Sistemul Economic

Germania are cea mai mare economie națională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator și beneficiar al unei economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând țările din zona Euro), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde. Succesul economiei germane este cu atât mai meritoriu dacă ținem cont de faptul că aceste rezultate pozitive se obțin în condițiile în care doar în Europa există șase economii mai performante decât cea germană, în timp ce muncitorii germani - care nu excelează în termeni de productivitatea muncii când îi compari cu alți muncitori ai lumii dezvoltate (OCDE) - muncesc cel mai puțin când îi compari cu muncitorii celorlalte economii ale OCDE-ului (mai puțin Olanda), în timp ce copii germani petrec mai puțin timp la școală decât copii celor mai mulți dintre vecini. În opinia unor analiști, succesul recent al Germaniei stă în moneda comună, euro, care a făcut produsele germane mai ieftine decât erau înainte de adoptarea monedei comune europene. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70 % la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1 %, și sectorul agricultură cu 0,9 %. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special automobile, instalații mecanice, metalurgie și produse ale industriei chimice. Germania este cel mai mare producător de turbine eoliene și de tehnologi de exploatare a energiei solare din lume. Cele mai mari târguri și congrese internaționale de comerț din fiecare an au loc în orașe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt și Berlin. Frankfurt este un centru financiar major, sediul Băncii Centrale Europene, și un centru de transport aerian la nivel mondial.

În topul celor mai mari 500 de companii din lume listate la bursă, top organizat în funcție de veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007 cele mai mari dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens, Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON, Deutsche Post, Deutsche Telekom, Metro Cash & Carry, și BASF . Printre companiile cu cei mai mulți angajați se numără Deutsche Post, Robert Bosch GmbH, și Edeka. Companii și în același timp mărci de produse germane renumite pe tot globul sunt Adidas, Audi, BMW, Mercedes Benz, Nivea, Porsche, SAP, Volkswagen și multe altele.

Germania este o susținătoare a integrării economice și politice europene, iar politicile ei comerciale sunt din ce în ce mai mult determinate de acordurile dintre membrii Uniunii Europene și de legislația europeană privind piața comună. Germania a adoptat moneda europeană unică euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt pe Main. După reunificarea Germaniei din 1990 nivelul de trai și veniturile anuale au rămas sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest. Modernizarea și integrarea economiei

din estul Germaniei de azi continuă să fie un proces de lungă durată, și se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la vest la est fiind până acum de aproximativ 80 de miliarde de dolari în total. Rata șomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la una foarte scăzută: 3,8 % în iulie 2011 Acest procentaj diferă însă între fosta Germanie de Vest și fosta de Est. Guvernul cancelarului Gerhard Schröder a inițiat la începutul anilor 2000 o serie de reforme privind piața forței de muncă și instituțiile legate de bunăstarea publică, în timp ce guvernele următoare (negru-roșu și negru-galben) au adoptat o politică fiscală restrictivă și au redus numărul de locuri de muncă din sectorul public.

Forma de Guvernare

Din punct de vedere constituțional Germania este o democrație republicană federală reprezentativă. Forma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului = cancelarul este ales de către parlament, numit bundestag, și confirmat de către președintele statului. Deși cancelarul deține cele mai puternice competențe politice din stat, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după președintele statului și președintele bundestagului.

Cancelarul—actualmente Angela Merkel—este șeful guvernului și exerciteaza de puterea executivă, similar cu rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament (bundestag) pe o perioada de 4 ani; el are dreptul de a numi și elibera din funcție pe miniștri, precum și dreptul numit „competența liniilor directoare” (Richtlinienkompetenz), prin care formulează în linii mari sarcinile fiecărui ministru din cabinet (guvern). Puterea federală legislativă este investită în parlament compus din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal), care, împreună, formează un tip unic de corp legislativ. Bundestag-ul este ales, prin alegeri directe, prin reprezentare proporțională (diferiți membrii). Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt membrii ai cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina reprezentanții în orice moment.

Guvernul federal al Germaniei (Bundesregierung) constă din cancelar (prim-ministru) și miniștri. Actualul cabinet, numit cabinetul Merkel III, a fost format în urma alegerilor federale din 2013 și este format din politicieni ai partidelor marii coaliții (CDU, CSU și SPD).

Președintele este șeful statului împuternicit în primul rând cu responsabilitățile și competențele reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată din membri ai Bundestag-ului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în ordinea de prioritate germană este Bundestagspräsident (Președinte al Bundestag), care este ales de Bundestag și

responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia funcție importantă și șef al guvernului este de cancelar, care este numit de către Bundespräsident după ce a fost ales de către Bundestag. Cancelarul pote fi îndepărtat printr-o mișcare constructivă de neîncredere de către Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul că Bundestag-ului alege simultan un succesor.

Din 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social Democrat din Germania, cu toate cancelariile până în prezent, fiind membru al unui dintre partide. Cu toate aceste, Partidul Liberal Democrat (care are membrii în Bundestag încă din 1949) și Bündnis 90/Die Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de asemenea, un rol important,[35] deoarece acestea sunt de regulă parteneri mai mici ai unui guvern de coaliție.

Organizarea federativă a statului: Germania are prin tradiţie o organizare statală federală, reminiscenţă a puzderiei de stătuleţe (principate) independente, inclusiv a oraşelor libere existente în Evul Mediu pe ruinele Sfântului ImperiulRomano-German. în epoca modernă, fiecare stătuleţ avea un conducător local independent (în general, de neam princiar), care exercita o conducere de sine stătătoare şi autoritară.Războaiele napoleoniene au grăbit unificarea Germaniei, realizată mai târziu sub sceptrul puternicei şi militarizatei Prusii. Prăbuşirea Imperiului habsburgic în 1918 a avut ca urmare şi constituirea Germaniei ca stat independent şi cu o forme de guvernământ republicană („Republica de la Weimer'). Din punct de vedere al structurii de stat, Germania a optat în 1919 pentru organizarea federală bazată pe olargă autonomie acordată landurilor. Regimul de autonomie a acestora a fost însă suspendat de guvernul naţional-socialist al cancelarului Hitler, întrucât era un obstacol în calea centralizării întregii puteri, inclusiv a celei locale, în mâinile acestuia. Din 1935 până în 1945, Germania a fost un stat unitar. In 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri.Articolul 30 din Legea fundamentală prevede autonomia landurilor, în cadrul autonomiei de care se bucură, landurile au o organizare proprie în domeniul activităţii legislative, executive şi judecătoreşti. Cu toate acestea, legislaţia adoptată la nivel federal are prioritate faţă de legislaţia locală. De altfel, art. 74 din Legea fundamentală interzice expres orice modificare a organizării federative, ca şi cea a principiului participării landurilor la procesul legislativ.La nivelul Parlamentului federal se reglementează, din punct de vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apărarea naţională; relaţiile internaţionale; problema cetăţeniei etc.

Potrivit art. 70 din Legea fundamentală, landurile au dreptul de a legifera în domenii ale vieţii sociale care îi revin în competenţă exclusivă, fără a se suprapune puterilor legislative conferite federaţiei.

În afară de statutul de autonomie, landurile beneficiază de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat. Membrii Bundesra-tului sunt numiţi de guvernele locale, care pot, totodată, să-i revoce. Ei reprezintă populaţia landurilor şi nu Naţiunea, întrucât nu sunt aleşi prin sufragiu universal, ci desemnaţi de guvernele locale.

Prin intermediul Bundesratului, landurile participă la procesul legislativ, precum şi la adoptarea de către parlament a altor decizii de interes naţional.În concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, fiecărui land îi revine, din oficiu, 3 mandate în Bundesrat. Numărul mandatelor creşte în raport cu mărimea populaţiei landului respectiv până la 5 mandate.

În 1949 existau 12 landuri, dar, prin comasarea unora dintre ele, numărul acestora a scăzut la 10. Prin reunificarea Germaniei în 1990, landurilor existente li s-au adăugat încă 5 noi landuri provenind din fosta Germanie Democrată, precum şi oraşul Berlin.

Creşterea numărului landurilor a avut ca urmare fireasca sporire a numărului de mandate ale Bundesratului. De asemenea, numărul membrilor Bundestagului a crescut de la 497, câţi au fost aleşi în alegerile parlamentare din 1987, la 662 la alegerile generale din 1990.

Organizarea administrativă a Republicii federale este dispusă pe 5 niveluri:

- primul nivel: federaţia;

- al doilea nivel: landurile (16);

- al treilea nivel: circumscripţiile administrative (32);

- al patrulea nivel: districtele (arondismentele) plus 117 oraşe (total 426);

- al cincilea nivel: colectivităţile locale (comunele) (total 16.068).

Kreise (arondismentele) şi comunele dispun de numeroase puteri, care nule aparţin decât lor şi care sunt consacrate prin textele constituţionale ale landurilor,

sub controlul Tribunalului Constituţional Federal. Comunele pot să intervină în momentul elaborării textelor susceptibile de a schimba statutul, în special în materie financiară

În Germania, reorganizarea teritorială este posibilă doar prin lege federală, numai după ce landul implicat şi-a dat acordul, iar modificările sunt posibile numai dacă sunt de ordin cultural, economic sau lingvistic. Legea fundamentală exprimă, în această privinţă, principiul potrivit căruia o nouă delimitare a teritoriului federal poate fi făcută pentru a se asigura faptul că landurile, prin mărimea şi capacitatea lor, îşi pot îndeplini funcţiile eficient. De asemenea, trebuie acordată atenţie legăturilor regionale, istorice şi culturale, eficienţei economice şi cerinţelor politicii şi planificării regionale..

Conform art.20 alin.1 din Legea fundamentală, Germania este un „stat federal, democratși social”, iar conform art.30, „Exercitarea puterilor publice și îndeplinirea îndatoririlor statalecad în sarcina landurilor, în măsura în care această lege fundamentală nu prevede sau admite oaltă reglementare.” Conform art. 31 alin.3, nu pot face obiectul revizuirii: principiul împărțiriifederației în landuri, participarea landurilor la elaborarea legislației federale și conținutul esențialal drepturilor fundamentale.Din aceste articole rezultă faptul că federalismul german beneficiază de cele mai puternice garanții juridice. De altfel, structura federală a statului german este agreată atât de clasa politică, cât și de populație. (Coman-Kund, 2011, p.17)Modificările Legii fundamentale se fac prin adoptarea de legi care fie modifică, fiecompletează textul Constituției. Legea este adoptată dacă obține voturilea două treimi dinmembrii Parlamentul federal și două treimi voturile Consiliului federal. Până acum, singuramodificare semnificativă a Legii fundamentale a avut loc cu ocazia reunificării Germaniei în 1990, când au fost eliminate:- caracterul provizoriu al Constituției; - toate referirile cu privire la împărțirea Germaniei în cele două state.

Sistemul politico-administrativ  Din punct de vedere constituțional, Germania este republică federală. Forma deguvernământ este parlamentară. Parlamentul Federal este organizat în sistem bicameral: Bundestag și Bundesrat . Bundestag-ul sau Dieta federală reunește 662 de membri aleși prin votuniversal direct proporțional cu numărul populației. Reprezintă puterea legislativă, alege Cancelarul Federal și controlează activitatea Guvernului.Bundesrat -ul sau Consiliul Federal este instituția care reunește reprezentanții prin intermediul căroracele 16 landuri participă la activitatea legislativă a Federației.Consiliul federal este compus din membri ai guvernelor landurilor și sunt numiți și revocați de acestea. Fiecare land are propriul Parlament și un Guvernlocal.Totodată, cea mai mare parte a activităților desfășurate în cadrul poliției, justiției, culturiiși învățământului (de la nivelul primar la cel universitar) sunt administrate la nivel de land.Aparatul administrativ german este constituit din trei niveluri:nivelul federal, nivelul landurilor și nivelul local.

Structura administrativă este una policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal și o puternică poziție a Cancelarului Federal (ales cu majoritate absolută de către Bundestag pe o perioadă de patru ani.

Caracterul National al Statului

Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.

Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În pofida problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.

Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).

Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a

include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (politicii realiste, "pragmatice") practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au furnizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin temporar problema dualismului.