„Sfarsitul istoriei si ultimul om”

“Sfarsitul istoriei si ultimul om” reprezinta o lucrare importanta a lui Francis Fukuyama

in care acesta demonstreaza ca istoria omenirii se bazeaza pe progresul stiintei si pe o lupta

intelectuala de recunostere a valorilor.

Cartea este structrata in cinci parti, fiecare parte cuprinzand o serie de capitole. Astfel, prima

parte, intitulata “ O intrebare care revine” are ca prim capitol “ Pesimismul nostru” in care

autorul arata, prin experientele istorice, de ce lumea, in ansamblul ei, are o viziune pesimista

asupra viitorului, desi individual, suntem optimisti. Acest lucru este demonstrat prin antiteza cu

secolul trecut, perioada caracterizata de un puternic optimism generat de progresul stiintei si de

„autoguvernarea rationala”, prin liberal democratie. Astfel, experienta secolului XIX, in care

optimismul a fost naruit de cele doua razboaie totale, dar si de aparitia regimurilor totalitare, sunt

argumente folosite de autor in explicarea pesimismului actual. Capitolul se incheie intr-o nota

optimista, prin prezentarea esecului regimurilor totalitare. Aceasta idee este continuata in al

doilea capitol, „Slabiciunea statelor totalitare – I”, in care autorul demonstreaza de ce acest gen

de guvernare nu este unul viabil. In opinia lui Fukuyama, cel mai mare impediment al

regimurilor autoritare, fie ele de dreapta, fie de stanga, il reprezinta lipsa de legitimitate, in

sensul unei crize la nivelul ideilor si al coeziunii elitelor implicate intr-un astfel de regim.

Capitolul are in vedere regimurile autoritare de dreapta a caror criza de legitimitate a fost

generata de insasi ideea de democratie transpusa in esecul politicii. Al treilea capitol,

„Slabiciunea statelor autoritare – II sau Mancand ananas pe Luna” se concentreaza asupra

regimurilor de stanga, bazate pe „o viziune atotcuprinzatoare asupra vietii omului” si pe

incercarea de a controla si a distruge societatea. Autorul trece in revista principalele evenimente

care au dus la caderea comunismului, concluzionand ca slabiciunea acestui tip de regim era de

natura economica, vazuta in ansamblul crizei legitimitatii sistemului. Esecul totalitarismului il

reprezinta nereusirea realizarii controlului asupra modului de gandire al cetatenilor, iar caderea

comunismului a facut loc nationalismului, lucru ce face trecerea catre democratie mult mai

anevoioasa.

Cel de-al patrulea capitol, „Revolutia liberala mondiala”, concluzioneaza ca cele doua

crize, cea a autoritarismului si cea a totalitarismului comunist, au deschis calea catre o singura

ideologie : democratia liberala. Acest capitol sta sub semnul intrebarii, daca nu cumva actuala

tendinta spre democratie este un fenomen ciclic. Autorul incearca sa raspunda la aceasta

intrebare tot prin prisma exprientei, realizand un tabel prin care demonstreaza ca democratia

liberala ocupa un loc aparte in istorie si ca valorile acesteia nu sunt accidentale, ci ele isi gasesc radacinile in natura umana. Partea intai deschide subiectul celei de-a doua parti, prin ideea ca, analizand istoria si tinand cont de experientele anterioare, ne gasim in punctul in care istoria sa fi ajuns la un capat.

Partea a doua a cartii lui Francis Fukuyama, „Batranetea omenirii”, se continua cu

capitolul intitulat „O idee pentru o istorie universala”, capitol care analizeaza cronologic

diferitele concepte legate de istoria omenirii. Plecand de la Platon si Aristotel, care credeau in

ciclicitatea procesului istoric, Fukuyama ajunge, dupa opinia sa, la primele istorii cu adevarat

universale, si anume cele crestine, ce au introdus ideea de istorie finita in timp. Urmatoarea etapa

o constituie Renasterea, ce a introdus ideea de batranete a omenirii, idee ce presupune progresul

prin dobandire cumulativa a cunoasterii, fara sfarsit. O noua etapa o reprezinta abordarea

filosofului german, Immanuel Kant, ce vede istoria ca avand un scop final si anume, libertatea

umana. Proiectul initiat de Kant este continuat de Hegel, care defineste istoria ca „progresul

uman catre niveluri superioare de rationalitate si libertate”, cu finalitate in dobandirea constiintei

absolute. Hegel vede sfarsitul istoriei in Batalia de la Jena din 1806, considerand ca propagarea

ideilor Revolutiei Franceze poate conduce catre un sfarsit al istoriei. Conceptul hegelian despre

istorie este combatut de Karl Marx care credea ca „statul liberal nu reprezinta universalizarea

libertatii”, ci era de parere ca, prin definitivarea utopiei comuniste se vor rezolva toate

contradictiile anterioare. Trecand prin viziunile contemporane asupra istoriei, concentrate in

teoria modernizarii, capitolul se incheie prin revenirea la Kant. Capitolul sase, „Mecanismul

dorintei”, se concentreaza asupra gasirii unui raspuns la intrebarea daca istoria este directionala

si daca poate exista o evolutie catre democratia liberala.

In incercarea de a raspunde la intrebare, Fukuyama, identifica motorul directionarii

istoriei ca fiind cunoasterea universala, un rol important jucand insa, cunoasterea stiintifica

moderna, prin caile sale militare si economice. Capitolul se incheie tot printr-o intrebare, ce

decurge din rationamentele folosite de autor, si anume „este directionalitatea istoriei

ireversibila?”. Acest lucru este analizat in urmatorul capitol, „Nici un barbar la portile noastre”,

prin ipotezele respingerii stiintei moderne si a pierderii involuntare datorita unei catastrofe

globale. Ambele ipoteze sunt demontate prin argumentul ca, stiinta moderna este atat de

puternica incat disparitia ei ar fi posibila doar odata cu disparitia rasei umane. In concluzie,

autorul este de parere ca, atat timp cat stiinta moderna este ireversibila, atunci si istoria este

directionala. Capitolul opt, „Acumularea fara sfarsit”, ridica doua noi probleme, legate de

directionalitatea istoriei : daca stiinta conduce la capitalism, in plan economic, sau la democratia

liberala, in plan politic. Acest capitol, cat si capitolul noua, „Victoria video – casetofoanelor”,

sunt dedicate argumentarii ideii ca stiinta conduce catre capitalism prin contabilizarea esecurilor

inregistrate de planificarea centrala a economiei si diviziunea muncii. Astfel, mecanismul

economiei liberale, bazat pe tehnologie avansata si organizarea rationala a muncii, este, dupa

parerea autorului, singura cale catre modernitatea economica. Cea de-a doua problema este

analizata in capitolul zece, „In patria culturii”, in care Fukuyama demonstreaza ca, desi

dezvoltarea economica este strans legata de democratie, acestea doua nu sunt inseparabile, astfel

autorul aduce atat argumente in favoarea legaturii dintre cele doua, cat si contraargumente,

concluzionand ca stiinta moderna nu duce in mod inevitabil catre democratia liberala. El este de

parere ca, intelegerea crizei totalitarismului si ascensiunea deoctratiei liberale trebuie cautate in

alt plan decat cel economic. „Raspunsul la intrebarea lui Kant” constituie capitolul unsprezece,

capitol in care autorul rememoreaza argumentele prezentate pana in momentul de fata, pentru a

gasi un raspuns afirmativ la intrebarea filozofului Kant, si anume daca se poate scrie o istorie

universala dintr-un punct de vedere cosmopolit. Al doisprezecelea capitol, „Nu exista democratie

fara democrati”, revine catre tema celei de-a doua parti, si are in centrul ei conceptia lui Hegel

despre istoria umana, si anume ca, ea este dirijata de „lupta pentru recunoastere” ce completeaza

mecanismul descris in aceasta parte, concluzionand ca o abordare serioasa a sfarsitului istoriei

trebuie sa cuprinda inevitabil si o analiza a naturii.

Partea a treia denumita de autor „Lupta pentru recunoastere”, se deschide cu capitolul

treisprezece, „La inceput, o lupta pe viata si pe moarte de dragul prestigiului”, prin care

Fukuyama doreste sa descrie lupta pentru recunoastere prin reintoarcerea catre conceptiie lui

Hegel privind natura umana si „primul” om. Astfel aceasta lupta este descrisa ca fiind lupta

omului in stare naturala pentru supravietuire si recunoasterea lui ca om. Aceste doua idei sunt

preluate si dezvoltate in capitolul urmator, „Primul om”, prin viziunile lui Hobbes, care sustine

ca statul liberal modern este fundamentat pe frica de moarte, iar singura modalitate de a o evita,

este guvernarea pe baza unui contract social si pe conceptul lui Hegel, conform caruia, primul

om doreste recunoasterea libertatii si umanitatii sale. Capitolul cincisprezece, „O vacanta in

Bulgaria”, analizeaza dorinta de recunoastere, prin conceptul platonian de „thymos”, sursa

emotiilor personalitatii umane. Thymosul este ceea ce acorda lucrurilor valoare, iar dorinta de

recunoastere este rezultatul acestuia. Ideea este continuata in capitolul saisprezece, „Fiara cu

obrajii rumeni”, in care se face distinctie intre thymos si dorinta, aceasta din urma find motivul

pentru care oamenii cauta bogatia si evita saracia. Prin acestea doua, Fukuyama cauta sa explice

desfasurarea evenimentelor ce au dus la caderea comunismului, vazute din perspectiva populatiei

dominate. Capitolul urmator, „Grandoarea si decaderea thymosului”, analizeaza acest concept

din perspectiva conducatorilor, punand pe seama thymosului aparitia regimurilor autoritare si

totalitare. Astfel, thymosul se transforma in megalothymie, dorinta de a fi recunoscut drept

superior, care in conceptia filozofilior reprezinta calea de interpretare a istoriei, prin analiza

aparitiei, evolutiei si declinului acesteia. Ceea ce ia locul megalothymiei este dorinta de

economizare a vietii si de a fi recunoscut drept egalul altor oameni. Capitolul se incheie prin

reintoarcerea la Hegel si la dorinta de recunoastere, ce totodata deschide si urmatorul capitol,

„Dominatie si sclavie”. Acest capitol pune in centrul evolutiei istoriei si al stiintei moderne

sclavul, care in lupta sa pentru recunoastere a trebuit sa fie inventiv iar dorinta de libertate l-a

facut constient de faptul ca el controla natura si o modela in functie de ideile sale. Un rol

important in dobandirea libertatii l-a jucat si crestinismul care ii conferea sclavului un model

ideologic de libertate umana. „Statul universal si omogen” este capitolul care incheie partea a

treia si concluzioneaza ca dorinta de recunoastere reprezinta „veriga lipsa dintre economia

liberala si politica liberala” si ca aceasta poate lua diferite forme irationale, dupa cum autorul a

demonstrat in capitolele anterioare.

A patra parte a cartii este numita „Sarind peste colosul din Rodos”, si incepe cu capitolul

intitulat „Cel mai nesimtitor dintre nesimtitorii monstrii”. In acest capitol autorul demonstreaza

ca democratia liberala nu este universala datorita thymosului, ce a dat nastere unor pasiuni

extrem de puternice si anume, religia si nationalismul. Acestea doua se combina in singura

alternativa a lumii moderne la democratia liberala, si anume islamul. Capitolul douazeci si unu,

„Originile thymotice ale muncii”, aduce in prim-planul sustinerii democratiei, dezvoltarea

economica a popoarelor, bazata pe forta de lucru. In acest domeniu, thymosul se traduce prin

mandria practicarii unei anumite profesii si mentinerea calitatii muncii la nivel individual, iar la

nivel de grup, prin dorinta recunoasterii de catre alte grupuri sau a colaborarii. Urmatorul capitol,

„Imperii ale resentimentului, imperii ale respecului”, aduce in discutie aparitia unor noi

alternative la democratia liberala prezenta ce va forma, din punct de vedere economic, doua

grupuri de popoare distincte , unul ce se confrunta cu un esec economic continuu iar celalalt, care

face capitalismul sa functioneze. Un punct de interes pentru Fukuyama este evolutia relatiilor si ordinii

internationale in urma noilor state aparute. Capitolul douazeci si trei, „Lipsa de realitate a realismului”, trateaza

modul in care se realizeaza politicile internationale actuale. Teoria de la care acestea pornesc este cea realista, ce

atribuie ordinii internationale o nesiguranta permanenta. Fukuyama concluzioneaza ca, realismul a devenit un mod

de abordare perimat, ce nu se mai potriveste lumii actuale, si propune o viziune a relatiilor internationale, bazata pe

reintoarcerea la origini. Aceasta viziune este expusa mai pe larg in capitolul urmator, „Puterea celor care nu detin

puterea”, descoperind in originea conflictelor internationale, elemente legate de politica interna a unui stat,

reducandu-l pe acesta la un individ thymotic ce cauta confirmarea valorii, prin considerente religioase, nationaliste

sau ideologice. Fukuyama considera nationalismul ca fiind cel mai daunator pentru pacea Europei postcomuniste si

de aceea ii dedica urmatorul capitol, intitulat, „Interesele nationale”. El concluzioneaza ca, desi nationalismul are o

putere deosebita, acesta se aseamana religiei si cunoaste aceeasi evolutie de la aparitie, continuand cu intensificare si

devenind tolerant, insa acest lucru se va intampla in timp.

Capitolul douazeci si sase, „Catre o uniune pasnica”, avanseaza ideea crearii a doua lumi diferite, una

postistorica, industrializata, cealalta, intepenita in istorie, descrisa de etapele celeilalte lumi si predispusa

conflictului. In aceasta noua realitate, cele doua lumi vor interactiona doar in anumite probleme legate de ordine

internationala. Uniunea pasnica se va realiza in lumea postistorica, „in care recunoasterea universala si rationala a

inlocuit lupta pentru dominatie”.

Partea a cincea a cartii, „Ultimul om”, incearca sa gaseasca un raspuns la intrebarea ridicata la finalul

partii precedente si anume, daca vor mai exista contradictii in oranduirea liberala dupa ce liberalismul va deveni

singura cale. Capitolul douazeci si sapte, ”Pe taramul libertatii”, pune in discutie principiile libertatii si egalitatii

democratiei liberale, principii ce vor fi tot timpul atacate de ideologia socialista, tocmai datorita faptului ca duce la

recunoasterea egala a oamenilor inegali. Urmatorul capitol, „Oameni fara inimi”, reliefeaza conditia omului aparut

la sfarsitul istoriei care va fi satisfacut din punct de vedere material , insa, fericirea nu va fi atinsa deoarece vom fi

nemultumiti de noi insine, lucru ce va duce la o revenire la istoria conflictuala. Capitolul douazeci si noua, „Liberi si

inegali”, vine in continuarea capitolului douazeci si sapte si abordeaza tema inegalitatii, avansand teoria conforma

careia, democratia liberala ar putea fi rasturnata fie de megalothymie, fie de izothymie. In penultimul capitol al

acestei carti „Drepturi perfecte si indatoriri imperfecte”, Fukuyama arata ca drepturile cetateanului se exercita prin

institutii de mediere, asociatii aflate in centrul civic al statului modern liberal, insa, indivizii nu sunt dispusi sa

cedeze anumite drepturi in favoarea comunitatii, fapt ce duce la lipsa capacitatii sistemului liberal de a se sustine pe

sine. Ultimul capitol, „Imense razboaie ale spiritului” demonstreaza ca declinul vietii comunitare duce catre

conturarea unui om egocentric lipsit de impulsul thymotic, dedicat unor scopuri inalte.

Francis Fukuyama, in „Sfarsitul istoriei si ultimul om”, defineste sfarsitul istoriei ca finalul evolutiei

ideologice al omenirii, iar universalizarea democratiei liberale ca forma finala de guvernare. Acesta isi termina

lucrarea intr-o nota contradictorie afirmand ca, epoca de dupa sfarsitul istoriei va fi una monotona iar aceste secole

de plictiseala ce vor urma, vor face istoria sa renasca.