Libertatea individuala

Notiune Dreptul la libertate individuala a fost consacrat in constitutiile franceze din epoca revolutionara,dar este treptat invocat din ce in ce mai rar in constitutiile secolului XIX,pe masura ce ordinea de drept si siguranta persoanei ajung sa fie de la sine intelese.

Prin libertatea individuala intelegem dreptul la libertate fizica a persoanei,adica sensul clasic al libertatii individuale care consta in posibilitatea acesteia de a se misca,de a se deplasa in mod liber,de a nu fi tinuta in sclavie,de a nu fi retinuta sau arestata decat in cazurile prevazute de lege.În terminologia legii noastre fundamentale, libertatea individuală vizează nu libertatea generală a persoanei de a face tot ceea ce legea nu interzice în mod expres, ci dreptul de a nu fi reţinut şi arestat decât în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege.

Reglementare Dreptul la libertate individuala precum si siguranta persoanei sunt consacrate in art. 23 din Constitutie care preia dispozitiile cuprinse in Declaratia Universala (“orice persoana are dreptul la libertate si securitatea sa”)1 si in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice(“orice om are dreptul la libertate si securitatea persoanei sale”).

Textul constituţional stabileşte că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Noţiunea de „siguranţă a persoanei” exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice,in aplicarea Constitutiei si a legilor iau anumite masuri care privesc libertatea individuala,garantii care asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale.Siguranta persoanei poate fi vazuta si ca o garantie a libertatii individuale,ce priveste legalitatea masurilor ce pot fi dispuse de autoritati publice,in cazurile si conditiile prevazute de lege.

Dreptul la libertate individuala este reglementat si in “Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale”.Astfel,este prevazut ca :

o Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta.Nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa,cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale.o Orice persoana arestata trebuie sa fie informata in cel mai scurt termen si intr-o limba

pe care o intelege,asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.

o Orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute din prezentul articol

trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii.Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii a prezentarii persoanei in cauza la audiere.

1 Drept Constitutional si Institutii Politice-Catalin Andrus,Mihai Badescu,Catalina Nastase

o Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa

introduca recurs in fata unui tribunal,pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala.

o Orice persoana,victima a unei arestari sau detineri in conditiile contrare dispozitiilor

acestui articol,are dreptul la reparatii2

o Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este in masura sa

execute o obligatie contractuala.3

Deasemenea,avem reglementari ale dreptului la libertate individuala si in Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene:

o Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta.4

o Orice persoana acuzata este prezumata nevinovata pana ce vinovatia va fi stabilita in

conformitate cu legea.o Oricarei persoane acuzate ii este garantata respectarea dreptului la aparare.5

o Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul

săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.6

Restrangeri ale dreptului la libertate individuala Măsurile de restrângere a libertăţii admise de legea noastră fundamentală sunt: percheziţia, reţinerea şi arestarea. Reglementarea detaliată a acestora o găsim în Codul de procedură penală, ale cărui dispoziţii trebuie însă interpretate în conformitate cu prevederile articolului 23.

Legea noastră fundamentală condiţionează efectuarea unei percheziţii de respectarea cazurilor şi procedurilor prevăzute de lege: în speţă e vorba de dispoziţiile din capitolul referitor la mijloacele de probă ale Codului de procedură penală. Textul acestui act normativ prevede că percheziţia se poate desfăşura când o persoană căruia i s-a cerut să predea un obiect sau un înscris (relevant ca mijloc de probă) tăgăduieşte deţinerea acestuia sau ori de câte ori este necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor (art. 100, alin. 1 din C. pr. pen.). Percheziţia poate fi corporală sau domiciliară. Cel din urmă caz intră sub incidenţa normelor constituţionale referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27) in sensul ca „domiciliul si resedinta sunt inviolabile.Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul

2 Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale art 53 Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale Protocolul nr 4 art.14 Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene art 65 Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene art 48 aln.1 si aln.2

6 Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene art 49 aln.1

ori resedinta unei persoane fara invoirea acesteia”.In aceste situatii se poate deroga,prin lege,de la aceste prevederi(Constitutia Romaniei, art. 27 aln. 1 ).

Perchezitia poate fi domiciliara si corporala.Perchezitia domiciliara constituie,si ea, o exceptie de la principiul inviolabilitatii domiciliului,unele reglementari fiind cuprinse in Constitutie:

o Perchezitia se dispune de judecator si se efectueaza in conditiile si in formele

prevazute de legeo Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise,in afara de cazul infractiunilot flagrante.7

Alte reglementari ale perchezitiei domiciliare sunt cuprinse in Codul de procedura penala:

o Perchezitia domiciliara poate fi dispusa numai de judecator, prin incheiere motivata, in cursul urmaririi penale, la cererea procurorului, sau in cursul judecatii. In cursul urmaririi penale, perchezitia domiciliara se dispune de judecatorul de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta sau de la instanta corespunzatoare in grad acesteia in a carei circumscriptie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala.8

o Instanta poate proceda la efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.o In celelalte cazuri, dispozitia instantei de judecata de a se efectua o perchezitie se

comunica procurorului, in vederea efectuarii acesteia.9

Deasemenea,sunt reglementate perioadele de timp in care se poate efectua perchezitia domiciliara:

o Ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si perchezitia domiciliara se pot face intre orele 6,00-20,00, iar in celelalte ore numai in caz de infractiune flagranta sau cand perchezitia urmeaza sa se efectueze intr-un local public. Perchezitia inceputa intre orele 6,00-20,00 poate continua si in timpul noptii.10

Perchezitia corporala se constituie intr-o exceptie de la principiul libertatii individuale consacrat in art. 23 din Constitutie.Ea este reglementata si in Codul de Procedura penala:

o Perchezitia corporala se efectueaza de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispozitiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnata de acest organ.

o Perchezitia corporala se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea perchezitionata.11

Din punct de vedere terminologic,perchezitiile pot avea caracter judiciar sau pot fi activitati extrajudiciare.Perchezitiile cu caracter judiciar sunt folosite ca procedee probatorii in diverse cauze penale care cad sub incidenta Codului de procedura penala. Activitatile extrajudiciare sunt supuse unor reglementari speciale ( ex. O perchezitie vamala,perchezitia ca masura

7 Constitutia Romaniei art. 27 aln. 3,48 Codul de Procedura penala art 100 aln 39 Codul de Procedura penala art 102 aln 1 si 210 Codul de Procedura penala art 10311 Codul de Procedura penala art 106 aln 1 si 2

antiterorista la patrunderea pe un aeroport sau perchezitionarea in vederea dezarmarii unui infractor periculos)12.

Importanta perchezitiei ca procedeu de descoperire si ridicare de probe a fost demonstrata in nenumarate randuri si s-a aratat ca asigura procurarea unor probe indispensabile,iar uneori unice pentru rezolvarea cauzei.

Putem observa că în privinţa percheziţiei, legea noastră fundamentală este destul de îngăduitoare: singura garanţie pe care o instituie în favoarea libertăţii individuale constă în reglementarea prin lege a condiţiilor şi procedurilor de desfăşurare a acesteia. Prin contrast, textul amendamentului IV la Constituţia Statelor Unite este mult mai riguros şi precis formulat: „Dreptul poporului la siguranţă în privinţa persoanelor, domiciliului, înscrisurilor sau bunurilor, contra unor percheziţii şi reţineri nerezonabile nu va fi încălcat şi nici un fel de mandate (warrants) nu vor fi emise decât în baza unei cauze plauzibile, susţinute de un jurământ afirmativ (Oath of affirmation) [din partea reclamanţilor] şi – în special – descriind locul care trebuie cercetat precum şi persoanele sau obiectele care trebuie reţinute.”

Reţinerea este o măsură procesuală de restrângere a libertăţii individului dispusă de către organele competente (ale poliţiei). Reţinerea poate fi dispusă în privinţa unei persoane despre care există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală, dar şi în privinţa unei persoane care refuză să se legitimeze sau care nu poate prezenta un act de identitate, de data aceasta însă doar în vederea stabilirii identităţii celui reţinut. În cazul cetăţenilor străini sau al apatrizilor, reţinerea poate fi justificată chiar şi când aceştia nu au comis o infracţiune, în cazul în care a expirat termenul prevăzut în viza de intrare sau autorizaţia de şedere pe teritoriul ţării noastre. Reţinerea va fi în acest caz o măsură premergătoare expulzării.Constituţia limitează durata reţinerii la maximum 24 de ore (art. 23, alin. (3)). La expirarea acestui termen, cel reţinut trebuie pus în libertate, în afara cazului în care a fost emis un mandat de arestare preventivă de către un judecător. În cazul unei reţineri abuzive, victima acestei măsuri poate obţine despăgubiri în instanţă.

Retinerea este reglementata si in Codul de Procedura penala.Ea se poate efectua daca se indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

o Masura retinerii poate fi luata de procuror ori de organul de cercetare penala fata de invinuit sau inculpat, numai dupa ascultarea acestuia in prezenta aparatorului, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.

o Organul de cercetare penala este obligat sa il incunostinteze, de indata, pe procuror cu privire la luarea masurii retinerii.

o Procurorul sau organul de cercetare penala va aduce la cunostinta invinuitului sau inculpatului ca are dreptul sa-si angajeze aparator. De asemenea, i se aduce la cunostinta ca are dreptul de a nu face nicio declaratie, atragandu-i-se atentia ca ceea ce declara poate fi folosit impotriva sa.

o Masura retinerii se ia in cazurile prevazute in art. 148, precum si in caz de infractiune flagranta, oricare ar fi limitele de pedeapsa prevazute de lege.13

12 N.Volonciu Tratat de procedura penala, op.cit.,p.18013 Codul de Procedura penala art 143 aln. 1,2,3,4

Organele competente sa dispuna masura retinerii sunt organul de cercetare penala si procurorul.In cazul in care organul de cercetare penala dispune retinerea,el este obligat sa il incunostiinteze,de indata,pe procuror cu privire la luarea masurii.14

Actul prin care organul de cercetare penala sau procurorul dispune retinerea este ordonanta de retinere care trebuie sa contina,pe langa mentiunile prevazute in art. 137 C. pr. Pen.,ziua si ora la care a inceput retinerea.De asemenea,in ordonanta de punere in libertate trebuie mentionate ziua si ora la care a incetat retinerea.Persoana retinuta poate dispune in momentul retinerii de drepturi prevazute in Codul de Procedura penala:

o Persoanei retinute sau arestate i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen. Invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu.

o Cand se dispune arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului, judecatorul incunostinteaza despre masura luata, in termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o alta persoana pe care o desemneaza invinuitul sau inculpatul, consemnandu-se aceasta intr-un proces-verbal.

o Cel retinut poate sa ceara sa fie incunostintat despre masura luata un membru de familie sau una dintre persoanele aratate in alin. 2. Atat cererea celui retinut, cat si incunostintarea se consemneaza intr-un proces-verbal. In mod exceptional, daca organul de cercetare penala apreciaza ca acest lucru ar afecta urmarirea penala, il informeaza pe procuror, care va decide cu privire la instiintarea solicitata de retinut.15

Retinerea poate dura cel mult 24 de ore si nu poate fi prelungita decat in cazul in care organul de cercetare penala considera ca este necesara privarea de libertate in continuare a invinuitului.In acest caz trebuie inaintat procurolului,in primele 10 ore de la retinere, un referat motivat cu propunere de arestare preventiva,iar procurorul,daca considera ca au fost intrunite conditiile prevazute de lege,inainteaza,pe durata celor 24 de ore cat dureaza retinerea,dosarul impreuna cu propunerea de arestare preventiva. O masura neprivativa de libertate este obligarea inculpatului de a nu parasi localitatea.Este o incalcare a dreptului la libera circulatie prevazut in art. 25 din Constitutie dar si o incalcare a libertatii individuale.Obligarea de a nu parasi localitatea,ca masura restrictiva de libertate,consta in indatorirea impusa invinuitului de catre organul judiciar de a nu parasi localitatea in care locuieste fara incuviintarea organului care a dispus masura.16

Obligatia de a nu parasi localitatea poate fi dispusa doar daca sunt intrunite anumite conditii cum ar fi probe sau indicii ca inculpatul a savarsit o infractiune sau ca pentru fapta savarsita legea sa prevada pedeapsa cu inchisoarea. Pe durata masurii obligarii de a nu parasi localitatea invinuitul este obligat la respectarea unor conditii prevazute in aln. 1 al art 145 C. pr. penal. Astfel,inculpatul este obligat sa se prezinte la organul de urmarire penala sau la instant de judecata ori de cate ori este chemat,sa se prezinte la organul de politie desemnat cu supravegherea sa,sa nu isi schimbe locuinta fara incuviintarea organului judiciar si sa nu detina sau sa foloseasca nicio categorie de arme. Durata masurii obligarii de a nu parasi localitatea nu poate depasi 30 de zile,in afara de cazul cand ea este prelungita in conditiile legii. O noua reglementare introdusa in C. pr. pen. este aceea de a nu parasi tara.Aceasta reglementare este mentionata in art 145 C. pr. pen si este asemanatoare cu obligatia de a nu parasi localitatea.

14 Drept Procesual Penal-Anca-Lelia Lorincz p.23315 Codul de Procedura penala art. 137 aln. 1,2,3 16 Drept Procesual Penal-Anca-Lelia Lorincz p. 235

Arestarea preventiva este acea masura privativa de libertate, a carei executare consta in detinerea invinuitului sau inculpatului in locuri anume destinate.17 Ea se dispune numai de către judecător şi numai în cursul procesului penal: „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”18. În formularea textului constituţional anterior revizuirii din octombrie 2003, emiterea mandatului de arestare trebuia făcută de către un „magistrat”. În accepţiunea dată acestui termen de practica noastră judiciară, mandatul de arestare putea fi emis în mod valabil de către un procuror; în consecinţă dispoziţiile incidente arestării preventive din Codul de procedură penală (care datează din 1968) au rămas neafectate de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, astfel încât procurorii au emis vreme de un deceniu mandate de arestare. O decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului a constatat însă că prin emiterea mandatului de arestare de către procuror sunt încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă. Aplicarea cerinţelor acestei decizii se putea face şi prin interpretarea dispoziţiilor constituţionale în sensul că „magistrat”, este numai judecătorul; pentru a elimina orice posibilitate de abuz, autorii revizuirii din 2003 au menţionat însă expres obligativitatea emiterii mandatului de arestare de către un judecător.

Durata măsurii arestării preventive este limitată la cel mult 30 de zile. Acest termen poate fi prelungit printr-un nou mandat de arestare, fără însă ca perioada totală de detenţie preventivă să depăşească un termen rezonabil care va fi de cel mult 180 de zile:” În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.”19Acest din urmă termen maxim constituie o noutate introdusă prin revizuirea din 2003. Limitarea în timp şi condiţionarea arestării preventive are repercusiuni şi asupra dreptului la apărare. Dacă sub regimul constituţiilor comuniste, arestarea preventivă constituia în practică regula în procesul penal, în sensul că o persoană învinuită era mai întâi arestată, pentru ca apoi miliţia şi procuratura să întocmească pe îndelete dosarul şi să caute probe, eventual şi cu ajutorul mărturisirilor obţinute de la cel arestat (şi care în situaţia sa putea fi uşor constrâns sau intimidat), în prezent strângerea probelor trebuie în principiu să preceadă măsura arestării preventive, astfel încât procesul să înceapă cât mai rapid după adoptarea acestei măsuri. Este cu totul inadmisibil ca o persoană să fie întâi arestată, pentru ca apoi să se stabilească învinuirea şi să fie căutate probele (inclusiv prin presiuni asupra arestatului) pentru a i se „fabrica” un dosar.Durata arestarii preventive a invinuitului insa este de cel mult 10 zile si nu poate fi prelungita la fel ca si in cursul urmarii penale.O data cu expirarea termenului,invinuitul trebuie pus in libertate.Daca insa s-a pus in miscare actiunea penala,se poate dispune arestarea preventiva a invinuitului care in acest sens devine inculpat.

Arestarea preventiva se poate dispune doar daca sunt indeplinite prevederile art. 148 si art. 136 aln. 1 din Codul procesual Penal.Aceste conditii sunt:

o Masura arestarii preventive a inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile

prevazute in art. 143 si exista vreunul dintre urmatoarele cazuri:

17 Drept Procesual Penal-Anca Lelia Lorincz p.23818 Constitutia Romaniei art. 23 aln 419 Constitutia Romaniei art. 23 aln. 5

o a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, ori exista date ca va incerca sa fuga sau sa se sustraga in orice mod de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei;

o a^1) inculpatul a incalcat, cu rea-credinta, masura obligarii de a nu parasi localitatea sau tara ori obligatiile care ii revin pe durata acestor masuri;

o b) exista date ca inculpatul incearca sa zadarniceasca in mod direct sau indirect aflarea adevarului prin influentarea unei parti, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de proba;

o c) exista date ca inculpatul pregateste savarsirea unei noi infractiuni;o d) inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune;o e) exista date ca inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau ca

incearca o intelegere frauduloasa cu aceasta;o f) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii

pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea sa in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.

o (2) In cazurile prevazute in alin. 1 lit. a)-e), masura arestarii preventive a inculpatului poate fi luata numai daca pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau inchisoarea mai mare de 4 ani.20

o In cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu detentiune pe viata sau cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua fata de acesta una dintre urmatoarele masuri preventive:21

a) retinerea; b) obligarea de a nu parasi localitatea; c) obligarea de a nu parasi tara; d) arestarea preventiva.

Dupa intocmirea hotararii prin care s-a dispus arestarea preventiva a inculpatului,judecatorul emite de indata mandatul de arestare preventiva.Acesta din urma este reglementat in art 151 Cod procesual Penal si se arata data si locul emiterii mandatului,instanta care a dispus luarea masurii de arestare,numele,prenumele si calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare,date privitoare la persoana inculpatului si codul numeric personal,aratarea faptei ce formeaza obiectul inculparii si denumirea infractiunii,incadrearea juridica a faptei si pedeapssa prevazuta de lege,temeiurile concrete care determina arestarea,ordinul de a fi arestat inculpatul,indicarea locului unde urmeaza a fi detinut cel arestat si semnatura judecatorului.

In cazul in care propunerea de arestare preventiva este respinsa,judecatorul poate dispune masura obligarii de a nu parasi localitatea sau aceea de a nu parasi tara doar daca sunt intrunite conditiile prevazute de lege.

In privinta retinerii si arestarii preventive a minorului se aplica dispozitiile generale,cu anumite derogari si completari prevazute in Codul de Procedura Penala art160e-160h:

20 Codul procesual penal art. 14821 Codul procesual penal art. 136 aln. 1

o Retinerea si arestarea preventiva a minorului se fac potrivit dispozitiilor prevazute in sectiunile I, II si IV, cu derogarile si completarile din prezenta sectiune.

o La stabilirea dispozitiilor aplicabile cu privire la masura retinerii si arestarii preventive se are in vedere varsta invinuitului sau inculpatului de la data la care se dispune asupra luarii, prelungirii sau mentinerii masurii preventive.22

Astfel,minorii retinuti sau arestati preventiv au drepturi proprii si un regim special de detentie preventiva pentru a nu le fi periclitata dezvoltarea psihica,fizica sau morala.Lor li se asigura asistenta juridica obligatorie,se tin separat de majori in locuri destinate minorilorsi se instiinteaza imediat parintii sau tutorele.Durata arestarii invinuitului minor este de cel mult 3 zile iar durata arestarii invinuitului minor intre 14 si 16 ani este de cel mult 15 zile,putand fi prelungita in caz exceptional cu inca 15 zile,fara a depasi in total 60 de zile.Pentru minorul mai mare de 16 ani durata arestarii este de cel mult 20 de zile,poate fi prelungita cu inca 20 de zile in cazurile exceptionale insa,in total,nu poate depasi perioada de 90 de zile.

O data dispusa masura de arestare preventiva,instanţa este obligată să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu mai există temei care să justifice menţinerea stării de libertate. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (Constitutia Romaniei art. 23, alin. 6 şi 9). Instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurii arestării preventive; aceste încheieri sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege (Constitutia Romaniei art. 23, alin. 7).

Motivele reţinerii sau ale arestării trebuie comunicate de îndată celui contra căruia se ia această măsură; în cel mai scurt termen trebuie comunicată şi învinuirea care i se aduce. Comunicarea trebuie făcută într-o limbă pe care o înţelege. Prezenţa unui avocat – ales sau numit din oficiu – este obligatorie la comunicarea învinuirii (Constitutia Romaniei art. 23, alin. 8). Cel arestat preventiv are dreptul să ceară punerea în libertate provizorie, sub control judiciar, pe cauţiune (Constitutia Romaniei art. 23, alin. 10).

De respectarea libertăţii individuale sunt legate două importante principii ale dreptului penal, care, prin consacrarea în legea fundamentală, dobândesc statutul de norme constituţionale. Este vorba în primul rând de prezumţia de nevinovăţie: până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, orice persoană este considerată nevinovată (Constitutia Romaniei art. 23, alin. 11). Acest principiu are un rol central în justiţia unui stat de drept, constituind un corolar esenţial al independenţei justiţiei. Legislaţia statelor totalitare consacră uneori prezumţia de nevinovăţie. Într-un astfel de stat, soarta celui învinuit este însă de cele mai multe ori deja decisă în momentul arestării, ancheta şi procesul neconstituind decât o formalitate. Chiar şi anumite detalii, deloc lipsite de semnificaţie, precum inexistenţa unei separări la locul de detenţie a celor aflaţi în arest preventiv de cei condamnaţii definitiv sau aducerea lor la şedinţa de judecată în uniformă de deţinut ilustrau caracterul iluzoriu al prezumţiei de nevinovăţie într-un sistem totalitar.

22 Codul de procedura penala art. 160. Lit. e

Un alt principiu important consacrat de legea noastră fundamentală în legătură cu posibilitatea lipsirii de libertate a unei persoane este nullum crimen, nulla poena sine lege. Conform dispoziţiilor alin. (12) al art. 23, nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Stabilirea pedepsei vizează incriminarea unor fapte, anterior săvârşirii acestora. Nimeni nu poate fi judecat pentru o faptă care nu constituia infracţiune în momentul comiterii sale. În această privinţă, dispoziţiile art. 23, alin. (12) trebuiesc privite în raport cu cele ale art. 15, alin. (2), referitoare la neretroactivitatea legii. Pedeapsa aplicată pentru o faptă incriminată de lege trebuie să fie şi ea determinată în momentul săvârşirii faptei, şi nu ulterior. Totuşi, în baza principiului legii penale mai favorabile (art. 15, alin. 2, teza ultimă din Constituţie, coroborat cu art. 13 C. pen.), făptuitorul va beneficia de o lege ulterioară care reduce limitele pedepsei pe care legea o prevedea la data săvârşirii faptei. Legea prin care are loc incriminarea unor fapte şi determinarea pedepsei pentru săvârşirea acestora este o lege organică (art. 73, alin. (3), lit. h)).

Prin legea nr. 429 / 2003 privind revizuirea Constituţiei, s-a instituit un nou principiu incident domeniului garantării libertăţii personale: pedeapsa privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală (art. 23, alin. ultim). Dispare astfel instituţia închisorii contravenţionale a stabilit cautiunea.

Liberarea provizorie este acea masura preventiva neprivativa de libertate care inlocuieste arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului,avand ca scop asigurarea desfasurarii normale a procesului penal si evitarea sustragerii invinuitorului ori inculpatului de la urmarire penala,judecata sau punerea in executare a pedepsei in caz de condamnare.23Ea este reglementata in art.160 aln.1-aln.10 Cod de Procedura Penala si este de doua feluri:liberarea provizorie sub control judiciar si liberarea provizorie pe cautiune.

Pentru a fi eliberat sub control judiciar invinuitul sau inculpatul trebuie sa fi savarsit o infractiune din culpa sau o infractiune intentionata pentru care legea prevede o pedeapsa ce nu depaseste 18 ani si nu trebuie sa pericliteze desfasurarea anchetei, sa influenteze martori sau experti sau sa nu distruga mijloace de proba.Odata eliberat sub control judiciar,invinuitul sau inculpatul are obligatia de a nu depasi limitele teritoriale stabilite de instanta,de a se prezenta la organul de urmarire penala sau la instanta de judecata,sa se prezinte la organul de politie desemnat cu supravegherea conform programului de supraveghere,sa nu isi schimbe domiciliul fara incuviintarea instantei,si sa nu detina sau sa foloseasca nicio categorie de arme.

Conditiile pentru liberarea provizorie pe cautiune sunt aceleasi ca si in cazul liberarii sub control judiciar,singura exceptie fiind aceea ca instanta stabileste cautiunea.Cuantumul ei este de cel putin 1.000 lei si consemnarea se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilita de catre instanta fie prin contituirea unei garantii reale imobiliare la dispozitia instantei care În faza de judecată.

Reglementare europeana23 Drept Procesual Penal-Anca Lelia Lorincz p.246

In legislatia europeana privarea de libertate este o masura dispusa de autoritati prin care o persoana este tinuta impotriva vointei sale,pentru o anumita perioada de timp,intr-un spatiu determinat si impiedicata sa paraseasca acel spatiu prin constrangere sau amenintare,o constrangere prin utilizarea fortei.

Articolul 5 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului si Libertatilor fundamentale ofera protectie numai impotriva privarii de libertate,nu si impotriva restrictiilor libertatii.Astfel,instanta europeana a apreciat ca intre privarea de libertate reglementata de art 5 si restrictiile de circulatia prevazuta de art 2 al Protocolului nr. 4 la Conventia europeana nu exista decat o diferenta de grad si de intensiate si nu una de natura sau de esenta.

Pentru ca masura de privare de libertate sa fie una legale trebuies indeplinite anumite conditii si anume:

-Legalitatea masurii privative de libertate

-Masura privativa de libertate sa se incadreze in cele 6 cazuri strict si limitativ prevazute de la litera a-f ale art.5 org.

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent ;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când existămotive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile sătransmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 24

„ Potrivit cailor legale” se refera strict la legislatia nationala,scotand astfel in evidenta necesitatea respectarii legislatiei interne a fiecarei tari in parte.Cu toate acestea insa,si

24 Conventia pentru apararea Drepturilor omului si a Libertatilor fundamentale art.5 parag. 1

legislatia nationala trebuie sa fie conforma cu Conventia Europeana inclusiv principiile enunte in Conventie.

Privarea de libertate va fi incompatibila cu legalitatea in momentul in care nu exista informatii precum data,durata, locul detentiei,numele detinutului,motivele detentiei si numele persoanei care o efectueaza.In aceste conditii art. 5 din Conventie este incalcat intr`un mod grav iar masura privarii de libertate va fi declarata nula.

Cazuri de incalcare a libertatii individuale si siguranta persoanei.

1.CauzaAvram contra României(cererea nr. 25339/2003), hotărâre pronunţată la 18/10/2011.

D-ul Bogdan Avram, reclamant în cauză, a fost acuzat de constituire de grup infracţional şi de furt (articolele 208, 209 şi 323 din codul penal român) , fiind luat în custodie şi apoi arestat preventiv până la momentul pronunţării condamnării sale penale.

Procurorul de caz şi-a întemeiat ordonanţa prin care a dispus aresarea preventivă a reclamantului pe articolul 148 literele e) şi h) ale codului de procedură penală. Recursul reclamantului împotriva acestei ordonanţe a fost respins la 22 mai 2002 printr-o hotărâre a judecătoriei Sibiu. Judecătoria a reţinut că, prin natura sa, infracţiunea de asociere pentru comitere de infracţiuni era una care constituia "pericol public" în sensul articolul 148 litera h) a codului de procedură penală şi că reprezenta, de asemenea, un act pregătitor pentru comiterea unor alte infracţiuni, în sensul articolului 148 litera e) cod procedură penală.

Judecătoria Sibiu a prelungit arestul preventiv în mai multe rânduri. Toate recursurile reclamantului referitoare la aceste sentinţe au fost respinse de către Tribunalul Sibiu, considerând că motivele pentru care arestul preventiv fusese dispus subzistau.

În cererea iniţiată către CEDO în 2003, Bogdan Avram a a reclamat că timp de aproximativ cinci luni după arestarea sa preventivă autorităţile i-au interzis corespondenţa cu avocatul şi familia. În observaţiile scrise pe care le-a trimis Curţii la 24 martie 2011, reclamantul s-a mai plâns, printre altele, şi de lipsa asistenţei medicale în închisoare în timpul aceleiaşi perioade şi de faptul că a trebuit să poarte aceleaşi haine timp de 16 zile după arestare (cerere respinsă de CEDO, nefiind formulată în termenul de şase luni).

Judecătoria Sibiul l-a condamnat pe Bogdan Avram la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani şi şase luni pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire de grup infracţional şi complicitate la două furturi.

Tribunalul Sibiu a admis apelul reclamantului la 20 februarie 2004, diminuând pedeapsa sus-menţionată la patru ani şi opt luni.

Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul reclamantului apreciind că nu a existat o asociere pentru comiterea de infracţiuni între inculpaţi. Ea a mai considerat că mai multe probe erau nule (înregistrarea convorbirilor telefonice etc.) şi că numai furtul comis la 13 februarie 2002 putea fi reţinut în împotriva reclamantului, mai ales în baza declaraţiei victimei şi a recunoaşterii de către aceasta din urmă a fotografiilor autorilor furtului. Curtea de apel a diminuat pedeapsa aplicată reclamantului la trei ani de închisoare.

În speţă, CEDO a observat că sentinţa din 10 iulie 2002 a menţiunt măsura arestării preventive a reclamantului fără să precizeze durata, în timp ce următoarele trei hotărâri, din 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 şi 19 martie 2003, au respins cererile formulate de reclamant care vizau eliberarea sa din arest preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu una mai puţin restrictivă.

Curtea a citat hotărârea din cauza Konolos c. României, unde s-a făcut referire la o decizie Curţii constituţionale române, care, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, a statuat că tribunalele sunt obligate să controleze legalitatea măsurii arestului preventiv la fiecare 30 de zile, până la finalul procedurii. Curtea a apreciat în acest caz că instanţele naţionale dispuneau de o clarificare în materie jurisprudenţială care le permitea să îşi argumenteze deciziile pronunţate.

Tot în cauza Konolos, Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească de prelungire a măsurii arestării preventive fără indicarea duratei prelungirii încalcă dispoziţiile legale interne astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Constituţională şi nu poate consitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei. 

Curtea a reţinut că în perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003, arestul preventiv al reclamantului nu era hotărât prin nicio decizie internă valabilă şi în lipsă unei baze legale în sensul articolului 5 § 1 al Convenţie.

În final, CEDO a hotărât că autorităţile române au încălcat art. 5 § 1 şi a obligat statul român la plata unei satisfacţii echitabile de 8 000 euro cu titlu de daune morale25.

2.Cauza Creanga c. Romaniei-Politist privat illegal de libertate.

Marea Cameră a CEDO a pronunţat astăzi, 23 februarie 2011, hotărârea în cauza Creangă c. României (cererea nr. 29226/03). Cauza are ca obiect privarea de libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale de mare anvergură care urmărea destructurarea unei reţele de trafic de produse petroliere.

În cauză, reclamantul, d-ul Sorin Creangă, este cetăţean român, născut în 1956 şi domicilat în Bucureşti (România). Ofiţer al poliţiei judiciare din cadrul eşpoliţiei Bucurti, el a fost convocat şi apoi interogat de PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie-actual DNA), în cadrul unei anchete penale referitoare la furtul unor produse petroliere prin conducte aflate în împrejurimile Bucureştiului.

La 15 iulie 2003, d-ul Creangă şi alţi colegi poliţişti au fost citaţi la PNA ca să depună declaraţii pentru ancheta penală. La 16 iulie 2003, în jurul orelor 12, procurorul l-a informat pe reclamant că a fost începută urmărirea penală împotriva sa şi a altor 10 colegi poliţişti pentru fapte de luare de mită, complicitate la furt şi constituire de grup infracţional. În jurul orei 22, procurorul l-a plasat in arest preventiv pe d-ul Creangă şi pe mai mulţi agenţi de poliţie. La 18 iulie 2003, Curtea de Apel Militară a prelungit pentru 27 de zile arestul preventiv. D-ul Creangă şi ceilalţi coinculpaţi au recurat respectiva decizie. Printr-o hotărâre din 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea şi a dispus repunerea în libertate a d-ului Creangă şi a celorlalţi coinculpaţi. Procurorul general al României a formulat atunci recurs în anularea acestei hotărâri, apreciind că CSJ a comis grave erori de drept. Printr-o hotărâre definitivă din 25 iulie 2003, CSJ a admis recursul în anulare al

25 http://jurisprudentacedo.com/Avram-c.-Romaniei-Prelungire-masurii-arestarii-preventive-fara-indicarea-duratei.html

procurorului. CSJ a apreciat că detenţia provizorie era justificată, dosarul cauzei conţinând probe suficiente care să demonstreze că fiecare dintre inculpaţi ar fi putut comite faptele pentru care erau acuzaţi.

La 25 iulie 2003, d-ul Creangă a fost plasat în arest preventiv. Printr-o hotărâre interlocutorie din 29 iunie 2004, Tribunalul Militar a dispus repunerea sa în libertate, cu interdicţia de a părăsi ţara. Printr-o hotărâre pronunţată la 22 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe d-ul Creangă la o pedeapsă de trei ani cu suspendare pentru luare de mită şi favorizarea infractorilor.

 

Plângerea în faţa CEDO

Invocând articolul 5 § 1 (dreptul la libertate şi siguranţă), reclamantul a susţinut că privarea sa de libertate din 16 iulie 2003 a fost lipsită de bază legală. El a mai susţinut şi că ordonanţa de plasare în arest preventiv luată împotriva sa la 16 iulie 2003 nu a fost motivată prin elemente concrete, în principal referitoare la pericolul public pe care l-ar fi putut reprezenta de punerea sa în libertate. De asemenea, el a considerat drept nelegală arestarea sa preventivă din 25 iulie 2003, după intervenţia procurorului general.

Reclamantul a introdus cererea în faţa CEDO la 4 septembrie 2003. În hotărârea de cameră din 15 iunie 2010, Curtea a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 5 § 1 în ceea ce priveşte privarea de libertate a d-ului Creangă la 16 iulie 2003 între orele 10 şi 22 şi al arestării sare la 25 iulie 2003,ca urmare a recursului în anulare al procurorului general. Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 5 § 1 în ceea ce priveşte arestarea reclamantului din intervalul 16-18 iulie 2003. La 3 septembrie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO conform articolului 43 din Convenţie. La 22 noiembrie 2010, colegiul Marii Camere a acceptat această cerere.

În hotărârea Marii Camere pronunţate la 23 februarie 2011, CEDO a reamintit că este esenţial ca raţiunea privării de libertate în virtutea dreptului intern să satisfacă criteriul "legalităţii" stabilit de Convenţie, Curtea subscriind integral la concluziile hotărârii de cameră din 15 iunie 20120 şi apreciind că a existat o încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie.

Ca şi satisfacţie echitabilă, Curtea a stabilit ca statul român să-i plătească reclamantului 8000 EUR cu titlu de daune morale şi 500 EUR cheltuieli de judecată.

Judecătorii Bratza, Costa, Garlicki, Gyulumyan, Myjer, Hirvelä, Malinverni, Vučinić şi Raimondi au exprimat opinii separate.26

Dupa prof. I. Muraru, noțiunea de siguranță a persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și legilor,iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale Astfel, libertatea este mai întâi un statut, adică o condiţie socială şi politică, garantată printr-un ansamblu de drepturi şi datorii. Montesquieu în lucrarea „Spiritul legilor” defineşte libertatea umană ca:„dreptul de a face ceea ce îngăduie legile şi, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. De asemenea, sociologul francez Georges Gurvich în lucrările „Determinismul social şi libertatea umană” - Paris 1963 şi „Tratat de sociologie” - Paris 1967, tratează libertatea umană ca fiind o „proprietate, o calitate

26 http://jurisprudentacedo.com/Creanga-c.-Romaniei-Politist-privat-ilegal-de-libertate.html

primordială, ireductibilă a existenţei umane, atât colectivă, cât şi individuală, flacăra care stă sub toate operele, acţiunile,reacţiile, conduitele, realizările. Ea presupune a dărâma obstacole, a învinge rezistenţe, a răsturna bariere, a depăşi realizări, a transforma situaţii.” Consider ca desi trebuie privit ca si un drept natural si inviolabil al omului, perfect prin natura sa in cadrul normelor legale în vigoare , dreptul la libertate individuala si siguranta persoanei prezintă natura unei prezumții relative , existente doar in cadrul respectării normelor penale în vigoare , ea putand fi oricand rasturnată prin atingerea adusa valorilor sociale aparate prin legea penala.

Bibliografie Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie

1948) Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului şi

apărarea libertăţilor fundamentale (4 noiembrie 1950) Constituţia României, adoptată în 1991, republicată în M.Of

nr.767/31 octombrie 2003 CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ din 12 noiembrie

1968(**republicat**)(*actualizat*)(aplicabil începând cu data de 25 noiembrie 2010*)

Drept procesual penal,Editura Universul Juridic Profesor Universitar Doctor Anca-Lelia Lorincz

Protectia Europeana a Drepturilor Omului si Procesul Penal Roman Editura Chbeck 2008,Mihail Udroiu si Ovidiu Predescu

Academia de Politie „Alexandru Ioa Cuza”Bucur Stefan

Clasa 103Specializarea Drept-Politie de Frontiera