Sociologia modei – vestimentaţia ca forma de exprimare

1. Vestimentaţia – formă de comunicare

Omul, ca fiinţă socială este predispus la comunicare, modalităţile prin care aceasta se poate concretiza, fiind de o mare varietate, îmbrăcând o multitudine de forme. Începând cu cea verbală, nonverbală sau paraverbală, individul, la nivelul subconştientului, comunică prin simboluri. Ideea de comunicare prin vestimentaţie, la nivel estetic, a fost preluata de gânditorii contemporani: Lurie (1981), Barnard ( 1996) , Wilson (1985) şi folosită pentru a explica scopul şi rolul modei în societatea contemporană. Vestimentaţia şi podoabele sunt folosite în scopuri instrumentale, de protecţie, dar mai presus de aparenţe, acestea creionează adevărata expresivitate culturală a unei comunităţi .

Gânditoarea Alison Lurie (1981), reliefa asemănările dintre moda şi limbă, printr-o anaglogie: moda are asemenea unei limbi vorbite două componente fundamentale: vocabularul şi gramatica, vestimentaţia fiind partea teoretică ce urmeaza a fi pusă în practică prin ţinută, poziţia copului, gesturi. Barthess este cel care descoperă adevărata problemă în tratarea modei ca fenomen social, accentuând faptul că este mult mai facil să studiezi un fragment de text sau o situaţie teoretica, decât de a urmari mecanismul complex, cotidian, de o mare diversitate, etalat de indivizi într-o societate , prin vestimentatie.

Pentru a putea înţelege cu adevarat rolul pe care moda îl ocupă într-o societate, trebuie să revenim la originile sale şi să stabilim locul pe care aceasta îl ocupă în societatea modernă. Oamenii din diferite timpuri au folosit moda ca formă de manifestare, de apartenenţa la un anumit grup sau clasă socială, bogăţia, sexul, ocupaţia, gândurile şi năzuinţele.

Încă din Evul Mediu vestimentaţia contura clasa socială: ţaranii purtau haine confectionate din pânză groasă, lână şi piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate din materiale scumpe, vaporoase: mătase, stofă subţire, ghete din piele întoarsă sau cizme înalte .

Odata cu perioada interbelică, moda a devenit forma de manifestare în masă. Termenul de “moda” s-a transformat în “fashion”, adoptat de mai toate popoarele ale lumii, s-au diversificat articolele vestimentare, făcând posibilă ulterioara expansiune a industriei. Un exemplu de designer revoluţionar al perioadei interbelice, îl constituie Gabrielle Coco Chanel care a inovat lumea modei, înlocuind corsetul şi rochiile sufocante ale femeii cu mult rafinament, prin crearea, deja banalilor, pantaloni pentu femei. Efectul în plan social a fost de a aduce cele doua sexe pe picior de egalitate, un prim pas spre eliberarea femeii de sub învechitele concepţii masculine.

Astfel moda a devenit un limbaj universal, o formă de libertate a cuvântului, de individualitate.

2. Scurt istoric al vestimentaţiei românilor începând cu secolul al XIV-lea

Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodărie materia primă (lână, inul, cânepa) şi ţesăturile respective. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată iarna lucruri în casă. În sate erau mesteşugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, serpare (brâuri din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (ţesături) groase de lână, îmbunătăţite prin baterea în piue. În secolul al XIV-lea este creatată roata de tors şi cea de depânat, iniţial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei şi a curelei de transmisie.

La argăsitul pieilor se folosea cenuşa, conservarea lor iniţiala făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumara. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care s-a pornit în viaţa la căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opincă până la căciulă) şi stâns legată de tradiţie prin înfăţişare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump şi rar, deci greu de obţinut), folosindu-se lesia (apa rezultată prin fierberea cenuşii de lemne).

Vestimentaţia celor bogaţi era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe ştiri. Contactul cu alte civilizaţii (orientală, apuseană, italiană, germană, poloneza, apoi rusească) s-a manifestat cu prisosinţă în vestimentaţia domnitorilor şi marilor boieri.

Veşmintele sunt o lunga perioadă de timp aidoma cu cele de la Bizanţ, unele accesorii sunt occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influenţe poloneze, iar după 1541, pe cele orientale.

Costumul boieresc etalează o gamă largă de forme, de la pălăriile-mitre brodate cu fir de aur, sube de postav de diverse culori, pantaloni strânşi pe picior şi cizmuliţe groase la bărbaţi, la pălăriile cu boruri lungi, cercei lungi şi foarte bogate sube de postav aurit şi rochii împodobite cu pietre preţioase, la femei.

Materialele scumpe aduse atât din Occident, cât şi din Orient, dau splendoare acestor articole vestimentare: postavul flamand, velurul de Ipria, alături de serasan (o mătase orientală ţesută cu aur), taftaua, atlasul şi catifeaua, toate "mărfuri tătăreşti", "aduse de pe mare". Dacă spre sfârşitul secolului al XVII-lea romanii erau înca cu doua feţe-una apuseană, alta bizantino-orientală, ţn secolul următor orientalizarea vestimentaţiei boiereşti se desăvârşeşte.

    Din punct de vedere al vestimentaţiei, viaţa în târgurile româneşti era extrem de diversificată: de la costumul popular românesc, la costumul "nemţesc" al târgoveţilor braşoveni şi sibieni, de la cizmă, rubască şi căciulă rusescă şi poloneză, la turbanul şi şalvarii turceşti.

3. Teorii ale modei vestimentare

Nota comună a reflecţiilor asupra modei din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o constituie idea potrivit căreia, formele expresive ale vestimentaţiei indivizilor se datorează dorinţei de “distincţie social.”

Printre gânditorii ce promovează această idee se regăsesc Thorsein B. Veblen ( 1889) şi George Simmel (1904) sub aspectul de “ fluxul vertical al propagării modei “ Teoria trickle-down, potrivit căreia moda se propagă pe verticală, de sus in jos, iar traseul pe care aceasta il parcurge, descrie structura societăţii în care se manifestă. Aşadar moda nu este o resursă a clasei dominante care conservă statutul social superior, ci “aceasta este mai degraba un consens stabilit în interacţiunile sociale “( H Blumer , 1969). Georg Simmel semnala că adoptarea modei de către individ reflectă particularitatea normei pe care aceasta o generează. „Femeile, bărbaţii, indivizii nehotărâţi, demodaţii, sclavii modei” se conformează diferenţiat normei care reglementează moda, dar cu aceleaşi finalităţi: de accentuare concomitentă a instinctului de individualizare, dar şi de acceptare socială.

Aşadar, moda obiectivează, în acelaşi timp, indiferent de direcţia orizontală sau verticală a propagării acesteia, curentele contrare ale vieţii: individualizare versus conformare.

“Modernitatea este o semnificatie pe care indivizii o ataseaza simbolurilor vestimentare, fiind opţiunea grupului de referinţă “ (D. Hebdige , 1979)

O vastă bibliografie istorică, interesată în special de aspectele vieţii cotidiene, a ilustrat deja că „fiecare epocă îşi are haina ei”. Printr-un „arsenal” enciclopedic privind evoluţia costumului în diverse epoci şi culturi – care în Europa anului 1610 număra deja 200 de publicaţii pe această temă, istoria a argumentat asupra faptului că moda a reprezentat de-a lungul timpului un instrument al puterii, al celor cu un status socio-economic ridicat şi că procesele de aculturaţie care însoţesc moda se propagă pe verticală, de sus în jos.

Semiotica, o altă tradiţie a studiilor modei, preocupată îndeosebi de problemele de semnificare, a arătat că indivizii se raportează la obiectele şi practicile care compun „sistemul modei” (R. Barthes, 1967) în baza conotaţilor sociale. Aceasta abordare la nivel social, se manifestă prin faptul că moda presupune combinaţia între două elemente: semnificat (sensul, semnificaţia articolului vestimentar şi semnificant (forma vestimentaţiei). Se presupune astfel că moda trebuie să aiba întotdeauna un observator, un receptor.

4. Studii referitore la impactul modei şi al vestimentaţiei în societate

a. D. Kness şi B Densmore (1976) au realizat un studiu prin care au putut analiza convingerile social-politice a unui numar de o suta de studenţi de sex masculin din Universitatea din Pennsylvania. Scopul cercetarii a fost de a cauta similarităţi între 1. convingerile social-politice conservatoare, reflectate în dorinţa de conservare a valorilor şi intereselor grupurilor cu statut social înalt şi vestimentaţia tradiţională reflectatat prin ţinute formale sau conservatoare (par tuns scurt, pantaloni drepţi, cămăşi, pantofi) şi 2. între stilul hippie ( părul până la umeri, tricouri şifonate, sandale sau desculţi) şi convingerile social politice radicale, reliefatr prin dorinţa de a revoluţiona sistemul.

În urma unei analize amanunţite, s-a descoperit că studenţi care se îmbrăcau după moda hippie erau mai puţin interesaţi, sau adesea dezinteresaţi de faptul că vestimentaţia reflecta statutul social al oricarei persoane, în schimb, studenţii ce adoptau ţinute tradiţionale se declarau foarte mulţumiţi de poziţia lor şi de faptul că erau în pas cu moda. Paradoxal, aceştia din urma s-au dovedit a fi printre ultimii din grupul lor predispuşi la schimbare, în ciuda faptului că acceptau ideea schimbării .

Studiul realizat de cei doi sociologi a indicat faptul că este posibil să anticipăm atitudinile social-politice ale indivizilor pe baza vestimentaţiei, asadar aceasta poate fi adesea considerată un indicator al comportamentului actorilor sociali.

b. H. Giles (1973) a măsurat disponibilitatea persoanelor, provenite din clase sociale diferite, de a oferi date personale. Persoană folosită ca stimul – îmbrăcată adecvat, în jumătate din cazuri purtând cravată şi în jumătate din cazuri nu - a cerut celor trei loturi intervievate date personale, menţionând că realizează un sondaj, adresând întrebări fiecăruia dintre subiecţi, referitoare la adresa personală pentru a putea fi incluşi în cadrul cercetării.

Cele trei grupuri intervievate au fost: a) 30 de persoane aparţinând unui club conservator (eşantion folosit pentru clasa socială medie); b) 30 de clienţi ai unei cafenele (muncitori) c) 40 persoane de sex masculin care treceau strada.

Oamenii care aparţineau clasei sociale medii furnizau date despre adresă mai des (în 93% din cazuri) în situaţia în care operatorul de interviu purta cravată decât în situaţia când această articol lipsea din vestimentaţia operatorului de interviu (27%). În timp ce muncitorii erau dispuşi să ofere informaţii cu privire la adresa personală în ambele situaţii de experiment (56% versus 65%), cei 40 de subiecţi aleşi în mod aleatoriu în timp ce treceau strada s-au dovedit a fi disponibili de a oferi date personale în situaţia în care operatorul de interviu purta cravata (70% versus 40%) (Bonaiuto, M., 1995, 63).

c. Moda nu reglementează doar îmbrăcămintea. […]. Această modă care contaminează totul este un fel de a se orienta al fiecărei civilizaţii. Ea este felul de gândire ca şi costumul, vorba cu duh, ca şi gestul de cochetărie, felul de a primi la masă şi grija de a sigila o scrisoare. Este felul de a vorbi […]. Este felul de a mânca […]. Moda înseamnă şi felul de a merge şi, nu mai puţin, acela de a saluta […]. Moda mai înseamnă îngrijirea corpului, a feţei, a părului.” Fernand Braudel ( Structurile cotidianului: posiblilul şi imposibilul)

Citându-l pr F. Braudel putem aprecia trendul punk, nu doar prin stilul vestimentar autentic ci şi prin atitudinea adesea antisocială, pe care o manifestă adepţii săi. Această atitudine a fost reliefată de sociologul Baron, Stephen W. (1989), într-un studiu ce cuprinde 35 subiecţi, adepţi ai mişcării punk, dintre care 21 femei, 14 bărbaţi, între 14 şi 29 ani.

Majoritatea subiecţilor declarau că stilurile lor vestimentare reflectă personalitatea, în special atitudinile şi sentimentele cu privire la şcoală, familie şi politică, tocmai de aceea sloganurile imprimate pe hainele tăiate şi decolorate erau destinate a semnaliza sărăcia pe care aceştia o experimentează, iar culorile închise, nivelul redus de trai.

5. Rolul vestimentaţiei

În legatură cu rolul pe care îl îndeplineşte vestimentaţia au fost luate în considerare mai multe cauze care ar putea sta şi la baza apariţiei acesteia. Astfel, motivul invocat de creştini pentrul faptul că ne îmbrăcăm este pudoarea-legată de pasajul biblic în care Adam şi Eva îşi descoperă nuditatea

ca pe o ruşine şi se acoperă cu frunze. Raţionaliştii justifică utilizarea costumului ca fiind datorată necesităţii omului de a acoperi un corp fragil şi în felul acesta de se apară de eventualele pericole. Psihanaliza aduce în prim plan ca şi cauza, dorinţa omului de a se diferenţia de animal. De asemenea, ca motive, nu sunt omise nici necesitatea de estetic a omului, dorinţa de a arata mai bine sau chiar vanitatea În mod cert că aceste cauze oferă doar împreuna o realitate şi deşi motivul prim al utilizării veşmântului ar putea coincide unei singure cauze (dacă am lua în considerare varianta creştină) motivul pentru care omul s-a acoperit cu haine de-a lungul timpului nu poate fi nicidecum redus la o singura cauza ci dimpotriva, la motivele amintite am putea adauga şi altele. Prin urmare, chiar dacă în general oamenii caută şi oferă cauze raţionale pentru faptul că se îmbracă (nevoia de protecţie) există nenumarate aspecte care infirma aceasta credinţă. Cauzele generale pentru care omul îşi acoperă corpul nu epuizează nicidecum scopurile pe care acestea ar putea să le dobândească în condiţii particulare. Unul din cele mai cunoscute scopuri este acela ar travestirii care de nenumarate ori a reprezentat o soluţie în cele mai variate situaţii. Haina are “talentul” nu numai de a ascunde, de a camufla, ci chiar acela de a crea impresii total eronate despre oamenii cu care intram în contact. Haina poate ”converti” şi sexul şi de ce nu, îl poate “transforma” pe diavol într-un om admirabil.

Modul în care a evoluat vestimentaţia de-a lungul timpului nu este un aspect tocmai de ignorat în studiul evoluţiei individului atât la nivel spiritual cât şi concret. Ea poate oferi indicii clare despre concepţiile, ideile, sentimentele şi aspiratiile unei epoci fiind o sursa de inspiraţie în acest sens asemenei artelor. Astfel, autorea carţii “Istoria vestimentaţiei europene” realizează o asociaţie între locul unde este croită talia la femei şi perioadele de linişte sau nelinişte socială, considerând că în perioadele de linişte aceasta era croită suprapus pe talia femeii iar în perioadele de nelinişte ea era croită ori mai sus ori mai jos. Astfel de interpretări par neverosimile însa cel mai elocvent exemplu în care stilul vestimentar este asociat condiţiilor sociale şi politice îl constituie prezentul.

6. Costumul - semn social

Diferenţa vestimentară poate fi observată pe clasele de vârste. Dacă iniţial nu existau haine speciale pentru copii, ele ulterior au început să apară atât pentru fetiţe căt şi pentru băieţi. Astăzi însă copiii sunt îmbrăcaţi asemeni adulţilor (fetiţele au început să poarte maieuri mulate pe corp şi pantofi cu toc iar băieţeii jeansi) fapt care indica nu doar precocitatea acestora ci şi o erotizare prematura care poate deopotrivă să fie cauza alegerii unei astfel de vestimentaţii dar care poate în acelaşi timp să fie influenţată de vestimentaţie.

Clasa socială din care individul face parte ar putea fi de asemenea desemnată cu ajutorul vestimentaţiei. Dacă în trecut această diferenţiere se făcea fie prin croiala hainelor fie prin calitatea materialelor din care acestea erau croite, astăzi aceste diferente sunt mai puţin sesizabile, în schimb asistăm la o adevărată paradă de automobile, automobil ce a devenit el, prin calitatea sa, un semn al clasei sociale căreia individul îi aparţine.

Nediferenţierea socială la nivel vestimentar aparţine regimurilor aşa zis egalitare aşa cum în China maoistă bărbaţii şi femeile se îmbrăcau la fel pentru a împiedica la acest nivel diferenţierea pe sexe. Existenţa unei vestimentaţii care să nu diferenţieze social în nici un fel indivizii este insa imposibila. Acest fapt a influentat însă restrângerea portului costumului specific unei regiuni date.

Diferenţierea etnică s-a realizat însă întotdeauna şi prin modul în care indivizii se vestimentează. Astfel pentru Japonia este specific kimono-ul, pentru India-sari-ul şi cercul de pe frunte ce poate fi albastru, roşu sau negru, indicând apartenenţa femeii la o casta sau religie. Tot Indiei îi este specific şi cunoscutul piercing care a fost preluat însă şi de europeni şi lansat de Jean Paul Gaultier.

Aceste diferenţe sunt profund legate de simboluri şi credinţe ce aparţin diferitelor popoare. Astfel, dacă în China obiectul pudorii erau considerate a fi picioarele, în lumea araba acesta era considerat a fi gura şi în consecinţă femeile erau vestimentate astfel încât să-şi ascundă aceste zone. Detaşată de aceste simboluri, vestimentaţia nu şi-ar mai gasi nici un argument în triburi, în care femeile poarta inele pe gat din ce în ce mai multe sau cercei foarte grei in urechi.

Costumul popular românesc este unul din cele mai vechi costume din Europa şi reprezintă unul din cele mai elocvente exemple ale diferenţierii regionale în privinţa vestimentaţiei.

Costumul a fost folosit în nenumarate rânduri şi ca semn discriminator. Aşa cum costumul poate semnifica servitutea (cazul servitorilor îmbrăcaţi distinct de la o familie la alta) el poate fi însa şi o marca a discriminarii. Cel mai reprezentativ exemplu în acest sens îl reprezintă poate evreii. Ei au fost obligaţi în Evul Mediu de Consiliul de la Latan să poarte o bucata rotunda de pânză galbenă sau verde ce a devenit apoi rosie sau albă, iar în timpul lui Hitler trebuia să poarte renumita stea galbena ce le desemna pe viitoarele victime ale deportării în lagărele de concentrare. Ţiganii au fost şi ei o categorie defavorizată fiind la rândul lor obligaţi să poarte pe piept o bucata de drap roşu.

Pentru a nu da naştere la noi victime leproşii purtau ca semn distinct o haină lungă cu glugă gri sau neagră şi o crăitoare ce trebuia să o agite ori de cate ori vedeau apropiindu-se oameni sănătoşi .

Ocnaşii purtau costume astfel create încât să poată fi uşor descoperţi. Din costumul lor făcea parte o bluza roşie şi o pereche de pantaloni galbeni. În Evul Mediu dungile reprezentau alteritatea fiind specifice nebunilor.

Uniforma reprezinta un semn de recunoaştere simbolizând o anumita autoritate înainte de a fi costume funcţionale-pompierii din multe ţări sunt echipaţi în ţinute de tip militar folosind destul de puţin descoperirile în materie de textile ignifuge.

Vestimentaţia poate reprezenta totodata şi un semn discriminativ pentru unele confreerii un exemplu în acest sens fiind reprezentat de membrii Ku-Klux-Klan-ului.

Bibliografie selectivă

1. “The fashioned body: fashion, dress, and modern social theory” De Joanne Entwistle2. “Istoria vestimentatiei europene”-Cecilia Caragea,Ed. Almanahul Banatului , 1995 ,

Timisoara3. “Filosofia vestimentatiei”-Thomas Carlyle,Ed.Institutul European,1998,Bucuresti4. “The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment”. Kaiser Susan (1985)5. “Cultura filozofică: despre aventură, sexe şi criza modernului” Simmel George6. „ Teorii , cercetari , aplicatii” Septimiu Chelciu