Regimuri politice

1. Conceptul de regim politic În calitate de concept descritiv, regimul politic desemnează formele şi instituţiile

puterii politice, dispunerea, distribuţia şi reglementarea lor 1) într-o societate dată şi un anumit timp istoric.

În majoritatea limbilor europene, termenul regim este originat în verbul latin regere - a conduce, a cârmui, a guverna, verb din care decurgea şi substantivul regnum - domnie, putere, conducere. Originea termenului, aria şi durata răspândirii lui reprezintă un exemplu al influenţei civilizaţiei politice a Romei antice aupra culturii europene în general.

În sens larg, conceptul regim politic include alături de aspectele referitoare la formele, instituţiile şi reglementările funcţionării puterii politice a unei societăţi date, şi practicile politice, modelele comportamentale decurgând sau susţinând un regim politic sau altul.

Există două grupuri de teorii care studiază regimurile politice: teoriile politologice şi teoriile juridice. Teoriile juridice, ale dreptului constituţional clasic reţin cu precădere organizarea formală a puterilor publice. În accepţiunea aceasta restrânsă, teoriile juridice prezintă distincţii între regimul parlamentar şi, spre exemplu, regimul prezidenţial. Într-o astfel de abordare, specifică teoriilor dreptului cosnstituţional, noţiunea regim politic desemnează exclusiv locul şi rolul unei instituţii politice în interiorul organizării puterii în statul respectiv. Astfel, prin regim parlamentar se înţelege acea organizare instituţională a puterilor publice în care parlamentul reprezintă cea mai importantă instituţie şi este constituţional investit cu cele mai importante prerogative; regimul prezidenţial desemnează acea organizare a puterii în care instituţia preşedenţiei are o importanţă şi un rol quasisimilar parlamentului.

Spre deosebire de teoriile juridice, politologia subliniază faptul că un regim politic este rezultanta unui raport de forţe între cei ce guvernează şi cei ce sunt guvernaţi. Astfel că, în notele definitorii ale conceptului de regim politic sunt incluse informaţii nu doar asupra organizării formale a puterilor publice ci asupra producerii acestei organizări de către societate, într-un timp şi loc istoric; regimurile politice nu pot fi înţelese făcându-se abstracţie de practicile politice, de comportamentele politice ale guvernanţilor (clasei politice) şi guvernaţilor, de cultura politică existentă şi ea într-un timp şi într-un loc. Acest centru de interes selectiv, specific ştiinţei politice, şi anume, acela de a gândi regimul politic ca expresie a unei societăţi face ca în conceptul politologic de regim politic să fie incluse şi aspecte economice, sociale şi ideologice.

___________1) vezi, Lucian Vesalon, Regim politic, in Gabriela Coltescu (coord.), Vocabular pentru societati plurale, Editura Polirom, 2005, pp. 203-205.

Prin urmare, conceptul politologic de regim politic depozitează şi organizează date (informaţii) referitoare la:

structurile politice ale unei societăţi mecanismele deţinerii şi exercitării puterii politice drepturile şi libertăţile guvernanţilor comportamentele politice ale guvernanţilor valorile politice şi expresia ideologica a unui timp şi loc.

2. Tipologia regimurilor politice (Tipologii clasice )Descrierea comparativă a formelor de guvernământ, a principiilor care le animă şi a

modului prin care acestea îşi îndeplinesc funcţia de reglare a societăţii este una din cele mai

1

vechi şi mai specifice preocupări ale ştiinţei politice. Dacă acceptăm că Platon este întemeietorul filosofiei politice şi Aristotel întemeietorul ştiinţei politice,2) atunci putem spune că însăşi fundamentarea celor două discipline s-a constituit în jurul propunerii unor tipologii ale regimurilor politice. În ambele cazuri vom găsi descrieri empirice ale regimurilor politice din acele timpuri - cetăţile vechii Elade în secolele V-VI, î.ch. - chiar dacă la Platon fundamentul empiric e implicit, iar la Aristotel explicit. Dar, în ambele cazuri, clasificarea regimurilor, tipologia acestora este legată de căutarea celui mai bun guvernământ.

Această căutare a celui mai bun guvernământ face ca, la început, conceptul de regim politic să fie unul de tip normativ, tratarea să nu poata fi despărţită de preocuparea evolutivă şi, deci, polemică. Din punctul de vedere al genezei ştiinţei politice, clasificarea lui Aristotel poate fi apreciată (mai mult decât a lui Platon) ca o încercare de depăşire a dihotomiilor polemice (între susţinătorii oligarhiei şi cei ai democraţiei), stagiritul manifestând mai explicit credinţa că studiul regimurilor politice nu trebuie să fie, nici în metoda sa şi nici în rezultatele sale, intrinsec polemic.

a) Tipologia lui Platon (428-347)Sistemul de filosofie politică elaborat de Platon este prezent în trei dintre celebrele sale

dialoguri: Republica, Legile, Omul politic*. Există o unitate de substanţă între filosofia lui Platon şi concepţia sa politică. În multe privinţe, filosofia sa politică poate fi considerată ca o latură aplicativă a teoriei sale filosofice. Dezbaterile raporturilor dintre filosofia platoniciană a ideilor şi filosofia sa politică continuă şi astăzi. Pe noi ne intresează, însă, clasificarea regimurilor politice şi impactul acestei prime clasificări din gândirea politică asupra istoriei gândirii politice în general.

Marea problemă pe care o pune Platon este aceea a raportului dintre ştiinţă şi ___________ 2) cf. Gravitz, J.Leca, Traité de Science Politigue. Lés regimes politiques contemporaines, vol. 2, Presses Univeritaires de France, pp. X-XI.*) Titlurile în original sunt: Politeia (Republica), Nomoi (Legile), Politikos (Omul politic). Toate trei dialogurile, sunt traduse în limba română.putere pe de o parte şi, dintre putere şi etică, pe de altă parte.

În Republica pot fi descoperite două temeiuri ale organizării statale3) : - alcătuirea sufletului omenesc (criteriu psihologic). - funcţiile societăţii decurgând din nevoile sociale generale (criteriu social).

Sufletul omenesc este alcătuit din trei componente funcţionale sau trei facultăţi: - partea raţională (raţiunea)

- partea pasională (pasiunea)- partea apetentă (dorinţa)

Acestor facultăţi le corespund cele trei virtuţi cardinale: înţelepciunea corespunde raţiunii; curajul corespunde pasiunii; cumpătarea corespunde dorinţei. Din armonia ce se realizează (şi dacă se realizează) între înţelepciune, curaj şi cumpătare - iar armonia depinde de subordonarea cumpătării faţă de curaj şi a curajului faţa de înţelepciune - rezultă o a patra valoare: dreptatea, virtute cardinală a cetăţii. Scopul şi raţiunea de a fi a unei cetăţi este întronarea dreptăţii; după cum, calitatea prin excelenţă a unui conducător politic, virtutea care-l îndreptăţeşte ca om politic, este aceea de a fi drept.

Organizarea statală trebuie să corespundă celor trei facultăţi; orice societate are trei funcţii esenţiale:

- elaborarea legilor şi conducerea statului- apărarea comunităţii de duşmani- asigurarea bunurilor necesare vieţii

2

Drept urmare, un stat bine organizat va fi alcătuit din trei categorii de cetăţeni: - înţelepţii (filosofii) - elaborează legi şi conduc cetatea

- militarii (paznicii) - apără statul- agricultorii şi meşteşugarii - produc cele necesare traiului

Primele două categorii (înţelepţii şi paznicii), reprezintă clasa politică.Repartizarea în aceste categorii se face în baza educaţiei şi aptitudinilor.

Cetatea ideală (statul ideal) este aceea în care fiecare categorie îşi îndeplineşte obligaţiile care-i revin: înţelepţii (cei care ştiu, cunosc) fac legi; militarii (înzestraţi cu curaj) apără; agricultorii şi meşteşugarii produc.

Devierile de la cetatea dreaptă apar atunci când categoriile fac altceva decât ştiu.Cetatea ideală îi slujeşte lui Platon ca model, în raport cu care pot fi studiate şi înţelese

cetăţile reale. Acestea sunt văzute ca abateri, de la modelul ideal. Astfel că, tipologia pe care o construieşte Platon foloseşte ca principiu clasificator: distanţa (mărimea abaterii) faţă de model. “Raportul lor (cetăţilor reale) cu modelul, este în fond un raport logic şi nu unul temporal.”4) Astfel, se poate susţine cu suficient temei, că funcţia cetăţii ideale este “în primul rând epistemică, iar nu una practic - politică”.5)

____________3) Pentru o aprofundare a raporturilor dintre filosofia platoniciană a ideilor şi filosofia sa politică poate fi consultatată lucrarea: Viorel Colţescu, Istoria filosofiei, vol.I, Ed. Brumar, 2006, pp. 150-158.4) Viorel Colţescu, Op. cit., p. 156.5) Ibidem, p. 157.

După prezentarea societăţii ideale, în Republica sunt prezentate şi patru regimuri politice reale: 6)

timocraţia sau timarhia (în care casta militară preia rolul legiuitorilor, deci funcţia de apărare se substituie funcţiei de a conduce, de a legifera); cazul concret este al Spartei.

oligarhia (când cei doar bogaţi - pătura de sus a producătorilor ocupă poziţii de guvernare). În acest moment, cetatea se divide în două: a bogaţilor şi a săracilor, iar revolta celor din urma este în ordinea firii.

democraţia (ordinea funcţională a cetăţii ideale este radical deviată, cetatea democrată este “pestriţă”, fiecare considerând că poate face indiferent ce, chiar dacă nu are cunoştinţele, educaţia şi experienţa necesare). Dezordinea, neiguranţa, nedreptatea care duc la nevoia de ordine salvatoare. Anarhia generează nevoia de tiran. “Pe aripile anarhiei se naşte tirania”, meditează Platon.

TiraniaDacă cetatea ideală nu aparţine prin funcţie şi rol lumii istorice, potrivit lui Platon, nici

tirania nu reprezintă o lume istorică, ci scăderea acesteia în natură pură, neomenească. Dacă cetatea ideala este locuită de zei, cetatea tiranilor este locuită de bestii umane.

În statul ideal trebuia să existe “o ştiinţă aflătoare în anumiţi cetăţeni, care să ne poată da un sfat nu în câteva afaceri ale statului ci relative la statul ca întreg, la buna cârmuire în interiorul său … şi în relaţiile cu alte state”. Această ştiinţă e privilegiul celor puţini care ei ar trebui să fie la cârma statului. Deci, activitatea politică trebuie să se definească nu ca stăpânire a unor deprinderi politice ci ca o cunoaştere a Binelui Suprem.

Dacă la Platon, clasificarea regimurilor rezultă dintr-o concepţie în care etica absoarbe politica, guvernarea devenind, în consecinţă, o operă de educaţie, de pedagogie socială, la Aristotel situaţia va fi, în multe privinţe,diferită.

b. Clasificarea lui Aristotel (384 î.Chr – 322 î.Chr.)Dacă la Platon etica absorbea politica, Aristotel face din etică o ramură a politicii în

măsura în care prima, ca ştiinţă a conduitei individuale este înglobată în a doua ca ştiinţă a

3

conduitei colective. Deşi binele este acelaşi pentru individ şi colectivitate, este un lucru mare şi mai perfect de a întemeia şi a păstra binele comunităţii decât acela al individului; de aceea etica este o parte a politicii, susţine Aristotel în Etica Nicomahică, lucrare care alături de Politica şi Retorica cuprinde ideile de forţă care l-au consacrat pe Aristotel ca întemeietor al ştiinţei poitice.

Tipologia regimurilor politice, la Aristotel, este construită plecând de la următoarele elemente: - numărul celor care guvernează (unul, mai mulţi, o multitudine)_______6) vezi Republica, cartea a VII şi a VIII, în Platon, Opere, vol. 5, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

- interesul pe care cei ce guvernează îl urmăresc (interes comun, interes particular al deţinătorilor).

Din combinarea celor două criterii, în Politica, Cartea a III-a, ne este prezentată următoarea clasificare:

Numărulguvernanţilor

Interes comun(forma pură)

Interes particular al deţinătorilor puterii(forma denaturată)

Unul Regalitate TiraniaMai mulţi Aristocraţie Oligarhia

O multitudinePoliteia

(democraţia moderată)Democraţia(demagogia)

Rezultă astfel şase regimuri politice dintre care trei reprezintă forme corecte (regalitatea, aristocraţia, politeia) pentru că interesul conducătorilor este cel comun, “binele cetăţii”; şi trei corupte sau denaturate (pentru ca interesul guvernanţilor, urmărit în actul conducerii, este propriul lor interes şi nu al polisului considerat în integritatea lui); acestea sunt: tirania, oligarhia, democraţia (demagogia).

Se poate observa că, dacă luăm în considerare numărul celor ce guvernează combinat cu interesul rezultă, în fapt, doar o clasificare tripartită care îmbracă două forme:

regalitate, care denaturată înseamnă tiranie aristocraţie, care denaturată înseamnă oligarhie politeia care denaturantă înseamnă demagogie

c. Tipologia lui Montesquieu

Opera lui Montesquieu şi importanţa ei.Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquiere a trăit la sfârşitul

secolului 17 şi prima jumătate a secolului 18: între 1689-1755. Moştenirea politologică lăsată de gânditorul francez este mai complexă şi mai apropiată

de exigenţele contemporaneităţii decât aceea a altor teoreticieni moderni.Lucrările sale cele mai importante sunt: Scrisori persane (1721); Consideraţii asupra

cauzelor grandorii romanilor şi decăderea lor (1734); Despre Spiritul legilor (1748).Cea mai cunoscută dintre lucrări este Despre Spiritul legilor. În epocă, singura lucrare

rivală în privinţa celebrităţii a fost Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau.Scopul lui Montesquieu a fost acela de a face istoria inteligibilă; de a descoperi adevărul

istoriei, întotdeauna ascuns sub diversitatea nesfârşită de obiceiuri, instituţii, conduite morale, idei, legi; să reuşeşti să faci din dezordinea lumii o ordine conceptuală. În privinţa scopului, Montesquieu este precursorul epistemologiei weberiene. Ca mai tarziu Max Weber,

4

gânditorul prezentat va căuta: cauza (cauzele) determinante aflate în spatele cursului occidental al evenimentelor; cercetătorul Montesquieu, la fel ca Weber va proceda la organizarea diversităţii informaţiilor în câteva tipuri, aflate între “societatea ideală” şi varietatea nesfârşită a lumii.

Două sunt teoriile pe care Montesquieu le-a lăsat ca principală moştenire politologică:1) teoria formelor de guvernământ2) teoria separaţiei şi controlului reciproc al puterii în stat.Ambele sunt formulate în Despre Spiritul legilor.

1. Teoria formelor de guvernământ. Asemeni predecesorilor săi, preocupaţi şi ei de tipologia formelor de guvernământ, o

primă preocupare a lui Montesquieu este de a stabili criteriile în virtutea cărora să ordoneze vastul material istoric referitor la organizarea politică în timpuri diferite, în locuri diferite, la popoare diferite prin tradiţii, contexte geografice şi climatice, feluri de organizare economică şi socială.

În mod fundamental aceste criterii sunt două:a) natura guvernământului (cine conduce?)b) principiul care animă natura guvernământului, făcându-l ceea ce este el (ce

principiu animă o anumită natură?)Selectarea acestor criterii aminteşte de teoria aristotelică a raportului dintre materie şi

formă. Nu este singura influenţă deşi, după cum vom vedea, există şi importante deosebiri.Utilizând cele două criterii, Montesqiueu ne oferă următoarea tipologie a formelor de

guvernământ:a) Guvernământul republican: “acela în care poporul în totalitate sau numai o parte a lui, deţine puterea suverană”. Din această definiţie din Spiritul legilor rezultă că natura guvernământului republican, decurgând din întrebarea “cine conduce?” este dată de faptul că poporul conduce. Conducerea de către popor poate îmbrăca două variante: - “conduce poporul în totalitatea lui” - “o parte a poporului deţine putere suverană”

Astfel suntem pregătiţi, chiar de la început, că pot exista două variante ale guvernării democratice.

Principiile care fac ca posibilitatea celor două variante ale uneia şi aceleaşi naturi să devină realitate, sunt următoarele:

- civismul, în primul caz- moderaţia, în cazul al doilea

Se întelege prin civism (virtutea civică), capacitatea fiecărui cetăţean de a pune mai presus de interesul personal, interesul general, al tuturor cetăţenilor săi. De asemenea, Montesquieu precizează: “ceea ce numesc eu virtute în Republică este dragostea de patrie, adică, dragostea de egalitate”.

Republica animată de virtutea civică se va numi Republică democratică sau, pur şi simplu, democraţie. Exemplul predilect: cetatea Genovei.

Se înţelege prin moderaţie principiul care dă formă republicii atunci când ea este condusă de “o parte a poporului”, de un anumit număr de persoane. Însuşi faptul că numărul conducătorilor e mai restrâns decât al totalităţii poporului, instituie o inegalitate între conducători şi conduşi.

Drept urmare, posibilitatea bunei funcţionări este dată de moderaţia grupului conducător în a-şi afişa inegalitatea condiţiei. Adică, folosindu-i expresia, principiul de funcţionare al acestei varietăţi de republică este moderaţia. “Natura acestui guvernământ este astfel încât îi pune pe aceeaşi oameni sub puterea legilor şi îi scoate de sub puterea lor; Şansa

5

aristocraţiei este că nobilii fie să aibă o mare virtute făcându-i egali poporului … fie, să fie moderaţi, făcându-i egali măcar între ei” (Spiritul legilor)

Această variantă se numeşte Republică aristocratică şi exemplul predilect pentru ilustrarea ei este Veneţia dogilor.

Aristocraţia guvernantă trebuie să fie destul de numeroasă pentru ca poporul să uite de existenţa ei. “Cu cât aristocraţia se va apropia mai mult de democraţie, cu atât va fi ea mai perfectă”; va fi mai puţin perfectă atunci când se va apropia de monarhie.

Referitor la acest prim tip de regim politic, poate fi subliniată originalitatea lui Montesquieu faţă de Aristotel. Dacă la Aristotel aristocraţia şi democraţia constituiau două regimuri politice, Montesquieu le consideră aparţinând aceluiaşi tip care îmbracă două variante de guvernământ republican:

- republica democratică- republica aristocratică

b) Guvernământul monarhic Natura sa constă în faptul că unul singur guvernează. Monarhul guvernează potrivit

legilor, legi formulate şi promulgate prin acţiunea “puterilor intermediare” (sau “corpurilor intermediare”). De fapt, tocmai “puterile intermediare, subordonate şi dependente, constituie autentica natură a guvernământului monarhic”. Cine sunt aceste puteri intermediare: parlamentele, nobilimea, clerul. Ele sunt canale prin care puterea curge de la monarh către popor şi de la popor spre monarh. Ele sunt depozitarele legilor.

Principiul care pune în funcţiune sistemul este onoarea.În cadrul acestui regim, “statul se menţine fără dragoste de patrie (virtute n.n.) fără

adevărata glorie, fără abnegaţie … fără toate aceste virtuţi eroice despre care noi numai am auzit vorbindu-se” (Spiritul legilor). Există monarhii cu principi virtuoşi, dar în monarhii “e foarte greu ca poporul să fie virtuos”. Cazul ilustrativ oferit de autor, este monarhia engleză.

c) Guvernământul despotic Asemeni monarhiei, natura despotismului este dată de faptul că unul sigur

guvernează; numai că, acest unul singur, guvernează nu coform legilor ci după bunul plac, potrivit capriciilor. “Un om căruia cele cinci simţuri ale sale îi spun că el este totul, iar ceilalţi nimic, este în mod firesc: leneş, ingnorant, desfrânat” (Spiritul legilor). În despoţii, cu cât sunt mai importante treburile obşteşti, cu atât sunt mai puţin dezbătute.

Principiul care pune în funcţiune un asemenea regim, nu este nici virtutea, nici moderaţia, nici onoarea, el este, pur şi simplu, frica. În faţa despotului, toţi ceilalţi sunt egali, dar egali cu zero.

La sfârşitul acestei tipologii, putem observa că regimurile politice în concepţia lui Montesquieu sunt determinate de calitatea societăţilor. Regimul nu este altceva decât expresia unui anumit tip de societate. Această intuiţie a lui Montesquieu va fi reluată şi prezentată de Hegel sub formula: fiecare popor are conducătorii pe care-i merită.

Principiile care structurează societăţile: virtute (civism), moderaţie, onoare, frică depind de popoarele care activează şi suportă un anumit regim politic.

Teoria separării puterilor

Această teorie decurge din teoria formelor de guvernământ şi din preocuparea lui Montesquieu de a găsi acea organizare a puterii statale care să evite generalizarea fricii; adică pierderea libertăţii. Nu există libertate în frică. “Libertatea politică pentru un cetăţean este acea libertate sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă; şi pentru că există această libertate, guvernământul trebuie alcătuit în aşa fel încât un cetăţean să nu aibe a se teme de alt cetăţean”.

6

Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află întrunite şi puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi parlament să întocmească legi tiranice pe care să le şi aplice în mod tiranic.

Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi cea executivă. Dacă puterea judecătorească ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi legiuitor. Iar dacă puterea judecătorească ar fi îmbinată cu cea executivă, forţa puterii judecătoreşti ar fi una agresivă.

Şi, totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi ai societăţii (aparţinând indiferent cui: nobililor sau poporului) ar exercita toate cele trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiuni sau litigii între particulari.

Astfel, Montesquieu este printre primii gânditori politici care subliniază că orice tendinţă de cumulare a puterilor, sfârşeşte prin a genera guvernări despotice: “Principii care au voit să cârmuiască în mod despotic au început prin a întruni în mâinile lor toate dregătoriile”.

Montesquieu nu dezvoltă o teorie juridică a separării puterilor, neprecizând care sunt atribuţiile specifice şi detaliate ale fiecărei puteri în parte. Dar el oferă bazele teoretice pentru o asemenea colaborare, o demonstraţie clară şi convingătoare a necesităţii separării puterilor şi, concomitent, a necesităţii echilibrului între puteri şi a controlului lor reciproc.

Oricum, ideea a prins, în aşa măsură, încât, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului promulgate de revoluţionarii francezi, articolul 16 stabileşte: “Orice sociatate în care garanţia drepturilor nu este prevăzută şi nici separarea puterilor (n.n.) determinate, nu are constituţie”.

NOTĂ: Despre Spiritul legilor este organizată în 31 de Cărti. Tipologia guvernământului este prezentată în Cărţile II-IV. Dar, în toate primele 13 cărţi se ocupă cu tipurile de guvernământ, această parte a lucrării putând fi considerată un tratat de sociologie politică. În cartea XI-a este prezentată teoria separaţiei puterilor. De interes, este şi cartea XIX pentru discuţia asupra spiritului naţiunilor, considerat de Montesquieu drept principiu unificator al unei societăţi.

7

Regimuri politice: clasificări contemporane

După cum a fost prezentat, studiul şi clasificarea regimurilor politice au o lungă istorie, începând cu Platon şi până în zilele noastre.

Aristotel a formulat o tipologie clasică care şi în prezent se pretează la aplicaţiile analogice utile1. Perspectiva lui Aristotel este, însă, concentrată asupra lumii greceşti şi nu vom găsi la el studii aprofundate ale imperiilor exterioare lumii greceşti. Dar, criteriul numărului guvernanţilor şi a scopului guvernării, într-un mediu cultural omogen, rămân de reţinut.

Spiritul legilor al lui Montesquieu reprezintă prima lărgire a teoriei aristotelice a regimurilor politice, dincolo de lumea greacă şi ţinându-se seama de experienţele politice oferite de noi epoci istorice, în special a Evului Mediu şi de noi cadre geografice intrate în atenţie – la Montesquieu, în mod particular, intră în discuţie lumea asiatică.

Nici Aristotel, nici Montesquieu nu au ţinut seama – din raţiuni istorice – de locul şi rolul partidelor politice în configuraţia regimurilor politice. După cum ştim, ca actor politic important, partidele politice şi sistemul partidist se configurează de abia la mijlocul secolului al 19-lea. În prezent, însă, nu putem alcătui clasificări ale regimurilor politice fără a avea în atenţie fenomenul partidist. Cu toate acestea, clasificările contemporane reţin încă de la Aristotel criteriul numărului guvernanţilor, aplicându-l, însă, nu doar la indivizi ci şi la partidele politice; iar de la Montesquieu se preia ideea principiilor, a spiritului tipic al unei forme de regim politic, punându-se în evidenţă raporturile diverselor regimuri contemporane cu o variantă ideologică sau alta2.

I. Clasificarea tripartită contemporanăPotrivit majorităţii politologilor, în cadrul epocii contemporane putem deosebi trei tipuri

fundamentale de regimuri politice: totalitare autoritare democraticeAdesea, clasificările reţin doar două mari specii:a) regimuri nedemocratice, cuprinzând două varietăţi, în multe privinţe, distincte: - varianta totalitară - varianta autoritarăIncluderea lor în aceeaşi specie se bazează pe considerente precum: ambele, şi

totalitarismul şi regimurile autoritare au în comun: “încercarea încununată de mai mult sau mai puţin succes, de a reduce substanţial sau de a elimina de tot ___________1) Pentru cei interesaţi, volumul coordonat de Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Aristotel, Polirom, 2002, este de real interes. Vezi cu precădere studiile: Lucian Vesalon, Dinamica regimurilor politice în Cartea a V-a a <Politicii>, pp. 257-275 şi Cătălin Tibor Cine trebuie să deţină puterea suverană în cetate, pp. 302-324, cuprins în volumul recomandat.2) cf. Patrick de Laubier, Introduction á la sociologie politique,

8

pluralismul politic; pe de altă parte, criteriile de atribuire şi de distribuire a puterii politice care nu s-au bazat pe alegeri, sau în orice caz, nu pe alegeri libere, concurenţiale, semnificative, ci întotdeauna pe control şi recurgerea la folosirea forţei3.

c) regimuri democratice , acestea, ele însele, prezentând o mare diversitate,decurgând din structura lor instituţională (parlamentară, prezidenţială, semi-prezidenţială) din sistemele de partide (bipartidism, multipartidism) din specificul funcţionării şi de randamentul lor.

Într-o manieră asemănătoare, respectiv, duală, procedează şi Patrick deLaubier. El distinge între:

- regimuri politice monocratice, acestea cuprinzând două variante: 1) cu leader unic 2) cu partid unic - regimuri politice pluraliste, şi ele subdivizate în două variante:

1) mai multe partide concurenţiale cu consens majoritar puternic; 2) mai multe partide concurenţiale fără consens majoritar puternic4.

Clasificarea, integrală, aşa cum este oferită în Sociologia politică a lui Patrick de Laubier, este următoarea*.

Regimuri politice(Patrick de Laubier)

A. Regimuri politice monocratice a) Un leader unic

1. Fără referinţă ideologică puternică (regimuri monocratice personalizate, fără ideologie precisă).

Exemple:Rusia sub Nicolae al II-lea, Turcia sub Mustafa Kemal, Argentina sub Peron, guvernăminte militare din Africa şi America Latină.2. Cu referinţă ideologică precisă (referinţa ideologică conferă puterii personalizate

caracter universalist).Exemple: Italia sub Mussolini, URSS sub Stalin, Germania sub Hitler. Sunt regimurile definite ca totalitare.

b) Partid unic 1. Fără referinţă ideologică puternică

__________3) Gianfranco Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, Institutul european, 2002. p.275.4) Op. cit. pp. 87-99.*) Ea este prezentată pentru utilitatea ei în eventualitatea studierii unui regim concret. Acelaşi este şi motivul prezentării tipologiei lui Eduard Shils, cuprinsă în lucrarea acestuia, Political Development in the New States, Paris – La Haye, Morton, 1966 – lucrare care ia în considerare varianta regimurilor în condiţiile procesului politic al decolonizării. Prezentarea tipologiei lui Shils va fi făcută la capitolul dedicat tranziţiilor de la un regim politic la altul. Exemple: Mexicul (P.Revoluţionar Instituţional), Egiptul după Nasser, Taivanul după moartea lui Tchang Kai-chek (după 1970).2. Cu referinţă ideologică puternică

Exemple:URSS după Stalin, China după Mao; majoritatea constituţiilor fostelor ţări comuniste

stipulau: rolul conducător al paridului comunist ca “centru vital” al regimului.

9

B. Regimuri politice pluralistea) Mai multe partide concurenţiale şi consens puternic

1. partid predominant – Ex. : Japonia2. bipartidism – Ex. : Marea Britanie3. multipartidism – Ex. : Franţa, Italia

b) Mai multe partide concurenţiale fără consens majoritar puternic1. paricularităti etnice, culturale – Ex. : Spania, Belgia, Israel, Africa de Sud2. contestare de ordin ideologic

Pentru înţelegerea ansamblului problematicii regimurilor politice contemporane, vom proceda prin evidenţierea notelor caracteristice ale celor trei concepte care definesc cele trei mari regimuri contemporane: totalitarismul, regimul autoritar, democraţia.

Regimurile totalitare

1. Originea termenului Dacă termenii prin care se desemnează celelalte regimuri politice: regim democratic,

regim autoritar sunt de îndelungată tradiţie, termenul totalitar este utilizat doar începând cu secolul 20.

Într-un articol din 1923, Giovanni Amendala vorbea despre regimul politic italian al timpului, despre fascism ca despre “un sistem totalitar”, caracterizat printr-o dominare absolută şi o stăpânire completă şi incontrolabilă a vieţii politice şi administrative5. Mussolini însuşi, expresia personalizată a regimului italian ce urmează primului razboi mondial, îl utilizează pentru a caracteriza fascismul ca fiind “voinţa totalitară”. Atunci, în primele decenii ale secolului trecut, termenul va fi utilizat şi în versiune negativă şi în versiune pozitivă. Ambele versiuni concordau însă în semnalarea faptului că totalitarismul este o formă politică ale cărei caracteristici sunt date de:

Absenţa structurilor şi a controalelor parlamentare___________5) apud, Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom 2007, p.341.

Prezenţa unui partid unic Respingerea pluralismului

Până în anii ’50 ai secolului XX, o pleiadă de gânditori, de cele mai diverse orientări ideologice, au adus contribuţii la conturarea înţelesurilor termenului de totalitarism, înţeles şi ca mişcare politică şi ca regim politic. Poate fi, astfel, detectată o critică liberală a totalitarismului (José Ortega y Gasset, Raymond Aron), o critică creştină a totalitarismului (Paul Tillich, Luigi Sturzo, Jacques Maritain) precum şi un antitotalitarism al marxiştilor (Antoniu Gramsci, Leon Troţki, Herbert Marcuso). Dar, conceptul de totalitarism ca regim politic, reprezintă o elaborare a gândirii politice postbelice, perioadă care aducea cu sine meditaţia asupra experienţei a două forme de dictatură: nazistă şi comunistă.

2. De la termen la concept. Începutul războiului rece 6 . Cercetătorii care au participat în cea mai mare măsură la elaborarea conceptului de

totalitarism ca regim politic sunt: Raymond Aron, Hannah Arendt, Carl Friederich şi Zbigniew Brzeziscki.

10

Conducerea centralizată a societăţii prin stat

Monopol poliţistControlarea în stil terrorist a populaţiei

Monopol militarControlul mijloacelor de luptă

Monopol mediatic Controlarea mijloacelor de comunicare

Astfel totalitarismul este definit prin şase trăsături şi caracteristici intercalate. Literatura de specialitate se referă la această definiţie prin sintagma: sindrom în şase puncte (se foloseşte termenul medical “sindrom” adică, totalitatea simptomelor care caracterizează o boală). Care sunt cele şase puncte:

Existenţa unei ideologii oficiale Un sistem monopartidist, condus de un lider atotputernic Un sistem de teroare poliţienească Un monopol asupra mijloacelor de comunicare în masă Un monopol asupra mijloacelor de luptă armată Control asupra tuturor aspectelor vieţii economiceAceastă definiţie va fi utilizată pentru a pune în evidenţă legăturile dintre regimurile

totalitare de dreapta şi de stânga şi pentru a marca diferenţele dintre dictaturile tradiţionale şi cele moderne.

Acestei definiţii i s-au adus obiecţii. Nu rar, definiţia a fost considerată un produs tipic al războiului rece şi, prin urmare, mai curând un concept strategic (un Kampfbegriff) decât unul teoretic. Teoreticeşte vorbind, elaborării acestui sindrom în 6 puncte i s-au adus următoarele mari obiecţii:

1) lipsa simţului istoric2) lipsa simţului sociologic3) inventarea artificială a unui termen nou pentru o realitate care ar fi putut fi descrisă

prin concepte deja existente, precum: tiranie, dictatură, despoţie.

_______6) O excelentă panoramă asupra dezbaterii asupra totalitarismului o ofera Enzo Traverso, Le Totalitarisme. Le XX-e siécle en débat, Editions du Seuil, 2001.

Comunismul sau cumulare de monopoluri Pentru prima dată în istorie, un regim politic cumulează 5 monopoluri; ideologia, statul,

poliţia, armata, mass-media, economia.

Monopol politic Partid unic

Acumularea acestor monopoluri de către o singură forţă, duce la cvasidispariţia societăţii civile şi la suprimarea “omului privat”.

Monopol ideologic milenarism oficial

11

Controverse privind valoarea euristică a conceptului de totalitarism.

a) Necesitatea demersului Majoritatea cercetărilor privind totalitarismul ca regim politic sunt empiric

fundamentate: ele pleacă de la experienţe politice reale, circumscrise unui spaţiu şi timp istoric relativ bine delimitate. O exigenţă sine qua non a cercetării ştiinţifice este, şi în acest caz, al regimului totalitar, racordarea postulatelor teoretice la fapte. “Criteriul constitutiv al cunoşterii ştiinţifice bazate pe datele empirice este criteriul concordanţei cu faptele”1.

În acest context epistemologic s-a născut problema calităţii euristice a conceptului de totalitarism, cel puţin în varianta “six-point syndrome”, cea mai influentă şi larg utilizată dintre elaborările secolului 20. Într-o anumită măsură totalitarismul a devenit un termen central al discursului politic contemporan. “Să examinezi şi să accepţi, sau să examinezi şi să revizuieşti termenii centrali ai discursului politic nu este un preludiu la teoria politică ci dimensiunea însăşi a teoriei politice”2.

Dacă este o dezbatere care să marcheze cumpăna dintre secolul 20 şi secolul 21, aceasta este dezbaterea asupra totalitarismului. Proporţiile acestei ________1) Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, 2007, p.11.2) William Connolly, The Terms of Political Discoruse, Blackwell,1993, p.271dezbateri au luat înfăţişarea unui adevărat razboi civil intelectual. Această situaţie este legată de faptul că, atât conceptul de totalitarism cât şi teoria construită în jurul lui au traversat câmpuri ideologice diferite, sau exprimat prin voci eterogene, cel mai adesea, antinomice: fascişti şi democraţi, creştini şimarxişti, revoluţionari şi conservatori, liberali şi anarhişti. Îmbogăţită prin mereu mişcătoare dimensiuni istorice, politice, filosofice şi literare, istoriografice sau doar memorialistice, dezbaterea asupra valorii euristice a termenului de totalitarism are, prin ea însăşi, importanţa ei. Cea mai semnificativă din caracteisticile care definesc aceasta importanţă este, după părerea mea faptul că oferă o înţelegere asupra secolului 20, la fel de importantă precum fusese revoluţia industrială pentru secolul 19.

Categoria interpretativă a totalitarismului a evoluat datorită vocilor multiple, la care am făcut referinţă, de la complexitate la banalizare.

Complexitate, pentru ca ea a fost menită să sesizeze “inima” unui secol; banalizare pentru că prin utilizarea excesivă, lipsită de simt critic, ea a condus la echivocuri multiple. Astfel, “utilizarea neordonată a extins în timp şi spaţiu aplicarea conceptului, depăşind orice limită justificată”3. A fost aplicat pe Egiptul Antic, pe Sparta, pe perioada istoriei Indiei sau Rusiei ţariste, pe societatea incaşilor, pe ideile din Republica lui Platon sau Leviathanul lui Th. Hobbes. Nu au scăpat etichetării - “totalitar” - nici Geneva din perioada calvinistă, nici democraţia iacobină şi, bineînteles, nici Jean Jacques Rousseau cu a sa teorie a suveranităăţii. Aceste realităţi deveneau, într-o anumită măsură, omoloage regimurilor nazismului german, stalinismului sovietic, maoismului chinez. Întrebarea care se naşte este următoarea: extins în asemenea măsură, mai poate conceptul de totalitarism să-şi îndeplinească funcţiile cognitive? Răspunsul este categoric: nu. Drept urmare, precizări şi delimitări sunt necesare.

În cursul anterior am enunţat trei direcţii de contestare a valorii euristice a conceptului : “noutatea lui”

“lipsa de simţ istoric” “lipsa de simţ sociologic”

b) “Noutatea” termenului

12

S-a reproşat generaţiei prime a teoreticienilor totalitarismului faptul că inventează un termen nou care substituie termeni deja consacraţi de tipologia regimurilor politice: tiranie, despoţie, dictatură.

Reproşul nu se justifică. Termenul desemneză un regim necunoscut până în secolul XX, drept urmare, el trebuie desemnat printr-un termen nou.

Potrivit lui Raymond Aron, elementul de noutate este dat de partidul unic; regimul totalitar este monopartidismul care are origine revoluţionară. Deci, caracterul revoluţionar al partidului unic este caracteristica prin care putem distinge între regimuri totalitariste şi regimuri autoritare care, şi ele, pot avea _______________3) D. Fisichella, Op. cit. p. 342partid unic, acesta din urmă, însă, nu are caracter revoluţionar.

Nu doar Raymond Aron (în lucrarea Democraţie şi totalitarism) insistă pe caracterul revoluţionar al partidului unic; Zbigniew K. Brzezinski, în lucrarea sa, Ideologie şi putere în politica sovietică (1962) insistă pe “Zelul revoluţionar instituţionalizat” al regimului, al cărui scop este substituirea pluralităţii datului social printr-o unanimitate omogenă, modelată pe exigenţele ideologiei oficializate. Făcând aceste precizări, Brzezinski mută accentul de pe partidul unic, pe ideologia unică, aceasta devenind temeiul pentru desfiinţarea diversităţii sociale existente, urmând a se institui “poporul unic”, preconizat de ideologia respectivă.

Din discuţiile despre puterea politică ştim, deja, că excesele ei pot fi stopate prin limitări şi control. Aceste limitări sunt: garanţiile constituţionale ale drepturilor şi îndatoririlor; existenţa şi acceptarea unor mecanisme de negociere şi compromis între puterea politică, grupurile economice, profesionale, culturale şi religioase, inclusiv între puterea politică şi diferitele confesiuni religioase; există de asemenea limitări ce ţin de o tradiţie naţională, de caracteristicile familiei şi rudeniei ca unităţi sociale primare. Totalitarismul, spre deosebire de alte regimuri politice refuză aceste trei feluri de limitare a puterii; el distruge, spune Brzezinski “toate formele asociative existente în societate”, pentru că scopul său este de a schimba societatea în totalitatea ei, de a schimba omul însuşi, în conformitate cu ideologia asumată.

De asemenea, regimul totalitar este o noutate istorică şi prin faptul că el utilizează o tehnologie modernă şi pe legitimarea oferită de omul masă. Dacă tiraniile altor timpuri se revendicau de “drept divin”, totalitarismele secolului XX pretind că sunt expresia autentică a maselor.

c) Carenţa de sensibilitate istorică şi sociologică Din “sindromul în 6 puncte” a rezultat modelul ideocratic de analiză a

totalitarismului, prezentat în lucrarea lui C.Friedrich şi Z.Brzezinski, Dictatură totalitară şi autocraţie4 nu ca pe o formaţiune istorică, ci ca pe un sistem de trăsături corelate, fixe, aceleaşi pe tot parcursul regimului, incapabile de a se transforma. Responsabilă pentru această încremenire a regimului în unul şi acelaşi tipar este ideologia: “o ideologie elaborată care constă într-un corp de doctrină oficial, acoperind toate aspectele vitale ale vieţii umane şi la care toţi cei care trăiesc în această societate sunt obligaţi să adere cel puţin pasiv. Această ideologie este orientată … spre perfecţionarea unei stări finale umanităţii spre care ea se proiectează. Astfel, ea închide în interiorul ei o pretenţie milenaristă, fondata pe respingerea radicală a societăţii existente şi pe aspiraţia cuceririi lumii în vederea instaurării acestei societăţi”.

Modul în care este poziţionată în “sindrom” ideologia totalitară, modul în ______ 4) C.J.Friedrich, Z.Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Harvard Univ. Press, Cambridge, 1965, pp. 23-25.

13

care ea este descrisă (fără a se face distincţii între ideologia nazistă şi cea comunistă) nu lasă loc pentru reliefarea şi a altor deosebiri. Ceea ce “fixează” conceptul sunt asemănările; ceea ce “ocultează” sunt deosebirile. Sindromul în 6 puncte vorbeşte despre totalitarism ca despre un regim imuabil, capabil să se autoreproducă dar nu să se autotransforme. Afinitatea esenţială, instituită între U.R.S.S. şi Germania nazistă este postulată, pe baza comparaţiei fenomenologice, statice, descriptive; dinamica sau chiar geneza socială a acestor regimuri nu este luata în considerare. Oricâte asemănări esenţiale ar exista între nazism şi comunism (sau “ţările socialismului real”) există şi importante deosebiri. Aceste deosebiri au fost scoase în evidenţă, în primul rând, de istoricii vest-germani din perioada postbelică şi readuse în discuţie de şcoala istorică a teoriei totalitarismului, afirmată după căderea Zidului Berlinului. Două scheme privind deosebirile sunt cele ce urmează :

Fig. 1

Comunism Nazism

Identitate socială ---şefi -Proveniţi din grupurile inferioaresprijin -Grupuri sociale ce se opun claselor conducătoare tradiţionale

Identitate ideologică -Lupta împotriva religiilor -Pretenţia de a deţine adevărul absolut -Dorinţa de a deveni viitorul lumii

Diferenţa dintre -Dictatura raţionalist- -Dictatura carismatică,tipurile de exercitare internaţionalistă; naţionalistă;a dictaturii -Dictatura provizorie -Dictatura permanentă în numele libertăţii în numele raţiunii.

apud Hans Kohs, în Év.Pisier,(din) Istoria ideilor politice, Ed. Amarcard, 2000, p.283

Acestei prime grile de deosebiri i se adaugă următoarea:

Fig. 2 Nazism Stalinism

Societate industrializată agrarăClasa dominantă susţinerea capitalului distrugerea capitalului

14

Ideologie rasism-manipulare socialism(omogenizare clasială)Clasa conducătoare închisă (elita) lărgire progresivă

Teroare militară, selecţionistă, poliţienească, inchizi- exterminatoare torială (mărturia)

Rezultate distrugere pură distrugere/reconstrucţiecf. L.Ferry, É. Pisier, Théorie du totalitarisme in M.Grawitz, J.Leca, Traité … … … … … …

Regimuri autoritare

1. Semnificaţia conceptului autoritarianismAsemeni conceptelor: “totalitarism”, “democraţie” şi autoritarianismul face parte din

grupul conceptelopr care referă asupra organizării puterii politice. În societăţile premoderne a fost forma politică dominantă dar şi în zilele noastre acest regim politic, în diversele lui variante, este cel mai răspândit 1 .

La modul general, autoritarianismul poate fi definit ca o practică de guvernare bazată pe credinţa că societăţilor trebuie să li se impună “de sus” reglementările politice fără a ţine seama de consimţământul lor asupra modului în care sunt guvernaţi. Tocmai datorită acestei indiferenţe faţă de consimţământul guvernanţilor, nu trebuie confundat termenul de autoritarianism cu cel de autoritate. După cum ştim, autoritatea se bazeaza pe legitimitate (autoritate = putere legitimă); ori, legitimitatea este conferită “de jos” de guvernanţi, nu se impune “de sus”, prin comandă.

În politica timpurilor moderne, regimul autoritarianist este văzut ca unul care diferă semnificativ şi faţă de regimul totalitar şi faţă de regimul democratic. Astfel că, tipologia regimurilor politice contemporane, între democraţii şi totalitarisme se află spaţiu vast şi dezvoltat al experienţei politice autoritariste.

Pentru că, nici regimurile autoritariste ale epocii noastre (situaţie asemănătoare cu cele totalitariste şi, vom vedea democratice) nu pot fi pur şi simplu, reduse şi explicate în tipologiile tradiţionale: autocraţii, tiranii, despotism, dictaturi. Domenico Fisichella consideră că regimurile autoritariste moderne se deosebesc de cele tradiţionale datorită unor fenomene datând din secolul al 19-lea; acestea sunt:

afirmarea rolului politic al maselor apariţia şi afirmarea mişcărilor şi partidelor socialiste2

2. Modelul de analiză LinzTot aşa cum, pentru analiza totalitarismului utilizăm “sindromul în 6 puncte”

aparţinând lui Friederich şi Brzezinski, chiar dacă există rezerve privind valoarea lui euristică, pentru analiza regimurilor autoritariene utilizăm definiţia politologului spaniol Juan Linz, a

1 Robert A. Dahl, în lucrarea sa Despre democraţie (Institutul european, 2003) prezintă răspândirea regimurilor democratice şi

nondemocratice în cele 192 de state, câte existau la începutul mileniului: 65 de state aveau regimuri democratice, 121 aveau regimuri

nondemocratice. Dintre acestea 121, cele mai multe aveau ca formă de organizare a puterii regimuri autoritarianiste, în diverse variante

(vezi Op.cit., p.12.).

2 cf. Domenico Fisichella, Ştiinţa politică, Probleme, concepte, teorii.

15

cărui activitate ştiinţifică a fost dedicată, prioritar, cercetării acestor regimuri, comparaţiei autoritarianismului şi totalitarismului şi descifrării dinamicelor posibile ale acestora. Unele din studiile sale sunt realizate împreună cu A. Stepan, acesta din urmă, aducând un aport deosebit cu privire la rolul militarilor în politică. Între ţările ale căror regimuri autoritare au fost analizate se numără: Spania, Brazilia, Peru3.

J.J.Linz defineşte ca autoritare: “sistemele politice caracterizate prin pluralism politic limitat şi neresponsabil, fără mobilizare politică extinsă sau intensă, cu excepţia anumitor perioade în evoluţia acestora, şi în care un lider sau, uneori, un grup mic exercită puterea în cadrul unor limite, slab definite din punct de vedere formal, dar, în realitate, destul de previzibile”. Deci, “simptomatica” acestui regim este în “5 puncte”:

Pluralism limitat Non-responsabilitate politică Legitimarea prin mentalităţi şi nu prin ideologii Mobilizarea politică puţin extinsă Un lider (sau grup restrâns) exercită puterea în limite slab definite formal dar,

relativ previzibile.Fiecare din aceste puncte trebuie însă specificat prin detaliere.

a) Pluralismul limitatCaracteristicile depozitează informaţii ale cazurilor concrete. Regimurile autoritare

acceptă pluralismul social, ele nu-şi propun omogenizarea societăţii, restructurarea ei fundamentală, ca în cazul totalitarismelor. Acceptând pluralismul social, regimul autoritarist menţine liniile de demarcare şi separare dintre sistemul politic şi celelalte subsisteme: economic, socio-grupal, cultutral. Aşa cum menţionează Fisichella, “regimurile autoritare nu sunt forme ale panpoliticismului”4).

Multe din variantele autoritarismului acceptă într-o anumită măsură şi pluralismul politic. Diferite organizaţii şi chiar partide ce pot funcţiona legal. Dar ele sunt puţine, legitimate de către lider şi, aspectul cel mai important, nu intră în competiţie unele cu altele. Prin urmare, caracterul limitat al pluralismului politic decurge din: legitimarea existenţei legale a organizaţiilor de către lider şi de caracterul lor noncompetitiv. Dacă luăm în considerare doar pluralismul politic, fără a-l corela cu cel social, ____________

3) Cele mai de referinţă lucrări aparţinând lui Linz şi Stepan sunt: J.J.Linz “An Authoritarian Regim: The Case of Spain”, in E. Allardt, Y. Littunen (eds.),

Cleavages Ideologies and Party Systems, Westmarck Society, Helsinki, 1964; J.J.Linz, “The Future of an Authoritarian Situation on the

Institutionalization of an Authorization Regime, The Case of Brazil”, in A. Stepan (ed.) Authoritarian Brazil, Yale Univ. Pres, 1973; J.J. Linz, Totalitarism

and Authoritrian Regimes, in F.I.Greenstem, N.W. Polsby Handbook of Political Science, vol. III, Adison-Wesley, 1975; A. Stepan, The Military in Politics:

Changing Patterns in Brazil, Princeton Univ. Press, 1971; A. Stepan, The State and Society, Peru in Comparative Perspective, Princetown Univ. Press, 1978.

În sfârşit, lucrarea cea mai recentă, comună, a celor doi este: J.J. Linz şi A. Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Southern … … …

Europe. The Johns Hopkins Univ. Press, 1996.

4) Op. cit. p. 355am putea considera ca nu există deosebiri mari între totalitarism şi autoritarism.Această impresie este legată de următoarele variante ale pluralismului politic limitat existente în experienţele concrete ale autoritarismului.

După cum sublinia Linz, pluralismul politic presupune prezenţa a cel puţin doi actori politici. Astfel, regimul autoritar fascist din Italia interbelică includea doi actori: partidul fascist şi Coroana (monarhia de Savoia)5). Este motivul pentru care au apărut discuţii dacă este corect ca Italia lui Mussolini să fie trecută în rândul totalitarismelor. De asemenea, există regimuri care au multe partide politice dar care funcţionează în regim necompetitiv: unul dintre ele funcţionează ca partid hegemon; cazul cel mai cunoscut este al Mexicului. În fine,

16

există şi ramuri autoritare cu partid unic. Acestea s-au afirmat în situaţiile de state-building, specifice ţărilor africane.

Exemplele vin spre a înţelege ce este pluralismul limitat politic; în nici unul din aceste cazuri, pluralismul social nu a fost excesiv politizat şi şi-a păstrat o relativă autonomie.

b) Non-responsabilitateaActorii politici acceptaţi de pluralismul politic limitat, tocmai pentru că nu

funcţionează competitiv, nu trebuie să răspundă în faţa electoratului. Conducătorii nu sunt aleşi, ci selectaţi de către liderul regimului, criteriile de cooptare în grupul conducător fiind: loialitatea faţă de lider, acceptarea şi sprijinul acordat principiilor regimului, vechimea în exercitarea unui rol, uneori, competenţa. Drept urmare, “puterea coboară de sus în jos”6). Chiar instituţiile acceptate: instituţiile militare, biserica (în analizele lui Linz, biserica catolică) birocraţia statală, puţinele grupuri de interese, ele însele sunt organizate autoritar şi funcţionează autoritar.

c) Mentalitatea Al treilea element relevant sub aspect tipologic este legat de distincţie între ideologie

şi mentalitate. Această distincţie este preluată de J.Linz de la Theodor Geiger, sociolog german7). Potrivit lui Geiger, o ideologie presupune un sistem de gândire codificat, rigid cu o logică constrângătoare şi interpreţi autorizaţi care oferă o lectură uniformă şi angajantă; o ideologie este sistem de gândire elaborat şi organizat, de cele mai multe ori în formă scrisă. Mentalităţile sunt moduri de gândire şi simţire, mai mult emoţionale decât raţionale, care furnizează modalităţi necodificate de a reacţiona la situaţii. Ele sunt legate de prezent şi trecut, “de veşnicul ieri”; ideologiile conţin un element utopic ______5) Acelaşi lucru se poate afirma despre regimurile autoriste tehnocrat-militare, unde chiar dacă nu există partide, există doi subiecţi politici: tehnocraţia şi forţele militare. Deci, o variantă, deşi slabă, de pluralism politic, există.6) Gianfranco Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, Inst. European, 2002, p. 127.7) vezi Thomas Mayer, Die Sociologie Theodor Geigers. Emanzipation von Ideologie, Verlagfur Sozial wissenschaflen, 2001, pp. 29-35. puternic, ele vizează viitorul.

Mentalitatea adiţională pe care se fondează autoritarismul este triada: Dumnezeu, patria, familia. Autoritarismul se bazează pe valorile care există în societate.

d) Mobilizarea Orice regim politic îşi promovează valorile contând şi pe o anumită participare spontană a cetăţenilor. Uneori această participare este încurajată, favorizată, alteori este descurajată.

De obicei, regimurile autoritariste urmează unei perioade cu o populaţie “supraîncălzită” din punct de vedere politic şi rolul lor este tocmai acela de a “răci”, pentru a controla mai bine sistemul politic, inducând uneori cetăţenii spre forme de apatie şi detaşare. “Ceea ce regimul îi cere populaţiei, este, în fond, să nu se ocupe de politică”8). Portugalia lui Salazar este un exemplu tipic pentru acest modus operandi. Odată instalat, un regim autoritar depolitizează masele, renunţă la întruniri grandioase, menţin un grad scăzut de intervenţie politică, favorizează şi încurajează refugierea în viaţa privată.

e) Liderul

17

În exercitarea puterii politice autoritare există o componentă personalizată foarte puternică, adesea, cu elemente charismatice. Altfel spus, regimurile autoritariste sunt strâns legate în ce priveşte originea lor, funcţionarea lor, durata lor, chiar, de un anumit lider care a ştiut sau a părut că ştie să răspundă eficient într-un moment de criză profundă prin care a trecut un popor. Este vorba de acele momente de criză caracterizate prin vacuum identitar şi spaimă existenţială, moment care favorizează afirmarea charismei. Cele mai multe regimuri autoritariste depind de figura fondatorilor lor. Când fondatorul dispare, de cele mai multe ori, dispare şi regimul. Altfel spus, aceste regimuri nu depăşesc crizele de succesiune şi de transfer al puterii. Motivele sunt: fostul lider nu este produsul organizaţiilor politice, ci al situaţiilor politice pe care a ştiut să le exploateze prin calităţi şi virtuţi potrivit situaţiei şi prin şansă, noroc. Când liderul este produsul unor structuri organizaţionale (partide, armată, instituţii religioase) succesiunea este mai uşoară, dar criza de succesiune rămâne.

Spre deosebire de liderul totalitar, cel specific autoritarismului trebuie să ţie seamna de pluralismul limitat, care-i delimitează “graniţele operative”; astfel, puterea lui nu este complet arbitrară, pentru ca ar genera sute de lovituri din partea apropiaţilor, a propriei camarille.

___________ 8) Fisichella, p.359

Regimuri sultanice si posttotalitare

După cum am văzut, regimurile autoritare sunt cele mai răspândite modalităţi de organizare a puterii. Dacă avem în vedere Societăţile politice contemporane, autoritarianismul nu poate fi gândit ca un regim aşezat între totalitarism şi democraţie. Fisichella 1 precizează că regimurile autoritare pot să configureze:

1. situaţii postdemocratice (un regim democratic înlocuit cu un regim autoritarist). Un caz celebru ar putea fi Chile, înlocuirea regimului Allende cu regimul Pinochet.

2. situaţii postindependenţă (urmare a revoluţiilor de eliberare naţională din fostele imperii coloniale)

3. situaţii pretotalitare4. situaţii posttotalitare5. situaţii predemocratice (regimul franchist, instaurat după Războiul Civil Spaniol

din 1935-1936, a fost, iniţial, postdemocratic, pentru că în anii’70 să poată fi considerat predemocratic.

Poate că, fiind răspuns la situaţii atât de diferite, regimurile autoritariste cunosc o mare varietate de înfăţişări, uneori fiind greu să distingi sub diversitatea lor “tiparul” comun. Cele 5 trăsături menţionate în cursul anterior, urmând analizele lui Linz şi Stepan, ajută la descifrarea “tiparului” lor comun, chiar atunci când, intensitatea diferită a notelor caracteristice poate genera confuzii între totalitarism şi autoritarism sau între autoritarism şi democraţie.

Pentru elucidarea acestei probleme a trecerii de la un regim la altul, a dinamicii complexe a unui regim politic, Stepan şi Linz au propus introducerea a două alte tipuri de regimuri politice: sultanismul şi posttotalitarismul. Prin urmare, dacă acceptăm aceste analize, putem conchide că universul politic contemporan este alcătuit din următoarele tipuri de regimuri:

1. totalitarianism2. autoritarianism

18

3. sultanism4. posttotalitarianism5. democraţie

_________1) Op. cit., pp. 366-367.

Regimuri sultanice

Problema regimurilor sultanice ca varietate distinctă de regim politic este adusă în discuţie de Linz şi Stepan în 1996, odată cu apariţia lucrării: Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South Africa and Post-Communist Europe (probleme ale tranziţiei şi consolidării democratice, Europa de Sud, America de Sud şi Europa Postcomunistă). La doi ani după apariţia lucrării, avem studiul dedicat exclusiv regimurilor sultanice, realizat de Linz în colaborare cu Chehabi1).

Discuţia referitoare la tipul de regim şi la notele lui definitorii este inspirată de ideile lui Max Weber referitoare la patrimonialism ca manifestare a autorităţii tradiţionale elementare, a patriarhialismului şi gerontocraţiei2). În cuvintele lui Weber, în acest tip de autoritate “membrii comunităţii” (politice-n.n.) există prin tradiţie şi nu prin legiferare. Supunerea este datorată stăpânului, nu vreunei regelementări … şi este datorată stăpânului numai în virtutea statutului său tradiţional.

În tratarea weberiană, cazul extrem de patrimonialism este sultanismul, care “tinde să apară oriunde democraţia tradiţională dezvoltă o administraţie şi o forţa militară care sunt, pur şi simplu, instrumente personale ale stăpânului” (p.231). Dacă, iniţial, autoritatea stăpânului (liderului) apărea ca un drept al grupului, în condiţiile sultanismului, ea devine “dreptul său personal, pe care el şi-l investeşte în acelaşi fel în care şi-ar fi însuşit ca posesiune orice obiect obişnuit” (p.232). În cazul sultanismului, conducătorul acţionează discreţionar.Acest caracter discreţionar al leadership-ului face distincţia dintre autoritatea patrimonială şi autoritatea sultanică.

CEHABICazurile analizate de Linz şi Stepan şi, mai apoi, de Chehabi şi Linz sunt din America

Latina: Republica Dominicană, Haiti, Nicaragua, din Asia (Iran, Filipine), din Africa (Republica Centrafricană), din Europa (Romania lui Ceauşescu, studii recente vorbesc în aceeaşi termeni despre Serbia lui Miloşevici). Ar putea fi adăugate multe altele, precum: Irakul sub Saddam, Nicaragua sub Somoza, Uganda sub Idi Amin Dada şi, din păcate, lista dictatorilor sultanici, poate fi mult mai lungă.

Analiza sultanismelor acordă importanţa deosebită figurii liderului, tratamentului subordonaţilor, relaţiei dintre elite şi valorile pe care conducătorul le promovează. Dacă le interpretăm potrivit grilei deja avansate în prezentarea autoritarismului, atunci, caracteristicile sultanismului ar fi:

nu există ideologie elaborată şi coerentă; nu există nici mentalitate care ţine loc de ideologie în cazul autoritarismului. Părerile, ideile liderului, uneori adunate în volum “sunt cele care definesc limitele acceptabilităţii

_____________

19

1) E. Chehabi & J.J.Linz, Sultanic Regimes, The John Hopkins University, 1998, London-Baltimore2) Vezi M. Weber, Economy and Society, University of California Press, 1978, pp. 231-235.

şi ale variabilităţii poziţiilor politice din interiorul regimului” (Pasquino, p.288) pluralism politic distrus, baza socială îngustă a puterii mobilizare manipulată, mobilizare “de sus”, pentru lider leadership personalizat, instituţii slabe; ipocrizie constituţională elita politică alcătuită din familia “sultanului” şi din “apropiaţi”3). Aceste caracteristici blochează dinamicile de tranziţie ale sultanimului. Astfel că “soarta

regimurilor sultanice este dependentă de soarta sultanului care reprezintă punctul pivotal al acestora”4). Ele dispar odată cu “sultanul”, neexistând condiţii instituţionale, structurale sau culturale care să susţină regimul, odată ce liderul a dispărut.

Regimurile posttotalitare

Denumirea acestora indică provenienţa lor. Ea trimite spre originea apariţiei lor: totalitarismul. După cum subliniază Pasquino, “prezentarea şi analiza lor constituie o ripostă la adresa definiţiilor statice ale regimurilor totalitare” (p.288), un răspuns creativ pe care Linz şi Stepan îl oferă obiecţiilor de lipsă de simţ istoric şi sociologic, făcute definitorii totalitarismului prin grila de lectură Friederich – Brzezinski.

Cu aproximativ un deceniu înainte de apariţia lucrării lui Linz şi Stepan, un politolog rus, Victor Zaslavsky atrage atenţia asupra consecinţelor unei “extensii mecanice a stalinismului (“tip ideal” al totalitarismului) asupra regimului Brejnev”, extensie care “ignoră enormele schimbări care au avut loc în ultimii 25 de ani” după moartea lui Stalin 5). Ceea ce este nou în post-stalinism, este lipsa “terorii de masă şi un consens organizat care conferă stabilitate. Potrivit cuvintelor lui Zaslovsky însuşi : “Perioada post-stalinistă a fost una de dezvoltare paşnică, neîntreruptă de războaie, epurări, sau revoluţii, fie “de sus”, fie “de jos”. În timpul acestor ani, URSS s-a transformat într-o societate industrială avansată - chiar dacă una diferită de modelul occidental. Dacă există încă o <inerţie a fricii> în această societate şi aparatul respectiv şi-a menţinut considerabila sa putere, acestea funcţionează într-un fel calitativ diferit decât în timpul perioadei staliniste”.6)

Preocupându-se de aceeaşi problemă, a dinamicii posibile a totalitarismului spre alte organizari ale puterii şi deci spre alt tip de regim politic, Linz şi Stepan vor distinge trei variante de posttotalitarism, luând în considerare caracteristicile:

pluralismului___________3) H.E.Chehabie & Linz, Sultanic Regimes, ed. Cit. pp. 12-21.4) Ibidem, p.705) V. Zaslavsky, The Neo-Stalinist State. Class, Ethnicity and Consensus in Soviet Society, Sharpe, New York, 1982, p.446) Ibidem

idologiei mobilizării leadership-ului

Acestea sunt:1. post-totalitarismul iniţial: procesul schimbării se află la început; pluralismul este

quasiinexistent; ideologia este osificată; mobilizarea este sporadică şi ridiculizată; leadership-ul însă, se birocratizează, liderul nu este fondatorul carismatic al regimului iniţial (totalitar) ci un succesor rezultat din maşina birocraţiei de partid.

20

2. post-totalitarismul înghetat: chiar dacă pluralismul politic este doar incipient, în viaţa economică, socială, culturală şi instituţională se produc anumite deschideri; ideologia oficială este aceeaşi, dar credinţa în virtuţiile ei a fost pierdută; mobilizarea este abandonată; liderii înşişi îşi pierd entuziasmul pentru sistem şi pentru scopul lui, centrându-se pe bunăstarea personală.

3. post-totalitarismul matur: toate componentele vechiului regim, cu excepţia partidului, sunt puse în discuţie. Se manifestă, ca o expresie a pluralismului social, grupuri de interese; ideologia oficială a devenit repetitivă şi este încet, substituită cu elemente tehnocratice; mobilizarea este ritualică, leadership-ul este birocratic-colegial.

Adaptată după Linz şi Stepan (op. cit. 1996, pp.44-45), Gianfranco Pasquino prezintă caracteristicile celor patru regimuri prezentate după cum urmează:

VariabileRegimuri

Autoritare Totalitare Post-totalitar SultanicePluralism Limitat Inexistent Emergent DispărutIdeologie Mentalitate Rigidă puternică Consumată ArbitrarietateMobilizare Minimală Răspândită Ritualică Manipulată

Leadership Fondator Carismatic-puternicBirocratic-

colegialPersonalizat

___________________7) G. Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, 2002, p.289

Democraţia ca regim politic contemporan

La sfârşitul secolului 20, democraţia pare să fi dobândit o victorie istorică asupra tuturor celorlalte forme de organizare politică. Mai mult decât atât, democraţia pare să-şi fi schimbat statutul exclusiv de regim politic, devenind concomitent, principiu de legitimare pentru întregul univers politic: reguli, legi, politici, decizii, organizaţii, mişcările sunt justificate, dacă şi numai dacă, sunt “democratice”. Întregul spaţiu politic, de la dreapta la stânga îşi proclamă aderenţa la principiile democratice. Acest “pariu” pe democraţie este un fenomen recent. Dacă avem în vedere milenara istorie a gândirii politice, se poate observa cu uşurinţă că în clasicile tipologii ale regimurilor politice, democraţia nu se bucură de capacitatea de a asigura coordonarea comunităţii politice faţă de un obiectiv sau altul; mai mult, adesea, a fost însoţită de un prost renume.

Victoria istorică a democraţiei asupra celorlalte forme de organizare a puterii politice, transformarea ei în principiu legitimator al puterii au condus la un nou val de reflecţii asupra fenomenului democratic, instituindu-se şi dezvoltându-se ca un domeniu de studiu distinct:

21

teoriile democraţiei. În ciuda percepţiei cotidiene potrivit căreia teoria politică stă “alături” de viaţa politică, în fapt, teoriile politice sunt ele însele viaţa politică. Ele sunt, concomitent, martori ai istoriei “reale” şi actori importanţi ai acesteia. Teoriile democraţiei, reorientările în abordarea politologică solicitate de amplul proces de democratizare probează aserţiunea anterioară.

1. Democraţia : cine conduce?Ca majoritatea conceptelor cu care operează ştiinţa politică, cuvântul democraţie are

origine grecească: “demos” şi “kratos”, adică, puterea poporului. Denumirea a fost construită prin comparaţie cu celelalte forme de guvernământ, monarhie (conduce unul), oligarhie (conduc puţini), subliniindu-se, astfel, că în democraţie: puterea aparţine poporului.

În profida acestei simplităţi a definirii rezultată din asumarea etimologiei, apar o serie de probleme, care, fiecare, ar presupune o examinare de sine stătătoare:

a) Cine este poporul?b) Ce este un popor îndreptăţit a se autoconduce?c) Cât de extinsă sau cât de limitată este aria conducerii de către şi

prin popor?d) Ce gen de participare politică solicită democraţia?e) Este democraţia un set de instituţii politice sau un proces?f) În ce circumstanţe este îndreptăţită “puterea poporului” să

exercite coerciţie asupra unui element sau segment al “poporului”?

g) Care este locul supunerii într-o asemenea situaţie şi ce loc ocupă nesupunerea civilă?

Încercările de a oferi un răspuns la aceste întrebări pot să fie grupate în jurul a două principale poziţii:

a) înţelegerea democraţiei ca formă de viaţă socială şi politică în care cetăţenii sunt angajaţi în autoguvernare (economică, socială, politică), poziţie din care va rezulta un concept al democraţiei substanţiale, care favorizează participarea directă (democraţie directă participativă);

b) înţelegerea democraţiei ca un sistem de luare a macrodeciziilor de către un grup ales de cetăţeni şi validat de aceştia ca răspunzător pentru luarea deciziilor şi conducerea politică a comunităţii. Nucleul acestei poziţii este dat de democraţia liberală reprezentativă. În arena politicilor naţionale, democraţiile reprezentative iau forma alegerilor libere, în urma cărora, diversele instituţii care alcătuiesc sistemul de guvernământ obţin legitimarea democratică.

Acest al doilea model este cel care s-a impus în practica politică în ultima sută de ani. Istoria acestui model, al democraţiei reprezentative, este istoria balanţei între putere şi lege, între obligaţii şi drepturi. Organizarea statală îşi pătrează monopolul asupra constrângerii fizice legitime cu scopul de-a asigura cadre sigure pentru muncă, viaţă de familie prosperă, comerţ. Rămâne pericolul ca în numele acestei securităţi sociale pe termen lung, cetăţenii să fie deprivaţi de libertăţi politice şi sociale. Această balanţă între constrângere şi libertate funcţionează în condiţiile în care egalitatea politică a tuturor cetăţenilor adulţi este recunoscută. Pentru ca democraţia reprezentativă, de factură liberală, să funcţioneze era necesară atât o reformă a statului în urma căreia guvernanţii să fie responsabili faţă de guvernaţi prin mecanisme politice specifice, precum:

vot secret, regulat competiţie între posibili reprezentanţi lupta între partide

22

cât şi o reformă a societăţii civile, a capacităţii acesteia de a selecta, autoriza şi controla deciziile clasei politice.

Ca rezultat al dublei reforme efectuată pe parcursul câtorva decenii, în Europa a rezultat o balanţă între putere şi drept, între autoritate şi libertate care conferă specificitate democraţiilor liberale contemporane.

2. Joseph Alois Schumpeter şi definirea democraţiei ca procedură. Definiţiile postbelice ale democraţiei, în cea mai utilizată formă a lor, propun o

concepţie “minimalistă” a acesteia, radical opusă concepţiei asupra democraţiei substanţiale.Politologul care propune o asemenea definire este J.A. Schumpeter. El vorbeşte despre

democraţie ca despre o metodă de guvernare şi nu ca despre o substanţă a unei societati. “… metoda democratică este acea ordine instituţională prin care se ajunge la decizii politice, ordine în care unele persoane obţin dreptul de a decide, în urma unei înfruntări concurenţiale pentru obţinerea votului popular”. Această definiţie, deşi greoaie, are avantajul de a sublinia un aspect esenţial: democraţia este un regim în care conducătorii (cei ce iau deciziile) sunt selectaţi în urma unor alegeri competitive (libere).

Direcţia de abordare “minimalistă” se accentuează prin abordarea lui Karl Popper şi, mai târziu, a lui Norbert Bobbio. Primul, Karl Popper propune următoarea definiţie: “democraţia este sistemul care permite schimbarea guvernanţilor fără vărsare de sânge”. În ce priveşte definiţia lui Bobbio, ea este foarte asemănătoare: “Ce este democraţia? Un set de reguli … pentru soluţionarea conflictelor fără vărsare de sânge”1)

Ce au în comun cele trei definiţii? Toate reduc realitatea democratică la competiţia democratică Toate consideră democraţia ca un instrument apt să reducă violenţa civică Toate presupun ca in competiţia democratică există un set de reguli ale jocului politic

acceptate de toţi actorii participanţi. Democraţia ca ordine instituţională este înţeleasă prin analogie cu competiţia de pe

piaţa economică. Tot aşa cum regulile pieţii libere conduc către o elită economică, piaţa politică va conduce către o elită politică. Scopul competiţiei electorale este: predarea deciziilor politice în mâinile unei elite politice.

Acestei concepţii minimaliste asupra democraţiei i s-au adus critici, cu precădere din partea apărătorilor poziţiilor substanţialiste în privinţa democraţiei.

3. Critica democratiei “minimale”Cea mai importantă critică este cea legată de locul şi rolul poporului (cetăţenilor) în

accepţiunea democraţiei ca meotodă. Dacă urmărim definiţiile enunţate, putem constata că poporul are un rol redus la perioada electorală. În intervalul dintre două chemări la urne (cel mai extins) poporul este redus la calitatea de subiect pasiv al deciziilor şi politicilor grupării politice invingătoare.

Deci, această accepţiune a democraţiei, avantajează elitele politice, chiar dacă responsabilitatea acestora pentru calitatea actului guvernării este sensibil sporită.2)

Centrul de greutate în privinţa participării democraţiei cade pe participarea electorală. Or, şi în privinţa acestei forme de participare, se constată, în multe ţări democratice o slabă participare politică. Absenteismul şi indiferenţa par să caracterizeze mari segmente ale “poporului” înţeles ca subiect principal al democraţiilor.________ 1) Norberto Bobbio, The future of democracy, Univ. of Minnesota, Press, 1984, p.1562) O sinteză a acestor critici făcute de pe poziţiile democraţiei participative se găseşte în cartea lui C. Pateman, Participation and Democratic Theory, Cambridge Univ., Press, 1970

23

Problema care rezultă este: are poporul posibilităţi de control asupra alegerilor şi după alegeri? Răspunsul politologilor înscrişi în paradigma democraţiei liberale este pozitiv. Poporul are posibilităţi de control pe tot parcursul exercitării mandatelor electorale, mai mult, acest control există numai în democraţii. Dar democraţiile se înalţă pe fundamente solide de proceduri a căror respectare poate fi controlată. Inclusiv elitele, odată selectate, vor respecta regulile jocului democratic. Legat de acest răspuns, Carl Friedrich dezvoltă explicaţia reacţiilor prevăzute.

Principiul sau, mai corect regula reacţiilor prevăzute explică de ce orice elită este sensibilă, receptivă, faţă de opiniile cetăţenilor privind prestaţia ei în timpul mandatului. Motivaţia acestei receptivităţi este diferită, dar poate fi sintetizată după cum urmează:

Dorinţa de a fi aleşi (au prins gustul puterii şi vor să rămână în poziţii) Dorinţa de prestigiu (funcţiile asigură popularitate, privilegiu, vizibilitate

socială) Ambiţii de a intra în istorie Loialitatea faţa de promisiunile făcute.

Trăsăturile pragmatice ale democraţiei moderne

O intresantă şi operaţională inventariere a trăsăturilor democraţiei modernilor găsim la Domenico Fisichella.3 Inventarul debutează prin scoaterea în prim plan a uneia din cele trei relaţii politice structurale: amic-inamic.4 Această favorizare este, probabil, legată de influenţa exercitată de juristul german Carl Schmitt asupra unei generaţii întregi de politologi postbelici. Influenţă probată, prin rezultate, rodnică.

1. Dihotomia amic-inamic este înlocuită în democraţie prin dihotomia amic-adversar. Această înlocuire subliniază faptul că, în democraţiile moderne, este posibil “să existe un dezacord şi o opoziţie în raport cu deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi … în mod obligatoriu, inamici.”(p.313)

2. Adverasarul are garantată şi posibilitatea de a-şi exprima dezacordul faţă de puterea în exerciţiu; în plus, i se permite să ajungă el însuşi la putere, paşnic, înlocuindu-l astfel pe deţinătorul puterii. Astfel, rolurile de guvernant-guvernat se exprimă prin schimbarea statusurilor amic-adversar.

3. A treia trăsătură este considerată a fi competitivitatea. Democraţiile moderne pleacă de la recunoaşterea cararacterului plural al vieţii sociale, caracter care explică prezenţa permanentă a conflictului în viaţa socială. Democraţia modernă ţine seama de faptul că experienţa politică are la bază, în calitate de factor constitutiv: conflictul. Admite de asemenea că, conflictul nu are doar consecinţe negative: “din contrastul dintre interese şi orientări pot rezulta consecinţe pozitive pentru dezvoltarea politică5“. În viziunea democratică, interesele particulare sunt considerate alternative, nu contrare şi, drept urmare, din competiţia între interese alternative rezultă interesul general.

4. Democraţia modernă postulează primatul şi generalitatea politicului, acesta fiind cel ce fixează regulile de organizare socială. Dar acest regim modern nu acceptă caracterul nelimitat al politicului. Politica este “doar una dintre dimensiunile experienţei individuale şi colective şi ea nu epuizează şi nu acoperă întreaga experienţa de viaţa a oamenilor”.6 Drept urmare, “teoria democratică este … şi o teorie a limitelor politicii”.7

3 Vezi D. Fisichella, Ştiinţă politică. Probleme, concepte teorii, Polirom, 2007, pp. 313-315; 318-320.4 Celelalte două, după cum vă amintiţi, sunt: guvernant-guvernat; public-privat. De obicei, analizele scot în evidenţă relaţia: guvernant-guvernat.5 Op. Cit., p. 3146 Ibid.7 Ibid.

24

5. Democraţia este fondată pe antropologia optimistă fără “a aluneca”, după cum se exprima Fisichella “în naivitate”. Credo-democratic include necesitatea puterii ca unică garanţie a stăpânirii tendinţelor egoiste, centrifuge, dezintegrative. Doar că puterea este controlată, limitată juridic, reglementată. Altfel spus, “al cincilea semn al democraţiei este acela de a fi: “putere politică supusă controlului politic”.8

6. Caracteristicile demosului modern şi principiul majoritar temperat. Din caracteristicile paradigmei democratice vor decurge şi caracteristicile demosului modern. El este alcătuit din pluralitatea indivizilor adulţi care dispun de vot pentru a participa la procesul competitiv. În cazul democraţiilor moderne, principiul majoritar (opţiunea celor mai mulţi), este temperat de garanţii pentru minorităţi. Nu doar majoritatea contează, dreptul acesteia este el însuşi limitat. Deciziile, cu precădere la nivelul organelor colegiale pot fi luate nu doar prin vot ci şi prin consens şi accord, înainte de votare.Decizia poate să apară ca expresie a consensului şi acordului în baza orientărilor morale, tangentelor economice, sentimentelor patriotice, influenţelor religioase independent de votare. Atunci când nu se obţine pe această bază consensul, se ajunge la votare ca extrema ratio pentru a se lua o decizie. Sub acest aspect, principiul majoritar constituie criteriu de soluţionare amiabilă a conflictelor.

Deci se preferă principiul majoritar temperat. De ce? Nu întotdeauna majoritatea are dreptate. Nu întoteauna între cantitate şi calitate se poate pune semnul egalităţii. Apare, deci, necesitatea protejării minorităţii de aceea a fost numit “tirania majorităţii”. (J.S.Mill)

În regimurile democratice, politica este doar una din arenele în care evoluează experienţele de viaţă individuale şi colective.

Jocul relaţiilor intersubiective se poate desfăşura şi în arene extrapolitice: economice, culturale, familiale. Arena politică poate fi şi ea ramificată: crema electorală, partidică, sindicală, parlamentară, guvernativă. Inclusiv această “pluralitate de arene”,9 fiecare având propriile-i modalităţi operaţionale îşi propune să împiedice ca doar un singur actor să domine toate arenele.

Preceptul democraţiilor moderne nu este toată puterea poporului ci mai degrabă, nimănui toată puterea.

Democraţia ca valoare şi provocările procesului istoric al democraţiei

a. Demo-protecţie şi demo-putere

G. Sartori este printre primii politologi care subliniază că democraţia e produs occidental (cel puţin cea modernă, şi aceasta pentru că rădăcinile ei se află în istoria şi mişcările de idei occidentale. Tot Startori, după colapsul organizărilor comuniste, este politologul care meditează şi atrage atenţia asupra problematicii (teoretice) şi problemelor (practice) care se nasc din ,,exportul’’ de democraţie către alte zări, unde, istoria şi cultura au caracteristici accentuat diferite de cele ale Occidentului. Atrage atenţia, prin urmare, şi asupra ,,condiţiilor de import’’ (condiţiilor existente în ţările importatoare).

Problema pe care o ridică Sartori în 1994 (traducerea din Polis este făcută la 4 ani după susţinerea ei) a primit o formulare cunoscută prin lucrarea lui Samuel P. Huntington, The Third Ware. Democratisation in the Late Twentieth Century, Oklahoma University

8 Ibid., p. 315 (sub. G.C.)9 Ibid., p.319*Analize importante ale acestei probleme se găsesc şi în lucrarea celebra a lui Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, 1998. Folosesc însă pentru această prelegere studiul sau: Cât de departe se poate extinde democraţia, publicat în Polis, nr.4/1999, pp.5-14.

25

Paris, 1993. Din motive de ordin teoretic şi didactic insist, iniţial, pe problema aşa cum este ea formulată de Sartori. Motivul de ordin teoretic este dat de faptul că Sartori favorizează abordarea schumpeteriană; cel didactic decurge din cel anterior (permite legătura între probleme şi, în plus, clasifică aspecte ale democraţiei procedurale, putându-se constitui într-o sinteză a problemei).

Dependenţa tratării lui Sartori de tratarea schumpeteriană este explicită şi în termenii utilizaţi : ,,probleme de exportare’’, ,,condiţii de importare’’, ,,cerere de democraţie’’, etc.

Problema dacă democraţia poate fi implantată în orice sol (a ,,exportabilităţii’’ ei) devine în tratare, o analiză a însuşi conceptului de democraţie, vizualizându-se componentele conceptului ,,democraţie liberală’’. Şi, Sartori afirmă: << ,,democraţia’’ este numai o prescurtare - şi una care induce în eroare - a unei entităţi compuse din două elemente distincte : …1) ,,demo-protecţie’’ , aceasta înseamnă protecţia poporului în faţa tiraniei şi 2) ,,demo-putere’’ , aceasta însemnând implementarea guvernării populare.>>

,,Demo-protecţia’’, protejarea poporului în faţa tiraniei, adică a da libertate poporului, ţine de afirmarea liberalismului de la Locke până la Constant cu rezultate practice exprimate în ,,demo-putere’’ adica în popoare care ,,cer’’ şi ,,obţin’’ frâiele puterii. Între cele două, cea care reprezintă condiţia prealabilă pentru cealaltă este demo-protecţia (un popor liber de tirani), adică acel constituţionalism liberal întrupat în statul de drept (structurile şi procedurile constituţionale). Demo-puterea (obţinerea unui popor care se conduce pe sine) depinde de ,,conţinutul input-output obţinut prin deciziile politice’’, depinde, deci, de contextul istoric şi cultural al ţării importatoare. Ca formă constituţională, democraţia poate fi exportată. Ea este, susţine Sartori, universal dezirabilă. Acestei poziţii i s-au adus obiecţii legate de faptul că libertatea, individuală şi de grup, valoare cuprinsă în însuşi democratismul constituţional nu este o valoare universală, adică, nu este ,,apreciată’’ de toate popoarele, în toate timpurile şi locurile. Se argumentează că există ,,culturi ale supunerii’’ (de ex. Islam înseamnă supunere), culturi teocratice în care, libertatea, individualist prezentată, este considerată meschină, omeneşte nedemnă. Sartori răspunde acestor obiecţii (privind nondezirabilitatea universală a libertăţii) schimbând formularea propriului argument.

b. De la valoarea libertăţii la regula nonvătămării

,, … libertatea politică este o formulare abstractă a semnificaţiei concrete a principiului vătămării’’.

Sartori prezintă aşa-numitul nonapetit al unor culturi pentru valoarea libertăţii prin vocabularul abstract - doar acesta occidentalo-centric - în care este încadrată înţelegerea problemei. Este ridicol, spune Sartori să întrebi ţărani şi alte categorii de oameni obişnuiţi din Lumea a treia – de multe ori analfabeţi – dacă ,,preferă valoarea libertăţii’’, faţă de alte ,,valori’’; ,,nenumăraţi oameni nu pot prefera ceva faţă de altceva pentru că nu au şi nu văd altceva; pur şi simplu ei trăiesc cu şi încapsulaţi în condiţia umană (sau inumană) în care se găsesc’’. Dar dacă, raţionează Sartori, în loc să vorbim despre valori am vorbi despre vătămări, reformulând argumentul în termenii principiului vătămării (doreşti să fii încarcerat, torturat, ucis? ai încerca să te sustragi încarcerării, torturii,etc., sau doar să fii asigurat că nu vei fi încarcerat, torturat, ucis) răspunsurile ar fi, desigur, altele. El ar face evidentă universalitatea dezirabilităţii demo-protecţiei la indivizi şi popoare.

**luci. cit., p.6* ibidem, p.13

26

Există însă şi precondiţii ale demo-protecţiei, a elementului care poate fi exportat, respectiv importat. Şi acestea nu sunt doar economice. Aceste precondiţii istorice sunt două, dar condiţionate reciproc: secularizarea ,,îmblânzirea’’ politicii

Secularizarea survine atunci când se obţine separarea sferei religiei şi sferei politicii, atunci când domeniul lui Dumnezeu şi domeniului Cezarului nu se substituie unul altuia, când obligaţia politică nu se mai legitimează prin cea religioasă. Secularizarea devine temei pentru toleranţă, pentru ,,îmblânzirea’’ raportării la celălalt, la ,,diferit’’. Politica nu mai poate comite crime ,,în numele credinţei’’, nu-şi asumă ,,cruciade’’ sau ,,războaie sfinte’’. Democraţia presupune ca puterea să fie dată şi revocată doar prin verdict electoral, că electoratul poate alege; prin urmare, rotaţia la guvernare este presupusă ca survenind mai devreme sau mai tarziu. Dacă însă, ,,îmblânzirea’’ nu s-a produs şi cel aflat la putere simte pericolul că renunţarea la putere l-ar putea costa chiar viaţa, el(ei) nu vor ceda frânele puterii. Sentimentul insecurităţii viitoare îi fac să se agaţe de putere. Insecuritatea conduce la creşterea gradului de violenţă civilă. Secularizarea, ,,îmblânzirea puterii’’, demo-protecţia pot fi realizate în orice cultură. Tocmai de aceea, procesul democratizării poate începe şi în societăţi sărace.

c. Condiţiile politice ale democraţiei

Daca Giovani Sartori, asa cum s-a vazut, aduce in discutie preconditiile culturale si politice, elementele conceptului de democratie liberala (demo-protectia si demo-puterea), tot pe urmele lui Schumpeter , Robert Dahl aduce in discutie conditiile politice, legandu-le de ceea ce la Sartori s-ar numi demo-putere: transformarea poporului intr-un subiect care vrea si obtine. Astfel, votul universal trebuie insotit de un set de conditii apte sa promita viata democratica; acest set de conditii va fi prezentat de Dahl sub forma a trei categorii de oportunitati: oportunitatea de a formula preferinte oportunitatea de a-si exprima preferintele oportunitatea de a-si vedea cantarite in mod egal preferintele in actul de guvernare. Fiecare categorie este insotita de garantii institutionale, cele mai multe fiind aceleasi, pentru fiecare categorie in parte. Astfel: oportunitatea de a formula preferinte are in calitate de garantii institutionale: 1.Libertatea de a infiinta organizatii sau de a adera la ele 2.Libertatea de exprimare 3.Dreptul la vot 4.Dreptul liderilor de a concura pentru sustinere 5.Surse alternative de informare oportunitatea de a-si exprima preferintele are in calitate de garantii institutionale: cele 5puncte sus mentionate, la care se mai adauga inca doua: 6.Eligibilitatea in functii politice 7.Alegeri libere si echitabile

**ibidem, p.7

27

oportunitatea de a-si vedea preferintele cantarite in mod egal in actul de guvernare. Si acest set are garantii institutionale identice cu primele doua categorii dar prezinta si nuantari, adaugiri sau excluderi ale celor anterioare: 1.,2.,3., sunt comune; la fel comuna este si garantia de eligibilitate in functii publice si cea privind sursele alternative de guvernare (aici, pozitionate pe locul 4. si, respectiv pe 6. Dreptul liderilor de a concura pentru sustinere este acum completat si cu dreptul conducatorilor politici de a concura pentru voturi. Iar pe pozitia a 7-a apare o garantie noua; enuntata dupa cum urmeaza: 7. Institutiile care realizeaza politici guvernamentale depind de voturi si de modalitati de exprimare a preferintelor.

Potrivit lui Dahl, unul din politologii la care (intr-o perioada identica cu Sartori) apare sintagma ,,teorie democratica’’ (una din primele sale lucrari se intituleaza: Preface to Democratic Theory, The University of Chicago Press, 1965) si apare conturat si domeniul de interes al acesteia: procesele prin care intr-o organizatie sociala (o societate/ cetatenii exercita un grad relativ ridicat de control asupra guvernantilor); idealurile democratice exprimate in termenii unor valori sau scopuri umane. Potrivit lui Dahl, idealul difera prin valorile considerate definitorii dar, infaptuirea acestui ideal poate fi asociata de cercetarea modului in care o societate sau alta reuseste sa-si maximizeze valorile. Drept consecinta, o teorie maximizatoare poate fi etica: justifica, explica, rationalizeaza valorile si scopurile care trebuie maximizate; neutra etic (valorile, scopurile sunt luate ca atare; descrierea si axiomatizarea descrierii sub forma: ,,ce preconditii logice pot deduce din descriere’’ devine tipul de discurs al unei astfel de infatisari a teoriei etic neutre si, in fine: empirica (,,observand lumea reala… ce anume pot descoperi ca fiind conditii necesare pentru maximizarea scopului postulat?) Revenind la problema conditiilor specifice formarii democratiilor (enuntate anterior sub forma seturilor de oportunitati si garantii), R. Dahl considera ca ele pot fi folosite pentru evaluarea proceselor istorice de democratizare si astfel, putem situa diferite sisteme politice pe o scara a democratizarii. Autorul isi considera schema utila si pentru aprecierea, din interior, a unui regim democratic prin prisma a doua dimensiuni: dimensiunea participarii influente si dimensiunea constatarii in relatiile cu institutiile, autoritatile. Se poate face o paralela cu Sartori: dimensiunea constatarii (care asigura protectia fata de tiranie) poate fi incadrata demo-protectiei; chiar Dahl o numeste dimensiune liberalizatoare; dimensiunea nu urmareste cresterea gradului si calitatii participarii (influente) poate, la randul ei fi cuprinsa demo-puterii. Democratia si democratizarea rezulta din unirea celor doua procese si, potrivit lui Dahl, reusita acestei unificari creeaza regimurile poliarhice. Caracteristicile evidentiate de Dahl prin intermediul ,,oportunitatilor si garantiilor’’ permit si paralela cu teoria democratiei initiate de Schumpeter. Am vzut ca criticii lui Schumpetn reproseaza acestuia ca procedura democratica despre care el vorbeste ar oferi guvernantilor (in ciuda votului popular) sa urmeze orice tip de politica. Am vazut, de asemenea, ca regula reactiilor prevazute pune o serioasa surdina pe aceasta obiectie. Sistemul de ,,oportunitati si garantii’’ a lui Dahl accentueaza caracterul precar al obiectiei. Daca sistemul politic indeplineste ,,oportunitatile si garantiile’’, input-ul este democratic (preferintele liber exprimate de cetateni sunt dobandite efectiv). Fireste, democratia la intrare va fi imbogatita prin forme de democratie directa (referendum,petitii).

*vezi R.Dahl, Poliarhiile. Participare si opozitie

28

De asemenea, output-ul democratic (sau democratia la iesire) manifestat prin politicile guvernantilor pot fi controlate si ele, identificandu-se responsabilitatile acestora. Dupa cum se poate constata empiric, cei care pierd alegerile, opozitia se organizeaza in asa fel incat sa poate oferi o alternativa, functie de problemele cetatenilor. Opozitia este astfel o frana si un censor numai ,,cu fata catre cetateni’’.

c. Conditiile socio-economice Discutiile privind raportul bunastare economica-democratie, particularizate in nesfarsita dezbatere privind raportul dintre capitalism si democratie sunt fara sfarsit. Lor li se ataseaza apoi o serie de alte probleme: ce capitalism? ce model democratic? s.a.m.d. Procesul mondial al democratizarii a adus in jocul democratic societati in care economia capitalista reprezenta fie un trecut(societati foste comuniste) fie un viitor incert (sociatati foste creoniale). Insa exista cazul societatilor latino-americane care, desi independente de aproape doua secole, cu economii capitaliste, nu reuseau sa diminueze nici gradul de violenta civila (demo-protectia) nici sa stabilizeze demo-puterea. Seymour Martin Lipset ramane, pana in prezent, punctual de referinta al acestui ghem problematic. Lipset foloseste indicatori socio-economici (aceea utilizati de obicei in dictionarele referitoare la statele lumii):venitul pe cap de locuitor, nivel de industrializare, grad de urbanizare, grad de instructie, acces la mass-media, etc. sustinand ca sistemele economice cele mai dezvoltate pot si crea si mentine (stabiliza) un regim democratic. Si administratorii si criticii lui Lipset obiecteaza cartii o anumita neclaritate: exista intre nivelul de modernizare socio-economica (indicatorii amintiti sun tai procesului de modernizare) si regimul economic un raport cauza-efect? Sau este vorba doar de prezenta unor corelatii (consistente si semnificative) intre modernizare si regimul democratic? Intr-adevar, Lipset nu face afirmatii transante pentru o explicatie sau cealalta. Daca exista un raport cauza-efect, automat, regimurile identificate ca nedemocratice va insemna ca sunt si slab dezvoltate economic. Daca este valaqbil al doilea caz (corelatii consistente si semnificative) atunci ar putea rezulta ca lege sociologica urmatoarea: toate societatile care depasesc anumite exigente ale modernizarii vor da nastere la regimuri democratice; ea poate fi formulate si in varianta: societatile care au devenit democratice au sisteme economice care au parcurs fazele esentiale ale procesului de modernizare. Giovanni Sartori face o sinteza originala a dezbaterii, focalizand atentia asupra a ceea ce se afla in spatele ei: in spatele ei se afla o teza discutabila si anume aceea a superioritatii economice a democratiei, a faptului ca ea este considerata ca aducand ,,bunastare’’. S-a instituit opinia conform careia ,,democratia nu este numai un system politic superior…dar si un <<castigator economic>>. Fireste, Sartori respinge o astfel de asertiune. Se stie ca Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, Malaezia au produs ,,miracole economice’’ avand regimuri dictatoriale. La fel Hong Kong care, pana nu de mult era o colonie condusa de un guvernator britanic. In Chile sio Peru, sub regimuri democratice economiile s-au prabusit, sub dictaturi s-au stabilizat. Dar, in America Latina, sub aspectul performantei, modelul general este acela ca si sub dictaturi si sub democratii rezultatele economice sunt extrem de precare. In conceptia altor cercetatori, pentru afirmarea democratiei conteaza, mai degraba, absenta dezechilibrelor si inegalitatilor semnificative dintre diferite grupuri sociale. Regimurile democratice sunt stabilite cand inegalitatile sunt stapanite si dezechilibrele reduse. O functie a

*Lucrarea sa: Political man. The Social Bases of Politics( The Yohna…………

** G. Sartori,lici.cit.p.10-11

29

regimurilor democratice este si aceea de a reduce si controla inegalitatile socio-economice. Cand nu e indeplinita, calea autoritarismelor se deschide.

30