Scoala Postliceala FEG Fundatia Ecologica Green Calarasi

Igiena apei

Silivestru Maria Luciana AMG I

-2013- Igiena apei

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt figuri de stil, ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi in extremis de apă pentru alte folosinţe, dar nu si de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fara mâncare, dar foarte puţin fără apă. Şi găseşte apă în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai importantă apă a fost, este si va fi APA POTABILA…. Una din cele mai importante proprietăţi chimice a apei este valoare pH-ului, care poate varia de la 7,4 la 8,8 pentru apele subterane. Alcalinitatea excesivă a apelor poate cauza tulburări digestive de fiziologice la efective. În plus, nivelul pH-ului poate influenţa anumite tratamente la care este supusă apa, precum clorurarea, care este mai puţin eficientă la niveluri ridicate de pH. Eficienţa clorurării creşte când nivelul pH-ului apei este sub 6,8 datorită creşterii disocierii clorului şi cantităţii mai mari de acid hipocloros. Compozitia chimica a apelor subterane este foarte variata. In majoritatea cazurilor, apele au o mineralizare inalta si un surplus sau o carenta considerabila de elemente chimice, ceea ce are un impact negativ asupra sanatatii populatiei.  Mineralizarea prezinta suma tuturor substantelor dizolvate in apa. Majoritatea savantilor considera ca apa de baut trebuie sa aiba o mineralizare nu mai mica de 100 mg/l (0,1 g/l) si nu mai mare de 1000 ?g/l (1 g/l).De asemenea, conform regulamentelor

igienice, apa potabila trebuie sa aiba o mineralizare nu mai mare de 1000 mg/l.Producţia modernă foloseşte de obicei acidificarea apei ca instrument de prevenţie pentru managementul bolilor

Scurt istoricImportanţa apei potabile pure şi a aerului curat, precum şi legătura dintre mizeria corelată cu suprapopularea şi bolile infecţioase erau cunoscute din vechime. Excavaţiile de la Mohenjodaro şi Harappa (cca. 2500 î.e.n.) indică existenţa unor oraşe bine organizate, cu un sistem complex de apeducte pentru furnizarea apei, dotate şi cu un sistem de latrine şi drenaj. În Ramayana, străvechiul poem hindus, se indică existenţa unui loc numit Laxmana în care se face referire la un anumit păcat, care era „chiar mai mare decât păcatul poluării apei potabile”. Ceea ce ne arată gravitatea acţiunii de poluare a apei. De asemenea, romanii au înţeles bine care era legătura dintre mlaştinile existente în jurul Romei (care erau zone pline de ţânţari) şi malarie. Astfel că, din secolul 7 î.e.n. le-au drenat. În secolul al 6 lea î.e.n. Roma era dotată cu o reţea conducte subterane, inclusiv conducta principală, Cloaca Maxima. Tibrul, ca sursă de apă, a fost înlocuit de apeducte care aduceau apă pură de la depărtare. În secolul al 2-lea e.n., 14 astfel de apeducte alimentau Roma cu aproximativ 40 milioane de galoane de apă pe zi. Săracii cărau apa de la fântânile publice, bogaţii aveau conducte în casele lor. Din nefericire, tradiţia indiană şi romană în ceea ce priveşte igiena şi sănătatea publică s-au pierdut apoi, iar contaminarea

apei potabile a dus la mizerie şi decădere, până în pragul secolului XX.Cristalizarea noţiunii de sănătate publică s-a produs în Anglia în jurul anului 1840. Dezavantajele revoluţiei industriale pe de o parte şi frecventele epidemii de holeră pe de altă parte, au dus la o creştere şi dezvoltare rapidă a mişcării de sănătate publică în lumea vestică. Mizeria a fost considerată cel mai mare duşman al omenirii. Ideea că mediul înconjurător putea fi o importantă sursă de boală a apărut de mai bine de un secol.În 1719, când ciuma a izbucnit din nou în sudul Europei, Richard Meade a propus nu numai o aplicare mai rapidă a măsurilor tradiţionale de izolare şi carantină, dar şi o îmbunătăţire mai extinsă a vieţii comunităţii: locuinţe mai bune, curăţenie, ventilaţie şi dezinfecţie. Probabil cea mai importantă lucrare este cea a lui Edwin Chadwick, din 1842, „Raport asupra condiţiilor sanitare ale populaţiei muncitoare din Marea Britanie”. Documentul examina relaţia dintre condiţiile de mediu şi starea sănătăţii. Conform standardelor actuale, lucrarea are multe deficienţe, dar este totuşi o lucrare ştiinţifică de epidemiologie.Eficienţa măsurilor de igienă au căpătat un sens practic din momentul în care Pasteur a stabilit originea bacteriană a bolilor infecţioase. Microbiologia a reprezentat sursa măsurilor preventive şi terapeutice, dar a contribuit din plin şi în igienă, care era chiar mai importantă pentru comunitate, de exemplu arătând modul în care infecţiile se răspândesc şi făcând posibilă identificarea specifică a bolilor, inclusiv a prezenţei lor nemanifestate în „purtători”. Măsurile de igienă au contribuit la scăderea cu cel puţin o cincime a mortalităţii începând de la mijlocul secolului 19.Acest procent este asociat bolilor cauzate de consumul de apă şi alimente infestate. Astfel a fost

înţeleasă şi mai profund ideea străveche conform căreia apa curată şi igiena au un rol esenţial pentru menţinerea sănătăţii omului. Cu toate acestea, în prezent poluarea apelor continuă să se desfăşoare cu toate că omul are cunoştinţe mult mai vaste decât în trecut.

Contaminarea apei cu substanţe chimice toxice

Dintre toxicele vehiculate prin apă, o parte au origine naturală, dar majoritatea provin din poluarea acviferelor.· Nitraţii (NO3

-) pot constitui o problemă majoră, concentraţia lor în apa potabilă peste limitele admise fiind frecventă la noi în ţară. În legume, nitraţii sunt puternic concentraţi. Azotaţii sunt propriu-zis nocivi numai la concentraţii foarte mari, ce rareori sunt atinse în apă. Nocivi sunt în fapt nitriţii ce rezultă din nitraţi în anumite condiţii, în organism dar şi abiotic în rezervoare şi ţevi zincate, unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi generând o toxicitate secundară a nitraţilor.· Nitriţii (NO2

-) rezultă din nitraţi fie înaintea consumului (reducere în fântâni etc.) fie în lumenul tubului digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre stomac şi intestinul subţire a elementelor reducătoare din biocenoza intestinală. Consecinţa este methemoglobinemia, ce afectează vârstele mici, dar uneori şi adulţi (cum ar fi cei cu rezecţii gastrice). Ţara noastră are o incidenţă ridicată a methemoglobinemiei, cu mortalitate semnificativă. În 1984-1995, s-au înregistrat 2346 cazuri de methemoglobinemie la copii sub 1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult subestimată, din cauza dificultăţii diagnosticului. Sursa este şi contaminarea fecaloidă a apei, dar morbiditatea a crescut puternic în principal prin utilizarea pe scară

largă a substanţelor fertilizante în agricultură. În 1988, 36 % din fântânile din România aveau concentraţii de nitraţi de peste 45 mg / l. În judeţul Iaşi, de la cazuri sporadice de methemoglobinemie în urmă cu două decenii, s-a ajuns la sute de cazuri anual. Nitriţii sunt incriminaţi şi pentru cancer gastric, prin intermediul nitrozaminelor pe care le formează în anumite condiţii ("toxicitatea terţiară a nitraţilor")....· Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori semnificativ peste normele admise. As este mai toxic în formă trivalentă decât în stare pentavalentă şi în compuşi anorganici decât în formă organică. În forma metalică e puţin toxic. Are şi un rol biologic în organism, de aceea nici absenţa totală nu e dezirabilă. El poate da intoxicaţii acute sau hiperkeratoză, hiperpigmentaţie şi cancer al pielii. Intoxicaţii colective s-au semnalat în Taiwan, Argentina şi Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, şi în Mexic şi Japonia din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.· Seleniul (Se) este prezent uneori în concentraţii crescute în anumite surse de apă. Este element esenţial pentru om, necesarul fiind de 0,05 - 0,2 mg / zi. Deficitul afectează sănătatea (de exemplu boala Keshan). În doze excesive produce afecţiuni dermatologice, gastroduodenale, respiratorii etc. Seleniul poate fi foarte toxic pentru plante. El reduce toxicitatea pentru animale a mercurului şi arsenului, iar la rândul său e mai puţin toxic în prezenţa zincului.· Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de victime. Limitele admise se depăşesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat în principal la om este

rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc în care se găseşte ca impuritate cadmiu. Este şi el suspectat pentru posibile efecte cancerigene.· Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puţin din apă, dar poate fi metilat de bacterii, iar metil-mercurul se absoarbe în proporţie de 95% . Ca şi alte metale grele, mercurul se acumulează în organism şi poate fi absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de peşte şi alte produse. Printre altele, Hg generează grave efecte asupra nou-născutului, fiind celebru cazul Minamata (Japonia). De asemenea a rămas de tristă amintire dezastrul din 1972 din Irak, unde circa 500.000 oameni au rămas cu sechele pe viaţă pentru că în loc să-l semene au mâncat grâul de sămânţă tratat cu fungicide pe bază de mercur.· Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate genera intoxicaţii mai ales cronice - saturnism, din cauza fenomenului de bioacumulare. OMS recomandă neadmiterea vreunei cantităţi pentru copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt încă din plumb. Apa dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice poate dizolva plumb şi duce la intoxicaţii. Cunoscute sunt cele din Leipzig sau din Franţa din zona Vosgilor, cu sute de intoxicaţi. De asemenea este suspectat pentru efecte cancerigene.· Cromul (Cr), este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de 0,05-0,2 mg / zi pentru om. În concentraţii mari, are efecte toxice. Forma metalică e netoxică, dar sărurile sunt toxice. Cromul hexavalent este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele săruri sunt suspectate a fi cancerigene. Cr se acumulează în organismele vii (de 10000 ori în peşte), rezultând riscuri sporite. A fost găsit în 1979 în apa Tokyo-ului într-o concentraţie de peste 2000 de ori limita maximă admisă.

· Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. A făcut victime omeneşti în Germania. El nu se bioacumulează în organismul uman. Poate proveni din ţevile de cupru, care sunt atacate de apele moi sau acide.· Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ŞI acidul şi sărurile sale (cianurile , mai ales cele de sodiu, potasiu...) sunt deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea este acută, prin blocarea respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este de 0,57 - 1 mg / kilogram corp. Pentru peşti concentraţia letală în apă se estimează la 0,05 mg / litru ion cian. În cazul cianurilor nu există bioacumulare şi nu sunt dovezi clare despre o eventuală toxicitate cronică.· Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În organismul uman există circa 300 mg aluminiu. Rolul şi metabolismul lui nu este complet cunoscut. În mod normal e puţin solubil, dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea creşte puternic. Biodisponibilitatea e influenţată şi de prezenţa altor substanţe.· Nichelul (Ni) se pare că are şi el rol biologic, dar în cantităţi mai mari este toxic. Sărurile de nichel pot provoca alergii şi chiar cancer.· Azbestul este un grup de minerale de silicaţi cu structură filamentară, care se folosesc la realizat materiale rezistente la foc şi căldură şi foi şi conducte de azbociment, multe folosite pentru apă. În foarte multe ţări este interzisă utilizarea azbestului, deoarece fibrele de azbest sunt cancerigene. Ajunge în apă din mineralele de pe sol şi subsol, din poluări diverse şi din conductele de azbociment dacă apa are duritate redusă, fapt ce a determinat renunţarea la

utilizarea de conducte de azbociment pentru apa potabilă.·  Pentru elemente cum sunt Ba, Be, Ni, Ag, etc. OMS nu consideră necesară stabilirea unor limite.