1. SISTEME ŞI REGIMURI POLITICE

Conceptul de sistem politic

Termenul de sistem denotă, sub un aspect general, „orice set de elemente ce există într-o

anume relaţie modelată unul faţă de celălalt.

Un sistem politic se deosebeşte de sistemul social în ansamblu prin următoarele trăsături

proprii:

a) universalitatea, în ceea ce priveşte scopul său, deoarece un astfel de scop are în vedere toţi

membrii comunităţii organizate politic;

b) coerciţia, al cărei control ultim este revendicat pentru situaţiile care nu pot fi depăşite pe

calea negocierilor;

c) legitimitatea, prin intermediul căreia deciziile luate in folosul bunăstării generale, al

coeziunii interne şi al securităţii externe sunt acceptate de către elementele sistemului

(indivizi şi grupuri sociale) ca fiind obligatorii;

d) autoritatea, prin afirmarea căreia un sistem politic impune supunerea indivizilor şi a

diferitelor grupuri sociale, dar numai în măsura în care aceasta presupune şi legitimitatea.

Sisteme politice şi forme de guvernare

Noţiunea de sistem politic se află într-o strânsă relaţie cu problema formelor de

guvernare.

Un regim politic poate fi caracterizat pe baza actorilor politici care acţionează în cadrul său, a

instituţiilor politice care asigură manifestarea puterii politice, a relaţiilor sociale şi politice care

sunt guvernate de aşa-numitele reguli ale jocului, ce reflectă aspectul constituţional al organizării

politice moderne.

O altă latură a analizei care permite identificarea unui anumit tip de regim politic este cea care ia

în considerare forma de guvernare. Din acest punct de vedere, ne orientăm asupra aspectelor

constituţionale ale unui anumit sistem politic, urmărind modul în care este statuată relaţia dintre

puterile ce pot fi localizate la nivelul acestuia, cu precădere relaţia dintre puterea legislativă şi

puterea executivă. Din acest punct de vedere, cea mai veche clasificare îi aparţine filosofului

grec Aristotel, cel care, luând în considerare – în lucrarea Politica, considerată de mulţi

comentatori ca fiind primul “manual” de ştiinţă politică – două criterii, anume numărul

conducătorilor şi obiectivul conducerii, a distins între 6 forme de guvernare, ale căror

caracteristici pot fi sintetizate precum în tabelul următor:

Numărul conducătorilor

Obiectivul conducerii

Binele public Binele personal

Unul MONARHIE TIRANIE

Cei puţini ARISTOCRAŢIE OLIGARHIE

Cei mulţi REPUBLICĂ DEMOCRAŢIE/DEMAGOGIE

Un prim criteriu este cel amintit mai sus, anume cel care se referă la tipul de relaţie

constituţională existent între puterea legislativă şi puterea executivă. Din acest punct de

vedere, putem clasifica formele de guvernare ca fiind de trei tipuri: prezidenţiale, parlamentare şi

semiprezidenţiale. În acest punct, trebuie să luăm în considerare de forma statului, care poate fi

de două tipuri, republică şi monarhie. Ajungem astfel, din start, la o clasificare combinată a

regimurilor politice, câtă vreme pot exista republici parlamentare, prezidenţiale şi

semiprezidenţiale, dar şi monarhii constituţionale (parlamentare) sau chiar – încă – monarhii

absolutiste.

Un al doilea criteriu de clasificare a regimurilor politice vizează relaţia existentă

între instituţiile statului şi societatea civilă, în sensul larg al acestui termen. Din acest punct

de vedere, diferenţiem regimurile politice democratice, regimurile politice totalitare şi

regimurile politice autoritare.

În fine, un al treilea criteriu se referă la gradul de centralizare, respectiv

descentralizare a unui anumit sistem politic, şi din acest punct de vedere facem distincţia

dintre regimuri unitare şi regimuri federale.

Definiţii

SISTEM POLITIC – „reprezintă ansamblul persistent şi coerent de relaţii şi comportamente sociale instituţionalizate, care asigură exercitarea autorităţii (puterii) asupra societăţii, altfel spus, realizarea autoreglării sistemului social global. Ca entitate distinctă, autonomă a sistemului social global, sistemul politic este definit prin structura sa invariantă dată de interacţiunea elementelor (subsistemelor) ce îl compun” (Radu, 2004, p. 10)

REGIM POLITIC – „modul concret în care funcţionează un sistem politic considerat, adică structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi; implică forma de guvernare, statuarea rolurilor actorilor politici şi tipul de răspuns al masei de guvernanţi. Între regimul politic şi sistemul politic nu există o relaţie univocă – este posibilă schimbarea regimului politic fără a afecta sistemul în ansamblu” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 498)

FORMĂ DE GUVERNARE – „un concept juridic şi, deopotrivă, politologic care indică natura organului ce îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul federal etc. Într-o altă accepţiune, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare” (Ionescu, 2004, p. 85)

PUTERE LEGISLATIVĂ – este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea executivă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate, în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice, puterea legislativă deţine o funcţie esenţială, elaborând cadrul normativ în care se desfăşoară întreaga viaţă politică şi socială: „(...) puterea legislativă este exercitată de o adunare care, datorită presupusei influenţe pe care o are asupra poporului, este animată de o încredere plină de cutezanţă în propriile sale forţe. Această adunare este suficient de numeroasă pentru a resimţi toate pasiunile care animă mulţimile, dar în acelaşi timp suficient de restrânsă pentru a-şi putea urmări obiectul acestor pasiuni prin mijloace dictate de raţiune” (Hassing, Hassing, 1994)

PUTERE EXECUTIVĂ - este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea legislativă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate, în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice, puterea executivă deţine funcţia de punere în aplicare (dar şi de contrabalansare) a normelor elaborate de puterea legislativă.

2. SISTEME POLITICE DEMOCRATICE

Analiza sistemică a democraţiei

Încă din momentul clasificării constituţiilor greceşti, realizată de Aristotel, s-a vorbit

despre democraţie în sensul unui tip de regim politic în care puterea aparţine „celor mulţi”. Într-

un sens simplu, democraţia a fost multă vreme interpretată cu o măsură cantitativistă, fiind drept

urmare înţeleasă ca o „domnie a numărului”, în sensul în care „cei mulţi” iau decizii, în

conformitate cu propria lor perspectivă asupra bineului comunitar, iar „cei puţini” trebuie să se

supună acestor decizii. Acest principiu funcţiona, bunăoară, în sistemul democratic din Atena

secolului al V-lea î.Hr., un sistem în care cei care deţineau calitatea cetăţeniei decideau în mod

direct, adunându-se într-un spaţiu public numit agora, asupra problemelor care priveau binele

civic. Un astfel de sistem şi-a atras însă numeroase critici, atât în epocă (şi sunt de amintit aici

reacţiile vehemente ce pot fi regăsite atât în Republica lui Platon, cât şi în Politica aceluiaşi

Aristotel), cât şi pe parcursul perioadei istorice ulterioare, respingerea democraţiei ca formă de

guvernare fiind valabilă şi astăzi în anumite zone ale teoriei politice.

Definiţii

DEMOCRAŢIE DIRECTĂ – formă de sistem politic existent în Atena secolului al V-lea î.Hr., în care indivizii care deţineau calitatea politică a cetăţeniei participau în mod direct la luarea deciziilor de interes public. În societatea contemporană, referendumul este considerat o formă de democraţie directă.

DEMOCRAŢIE REPREZENTATIVĂ – sistem politic specific societăţii moderne şi contemporane, fundamentat pe principiul suveranităţii poporului, dar în care nu cetăţenii decid în mod direct asupra problemelor vizând interesul colectiv, ci îşi delegă reprezentanţi pentru a decide asupra acestor probleme.

PRINCIPIUL MAJORITĂŢII – principiu operaţional al democraţiei, în conformitate cu care, atunci când, în contextul dezbaterii unor probleme de interes public asupra cărora există controverse, nu se poate ajunge la un consens, urmează că minoritatea trebuie să se supună deciziei majorităţii.

TIRANIA MAJORITĂŢII – defineşte deciziile luate în mod consecvent, într-o perioadă determinată temporal, în detrimentul intereselor unei minorităţi.

DEMOCRAŢIE MAJORITARISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin aplicarea principiului majorităţii în practica guvernării.

DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin aplicarea principiului potrivit căruia guvernarea trebuie asigurată de cât mai mulţi, nu de cei mai mulţi. Implică deci o modalitate consensualistă de guvernare, la acest proces participând reprezentanţii tuturor grupurilor importante din societate.

3. SISTEME POLITICE AUTORITARE

Autoritarism şi totalitarism

Ambii termeni au apărut, în analizele ştiinţei politice, după primul război mondial, astfel

încât se consideră că aceştia denotă fenomene specifice, dacă nu contemporaneităţii, cel puţin

istoriei recente.

Autoritarismul este un concept care derivă din termenul de autoritate, considerat, de

obicei, drept un corelat al conceptului de putere politică. Înzestrată cu autoritate, puterea politică

legitimă poate acţiona în societate pentru a-şi îndeplini rolul ordonator, având asigurată

suspunerea cetăţenilor. Pe de altă parte, „autoritarismul este un termen depreciativ; indică un

exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care striveşte libertatea” (Giovanni

Sartori, 1999, p. 180). De aici decurge o idee importantă, aceea că libertatea politică este o

valoare aflată într-o relaţie indestructibilă cu cu puterea politică învestită cu autoritate. Aşa cum

am văzut, libertatea politică devine un corelat moral al puterii politice: „Contrar a ceea ce s-ar fi

putut imagina, deşi libertatea şi autoritatea se exclud, libertatea dă naştere autorităţii şi o

formează în realitate, din moment ce această libertate este aceea a unei fiinţe sociale” (Polin,

1968, p. 226). Numai în aceste condiţii libertatea politică îşi poate îndeplini funcţia esenţială,

aceea de a asigura ordinea comunitară, de a asigura deci echilibrul diferitelor colectivităţi care

alcătuiesc societatea şi de a aşeza activităţile care se desfăşoară în cadrul acesteia într-o relaţie de

compatibilitate.

Nu acelaşi lucru se întîmplă, însă, într-un regim politic autoritarist, în care libertatea

individuală este restrînsă, iar puterea guvernămîntului creşte pînă la o limită absolută. De aceea,

acceptând ideea că democraţia presupune existenţa necesară a puterii sub forma autorităţii, se

poate impune o distincţie între puterea autoritară (non-democratică) şi puterea autoritativă

(democratică) (Sartori, 1999, p. 183). De aici se poate conchide că „ autoritarismul este un sistem

politic care nu lasă prea mult loc libertăţii”. Pentru a diferenţia cu claritate atributele generale ale

sistemelor politice autoritare, este necesară şi o încercare de definire a totalitarismului.

Ca termen, totalitarismul a apărut pentru prima dată în 1925, fiind o creaţie a fascismului

italian. De la început se impune ideea că orice sistem politic totalitar este, în acelaşi timp, şi

autoritar, însă, după cum susţine Giovanni Sartori, nu orice sistem autoritar este totalitar.

Încercînd să definească sistemul politic totalitar, anumiţi politologi au considerat că acest

lucru poate fi realizat prin analiza empirică a trăsăturilor sale. Astfel, Carl Friederich consideră

că pot fi amintite 6 condiţii care permit existenţa unui stat totalitar (Friederich, 1954, pp. 52-53):

o ideologie oficială, care are rolul de a justifica atât statutul puterii politice totale, cât şi

acţiunile întreprinse de reprezentanţii acesteia;

un singur partid de masă, controlat de o oligarhie care nu are în atenţie interesele

cetăţenilor, urmărind realizarea intereselor sale particulare;

monopolul guvernamental al armamentului, ceea ce echivalează cu deţinerea totală a

capacităţii de constrângere fizică, pe care puterea etatică o poate utiliza oricând, pentru a

preveni orice contestare venită din partea indivizilor ori grupurilor sociale;

monopolul guvernamental asupra mass-media, ceea ce face ca acestea din urmă să fie

transformate din „a patra putere în stat” (statutul lor neoficial în sistemele politice

democratice) într-un simplu instrument al propagandei, ce are rolul de a întări puterea de

stat;

un sistem de poliţie terorist, care se alătură monopolului asupra armamentului, avînd rolul

de a anihila orice manifestare individuală, de a controla până la dispariţie sfera privată;

economie dirijată de la nivel central, ceea ce revine la a spune că „întrucât, în condiţiile

moderne, depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele furnizate de semenii

noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai mari părţi a vieţii noastre. Cu

greu ar mai rămâne vreun aspect, de la nevoile noastre primare până la relaţia cu familia

şi prietenii noştri, de la natura muncii noastre şi până la folosirea timpului liber, în care

planificatorul să nu-şi exercite «controlul conştient»” (Hayek, 1993).

Termenul de totalitarism exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau actvităţilor ce au loc într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul german – întrucît fascismul italian, după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa Originile totalitarismului, şi cu comunismul. Problema este ce anume delimităm prin acest termen: o trăsătură comună mai multor societăţi diferite, sau un tip anume de sistem politic? Din punct de vedere politologic, opţiunea este pentru cea de a doua variantă, întrucît putem considera că sistemul politic totalitar reprezintă o sumă a răului politic ce a caracterizat numai secolul al XX-lea. Nici tirania anticilor şi nici despotismul oriental nu presupun caracteristicile totalitarismului. Altfel spus, „totalitarismul este o denumire nouă pentru ceea ce a rămas nenumit până acum” (Sartori, 1999, p. 186).

Această prezentare a caracteristicilor sistemului politic totalitar se bazează pe o analiză empirică

a fenomenului totalitar. Un alt politolog, Gabriel Almond, definea totalitarismul într-o manieră

sintetică, pentru a surprinde caracterul său profund: „Totalitarismul este o tiranie cu o

birocraţie raţională, un monopol al tehnologiilor moderne de comunicare şi un monopol al

tehnologiilor moderne ale violenţei”. Pe de altă parte, Giovanni Sartori preferă interpretarea

totalitarismului ca pe un tip ideal, în înţelesul pe care această sintagmă o are la Max Weber.

Astfel, politologul italian propune, pentru analiza totalitarismului, tipul polar, conform căruia

totalitarismul simbolizează un sistem al cărui pol opus este democraţia: „Conceput astfel,

totalitarismul conţine pur şi simplu acele caracteristici ale regimurilor opresive ajunse la cel mai

înalt nivel de perfecţiune imaginabil (...). Aceasta înseamnă că nici un sistem concret nu poate fi

«pur» totalitar, tot aşa cum nici o democraţie concretă nu poate fi o democraţie pură. Ipoteza se

reduce la afirmaţia că totalitarismele din lumea reală – ca şi democraţiile concrete – aproximează

doar, mai mult sau mai puţin exact, parametrii polarizanţi respectivi” (Sartori, 1991, p. 191).

Asumând premisa că orice sistem totalitar este şi autoritar, vom analiza, din perspectiva

democratizării, caracteristica principalelor două tipuri de sisteme politice autoritare ale

contemporaneităţii: cele politico-religioase şi cele politico-militare.

Sisteme politico-religioase

De regulă, analizele referitoare la sistemele politice care au un fundament religios sau în

care, mai mult, factorul religios se confundă cu cel politic se realizează prin raportarea acestora

la sistemele democratice occidentale. Există de asemenea şi analize preocupate să identifice

mecanismele prin care anumite sisteme care au depăşit un astfel de statut – aşa cum a fost cazul

în diferite state islamice pe parcursul secolului XX – ar putea deveni democraţii pe tipar

ocidental. Caracteristice mai ales ţărilor islamice, aceste sisteme sunt de regulă considerate a fi

fundamentaliste şi ca reprezentând “altceva” prin comparaţie cu sistemele politice pluraliste din

Occident. Sistemele politico-religioase se regăsesc în state precum Iran sau Sudan, dar şi în alte

ţări din Orientul Apropiat. Militanţii politici islamici sunt inspiraţi de către Ayatollahul

Khomeini şi susţin instaurarea unei teocraţii în care problemele politice să fie structurate în

concordanţă cu principiile religioase fundamentale, instanţele politice urmând a se confunda cu

cele religioase.

Tocmai de aceea, politologul american Samuel Huntington este interesat să identifice motivele

pentru care democraţia are şanse reduse de a se impune în spaţiul delimitat de statele aparţinând

lumii islamice. Astfel, susţine Huntington, dacă opoziţia faţă de sistemele autoritare din Europa

Centrală şi de Est, odată cu anul 1989, din America Latină ori din Asia de Est au determinat până

la urmă, dacă nu adoptarea valorilor democratice, măcar proclamarea unor intenţii de o

asemenea factură, în ţările islamice unde au existat astfel de mişcări opozante ele au fost slabe.

Dimpotrivă, cei care –au afirmat au fost tocmai fundamentaliştii islamici, care susţineau

necesitatea contopirii religiosului şi politicului la nivelul statului. În plus, în statele islamice,

confruntate cu serioase probleme economice la finalul anilor ’80, autorităţile ce urmăreau

declanşarea unor reforme democratice au încercat să-şi reconfirme legitimitatea prin organizarea

de alegeri libere, în urma cărora au fost însă favorizate, în mod paradoxal, tot organizaţiile

fundamentaliste, ceea ce ne arată că valorile politice specifice democraţiei nu au putut fi inserate

la nivelul mentalului colectiv sau, cu alte cuvinte, al culturii politice împărtăşite de populaţia

unor astfel de state.

Ca urmare, încercările de democratizare ale acestor state islamice au facilitat drumul spre

putere al unor organizaţii lipsite de afinităţi cu valorile şi practicile democratice. În aceste

condiţii, politologii occidentali au ajuns să se întoarcă la întrebările pe care şi le puneau în anii

’40 şi, ulterior, ’70, cu privire la succesul de care se bucurau în Europa Occidentală partidele şi

organizaţiile de factură comunistă: „Guvernele existente vor continua, oare, politica de

deschidere şi vor organiza alegeri în care grupurile islamice să poată concura liber şi egal?

Grupurile islamice ar câştiga majoritatea la aceste alegeri? Dacă ar câştiga alegerile, armata, care

în multe societăţi islamice (de exemplu, Algeria, Turcia, Pakistan şi Indonezia) este puternic

secularizată, le-ar permite să formeze guvernul? Dacă ar forma guvernul, acesta ar urmări

aplicarea unor politici islamice care ar duce la subminarea democraţiei şi la alienarea elementelor

moderne şi cu orientări occidentale din societate (cum s-a întîmplat în Afghanistan, n.m. D.Ş.)?”

(Huntington, 2002, pp. 18-40). Sunt acestea întrebări ce nu permit răspunsuri imediate, dar care

dau seamă, îmcă o dată, de complexitatea evoluţiilor sistemelor politice, fie acestea autoritare sau

democratice.

Sisteme politico-militare

Deşi, de-a lungul timpului, şi mai cu seamă pe parcursul secolului XX, au existat tendinţe

de instituire a unui guvernământ civil, în multe ţări din Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-

Est şi America Latină sunt încă prezente sistemele politico-militare. După cum arată teoreticienii

politici, forma clasică a guvernămîntului militar este junta, ceea ce implică o oligarhie formată

din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei revoluţii sau a unei lovturi de stat.

Alte forme ale guvernămîntului militar sunt reprezentate de regimurile în care dictatorii

guvernează cu ajutorul armatei sau de cele în care, deşi există o faţadă a constituţionalismului şi,

deci, a regulilor civile, armata operează din spatele scenei. În orice caz, dacă vorbim de

guvernare militară ori de dictatură militară, avem de-a face cu sisteme politice autoritare, în

care nu prea este loc pentru regulile jocului democratic.

Din datele recente pe care le deţine ştiinţa politică, reiese că multe regimuri politice se înscriu în

cadrul mai larg al sistemelor politico-militare. Acestea pot fi calificate şi ca dictaturi militare,

atâta vreme cât regulile expuse mai sus se regăsesc la nivelul empiric. Cele mai citate ţări,

considerate, din această perspectivă, ca regimuri non-democratice, sunt cele din America Latină.

Aici, încă de la studiul întreprins de Gabriel Almond şi Sidney Verba în cartea lor Cultura civică,

respingerea democraţiei constituie un curent major şi în rândul opiniei publice. De aceea, mai

multe state sud-americane care au început în ultimul sfert al al veacului al XX-lea tranziţia spre

democraţie nu pot fi catalogate nici astăzi ca îndeplinind condiţiile pe care le presupune un

sistem politic democratic. După decenii de guvernare militară, armata deţine încă în multe dintre

aceste state o influenţă importantă, ceea ce înseamnă că nu s-a consolidat încă supremaţia civilă

de care sistemul politic democratic are nevoie pentru a se putea consolida. Fncţionarea

instituţiilor democratice este, din acest motiv, viciată, şi nici reprezentanţii elitelor ori simplii

cetăţeni nu au reşit să internalizeze valorile specifice culturii politice democratice, dintre care cea

mai importantă este, în acest context, cea referitoare la drepturile civile.

Această imagine rezultată din analizele specialiştilor în democratizare demonstrează că, acolo

unde au avut ocazia să se dezvolte, sistemele politico-militare au lăsat moştenire o cultură

politică şi instituţională ostile dezvoltării democraţiei. Ca atare, ţările intrate în procese de

democratizare după înlăturarea de la guvernare a unor dictaturi militare au reuşit doar să

implementeze diverse forme de democraţie, care sunt încă fragile. Unele dintre statele Americii

de Sud au căzut imediat în „eroarea electoralismului”, conducătorii acestora considerând că

instituirea unor alegeri periodice, libere şi corecte, le va garanta stabilitatea democratică. În acest

fel, aceştia au reuşit doar să dezvolte un tip de regim numit democraţie electorală, în care

singura instituţie valabilă din punct de vedere democratic este aceea a alegerilor, dar în care, în

acelaşi timp, alte instituţii fundamentale pentru persistenţa unei democraţii pe termen lung fie nu

funcţionează, fie sunt sufocate de instituţii „informale”, cum sunt cele ale clientelismului şi

corupţiei.

În acest sens, Guillermo O’Donnell (2002, pp. 91-109) consideră că America Latină

poate constitui un punct empiric de referinţă pentru argumentul că problema multora dintre noile

democraţii (cele mai multe urmând unor regimuri militare) nu este lipsa instituţionalizării.

Aceasta există, cel puţin sub forma unei instituţii formale, adică alegerile, şi a uneia informale,

anume clientelismul. Problemele în aceste ţări apar datorită faptului că, de multe ori, oficialităţile

alese îşi pierd arbitrar funcţiile înainte de încheierea mandatelor constituţionale (adeseori ca

urmare a intervenţiei armatei). De asemenea, se întâmplă la fel de des ca oficialităţile alese să fie

supuse unor constrângeri severe, dreptului de veto sau excluderii de la anumite domenii de

politici publice din partea altor actori, nealeşi, în special din partea forţelor armate. În acest sens,

Guatemala şi Paraguay, precum şi El Salvador şi Honduras, nu se califică drept sisteme

democratice, cu atât mai mult dacă avem în vedere condiţiile emise de Robert Dahl. Peru este un

alt caz îndoilenic din punct de vedere democratic, de vreme ce alegerile nu au fost niciodată

imaculate, iar forţele armate îşi menţin puterea tutelară asupra unor zone de politici publice.

Ca atare, atunci când nu au dezvoltat democraţii electorale, anumite ţări ale Americii

Latine s-au orientat înspre alte forme fragile ale democraţiei, aşa cum este aceea a democraţiei

delegative, cei care au ajuns la putere după înlăturarea guvernărilor de tip militar, prin alegeri,

optând pentru o modalitate de elaborare a politicilor publice foarte asemănătoare cu cea specifică

sistemului anterior. În opinia politologilor, acest lucru se datorează, în principal, faptului că la

baza procesului de democratizare, de trecere deci de la sistemele politico-militare la cele de tip

democratic nu a fost aşezată o instituţie fundamentală, şi anume supremaţia civilă. Impunerea

acesteia ar fi implicat ca forţele militare să fie îndepărtate din poziţiile de conducere care, în mod

firesc, ar trebui să revină civililor. Trebuie avut în vedere, desigur, faptul că un astfel de obiectiv

necesar pentru instaurarea unor sisteme politice democratice în ţările Americii de Sud este foarte

dificil de dus la îndeplinire, din moment ce în mai toate aceste state există o tradiţie a

guvernărilor de tip militar. Cu toate acestea, specialiştii în problemele democratizării şi

consolidării democratice avertizează că, în lipsa acestui element necesar – nu şi sufficient – o

democraţie autentică nu poate fi instaurată. Există, de aceea, oricând pericolul ca ţările care, fie

prin lovituri de stat, fie prin revoluţii, au răsturnat guvernările de tip militar, să redevină sisteme

politico-militare în măsura în care nu or reuşi să pună în practice şi să instituţionalizeze

principiul controlului ivil asupra societăţii.

Definiţii

AUTORITARSIM – „este un termen depreciativ; indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care striveşte libertatea” (Sartori, 1999, p. 180).

TOTALITARISM - exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau actvităţilor ce au loc într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul german – întrucît fascismul italian, după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa Originile totalitarismului, şi cu comunismul.

FUNDAMENTALISM – ideologie religioasă care susţine interpretarea literală a textelor sacre (în context, ale Islamulu) şi formarea unui stat religios (în context, statul islamic). Din punct de vedere politic, fundamentalismul islamic susţine că toate problemele existente în lume se datorează secularizării şi că, din acest punct de vedere, calea spre pace şi dreptate este întoarcerea la mesajul original al Islamului şi respingerea oricăror „inovaţii” de factură laică.

TEOCRAŢIE – formă de guvernare în care puterea politică este deţinută de liderii religioşi.

JUNTĂ - o oligarhie formată din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei revoluţii sau a unei lovturi de stat.

DEMOCRAŢIE ELECTORALĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte statelor aflate în tranziţie, în care singura instituţie care operează este aceea a alegerilor periodice, libere şi corecte, dar care nu garantează persistenţa în timp a democraţiei. Este asociată, în analizele comparative, erorii electoralismului (credinţa că organizarea algerilor implică în mod automat existenţa democraţiei).

DEMOCRAŢIE DELEGATIVĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte statelor aflate în tranziţie, în care liderii politici ajunşi la guvernare în urma unor alegeri libere şi corecte elaborează politicile publice în conformitate cu propriile lor interese, iar nu cu interesul public.

SUPREMAŢIE CIVILĂ – „presupune ca armata să nu ocupe funcţii de conducere în sfere prin definiţie civile şi implică o prezenţă activă a civililor în sferele militare şi de apărare. Această

componentă a guvernământului democratic este dificil de dus la îndeplinire în societăţi care au început doar de puţin timp tranziţia de la un regim militar autoritar” (Agüero, 2004, p. 201).

4. SISTEME POLITICE ÎN TRANZIŢIE

Etapele procesului de democratizare

Între anii 1974 şi 1990, cel puţin 30 de ţări şi-au început tranziţia către democraţie,

aproape dublând astfel numărul guvernelor democratice din lume. În opinia politologului

american Samuel Huntington (1991, pp. 3-30) această epocă a tranziţiilor democratice constituie

al treilea val de democratizare din istoria lumii moderne. Primul „val lung” al democratizării a

început în jurul anului 1820, o dată cu extinderea dreptului de vot la nivelul unei mari părţi a

populaţiei masculine din Statele Unite, şi a continuat aproape un secol, pînă în 1926, dînd naştere

la un număr de 29 de democraţii. În 1922, totuşi, venirea la putere a lui Mussolini în Italia a

marcat începutul primului „val de revers”, care a redus pînă în 1942 numărul statelor

democratice la 12. Triumful Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial a marcat începutul unui

val secund de democratizare, care a atins apogeul în 1962, cînd 36 de ţări aveau guverne

democratice. A urmat un al doilea val invers (1960-1975), care a coborît numărul democraţiilor

la 30. Cel de-al treilea val al democratizării a început într-o zi de joi, la 25 aprilie 1974, la 25 de

minute după miezul nopţii, cînd postul naţional de radio din Lisabona lansa în eter o melodie ce a

constituit, pentru armată, semnalul declanşării unei lovituri de stat, care urmărea să înlăture de la

putere dictatura lui Marcelo Caetano. Armata a restabilit ordinea timp de cîteva luni, după care s-

au organizat alegeri democratice, puterea politică revenind civililor. Paradoxal deci, cel de-al

treilea val al democratizării a început printr-o lovitură de stat, o modalitate de schimbare politică

ce pare mai curînd proprie regimurilor non-democratice decât celor democratice.

Procesul democratizării a fost circumscris conceptual, alături de Huntington, şi de către

Robert Dahl (2000, pp. 27-41). Pentru Huntington, democratizarea presupune „sfîrşitul unui

regim non-democratic şi inaugurarea regimului democratic, urmate de consolidarea sistemului

democratic”. Cu un alt termen, acest termen descrie un proces de tranziţie, un proces desfăşurat

pe mai multe paliere, dintre care cele mai importante sunt cel economic, cel politic şi cel social.

În acest context, fără a accentua asupra tranziţiei economice ori a problemelor pe care aceasta le

implică în plan social, conjectura noastră este că, sub aspect politic, tranziţia este prima etapă a

procesului de democratizare.

Încercînd să identifice cauzele ce au determinat apariţia celui de-al treilea val al democratizării,

Huntington consideră că putem vorbi de 5 factori majori: “1. criza profundă de legitimitate a

regimurilor autoritare într-o lume în care valorile democratice sunt tot mai mult acceptate,

precum şi dependenţa acestor regimuri de o activitate performantă şi incapacitatea lor de a

menţine o «legitimitate sănătoasă» în condiţiile eşecului economic şi, uneori, militar; 2. creşterea

economică globală fără precedent din anii ’60, care a ridicat standardele de trai, a mărit nivelul

educaţional şi a extins considerabil clasa mijlocie urbană în multe ţări; 3. o întorsătură uimitoare

în doctrina şi activităţile Bisericii Catolice, manifestată cu ocazia celui de-al doilea Conciliu de

la Vatican din 1963-1965, precum şi transformarea bisericilor catolice naţionale din apărătoare

ale status-quo-ului în oponente ale autoritarismului; 4. modificarea politicilor actorilor externi, în

principal a UE, Statelor Unite şi fostei URSS; 5. «efectul bulgărelui de zăpadă» sau efectul de

demonstraţie la începutul tranziţiilor din cel de-al treilea val, în scopul stimulării şi oferirii de

modele pentru eforturile ulterioare de democratizare” (Huntington, 2002, p. 19). În ciuda acestor

condiţii ce au favorizat procesul de democratizare, Huntington, ca şi alţi politologi, avertizează

că nu este necesar ca un stat, o dată ce a început trecerea de la un regim autoritar la un regim

democratic, să ajungă să instituţionalize o democraţie consolidată. Dimpotrivă, datorită unor

factori diferiţi, un stat se poate întoarce la dominanţa regulii autoritare, lucru care de altfel s-a şi

întîmplat în mai multe cazuri, şi tocmai de aceea Huntington vorbeşte de existenţa valurilor de

revers, pentru a se referi la trecerea de la regimul democratic la cel nedemocratic. Dar ce

înseamnă un val al democratizării? În viziunea politologului american, acesta “e reprezentat de

un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care au loc într-o

perioadă determinată şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă, pe durata

respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15). De asemenea, un val al democratizării include în

mod obişnuit o liberalizare sau o democratizare parţială în cadrul acelor sisteme politice care nu

au devenit democratice în totalitate. Există numeroase obstacole în calea democratizării, şi, de

aceea, ţările aflate în tranziţie se află mereu în pericolul de a reveni la autoritarism.

Avînd în atenţie aceşti factori, dar şi alţii, anumiţi politologi vorbesc deja despre “iluzii”

ale democratizării şi consolidării democratice. Încercînd să identifice eventualul final al celui de-

al treilea val al democratizării, Larry Diamond (2002, pp. 20-38) constată că, în cazul în care

folosim o perspectivă minimalistă sau formală – care susţine importanţa competiţiei electorale –

putem conchide că atât numărul, cât şi proporţia democraţiilor din lume au crescut simţitor. În

1974, în lume existau doar 39 de democraţii, dintre care 28 aveau populaţii de peste 1 milion de

persoane. Până la începutul anului 1996, numărul ţărilor care îndeplineau cel puţin cerinţele

democraţiei electorale crescuse la 117.

Definiţii

TRANZIŢIE – un set de transformări de natură politică, socială şi economică, implicate de trecerea de la un tip de sistem politic la altul.

DEMOCRATIZARE - „sfîrşitul unui regim non-democratic şi inaugurarea regimului democratic, urmate de consolidarea sistemului democratic” (Huntington, 1991).

CONSOLIDARE DEMOCRATICĂ – partea finală a procesului de democratizare, ale cărei coordonate principale sunt prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei, dezvoltara democraţiei şi fundamentarea democraţiei.

ELECTORALISM – credinţa că simpla organizare a alegerilor periodice, libere şi corecte confirmă existenţa unui sistem politic de tip democratic.

ALTERNANŢĂ – condiţie esenţială a unui sistem politic democratic, care implică că cei care pierd alegerile lasă locul la guvernare celor care le câştigă.

VAL AL DEMOCRATIZĂRII – „un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care au loc într-o perioadă determinată şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă, pe durata respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15).