Danubius, XXXIV, Galaţi, 2016, p. 451-492.

George ENACHE∗

SFINȚI ȘI EROI, RAZBOI ȘI PACE. SUGESTII DIN ORIZONTUL ORTODOXIEI ROMÂNEȘTI1

-Rezumat-

În tradiția ortodoxă nu există o teorie sistematică cu privire la problema războiului. Unii autori contemporani au încercat să deducă o teorie și să stabilească norme ale războiului din perspectivă ortodoxă, însă aceste încercări s-au dovedit de multe ori reconstrucții personale, pornite de la un anumit tipar.

Din acest motiv, cercetarea istorică este utilă, deoarece ea pune în evidență toate modalitățile de raportare a lumii ortodoxe la problematica războiului, în diverse contexte, spațiale și temporale.

Cercetarea mea se concentrează pe perspectiva ortodoxiei românești asupra războiului, de la formarea, în secolul al XIV-lea, a statelor românești, până astăzi. Organizarea ortodoxiei în biserici naționale, cu evoluții specifice, legitimează o astfel de abordare.

Nu am căutat doar să selectez din documente referirile la război. Problematica războiului nu este niciodată autonomă, ci este strâns legată de destinul unei comunități, de alegerile pe care aceasta le face, în funcție aspirațiile majore ale comunității, de felul cum se reprezintă pe sine comunitatea respectivă și de cum se raportează această comunitate la ceilalți. Din acest motiv, războiul este discutat în cadrul mai larg al relației religie-biserică-societate-stat.

Cuvinte cheie : sfânt, erou, război, pace, Biserica Ortodoxă Română

∗ „Dunărea de Jos” University of Galați, Romania (geo.enache@gmail.com) 1 Textul reprezintă o dezvoltare a unei prelegeri susținute pe 13 noiembrie 2015, la Institutul de Filozofie și Teorie Socială al Universității din Belgrad, Serbia. Ea a făcut parte dintr-o serie de conferințe, susținute de invitați din diferite țări, prin care s-a dorit o mai clară conceptualizare a relației religie-violență, temă extrem de dezbătută astăzi în orizontul științelor politice sau în cel al dreptului internațional (Vezi Atalia Omer, R. Scott Appleby, David Little, The Oxford Handbook of Religion, Conflict and Peacebuilding, Oxford University Press, 2015). Deși recurge la instrumentele istoriei, studiul este legat mai mult de științele politice, căutând să pună în evidență anumite tendințe „ideologice”, iar nu să scoată la iveală informații documentare inedite. Am considerat utilă dezvoltarea subiectului deoarece am constatat că ortodoxia românească este practic ignorată în abordările dedicate raportului dintre creștinismul ortodox și război (vezi infra).

DANUBIUS XXXIV 452

SAINTS AND HEROES, WAR AND PEACE. A ROMANIAN ORTHODOX

HISTORICAL PERSPECTIVE

-Abstract-

In the Orthodox tradition, there is no systemic theory on the issue of war. Some contemporary authors attempted to deduce a theory and to establish Orthodox regulations concerning war, but, in most cases, these attempts proved to be only personal reconstructions, based upon a pattern.

This is the reason why historical research proves to be useful; it evinces all the concrete ways the Orthodox world dealt with war, in various temporal and spatial contexts.

My research focuses on the perspective Romanian Orthodoxy has had upon war, from the creation of the Romanian states (in the XIV-th century) until today. The organisation of the Orthodoxy into national churches, each having its own evolution, makes this attempt legitimate.

My paper does more than selecting the references to war from the documents. The problem of war has never been an autonomous issue, but it is closely connected to the fate of a community, to the choices it makes, according to its major aspirations, to the ways the community represents itself and relates itself to the others. Therefore, war is discussed in the broader context of the relations between religion, church, society and state.

Keywords: saint, hero, war, peace, Romanian Orthodox Church

∗∗∗

După încheierea Primului Război Mondial, dacă opinia publică

internațională ar fi fost întrebată cu privire la rolul pe care religia îl joacă pe scena mondială, majoritatea răspunsurilor ar fi mers spre opinia că religia și bisericile sunt chemate să aducă pacea. Mișcarea ecumenică, aflată la începuturile ei, își propunea să adune laolaltă părțile despărțite ale bisericii lui Hristos, pentru ca, mai târziu, să inițieze un dialog cu toate religiile lumii.2 Unul din scopurile acestui demers era instaurarea unei păci durabile și stoparea pentru totdeauna a utilizării războiului pentru rezolvarea diferendelor internaționale.3

2 Thomas E. Fitzgerald, The Ecumenical Movement. An Introductory History, Praeger Publishers, Westport, 2004. 3 Printre promotorii luptei pentru pace în perioada interbelică trebuie amintit în mod obligatoriu Nathan Söderblom, arhiepiscopul de Uppsala, care a și devenit laureat al Premiului Nobel pentru Pace (Jonas Jonson, Nathan Söderblom. Called to Serve, trad. Norman A. Hjelm, William B. Berdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan,

DANUBIUS XXXIV 453

La o sută de ani distanță, religia este văzută drept o amenințare, drept o sursă de violență. Se vorbește de fundamentele religioase ale terorismului internațional, se vorbește de conflictul dintre civilizații, civilizații care au la bază o anumită religie. Războiul este văzut din nou ca o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor internaționale, se vorbește de război just, ba chiar de război sfânt.4 Termeni precum jihad sau cruciadă au revenit în forță pe scena internațională și în lucrările academice, după o îndelungată absență.5 Cine are dreptate? Este religia un factor al păcii sau, dimpotrivă, este o sursă de conflict? Din perspectiva istoricului, nu pot decât să constat caracterul contextual al acestor aprecieri, context deopotrivă temporal și spațial. Nu voi insista să demonstrez această idee, care este o premisă a discursului nostru. Voi spune doar că însăși tema propusă pentru acest șir de conferințe (ortodoxie și război) are un caracter contextual. În România, acest subiect nu interesează în acest moment. Din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, problema a fost rezolvată încă de la începutul anilor ’90. Societatea civilă și mediul academic sunt mai interesate de raportul dintre ortodoxie și democrație sau, mai recent, de problema finanțării bisericii de la bugetul de stat și de faptul că sunt prea multe edificii de cult și prea puține spitale.6 În timpul documentării pentru această

2016). Episcopul ortodox român al Europei de Nord, Macarie Drăgoi, a publicat recent un volum cuprinzând corespondența lui Nathan Söderblom cu reprezentanți ai ortodoxiei (Macarie Drăgoi, Artisan of Christian unity between North and East: Nathan Söderblom. His correspondence with Orthodox personalities (1896-1931), Felicitas, 2014). 4 Oliver O’Donovan, The Just War Revisited, Cambridge University Press, 2003; Michael Waltzer, Just and Unjust Wars. A Moral Argument with Historical Illustrations, Fourth Edition, Basic Books, 2006; Marc Gopin, Holy War, Holy Peace. How Religion Can Bring Peace to the Middle East, Oxford University Press, 2002. 5 Reuven Firestone, Jihad: The Origin of Holy War in Islam, Oxford University Press, 1999; Juan Cole, Sacred Space and Holy War. The Politics, Culture and History of Shi’ite Islam, I.B. Tauris Publishers, London, New York, 2002; John France, The Crusaders and the Expansion of the Catholic Christendom, 1000-1714, Routledge, 2005; Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh (eds.), The Crusaders from the Perspective of the Byzantium and the Muslim World, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C., 2001; Clifford A. Kiracofe, Dark Crusade. Christian Zionism and U.S. Foreign Policy, I.B. Tauris, London, New York, 2009; 6În România sunt 18.300 de biserici şi doar 425 de spitale, http://www.cotidianul.ro/in-romania-sunt-18300-de-biserici-si-doar-425-de-spitale-121172/; Romania, tara cu peste 18.000 de biserici si 4.000 de scoli. Bacau, judetul cu 666 de lacase de cult, http://incont.stirileprotv.ro/infografice/infografic.html; Minciuna are picioare scurte. În Suedia sunt 97 de spitale la 4.000 de biserici, în SUA sunt 350.000 de biserici la 5.500 de spitale. România are un spital la 43.000 de locuitori, SUA are 1 la 56.000. CIFRELE, http://www.activenews.ro/stiri-social/Minciuna-are-picioare-scurte.-In-Suedia-sunt-97-de-spitale-la-4.000-de-biserici-in-SUA-sunt-350.000-de-biserici-la-5.500-de-spitale.-Romania-are-un-spital-la-43.000-de-locuitori-SUA-are-1-la-56.000.-CIFRELE-126270.

DANUBIUS XXXIV 454

prezentare nu am găsit decât un singur studiu al unui autor român care să abordeze perspectivele recente a relației religie-război. Studiul, care este intitulat „Just War Theory and Orthodox Christianity”7 a fost scris pentru o conferință care a avut loc în Canada, adică în alt spațiu cultural, care este interesat de problema „războiului just”, ultima modă în domeniul relațiilor internaționale, care a generat deja o literatură imensă, dar nu în România. Cu totul alta este situația în fostul spațiu iugoslav, care a fost devastat de războiul civil. Ceea ce s-a petrecut în Iugoslavia a depășit cu mult contextul zonal și a devenit materie primă pentru reflecții cu caracter global despre raportul dintre religie, naționalism, democrație, problema păcii și a războiului. Tot în timpul documentării am constatat numărul mare de autori din spațiul fostei Iugoslavii care se ocupă de problema relației dintre religie și război. Dintre multele titluri am reținut unul, care mi se pare semnificativ: Balkan Idols. Religion and Nationalism in Yugoslav State.8 Acest titlu mi se pare comercial, dar nu doresc să reproșez acest lucru autorului. Îl consider doar un tribut pe care istorici, politologi, sociologi îl plătesc adesea pentru a răspunde interesului imediat al publicului. Opinia publică vrea răspunsuri clare și rapide la ceea ce se petrece și mediul academic este chemat să răspundă. Această presiune a imediatului are consecințe inevitabile asupra calității și profunzimii analizei. În bibliografia extrem de bogată cu privire la problema religiei și „r ăzboiului drept”, a fost ușor să identific lucrările scrise sub tensiunea evenimentelor aflate în desfășurare sau textele ideologice. După evenimentele din 11 septembrie 2001 au apărut multe studii în care se insistă pe faptul că religia generează violență și că otrăvește spațiul public. A venit imediat și reacția de respingere, care a fost tentată să identifice practicarea religiei cu pacifismul.9 În timp, problema a început să fie analizată mai serios, mai ales prin recursul la istorie și teologie, fapt care a oferit profunzime discursului. Dintre lucrările studiate doresc să citez volumul World Religions and Norms of War, editat de Vesselin Popovski, Gregory M. Reichberg și Nicholas Turner.10 Studiul „Norms of War in Eastern Orthodox Christianity” a fost redactat de Yuri Stoyanov. Despre acest capitol editorii afirmă că „undertakes a huge, almost imposible, task – to analyze attitudes of the Eastern Orthodox Church

7 Marian Gh. Simion, Just War Theory and Orthodox Christianity, în „Revista Teologică”, 92:4 (2010), p. 107-130. 8 Vjekoslav Perica, Balkan Idols: Religion and Nationalism in Yugoslav States, Oxford University Press, 2002. 9 Timothy Fitzgerald, Religion and Politics in International Relations. The Modern Myth, Continuum International Publishing Group, 2011, p. 105-155. 10 Vesselin Popovski, Gregory M. Reichberg, Nicholas Turner (eds.), World Religions and Norms of War, United Nations University Press, 2009.

DANUBIUS XXXIV 455

toward the use of armed force and methods of warfare.”11 Studiul este într-adevăr impresionant, de pionierat, deoarece în mediul ortodox nu a existat o reflecție sistematică cu privire la problema războiului, așa cum există în cazul catolic. Cele scrise de Stoyanov m-au inspirat în abordarea temei. În primul rând, Stoyanov nu spune nimic despre ortodoxia românească, ci numai despre Bizanț, Rusia și ortodoxia balcanică. De aceea, consider cercetarea mea ca o completare la cele scrise de Stoyanov. În al doilea rând, am constatat că, în ciuda analizei problemei pe etape istorice, autorul tinde, sub presiunea contextului, să contureze o „teologie a războiului”, de fapt a pacifismului, pe baza textelor dogmatice, considerând că aceasta este viziunea dominantă a ortodoxiei. În demersul meu am dorit să am o perspectivă istorică consecventă și m-am concentrat mai mult pe practici decât pe definiții dogmatice, pornind tocmai de la realitatea că, în mediul ortodox, nu a existat o încercare de sistematizare a problemei păcii și războiului. Acest lucru nu înseamnă că am neglijat aspectul teologico-doctrinar, însă și aici am avut în vedere ideea de teologie contextuală, care capătă în ultimii ani tot mai mare dezvoltare. Nu voi insista să explic conceptul, despre care s-a scris foarte mult.12 Voi spune doar că teologia contextuală nu exclude ideea unei teologii ortodoxe fundamentale, însă ne ajută să înțelegem mai bine modul în care dogma s-a întâlnit cu istoria. Problema războiului este temă excelentă pentru teologia contextuală, deoarece, în contexte de criză majoră, inevitabil gândim altfel, punem întrebări sub presiunea momentului, și, dacă suntem credincioși, îl întrebăm pe Dumnezeu de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Problema credinței sau necredinței în providența divină, pentru discuția noastră, este foarte importantă. Voi mai face o distincție în discursul meu, care nu am întâlnit-o la nici unul dintre autorii studiați. Este vorba de distincția individ – comunitate deoarece, în problema violenței, ceea ce se aplică strict în cazul unui individ devine mult mai nuanțat atunci când avem de-a face cu un grup de oameni. În sfârșit, remarc faptul că ortodoxia este de foarte multe ori identificată cu practicile ascetice și mistice. Este adevărat, spre deosebire de alte confesiuni creștine, profetismul și milenarismul sunt mai puțin evidente, dar aceste manifestări nu trebuie ignorate, mai ales că ele sunt cele mai legate de problematica războiului. Am împărțit prezentarea în trei părți. În prima parte, am abordat realitățile din Evul Mediu. După cum se știe, în cazul românesc, structurile statale s-au constituit abia în secolul al XIV-lea, mai târziu decât la popoarele balcanice, și au adoptat modelul cultural-politic a Bizanțului, care-și trăia atunci ultimele etape ale 11 Vesselin Popovski, Gregory M. Reichberg, Nicholas Turner (eds.), World Religions and Norms of War, United Nations University Press, 2009, p. 6-7. 12 Michael Brunner, An Eastern Orthodox Perspective on Contextual Theology, 2014, https://etd.ohiolink.edu/!etd.send_file?accession=trin1418214073&disposition=inline.

DANUBIUS XXXIV 456

existenței statale. Chiar de la începuturile existenței lor, statele medievale românești au trebuit să înfrunte amenințarea otomană, din acest motiv primele însemnări pe care le găsim în spațiul românesc cu privire la război sunt legate de ideea de cruciadă. În partea a doua și a treia discut perspectiva ortodoxiei românești cu privire la război în perioada modernă și în ziua de azi, în condițiile dezvoltării mișcării naționale, a unei societăți secularizate și a regândirii războiului din perspectiva dreptului internațional.

Perioada medievală În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei și savant

de faimă europeană, spune: „Urmașii săi (ai lui Dragoș, primul domn al Moldovei) au condus cu atâta chibzuință, încât, deși au fost nevoiți să se închine unor principi creștini mai puternici și cu țări mai întinse, totuși nu au îngăduit nici unuia dintre aceștia să stăpânească asupra supușilor lor. Din drepturile cu care se laudă principii cei mari nu le-a lipsit nici unul. În țara lor nu aveau pe nimeni asupră-le, numai pe Dumnezeu și legea. Războiul, pacea, viața, moartea și averea tuturor supușilor lor atârnau numai și numai de vrerea și ei porunceau tuturora fără să li se împotrivească cineva, după cum le plăcea, fie că aveau sau nu dreptate. În vremea sinodului de la Florența, împăratul Ioan Paleologul a recunoscut lui Alexandru cel Bun titlul de despot și coroana de rege. Dacă vreo lovire a dușmanului îl mânia pe domnitor, tot norodul trebuia să ia arma în mână la porunca sa. În felul acesta Moldova a fost străjuită și apărată nu numai împotriva loviturilor din partea vecinilor, ci și împotriva turcilor; sub domnia lui Ștefan cel Mare hotarele ei s-au întins chiar înlăuntru țărilor dușmane.”13 În ceea ce privește misiunea bisericii și relația ei cu domnul, Cantemir afirmă: „Supravegherea dinafară asupra bisericii Moldovei cade în seama domniei însăși, care ia aminte cu multă grijă ca purtarea și învățătura conducătorilor Bisericii să se potrivească cu temeiurile credinței, ca niciunul dintre dânșii să nu se abată de la calea adevărului. Grija pentru cele duhovnicești, adică îndrumarea sufletelor pe calea Domnului, este încredințată mitropolitului, care cercetează, ca un păstor credincios și slujitor treaz al lui Dumnezeu, bisericile de sub ascultarea lui. Mitropolitul, episcopii și preoții nu nesocotesc nimic din ce i se pare că este de trebuință pentru hrana și mântuirea turmei sale… Mitropolitul, spune Dimitrie Cantemir, nu poate nici să numească nici să scoată din scaun pe vreunul dintre

13 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 59.

DANUBIUS XXXIV 457

episcopi, căci numai domnul poate să evalueze modul de viață și învățătura lor. Căci domnia a luat pe seama ei toate acestea, numai binecuvântarea după canoanele stabilite de apostoli a lăsat-o în grija mitropoliților. În schimb, nici domnul nu poate să schimbe, să adauge sau să scoată ceva din învățătura bisericii, fără încuviințarea mitropolitului, cu toate că el conduce ca singur stăpânitor peste toți supușii săi.” 14 Fragmentele citate pun în evidență limpede un model de inspirație bizantină, în care se aplică principiul simfoniei dintre puterea politică și cea spirituală și existența unei conduceri bicefale domn-mitropolit, cu o tendință de cezaropapism.15 Războiul și pacea țin în exclusivitate de domn, fapt care amintește de „războaiele imperiale” din Bizanț.16 Războiul înseamnă luptă împotriva dușmanilor domnului și ai țării, oricare ar fi aceștia, supușii trebuind să respecte întocmai decizia conducătorului statului, deoarece legea cea mai puternică a țării este, la limită, voința suverană a acestuia, care poate fi cenzurată eficient numai în chestiuni de dogmă bisericească. Dimitrie Cantemir ne prezintă o societate moldovenească puternic militarizată în secolele XV-XVI, în care vitejia este exaltată. El subliniază că o țară relativ mică a putut să se apere și să ducă războaie victorioase împotriva unor state mult mai întinse și mai populate, printr-o mobilizare masivă a populației. Existau soldați care erau plătiți, dar mare parte a oastei era formată din răzești, oameni liberi, care în vremuri de pace își lucrau ei înșiși pământurile avute în proprietate (asemănător stratioților bizantini).17 Moldova nu este o societate războinică, care-și câștigă traiul zilnic în special prin război, cum fac de exemplu tătarii, vecinii de la est a țării, care întreprind dese incursiuni de pradă. Nu există sentimentul de castă

14 Ibidem, p. 203-204. 15 J.M. Hussey (ed.), The Cambridge Medieval History, volume IV, The Byzantine Empire, Part II, Government, Church and Civilisation, Cambridge University Press, 1967, p. 9-16, 105-111. 16 George T. Dennis, Defenders for the Christian People. Holy War in Byzantium, în Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh (eds.), The Crusaders from the Perspective of the Byzantium and the Muslim World, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C., 200, p. 34; Marian Gh. Simion, Just War Theory and Orthodox Christianity, în „Revista Teologică”, 92:4 (2010), p. 111; J.M. Hussey (ed.), The Cambridge Medieval History, volume IV, The Byzantine Empire, Part II, Government, Church and Civilisation, Cambridge University Press, 1967, p. 35-54; Yuri Stoyanov, „Norms of War in Eastern Orthodox Christianity”, în Vesselin Popovski, Gregory M. Reichberg, Nicholas Turner (eds.), World Religions and Norms of War, United Nations University Press, 2009, p. 177-179. 17 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 162. J.M. Hussey (ed.), The Cambridge Medieval History, volume IV, The Byzantine Empire, Part II, Government, Church and Civilisation, Cambridge University Press, 1967, p. 35-45, 98-99.

DANUBIUS XXXIV 458

al cavalerilor din Occident, bazat pe codul onoarei, dar răzeșii cultivă un sentiment al mândriei și al libertății, diferențiindu-se de țăranii dependenți, despre care Cantemir afirmă că, în cea mai mare parte, sunt străini care s-au așezat în Moldova.18 Luptătorii Moldovei sunt militari, care nu fac război de capul lor, ci vin la oaste la ordinul comandantului suprem, care este domnul. Singura excepție este la frontiera cu tătarii, unde acești țărani soldați sunt organizați într-o adevărată „republică” și au libertatea să răspundă oricând atacurilor de pradă.19 Dacă biserica ca instituție nu se amestecă în chestiunea războiului, în schimb religia este prezentă în discursul despre război.20 Putem evidenția această nuanță dacă vom analiza discursurile despre domnul Ștefan cel Mare și Sfânt. Ștefan cel Mare este personajul emblemă al istoriei Moldovei.21 Dimitrie Cantemir afirmă despre domnia acestuia că a fost o epocă hotărâtoare, când țara a atins extinderea maximă, pentru ca după moartea lui puterea țării să înceapă să scadă.22 Cea mai detaliată biografie a lui Ștefan cel Mare o aflăm însă la cronicarul Grigore Ureche, mare boier din secolul al XVII-lea. Portretul literar al lui Ștefan, realizat de Grigore Ureche, este cel mai celebru dintre toate caracterizările făcute domnului: „Ștefan Vodă a fost un om scund, mânios și vărsător de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără judecată. În afară de acest defect era mereu plin de vigoare, activ, mereu fiind cu un pas înaintea altora. Era foarte priceput la război, intervenind personal unde era nevoie, ca soldații săi să-l vadă și să prindă curaj. De aceea câștiga aproape de fiecare dată. Și dacă era biruit, nu pierdea încrederea, ci relua lupta, până câștiga. Pe Ștefan Vodă l-a îngropat poporul cu multă tristețe. Toți plângeau, ca după un părinte, că știau că au pierdut un domn care le-a făcut mult bine și i-a apărat. După moartea lui (1504) până astăzi (jumătatea secolului al XVII) oamenii îl numesc Sfântul Ștefan Vodă, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu,

18 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 168-171. 19 Ibidem, p. 174. 20 Jonathan Harris, Distortion, divine providence, in genre in Nicetas Choniates’s account of the collapse of Byzantium 1180-1204, în „Journal of Medieval History”, 26 (1), p. 19-31; Rosan Rauzduel, Homme, destinée, providence dans l’histoire byzantine (IXe-XIe siècles), în „Revue Philosophique de Louvain”, 98 (3), 2000, p. 480-518. 21 Constantin C.Giurescu & Dinu C.Giurescu Istoria Românilor, volum II (1352-1606), Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 154-192; Șerban Papacostea, Ștefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, București, 1990; Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princep omni laude maior. O istorie a lui Ștefan Cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005. 22 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 17-19.

DANUBIUS XXXIV 459

că și Ștefan a fost om cu păcate, ci pentru faptele lui de arme, care nu au fost întrecute de nici un alt domn. Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani, 2 luni și trei săptămâni, a construit 44 de mănăstiri, fiind singur stăpânitor peste toată țara (samodârjeț).”23 Ștefan cel Mare a fost considerat sfânt în rândurile poporului secole la rândul, însă abia în anul 1992 Biserica Ortodoxă Română a proclamat oficial acest lucru.24 Cu acest prilej, au apărut voci care au contestat sfințenia lui Ștefan, multe argumente fiind luate din acest text: că a vărsat sânge nevinovat, că a purtat războaie, că a păcătuit, având multe soții sau amante.25 Multe din aceste reproșuri au apărut datorită neînțelegerii mentalității medievale și raportarea la o viziune restrictivă cu privire la idea de sfințenie. După cum subliniază Dimitrie Cantemir, deasupra domnului sunt doar legea și Dumnezeu, dar domnul, dacă dorește, poate să ignore legea și poate chiar să-l ispitească sau să-l înfrunte pe Dumnezeu. Însă, într-un final, în chip providențial, judecățile strâmbe vor fi îndreptate de alți domni, iar Dumnezeu va pedepsi, într-un fel sau altul, pe cel care l-a sfidat. Totuși Grigore Ureche și-ar dori ca legea să fie mai bine respectată, iar bunul plac al domnului să fie temperat, mai ales în ceea ce privește judecata nobililor, cum era, de exemplu, în Polonia. El își dorește o procedură care să evite abuzurile și arbitrariul, astfel încât să se facă cu adevărat dreptate, noțiune care este fundamentală în discursul său. Cu excepția unui singur domn, Petru Șchiopul, care este văzut de cronicar ca un om blând, înclinat spre probleme religioase, toți ceilalți domni sunt considerați „mânioși” și fără echilibru atunci când fac judecăți.26 Cu toate acestea scăderi, domnul este unsul lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe pământ, aidoma împăraților bizantini, ca să aibă grijă de țară și oamenii ei, să împartă dreptatea, să aducă prosperitate supușilor și să-i apere, căutând să urmeze căile Domnului. În Evul Mediu românesc au circulat două povestiri extrem de populare. Una este „Varlaam și Ioasaf”, în care tânărul Ioasaf, fiu de împărat, caută sfințenia și, prin urmare, părăsește palatul tatălui său, pentru ca să-l urmeze în pustietate pe călugărul Varlaam.27 În altă povestire, intitulată „Istoria înțeleptului Archir și a nepotului său Anadan”, un dregător își sfătuiește copilul adoptiv despre 23 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 65-66. 24 Tomosul de canonizare a Sfântului Ștefan cel Mare, http://www.stefancelmare.ro/Tomos-s2-ss13.htm. 25 Ion Preașcă, A fost Ștefan cel Mare un sfânt și un apărător al creștinătății?, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fost-stefan-cel-mare-un-sfant-un-aparator-al-crestinatatii. 26 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 191. 27 Varlaam și Ioasaf, ediția Mihail Sadoveanu, în Cărți populare, Editura Litera, 1998.

DANUBIUS XXXIV 460

cum trebuie să slujească pe împărat, după dreptate și legile divine.28 Pe de o parte avem misticul, pe de altă parte avem omul politic. Ambele ipostaze sunt acceptate de Dumnezeu, din moment ce însuși conducătorul politic este binecuvântat în biserică, el fiind chemat să-și îndeplinească misiunea politică ce i s-a încredințat, printre care și purtarea războiului. Dacă uneori a greșit când a judecat pe cineva, în schimb Ștefan cel Mare este văzut de Ureche ca excelând în relația cu divinitatea. Ștefan cel Mare a purtat multe războaie, câștigându-le pe majoritatea, datorită „norocului” spune Ureche. Prin „noroc” trebuie înțeles ceva similar titlului roman de „augustus”, care desemnează caracterul fast al persoanei care se află în fruntea statului.29 Însă, în anumite situații, norocul nu a fost de ajuns, Ștefan fiind învins. Iar lucrul acesta este atribuit providenței divine, a cărei logică poate fi uneori percepută, dar alteori ea rămâne ascunsă. Prezența providenței divine poate fi legată de „războiul just”. Sunt multe situații în care războiul este văzut ca un instrument politic, de rezolvare a unor dispute, iar Grigore Ureche nu caută să justifice o anumită parte. În mare parte, victoria lui Ștefan este datorată atunci „norocului”. Lucrurile se schimbă atunci când Moldova este invadată, cu intenția de a fi cucerită sau pentru ca Ștefan să fie înlocuit cu alt domn. Lucrurile se agravează dacă războiul începe prin încălcarea unui acord de pace sau prin viclenie. Cel care ripostează agresiunii este îndreptățit să o facă, războiul său fiind unul drept, iar providența are grijă să îndrepte victoria către cel care are dreptate. Istorisind despre o bătălie a lui Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, Ureche consideră că înfrângerea domnului moldovean a fost o pedeapsă a providenței, deoarece a încălcat o înțelegere anterioară.30 Ștefan știe că ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și a sfinților este cel care-i aduce victoria, de aceea are grijă de fiecare dată să mulțumească divinității, mai ales prin ridicarea de biserici. Unii spun că Ștefan a construit atâtea biserici câte războaie a dus.31 În cea mai mare victorie a sa, de la Vaslui, în 1475, împotriva turcilor, negura a cuprins câmpul de bătălie, ajutând pe moldoveni să

28 Istoria înțeleptului Archir și a nepotului său Anadan, ediția Anton Pann, în Cărți populare, Editura Litera, 1998. 29 Will Slatyer, Ebbs and Flows of Ancient Imperial Power, 3000 Bc-ad 900: A Short History of Ancient Religion, Prosperity and Debt, Trafford Publishing, 2012, p. 212; George Enache, Conștiința creștină în modernitate. Chipuri și fapte, EMIGL, Eikon, Galați, București, 2014, p. 404. 30 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 84-85. 31 Ibidem, p. 66. Ștefan cel Mare, ctitor de lăcașuri sfinte, http://artapeintelesultuturor. blogspot.ro/2012/03/stefan-cel-mare-ctitor-de-lacasuri.html, Internet; Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princep omni laude maior. O istorie a lui Ștefan Cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 468-469.

DANUBIUS XXXIV 461

obțină victoria. Faptul a fost considerat de Ureche, dar și de contemporanii bătăliei, drept un ajutor de la Dumnezeu, a cărui voie a coincis cu cea a oamenilor.32 Dacă războiul cu păgânii (turci, tătari) este ceva firesc, Ureche nu vede normal conflictul între creștini. Prinții creștini cad în păcat, generează război, iar Dumnezeu intervine pentru a face dreptate. Astfel, când regele Ungariei, Matei Corvin, atacă Moldova, el este învins categoric de Ștefan. Comentând rezultatul bătăliei, Ureche spune: „Așa pedepsește Dumnezeu pe cei mândri și falnici, ca să arate că lucrurile omenești sunt trecătoare, ca nimeni să nu se încreadă în puterea sa, ci să se încreadă în Dumnezeu, să nu pornească război, dacă Dumnezeu le este împotrivă.”33 Mult mai vehement este Ureche împotriva regelui polon, Ioan Albert, care a mințit că merge să lupte cu turcii, dar de fapt îl atacă pe Ștefan, încălcând înțelegerile anterioare dintre cele două țări: „Regele Albert, uitând de prietenia pe care tatăl său o avusese cu Ștefan, își pregătea oastea nu ca să lupte împotriva păgânilor, care vărsau sângele creștinilor și răspândeau legea lui Mahomed cea spurcată, ci ca să cucerească Moldova.” Apoi, în cuprinsul povestirii este inserat un pasaj extrem de interesant pentru discuția noastră: „Sfetnicii regelui, mai ales episcopii, aflând de intențiile lui Albert, l-au rugat să nu încalce dreptatea, astfel încât să întoarcă mânia lui Dumnezeu împotriva lui.” Răspunsul regelui ar fi fost următorul: „Rostul episcopilor este să se ocupe de treburile bisericii și să nu se preocupe de războaie.”34 Dialogul este cu siguranță apocrif, nu spune despre ce au gândit cu adevărat regele polon și episcopii săi, dar reflectă fidel gândirea lui Ureche și a mediului cultural din care provine. Campania lui Ioan Albert s-a încheiat cu una din cele mai catastrofale înfrângeri din istoria medievală a Poloniei.35 Gestul regelui polon a părut atât de odios, încât Ștefan a refuzat orice ofertă de răscumpărare pentru prizonierii polonezi.36 Răscumpărarea prizonierilor era una din practicile de război curente și recunoscute în epocă, însă legenda spune în acest caz Ștefan a hotărât ca soldații polonezi capturați să fie puși în locul vitelor să are pământul și apoi să semene ghindă, în timp răsărind o pădure căreia i s-a spus „pădurea roșie”.37 Odată

32 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 45-47. 33 Ibidem, p. 38. 34 Ibidem, p. 54-57. 35 Ibidem, p. 58. 36 Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princep omni laude maior. O istorie a lui Ștefan Cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 338-340. 37 Ion Neculce, O samă de cuvinte, VIII, https://ro.wikisource.org/wiki/ Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83rii_Moldovei/O_sam%C4%83_de_cuvinte.

DANUBIUS XXXIV 462

încheiat războiul, soldații moldoveni au fost trimiși acasă, cu îndemn de a mulțumi lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este cel care dă ajutorul decisiv.38 Ureche încheia istorisirea despre conflictul moldo-polon spunând că, în cele din urmă, Ștefan s-a împăcat cu regele polon, „întorcându-se către datoria de creștin”.39 Această exprimare este ușor ambiguă. Poate fi vorba de datoria creștină de a trăi în pace, dar și de obligația creștinilor de a se împăca pentru a lupta împreună împotriva „păgânilor”, musulmanii.40 În cuprinsul cronicii sale, Grigore Ureche se ocupă și de istoria statului otoman. El spune la un moment dat că turcii au fost lăsați de Dumnezeu pe pământ pentru a-i certa pe creștini pentru păcatele lor.41 Osman și urmașii lui s-au întins în Asia Mică și apoi în Balcani datorită rivalităților dintre creștini, iar Ureche are cuvinte grele față de Ioan Paleologul și Ioan Cantacuzino, care au cerut ajutor la „neprietenul crucii” pentru ca să-și rezolve neînțelegerile dintre ei.42 În perioada modernă, istoricii români au insistat foarte mult pe două aspecte care, dincolo de realitatea istorică, au fost utilizate pentru a justifica poziția României în mediul politic și cultural contemporan. Un aspect privește rolul jucat de principatele române în păstrarea credinței ortodoxe în Balcani, în condițiile în care celelalte state ortodoxe din sud-estul Europei deveniseră provincii otomane. Acest discurs venea ca un răspuns la pretențiile Rusiei de protector al lumii ortodoxe, prin sublinierea faptului că, până la sfârșitul veacului al XVII-lea, domnii români au fost protectorii ortodoxiei din Balcani, într-un model cultural care a fost numit „Bizanț după Bizanț”.43

38 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 60. 39 Ibidem, p. 62. 40 În tradiția românească, dat fiind contextul istoric medieval, „musulmanul”, „păgânul” și „turcul” au fost practic termeni echivalenți: ,,Pentru noi, multă vreme Islamul a fost turcul” (Nadia Anghelescu, 41 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 73. Aceeași idee o regăsim în Letopisețul Cantacuzinesc: „că văzând turcii atâta netocmeală între creștini, pentru lăcomiia lor, curând se întoarseră procleţii de turci asupra lor și atâta fu moarte mare întru creștini, cât fu voia lui Dumnezeu” (Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simionescu, 1960, Bucureşti, p.67). De asemenea, în discursurile cu caracter religios-moral faptele „păgânilor” reprezintă oglinda care poate arăta cât de departe sunt creștinii de respectarea comandamentelor divine. Tema este prezentă în cuvântările și scrierile epocii, la mitropoliții Varlaam, Dosoftei sau Antim Ivireanul. 42 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 73-74. 43 Nicolae Iorga, Byzance apres Byzance, http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance /cuprins.htm.

DANUBIUS XXXIV 463

Al doilea aspect privește implicarea românilor în cruciada târzie, fenomen eminamente occidental, la care popoarele balcanice s-au raliat în măsura puterilor.44 Participarea românilor la aceste cruciade, care au încercat să-i alunge pe otomani din Europa, a reprezentat unul din discursurile care au legitimat legătura cu Europa. Românii nu erau în afara Europei, ci au fost poporul aflat la frontieră, care au asigurat supraviețuirea creștinătății.45 Ideea poporului de frontieră este larg răspândită în Europa de Est, nefiind prezentă doar în imaginarul românesc.46 Dincolo de diversele discursuri cu caracter ideologic, rezultă clar din toate documentele istorice că românii s-au identificat ca parte a ortodoxiei și a creștinătății în general, încercând de fiecare dată să se ridice la luptă împotriva otomanilor. Cruciada, în viziunea românească, este lupta de eliberare a creștinilor de sub asuprirea „păgânilor”, nefiind vorba de o luptă care să-și propună distrugerea sau convertirea necredincioșilor. Dintr-o anumită perspectivă războiul anti-otoman este un război just și, în anumite condiții, chiar un război sfânt. Nu există însă nicăieri consemnată concepția că, prin războiul împotriva „păgânilor” cineva s-ar putea mântui, sau moartea pe câmpul de luptă ar transforma pe cineva în sfânt. În „Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir arată și o geografie identitară din perspectivă religioasă, care ne ajută să înțelegem raportarea românilor ortodocși la ceilalți. Cantemir spune că românii se identifică ca și ortodocși și consideră că ei formează comunitatea adevăraților credincioși, având pe mitropolit și pe domn ca și conducători văzuți.47 Niciodată domnii nu au acceptat ca dreptcredincioșii să fie influențați sau forțați să treacă la altă credință. Cei care nu sunt ortodocși sunt fie schismatici, fie eretici, fie „păgâni”. Cu toate acestea, nu au

44 Eugen Denize, Românii și cruciada târzie. De la Iancu de Hunedoara la Mihai Viteazul, în Națiunea română. Idealuri și realități istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, București, 2006, p. 151-165; Ileana Cazan, Eugen Denize, Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI, Editura Universității din București, 2001; Constantin Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea Otomană secolele XIV-XVI : evoluția unui concept în contextul vremii, Editura Albatros, București, 2001. 45 Ioan Aurel Pop, Țările Române ca poartă a creștinătății la Dunărea de Jos (secolele XV-XVI). Idee și faptă, http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48262/1/ Pop%20Ioan%20AurelTarile%20Romane%20ca%20Poarta%20a%20Crestinatatii1995.pdf, Internet; Idem, Creștinătatea europeană între cruciadă și pace: Rolul rezervat celor două „Valahii” la începutul secolului al XVI-lea, http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/ 123456789/48132/1/Pop%20Ioan%20AurelCrestinatatea%20europeana%20intre%20cruciada%20si%20pace-2004.pdf, Internet. 46 Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, traducere de Liviu Papuc, Editura Cartier, București-Chișinău, 2003, p. 93-149. 47 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 194-196.

DANUBIUS XXXIV 464

existat tentative ca locuitorii de altă religie din Moldova să fi fost obligați să se convertească la ortodoxie. Pe teritoriul Moldovei au trăit catolici, armeni, protestanți, evrei, care și-au putut manifesta în mod deschis credința, au avut propria ierarhie bisericească și au putut să-și construiască lăcașe de cult.48 Doar evreii trebuiau să plătească un impozit mai mare și să construiască sinagogile numai din lemn.49 Era un sistem care menținea statu-quo-ul confesional și interzicea practic prozelitismul. Autorii români medievali, inclusiv Cantemir, subliniază că pe teritoriul principatelor era complet interzis să se construiască moschei, fapt văzut ca un semn de suveranitate și de păstrare a identității creștine a acestui spațiu.50 Proximitatea locuirii în apropierea „păgânului”, la frontieră, are consecințe semnificative în ceea ce privește conduita, inclusiv cea religioasă. Dimitrie Cantemir descrie pe locuitorii din regiunea de sud-est a Moldovei, aflată la graniță cu tătarii, ca fiind obișnuiți să trăiască în război, fiind oșteni mai buni decât restul locuitorilor țării. „Despre ceremoniile religioase, spune Cantemir, acești locuitori știu puține. Cei mai mulți dintre dânșii cred că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții, iar înainte de aceasta nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală mare în luptă. Socotesc că nu este păcat să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu. Cei care locuiesc aproape de tătari atacă adesea teritoriul inamic pentru pradă. Ei zic că nu au prădat, ci că și-au luat înapoi ce era al lor, fiindcă tătarii nu au nimic în stăpânire, decât ceea ce au luat cu sila de la moldoveni.”51 În schimb, locuitorii din nordul Moldovei sunt văzuți de Dimitrie Cantemir ca soldați mai puțin pricepuți și obișnuiți mai mult să muncească pământul. „Sunt înverșunați în credința lor, spune Cantemir, de aceea se găsesc peste 200 de mănăstiri mari, făcute din piatră, în toată regiunea, iar munții sunt plini de călugări, care își jertfesc acolo, în liniște, lui Dumnezeu, viața singuratică și smerită.”52 Textul este extrem de interesant din perspectiva unei religiozități reale, dată de contextul istoric și spațial. Învecinarea cu inamicul și starea continuă de război generează un anumit tip de religiozitate, care privilegiază virtuțile războinice și justifică uciderea inamicului, mai ales dacă acesta este un „păgân”. Situația poate fi comparată cu etica cazacilor.53 Cantemir pare că nu este întru totul de acord cu acțiunile compatrioților săi, principalul motiv fiind războiul de pradă,

48 Ibidem, p. 168. 49 Ibidem, p. 168. 50 Ibidem, p. 169. 51 Ibidem, p. 179-180. 52 Ibidem, p. 180-181. 53 Serhii Plokhy, The Cossacks and Religion in Early Modern Ukraine, Oxford University Press, 2001, p. 100-144.

DANUBIUS XXXIV 465

necondus de către domn. Cei care nu se află la frontieră caută să trăiască o ortodoxie văzută ca sfințire a existenței, modelul de referință fiind viața monahală. Umanist de formație, Dimitrie Cantemir vede și în acest comportament o problemă, deoarece credința se exprima uneori sub forme exagerate (habotnice).54

Chipul înegrit al lui Iliaș Rareș în tabloul votiv al mănăstirii Probota Relația domn – divinitate și atitudinea tradițională față de ceilalți s-a rupt arareori. Un caz este cel al domnului Moldovei Ilie Rareș, trecut în taină la islam. Grigore Ureche spune că, din acest motiv, Dumnezeu a lovit Moldova cu geruri mari, care au distrus pomii și viile.55 În cele din urmă, Ilie renunță la tronul Moldovei și pleacă la Istanbul, își asumă public condiția de musulman și devine pașă la Silistra. Însă Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatul său iar Ilie a fost exilat și a murit la scurt timp după convertire, dându-și sufletul în mâinile diavolului.56 Fratele său Ștefan, după ce a devenit domn, a vrut să șteargă amintirea celor făcute de fratele său și a sprijinit foarte mult biserica ortodoxă. Mai mult, el a încercat să forțeze pe ceilalți creștini să se convertească la ortodoxie.57 Pentru boierul și cărturarul Ureche acest lucru nu a fost bun deoarece a fost un act silit. De altfel,

54 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 180. 55 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 112. 56 Ibidem, p. 112. 57 Ibidem, p. 113.

DANUBIUS XXXIV 466

însuși domnul care poruncise convertirea nu respecta rânduielile creștine, făcând numeroase fărădelegi. Din acest motiv boierii l-au atacat pe Ștefan și l-au ucis, când acesta se afla în cort, în timpul unei campanii militare.58 Ureche caută să explice gestul boierilor, care au fost acuzați ca fiind trădători, deoarece au ucis pe cel binecuvântat de însuși Dumnezeu ca să fie domn. În opinia lui Ureche acei oameni nu au acționat din proprie voință, ci Dumnezeu a îngăduit acest lucru, pentru ca păcatul să nu devină mai mare: „cei buni vedem că s-au sfârșit în pace și lăudați de toți, iar cei răi au sfârșit rău, după vorbele proorocului din Psalmul 33: „Moartea păcătoșilor este cumplită”.59 Ceea ce am prezentat până acum poate fi înțeles mai bine dacă studiem picturile interioare și exterioare ale mănăstirilor din nordul Moldovei, picturi realizate mai ales în secolul al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea.60 Avem de-a face cu o veritabilă teologie în imagini, care exprimă viziunea „oficială” despre lume și relația ei cu divinitatea. Omul este asaltat de demoni și gânduri păcătoase. Cetățile sunt asediate de păgâni. Pe pereții unor biserici moldovenești este reprezentat asediul Constantinopolului din 626 dar, în locul bizantinilor, sunt reprezentați moldoveni, iar în locul perșilor și avarilor sunt reprezentați turcii.61 Dușmanii nevăzuți și instrumentele lor văzute încearcă astfel să atace pe creștini, cucerirea fizică a cetății creștine însemnând și cucerirea sufletului de către dușman.

Asediul Constantinopolului (mănăstirea Moldovița)

58 Ibidem, p. 113-114. 59 Ibidem, p. 114. 60 Tereza Sinigalia, Oliviu Boldură, Monumente medievale din Bucovina, Editura ACS, 2015. 61 Constantin I. Ciobanu, Povestirea „Despre luarea preaslăvitei cetăți a Țarigradului” atribuită lui Nestor Iskander și imaginile asdiului Constantinopolului de la mănăstirile Humor și Moldovița, http://www.monumentul.ro/pdfs/Constantin%20I.%20Ciobanu% 2009.pdf, Internet.

DANUBIUS XXXIV 467

Apărarea împotriva acestor amenințări se poate realiza numai cu sprijinul divinității. Dumnezeu și îngerii lui ne ajută să scăpăm de ispitele diavolești și, în aceeași măsură, Dumnezeu trimite oștile sale îngerești să sprijine pe dreptcredincioși în lupta împotriva păgânilor, care sunt de fapt închinători la diavol. În 626 intervenția Maicii Domnului, în urma procesiunilor conduse de patriarhul Serghie, a făcut ca cetatea Constantinopolului să nu poată fi cucerită de păgâni.62 Creștinii trebuie să fie conștienți de acest ajutor și trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru sprijinul pe care îl acordă. De aceea, tema asediului Constantinopolului este mereu asociată cu tema Imnului acatist adresat Maicii Domnului.63

Imul Acatist (mănăstirea Moldovița)

Se folosește adesea în diverse discursuri expresii precum „Constatinopolul – cetatea păzită de Dumnezeu” sau „Imperiul Bizantin – regatul lui Dumnezeu”.64

62 John Julius Norwich, A Short History of Byzantium, Vintage Books, New York, 1997, p. 92-93. 63 Dorin Octavian Picioruș, Imnul acatist, http://www.teologiepentruazi.ro /2010/07/01/imnul-acatist/, Internet; Oreste Tafrali, Iconografia imnului acatist, în „Buletinul Comisiei monumentelor istorice”, VII, fasc. 1-4, 1914. 64 Timothy Ware, The Orthodox Church, Penguin Books, New York, 1980, p. 50; Bruce Charlton , “The City of God: The Church, or Constantinople?”, http://charltonteaching. blogspot.ro/2011/03/city-of-god-church-or-constantinople.html, Internet.

DANUBIUS XXXIV 468

Aceste expresii au sens în măsura în care cei care locuiesc aceste spații mărturisesc pe Iisus Hristos ca fiind adevăratul mântuitor, însă sprijinul lui Dumnezeu nu este acordat în mod necondiționat și nimeni nu crede că împărăția lumească este identică cu cea cerească. Dumnezeu creează o delimitare între credincioși și necredincioși, însă creștinii trebuie să mențină permanent legătura cu Dumnezeu, iar acest lucru se face prin rugăciune și desăvârșire spirituală. Păziți împotriva „păgânilor”, creștinii încep drumul spiritual care se va încheia în adevărata împărăție a lui Dumnezeu, care va fi instaurată la sfârșitul vremurilor, când va avea loc judecata de apoi. La această judecată, îngerii vor apăra cu sulițe sufletul pentru a nu fi capturat de demoni și îl vor ghida în rai. Certitudinea mântuirii va motiva și pe cei care trăiesc pe pământ să se încreadă în puterea lui Dumnezeu, iar rugăciunile sfinților și sprijinul divinității îi vor păzi de ispitele nevăzute, dar și de atacurile dușmanilor văzuți. Rugăciunea leagă cerul și pământul, cei care se roagă devin luptători ai lui Hristos, care obțin pentru oameni favoarea lui Dumnezeu, iar cei care apără cu armele comunitatea creștină fac un lucru drept în ordinea divină.

Ioan VI Cantacuzino, reprezentat ca împărat și ca monah

DANUBIUS XXXIV 469

În literatura română veche, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” reprezintă una din cele mai complexe și controversate opere.65 Nu este locul să insistăm asupra ei. Remarcăm doar că una din temele majore o reprezintă preocuparea domnului pentru mântuire, în condițiile în care el este prins permanent cu treburile politice, iar „viața îngerească” poate fi atinsă prin urmarea căii monahale. Este domnul un damnat, din această perspectivă? Nicidecum. „Învățăturile” ne prezintă un domn care-și asumă deplin îndatoririle de lider politic, inclusiv etalarea în public a bogăției, semn al statutului social dar, în același timp, în sine, el nu încetează să se roage lui Dumnezeu și să se smerească, ca un adevărat monah. De altfel, ruga și smerenia îl ajută pe domn în îndatoririle sale curente, în special atunci când împarte dreptatea. Iată cum, în aceeași persoană, se întrepătrund două ipostaze aparent ireconciliabile: împăratul și monahul.

Un alt raport posibil împărat-monah îl găsim în „Varlaam și Ioasaf”: „Ioasaf, udând cu lacrimi trupul bătrânului (Varlaam), toată ziua și toată noaptea a cântat psalmi lângă el. Iar a doua zi, săpând groapa subt smochini, aproape de peșteră, a îngropat cinstitul trup al învățătorului său. Șezând apoi lângă mormânt, plângea mereu până ce i-au slăbit puterile; și lipindu-și trupul de pământ a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbați înfricoșați... Venind ei către dânsul, l-au luat și l-au dus pe câmpia cea întinsă și-n cetatea strălucită în care mai fusese. Intrând pe poarta cu stâlpi de rubin, l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducând două cununi strălucite. Și i-a întrebat Ioasaf: « Ale cui sunt aceste cununi nespus de frumoase?» Iar îngerii i-au răspuns zicând: «Amândouă sunt ale tale, Ioasaf, pentru că multe suflete ai mântuit, și pentru că lăsând împărăția pământească ai venit la Dumnezeu ca schivnic. Ci una dintre aceste cununi se cuvine să o dai tatălui tău care a cunoscut pe Dumnezeu, prin tine.» Iar Ioasaf a zis: «Cum este cu putință ca numai pentru puțină pocăință să dobândească tatăl meu răsplătire deopotrivă cu mine, care-am avut atâtea osteneli? » Pe când i se părea că spune acestea, i s-a arătat Varlaam în lumină, grăindu-i:

65 Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura Gramar, București, 2010 (text disponibil și pe https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Env%C4%83%C8%9B% C4%83turile_lui_Neagoe_Basarab_c%C4%83tre_fiul_s%C4%83u_Teodosie, Internet); T.G. Bulat, Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, Scrisul Românesc, Craiova. f.a; Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul său Theodosie: Probleme controversate, Editura Minerva, București, 1973.

DANUBIUS XXXIV 470

«Au nu ți-am spus eu odinioară, Ioasaf, că, după ce te vei îmbogăți, vei fi scump și nedarnic? De ce oare nu voiești acuma ca să fie cinstea tatălui deopotrivă cu a ta? Se cade totuși să te veselești că rugăciunea ta s-a auzit pentru dânsul».66

De aceea, nu întâmplător, în imaginile care descriu raiul, vedem că sfinții care au trăit în post și rugăciune stau alături de regii lumii, deoarece aceștia și-au îndeplinit cu cinste misiunea ce li s-a încredințat pe acest pământ, având grijă să împlinească voia lui Dumnezeu, ajutați de rugăciunile sfinților. Există tendința de a concepe relația creștinului cu Dumnezeu doar ca o relație strict personală. Se ignoră relația comunitate – Dumnezeu, care este prezentă în viziunea creștină, chiar dacă nu se vorbește de un „popor ales”. Într-un fel sau altul, viața noastră pe acest pământ este influențată de cel de lângă noi. Dacă o comunitate greșește în fața lui Dumnezeu (mai ales conducătorii respectivei comunități) Dumnezeu va pedepsi, într-un fel sau altul, această comunitate. Indivizii care au rămas fermi pe calea lui Dumnezeu vor fi mântuiți, însă comunitatea ca atare se va risipi. Destinul Israelului este, din acest punct de vedere, exemplar. După victoria strălucită din 1475, Ștefan cel Mare a trebuit să-i înfrunte pe turci din nou, anul următor, la Războieni, unde a fost învins. Ulterior, chiar deasupra movilei care era mormântul colectiv al soldaților uciși a fost ridicată o biserică, închinată arhanghelului Mihail, pentru pomenirea sufletului celor morți în marea bătălie. În inscripția bisericii se spune că înfrângerea moldovenilor s-a petrecut cu voia lui Dumnezeu.67 În cele din urmă, Ștefan reușește să-i alunge pe turci. Legendele spun că Ștefan s-a întâlnit cu un mare călugăr isihast, Daniil, care i-a arătat că înfrângerea s-a datorat păcatelor creștinilor și l-a încredințat pe domn că Dumnezeu îl va ajuta ca, în cele din urmă, să fie victorios.68 La un moment dat, așa cum s-a petrecut și cu Israelul, Dumnezeu își va lua mâna protectoare de deasupra regatului, iar comunitatea va intra într-o nouă fază a relației sale cu Dumnezeu.69 Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea Țările Române intră tot mai mult sub controlul politic al Imperiului Otoman.70 Domnii își pierd una din cele mai importante atribuții de suveranitate: nu mai pot declara război și încheia 66 Varlaam și Ioasaf, ediția Mihail Sadoveanu, în Cărți populare, Editura Litera, 1998. 67 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 49-50. 68 Ion Neculce, O samă de cuvinte, IV, https://ro.wikisource.org/wiki/Letopise %C8%9Bul_%C8%9A%C4%83rii_Moldovei/O_sam%C4%83_de_cuvinte, Internet. 69 Mark Roncace, Jeremiah, Zedekiah, and the Fall of Jerusalem, T&T Clark International, 2005. Rainer Albertz, Israel in exile, The history and literature of the sixth century B.C.E., Society of Biblical Literature, Atlanta, 2003. 70 Virgil Cândea (coord.), Istoria Românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2003, 803-852.

DANUBIUS XXXIV 471

pace din proprie voință, ci trebuie să respecte voința sultanului. Supunerea în fața turcilor este văzută de către autorii medievali din perspectivă politică, rezultat al raporturilor de forțe din Europa și o alegere rațională, în contextul în care regii creștini se vor dovedi uneori mai răi decât „păgânii”.71 Cu toate acestea, urmele unei lecturi teologice a istoriei se pot identifica. De exemplu, Dimitrie Cantemir subliniază faptul că Moldova nu a devenit provincie otomane și consideră că acest lucru a fost un dar al divinității.72 În același timp, ideea cruciadei anti-otomane s-a păstrat, alături de alte idei politice, moderne. În discuția purtată cu ambasadorul polon Lubieniecki, cu puțin timp înainte de bătălia de la Călugăreni, Mihai Viteazul arăta: „Tot ce fac, fac din dragoste pentru creștinătate, ca să nu se verse sângele creștinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărțuit cu nedreptăți, ba mi s-a făgăduit că eu și fiul sau moștenitorul meu vom fi păstrați în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele.”73

71 Situația dezastruoasă generată de numeroasele războaie purtate pe teritoriul Principatelor Române a generat un discurs care privilegia pacea, chiar dacă acest lucru însemna menținerea în sfera de influență otomană. Puterea otomană era atât de mare, încât orice ridicare împotriva ei era considerată nebunie. Din acest motiv, domnii care se ridică împotriva turcilor în mod „necugetat” sunt aspru judecați, deoarece țara ieșea distrusă dintr-o asemenea tentativă. Este celebru răspunsul dat de boieri lui Mihnea al III-lea, când acesta își exprimă intenția de a porni războiul anti-otoman: „Doamne, bun lucru ar fi acesta! Iar noi ne temem că nu vom putea plini desăvârșit, ci numai vom zădâra șarpele şi ne va înghiți cu totul. Căci noi suntem o țară mică și făr de ajutor de nici o parte, iar turcii sunt puternici, mari și biruiesc toată lumea, de la răsărit pân la apus”. Ostilitatea împotriva otomanilor s-a păstrat mereu în stare latentă, însă s-a căutat rezolvarea problemelor țării prin mijloace diplomatice, prin jocuri de influență la Înalta Poartă, într-o coexistență impusă, dar care era, după cum am spus, mai convenabilă uneori decât prezența puterilor creștine. De altfel, printre legendele despre Ștefan cel Mare a existat una care cuprindea testamentul politic al lui Ștefan, în care marele domn recomanda urmașilor ca să supună Moldova turcilor (vezi Ion Eremia, „Testamentul” lui Ştefan cel Mare-între istorie şi ficţiune juridică, în „Cohorta. Revistă de istorie militară”, Nr. 1, 2006, p.43-49). 72 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Litera Internațional, București, 2001, p. 178. 73 În aceeași discuție, Mihai își nuanțează discursul, evidențiind lipsa de unitate și pericolele la care se expune din partea creștinilor: „Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acționau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creștini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de șase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soției mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Şi între Împărat şi principii creștini nu este nicio înțelegere.”

DANUBIUS XXXIV 472

Conform Letopisețului Cantacuzinesc, principala cauză a ridicării steagului luptei antiotomane de către domnul Mihai era legată de faptul că turcii „începură a-și face meceturi. Și începură a țipa creștinii de nevoia turcilor, și pretutindenea era vaet şi suspin de răul turcilor (…) în multă vreme creștinii zicea: doar să vor potoli turcii de asupră-le; iar ei mult mai rău făcea. Că începuseră a călca țara şi legea creștinilor”. 74

Lupta antiotomană imaginată sub forma cruciadei este prezentă și în discursurile lui Matei Basarabi și Vasile Lupu, după cum arată un misionar al Congregației De Propaganda Fide: ,,cei doi domni sunt foarte dornici să se răscoale […] dacă ar fi ajutați de principii creștini […] Numitul domn (Matei Basarab) mi-a spus în mai multe rânduri: cum este cu putință ca principii creștini să n-aibă nicio milă de atâția creștini care stau sub tirania turcilor, și să nu se gândească să răzbune toate jignirile pe care acești turci le aduc lui Hristos Mântuitorul?”.75

În pofida acestor încercări, care devin tot mai rare, statul își pierde treptat rosturile războinice, iar oamenii nu mai au sentimentul că sunt ocrotiți.76 Schimbarea situației politice este vizibilă și în domeniul spiritual, în care sentimentul profetic, inspirat de cartea Psalmilor, trece în plan secundar, în favoarea sentimentului mistic. Omul este singur în fața răutăților lumii, nu se poate baza pe nimeni, singura speranță este Dumnezeu, iar scopul vieții este mântuirea.

Dezbaterea cu privire la intențiile politice adevărate ale lui Mihai Viteazul

continuă să fie o temă controversată în istoriografia română. Din imensa bibliografie dedicată lui Mihai Viteazul amintim doar lucrările lui P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Editura Corint, 2002 și Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, I-II, Editura Albatros, București, 1980. Pentru subiectul pe care îl avem în vedere, care se raportează mereu la dimensiunea simbolică, foarte interesant este studiul lui N. Iorga, Faze sufletești și cărți reprezentative la români, cu specială privire la legăturile «Alexandriei» cu Mihaiu Viteazul, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, XXXVII, Memoriile Secțiunii Istorice, București, 1915. 74 Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simionescu, 1960, Bucureşti, p. 54. 75 Aceste percepții coexistă cu cele descrise la nota 70, într-un tablou complex. 76 Trebuie spus că cele afirmate în pasajul care urmează sunt în parte exagerate pentru a pune mai bine în evidență ideea religioasă. Principatele române și-au păstrat statalitatea și au continuat să existe mereu un domn și un mitropolit, ca semne văzute ale acestei statalități. În același timp, capacitatea autorităților statului de a proteja populația era atât de redusă, încât sentimentul de insecuritate era cât se poate de acut. Dar, schimbând iarăși perspectiva, existența unui domn a păstrat sentimentul apartenenței la un stat creștin, spre deosebire de popoarele ortodoxe din Balcani, care nu sunt decât comunități aflate sub autoritatea „păgânului”, grupate în millet-ul condus de patriarhul ecumenic, care devine, în același timp, lider religios și lider politic. Rolul politic al preoțimii pentru popoarele din Balcani devine astfel mult mai important decât în cazul românesc, unde se menține o conducere bicefală. În gravurile dedicate Balcanilor, preoții sunt reprezentați adesea pe cal, înarmați, în fruntea poporului. În Balcani întâlnim și preoți haiduci, fenomen care a atins și teritorii românești învecinate, cum este Oltenia.

DANUBIUS XXXIV 473

În plan iconografic, tema asediului Constantinopolului dispare. Nu mai există cetate creștină de apărat. Se păstrează în schimb tema Imnului de laudă adresat Maicii Domnului. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea monahismul cunoaște o dezvoltare excepțională, mai ales curentul isihast, care asigură calea de unire a credinciosului cu Dumnezeu.77 Tot mai mulți oameni se retrag în locuri pustii, pentru a se ruga. Ceilalți continuă să-și facă datoria în lume dar, spre sfârșitul vieții doresc să se apropie, într-un fel sau altul, de monahism. Pe pământ nu mai există o comunitate politică care să fie iubită de Dumnezeu și pentru care să lupți pentru a o apăra. A rămas doar lupta nevăzută cu duhurile pentru mântuirea personală.

Perioada modernă și contemporană La începutul secolului al XIX-lea se dezvoltă și în spațiul românesc

mișcarea națională. Scopurile acestei mișcări au vizat unitatea și independența națională, precum și o dezvoltare în spirit modern a societății românești.78

Îndeplinirea acestui ideal național s-a făcut prin propagandă, dezvoltarea conștiinței naționale, mișcări civice, diplomație, dar și prin război. Din această perspectivă, războiul este perfect justificat dacă astfel se poate îndeplini idealul național. După o lungă perioadă în care românii nu au mai putut mobiliza armata și purta un război, este exaltat trecutul războinic al românilor și există preocuparea pentru crearea unei armate naționale.79

Momentul de maturitate al mișcării naționale românești este revoluția de la 1848. Revoluționarii români au urmărit să pună în practică un program amplu de reforme, menit să introducă progresul în spațiul românesc. Pentru ei progresul era însuși sensul istoriei, o istorie care se află sub protecția divinității. Sub influența ideilor lui Edgar Quinet și Jules Michelet, revoluționarii români au regândit creștinismul ca pe o religie a progresului, iar evangheliile drept locul în care se anunță libertatea, dreptatea și înfrățirea oamenilor.80 De aceea, acești revoluționari au încercat să transforme biserica ortodoxă într-un instrument al progresului.

77 Ioan Moldoveanu, Bibliografie a isihasmului românesc, www.unibuc.ro/prof /moldoveanu_i/docs/res/2012ianIsihasmul.doc, Internet; Serafim Joantă, Spiritualitate monahală românească: isihasm, paisianism, note distincte faţă de monahismul altor Biserici Ortodoxe, http://www.mitropolia-ro.de/index.php/cuvinte-de-invatatura/227-spiritualitate-monahala-romaneasca-isihasm-paisianism-note-distincte-fata-de-monahismul-altor-biserici-ortodoxe, Internet. 78 Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București, 2003. 79 Nicolae Iorga, Istoria armatei românești, vol. I-II, București, 1929; Istoria militară a poporului român, vol. IV, București 1987; Ionela Simona Mircea, “Cuza și reforma armatei”, http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm, Internet. 80 George Enache, Religie, libertate şi progres în opera Dorei d’Istria, în Mihai Dimitrie Sturdza la 80 de ani. Omagiu, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2014, p. 703-738.

DANUBIUS XXXIV 474

Mistica și retragerea în viața călugărească au fost considerate drept o fugă de răspundere în fața provocărilor istoriei. Apostolii au fost priviți ca niște revoluționari, luptători pentru dreptate, iar bisericii i s-a cerut să fie activă și să se implice în viața națiunii, aceasta fiind datoria sacră pe care ea trebuie să o îndeplinească. Ultimele versuri din poezia „Un răsunet”, scrisă în acea perioadă, care ulterior a devenit imnul național al României, spun următoarele: „Preoți cu crucea-n frunte! Căci oastea e creștină,/ Deviza-i libertate și scopul ei prea sfânt/Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost pământ”.

Viziunea mesianică a revoluționarilor de la jumătatea secolului al XIX-lea

a fost uitată în scurt timp. Biserica ortodoxă este acceptată în societate doar pentru că, de-a lungul istoriei, a păstrat identitatea românească și a luptat alături de popor pentru afirmarea națională.81 În paralel cu redefinirea rolului bisericii, se dezvoltă doctrina militară a României, care este în esență o doctrină defensivă, de apărare a țării și a națiunii. Printr-o reinterpretare a trecutului, s-a spus că, în întreaga sa

81 George Enache, Religie şi modernitate în Vechiul Regat: dezbateri privind rolul social, politic şi naţional al Bisericii Ortodoxe Române în a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi începutul veacului al XX-lea, în Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.), Schimbare şi devenire în istoria României: Lucrările conferinţei internaţionale „Modernizarea în România în secolele XIX-XXI”, Cluj Napoca, 21-24 mai 2007, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj University Press, 2008.

DANUBIUS XXXIV 475

istorie, poporul român nu a atacat pe nimeni, trebuind mereu să se apere.82 Din această perspectivă, toate războaiele purtate de români au fost războaie drepte.

Treptat, se construiește o ideologie care pune la temelia statului trei instituții considerate fundamentale: biserica, armata și școala.83 Și azi biserica și armata sunt cele două instituții cu cea mai ridicată cotă încredere în rândurile populației.84 Iată un text recent care vorbește despre temeiurile legăturii dintre armata și biserică, cu precizarea că ideile cuprinse în el se regăsesc în multe alte discursuri, elaborate fie de reprezentanți ai armatei, fie de oameni ai bisericii: „Conlucrarea Bisericii cu Armata este o realitate şi o constantă a istoriei Neamului românesc, ştiindu-se că încă de la începutul secolului al III-lea, Biserica noastră are sfinţi din rândul militarilor şi că în armata Sfântului Constantin cel Mare existau foarte mulţi creştini. Armata, apărând patria, apără implicit şi Biserica, inamicii Statului fiind şi inamici ai Bisericii. Sigur că Biserica din totdeauna a condamnat la nivel personal violenţa şi războiul, însă nu a condamnat niciodată apărarea Patriei, arătând însă că pacea constituie astăzi pentru om unica opţiune, dacă voieşte să supravieţuiască . În afară de rolul acesta de apărare pe care îl are Armata, un alt rol, la fel de important, pe care l-a avut şi îl are este acela de a forma, de a modela conştiințe sănătoase. Misiunea comună a Bisericii Ortodoxe şi a Armatei Române este aceea de a apăra omul şi valorile tradiţionale ale neamului nostru, cu atât mai mult cu cât astăzi, datorită secularizării excesive, suntem aproape de a renunţa la aceste valori. În acest context, conlucrarea Bisericii Ortodoxe cu Armata Română nu este doar un deziderat, ci o necesitate stringentă, o datorie de împlinit din partea amânduror instituţii.” 85

Documentele din perioada Primului Război Mondial arată care este rolul bisericii în raport cu politicul, armata și războiul. În primul rând, este justificată intrarea în război a României, o acțiune care este considerată dreaptă, deoarece nu

82 În spațiul literar, nu avem decât a aminti celebra Scrisoare a III-a a lui Mihai Eminescu. „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul” a devenit o expresie clasică a viziunii despre istoria războiului la români. Despre doctrina militară propriu-zisă vezi Ioan Vlad, Doctrina militară românească în perioada interbelică, http://theo-phyl-politea.blogspot.ro /2010/ 04/doctrina-militara-romaneasca-in.html, Internet. 83 Constantin Lucaciu, Biserica, școala și armata. Factorii vieții naționale și de stat, București, 1915; Ștefan Stanciu, Asistența religioasă în armata României – simbol al reformării moderne a instituției militare, în „Revista Comunicațiilor și Informaticii”, nr. 1/2011,http://www.cissb.ro/Revista_comunicatiilor_informaticii_2011/cap27_ASISTENTA.pdf, Internet. 84 Sondaj INSCOP: Armata, jandarmeria și Biserica, rămân în topul încrederii românilor, http://www.agerpres.ro/social/2015/09/29/sondaj-inscop-armata-jandarmeria-si-biserica-raman-in-topul-increderii-romanilor-11-15-16, Internet. 85 IPS Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, Biserica, armata, misiunea, în „Misiunea”, anul II, nr. 1 (2), 2015, p. 3. Revista „Misiunea” este editată de Centrul de Cercetare a Conclucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu”.

DANUBIUS XXXIV 476

România și-a dorit războiul, ci a fost forțată să participe. România a intrat în război pentru a face dreptate românilor care locuiau în statele vecine, unde erau persecutați, iar acest lucru face ca războiul să fie unul just.

În al doilea rând, biserica îi îndeamnă pe soldați să fie viteji: „Să mergem la luptă fără a gândi la moarte, căci, ori acum, ori, altă dată, fiecare tot trebuie să murim. Locul fericirii veșnice este pregătit pentru cei care mor pentru țară, neam și credință.”

În al treilea rând, preoții au rolul de a avea grijă de sufletele soldaților, prin spovedanie, împărtășanie, slujbe religioase. Soldatul nu trebuie să moară fără a fi împăcat cu Dumnezeu. Este vorba de păcatele curente, deoarece condiția de militar aflat într-un război drept nu este una de natură a aduce păcatul peste soldat. În acest caz, este vorba doar de o datorie, care, uneori, se poate transforma, prin eroism, în cale de mântuire.86

Numărul extrem de mare de victime din Primul Război Mondial (10% din populația României) a stimulat generalizarea cultului eroilor. Nu a existat localitate în România care să nu fi contruit un monument în cinstea celor care au murit pe front. În sate, aceste monumente au fost ridicate mai ales în curtea bisericilor. La București a fost construit un monument al „eroului necunoscut”.87 În 1932 acest monument a fost motivul pentru confruntări aprige între autorități și o parte a studențimii bucureștene, care vedea în mormântul fără cruce al Eroului Necunoscut simbolul unui nou păgânism, fără legătură cu tradiția istorică a neamului. Respingând argumentul că acel mormânt ar reprezenta un simbol pentru toţi cei care s-au jertfit pentru România, indiferent de etnie şi confesiune, studenţii au militat constant pentru punerea unei cruci la căpătâiul Eroului.88

Pe 24 ianuarie 1932, o procesiune, având în frunte un preot, a dus o cruce de marmură la mormântul Eroului Necunoscut. În fața mormântului manifestanții erau așteptați de jandarmi. Preotul, Nicoale Georgescu-Edineț, s-a așezat în genunchi, a luat crucea în mână și a spus soldaților înarmați: „Dacă este vorba ca pentru cruce să curgă sânge, voiesc să fiu cel dintâi care să mor.”89 România intra într-o nouă etapă a istoriei ei, dominată de profetism și obsesia martiriului.

86 Despre implicarea Bisericii în Primul Război Mondial vezi Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1921; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885 -2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, Tom. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006 ; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000. 87 Mormântul ostașului necunoscut, http://www.once.ro/mormantul_ostasului_ necunoscut.php. 88 Ilie Imbrescu, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea legionară, Editura Cartea Românească, 1940, p. 38-45. 89 George Enache, Nicolae Georgescu-Edineț, un preot al frontierei, http://ziarullumina.ro/nicolae-georgescu-edinet-un-preot-al-frontierei-28479.html, Internet.

DANUBIUS XXXIV 477

Monumentul Eroului Necunoscut

Monumentul Eroului Necunoscut „încreștinat” (1940)

DANUBIUS XXXIV 478

De fapt, asistăm la o regândire a ortodoxiei în raport cu colectivitatea. În secolul al XIX-lea biserica și preoții au rolul lor autonom numai în ceea ce privește măntuirea personală a indivizilor. În plan public, preoții trebuie doar să repete în rândurile credincioșilor mesajul interesului național. Acest lucru a fost văzut ca o subordonare a bisericii în fața națiunii. Soluția a fost fuzionarea religiei cu ideologia națională și nașterea unui naționalism „transfigurat” de Duhul Sfânt. În noua viziune poporul român se identifică cu poporul dreptcredincios. Această doctrină a fost numită ortodoxism.90

Unul dintre promotorii ortodoxismului a fost Nichifor Crainic, poet și teolog, ministru al Propagandei în perioada celui de-al doilea război mondial. În 1943 Crainic ține o cuvântare, intitulată „Transfigurarea românismului”.91 În acest discurs, Crainic subliniază rolul pe care l-a avut ortodoxia în istoria românilor și faptul că românii au luptat mereu pentru apărarea ortodoxiei. Orice neam are o misiune de împlinit pe acest pământ și tremuie să dezvolte o „mare idee”. Pentru români, această „mare idee” trebuie să fie ortodoxia, care are și întindere orizontală, prin cultura pe care o generează, dar și întindere verticală, prin legătura pe care o stabilește cu Dumnezeu, asigurând și mântuirea sufletelor. Până atunci naționalismului i-a lipsit dimensiunea spirituală, stimulând conflicte în numele egoismului și orgoliului național. O națiune tranfigurată prin credință își va cuceri dreptatea „în numele jertfelor aduse pentru sfintele idealuri ale lumii creștine.” Crainic folosește noțiunea de „teantropie”, prin care înțelege fuzionarea naturii umane cu cea divină. El consideră că denumirea dată de popor credinței ortodoxe „lege”, arată identitatea dintre românism și creștinism, iar națiunea română va crește ca relevanță în această lume odată cu creșterea în plan spiritual.

Aceste idei au avut o mare popularitate în perioada interbelică. Se ajunge la definiții cu caracter identitar de genul: român = ortodox.92 Au existat două tendințe majore de valorificare a acestui discurs: una a venit din rândul categoriilor care protestau la adresa ordinii sociale existente, alta din partea elitelor politice și religioase care dețineau puterea.

În primul caz cel mai reprezentativ exemplu este Legiunea Arhanghelului Mihail.93 Curent politic antisemit și antidemocratic, Mișcarea Legionară a inclus

90 Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, 1980. 91 Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXI, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1943, p. 517-529. 92 Nae Ionescu, Noi şi catolicismul, în „Cuvântul”, 31 octombrie 1930. 93 Alexander E. Ronnett, Romanian Nationalism: The Legionary Movement, Loyola University Press, 1995; Horia Sima, The History of the Legionary Movement, Legionary Press, 1995; Ilarion Țiu, The Legionary Movement after Corneliu Codreanu: From the Dictatorship of King Carol II to the Communist Regime (February 1938-August

DANUBIUS XXXIV 479

atât de mult religia în propriul discurs, încât unii istorici tind să o regândească din perspectiva fundamentalismului religios.94 Istoria Mișcării legionare formează unul din cele mai complicate subiecte ale istoriei contemporane, iar disputele nu vor înceta prea curând, tocmai amestecului exploziv, dar seducător pentru unii, dintre religie și politică.

Unul dintre doctrinarii Mișcării Legionare a fost preotul Ilie Imbrescu. Cartea sa, „Biserica și Mi șcarea Legionară” este dominată de un puternic spirit profetic. Imbrescu introduce conceptul de „naționalism haric” și propune ca neamul românesc să se apropie, în întregimea lui, prin pocăință, către Dumnezeu. România urma să fie o veritabilă teocrație, în care Evanghelia urma să fie adevărata lege. Imbrescu descrie un regim totalitar, dar în care oamenii își vor găsi adevărata libertate, prin „iubire”. Urmând ideile conducătorului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, Imbrescu consideră democrația un regim decadent, care permite multiplicitatea în cadrul societății, iar acest lucru contribuie la slăbirea energiilor națiunii. Mișcarea Legionară este ghidată de Sfântul Duh, Corneliu Zelea Codreanu este alesul lui Dumnezeu, iar toți cei care se opun proiectului legionar, oameni politici sau episcopi, sunt inamici ai neamului și ai lui Dumnezeu.95

1944), Publ. East European Monographs, 2010; Francisco Veiga , Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 - Mistica ultranaționalismului, Editura Humanitas, București, 1993. 94 Paradigma predominantă de încadrare a Mișcării Legionare este cea de „organizație fascistă”. Manifestările contemporane ale fundamentalismului islamic au suscitat o serie de demersuri comparative, între acest fundamentalism și o serie de manifestări din orizontul creștin. Fascismul și fundamentalismul nu s-ar exclude, având în vedere că liderii Frăției Musulmane au fost admiratori ai nazismului. Vezi: Andrei Cornea, Islam și fascism, http://www.revista22.ro/articol-52119_4.html, Internet; Keith Preston, Codreanu and the warrior ethos, http://alternative-right.blogspot.com/2012/07/codreanu-and-warrior-ethos.html, Internet; Cristian Romocea, Church and State. Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania, Continuum, 2011, p. 136; Cecilie Endresen, „The Legionaries Rise!” The neo-Legionary Movement in post- Communist Romania, în „Südost-Forschungen”, 69, October 2011. Premisele teoretice ale analizei comparative a fundamentalismelor islamic și creștin au fost puse de David Zeidan, The Resurgence of Religion. A Comparative Study of Selected Themes in Christian and Islamic Fundamentalist Discourses, Brill, Leiden-Boston, 2003. 95 Ilie Imbrescu, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea legionară, Editura Cartea Românească, 1940.

DANUBIUS XXXIV 480

Grafică legionară. Țara și neamul, în lupta cu „vrăjmașul”, sub protecția Arhanghelului Mihail

DANUBIUS XXXIV 481

În acest caz avem o nouă interpretare a versetului biblic: „Ca toți să fie una!”96 România trebuia să fie numai a românilor, toți trebuiau să fie ortodocși și să practice religia precum sfinții. Din acest punct de vedere, românii deveneau poporul ales iar România se transforma în „Grădina Maicii Domnului”.

România Mare – „Grădina Maicii Domnului” Mai târziu, sub loviturile istoriei, Mișcarea Legionară a fost legitimată

drept ocazia pentru o reactualizare a spiritualității ortodoxe în spațiul românesc.97 Însă, în perioada interbelică, Mișcarea Legionară era dominată de sentimentul profetic și eshatologic, într-o luptă cu forțele întunericului, fie că sunt cele văzute, fie cele nevăzute. În această luptă, considerată dreaptă, reprezentanți ai Mișcării Legionare au ucis reprezentanți ai sistemului considerat inamic. Legionarii introduc asasinatul în practica politică din România. Ei sunt conștienți că uciderea unui om este păcat, însă spun că nedreptatea este atât de mare, încât trebuie ca cineva să-și

96 Ioan, 17, 21. 97 Asemenea reconsiderări au loc mai ales ca rezultat al regândirii rostului Mișcării Legionare în perioada comunistă. Reeducarea de la Aiud reprezintă o piatră de hotar în acest discurs (George Enache, Orthodoxy, Liberalism and Totalitarianism in Modern and Contemporary Romania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 262-265), care se manifestă mai ales după 1989. Din numeroasele afirmații pe această temă, amintim doar pe cele ale lui Gabriel Stănescu, în Mircea Eliade – Odiseea omului modern în Itaca (2009): „Scopul mișcării legionare era «împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu». Legionarismul reprezenta: «mișcarea de reînnoire spirituală pe baza principiilor creștine autohtone...era singura opțiune a tinerei generații interbelice în acel marasm social și politic datorat camarilei regale și suveranului.» (cf. http://reteaualiterara.ning.com/ m/blogpost?id=1971741%3ABlogPost%3A1339578, Internet).

DANUBIUS XXXIV 482

asume rolul de a face dreptate, trecând peste instituțiile care au în atribuție acest lucru. Legionarii își asumă păcatul de a-și păta măinile cu sânge pentru ca lumea să se mântuiască.98 După asasinatele comise, ei nu încearcă să fugă, ci se predau autorităților. Camarazii lor consideră acest gest un act de jertfă în fața națiunii și a lui Dumnezeu, îi consideră eroi. După 1938, când Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis de autoritățile statului, împreună cu alți 13 camarazi, care au fost implicați în asasinate, toți au fost considerați martiri, iar Corneliu Zelea Codreanu chiar sfânt.

George Racoveanu, teolog și simpatizant al mișcării legionare, a fost primul care introduce în dezbatere în spațiul public românesc opiniile Sfântului Vasile cel Mare cu privire la oprirea de la împărtășanie a soldaților veniși din război, opinii care sunt azi extrem de discutate când vine vorba de relația ortodoxie - război.99 Racoveanu face distincția dintre ucigașii individuali, care fac un păcat, și luptătorii pentru „comunitatea de destin”, care sunt doar „cu mâinile pătate”.100 Din această perspectivă, nu am avea de-a face cu ucigași, ci cu luptători pentru libertatea neamului. După ani de confruntări, cu multe victime de-o parte și de alta, mulți membri ai Mișcării Legionare s-a îndepărtat de aceste idei, considerând ceea ce s-a făcut au fost de fapt crime sau criticând certitudinea unora că ar putea să știe mai bine voința lui Dumnezeu.101

Corneliu Zelea Codreanu, reprezentat ca sfânt

98 Flor Strejnicu, Creștinismul Mișcării legionare, Editura Imago, Sibius, 2000; http://miscarea.net/crestinismul-miscarii.htm. 99 Gheorghe Racoveanu, Mișcarea legionară și Biserica, Editura Samizdat, București, p. 24. 100 Ibidem, p. 29. 101 Un caz clar în acest sens, deplin asumat, este cel al părintelui Arsenie Papacioc (George Enache, Biserica în comunism. Modele şi mărturii, EMIGL, EIKON, 2014, p. 235-240).

DANUBIUS XXXIV 483

În al doilea caz vorbim de domnia regelui Carol al II-lea și de dictatura generalului Ion Antonescu. Carol al II-lea s-a dorit un rege în linia domnilor medievali, proclamând restaurarea simfoniei stat-biserică. În 1938 a impus un regim autoritar, numind pe patriarhul Miron Cristea prim ministru.102

Ion Antonescu a condus România în anii celui de-al doilea război mondial. Militar de carieră, el a fost puțin preocupat de profeții și mesianisme. În schimb, a dorit să facă din armată și biserică două instituții fundamentale care să disciplineze și să educe societatea.103 Aliindu-se cu Germania nazistă pentru a recupera teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în 1940, Ion Antonescu, împreună cu conducătorii Bisericii Ortodoxe, au proclamat cruciada împotriva comunismului și justețea războiului care trebuia dus în Est.104

Comunismul este considerat noul păgânism, după cum afirmă într-o circulară episcopul armatei, Partenie Ciopron.105 Așa cum în evul mediu a existat o cruciadă împotriva agresiunii islamice, tot așa trebuia organizată o cruciadă împotriva comunismului, considerat cea mai mare amenințare la adresa creștinătății. În același timp, războiul purtat de români trebuia să fie o expresie a unei civilizații superioare. Propaganda românească a insistat pe faptul că, departe de a distruge, autoritățile militare române au contribuit la refacerea economiei teritoriilor ocupate.106 Mai mult, prin Misiunea Ortodoxă Română și prin preoții militari, s-a inițiat recreștinarea populațiilor afectate de ateismul bolșevic.107

102 George Enache, Orthodoxy, Liberalism and Totalitarianism in Modern and Contemporary Romania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 267-273. 103 „Eu nu vreau să fac din biserică un instrument politic, ci un organ principal de colaborare pentru salvarea statului. Pentru aceasta, biserica trebuie să fie exemplară și nu poate fi exemplară decât dacă statul dă bisericii tot aportul material de care are nevoie și biserica dă exemple de moralitate în sânul ei.” („Biserica Ortodoxă Română”, anul LX, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1942, p. 4). 104 „Transnistria”, anul 2, nr. 57, 3 septembrie 1942. 105 Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în tranșee. 1941-1944, Europa Nova, București, 1998, p. 29. 106 Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniu social-economic și cultural 919 august 1941-29 ianuarie 1944), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004. 107 Antim Nica, Viața religioasă în Transnistria, Imprimeriile Statului, Chișinău, 1943.

DANUBIUS XXXIV 484

Imagini de propagandă din timpul războiului anti-sovietic

DANUBIUS XXXIV 485

Cuvântările patriarhului Nicodim (1939-1948) ajută mult la înțelegerea spiritului epocii: „Vrăjmașul nostru de la Răsărit a pus gând rău nouă și Europei civilizate. Și numai Dumnezeu i-a oprit acum un an și ceva la Prut. Și tot Dumnezeu a îndrumat pe conducătorul țării noastre, ca să facă tovărășie sfântă și salvatoare cu poporul german și să pornească împreună sfânta cruciadă împotriva bolșevismului distrugător. Înainte cu toții! Cartea noastră sfântă ne învață, zicând: „V ă îndemn să vă luptați pentru credința ce v-a fost dăruită pentru totdeauna (Iuda, 3); „luptă-te lupta cea dreaptă a credinței” (I Timotei, 6, 12) și „suferă pătimirile la un bun ostaș al lui Hristos (II Timotei, 2,3).

Aduceți-vă aminte de Sf. Gheorghe. L-ați văzut cum a omorât balaurul care amenința cetatea? S-a mulțumit să o alunge? Nu…”.108

Interesant că trecerea la discursul războinic s-a produs după o lungă perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a fost adânc implicată în mișcarea ecumenică și în eforturile acesteia de instaurare a păcii. Reprezentanții ortodoxiei românești afirmau în perioada interbelică că „epoca contemporană, în conflictul dintre război și pace, cere imperios unitatea bisericii creștine, pentru afirmarea cu tărie a iubirii lui Hristos pe pământ: „fericiți făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema. În tendința de reclădire a lumii viitoare toate visele noastre cele mai nobile se pot spulbera, dacă nu stă pe temelia solidă a moralei creștine. „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit și eu pe voi (Ioan, XV, 9-12). Creștinismul poate fi orice, el nu este ură, violență”.109

Mișcarea ecumenică își propunea unitatea bisericii creștine și răspândirea evangheliei tuturor popoarelor, ca precondiție pentru instaurarea unei păci durabile. În România s-au ținut trei conferințe pe teme ecumenice: la Sinaia în 1924, la București în 1933 și la Râmnicu Vâlcea în 1936. Cu acest prilej, Biserica Ortodoxă a afirmat că solidaritatea internațională este singura cale de a face față greutăților zilei.110 Tot în această perioadă, relațiile interortodoxe au cunoscut o dezvoltare remarcabilă, au avut mai multe congrese și s-a propus convocarea unui sinod pan-ortodox.111

Unul dintre sprijinitorii mișcării ecumenice în România a fost episcopul Vartolomeu Stănescu. De asemenea, acesta a introdus în România creștinismul social, a demonstrat compatibilitatea creștinismului cu democrația și a fost un apărător ferm al menținerii păcii internaționale prin respectarea sistemului

108 Cuvânt pentru post, pentru oștire și pentru ogor, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LX, nr. 1-4, ianuarie-aprilie 1942, p. 6-8. 109 V. G. Ispir, Biserica noastră și ecumenismul contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXI, nr. 7-9, iulie-septembrie 1943, p. 363. 110 Ibidem, p. 372-373. 111 https://www.holycouncil.org/towards-the-council, Internet.

DANUBIUS XXXIV 486

internațional coordonat de Liga Națiunilor. Evoluția istorică a stopat dezvoltarea acestui curent de gândire.112

Înfrângerea României în al doilea război mondial și instaurarea comunismului a pus capăt sentimentului profetic din perioada interbelică, dar și dezvoltării unei relații armonioase creștinism – democrație, care a avut scurtele ei momente de manifestare în perioada interbelică și imediat după 1944. Viața adevărată a bisericii s-a refugiat în mănăstiri și în practici mistice, în căutarea mântuirii individuale. Isihasmul cunoaște o dezvoltare remarcabilă. Timp de câțiva ani o parte a populației a luptat cu arma în mână pentru a rezista regimului comunist, iar lupta aceasta a fost privită ca o parte a „cruciadei” pe care Occidentul continua să o ducă împotriva bolșevismului. În închisorile comuniste mulți oameni au fost torturați și închiși pentru credința lor, iar jertfa lor, în situații limit ă, a renăscut un puternic sentiment al martiriului, ca în primele secole de existență ale creștinismului.113

În ceea ce privește discursul oficial al bisericii în perioada comunistă, ea a trebuit să-și justifice existența într-un regim ateu. Unul din argumentele cele mai puternice a fost implicarea bisericii în „lupta pentru pace”, temă propagandistică fundamentală a regimului comunist.114 Rezultatul a fost un amestec al discursului

112 Vartolomeu Stănescu, Puterile sociale ale creştinismului. Opere alese, ediție îngrijită, studii introductive, note și indice de George Enache și Cătălin Raiu, EMIGL, EIKON, 2014. 113 Vezi Martiri pentru Hristos, în România, din perioada regimului comunist, EIMBOR, 2007; George Enache, Adrian N. Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Editura Partener, Galaţi, 2009, George Enache, Adrian N. Petcu, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ́50, Editura Partener, Galaţi, 2009; George Enache, Biserica în comunism. Modele şi mărturii, EMIGL, EIKON, 2014; George Enache, Levels and Forms of Anti-Communist Resistance in the Romanian Orthodox Church between 1945-1964, în Anti-Communist Resistance in Central and Eastern Europe, Anthology of the international scientific conference, Bratislava, November 14-16, 2011, Edited by Peter Jasek, Bratislava, 2012, p. 102-117. 114 Paradoxal, „lupta pentru pace” nu este un subiect prea abordat în istoriografia română dedicată comunismului. Nici pe plan internațional nu sunt multe lucrări. Pentru cei care doresc o introducere în subiect, sunt foarte bune vocile Wikipedia Soviet influence on the peace movement, https://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_influence_on_the_peace_move ment, Internet și World Peace Council, https://en.wikipedia.org/wiki/World_Peace_ Council, Internet. O lucrare academică propriu-zisă, care tratează și chestiunea „luptei pentru pace” este The Oxford Handbook of the History of Communism (S.A. Smith ed.). Aici există studiul lui Geoffrey Roberts, Averting Armaggedon: The Communist Peace Movement, 1948-1956. O lucrare extrem de interesantă, dar care se referă doar la o perioadă scurtă de timp este Report on the communist „peace” offensive. A campaign to disarm and defeat the United States, elaborată în 1951 de Comitee on Un-American Activities (http://www.fredsakademiet. dk/library/unamerican.pdf, Internet).

DANUBIUS XXXIV 487

interbelic al bisericii cu privire la promovarea păcii, din perioada interbelică, cu propaganda comunistă care avea ca temă pacea mondială.115

Principalele direcții ale acestui discurs pot fi identificate în „Apostolat social”, seria de volume care includ cuvântările susținute de patriarhul Justinian Marina, primul ales în fruntea bisericii în timpul regimului comunist.116 Justinian afirmă că lupta pentru pace este una dintre îndatoririle fundamentale ale Bisericii dintotdeauna: ,,Acţiunea noastră în slujba păcii corespunde învăţăturii, tradiţiei şi duhului autentic al Ortodoxiei Ecumenice. Fermitatea noastră în afirmarea idealurilor creştine de pace şi de înţelegere între popoare reprezintă deci însăşi apărarea adevărurilor de credinţă şi de trăire pe care chiar Ortodoxia le-a păstrat neschimbate din epoca de aur a propovăduirii apostolice şi până azi”.117 Pacea este considerată drept idealul suprem al omenirii contemporane, un motiv în plus pentru ca Biserica să-l sprijine.

Biserica promova pacea, dar trebuia în același timp să denunțe factorii care perturbau instaurarea păcii, iar aici reprezentanți ai Bisericii au adoptat și au urmat temele impuse de către regim. Conform discursurilor oficiale, pacea nu se putea instaura până când nu urmau a fi eradicate sărăcia și inegalitatea socială, iar vinovatul principal de existența acestor realități era „lagărul capitalist”. Inamicul este diabolizat, devenind agentul universal al răului, conflictului și războiului, iar „războiul nevăzut” duhovnicesc se materializează în acțiuni cu caracter politic. Cei aflați de partea bună se vedeau astfel forțați să lupte până la distrugerea inamicului. Numai în contextul unei victorii finala ar fi fost posibilă o pace durabilă. Evident, în discursurile bisericești ale epocii, partea bună era lagărul comunist iar biserica sprijinea, prin diverse mijloace, mai ales propagandistice, demersurile puterii politice. Detensionarea relațiilor dintre cele două blocuri politico-militare și generalizarea politicii de coexistență pașnică, la jumătatea Războiului Rece, au avut consecințe și în ceea ce privește discursul despre pace al cultelor religioase prizoniere ale Cortinei de Fier, în sensul promovării păcii prin coexistență pașnică.118

115 Unul din instrumentele prin care bisericile din lagărul comunist au fost „valorifcate” în „lupta pentru pace” a fost Conferința Creștină pentru Pace (Christian Peace Conference) (Ans Joachim van der Bent, Historical Dictionary of Ecumenical Christianity, London, 1994, p. 78). 116 Despre patriarhul Justinian și mișcarea pentru pace vezi George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005; sau Lucian Leuștean, Orthodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania, 1947-1963, Palgrave MacMillan, 2009. 117 Justinian Marina, Apostolat social, vol. 8, p. 29. Faptul că „lupta pentru pace” a fost „misiunea” care şi-a asumat-o cel mai mult Biserica, datorită caracterului ei mai neutru, este dovedit de abundenţa de articole pe această temă, în raport cu alte teme, tratate mult mai succint. Numai în bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă Română”, întocmită de Al. Stănciulescu-Bârda, sunt consemnate 317 de titluri (vol. 2, p. 51-75), ultimul fiind din 1987. 118 Vezi bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă Română”, întocmită de Al. Stănciulescu-Bârda. Textele despre pace din anii ’60-’70 sunt mult mai multe decât în perioada precedentă a regimului comunist.

DANUBIUS XXXIV 488

După 1989 În decembrie 1989 românii au început protestele împotriva regimului

comunist. Autoritățile au ordonat reprimarea manifestațiilor. Au rezultat numeroase victime. În cele din urmă, instituțiile de forță ale statului, în special armata, au renunțat să mai sprijine regimul și au trecut de partea protestatarilor. De aceea, una din lozincile strigate intens în acea perioadă a fost: „Armata e cu noi”.

O altă deviză a revoluției a fost: „Fără violență”. Oamenii au protestat pașnic, astfel încât cei care au fost uciși au fost considerați victime inocente. De asemenea, în timpul revoluției s-a strigat: „Dumnezeu e cu noi”. Momentul decembrie 1989 a fost considerat un nou moment providențial, în care Dumnezeu a dat din nou o șansă României. Rugăciunile au fost mereu prezente pe întreg parcursul revoluției. Biserica Ortodoxă Română a trecut și ea imediat alături de popor și, în primele săptămâni și luni de după încheierea revoluției, a fost implicată în gestionarea memoriei celor uciși. Morții revoluției au fost îngropați în cimitire speciale, li s-au ridicat monumente și au început să fie pomeniți permanent în slujbele religioase ca „eroi martiri” care și-au dat viața pentru libertatea și demnitatea poporului român și pentru apărarea credinței.

Mitropolitul Bartolomeu Anania explica introducerea acestei pomeniri în

acest fel: „Datorită circumstanțelor și evoluției istorice, marea majoritate a Bisericilor Ortodoxe s-au constituit ca Biserici naționale, cu puternice implicații în viața, cultura și tradițiile poporului. De aici, datoria morală a fiecărei Biserici de a participa, prin rugăciune, la cultule eroilor, adică la pomenirea tuturor celor ce, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe ceea ce se cheamă altarul patriei. Această

DANUBIUS XXXIV 489

participare nu se rezumă doar la slujbele speciale care se fac, la noi, în Ziua Eroilor (praznicul Înălțării Domnului), ci se exercită în fiecare Sfântă Liturghie prin stihul de față. Pomenirea îi cuprinde pe ostașii căzuți în lupte, deoarece singurul război admis de Biserica Ortodoxă este cel de apărare. Cei căzuți pentru libertatea și demnitatea noastră sunt tinerii din decembrie 1989.”119

119 Ibidem. Vezi și Petru Pruteanu, Liturghia ortodoxă. Istorie și actualitate, Editura Sophia, București, 2013.

DANUBIUS XXXIV 490

În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească. Unul din argumentele biblice ale acestei decizii este un verset din Sfântul Evanghelist Ioan: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13).120 Voi încheia cu un fragment de predică rostit cu prilejul Zilei Eroilor, care poate ajuta la înțelegerea perspectivei actuale a Bisericii Ortodoxe Române cu privire la problema războiului și raportarea la eroii neamului: „Cu profundă recunoştinţă în suflete şi în conştiinţe, preţuim pe toţi eroii cei de demult ai luptelor pentru libertate, unitate şi apărarea Creştinătăţii şi a Europei întregi, pe cei din luptele Războiului pentru Independenţa din 1877-1878, pe cei din bătăliile Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei ce s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945 pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, pe cei care au murit in închisorile comuniste pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe, pe cei ce s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în decembrie 1989, precum şi pe toţi cei care şi-au dăruit jertfa supremă acolo unde ţara le-a încredinţat misiunea în anii din urmă.

În eroi stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului. Jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul.”121

Concluzii

- Ortodoxia face distincție între individ și comunitate. Uciderea este categoric interzisă pentru individ. În cazul în care ne raportam la comunitate, lucrurile sunt mai complexe. - În tradiția bizantină, preluată și de tradiția ortodoxă, statul și biserica sunt instituțiile care conduc comunitatea. Spre deosebire de alte culte creștine, care văd statul ca un inamic, ortodoxia vede statul ca rânduit de Dumnezeu iar împăratul, domnul, sunt persoane investite de divinitate pentru a avea grijă de existența pământeană a oamenilor. Modelul este regalitatea instituită de Dumnezeu pentru poporul evreu.

120 “Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, sărbătoare națională a poporului roman”, http://basilica.ro/inaltarea-domnului-ziua-eroilor-sarbatoare-nationala-a-poporului-roman/, Internet. 121 “Înălțarea Domnului! Cinste și onoare pentru eroii neamului”, http://www.ascorsuceava.ro/Comunicate-de-presa/inlarea-domnului-cinste-i-onoare-pentru-eroii-neamului.html, Internet.

DANUBIUS XXXIV 491

- Doar conducătorul statului poate începe un război, care trebuie dus doar de militari aflați sub comanda acestuia. - Ortodoxia nu a conceptualizat clar noțiunile de război drept și război sfânt, însă aceste noțiuni pot fi folosite pentru a descrie manifestările războiului în spațiul ortodoxiei. Putem vorbi de război drept atunci când prin război se instaurează sau se restaurează dreptatea, ordinea și legea, conform normelor acceptate. Războiul sfânt are loc atunci când credința creștină este amenințată în mod direct. Ambele tipuri de războaie respectă voința lui Dumnezeu, armatele sunt în paza divinității, astfel încât aceste războaie sunt sacre. Există și războiul pornit din voința capricioasă a conducătorului politic, care nu are binecuvântarea divină. - Istoria a făcut ca Imperiul Bizantin să poarte, în majoritatea cazurilor, războaie de apărare. Același lucru este valabil și în cazul românesc. De aceea, războiul drept este identificat cu războiul defensiv. S-a păstrat multă vreme mentalitatea de cetate asediată. Așa cum omul este asediat de duhurile rele, la fel și cetatea creștină este asediată de inamici. Așa cum este drept să te aperi de duhurile rele, la fel cetatea trebuie să se apere de dușmani. - Există două lumi: creștinătatea și păgânii. Păgânii poartă război împotriva creștinilor deoarece sunt instrumente ale diavolului sau ale mâniei lui Dumnezeu, creștinii poartă lupte între ei datorită neaplicării învățăturii lui Hristos în viața de zi cu zi. Prin urmare, războiul există deoarece lumea este decăzută și ignorantă. În secolul XX, bisericile protestante au inițiat mișcarea ecumenică cu scopul de a răspândi Evanghelia tuturor popoarelor necreștine și de a întări credința popoarelor deja creștinate. Se considera că astfel că se va instaura pacea în lume. Deși a contribuit la creștinarea a numeroase popoare, biserica bizantină nu a avut un asemenea avânt misionar. A existat mai mult mentalitatea de comunitate aleasă, care este asaltată de ceilalți. această mentalitate este mult mai evidentă în cazul românesc. În ambele cazuri, nu a existat utilizarea forței militare pentru a converti pe cineva. - Ortodoxia nu a considerat posibilă realizarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Adevărata împărăție a lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Ea poate fi atinsă prin efortul personal al desăvârșirii. Din acest motiv, spiritualitatea ortodoxă este dominată de tendința ascetică și mistică. De asemenea, ortodoxia are în miezul ei ideea de ierarhie și ordine. Paradisul este comunitatea sfinților și a drept credincioșilor care slăvesc pe Dumnezeu. Biserica și statul încearcă pe pământ să anticipeze această ierarhie și ordine, semne ale perfecțiunii. De aici și sentimentul de atemporalitate pe care îl dă uneori ortodoxia. - Profetismul și milenarismul sunt mult mai puțin prezente în ortodoxie decât la alte confesiuni creștine. De aici, tendința de echivalare a ortodoxiei cu „legea”. Cu toate acestea, capriciile istoriei au produs și asemenea manifestări, prin care oamenii au încercat să descifreze voința ascunsă a lui Dumnezeu. Erorile grave ale conducătorilor care au primit binecuvântarea lui Dumnezeu, prăbușirea statelor considerate până atunci sub protecția divină, victoria în lupta pentru libertate, sunt tot atâtea ocazii de a regândi tiparele tradiționale ale dogmei.

DANUBIUS XXXIV 492

Profetismul apare în diverse contexte istorice și este legat, în multe situații de ideea de luptă, inclusiv de război. - Problema războiului și a păcii se află în legătură cu problema sfințeniei. În general, în mediul ortodox este acceptat că sfinții sunt cei care trăiesc o viață de asceză și rugăciune cu scopul îndumnezeirii, iar martirii sunt cei care se lasă jertfiți pentru credința lor. În câmpul martirilor intră și cei care luptă, în situații limit ă, pentru apăra credința. mai nou, biserica a acceptat și noțiunea de erou, prin care desemnează pe cei care luptă pentru dreptate. - Marea provocare a ortodoxiilor naționale de astăzi este definirea comunității pe care o reprezintă biserica. Este națiunea una cu poporul creștin? Este statul modern una cu statul medieval, asumat ca ortodox? Sunt ortodocșii o minoritate asediată în societate? Pot avea ei un destin politic aparte, în afara structurilor politice legitime? În cazul românesc, biserica oficială consideră autoritățile politice ca legitime înaintea lui Dumnezeu iar, în chestiunea războiului și a păcii, sprijină acele demersuri care sunt legitimate de comunitatea internațională și de dreptul internațional. În secolul XX au existat în spațiul românesc și mișcări mesianice cu implicații pe plan intern și internațional, cu consecințe opuse în ceea ce privește pacea și războiul. Ne referim, pe de-o parte, la implicarea Bisericii Ortodoxe Române în mișcarea ecumenică, având drept scop exprimat instaurarea păcii în lume în numele lui Dumnezeu și de efortul unei părți a societății românești, aflată în opoziție cu instituțiile legale statului, de a transforma națiunea română într-o „comunitate harică”, fapt care a dus la crime, de-o parte și de alta.

Reinterpretare contemporană a asediului Constantinopolului. România ca cetate asediată