscute şi executate în celelalte state membre în conformitate cu prezentul regulament.

În cazul în care o convenţie referitoare la o anumită materie, la care sunt părţi atât statul membru de origine, cât şi statul membru solicitat, stipulează condiţii de recunoaştere sau executare a hotărârilor, se aplică aceste condiţii. În orice caz, pot fi aplicate dispoziţiile din prezentul regulament privind procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor.

Articolul 72

Prezentul regulament nu afectează acordurile prin care statele membre s-au angajat, înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament, în conformitate cu art. 59 din Convenţia de la Bruxelles, de a nu recunoaşte o hotărâre pronunţată, în special în alt stat contractant parte la convenţia respectivă, împotriva pârâtului care are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-o ţară terţă dacă, în cazurile prevăzute în art. 4 din convenţie, hotărârea nu s-a putut întemeia decât pe competenţa menţionată în art. 3 al doilea paragraf din convenţia respectivă.

149

CAPITOLUL VIII

DISPOZIŢII FINALE

Articolul 73

În termen de cel târziu cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un raport privind aplicarea prezentului regulament. Raportul este însoţit, dacă este cazul, de propuneri de adaptare a prezentului regulament.

Articolul 74

1. Statele membre transmit Comisiei textele care modifică listele ce figurează în anexele I-IV. Comisia adaptează anexele în consecinţă. 2. Actualizarea sau adaptarea tehnică a formularelor, ale căror modele figurează în anexele V şi VI, se adoptă în conformitate cu procedura consultativă menţionată în art. 75 alin. (2).

Articolul 75

1. Comisia este asistată de un comitet. 2. În cazul în care se face trimitere la prezentul paragraf, se aplică art. 3 şi 7 din Decizia 1999/468/CE. 3. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

Articolul 76

Prezentul regulament intră în vigoare la 1 martie 2002. Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Adoptat la Bruxelles, 22 decembrie 2000.

Pentru Consiliu

Preşedintele

C. PIERRET

150

ANEXA I

Normele de competenţă naţionale prevăzute în art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2)

Normele de competenţă naţionale prevăzute în art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) sunt următoarele: — în Belgia: art. 15 din Codul Civil (Code civil/Burgerlijk Wetboek) şi art. 638 din Codul

Judiciar (Code judiciaire/Gerechtelijk Wetboek), — în Germania: art. 23 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung), — în Grecia, art. 40 din Codul de Procedură Civilă (Κώδικας Πολιτικής ∆ικονοµίας), — în Franţa: art. 14 şi 15 din Codul Civil (Code civil), — în Irlanda: dispoziţiile care permit atribuirea competenţei pe baza actului de sesizare a

instanţei notificat sau comunicat pârâtului care se găseşte temporar în Irlanda, — în Italia: art. 3 şi 4 din Legea 218 din 31 mai 1995, — în Luxemburg: art. 14 şi 15 din Codul Civil (Code civil), — în Ţările de Jos: art. 126 alin. (3) şi 127 din Codul de Procedură Civilă (Wetboek van

Burgerlijke Rechtsvordering), — în Austria: art. 99 din Legea privind competenţa judiciară (Jurisdiktionsnorm), — în Portugalia: art. 65 şi 65A din Codul de Procedură Civilă (Código de Processo Civil) şi

art. 11 din Codul de Procedură a Muncii (Código de Processo de Trabalho), — în Finlanda: capitolul 10 art. 1 primul paragraf a doua, a treia şi a patra teză din Codul de

Procedură Judiciară (oikeudenkäymiskaari/rättegångsbalken), — în Suedia: capitolul 10 art. 3 primul paragraf prima teză din Codul de Procedură Judiciară

(rättegångsbalken), — în Regatul Unit: norme care permit stabilirea competenţei în temeiul:

(a) actului de sesizare a instanţei notificat sau comunicat pârâtului care se găseşte temporar în Regatul Unit sau

(b) existenţei, în Regatul Unit, a bunurilor aparţinând pârâtului sau

(c) punerii sechestrului, de către reclamant, asupra bunurilor situate în Regatul Unit.

151

ANEXA II

Instanţele sau autorităţile competente la care poate fi depusă cererea prevăzută în art. 39 sunt următoarele: — în Belgia, „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau

„erstinstanzliches Gericht”, — în Germania, preşedintele unei camere a „Landgericht”, — în Grecia, „Μονοµελές Πρωτικείο”, — în Spania, „Juzgado de Primera Instancia”, — în Franţa, preşedintele „Tribunal de grande instance”, — în Irlanda, „High Court”, — în Italia, „Corte d'appello”, — în Luxemburg, preşedintele „tribunal d'arrondissement”, — în Ţările de Jos, preşedintele „arrondissementsrechtbank”, — în Austria, „Bezirksgericht”, — în Portugalia, „Tribunal de Comarca”, — în Finlanda, „käräjäoikeus/tingsrätt”, — în Suedia, „Svea hovrätt”, — în Regatul Unit:

(a) în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate's Court” sesizată de „Secretary of State”;

(b) în Scoţia, „Court of Session” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de

întreţinere, „Sheriff Court” sesizată de „Secretary of State”;

(c) în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court” sesizată de „Secretary of State”;

(d) în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” sau, în cazul unei hotărâri privind

obligaţia de întreţinere, „Magistrates' Court” sesizată de „Attorney General of Gibraltar”.

152

ΑΝΕΧΑ ΙΙΙ

Instanţele înaintea cărora pot fi introduse acţiunile prevăzute în art. 43 alin. (2) sunt următoarele: — în Belgia,

(a) în cazul acţiunii introduse de pârât: „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau „erstinstanzliches Gericht”;

(b) în cazul acţiunii introduse de reclamant: „Cour d'appel” sau „hof van beroep”,

— în Republica Federală Germania, „Oberlandesgericht”, — în Grecia, „Εψετείο”, — în Spania, „Audiencia Provincial”, — în Franţa, „cour d’appel”, — în Irlanda, „High Court”, — în Italia, „corte d’appello”, — în Luxemburg, „Cour supérieure de Justice”, numai în materie civilă, — în Ţările de Jos:

(a) pentru pârât: „arrondissementsrechtbank”;

(b) pentru reclamant: „gerechtshof”, — în Austria, „Bezirksgericht”, — în Portugalia, „Tribunal de Relação”, — în Finlanda, „hovioikeus/hovrätt”, — în Suedia, „Svea hovrätt”, — în Regatul Unit:

(a) în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court”;

(b) în Scoţia, „Court of Session” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de

întreţinere, „Sheriff Court”;

(c) în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court”;

(d) în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” sau, în cazul unei hotărâri privind

obligaţia de întreţinere, „Magistrates’ Court”.

153

ANEXA IV

Acţiunile care pot fi introduse în conformitate cu art. 44 sunt următoarele: — în Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, recurs în anulare, — în Germania, „Rechtsbeschwerde”, — în Irlanda, acţiune pe motive de drept la „Supreme Court”, — în Austria, „Revisionsrekurs”, — în Portugalia, acţiune pe motive de drept, — în Finlanda, acţiune la „korkein oikeus/högsta domstolen”, — în Suedia, acţiune la „Högsta domstolen”, — în Regatul Unit, o singură acţiune pe motive de drept.

154

ANEXA V

Certificatul menţionat în art. 54 şi 58 din Regulamentul privind hotărârile şi

tranzacţiile judiciare

(română, rumano, Romanian, roumain, ...)

1. Statul membru de origine

2. Instanţa sau autoritatea competentă care eliberează certificatul

2.1. Numele

2.2. Adresa

2.3. Tel./fax/e-mail

3. Instanţa care a pronunţat hotărârea/a aprobat tranzacţia judiciară (*)

3.1. Tipul instanţei

3.2. Locul instanţei

4. Hotărâre/tranzacţie judiciară (*)

4.1. Data

4.2. Numărul de referinţă

4.3. Părţile în cauză:

4.3.1. Numele reclamantului (reclamanţilor)

4.3.2. Numele pârâtului (pârâţilor)

4.3.3. Numele celeilalte (celorlalte) părţi, dacă este cazul

4.4. Data notificării sau comunicării actului de sesizare a instanţei în cazul în care

hotărârea a fost pronunţată în lipsă:

4.5. Textul hotărârii/tranzacţiei judiciare (*) anexat la prezentul certificat

5. Numele părţilor care au beneficiat de asistenţă judiciară

Hotărârea/tranzacţia judiciară (*) este executorie în statul membru de origine (art. 38 şi 58 din

prezentul regulament) împotriva:

Numele:

Întocmit la …………………………. data ………………………………

Semnătura şi/sau ştampila ……………………………………………….

(*) Se şterge ce nu corespunde.

155

ANEXA VI

Certificatul menţionat în art. 57 alin. (4) din Regulamentul privind actele autentice

(română, rumano, Romanian, roumain, ...)

1. Statul membru de origine

2. Autoritatea competentă care eliberează certificatul

2.1. Numele

2.2. Adresa

2.3. Tel./fax/e-mail

3. Autoritatea care a atribuit actului autenticitate

3.1. Autoritatea care a participat la întocmirea actului autentic (dacă este cazul)

3.1.1. Numele şi desemnarea autorităţii

3.1.2. Locul autorităţii

3.2. Autoritatea care a înregistrat actul autentic (dacă este cazul)

3.2.1. Tipul autorităţii

3.2.2. Locul autorităţii

4. Actul autentic

4.1. Descrierea actului

4.2. Data

4.2.1. la care actul a fost întocmit

4.2.2. dacă este diferită: la care actul a fost înregistrat

4.3. Numărul de referinţă

4.4. Părţile în cauză

4.4.1. Numele creditorului

4.4.2. Numele debitorului

5. Textul hotărârii executorii în anexă la prezentul certificat

Actul autentic este executoriu împotriva debitorului în statul membru de origine [art. 57 alin.

(1) din regulament]

Întocmit la ……………………………….. data ………………………………

Semnătura şi/sau ştampila ……………………………………………………...

156

Nr. Celex: 32002R1496

REGULAMENTUL COMISIEI (CE) nr. 1496/2002

din 21 august 2002

de modificare a anexei I [normele de competenţă naţională prevăzute în art. 3 alin. (2) şi

art. 4 alin. (2)] şi a anexei II (lista instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor competente)

la Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară,

recunoaşterea si executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, având în vedere Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială(8), în special art. 3 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 44 şi 74, întrucât: (1) În conformitate cu art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, persoanele

domiciliate într-un stat membru nu pot fi chemate în justiţie înaintea instanţelor unui alt stat membru decât în temeiul normelor prevăzute la pct. 2-7 din capitolul II cu privire la competenţă. În temeiul art. 3 alin. (2), nu pot fi invocate împotriva lor mai ales normele de competenţă naţională prevăzute în anexa I.

(2) Prin urmare, dacă una dintre normele de competenţă prevăzute în anexa I este anulată

într-un stat membru, conţinutul listei trebuie să fie modificat în consecinţă. (3) Cererea de încuviinţare a executării într-un stat membru a unei hotărâri pronunţate în alt

stat şi executorie în acesta din urmă trebuie depusă la autorităţile competente enumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

(4) Art. 38 şi următoarele şi art. 57 alin. (4) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 permit

depunerea unei cereri de încuviinţare a executării unui act autentic la un notar, în calitate de autoritate competentă.

(5) Art. 74 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că statele membre trebuie să

notifice Comisiei textele de modificare a listei autorităţilor competente prezentate în anexele I-IV.

(6) Ţările de Jos au notificat Comisiei o modificare a normelor de competenţă naţionale

prezentate în anexa I şi a listei instanţelor şi autorităţilor competente prezentată în anexa II, iar Germania a notificat Comisiei o modificare a listei instanţelor şi autorităţilor competente care figurează în anexa II; prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie modificat în consecinţă,

(8) JO L 12, 16.01.2001, p. 1.

157


Articolul 1 În anexa I la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se elimină a opta liniuţă referitoare la Ţările de Jos.

Articolul 2 În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 „în Germania, preşedintele unei camere a «Landgericht»” se înlocuieşte cu următorul text:

„în Germania:

(a) preşedintele unei camere a «Landgericht»”; (b) un notar («…») în cadrul unei proceduri de încuviinţare a executării unui act autentic.”

Articolul 3

În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „în Ţările de Jos, preşedintele «arrondissementsrechtbank»” se înlocuieşte cu următorul text:

„în Ţările de Jos, «voorzieningenrechter van de rechtbank»”.

Articolul 4 Prezentul regulament intră în vigoare în a şaptea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Adoptat la Bruxelles, 21 august 2002.

Pentru Comisie

António VITORINO

Membru al Comisiei

__________________

SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE - beta.ier.robeta.ier.ro/documente/Colectii de acte...

Documents

Transcript of SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE - beta.ier.robeta.ier.ro/documente/Colectii de acte...