Tema 4. Politica Socială Comunitară

4.1.Esenţa şi cauzele politicii comunitare în crearea unei “dimensiuni sociale”

Principala credinţă a supranaţionalizării UE rămâne în continuare economică, dar responsabilitatea socială va spori în importanţă avansând spre centrul dezbaterilor şi acţiunilor cu privire la viitorul UE. Responsabilitatea socială trebuie abordată prin descifrarea politicii sociale . în Tratatul de la Roma se refereau la sub titlul “Politica socială” la domeniile legate de ocuparea forţei de muncă, legislaţia muncii, pregătirea cadrelor, securitatea muncii şi prevenirea bolilor şi accidentelor de muncă. Era clar la acel moment că nici o ţară membră nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi modifice prevederile legale în domeniul social pentru a le pune în conformitate cu normele europene, şi nici că ţările mai bogate nu dădeau semne că vor face vreun efort să sprijine ţările mai puţin dezvoltate pentru o presupusă egalizare a ratelor şomajului.

“Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care să conducă la sporirea coeziunii sale economice şi sociale”. Termenul de “coeziune socială” are o conotaţie specifică în Tratat şi presupune:

- armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării;

- un obiectiv general de a proteja lucrătorii de potenţialele efecte negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate;

- accentuarea consensului ţărilor membre cu privire la problemele specifice ale grupurilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această prevedere se referea la tineri în căutare de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.

Distribuţia sporurilor de bunăstare în plan social rezultate de adâncirea integrării rămânea în sarcina guvernelor naţionale. . Tratatul de la Roma a conferit organelor comunitare competente, într-un număr limitat de domenii, în principal privitor la: protecţia drepturilor lucrătorilor şi protecţia dreptului de a beneficia de stabilitate şi continuitate socială pentru lucrătorii care se deplasau dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă.

Piaţa comună ce s-a preconizat în prima fază a integrării europene, cuprindea şi libera circulaţie a forţei de muncă, devenită ulterior libera circulaţie a persoanelor. Raţiunile sprijinirii persoanelor care doreau să lucreze în spaţiul integrat, beneficiind de libertatea de angajare, circulaţiei libere a forţei de muncă dintr-o zonă în alta (dintr-o ţară în alta). Alte redefiniri în plan strategic social, erau determinate de creşterea concurenţei intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare şi deturnare de comerţ, determina puternice acţiuni de restructurare a sectoarelor productive însoţite, iminent, de pierderi de locuri de muncă. Amplificarea concurenţei, putea genera şi stabilirea

măsurilor de protecţie a muncii şi de menţinere a unui climat sănătos al activităţii productive, ceea ce crea nevoia protejării lucrătorilor prin crearea unui cadru legal comun.

Necesitatea adoptării unor măsuri care să protejeze lucrătorii şi posibilitatea introducerii lor, ducea însă la o pierdere de flexibilitate şi adaptabilitate a companiilor la noul climat economic comunitar şi internaţional, ceea ce a generat serioase divergenţe între ţările membre. Ratele şomajului în ţările membre sunt mult mai înalte în comparaţie cu alte ţări industrializate şi foarte variate de la o ţară la alta. Dacă diferite standarde sociale continuau să persiste, la un moment dat se exacerbau disfuncţionalităţile pieţei libere. Diferitele niveluri şi tipuri de protecţie socială făcea dificilă libera circulaţie a lucrătorilor.

După părerea unor analişti, armonizarea sistemelor naţionale de protecţie socială nu era necesară, întrucât concurenţa liberă de pe pieţele integrate va contrabalansa şi chiar va elimina disparităţile.

Ideea de dimensiune socială implica o mai mare diversitate de acţiuni în domeniu decât protecţia drepturilor lucrătorilor şi politicile de angajare.

Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa introducerii de măsuri care să permită tuturor cetăţenilor din UE să perceapă că sunt beneficiari direcţi ai adâncirii integrării

Întrucât pentru unele ţări apărea ca efect o reducere a nivelului de protecţie socială, iar pentru altele se iveau costuri suplimentare generate de creşterea protecţiei sociale, rolul Politicii sociale a UE s-a canalizat în următoarele domenii:

- să cultive convergenţa politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare, de competenţă exclusivă a autorităţilor naţionale cum ar fi reglementările privind protecţia socială;

- să elaboreze şi să pună în aplicare programe Comunitare privitoare la încurajarea dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forţei de muncă;

- să ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) şi a BEI;- să elaboreze şi modernizeze un cadru legislativ şi instituţional care să cultive

armonia între partenerii sociali (lucrători, sindicate, patronat. Alte grupuri sociale) la nivelul UE şi să supravegheze punerea lui în aplicare;

să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecţie lucrătorilor la locurile de muncă.

4.2. Etape ale evoluţiei Politii Sociale Comunitare

se pot distinge unele etape în procesul de lansare şi maturizare a politicii sociale.

Prima etapă 1957- 1971perioada menţionată s-a caracterizat prin puţine acţiuni directe în domeniul social.

Originile unui proces devenit apoi o Politică socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din EURATOM. Având ca obiectiv fundamental integrarea în domeniul siderurgiei şi mineritului cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state, prevederile CECO se extindeau şi la câteva din sfera socialului şi îndeosebi dezideratele de:

- a evita distorsiunile generate de concurenţa în industriile cărbunelui şi oţelului ca rezultat al dorinţei, dar şi a posibilităţii de a practica preţuri reduse prin sacrificarea costurilor sociale;

- a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă îndreptat către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe următoarele două axe:

- prevederi referitoare la problemele tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei circulaţii a forţei de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii sociale;

- o idee şi mai abstractă, preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state membre de împiedicare a liberei circulaţii a lucrătorilor

Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.Conform clarelor prevederi ale Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol important în facilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice. Munca este un important factor de producţie, iar subutilizarea acestui preţios factor, era o cale de subminare a procesului de creştere economică

Pornind de la realităţi concrete şi la insistenţele Franţei, în Tratat se prevăzuse obligativitatea plăţii egale la muncă egală indiferent de diferenţele de sex, rasă, religie, origine etnică etc. În unele ţări, standardele în acest domeniu erau mult mai riguroase decât în altele

Cel mai important instrument financiar al Politicii sociale a fost Fondul Social European, lansat în 1960. El a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obţinut acordul Italiei, cea mai puţin dezvoltată industrial ţară dintre “cei 6” la dezideratele integrării, celălalt mijloc important a fost Banca Europeană de Investiţii.

Prin intermediul FSE, anumite grupuri specifice de cetăţeni erau compensate pentru dificultăţile ce rezultau din mutaţiile economice determinate de funcţionarea pieţei comune.

Doar o mică parte din fonduri, s-au folosit iniţial pentru încurajarea mobilităţii regionale a lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanţării unor programe de calificare sau recalificare a forţei de muncă.

. Revizuirea mecanismului funcţional al FSE la începutul anilor ’70 însemna că mecanismul de intervenţie se putea face prin:

a) Măsuri temporare. Schemele de ocupare a forţei de muncă puteau fi orientate direct spre lucrătorii disponibilizaţi din agricultură, textile, confecţii şi siderurgie care puteau fi ajutaţi pentru a se deplasa şi angaja în alte sectoare. O asistenţă specială a fost acordată calificării alternative a femeilor şi a tinerilor sub 25 de ani.

b) Acţiuni permanente care puteau fi declanşate pentru a soluţiona situaţiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni ale CEE. În 1976, aproape 73% din fonduri s-au folosit pentru această destinaţie.

Etapa a doua (1972 - 1985)

Din a doua jumătate a anilor ’70 dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai important pe agenda organelor decizionale comunitare. în 1974 a fost adoptat Primul Program de Acţiune Socială, care în pofida creşterii numărului de ţări membre şi al problemelor sociale ale acestora, ca urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut rezultatele scontate. Alţi paşi în această perioadă s-au făcut pentru protejarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor. . Presiunile economice la care au fost supuse ţările membre în această perioadă de adâncă recesiune au determinat revenirea la preocuparea de a găsi răspunsuri naţionale la criza economică, S-a constatat însă că, în comparaţie cu nevoile reale de pace socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a devenit obligatorie o majoră reformare a poticii sociale.

Etapa a III-a: De la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană Perioada care a început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou

dinamism în sfera socialului. S-au evidenţiat temeri legate de posibilul dumping social rezultat prin deschiderea graniţelor vamale şi naţionale, ceea ce avantajează ţările cu un nivel mai scăzut de protecţie socială şi determină firmele să practice politici de relocalizare a capacităţilor de producţie. O serie de companii germane şi-au relocalizat o serie de capacităţi productive în alte ţări comunitare pentru a beneficia de avantajul unor costuri salariale mai mici. Şi în această etapă, obiectivul prioritar a rămas încurajarea liberei circulaţii a forţei de muncă, devenită a persoanelor. Actul Unic European a lăsat, în acest domeniu, o serie de probleme nelămurite. În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei Comunităţii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială). Acest document important a fost adoptat ca răspuns la

pericolul de dezvoltare a unei economii integrate, în care anumite grupuri de interese să fie dezavantajate.

Carta socială este construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune:

- protecţia lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunităţii;- remunerarea echitabilă a lucrătorilor;- îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor;- securitatea socială;- libertatea de asociere şi a negocierilor colective;- calificarea alternativă;- tratament egal pentru bărbaţi şi femei;- angajamente de informare, consultare şi participare;- sănătate şi siguranţă în muncă;- angajarea persoanelor tinere;- pensionarii;- persoanele handicapate.

Nici unul din aceste domenii nu este nici nou şi nici reglementat structural diferit în raport cu perioada anterioară, iar Carta nu conţine o listă de legislaţii recomandabile. Această formă a fost un compromis menit să obţină acordul Portugaliei, unde vârsta de terminare a şcolii este de 14 ani. Opoziţie la Carta socială au manifestat şi alte ţări, dar îndeosebi guvernul britanic, care prin vocea primului ministru acuză că această Cartă “strecoară socialismul pe uşa din dos”. Toate statele membre au avut grijă ca industriile proprii să rămână competitive şi să nu fie afectate de prevederile documentului. În pofida acestor divergenţe, toate ţările membre au adoptat al doilea Program de Acţiune Socială, care să ducă la aplicarea Cartei. Iniţiativele cuprinse în acest Program aveau la bază următoarele principii: subsidiaritatea, principiul respectării diversităţii în sistemele, culturile şi practicile naţionale şi principiul menţinerii competitivităţii fără ca esenţa acţiunilor să ameninţe dimensiunile economice şi sociale.

Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate politicii Sociale Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate către programele de asistenţă destinate tineretului şi programelor pentru cele mai sărace regiuni ale CEE. Refuzul guvernului britanic de a semna Carta socială a marcat începutul unei controverse între M. Britanie şi celelalte ţări membre şi a dus la semnarea unui Protocol de Politică Socială. Toate ţările membre, inclusiv Marea Britanie au convenit ca procedurile şi instituţiile europene vor fi urmate atunci când reglementarea se află sub incidenţa Protocolului social.

Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social cuprinde:

- activităţi menite să perfecţioneze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea şi securitatea muncii;

- activităţi ce ţin de condiţiile de muncă inclusiv timpul de muncă şi concediile;- informarea şi consultarea lucrătorilor;- acţiuni de promovare a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor

excluse de pe piaţa muncii.Politica UE de dezvoltare şi coeziune regională

Una din valorile fundamentale ale UE a fost şi este diversitatea socială, istorică şi culturală a regiunilor ce o compun. Acestea conferă cetăţenilor Uniunii un sens mai profund al identităţii – sentiment ce se manifestă accentuat în Germania, Franţa şi Spania.

Bunăstarea comunităţii, în ansamblul său, este asigurată prin cele patru libertăţi de circulaţie în spaţiul economic european şi prin promovarea competitivităţii şi protecţia intereselor consumatorilor. Dar pentru păstrarea echilibrului intern al UE este important ca toţi cetăţenii din toate regiunile să beneficieze de bunăstare. În perspectiva întăririi Uniunii Economice şi Monetare, intensificarea coeziunii regionale devine o condiţie fundamentală. Pentru atingerea acestui obiectiv a fost concepută şi promovată politica de dezvoltare şi coeziune regională, a cărei importanţă a sporit o dată cu numărul ţărilor membre ale UE

Pentru a utiliza fondurile structurale prevăzute în acest scop cât mai eficient cu putinţă, s-a decis concentrarea lor prin reducerea numărului obiectivelor prioritare de la şapte la trei.

Obiectivul 1 prevede că regiunile mai puţin dezvoltate, asupra cărora se concentrează atenţia, sunt cele ale căror PIB pe locuitor reprezintă mai puţin de 75 la sută din media comunitară

Obiectivul 2 urmăreşte scoaterea regiunilor mai puţin dezvoltate din criza în care se află şi promovarea creşterilor economice şi a ocupării.

Obiectivul 3 este destinat educaţiei, formării şi promovării ocupării forţei de muncă, adică sprijinirii populaţiei pentru a se adapta şi să se pregătească în vederea schimbării

Pentru implementarea politicii sale de coeziune şi dezvoltarea regională, UE foloseşte următoarele patru surse de finanţare, cunoscute sub denumirea de fonduri structurale:

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), destinat celor mai defavorizatoare regiuni,Fondul Social European (FSE) se axează pe formarea şi integrarea profesională, crearea de noi locuri de muncă, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, Secţia Orientare (FEOGA/O), promovează adaptarea structurilor agricole şi a dezvoltării aşezărilor rurale, sprijinul micilor gospodării agricole, pe tinerii fermieri, Instrumentul Financiar pentru

Orientarea Pescuitului (IFOP) este fondul cel mai recent creat şi finanţează adaptarea şi modernizarea acestui sector, a flotei de pescuit şi a crescătoriilor de peşte

Suplimentar faţă de fondurile structurale, în ţările cu PIB mai mic de 90 la sută faţă de media UE este utilizat Fondul de coeziune, iniţiat prin Tratatul de la Maastricht. Acest fond este destinat finanţării proiectelor din domeniul mediului ambiant şi al reţelelor transeuropene de transporturi şi telecomunicaţii.