1

HEIDEGGER-SFÂRŞITUL FILOSOFIEI ŞI

SARCINA GÂNDIRII

1.CONSIRERAŢII PRELIMINARE.ÎNTREBAREA CU PRIVIRE LA

FIINŢĂ.

Următoarea încercare de explicitare a gândirii heideggeriene, pleacă de la

un text considerat fundamental în ansamblul operelor filosofului de la Freiburg, şi

anume „Nietzsches Wort:Gott ist Tod”.Pe lângă faptul că în acest text se regăsesc,în

rezumat,toate ideile cuprinse în cele două volume dedicate lui Nietzsche (de fapt

prelegerile lui Heidegger din perioada 1937-1941), idei ce sunt menite să aprofundeze

şi mai mult întrebarea despre fiinţă(Nietzsche fiind doar un pretext pentru punerea în

discuţiei a acestei întrebări), alături de acestea în textul tradus aici găsim şi ideea

cuprinsă în toată filosofia heideggeriană ,de depăşire a Metafizicii.După cum vom

vedea, de fapt întrebarea cu privire la fiinţă şi depăşirea Metafizicii sunt într-o strânsă

legătură, prima fiind menită să ne înscrie pe drumul celei de-a doua.Căci scopul

filosofie heideggeriene este să ducă până la ultimele consecinţe încercarea lui

Nietzsche de depăşire a Metafizicii, ceea ce-l conduce pe Heidegger la o reîntoarcere

la originile Metafizicii din perioada presocratică, cât şi la continuarea acelei

interogaţii radicale la care Nietzsche a supus fiinţarea când a proclamat moartea lui

Dumnezeu.

Originea întrebării despre fiinţă reprezintă laitmotivul întregii reflexii

heideggeriene fiind anunţată încă din cea mai importantă lucrare a lui Heidegger :

„Fiinţă şi Timp”(1927).Întrebarea privitoare la fiinţă, anunţă Heidegger, a căzut astăzi

în uitare; chiar dacă ea a mai impulsionat încă cercetările unui Platon sau unui

Aristotel, mai târziu ea a fost uitată.Mai mult asupra acestui concept s-au încetăţemit

şi câteva prejudecăţi, din care Heidegger aminteşte doar trei: fiinţa este „conceptul”

cel mai general,fiind deja preînţeles în toată perceperea fiinţării;fiinţa este conceptul

indefinibil; şi în sfârşit, ..........................

Dar dacă întrebarea cu privire la fiinţă a căzut de mult în uitare,atunci care a fost

obiectul de studiu al Metafizicii de până acum ? Fiinţarea, răspunde Heidegger;

întrebarea călăuzitoare a metafizicii ar fi :ce este fiinţarea ? Fiinţarea este caracterizată

1

2

printr-un „ce anume”(natura ei, ce anume este ea) şi printr-un „ cum anume” („felul

de a fi”). Domeniul total al fiinţării se împarte în trei tipuri de fiinţare: „fiinţarea la

îndemână”( das Zuhandene),lucrurile folosite de om ( cioanul sau bancul de lucru al

unui tâmplar); „fiinţarea inerţială” (das Vorhandene)- „ce corespunde unei raportări

de ordin « teoretic» a omului la lucruri şi exemplul cel mai potrivit ar fi acela al

fiinţării aşa cum este abordată ea în cadrul experimentului din fizică1 şi Daseinul

(omul în viziunea lui Heidegger) caracterizat prin faptul că este singura fiinţă ce se

raportează la fiinţă şi deţine o înţelegere a fiinţei (dintre toate fiinţările el fiind

singurul care „există”,prin aceasta înţelegându-se că el posedă două determinări:

„faptul-de-a-fi-în-lume-das-In-der Welt-Sein- şi libertatea-Freiheit)

În încercarea de a repune întrebarea cu privire la fiinţă, Heidegger se hotărăşte

să-şi îndrepte cercetarea către viaţa factică, îndepărtând astfel eroarea metafizică ce

constă în faptul de a „concepe gândirea ca act al vederii (Sehen),iat fiinţa ca pe un

„ fapt de-a-fi-permanent-în-faţa-ochilor” (als stetes Vor-Augen-Sehen),ca prezenţă

permanentă”2,ea neputând surprinde experienţa cugetării de raport a vieţii factic-

istoric.De aceea, interogaţia lui Heidegger va încerca să-şi afle răspunsul în

modalitatea prin care timpul aparţine sensului fiinţei,încercând totodată „de a recupera

prin gândire ceea ce a rămas ne gândit, temeiul uitat al metafizicii pe care desigur că

s-a fixat tot ceea ce ea a gândit”3

În acest proces de umbrire a fiinţei de către fiinţare, Nietzsche, spre a reveni la

studiul tradus aici, a fost cel ce a reprezentat ultima etapă a metafizicii occidentale,

„Căci după răsturnarea operată de Nietzsche, Metafizicii nu-i mai rămâne decât

întoarcerea în propria neesenţă” 4. Voinţa de Putere, prin care Nietzsche înţelege fiinţa

fiinţării în totalitate, este interpretată de Heidegger ca „Voinţă de Voinţă”(der Wille

zum Willen), astfel el va da în vileag acea metafizică a subiectivităţii ce domină

gândirea occidentală de la Descartes încoace şi-i va grăbi sfârşitul.

2. METAFIZICA CA ISTORIE A UITĂRII FIINŢEI.

1 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger,Humanitas,pag.42(vezi nota)2 Idem,pag.383Ibidem,pag.394 Notă: Toate citatele fără trimitere fac parte din orezenta traducere a textului “Nietzsche Wort: « Got ist Tod »”

2

3

ETAPELE METAFIZICII.

Trăsătura fundamentală a întregii istorii occidentale,adică a metafizicii o

reprezintă „ascunderea fiinţei”.Şi din această perspectivă metafizica însăşi este

concepută ca „declin”.Căci prin Occident,Heidegger nu înţelege determinarea spaţială

a locului civilizaţiei europene, ci însăşi constituţia intimă a acestei civilizaţii.

„Abendland nu desemnează locul civilizaţiei noastre pe plan geografic, ci o

denumeşte ontologic,întrucât Abendland-ul este pământul asfinţitului,al amurgului

fiinţei.”1 Metafizica reprezintă astfel tocmai istoria acestui Occident, conceput ca

amurg al fiinţei, şi în calitate de istorie a uitării fiinţei Heidegger distinge trei perioade

sau epoci fundamentale,în cadrul ei: grecii (Platon şi Aristotel), romanii şi Evul

Mediu,şi în sfârşit epoca modernă (Descartes, Kant şi Nietzsche).

Fiecare dintre aceste epoci corespunde unui mod particular de ocultare a fiinţei,

fiecare este dominată de un concept particular al adevărului, fără a fi legate una de

cealaltă într-o manieră hegeliană ci formând,spune Heidegger, „un şir independent”,ce

împreună conduc la consolidarea uitării fiinţei.

Prima dintre aceste perioade-perioada greacă este marcată de figurile lui

Platon şi Aristotel. Gândirea platonică reprezintă teatrul tuturor mutaţiilor ce au

marcat metafizica occidentală, Platon fiind prototipul filosofului, ce a marcat toată

istoria gândirii occidentale „Toată filosofia occidentală, spune Heidegger, este un

platonism. Metafizică, idealism, platonism înseamnă acelaşi lucru în esenţă. Şi rămân

regula gândirii însăşi până când îşi pierd valoarea în faţa contra curentelor şi

imersiunilor.În istoria Occidentului, Platon devine prototipul filosofului”2 Platon

inaugurează, astfel maniera, ce se va impune de acum încolo, de reprezentare a

raportului dintre fiinţă şi fiinţare, punând totodată bazele întregii metafizici.

Metafizica începe aşadar cu Platon, adică prin interpretarea fiinţei ca ίδέα:

„ίδέα înseamnă fiinţa; ούσία, propietatea fiinţei, este ίδέα3. Prin această interpretare

Platon va da şi un nou înţeles conceptului de adevăr;căci acum adevărul nu mai este

înţeles în sens de stare de neascundere (ca la presocratici, la care Heidegger vrea să se

întoarcă) ci, adevărul este înţeles ca şi corectitudine: „Adevărul nu mai este, ca stare

de neascundere,trăsătura fundamentală a fiinţei însăşi, ci el este, odată devenit

corectitudine, ca urmare a supunerii sale la Idee, semnul distinctiv al cunoaşterii

1 Gianni Vattimo, “Dincolo de subiect”, Pontica, pag.532 Martin Heidegger,Nietzsche,vol.II,Gallimard,1961,pag.1763 Idem,pag.179

3

4

fiinţării”4.Căci în măsura în care Ideea este cea care facilitează pătrunderea în

neascuns ( „Esenţa Ideii rezidă în putinţa de a emana strălucire, în putinţa de a face

vizibil.Ea împlineşte ajungerea-la prezenţă, şi anume ajungerea-la-prezenţă ce anume

este, în fiecare caz în parte, o fiinţare”2), raportarea la Idee ţine de o „vedere” care

prin intermediul activităţii de „formare” (παιδεια)3 trebuie să devină aptă pentru o

adecvare corectă a Ideei. Şi astfel „Corectitudinea, înţeleasă ca potrivire a cunoaşterii

cu lucrul (ca όμοιωσιξ, ca adequatio), este fixată în cunoaştere, fie în cunoaşterea

umană fie, precum, în Evul Mediu, într-o cunoaştere divină”4(reprezentând totodată

punctul de plecare în interpretarea adevărului ca certitudine, în Timpurile Moderne).

Dar o altă consecinţă, poate mai importantă a intrepretării fiinţei ca ίδέα o

reprezintă faptul că Platon recunoaşte ca Idee supremă Binele. Binele reprezintă „ίδέα

τελευταία pentru că în ea se împleteşte esenţa Ideii, ceea ce înseamnă că aici ea începe

să existe în chip esenţial, astfel încât din ea, abia, se naşte şi posibilitatrea tuturor

celorlalte Idei”5.Binele este văzut ca cel ce emană strălucire, el este cel care face cu

putinţă vederea şi astfel el este ceva ce poate fi cunoscut. „Binele”(Το αγαθον) nu

trebuie, de aceea interpretat în „manieră creştină şi morală in sens de

brav,ordonat,conform regulilor şi legilor.Căci, în sens grec şi platonician αγαθόν

înseamnă apt, ceea ce este apt de ceva şi ceea ce se face apt de ceva. Esenţa ίδέα este

de a conferi aptitudine, adică de a ţine fiinţarea posibilă ca atare: în maniera în care se

prezintifică în neascundere”6. Gândindu-l pe αγαθόν ca esenţă a ίδέα „fiinţa şi

aprioritatea sa devin interpretabile în calitate de ceea ce transmit posibilul,sau în

calitate de condiţii de posibilitate”7.Astfel metafizica prefigurează încă de la începutul

ei ideia de valoare, pe care mai târziu o va dezvolta până la maximum prin Nietzsche

(„Concepând valoarea drept condiţia pe care „viaţa însăşi” o instituie şi care face cu

putinţă „viaţa”, Nietzsche a reţinut esenţa lui αγαθόν cu mai puţine prejudecăţi decât

aceia care aleagă după pseudoprodusele lipsite de temei ale « valorilor valabile în

sine»8).

1 Martin Heidegger, “ Repere pe drumul gândirii, Ed.Politică,1988,pag.1982 Idem,pag.1903 „În acest sens a se vedea şi întreaga interpretare dată mitului peşterii a lui Platon,de către Heidegger în „ Doctrina lui Platon despre adevăr”,în care filosoful german susţine că „ Mitul peşterii” nu tratează despre adevăr, ci despre formare.4 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger,Humanitas,pag.855 Martin Heidegger, “ Repere pe drumul gândirii”, Ed.Politică,1988,pag.1936 Martin Heidegger,Nietzsche,vol.II,Gallimard,1961,pag.1797 Idem, pag.1808 Martin Heidegger, “ Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică , 1988,pag.192

4

5

Filosofia lui Platon reprezintă astfel începuturile metafizicii înţeleasă ca „trecere

dincolo de fiinţarea care este asemenea unei umbre, către fiinţa fiinţării”1,dar şi cele

ale umanismului căci în măsura în care „predilecţia pentru Idei şi trecerea-dincolo

către fiinţă cer adecvarea corectă a Ideii şi la fiinţă, adevărul fiinţei însăşi –starea de

neascundere-cade în uitare,iar «formarea» văzută ca strădanie în vederea

corectitudinii adecvării, primeşte o privilegiere”2

Concluzia lui Heidegger este că prin Platon s-a instaurat un mod de a gândi ce

vede fiinţa nu găsindu-se în lucru însuşi,ci dincolo,în idee,ce nu este o reprezentare

subiectivă, ci aspectul sau expresia inteligentă a lucrului însuşi. Ca idee fiinţa devine

atribuită fiinţării, în calitate de esenţă a acesteia.Fiinţa în calitate de idee este fiinţare

autentică,fiinţare ca atare (őυτως őν) şi nu fiinţa ca atare.

Pentru Aristotel termenul fundamental care caracteriziează cel mai bine esenţa

fiinţei este ένέργεια (act,actualitate,actualizare).Dar nu trebuie să interpretăm ένέργεια

din perspectiva conceptului modern de „energie”, ci plecând de la cuvântul grec εργον

(operă,faptă,produs,funcţie) ένέργεια trebuie înţeleas ca „ prezenţa ce ţine în

neascundere ceea ce este stabil, pus aici şi ţinut drept”3.Aristotel face astfel un pas în

plus în gândirea fiinţei, în sens grec, adică mai conform cu esenţa iniţială a fiinţei pe

care Platon nu o surprinde”4. Cu toate acestea Aristotel nu reuşeşte să atingă esenţa

autentică a fiinţei, căci interpretarea sa dată fiinţei se desfăşoară în ciuda a toate în

intervalul cadrului conceptual trasat prin Platon însuşi. „Realismul” aristotelician

chiar dacă se dezvoltă ca reacţie contra idealismului platonician, el aparţine totuşi

istoriei platonicismului şi totodată istoriei intrării fiinţei.

Cu Aristotel, prima mare epocă a istoriei metafizicii s-a terminat,epocă în care s-

au pus şi bazele întregii metafizici: „Cele două moduri de ούσία, ίδέα şi ένέργεια

formează în alternanţa distincţiilor lor structura fundamentală a întregii metafizici,

toate adevărurile fiinţării ca atare”5.Această epocă se caracterizează prin înţelegerea

fiinţei ca prezenţă (ούσία ca παρούσια) şi prin determinarea adevărului drept

corespondenţa enunţului (ομοιωσιξ).

Epoca romană reprezintă o etapă intermediară în istoria gândirii occidentale.Ea

reprezintă astfel, pe de o parte, părăsirea gândirii greci primitive, adică a domeniului

1 ? Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger,Humanitas,pag.852 Idem3 Martin Heidegger,Nietzsche,vol.II,Gallimard,1961,pag.3254 Idem pag.725 Ibidem,pag.329

5

6

originar al adevărului fiinţei, şi pe de altă parte, constituirea gândirii moderne.Esenţa

romanităţii rezidă pentru Heidegger în imperium,în imperiu adică în domeniul fondat

pe ordine şi comandament.Conform acestei esenţe „imperiale” a romanităţii, adevărul

este dreptul (rectus),adică ceea ce este conform cu ceea ce este ordonat.Fiinţa, la

rândul ei ,este realul în sens de efectiv (actualitas) determinaţie care subîntinde toată

istoria occidentală până în Timpurile Moderne cele mai recente „Pentru că

determinaţia esenţei fiinţei în calitate de actualitas anticipează toată istoria [...] toată

istoria occidentală este în diverse sensuri romanică şi niciodată elenistică. Toate

întreprinderele posterioare pentru a resuscita Antichitatea greacă nu reprezintă decât

revizuiri romane a elenismului, acum reinterpretat în sens roman [...].După

conversiunea ένέργεια în actualitas (realitate eficace) realul este fiinţare autentică şi

prin urmare criteriul tuturor posibilităţilor sau tuturor necesităţilor”1. Caracteristica de

bază a epocii romane ar fi, după Heidegger, caracterizarea adevărului ca rectitudo.

Ultima mare epocă a istoriei metafizicii este cea a Timpurilor Moderne, care

începe cu Descartes.Prin Descartes metafizica modernă se disociază de metafizica

antică,cucerindu-şi o poziţie specifică prin atribuirea subiectivităţii umane unui rol cu

totul şi cu totul excepţional în actul de întemeiere a cunoaşterii fiinţării: „modernitatea

trebuie înţeleasă ca reprezentând, de la un capăt la celălat, epoca subiectivităţii,

Heidegger mergând până la a încerca să demonstreze că toate chipurile acestei

modernităţi ar fi de fapt nişte simple «urmări» (Folgen) ale acestei consfinţiri a

omului în postura de subiect”2.

Modernitatea se caracterizează prin patru „fenomene esenţiale”: ştiinţa

modernă,tehnica maşinilor („Ea nu trebuie înţeleasă greşit drept o pură utilizare

practică a ştiinţei moderne a naturii.Tehnica maşiniilor constituie ea însăşi o

transformare de sine stătătoare a praxis-ului, astfel încât, ea mai întâi, reclamă

utilizarea ştiinţei matematice a naturii”)3, estetica („opera de artă devine obiect al

trăirilor şi corespunzător,ea este apreciată ca expresie a vieţii omului”)4, activitatea

umană înţeleasă drept cultură („ Cultura reprezintă aşadar realizarea valorii supreme

prin cultivarea celui mai de seamă bun al omului”5) şi în sfârşit, desacralizarea

(„ locul lui Dumnezeu”, este luat de „locul omului” prin revendicarea atribuţiilor

1 Martin Heidegger,Nietzsche,vol.II,Gallimard,1961,pag.331-3322 Alain Renaut, “Era individului”,Institutul European,1998,pag.223 Martin Heidegger,”Timpul imaginii lumii”,Paideia,1998,pag.334 Idem5 Ibidem,pag.34

6

7

tradiţionale ale lui Dumnezeu: omniscenţa-totul poate fi explicat prin ştiinţa şi

omnipotenţa-tehnică). Caracterizarea epocii moderne continuă prin interogarea esenţei

ştiinţei: „ Esenţa a ceea ce se numeşte astăzi ştiinţă este cercetarea”1.Ce înţelege

Heidegger prin cercetare ? Esenţa cercetării este reprezentarea şi calcularea:

„Cunoaşterea, sub forma cercetării, dispune de fiinţare pentru felul cum şi pentru

măsura în care ea poate deveni accesibilă reprezentării.Cercetarea dispune de fiinţare

dacă aceasta din urmă poate fi calculată în prealabil în desfăşurarea ei viitoare sau

socotită ulterior, ca trecut.Atfel natura este fixată în calculul prealabil iar istoria în

calculul ulterior .Natură şi istorie devin un obiect al reprezentării explicative (er

Klänen Vorstellens)”2.Această caracterizare a esenţei

ştiinţei moderne are însă consecinţe mult mai profunde, căci numai astfel putem

înţelege faptul că omul devine subiect, precum şi încercarea omului modern de a

supune lumea ca imagine.Această ultimă consecinţă atrage după sine alte două

caracterisitici ale lumii moderne:caracterul sistematic al gândirii metafizice moderne

(căci „ «A avea o imagine» exprimă nu numai faptul că fiinţarea ne este în genere

reprezentativă, ci şi faptul că ea, tot ce ţine şi are legătură cu ea,se află în faţa noastră

ca sistem”)3 precum şi gândirea în termeni de valoare („Acolo unde fiinţarea devine

obiect al dispunerii prealabile, ea păşeşte într-un anumit mod al fiinţei uitate.Această

uitare a fost resimţită obscur şi sigur şi înlocuită ca urmare, corespunzător şi grabnic,

astfel încât obiectului şi fiinţării astfel interpretate i se atribuie o valoare, iar fiinţarea

este, în genere,apreciată după valori, iar valoarea însăşi devine scopul tuturor

activităţilor şi preocupărilor [...] Natura este obiectualizarea scopurilor necesare

pentru propia ordonare reprezentatoare în lumea ca imagine.De asemenea,valoare

pare să exprime faptul că în raportarea orientativă la ea se exercită tocmai supremul

însuşi, cu toate acestea, ea constituie tocmai acoperirea neputincioasă şi uzată a

lucidităţii, plate şi lipsite de temei, a fiinţării”4.

Analizând metafizica epocii moderne, observăm, încă de la începuturile ei,adică

încă cu Descartes o schimbare de perspectivă în problema subiectului.Spre deosebire

de metafizica veche,subiectul nu mai are valabilitate ca nume şi noţiune pentru

animal,plantă şi piatră, ce el denumeşte numai omul: „Prin Descartes şi după

Descartes omul «eul» uman, devine într-o manieră proeminentă «subiectul»,în

1 Ibidem,pag.352 Ibidem,pag.453 Martin Heidegger,”Timpul imaginii lumii”,Paideia,1998,pag.474 Idem,pag.60

7

8

metafizică”5.Subjectum este înţeles acum ca traducerea şi interpretarea latină a

termenului grec ύπο – κειμενον, adică el este înţeles ca sub-iacent pe baza căreia totul

de acum se va sprijini şi care este dat în mod prealabil. „Subjectum este după

conceptul esenţei sale acela care într-un sens eminent se găseşte întotdeauna prealabil

dat şi sub-iacent a altceva şi astfel el este fundament”2.Astfel spus subiectul este

„ceea-ce-stă-în-faţă (Vor-liegende),ceea ce ca temei,adună totul în sine[...[ acest fapt

înseamnă : omul devine acea fiinţare pe care se întemeiază toate fiinţările în modul

fiinţei sale şi al adevărului său”3.O atare înţelegere a conceptului de subiect conduce

la ideea că omul este cel care garantează şi revelează fiinţarea ca fiinţare. Căci fiecare

fiinţare neumană este raportată la om şi designat în funcţie de el, fiecare fiinţare

neumană devine obiect pentru subiect; subiectul fiind cel ce-şi arogă puterea de a

decide ce are şi ce nu are voie să treacă drept „fiinţare”.Fiinţa fiinţării constă din

însuşirea pe care o are fiinţarea de a se oferi subiectului pentru a fi reprezentat de

către acesta, fiinţa fiinţării constă în „ reprezentabilitate”.În acest mod este lesne de

înţeles de ce noua determinaţie a adevărului constă în certitudine; certitudinea

înseamnă aici că subiectul, în actul reprezentării unui lucru, poate să-l facă pe acesta

al său(să-l „fixeze”) şi în acelaşi timp să-l reconstruiască mental oricând. „În

metafizica lui Descartes existentul [ a se citi fiinţarea n.m] a fost definit pentru prima

dată ca obiectivitate a unui reprezentări,în sensul că fiinţa ce are certitudinea

obiectului e replica afirmării unui subiect [...] Subiectul,precum eu însumi, devine

centrul la care se raportează existentul (das Seiende), lucrul e însă posibil doar pentru

că lumea a devenit o imagine, un tablou (Bild) şi pentru că stă ca atare în faţa

noastră”4.

Radicalizarea reflexiei carteziene, sau mai bine spus împlinirea reflecţiei

carteziene se face odată cu Leibniz, căci „Subiectul leibnizian reprezintă adevărata

faţă a subiectului cartezian.Sau, cu alte cuvinte, ştiind că lui Leibniz îi este

caracteristică reinterpretarea subiectivităţii ca monadă, cogito-ul monodologic este

adevărata formă a cogito-ului raţionalist”5. Odată cu Leibniz apare aceea celebră

formulă care va fi unul din stâlpii de temelie a metafizicii moderne: nihil sine ratione;

mai mult prin Leibniz se conturează acea „nevoie de sistem” caracterisitică

1 Martin Heidegger,”Nietzsche”,vol.II,Gallimard,pag.1152 Idem3 Martin Heidegger,”Timpul imaginii lumii”,Paideia,1998,pag.464 Paul Ricoer, ” Conflictul interpretărilor”,Echinox,1999,pag.2115 Alain Renaut, “Era individului”,Institutul European,1998,pag.25

8

9

Timpurilor Moderne, precum şi desăvârşirea esenţei moderne a fiinţei ca voinţă de

putere, prin redefinirea substanţei ca forţă. Concret rolul lui Leibniz în desăvârşirea

metafizicii subiectivităţii constă în radicalizarea perceperii subiectivităţii ca activitate

căci, spune Heidegger,abia cu Leibniz reprezentarea (perceptio) devin una din cele

două modalităţi (alături de appetitus) de definire esenţială a monadei, a forţei (vis)1. În

al doilea rând rolul important a lui Leibniz se remarcă în ceea ce Heidegger numeşte

antromorfie şi care constă în conceperea substanţei însăşi ca fiind un subiect.2 Astfel,

la Leibniz nu mai avem de-a face cu o antropologie, ca la Descartes, pentru care

fiinţarea nu este decât un obiect reprezentabil pentru şi de către subiect, ci în cazul lui

Leibniz, subiectatea desăvârşeşte însăşi structura realului, în măsura în care forţa (vis)

ca perceptio şi appetitus devine esenţa oricărei fiinţări (monadă).

Metafizica lui Leibniz va crea posibilitatea reducerii realului la raţional, prin

intermediul filosofiei lui Hegel care va constitui punctul culminant al afirmării

subiectivităţii şi astfel al supunerii realului raţiunii; în al doilea rând va profila ideea

sistemului care în idealismul german va constitui expresia împlinirii metafizicii

subiectivităţii; în al treilea rând va crea posibilitatea apariţiei tezei kantiene cu privire

la faptul că fiinţa rezidă în condiţiile de posibilitate ale experienţei (această teza

constituind o etapă esenţială în procesul anihilării fiinţei spre profitul fiinţării, proces

ce a guvernat filosofia occidentală începând cu Platon) şi în al patrulea rând va

deschide drumul perspectivismului nietzscheean.

Analiza etapelor metafizicii îl conducea pe Heidegger la ideea că „fiinţa în

cursul istoriei sale în calitate de metafizică este continuu subiectitate”3.Termenul

subiectate vrea să arate că fiinţa este determinată plecând de la subjectum, şi nu

neapărat de la un ego: „subiectitate înseamnă: fiinţarea este subjectum în sens de

ύποκείμενον, care în calitate de πρώτη ούσία are marca sa distinctivă în fiinţa-

prezentă ce este în fiecare moment”4. Prin termenul subiectitate Heidegger urma să

numească întreaga istorie unitară a fiinţei, de la formarea esenţei fiinţei ca ίδέα, la

Platon, până la dezvoltarea esenţei moderne a fiinţei ca Voinţă de putere la Nietzsche.

1 În viziunea lui Heidegger-Kant,Fichte şi Nietzsche nu reprezintă decât prelungiri ale aprofundării de către Leibniz a esenţei dinamic-voluntare a subiectivităţii. “ Astfel, Kant îl va continua pe Leibniz prin redefinirea conceptului de activitate de sinteză,iar nu ca receptacol,Fichte prin gândirea « ego-ităţii» ca spontanietate,iar Nietzsche prin conceperea vieţii ca voinţă de putere”( Alain Renaut, “Era individului”,Institutul European,1998,pag.27).2 Alain Renaut, “Era individului”,Institutul European,1998,pag.273 Martin Heidegger,”Nietzsche”,vol.II,Gallimard,pag.3614 Idem, pag.361

9

10

„ Multiplicitatea acestei esenţe moderne se conturează în plina desfăşurare a

metafizicii Timpurilor Moderne.

Fiinţa este realitate în sens de reprezentare indubitabilă.

Fiinţa este realitate în sens de dorinţă de a reprezenta,care, plecând de la simpla

unitate, desăvârşeşte şi unifică de fiecare dată o fiinţare care este lumea.

Fiinţa în calitate de asemenea unificare este actualitas.

Fiinţa cu toate acestea, în calitate de realitate altfel eficace [...] este trăsătura

fundamentală a voinţei.

Fiinţa, în calitate de voinţă, este ceea care transmite conştiinţa conştiinţei, care

numai rămâne câtuşi de puţin o devenire.

Fiinţa, pentru care fiecare voinţă este un se vrea, se caracterizează prin tendinţa

« contra ei însăşi », ce atinge esenţa sa propriu-zisă în raţiune, în calitate de ipseitate.

Fiinţa este voinţa de voinţă” 1.

Întreaga metafizică, vrea să spună Heidegger, îşi atinge dezvoltarea maximă,

dincolo de care nu mai poate înainta, prin conceperea fiinţei ca voinţă de voinţă. Acest

lucru îl va realiza Nietzsche, considerat ultimul gânditor metafizic.

3 (ANTI-)METAFIZICA LUI NIETZSCHE. „DUMNEZEU A MURIT” SAU

SFÂRŞITUL METAFIZICII TRADIŢIONALE

Cu Nietzsche, în calitate de ultim gânditor metafizic, Metafizica intră în stadiul

ei terminal ( „ Căci după răsturnarea operată de Nietzsche, Metafizicii nu-i mai

rămâne decât întoarcerea în propria neesenţă”), dar nu în sensul sfârşitului

Metafizicii, ci în sensul epuizării posibilităţiilor deschise de gândire

platoniceană.Acest caracter antiplatonician al gândirii nietzscheniene, pe care însuşi

gânditorul german şi-l pune ca emblemă a întregului său discurs filosofic este dat, pe

de o parte, de promovarea fiinţării sensibile,a lumii vieţii şi a devenirii (adică acel

μήőν platonician) la rang de fiinţare veritabilă şi pe de altă parte, de denigrarea

fiinţei (őντως őν ) ca pură iluzie,ca ceva ce nu are nici o efectivitate. Cu toate acestea

Nietzsche rămâne intim legat de ceea ce combate, adică de metafizică şi platonism,

căci aşa cum va realiza şi Heidegger, spre sfârşitul creativităţii sale, metafizica nu

poate fi depăşită ci doar părăsită (de aici şi renunţarea discursului heideggerian la

termenul de Überwindung ).

1 Ibidem,pag.362

10

11

Gândirea lui Nietzsche rămâne astfel strâns legată de gândirea metafizică ; iar

Heidegger vrea să-l intrepreteze pe Nietzsche tocmai ca gânditor metafizic,ca fiind o

consecinţă a gândirii occidentale (metafizice) şi ca reprezentând „o gândire ce face

vizibile caracteristicile esenţiale ale epocii noastre”1.Metafizica nietzscheeană este

văzută ca atitudine fundamentală a epocii noastre căci ea „anticipează prin gândire

trăsăturile fundamentale ale epocii în care este purtată lupta pentru dominaţie pe

pământ şi ia parte, ea însăşi,la , această luptă”2.

Interpretând filosofia lui Nietzsche pe de o parte, ca pe o consecinţă extremă a

reflecţiei metafizice, iar pe de altă parte, ca pe un mod de a ne interoga cu privire la

chiar posibilităţile de desfăşurare ale metafizicii, Heidegger se va opri în demersul său

asupra celor cinci termeni fundamentali ai metafizicii nietzscheene prin prisma cărora

vrea să se înţeleagă că însăşi destinul metafizicii, surprins într-o celebră formulă

„Dumnezeu a muri”, Cei cinci termeni constituie, pentru Heidegger tot atâtea

modalităţi, folosite de metafizică în surprinderea adevărului fiinţării în întreg, după

cum urmează: „ «Voinţa de putere » semnifică fiinţa fiinţării ca atare, esenţa fiinţării.

«Nihilism» este termenul pentru istoria adevărului fiinţării astfel determinată. «Eterna

Reîntoarcere a Aceluiaşi» exprimă maniera a cărei fiinţare în totalitatea sa este

existenţa fiinţării. «Supraomul » caracterizează această umanitate a ce este

impusă de această totalitate . «Dreptatea» este esenţa adevărului fiinţării în calitate de

voinţă de putere”3

1.Voinţa de putere. Voinţa de putere reprezintă pentru Nietzsche caracterul

fundamental al vieţii. Ea trebuie înţeleasă nu ca voinţă ce vrea puterea ca pe un scop

în afara sa, ci ea arată că voinţa trebuie înţeleasă ca putere. Astfel voinţa nu mai este

înţeleasă ca o aspiraţie către altceva, ci ca un „act imperativ ce îşi conferă sieşi

puterea asupra sa.Voinţa gândită ca imperativ constă în realizarea dispunerii de sine

însuşi.Puterea este menţinere şi creştere a puterii; ea se statorniceşte între sine şi îşi

găsaeşte un punct de sprijin în sine, pentru a fi mereu în stare să crească pentru

sine.Puterea, împuternicindu-se pe sine întru creşterea propriei puteri, este în mod

constant în drum către ea însuşi şi este, astfel,fiinţa fiinţării ca devenire.”4

1 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger,Humanitas,pag.912 Idem3Martin Heidegger,”Nietzsche”,vol.II,Gallimard,pag.2094 Otto Pöggeler, “Drumul gândirii lui Heidegger”,Humanitas,pag.92

11

12

Voinţa de putere poate fi definită ca un „sentiment de deficienţă” pentru că ea nu

este încă puterea însăşi, pentru că ea nu este încă în posesia puterii.Plecând de la

fragmentul din „ Aşa grăit-a Zarathustra” intitulat „Despre depăşirea de sine”, în care

se spune că „ Oriunde am găsit viaţă, găsit-am voinţă de putere; chiar şi-n voinţa

servitorului găsit-am voinţa de a fi stăpân”1 Heidegger va defini voinţa de putere ca

voinţa de a fi stăpân.Dar nu în sensul de voinţă care vrea să se elibereze, nu în sensul

„în care servitorul poate aspira să iasă din rolul de sclav pentru a deveni el însuşi

stăpân”, căci „faptul de a fi servitor eate chiar o formă a voinţei de putere” 2.Voinţa de

a fi stăpân trebuie gândită ca posibilitate de comandare , să fii stăpân să dispui de

posibilitaţile, de căile, de modalităţile şi mijloacele unei acţiuni eficace. „A comanda,

aceasta este depăşirea de sine însuşi, ceea ce este uneori mai penibil decât supunerea”3.

Esenţa voinţei de putere este aşadar puterea însăşi.Puterea se exercită şi se

dezvoltă tot în putere, în stăpânirea gradului de putere de fiecare atins.Puterea trebuie

în permanenţă intensificată, astfel „simpla întrerupere în intensificarea puterii,

stagnarea la un nivel de putere determinat marchează începutul neputinţei”4.Iar a

intensifica puterea înseamnă a te depăşi în permanenţă pe tine însuţi, a depăşi gradele

de putere până atunci atinse şi a tinde în permanenţă spre prinderea propriei esenţe.

Această depăşire de sine nu se poate face decât de către „puterea capabilă de

putere”, adică de aceea putere care se defineşte ca : „autorizată de puterea sa pentru a

depăşi puterea sa”5, care se opune „neputinţei puterii”, ce nu este decât simplă putere

aptă de putere.Numai în „puterea capabilă de putere” voinţa poate fi comandare, în

sens de supunere de sine: „voinţa corespunzătoare esenţei puterii poate foarte bine să

fie înţeleasă ca voinţă de voinţă”, drept comandare şi drept dispunere de posibilitaţile

de acţiune.

Intensificarea puterii înseamnă în acelaşi şi conservarea ei.Numai că în

momentul depăşirii puterea nu poate „pretinde simultan intensificarea şi conservării

sa.Ceea ce implică că puterea şi doar ea pune condiţiile intensificării şi

conservării”6.Condiţiile intensificării şi conservării puterii, puse de către voinţa de

putere însăşi, sunt valorile; iar valorile sunt văzute de Nietzsche ca puncte de vedere.

1 Fr.Nietzsche, “Aşa grăit-a Zarathustra”,Humanitas,1997,pag.1742 Martin Heidegger,”Nietzsche”,vol.II,Gallimard,pag.2133 Idem pg 2134 idem pg2145 idem pg, 2146 idem pg. 215-216

12

13

Gândirea prin valori este o trăsătură esenţială a gândirii metafizice în general,

originea acestui mod de a gândi îl regăsim încă de la „începuturile metafizicii la

Platon(ούσία în calitate de ίδεα, ίδεα în calitate de αγαθον) [apoi] prin răsturnare la

Descartes(ίδεα în calitate de perceptio) şi la Kant (fiinţa în calitate de condiţie de

posibilitate a obiectivitaţii obiectelor)”1.Conceptul nietzscheean de valoare implică şi

el caracterul condiţionat al valorii, dar nu în sensul lui αγατον platonician sau a

„condiţiilor de posibilitate” kantiene,căci „valorile sunt totdeauna condiţiile apriorice

condiţionate, relative la starea perspectivei utilitare a celui ce fixează şi ele nu sunt

niciodată condiţii absolute”2.

În caracterizarea valorilor ca puncte de vedere, Heidegger ar vedea tocmai faptul

că valorile sunt condiţii condiţionate.Căci în calitate de puncte de vedere valorile sunt

de fiecare dată fixate printr-o vedere, astfel ele devin un „punct” în optica acestei

vizări; sau după expresia lui Heidegger punctul de vedere nu este „punctat” ca atare,

ci prin această vizare.Această vizare aparţine voinţei de putere care în căutarea

determinată posibilităţilor viitoare de dezvoltare şi realizare, nu poate să nu „pro-

specteze mai întâi acest viitor, să nu arunce în primul rând o privire (Blick)

cercetătoare (exploratoare) şi pro-spectivă (prevăzătoare) asupra survenirii cantităţilor

suplimentare de forţă”3.Valoarea nu are valabilitate în sine, ci ea are valabilitate

pentru că este fixată,instituită ca valabilă. „Ea este astfel fixată printr-o manieră de

vizare a ceva ce nu obţine prin această vizaredecât caracterul aceluia care trebuie

calculat şi care valorizează acest fapt”4.

Valorile apar astfel drept condiţiile pe care voinţa de putere se vede obligată să

le calculeze, căci astfel ea evaluează dezvoltarea puterii, depăşirea gradului de fiecare

atins.Acest mod de a calcula se bazează pe o apreciere, prin care este estimată

condiţionarea valorii. „Astfel înţeles calculul este faptul, pe baza căruia se pun

condiţiile astfel încât condiţiile condiţionează fiinţa fiinţării, în calitate de care

calcululeste faptul însuşi de punere a condiţiilor şi în calitate de care el se asigură în

mijocul fiinţării în totalitate şi astfel asigură relaţia acestei fiinţări şi se asigură în

maniera lui însuşi şi relaţia sa plecând de la fiinţare”5 .Calculul este înţeles astfel ca

„planificare”, el este surprins în esenţa sa intimă de „calculare”

1 idem pg. 1852 Henri Mongis, Heidegger et la critique de la notion de valeur,La Haye,1976 pg 1473 idem pg. 1394 Martin Heidegger, Nietzsche,vol II,Gallimard, 1961 pg 845 idem pg 85

13

14

Esenţa voinţei de putere trebuie înţeleasă de acum înainte ca vizare a unui plus

de putere, ca fixare de valori.Iar vizarea a ceva, cămpul vizual este numit de

Heidegger perspectivă.De aici caracterul perspectivist a fiinţării în întreg. „Ceea ce se

numeşte realitate se determină plecând de la caracterul său perspectivist”1.Această

afirmaţie despre caracterul perspectivist al fiinţării, arată Heidegger, nu este nouă, ea

aparţinând lui Leibniz, diferenţa fiind că Leibniz n-a gândit „punctul de vedere” ca pe

o valoare.Gândind astfel fiinţarea, Nietzsche însă va considera realul ca pe o

„confuzie de perspective şi de fixaţii, a instituirii valorilor, o «formaţiune de un gen

complex»”2

Unitatea acestui real este realizată prin structurile de dominare-stat, ştiinţă, artă,

religie, cultură-ce organizează această devenire continuuă prin instituirea valorilor.

„Valorile sunt condiţii ale structurilor de dominare în cadrul devenirii , adică a

realitaţii în ansamblul său...”3.Aceste structuri de dominare nu sunt decât tot „valori”

puse de voinţa de putere însăşi; căci structurile de dominare în calitate de structuri de

putere „presupun la rândul lor anumite condiţii ce le asigură propria consistenţă şi

propria dezvoltare”4.În afara realului sau a devenirii nimic nu mai are valoare, nici

chiar fiinţarea în totalitate nu poate exprima vreo valoare; valorile sunt relative la

perspectiva umană.

Voinţa de putere este astfel „principiul instituirii valorilor”. „Prin faptul că ea

calculează în valori şi prin aprecierea după situaţii a valorilor, voinţa de putere se

estimează pe sine[...]Gândirea prin valori aparţine prin esenţă fiinţei-însă şi voinţei de

putere, în maniera în care ea este subjectum(bazată pe sine, sub-diacentă tuturor

lucrurilor).Voinţa de putere se dezvăluie în calitate de subiectivitate prin excelenţă ce

gândeşte în valori.[...]Metafizica voinţei de putere interpretează în lumina noţiunii de

valoare toate poziţiile metafizice anterioare fundamentale.Toată explicaţia metafizică

este o manieră de decide ierarhia valorilor”5

2.Eterna Reîntoarcere.Prin Eterna Reîntoarcere doctrina voinţei de putere se

desăvârşeşte, îşi află împlinirea.Căci dacă prin voinţa de putere, Nietzsche gândeşte

ceea ce este fiinţare ca atare, adică ceea ce este ea în constituţia sa, prin gândul

1 idem pg 862 idem pg 873 idem pg 884 idem pg 885 idem pg 219

14

15

Eternei Reîntoarceri fiinţarea este gândită cum este ea în totalitate, şi astfel „voinţa

de putere, adică fiinţa fiinţării ca devenire permanentă nu mai este raportată la o

finalitate situată mai presus de sine; dar nici gândită ca devenire curgăătoare şi de

sine risipitoare, ci e oprită în loc şi fundată în ea însăşi, ca devenire ce se repetă

veşnic”1.

Eterna Reîntoarcere exprimă aşadar devenirea ce revine la sine; în această

lume a „haosului”, unde este exclusă orice voinţă creatoare şi ordonatoare Eterna

Reîntoarcere vine să sublinieze şi mai mult lipsa de finalitate a acestei lumi.Acest

gând al Eternei Reîntoarcere nu poate însă surprins printr-un calcul asupra întregii

fiinţări, este necesară o „gândire care să pornească din clipă”, o gândire liberă care

prin identificare cu clipa, ce nu poate fi reprezentată ca un punct în timp realizează

că „nici reîntoarcerea nu poate fi socotită cronologic, deoarece între o reîntoarcere

şi alta nu avem durată-dacă pe aceasta o socotim ca ceva care poate fi calculat şi

reprezentat: «ea trece repede, asemeni unui fulger, chiar dacă vietaţile o măsoară în

bilioane de ani,sau nici măcar n-o pot măsura»”2.Gândul Eternei Reîntoarceri, prin

care Nietzsche anunţă criza nihilismului, poate fi gândit din două perspective: sau

ca faptul că fiecare clipă este indiferentă(nu este libertate şi nici decizie) sau ca

faptul că fiecare clipă e miza unei decizii supreme(decizia devine valabilă pentru

eternitate şi deci nimic nu este indiferent).Încheind această scurtă caracterizare ,

putem spune că Eterna Reîntoarcere reprezintă „contra gândul împotriva

platonismului care împinge Ideea, văzută ca ceva fiinţător în sine, în afara fiinţării

şi prin urmare, în afara voirii omeneşti, fiind, tot astfel, contra-gândul opus

credinţei iudeo-creştine ce pune fiinţarea în mâna lui Dumnezeu, răpind-o sferei de

acţiune a omului”3

Într-o analiză mai detaliată a gândului Eternei Reîntoarceri, Heidegger va

pune această teză nietzscheeană în legătură cu voinţa de putere,ajungând la

concluzia că ambele „în unitatea esenţei sunt ultimele cuvinte ale metafizicii” 4.Ele

reprezintă terminarea în sens de desăvârşire a metafizicii.Prin cele două teze,

Nietzsche în încearcarea lui de inversare a platonismului, transferă devenirea în

ceea ce este „viu” în calitate de haos „corporal”.În : „Această inversiune ce revine

1 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger,Humanitas,1998 pg 932 idem pg 943 idem pg 96

4 Martin Heidegger, Nietzsche, vol II,Gallimard, 1961 pg 17

15

16

să dezvolte pur şi simplu antagonismul dintre fiinţă şi devenire constituie

desăvârşireapropriu-zisă a metafizicii”1.Prin Nietzsche devenirea devine consistenţă

până la absoluta prezenţa.

Eterna Reîntoarcere este numită de către Heidegger „cea mai constantă

permanenţă a inconsistentului”, adică inconsistentul, Acelaşi( „nu are decât o

permanenţă de fiecare dată relativă şi de aceea el este prin esenţă inconsistenţa

însăşi”2) prin faptul că revine trebuie să instituie noul în permanenţă, în

consistenţă.Esenţa fiinţei aşa cum greşit a fost ea gândită încă de la începutul

metafizicii, în sens de permanenţă a prezenţei, devine acum încă şi mai clar ocultată

prin considerarea ei, drept „constanta permanentă a inconsistentului”.Cu alte

cuvinte, Nietzsche gândeşte voinţa de putere ca fiind permanentul, ca ceea ce

statorniceşte în sine însuşi3, şi astfel el duce pănă la consecinţele ultime un mod de

a gândi propriu metafizicii occidentale: „Gândul Eternei Reîntoarceri a aceluiaşi

duce la extrem proiectul călăuzitor al metafizicii occidentale, acela că fiinţa este

prezenţă permanentă, spunând: ceea-ce-este este veşnic identic cu sune şi astfel,

statornic[...]Dacă fiinţa este gândită ca ceva prezent în chip statornic şi astfel situat

întotdeauna în prezent, ea devine atunci disponibilă gândirii care-i

corespunde[...]Nietzsche nu face decât să suporte consecinţa ultimă a tezei gândirii

metafizice [...] atunci cănd gândeşte fiinţa ca subiectivitate împlinită în

necondiţionat , ca voinţă de putere”4

3.Dreptatea.În încercarea de răsturnare a platonismului operată de Nietzsche,

cunoaşterii adevărului i se opune arta.Se realizează astfel acea recuperare a artei, prin

care se contestă subordonarea artei adevărului sau Ideei suprasensibile.Această

răsturnare operată de către Nietzsche nu-şi află finalitatea doar în consecinţele ei

imediate, ci ea prezintă o maximă importanţă în întreg ansamblul operei nietzscheene.

Arta este văzută ca fiind un contra-curent împotriva nihilismului, ea reprezentând

forma cea mai transparentă a voinţei de putere, ea este „un act de creaţie şi o creare de

sine şi, astfel, voinţă de putere”5.Ca mişcare contra nihilismului, arta trebuie să plece

1 idem pg 182 idem pg 2303 “Fiinţa şi devenirea nu se contrazic decât în aparenţă, pentru că caracterul de devenire a voinţei de putere este în esenţa sa cea mai intimă Eterna Reîntoarcere a Aceluiaşi şi astfel ceea ce dă constant permanenţa sa inconsistentului”( Martin Heidegger, Nietzsche, vol II,Gallimard, 1961 pg 231)4 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg 1065 idem pg 97

16

17

de senzorial, de la trupesc întru reabilitarea acestuia, ferindu-se de a căuta ceea ce este

adevărat în Ideea suprasensibilă eliberată de senzorialitate.Afirmând că arta valorează

mai mult decât adevărul, aceasta s-ar traduce în răsturnarea ierarhiei dintre lumea

adevărată şi cea aparentă.Lumea „aparentă” devine acum mai presus decât lumea

„adevărată”, astfel încăt ultima aproape că dispare în încercarea nietzscheeană de

înlăturare a „răstălmăcirilor şi aneantizărilor sensibilului” sau a „suprasolicitării

suprasensibilului”.

Considerând adevărata realitate ca aparenţă, Nietzsche va vedea raportul acestei

aparenţei cu realitatea văzută ca „perspectivică”(„orice vietate e deschisă către altceva

decât ea însăşi; ea are un unghi din care priveşte, potrivit căruia interpretează,

raportând la prorpia sa viaţă, tot ceea ce întălneşte”1)ca realizându-se în două

moduri:sau aparenţa este consolidarea uneia din mai multele perspective ale vieţii-

astfel se generează statornicul „lumea adevărată, aparenţa este considerată drept

iluzie, iar adevărul o eroare, dar una necesară, deoarece consolidarea şi statornicirea

sunt necesare vieţii pentru a nu se deziontegra;sau, pe de altă parte „aparenţa aparţine

vieţii ca o transfigurare şi o supraînălţare a ei, ca acea „apariţie” de posibilităţi noi,

aşa cum o produce arta, adevărata activitate metafizică a vieţii”2-arta, spre deosebire

de adevăr, nu va mai statornici viaţa în simpla iluzie, ea va supraînălţa viaţa „punând-

o în faţa apariţiei adevărului ce urmează a fi «creat»”3.

Dacă adevărul, înţeles ca statornicie, este ceva util vieţii, el reprezentând o

„schematizare” a haosuui, potrivit unei „nevoi practice” de a fixa viaţa în categorii,

disingându-se astfel între fiinţă şi devenire4, rămâne să ne mai întrebăm acum despre

esenţa adevărului artei.Voinţa de putere, aflăm de la Heidegger, înrădăcinează arta şi

adevărul în faptul-de-a-se-împuternici-pe-sine-în vederea-sa şi în faptul-de-a-se-

potenţa-pe-sine(conservare şi depăşire) şi prin faptul că ea nu găseşte în afara sa

măsura cunoaşterii şi actului creator al artei ea devine „sieşi propria sa justificare şi

propria sa dreptate, iar această dreptate este «temeiul necesitaţii şi posibilitaţii oricărui

fel de potrivire a omului cu haosul, fie ea mai înaltă, proprie artei, fie aceea, tot atât de

necesară, a cunoaşterii»5.

1 idem pg 982 idem pg 993 idem pg 994 “Adevărul , ca statornicire a devenirii în forma fiinţei, este o valoare necesară, chiar dacă numai o eroare necesară, nefiind precum arta, o potrivire cu viaţa văzută ca haos şi devenire”(idem pg 99)5 idem pg 100

17

18

Ce înseamnă acum dreptatea?În calitate de mod de gândirea este o re-prezentare,

adică actul prin care se stabileşte ceva plecându-se de la aprecierea valorilor. „În

sensul pe care îl înţelegem aici,dreptatea este o gândire plecând «de la» instituirea

valorilor, propriu efectuată.Dreptatea este faptul de a gândi în sensul în care voinţa de

putere instituie ea însăşi valorile.Această gândire nu se produce consecutiv cu

aprecierile, ea este însăşi faptul de a fi apreciat”1.

Dreptatea este gândită acum ca având trei trăsături fundamentale, ea este

constructivă, eliminatoare şi aneantizantă.Practic aceste trei trăsături pot fi

evidenţiate în activitatea specifică voinţeie putere de instituire a valorilor:

„Construirea este suprema manieră de intensificare.Eliminarea ce distinge şi apără,

este suprema manieră de conservare.Aneantizarea este suprema manieră de contr-

esenţă pentru conservare şi intensificare”2.Astfel cele trei trăsături fundamentale ale

dreptăţii constituie esenţa cea mai intimă a voinţei de putere.

Dreptatea trebuie gândită ca ceea ce este conform cu „rectitudinea”, cu ceea ce

este just, „drept”. „Dar ceea ce este rectitudine, ce numeşte o di-recţie şi care dâ

măsura,nu are permanenţă în sine.Ceea ce este drept dă fără îndoială dreptul

altcuiva.Cu toate acestea dreptatea (ceea ce este just) se determină plecând de la ceea

ce este drept (just)”3.Heidegger ne arată că modalitatea de a gândi dreptatea trebuie să

plece de la o definiţie dată dreptului de Nietzsche conform căreia: „Dreptul= voinţa de

a eterniza de fiecare dată un raport de putere”(XIII, 205).Astfel dreptatea reprezintă

facultatea de a institui dreptul ca atare înţeles.

Dreptatea reprezintă esenţa voinţei de putere ce asigură permanenţa fiinţării.Ea

reprezintă esenţa ces mai intimă a adevărului în măsura în care domină toate

neascunderile şi toate lăsările-să-apară.

Prin gândirea adevărului ca dreptate Nietzsche nu face decât să ducă la extreme

esenţa metafizică a adevărului, îndepărtându-se şi mai mult de esenţa originară a

acestuia, văzut ca stare de neascundere.

4.Nihilismul.Nihilismul înseamnă după definiţia dată chiar de Nietzsche însuşi, faptul

că „cele mai înalte valori se devalorizează”, faptul că fiinţarea cea mai înaltă, fiinţarea

supremă şi „adevăratul” propriu-zis nu mai înseamnă nimic.Nihilismul, reprezintă,

astfel gândit „nici simplu istoria, nici trăsătura fundamentală a istorie universale, el 1 Martin Heidegge, Nietzsche, vol II,Gallimard, 1961 pg 2572idem pg 2593 idem pg 260

18

19

este legea acestui eveniment, «logica» sa”4.Apariţia nihilismului se face încă din

momentul în care „valorile sunt instituite ca un «în sine» al fiinţării, când, în

platonism, o lume suprasensibilă, o lome de dincolo este luată ca măsură a lumii de

aici, iar sensibilul şi lumea de aici, adică viaţa, sunt prin acestea devalorizate”2.De

aceea şi creştinismul este considerat ca o formă de nihilism în măsura în care el

condamnă lumea de aici, pe care o consideră o „vale a plângerii”, în detrimentul

„muntelui de fericire de dincolo”.Formula nihilismului ar fi deci: Dumnezeu a murit,

cu condiţia ca prin Dumnezeu să înţelegem suprasensibilul metafizic.

Împotriva nihilismului, Nietzsche vede ca soluţie răsturnarea valorilor, în sensul

distrugerii acelei structuri fundamentale de natură platonic creştină care a afectat

gândirea occidentală încă de la începuturi.Trebuie nu să instituim aceste valori în

domeniul unui „în sine”, trebuie nu să punem în locul lui Dumnezeu legea morală,

autoritatea raţiunii, progresul sau fericirea celor mulţi, trebuie să ne ferim să gândim

că o finalitate care tinde către suprasensibil domină viaţa terestră, ci trebuie ca noi

valori să fie readuse în sfera voinţei de putere, înţeleasă ca factor al instituirii lor.

Nihilismul în calitate de legitate a istoriei occidentale dezvoltă o serie de stadii

diferite şi comportă diferite structurări în desfăşurarea sa.Astfel forma incipientă a

nihilismului este pesimismul, care „neagă lumea.Dar negaţia lui este echivocă.El

poate să vrea pur şi simplu declinul şi neantul.Dar el poate, de asemenea, să vrea să

respingă ceea ce există şi astfel să deschidă drumul unei noi structurări a lumii” 3.O

altă „stare intermediară” a nihilismului o constituie „nihilismul incomplet” care

„neagă fără dubiu valorile până atunci supreme, dar nu pune noile idealuri vechile

poziţii (în locul «creştinismului originar»- «comunismul», în locul «creştinismului

dogmatic»- «muzica wagneriană»)4.Pentru a deveni complet. Nihilismul trebuie să

treacă în „extremă”; astfel „ nihilismul extrem”, „recunoaşte că nu există «adevăruri

eterne în sine»”5

În afară de aceste determinaţii ale nihilismului, în concepţia lui Heidegger, mai

există una ce-l conţine pe Nietzsche însuşi, căci înmăsura în care Nietzsche concepe

finnţa ca valoare el „aduce la lumină ceea ce este prefigurat dintru început în

1 idem pg 2242 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg. 1013 Martin Heidegger, Nietzsche, vol II,Gallimard, 1961 pg.2244 idem pg 2255 idem pg.226

19

20

metafizică, anume că fiinţa ca posibilizare a fiinţării trebuie în mod necesar să ajungă

la disponibilitatea cerută de actul reprezentării”1.

5.Supraomul.Supraomul reprezintă omul care-l depăşeşte pe omul de până acum, el

se ridică împotriva înţelegerii omului ca animal rationale, împotriva identificării

esenţei omului cu gândirea înţeleasă ca „raţiune” (Vernuft).În idealul Supraomului

subiectivitatea, caracteristica esenţială a epocii moderne, este împlinită şi astfel

răsturnată.Această împlinire a subiectivităţii se realizează prin afirmarea caracterului

necondiţionat al voinţei de putere, iar răsturnarea ei se face prin faptul că „nu se mai

ia ca principal fir conducător al interpretării fiinţării acea rationalitas sau raţiunea, ci

pe animalitas proprie lui animal rationale, adică trupul:în această animalitate a

«bestiei blonde»,elementul superior îl constituie exaltarea instinctelor, pe când

raţiunea, necesară şi ca statornicire şi ca fixare a devenirii, reprezintă doar elementul

inferior”2.

Supraomul este cel ce împlineşte voinţa de putere ca fiinţă a fiinţării, prin

Supraom voinţa nu vrea nimic în afară de ea însăşi, astfel că Supraomul „nu poate fi

caracterizat pornind de la vreun scop determinat al voinţei sale, căci toate aceste

scopuri sunt dinainte depăşite prin voinţa care se vrea pe sine”3.Dar prin faptul că

Supraomul împlineşte voinţa de putere se poate crede că Supraomul este cel ceia locul

lui Dumnezeu.Această afirmaţie e falsă căci omul nu poate lua niciodată locul lui

Dumnezeu,ci aşa cum face şi Supraomul, poate doar să se instaleze pe o poziţie care

să corespundă locului lui Dumnezeu.

Apariţia Supraomului prin al său da spus fiinţei,poate, spune Heidegger să

constituie pregătirea disponibilitaţii pentru zei.Moartea lui Dumnezeueste privită ca o

firească demascare a acelei „erori” numite Dumnezeu ce a fost gândită în permanenţă

după micimea omului, de către acel om ce se neagă pe sine şi implicit neagă

viaţa.Moartea lui Dumnezeu reprezintă de fapt strigătul după un Dumnezeu, iar

„Dumnezeul pe care îl caută Nietzsche [...] este Dumnezeul voinţei de putere care se

vrea etern pe sine, viaţă şi moarte simultan, este zeul Dionysos” 4.

1 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg. 1032 idem pg.1043 idem pg. 104-1054 idem pg. 105

20

21

Intima afinitate între aceste cinci cuvinte cheie ale filosofiei nietzscheene o

reprezintă faptul că toate vorbesc despre acelaşi lucru: despre adevărul fiinţării în

întreg(aşa cum acesta a fost rostit într-un loc determinat din istoria adevărului).Mai

mult chiar, aceste cinci cuvinte cheie ale filosofiei lui Nietzsche duc până la extrem

istoria metafizicii.Cu alte cuvinte, prin Nietzsche eroarea platonismului ce consideră

fiinţa ca permanentă ajungere la prezenţă, este dusă la extrem.Această ducere la

extrem constă în punerea devenirii în dependenţă de fiinţa înţeleasă ca prezenţă

permanentă ce se odihneşte în sine (vezi în acest sens identitatea dintre voinţa de

putere şi Eterna Reîntoarcere).Reuşind să provoace prăbuşirea metafizicii în

platitudinea neesenţei sale, Nietzsche devine ultimul metafizician- „ultimul gânditor

ce poate realiza un proiect metafizic originar şi nu doar să utilizeze, în aşa-numita

«înviere a metafizicii» fragmente de gândire metafizică pentru înfiriparea unei viziuni

asupra lumii”1

Afirmaţia „ Dumnezeu a murit” trebuie şi ea înţeleasă în acest context al

sfârşitului metafizicii.Din această perspectivă ea anunţă tocmai sfârşitul gândirii

fiinţei ca permanenţă . Dacă „ metafizica este epocalitatea fiinţei, a epocilor dominate

de un αρχε, de un Grund care capătă diferite configurări”2 , atunci prin „ Dumnezeu a

murit” trebuie înţeles dispariţia acestui temei ultim pe care metafizica are pretenţia de

a-l gândi.Fiinţa, de acum încolo se sustrage categorie permanenţei.

De aceea Heidegger va prefera în locul formulei nietzscheene voinţa de putere

să vorbească despre voinţa de voinţă: „«Voinţa de voinţă» acest titlu denumeşte totala

« absenţa a fundamentului » ce caracterizează fiinţa la sfârşitul metafizicii3.Voinţa de

voinţă reprezintă etapa cu adevărat ultimă a metafizicii, aflându-şi expresia cea mai

clară în tehnica „ Tehnica este precis fenomenul ce [...] exprimă dezvoltarea şi

desăvârşirea metafizicii.Manierei de teoretizare a fiinţei ca voinţă teoretizată prin

Nietzsche desimulare extremă a fiinţei ce nu poate să apară decât ca fiinţare-îi

corespunde tehnica modernă ce dă lumii forma ce se numeşte azi « organizarea

totală» [...]. Pentru Heidegger tehnica îndeplineşte ultimul pas în eliminarea tuturor

diferenţelor reziduale în realitatea « adevărată» şi realitate « empirică»: organizarea

totală realizată prin tehnică devine efectiv concretă în calitate de ordine a lumii.Odată

această diferenţă desfiinţată, este în afară de desfiinţare ultima şi palida amenintare a

diferenţei ontologice, « fiinţa însăşi numai este decât nimic», nu mai există decât 1 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg. 1082 Gianni Vattimo, Etica interpretării,Pontica,2000 pg.193 Gianni Vattimo,Introduction a Heidegger,Du Cerf,1985,pag.98

21

22

fiinţări.Fiinţa fiinţării este total şi exlusiv fiinţa pusă prin voinţa omului producător şi

organizator”1.

Prin faptul că tehnica îşi reprezintă toate fiinţările în legături cauzale previzibile

şi dominabile ea reprezintă maxima desfăşurare a metafizicii.Tehnica reprezintă astfel

realizarea vechiul ideal al Timpurilor Moderne de obiectualizare a fiinţei şi de

supunere a ei ca obiect raţional, calculabil.Tehnica preia astfel, până la transfigurare,

vechile principii metafizice făcându-le obiectivabile. „Voinţa devine voinţă de voinţă,

reprezentarea, Vorstellen, devine Gestell; principiul raţiunii nu mai are nevoie să fie

numit, căci acţionează pretutindeni, în planificare, în automatizare în cibernetizare.”2

Revenind la Nietzsche, el este considerat de cătrre Heidegger „penultima etapă”

a împlinirii metafizicii în tehnică.Întreaga sa filosofie este considerată din această

perspectivă, atunci când Heidegger consideră arta şi adevărul ca „denumiri

deturnante” ale tehnicii, iar Supraomul ca prototip al unei „omeniri funciar conforme

esenţei fundamentale a tehnicii”3.Nietzsche devine în calitate de ultim metafizician,

motivul interogaţiei heideggeriene cu privire la nevoia depăşirii metafizicii şi astfel el

reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea întrebării fundamentale cu privire la

esenţa fiinţei însăşi.

4.DEPĂŞIREA METAFIZICII. CONSTITUŢIA ONTO-TEOLOGICĂ A

METAFIZICII ŞI CARACTERUL REMEMORATIV AL GÂNDIRII.

Metafizica trebuie înţeleasă de aici încolo ca acea istorie în interiorul căreia

gândirea concepe fiinţa ca adevăr al fiinţării, dar care, datorită tipului său propriu de

abordare lasă negândit adevărul fiinţei însăşi.Propriu metafizicii este de a gândi

„fiinţarea ca atare, adică în generalitatea sa. Metafizica gândeşte fiinţarea ca atare,

adică în totalitatea sa.Metafizica gândeşte fiinţa fiinţării, la fel de bine în unitatea

aprofundată a ceea ce este universal, adică a ceea ce este la fel valabil peste tot.Astfel

promovată fiinţa fiinţării este gândită catemeiul ce fondează.De aceea toată metafizica

este, în esenţa sa şi plecând de la esenţa sa, Întemeierea ce dă seama de esenţă, ce dă

raţiunea şi care în sfârşit cere raţiunea”4.Gândind fiinţarea în genere potrivit

caracteristicilor sale esenţiale ea devine ontologie. „Ea cuprinde un λογος (enunţ)

1 Idem, pag.1032 Michel Haar, Cântul pământului, Apostrof, 1998, pg.1163 idem pg.1224 Martin Heidegger, Question I-II(Identite et difference), Gallimard, 1968, pg.292-293

22

23

despre ον(fiinţarea) [...]metafizica îşi reprezintă pretutindeni fiinţarea ca fiinţare în

întregul ei, natura-de-fiinţă a fiinţării(ουσια lui ον)”1.Pe de altă parte căutând să

întemeieze fiinţa, înţeleasă ca prezenţă permanentă, ea trebuie să caute acel mod de

fiinţare permanent prezentă, adică divinul ce subzistă în sine, θειον; astfel metafizica

este şi teologie.Încercând să ofere o întemeiere în general ea este şi „-logie” „-logia

desemnează de fiecare dată un ansamblu de raporturi raţionale de întemeieri prin care

obiectele ştiinţei sunt reprezentate, adică înţelese, din perspectiva esenţei lor. Dar

ontologia şi teologia sunt «-logii» pentru faptul că ele aprofundează fiinţarea ca atare

şi pentru că ele întemeiază în raţiune Totul.Ele dau seamă de fiinţă înţeleasă ca temei,

raţiune, fiinţare.Ele [...]sunt logica Logosului”2.Privită din această triplă perspectivă,

ca ontologie, teologie şi –logie, metafizica îşi dezvăluie caracterul fundamental de

onto-teo-logie3.

Caracterul onto-teo-logic al metafizicii trădează faptul că aceasta nu surprinde

adevărul fiinţei,Căci metafizica nu face decât să aşeze ca temei al fiinţării fiinţa, care

la rândul ei are ca temei o fiinţare supremă, „fiinţarea cea mai fiinţătoare”.Astfel fiinţa

şi fiinţarea nu sunt îndeajuns deosebite una de cealaltă iar fiinţa nu poate fi gândită în

adevărul său.Altfel spus eoare metafizicii constă în faptul că ea consideră fiinţa „într-

un mod asupra căruia nu s-a meditat îndelung, ca prezenţă permanentă, fiinţa primind

astfel caracterul a ceva disponibil, iar gândirea întemeietoare devenind o dispunere de

temeiuri şi de temeiul ultim”4.Astfel în metafizică „esenţa” fiinţei nu ajunge în fata

gândirii, fiinţa se sustrage în adevărul său, rămânând în câmpul privirii ca fiinţă a

fiinţării.

Gândind astfel Heidegger vede în metafizică o istorie al cărui temei rămâne

ascuns şi disimulat, iar întrebarea „ «ce este în fond fiinţarea în fiinţa sa?» este

eliminată deocamdată în favoarea întrebării dacă modul metafizic de a întreba privitor

la fiinţă nu uită cumva temeiul pe care se află aşezat, anume adevărul fiinţei

înseşi”5.Heidegger pregăteşte astfel depăşirea metafizicii printr-o aducere-aminte ce

coboară în esenţa metafizicii.

1 Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii (Introducere la “Ce este metafizica?”).Ed. Politică,1988 pg.3602 Martin Heidegger, Question I-II(Identite et difference), Gallimard, 1968, pg.2933 “Când Nietzsche dă voinţei de putere, care se vrea pe sine eternă, numele unui zeu, al lui Dionysos, acest lucru nu corespunde decât trăsăturii ontoteologice a gândirii metafizice”( Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg.111)4 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg.1125 idem pg.116

23

24

Trebuie însă acum să facem o precizare prin care să clarificăm ce înţelege

Heidegger prin depăşire.Termenul folosit de Heidegger este cel de Verwindung care

poate însemna covalescenţă, resemnare sau distorsiune.De ce foloseşte Heidegger

acest termenşi nu altul (Überwindung, de exemplu, termencare era folosit şi de

Nietzsche pentru a desemna depăşirea metafizicii ca răsturnare a platonismului)?

Pentru că astfel el vrea să arate că „metafizica nu poate fi obiectul unei depăşiri, ca şi

cum ar fi o eroare de care ne eliberăm cu ajutorul criticii”1, a ieşi din metafizică pe

calea depăşirii înseamnă a rămâne în acelaşi orizont al întemeierii.Verwindung ar

însemna astfel reluare-resemnare-convalescenţă-distorsiune, prin care gândirea ar

renun ţa la tipul metafizic de abordare, orientându-se către „negânditul cuprins în ceea

ce a fost gândit de către metafizică, către caracterul temporal al prezenţei şi, prin

urmare, către natura temporală a sensului sau adevărului fiinţei”2.

Depăşirea metafizicii este anunţată din momentul în care metafizica face ultimul

pas spre împlinirea sa ca tehnică.În această ultimă epocă a metafizicii, gândirea

gândeşte fiinţa ca un a fi-reprezentat, „un a-fi reprezentat ce depinde în întregime de

subiectul re-prezentat.Reprezentat nu înseamnă firşte, imaginat, născocit de fantezie,

visat; ci adus la consistenţă, la fiinţă, prin proceduri riguroase, care sunt cele ale

ştiinţei expermentale şi ale tehnicii, care nu numai că depinde de acastă ştiinţă, dar o

şi fundează în însăşi posibilitatea ei.Dacă gândirea, în epoca metafizicii şi a filosofiei,

aşa cum s-a desfăşurat ea de fapt, trăia în interogarea fiinţării în privinţa fiinţei ei,

astăzi această întrebare, datorită tehnicii care a explicitat totalmente esenţa metafizicii,

nu mai are nici un sens.Gândirea îşi schimbă tonul. Este be-stimmt într-un mod

diferit”3.Prin Ge-stell (termen ce desemnează lumea tehnologie ca ansamblu de

stellen, de puneri: a dispune, a impune e.t.c.)se realizează o primă străfulgerare a

Ereignis-ului (survenire originară, eveniment al fiinţei care revelează ce este propriu),

o vestire a evenimentului fiinţei ca dăruire a acestuia dincolo de cadrele gândirii

uitătoare a fiinţei „Ge-stell-ul comportă în fapt posibilitatea ca înel, antrenaţi într-o

zguduire reciprocă, om şi fiinţă să-şi piardă calificările metafizicii; şi mai ales pe

aceea care îi contrapune ca subiect şi obiect”4 .

Pierzându-şi caracteristicile metafizice omul se raportează la fiinţă gândind-o în

diferenţa ei faţă de fiinţare, diferenţa este astfel scoasă din uitarea în care este era

1 Gianni Vattimo, Etica interpretării, Pontica, 2000, pg. 182 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998 pg.1173 Gianni Vattimo,Aventurile diferenţei, Pontica, 1994 pg.1324 Gianni Vattimo,Sfârşitul modernităţii, Pontica, 1992, pg.43

24

25

căzută, prin Ge-stell.Ge-stell reprezintă astfel „locul din care se porneşte pentru o

reamintire a diferenţei; [...] şi într-un al doilea sens [...] Ge-stell-ul [...] dă tonul şi

pentru An-denken-ul ca rememorare a trecutului nu ca întoarcere la Grund, nu ca

asigurare a prezentului în coordonatele lui, ci ca exfundare şi de-stituire a

peremptorietăţii prezentului în raportul abisal cu Überlieferung”1.An-denken-ul

reprezintă gândirea ce gândeştefiinţa ca diferenţă, „gândirea care lasă posibilul ca

posibil, scoţându-i masca de necesitate pe care metafizica i-a impus-o, şi pe care i-o

impune în cea mai mare măsură prin identificarea finală a fiinţei cu

obiectitatea”2.Dacămetafizica uită diferenţa ei faţă de fiinţare, prin identificarea fiinţei

cu Grund-ul, gândirea are sarcina de a rememora această diferenţă, pentru a o putea

regândi.

Noua gândire pe care se va înscrie şi demersul heideggerian va fi una care va

încerca să se rupă de modul de a vorbi şi de vocabularul vechii metafizici.Vom vorbi

astfel de Dasein şi nu de om ( în sensul tradiţional ca animale rationale, sau

conştiinţă), de aletheia( starea de neascundere) şi nu de adevăr( în sens de adaequatio

rei et intellectus), precum şi de existenţă, fiinţă, fiinţare într-un mod nou propriu

gândirii adevărului fiinţei.Gândirea lui Heidegger nu reprezintă o încercare de

răsturnare, cu toate mijloacele , a metafizicii, ci ea apare într-un moment de cotitură a

filosofiei occidentale, atunci „când am simţit că Raţiunea, atât de lăudată de-a lungul

secolelor, este adversarul cel mai tenace al gândirii”.

1 Gianni Vattimo,Aventurile diferenţei, Pontica, 1994 pg. 210.2 Idem pg.149

25