sawicki_ist_glaciar.pdf

Annales de Geographie, tome XXI, 1912, Paris, pp. 230-250

Sawicki, L. (1912) - Les études glaciaire dans les Karpates. Apercu historique et critique, Ann. de Géographie, Paris, vol. XXI, p. 230-250.

Studiul reliefului glaciar din Carpaţi - Privire istorică şi critică -

Dr. Ludomir Sawicki

Ne găsim în acest moment într-un punct de cotitură al studiului reliefului glaciar din Carpaţi. Ochiul atent al geografilor a trecut rapid în revistă toate unităţile Carpaţilor care, în timpul cuaternarului, au avut în fiecare an gheţari care se deplasau lent şi ocupau fundurile văilor, câmpuri enorme de gheaţă şi zăpadă ce se întindeau pe culmile lor largi şi a apreciat într-o manieră sumară extensiunea fenomenului graciar cuaternar şi importanţa sa pentru peisajul actual. Astăzi, inaugurăm aceste cercetări detaliate, care sunt restrânse în suprafaţă, se sprijină pe bazele cartografice şi geologice cele mai exacte posibil şi se străduiesc să traseze din ansamblul fenomenului o reprezentare desăvârşită până în cele mai mici detalii. O delimitare riguroasă a fiecărui fluviu de gheaţă, o evaluare numerică a efectelor lor asupra peisajului, o cronologie exactă a fenomenelor, acestea sunt problemele cele mai arzătoare pe care cercetătorii glaciologi trebuie să le rezolve în Carpaţi.

Abia atunci vom putea aborda problema care se prezintă încă de acum spiritului fiecărui glaciolog: sesizarea raportului care există pe de o parte între dezvoltarea gheţarilor şi fazele cele mai recente ale dezvoltării morfologice a sistemului muntos în general; pe de altă parte între chiar aceste ultime faze şi dezvoltarea regiunilor învecinate, din punct de vedere fie a istoriei geologice, fie a istoriei climatului.

Nu vreau să atrag aici atenţia decât într-o manieră generală asupra acestei probleme rămasă fără soluţie: În ce măsură glaciaţia cuaternară din grupele montane luate individual poate fi privită ca un fenomen local? Este ea mai degrabă în legătură cu mişcările locale ale scoarţei sau mai degrabă în legătură cu variaţiile generale ale climatului şi până la ce punct? O altă problemă nu a fost încă rezolvată: În ce măsură schimbarea climatului în Carpaţi, în perioada cuaternară, trebuie considerată fie ca o simplă diferenţă de grade în raport cu climatul actual, sau, dimpotrivă, să stabilim o discontinuitate absolută între faza pliocenă şi faza actuală a climatului (linia limitei zăpezilor în perioada glaciară, vânturi dominante,

1


importanţa expoziţiei raportată la condiţiile termice şi la condiţiile precipitaţiilor)? În fine, ştim astăzi foarte puţine lucruri despre măsura în care epoca

glaciară, epoca stepelor şi epoca pădurilor sau combinat în Carpaţi în fiecare dintre fazele de dezvoltare, asupra gradului în care influenţa lor a fost limitată fie în spaţiu, fie în timp, şi asupra modului în care ele şi-au exercitat acţiunea asupra peisajului actual şi asupra repartiţiei actuale a organismelor.

Acestor importante probleme materialele strânse până acum din Carpaţi nu aduceau încă nici o soluţie. Specialistul în Carpaţi trebuia să urmărească în prealabil observaţii şi mai fundamentale: trebuia mai întâi să stabilească faptul general al însăşi existenţei glaciaţiei cuaternare, astfel încât el nu putea atinge decât ocazional problemele enunţate mai sus. Astăzi această lucrare fundamentală ar putea fi considerată ca şi terminată şi ar fi bine în acest moment să aruncăm o scurtă privire înapoi şi să extragem în câteva cuvinte rezultatele obţinute de ştiinţa noastră până acum. Este ceea ce fac eu aici cu atât mai multă plăcere cu cât este vorba de un domeniu care, în ciuda situării sale în Europa Centrală, a fost de-abia atins de ştiinţa europeană până acum.

Fără să ne contrazicem, din toate ramurile studiilor morfologice din Carpaţi, studiul trăsăturilor fizionomiei glaciare de la suprafaţa acestor munţi este cel care a fost cel mai devreme întreprims şi care a fost cel mai aprofundat.1 Din mai multe motive aceasta nu ar trebui să ne mire. Orice studiu morfologic detaliat în Carpaţi suferea şi suferă încă de insuficienţă evidentă din câteva puncte de vedere a ridicărilor cartografice şi geologice. În plus, aceste studii morfologice în munţi de altitudine medie se numără într-adevărat printre sarcinile cele mai complicate ale morfologiei moderne: doar într-o perioadă foarte recentă s-au fixat metodele care pot conduce la rezultate fecunde şi satisfăcătoare. Din contră, metodologia investigării glaciologice este mult mai veche: ansamblurile de forme despre care este vorba sunt într-o oarecare măsură mai simple şi mai caracteristice; câmpul de investigare mai limitat. Aceasta explică faptul că am încercat deja între 1875 şi 1885, să extindem în Carpaţi experienţele întreprinse în altă parte şi să probăm aici legile deja stabilite. De asemenea, savanţii străini au fost cei care au introdus studiile glaciologice în Carpaţi.

I. CERCETĂRI GLACIOLOGICE INTENSIVE. PRIMA EPOCĂ (1875-1885)

Indicaţiile izolate despre formaţiunile şi formele glaciare merg destul de adânc în trecut: le datorăm unor geologi care, în timpul ridicărilor lor geologice, observau şi formaţiuni glaciare. Aceste scurte observaţii au fost făcute, în marea lor 1 Utilizez aici introducerea mea istorică la studiul: Die glazialen Züge der Rodnaer Alpen und Maramoroscher Karpaten (Mitt. K. k. Geog. Ges. Wien, LIV, 1911, p. 510-571; în special p. 510-519).

2


majoritate, în afara oricărui sistem şi într-o manieră absolut ocazională; astăzi ele nu mai au decât o valoare documentară. În această categorie se clasează, de exemplu, observaţiile lui L. Zeuschner1, G. Stache2, Franz v. Hauer3, A. Alth4, V. Emericzy5 şi a multor altora, care au urmat remarcilor imprecise ale lui K. A. V. Sonklar6 şi ale lui Fuchs7. Aceste note menţionează exclusiv anumite formaţiuni morenaice care săreau în ochi: ei le atribuiau, cu mai multă sau mai puţină certitudine, gheţarilor cuaternari, fără a merge spre idei mai generale. Un uşor progres în această direcţie este deja constituit de informaţiile mai pătrunzătoare ale lui S. Roth senior8 şi ale lui J. Matyaszovszky9 din Tatra, ale lui M. Paul şi E. Tietze10 din Czernahora. Aceştia din urmă arătau natura glaciară a bazinului Zaroślak, din partea superioară a Văii Prutului: ele (observaţiile) coborau limita gheţarului până la 1400 m şi semnalau ca martori ai acestui fapt morene, lacuri şi suprafeţe şlefuite. Dar ideile asupra fenomenului glaciar în Europa erau încă, la modul general, atât de puţin clare, încât aceste informaţii sporadice nu puteau fi condensate într-un tablou de ansamblu. Abia odată cu producerea în Scandinavia şi în Germania de Nord a marii revoluţii care a înlocuit teoria marină (Ch. Lyell) cu cea a gheţarilor continentali (O. Torrell etc.) şi când s-au făcut, cu un interes nou,

1 L. Zeuschner, Moränen im Bystratal Sitzungsber. k. Ak. Wiss. Wien, Math.-Naiurw. Klasse; XXI, p. 259-262. 2 G. Stache, Die Sedimentärschichten der Nordseite der Hohen Tatra (Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt. 1868, p. 322-324). 3 Franz v. Hauer, Erläuterung zur geologischen Übersichtskarte der österr.-ungarischen Monarchie, Bl. III, Westkarpathen Jahrb. k. k. Geol. Reichsanstalt, XIX, 1869, p. 532. 4 A. Alth, Sprawozdanie z badań geologicznych w Tatrach galicyjskich (Sprawozdanie Kom. fizyogr. Kraków, XIII, 1879, p. 243-263; în special p. 259). Autorul atrăgea deja atenţia asupra transfluenţei unui gheţar din Pańzczyca în Valea Olczyska. 5 V. Emericzy, Der Csorbató (Jahrb. Ungar. Karpathenver., V, 1878, p. 388-425; vezi în special p. 405). 6 K. A. von Sonklar, Reiseskizzen aus den Alpen und Karpathen, Wien, 1857, p. 112, 113. 7 Fuchs, Die Zentralkarpathen, 1863, p. 178. Observaţiile lui Fuchs sunt încă foarte incerte: el nu consideră ca fiind glaciare anumite formaţiuni cu un caracter glaciar foarte marcat, cum sunt morenela laterale ale Văii Kohlbach. 8 S. Roth, Tal-und Seebildung in der Hohen Tatra (Jahrb. Ungar. Karpathen-Ver., V, 1878, p. 139 şi următoarele). S. Roth desemnează cu circumspecţie câteva gramezi de grohotiş, care reţin lacuri, ca fiind alunecări de teren şi altele ca fiind conuri de avalanşe; dar el recunoaşte decis natura morenaică a marii lor majorităţi, atrage atenţia asupra vârstei lor şi asupra materialelor lor eratice, menţionează şlefuieli glaciare şi adaugă, nu fără precauţie, că bazinul lacustru însuşi pare a fi produs prin modificarea eroziunii, cu cooperarea activităţii glaciare. 9 J. Matyaszovszky, Geologische Shizze der Hohen Tatra (Jahrb. Ungar. Karpathen-Ver., VI, 1879, p. 31 şi următoarele). 10 M. Paul şi E. Tietze, Bericht über die bisher in diesem Sommer ausgeführten Untersuchungen in den Karpathen (Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., 1876, p. 296); - id., Studien in der Sandsteinzone der Karpathen (Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., XXVII, 1877, p. 55-58); - E. Tietze, Über das Vorkommen ron Eiszeitspuren in den Ostkarpathen (Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., 1878, p. 142-146).

3


cercetări glaciologice în munţii înalţi din Europa, abia atunci doi savanţi germani au început să facă primele studii detaliate asupra epocii glaciare în Carpaţi: este vorba de J. Partsch1, în Tatra Înaltă, şi P. W. Lehmann2, în Carpaţii Meridionali. În special studiul lui J. Partsch, foarte aprofundat, şi care, în afară de Tatra, îngloba şi o mare parte a munţilor mijlocii din Germania, nu va rămâne, cum am spus, fără influenţă asupra dezvoltării morfologiei glaciare din Europa în general.

În timpul celor trei ani de studiu în Tatra (1879-1882), Josef Partsch şi-a concentrat atenţia nu doar asupra depozitelor glaciare, ci şi asupra formării văilor glaciare: astfel a remarcat relaţia dintre morenele de retragere şi treptele văilor. El a atras atenţia asupra acestor circuri numeroase şi magnifice, şi discuta despre originea lor în acelaşi timp cu originea numeroaselor lacuri din Tatra, în general, insistând energic asupra provenienţei lor glaciare. El a considerat limita zăpezilor la 1600-1700 m, observând că ea era mai joasă în vest decât în est şi a tras din aceasta o dublă concluzie: climatul epocii glaciare nu constituie decât o agravare în raport cu condiţiile actuale şi fenomenele epocii glaciare trebuie atribuite mai degrabă unei mai mari abundenţe a precipitaţiilor de iarnă decât unei scăderi a temperaturii. În total, J. Partsch a explorat deja, într-un mod mai mult sau mai puţin detaliat, zece gheţari din Tatra Înaltă.

Paul Lehmann a ales un câmp de investigaţie foarte diferit: marele masiv cristalin din Alpii Transilvaniei; s-a axat mai mult pe studiul circurilor şi s-a ocupat mai puţin de formaţiunile morenaice, astfel încât, deşi stabilind cu certitudine existenţa gheţarilor în epoca glaciară, el nu a putut (sau cel puţin nu a putut decât rar) să dea într-o manieră precisă măsura extensiunii lor. El resimţea (chiar la un nivel mai înalt decât J. Partsch, precum savanţii care continuară studiul fenomenelor epocii glaciare, în regiunile constituite din Flysch ale Carpaţilor) dificultatea foarte mare care constă în recunoaşterea formaţiunilor morenaice, atât din perspectiva formei, cât şi a materialelor: forma morenelor, majoritatea depuse în văi încastrate şi cel mai adesea foarte degradate; materialele sunt rar şlefuite şi natura lor eratică este, aproape întotdeauna, dificil de recunoscut. Dimpotrivă, el a descris numeroase circuri, precum cele din Şurianu, Retezat, Parâng, Cindrel, Cibin şi din Munţii Făgăraşului; el a insistat asupra independenţei lor în raport cu structura şi condiţiile petrografice şi, din contră, asupra dependenţei în raport cu altitudinea şi expoziţia. El a considerat limita zăpezilor în epoca glaciară la 1700 m.

Lucrările acestuia din urmă au fost completate, într-o măsură importantă,

1 J. Partsch, Die Gletscher der Vorzeit in den Karpathen und Mittelgebirgen Deutschlands..., Leipzig, 1882, p. 165 şi următoarele. 2 P. W. Lehmann, Beobachtungen über Tektonik und Gletscherspuren im Fogaraschen Gebirge (Zeitschr. D. Geol. Ges., Berlin, XXXIII, 1881, p. 109-117); - id., Die Südkarpathen zwischen Retjezat und Königstein (Zeitschr. Ges. Erdk. Berlin, XX, 1885, p. 325-386; în special p. 346-364.

4


prin anchetele paleontologice ale lui A. Nehring1, asupra faunei cavernelor Nowy, din Tatra; ale lui J. V. Szabó2, asupra faunelor cuaternare şi ale lui M. Staub3, asupra florelor glaciare din Ungaria. A. Nehring a descris, în Tatra, o faună arctico-alpină care, în cea mai mare parte, s-a stins sau a emigrat la sfârşitul epocii glaciare. Într-o manieră similară, J. V. Szabó şi M. Staub au demonstrat existenţa formelor vegetale, fie rămase pe loc, fie emigrate din nou după glaciaţie la Freck4, la Szabadka şi la Gánócz, la fel ca şi formele animale la Berement şi la Harsány.

În ciuda mai multor eforturi pentru a se ridica la nivelul metodei morfologice, studiile glaciologice din Carpaţi, în cursul acestei epoci strălucitoare, au rămas, dacă pot spune aşa, subordonate geologiei. Chiar dacă unele forme frapante au fost semnalate şi puse în legătură cu epoca glaciară, în acelaşi timp nu erau considerate totuşi, cel mai adesea, ca fiind indiscutabil demonstrative: ceea ce era considerat ca mărcile distinctive cele mai sigure ale unei vechi glaciaţii au fost întotdeauna depozitele glaciare, adică înainte de toate morenele şi terasele, blocurile eratice şi suprafeţele şlefuite. Cu ce dificultăţi a trebuit să lupte această metodă mai ales în Carpaţi, am spus-o mai sus; şi totuşi, având ca bază aceste studii s-a ajuns la mari rezultate generale: mă limitez să amintesc că pe ele se sprijină legea lui J. Partsch, lege pe care A. Penck o stabileşte de asemenea mai târziu în Alpi, şi anume, legea ridicării limitei glaciare a zăpezilor în Carpaţi către est, pe care toate cercetările ulterioare până în 1905 au părut să o confirme şi pe care au fost fondate opiniile cunoscute asupra caracterului climatului epocii glaciare şi asupra cauzei acesteia din urmă.

II. ÎNTRERUPERE ÎN CERCETĂRILE GLACIOLOGICE ŞI CONTROVERSE (1887-1900)

Trebuie deci cu atât mai mult să ne mire faptul că epoca atât de strălucitor inaugurată de primele cercetări glaciologice a luat rapid sfârşit şi a fost urmată de o epocă de relativă staţionare şi de controverse. Sigur, recunoaşterea caracterului glaciar al mai multor formaţiuni, în special în zona Flysch-ului, era realmente dificilă: din această cauză (fără să vorbim de observaţiile lui J. v. Szabó5,

1 A. Nehring, Übersicht über 24 mitteleuropäische Quartär-Faunen (nº 10) (Zeitschr. D. Geol. Ges., Berlin, XXXII, 1880, p. 468-508, în special p. 484-486); - id., Ein Höhlenfund aus der Hohen Tatra (Globus. XXXVII, 1880, p. 312-314). 2 J. v. Szabó, Die Action der Eiszeit in Ungarn (Földtani Közlöny, XVIII, 1888, p. 431-437). 3 M. Staub, Flora der Eiszeit in Ungarn (Földtani Közlöny, XXI, 1891, p. 74-94). 4 Atenţia a fost atrasă pentru prima dată asupra formaţiunilor cuaternare ale turbăriilor din Freck de către H. Herbich (… p. 248-257; a se vedea de asemenea un articol de M. Staub, aceeaşi publicaţie, aceşaţi volum p. 306), şi el le-a desemnat ca şi depozite interglaciare; din contră F. Pax a remarcat că nu există nici o obiecţie de ridicat împotriva ipotezei conform căreia turba a fost depusă într-un lac chiar în timpul unei perioade glaciare. 5 J. v. Szabó, articolul citat, p. 433.

5


referitoare la unele morene presupuse din Tatra, aproape de Nagy Maros etc.) vedem încă 20 de ani mai târziu, cum L. W. Szajnocha1, în Galicia Mijlocie aproape de Truskawiec, şi G. Szádeczky2 în masivul Bihor, în Transilvania, confundă produsele de alunecare, materialele alunecărilor de teren superficiale, cu formaţiunile morenaice; dar aceasta nu este suficient pentru a explica opoziţia aproape generală a savanţilor indigeni împotriva rezultatelor care fuseseră opţinute. Motivele acestei opoziţii erau, fără îndoială, mai profunde, vreau să spun că ele constau din mersul dezvoltării ştiinţei geografice în ţările învecinate Carpaţilor. Fără îndoială, nici unul dintre savanţi, de altfel plini de merite, care au contestat rezultatele pe care tocmai le-am menţionat nu a studiat niciodată fenomenele în chestiune într-o ţară clasică cu gheţari fie actuali, fie din epoca glaciară.

Ideea este că, în Ungaria, oameni merituoşi precum geologii G. Primics3 şi B. Inkey4 şi geograful G. Czirbusz5 au pus sub semnul întrebării rezultatele studiilor lui Paul Lehmann şi ale lui E. Tietze. Primics regretă chiar faptul că, în ciuda unei aplicaţii particulare, nu a putut să determine în Alpii Făgăraşului nici o urmă a foştilor gheţari. Aceste cuvinte ale unui savant geolog, de altfel foarte distins, sunt suficiente pentru a caracteriza educaţia metodică a contemporanilor şi conpatrioţilor săi. Dacă, în cel mai rău caz, acest lucru ar putea fi de înţeles în anii 1880-1890, aproape că nu mai este posibil să fi indulgent când în 1900 îl vedem iarăşi pe G. Czirbusz sprijinindu-se pe îndoielile geologilor deja citaţi, cum contestă existenţa unui gheţar Howerla în Czernahora, în ciuda lucrărilor precedente ale lui E. Tietze şi ale lui H. Zapalowicz, şi trebuie să considerăm justificată şi pertinentă critica tranşantă adusă de F. Schafarzik6 lui G. Czirbusz. Chiar şi St. D. Popescu7 şi V. Meruţiu1 puteau încă în 1903 şi în 1906 să considere

1 L. W. Szajnocha, Ślady lodowca dyluwialnego pod Truskawcem [Urmele unui gheţar diluvial în Truskawiec] (Kosmos, Lwów, XXVI, 1901, p. 142-147); - J. L. M. Lomnicki, Slad lodnika Karpackiego nabrzegú Karpat [Urmele unui gheţar carpatic pe bordura Carpaţilor] (ibid., p. 311-312). – presupunerea lui L. W. Szajnocha a fost respinsă energic şi pe bună dreptate de R. Luber, Kilka slów o rzekomych sladach lodowca dyluwialnego pod Truskawcem [ Căteva cuvinte despre un presupus gheţar diluvial aproape de Truskawiec] (ibid., p. 251-256). 2 G. Szádeczky, Glecsernyomok a Biharhegységben / Gletscherpuren im Bihargebirge (Földrajzi Közlemenyek, XXXIV, 1906, p. 299-304; rezumat în germană, prescurtat, p. 131-134). Eu am atras recent atenţia asupra inexactitudinii presupunerii lui G. Szádeczky (vezi mai departe). 3 G. Primics, Die geologischen Verhältnisse der Fogarascher Alpen (Mitt. aus dem Jahrb. Ungar. Geol. Landesanstalt, VI, 1881, p. 284-315). 4 B. Inkey, Geotektonische Skizze der westlichen Hälfte des ungarisch-rumänischen Grenzgebirges (Földtani Közlöny, XIV, 1884, p. 116-121); - id., Die Transylvanischen Alpen (Math. u. naturw. Ber. aus Ungarn, XI, 1891, p. 20-54). 5 G. Czirbusz, Probleme der Howerla, Jahrb. Ungar. Karpathen-Ver., XXVII, 1900, p. 40-41. 6 F. Schafarzik, Besprechung von Czirbusz Probleme der Howerla (Földrajzi Közlemenyek, XXIX, 1901, p. 189-190). 7 St. D. Popescu, Beiträge zur Entstehungsgeschichte des oberen Olttales, Leipzig, 1902 (vezi a 12-ea Bibliografie 1902, nº 466). Autorul face aceeaşi greşeală ca şi H. Zapalowicz 20 de ani înaintea lui,

6


ca fiind nerezolvată problema glaciaţiei în munţii studiaţi de ei (Alpii Transilvaniei şi Alpii Rodnei).

Lipsă de inteligenţă asemănătoare pentru aceeaşi problemă s-a manifestat la H. Zapalowicz2, care, jurist de formaţie şi funcţionar militar de situaţie, a studiat îndeaproape, ca şi botanist şi geolog entuziast şi neobosit, părţile cele mai inospitaliere ale Carpaţilor Orientali. Şi el a pus cu tărie sub semnul îndoielii existenţa gheţarilor autentici de circ şi a văilor glaciare în Czernahora şi Munţii Maramureşului, făcând în acelaşi timp dovadă de o inconsecvenţă cu adevărat de neînţeles, aceea de a considera în acelaşi timp ca fiind posibilă şi probabilă existenţa, la o înălţime mică, a gheţarilor de vale „care se retrăgeau pe fundul văilor până la 700 m altitudine”. Nu este mai puţin adevărat că H. Zapalowicz, care avea ochiul unui veritabil naturalist şi ale cărui observaţii erau lipsite de prejudecăţi, a adus o abundentă contribuţie de materiale noi cunoaşterii morfologiei glaciare în părţile din Carpaţii Orientali pe care le-a studiat.

Între timp investigaţia pozitivă avansa fără îndoială cu o viteză foarte lentă: au fost publicate unele studii, majoritatea doar ocazionale şi de mică întindere, care au îmbogăţit totuşi cunoştinţele noastre despre extensiunea fenomenului epocii glaciare în Carpaţi, oricare ar fi fost scepticismul cu care, de multe ori, autorii priveau chiar şi propriile lor observaţii. Contribuţii de acest fel sunt datorate pentru Babia Góra lui E. Hanslik3; pentru Tatra Înaltă lui A. Wierzejski4, S. Roth5, K. Grissenger6, A. Rehman7, V. Uhlig8 şi F. Dénés9; pentru atunci când contestă glaciaţia în munţii din Transilvania şi revendică dimpotrivă ca fiind glaciară o terasă situată la 700 m pe versantul oriental al bazinului Csik. 1 V. Meruţiu, Munţii Rodnei, studiu geografic fondat pe geologie, (Bul. Soc. Geog. Române, XXVII, 1906, p. 39-142). 2 H. Zapalowicz, Geologische Skizze des östlichen Teiles der Pokutisch-Marmaroscher Grenzkarpathen (Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., XXXVI, 1886, p. 361-594, în special p. 580-587). 3 E. Hanslik, Kulturgrenze und Kulturzyklus in den polnischen Westbeskiden… (Petermanns Mitt., Ergzbd, XXXIV, Ergzbd, Nº 158, 1907, p. 12). 4 A. Wierzejski, Tatry w okresyl lodowym [Munţii Tatra în epoca glaciară] (Pam. Tow. Tatrz, Krakow, VIII, 1883, p. 9). 5 S. Roth, Die einstingen Gletscher auf der Südseite der Hohen Tatra (Földtani Közlöny, XV, 1885, p. 53-75); - id., Gekritztes Geschiebe auf der Südseite der Hohen Tatra (ibid., p. 557-558); - id., Einstige Gletscher auf der Nordseite der Hohen Tatra (ibid., XVIII, 1888, p. 395-431). 6 K. Grissenger, Studien zur physischen Geographie der Tatra-Gruppe (Bericht über das XVIII, Vereinsjahr Ver. der Geographen Wiener Univ., 1893, p. 1-82; vezi mai ales p. 33 şi următoarele). 7 A. Rehman, Eine Moränenlanschaft in der Hohen Tatra (Mitt. k. k. Geog. Ges. Wien., N. Folge, XXXVI, 1893, p. 473-527); vezi de asemenea: id., Łanikle jezioro Tatri bijurkacija rzeki Mtynicy [Un lac dispărut din Tatra şi bifurcaţia fluviului Mtynica] (Weszechśiriar Warszawa, 1891). 8 V. Uhlig, Geologie des Tatragebirges (Denkschr. k. k. Ak. Wiss. Wien, Math. – Naturw. Klasse, LXVIII, 1900, p. 73-87); - id., Bau und Bild der Karpaten (Bau und Bild Österreichs, Wien, 1903, p. 709). 9 F. Dénés, Die Hohe Tatra (Text zum 3. Supplement von Hölzels geographischen Charakterbildern, Wien, s. d., p. 18).

7


Tatra Joasă lui S. Roth1, V. Uhlig2, J. Partsch3, şi cîţiva ani mai târziu mie însumi (L. Sawicki)4; pentru Czernahora, în afară de H. Zapalowicz, lui T. Posewitz5 şi lui H. Gasiorowski6; pentru Fatrakriván lui J. Partsch7, V. Uhlig8 şi mie (L. Sawicki)9; pentru Alpii Rodnei, în afară de H. Zapalowicz, lui P. Lehmann10 şi lui S. Pawtowski şi W. Pokorny11 şi, pe baza unor indicaţii de mâna a doua lui Z. Szilády12; în fine, pentru Carpaţii Meridionali geologilor români L. Mrazec13, G. Munteanu-Murgoci14, V. Popovici-Haţeg15; geologilor maghiari F. Schafarzik16, L. Lóczy17 şi Z. Schréter1, şi în plus germanilor P. Lehmann2, R. Lucerna3; memoriul

1 S. Roth, Spuren einstiger Gletscher in der Neideren Tatra (Földtani Közlöny, XV, 1885, p. 558-560). 2 V. Uhlig, Bau und Bild der Karpaten, p. 765. 3 J. Partsch, Wanderungen und Studien in der niederen Tatra. Vortrag gehalten in der Sektion Schlesien des Ungarischen Karpathen-Vereins (Schlesische Zeitung, 1903, nos 742, 743, 11 p: vezi de asemenea: Globus, LXXXIV, 1904, p. 231). 4 L. v. Sawicki, Eiszeitspuren in der Niederen Tatra (Globus, XCVII, 1910, p. 335-336). 5 T. Posewitz, Geologogische Aufnahmsberichte (Jahrb. Ungar. Geol. Landesanstalt, 1888, p. 72-76; 1890, p. 76-94; 1892, p. 45-60; 1893, p. 41-43). 6 H. Gasiorowski, Ślady glacyalne na Czarnohorze [Despre vechii gheţari din Czernahora] (Kosmos, Lwów, XXXI, 1906, 149-168). 7 J. Partsch, Wanderungen und Studien ... (articolul citat, Globus, LXXXIV, 1904). 8 V. Uhlig, Bau und Bild der Karpathen, p. 728; – id., Beitrüge zur Geologie des Fatrakriván Gebirges (Denkschr. k. Ak. Wiss. Wien, Math-Naturw. Klasse, LXXII, 1902, p. 519-561). 9 L. Sawicki, Z fizyografii Karpat Zachodnich [Studii asupra fiziografiei Carpaţilor Occidentali] (Arch. Naukowe, Dzial II, t. I, zesz. 5, Lwów, 1909, p. 1-109; vezi mai ales p. 64). 10 P. Lehmann, Der ehemalige Gletscher des Lalatales im Rodnaer Gebirge (Petermanns Mitt., XXXVII, 1891, p. 98-99). 11 S. Pawtowski, W. Pokorny, Stùdya lodowcowe w Alpach Rodnianskich [Studii glaciare în Alpii Rodnei] (Sprawozdanie X. Łjaxdu polskich lek. i. przyrodn., Lwów, 1907, p. 37). Autorii au observat deja urmele glaciaţiei diluviale în Alpii Rodnei, chiar dacă indicaţiile lor asupra terminaţiilor gheţarilor la 762 m nu rezistă criticilor. Faptul că, într-un atât de mic masiv, limita zăpezilor oscilează cu 450 m (Pietrosu – 1431 m; Lala – 1899 m), lucru pe care ei nu îl explică, ţine doar de imperfecţiunea observaţiilor lor şi le face neverosimile. 12 Z. Szilády, A Nagy-Pietrosz czirkusz-völgyei / Die Circus-Täler des Nagy Pietrosz (Földrajzi Közlemenyek, XXXV, 1907, p. 6-8; traducere germană în rezumat, p. 1-2). 13 L. Mrazec, Sur l’existence d’anciens glaciers sur le versant Sud des Karpathes méridionales (Bull. Soc. des Sc. Bucarest, 1898, p. 466 şi următoarele); - id., Quelques remarques sur le cours des rivières en Valachie (Annales Musée Géol. Bucarest, 1896, Bucarest, 1898, p. 14-18). 14 G. Munteanu-Murgoci, Les Serpentines d’Urdele, Muntinu et Găuri (Annuaire Musée Géol. Bucarest, LXVIII, 1898; vezi Bibl. din 1898, nº 428 A). 15 V. Popovici-Haţeg (Societatea de Ştiinţe Bucureşti, Şedinţele din 2 şi 4 noiembrie 1898). 16 F. Schafarzik, Die geologischen Verhältnisse der Umgebung von Borlova und Pojana Mörul (Jahresber. Ungar. Geol. Landes-Anstalt, 1897, 1899, p. 120 şi următoarele, în special p. 152-156); - id., Über die geologischen Verhältnisse der S. W. Umgebung von Klopotiva und Malaviz (ibid., 1898, 1900, p. 124-155). 17 L. v. Lóczy, A Retyezát tavairól / Die Seen des Retjezat (Földrajzi Közlemenyek, XXXII, 1904, p. 224-233; rezumat, p. 63-71).

8


lui S. Puchleitner4 prezintă într-o manieră sumară lucrările lui Emm. de Martonne şi ale predecesorilor săi până în 1901. Aceste mici contribuţii de detaliu sunt, normal, de o valoare extrem de inegală şi ele nu constituie decât un progres, dacă pot spune aşa, regional, dar neesenţial în studiul glaciologic al Carpaţilor priviţi în ansamblu. Ele ne-au făcut să cunoaştem un gheţar pe versantul septentrional al masivului Babia Góra şi au pus în lumină probabilitatea absenţei unei glaciaţii veritabile în circurile din Fatrakriván.

În Tatra rezultatele obţinute au fost cele mai abundente: pot fi considerate de importanţă secundară doar ridicările topografice ale suprafeţelor şlefuite şi ale altor amprente ale gheţarilor pe care S. Roth le-a adus, şi dacă, de asemenea, cercetările realizate de K. Grissinger nu ne fac să cunoaştem decât puţine lucruri noi, din contră studiul lui A. Rehman, în special recunoaşterea aprofundată a amfiteatrului morenaic de la lacul Csorba şi al văii Kohlbach, proba existenţei unui gheţar contemporan epocii glaciare pe versanutul meridional al Piedmont-ului, în fine explorarea văilor grupului Kriván trebuie să fie semnalată ca un progres considerabil, chiar dacă A. Rehman a mers mult prea departe în urmărirea fenomenului glaciar în împrejurimile imediate ale staţiunii Zakopane, şi chiar dacă, cum a remarcat deja J. Partsch, a confundat de mai multe ori formaţiunile fluvio-glaciare cu formaţiuni pur glaciare. Interpretarea formelor de eroziune glaciară ridică şi pentru A. Rehman importante dificultăţi, astfel încât el se crede chiar obligat să facă apel la eroziunea chimică a apelor stagnante în granit. V. Uhlig a furnizat o contribuţie de detalii foarte numeroase în cursul cartografierii geologice detaliate a Tatrei, şi în special a cartografiat în jur de o duzină de gheţari necunoscuţi până atunci. Dénés a rezumat cunoştinţele acumulate până atunci asupra glaciaţiei în Tatra şi a insistat în special asupra necesităţii de a distinge două perioade glaciare, cu limita zăpezilor la 1650 m şi 1750 m; de altfel, V. Uhlig ajunsese deja la concluzia existanţei a două perioade glaciare, după gradul diferit de degradare a morenelor.

În Tatra Joasă J. Partsch şi cu mine (L. Sawicki) am reconstituit deja traseele a 9 gheţari din epoca glaciară; ei coborau toţi pe versantul septentrional al culmii principale şi nu depăşeau 5 km lungime. Observaţiile lui T. Posewitz asupra gheţarilor din Czernahora nu sunt decât ocazionale; el descoperă acolo destule amprente ale gheţarilor în masivele Świdowiec, Tomnatek, Turkul, Pop Ivan,

1 Z. Schréter, A Páreng-hegység orográfiai és glacialogiai viszonyairól / Über die orographischen und glaziologischen Verhältnisse des Páreng-Gebirges (Földrajzi Közlemények, XXXVI, 1908, p. 135-150; rezumat, p. 63-89). 2 P. Lehmann, Schneeverhältnisse und Gletscherspuren in den Transylvanischen Alpen (IX. Jahresber. Geog. Ges. Greifswald, 1903-1905, Greifswald, 1905, p. 1-26). 3 R. Lucerna, Einige Gletscherspuren aus dem Fogarascher Gebirge (Zeitschr. für Gletscherkunde, II, 1907-1908, p. 67-71). 4 S. Puchleitner, Die Eiszeit in den Südkarpathen (Mitt. k. k. Geog. Ges. Wien, XLIV, 1901, p. 124-139).

9


Todjarko, Trojaga (Toroiaga) şi al văii Brusztura. Din contră, H. Gasiorowski ajunge, pe cale sistematică, să identifice patru gheţari, cu 8 circuri sculptate în versantul septentrional al crestei principale din Czernahora.

În Alpii Rodnei P. Lehmann nu a descris decât gheţarul Lala, şi de altfel într-o manieră total incompletă. De asemenea Z. Szilády a descris doar scurte văi glaciare pe versantul septentrional al Pietrosului, deasupra de Borşa, bazându-se pe materiale de mâna a doua, astfel încât această regiune a rămas cea mai puţin cunoscută din toţi Carpaţii. Doar studiile mele în Maramureş, rezultate cărora doresc să le consacru mai încolo câteva cuvinte, au luminat puţin chestiunea glaciaţiei în Alpii Rodnei. În ultimul rând am putut prezenta în egală măsură informaţii despre glaciaţia munţilor vulcanici din nordul Transilvaniei şi din Masivul Bihor.

Pentru Carpaţii Meridionali, datorăm geologilor români care au lucrat acolo şi care au făcut ocazional observaţii glaciologice, şi de asemenea exploratorilor maghiari şi în special lui L. Lóczy şi elevilor săi, numeroase mici note cu privire la circurile din Retezat şi din Parâng. Dar mult mai importante sunt numeroasele lucrări ale lui Emm. de Martonne care, în 10 ani de cercetări, a reunit acolo materiale numeroase şi de o mare valoare: vom vorbi mai încolo în detaliu despre aceste studii. În urmă cu puţin timp R. Lucerna a încercat, după exemplul lui A. Penck în Alpi, să inaugureze în Carpaţii Meridionali studiul formaţiunilor fluvio-glaciare: dificultăţile unei astfel de sarcini sunt foarte mari fiindcă, în Carpaţi, cu excepţia Tatrei, doar foarte rar vedem penetrându-se reciproc morenele şi depozitele de pietrişuri. Din contră, studiul teraselor a condus la rezultate care vor avea poate ca efect modificarea esenţială a concluziilor obţinute în Alpi referitoare la originea lor.

Starea cunoştinţelor noastre în diverse momente a fost rezumată şi pusă în lumină: în 1897, de către F. Pax1, în marea sa lucrare referitoare la vegetaţia din Carpaţi şi în 1904, de către însuşi J. Partsch2 într-o conferinţă susţinută la Breslau în faţa „Adunării naturaliştilor şi medicilor germani”. Un rezumat istoric şi critic al studiilor glaciologice în Carpaţi până în 1905, în poloneză, a fost plasat de E. Romer la începutul memoriului său asupra epocii glaciare în Swidowiec3. F. Pax ne-a făcut de asemenea să aruncăm o privire instructivă asupra migraţiilor în Carpaţi a anumitor specii vegetale care sunt în legătură cu apariţia epocii glaciare: de semnalat în mod special darea sa de seamă detaliată asupra resturilor florei glaciare în pătura de vegetaţie care acoperă în prezent Carpaţii. 1 F. Pax, Grundzüge der Pflanzenverbreitung in den Karpathen, Theil I, Leipzig, 1898, p. 24 şi următoarele. 2 J. Partsch, Die Eiszeit in den Gebirgen zwischen dem nordischen und dem alpinen Eisgebiet (Geog. Zeitschr., X, 1904, p. 657-665). 3 E. Romer, Epoka lodowa na Świdowcu (Rozpr. Ak. Um. Kraków, Wydz. Mat.-przyr., LVI, 1906, p. 11-91; publicat sub acelaşi titlu dar în germană: Die Eiszeit im Świdowice Gebirge, Ostkarpathen, în Bull. int. Ac. Sc. Cracovie, Sc. math.-nat., 1905, p. 797-802).

10


III. A DOUA FAZĂ SAU FAZA MORFOLOGICĂ A STUDIILOR GLACIOLOGICE

(după 1900)

Între timp, perioada de staţionare, în timpul căreia cerectările glaciologice în Carpaţi nu au făcut mari progrese, a luat sfârţit la rândul său. Atunci, sub impulsul puternic al operei clasice a lui A. Penck şi E. Brückner1 şi al lucrărilor lui W. M. Davis2 etc., unde au fost descrise într-o manieră magistrală caracteristicile morfologiei glaciare a vechilor glaciaţii, metoda cercetărilor morfologice a început să-şi revendice egalitatea în drepturi cu metoda geologică. Nu se mai căutau acum morene, blocuri eratice, striuri glaciare, ceea ce se căuta erau forma de covată a văilor (profil în formă de U) şi circurile glaciare din ele, versanţii sculptaţi glaciar, treptele din văile principale şi secundare, bazinele şi cuvetele lacustre cu zăvor pietros (morenaic) şi trepte transversale.

Meritul de a fi utilizat primul din plin această metodă, pe lângă metoda geologică, în studiul vechii glaciaţii a Carpaţilor, revine lui Emm. de Martonne3, care a consemnat în numeroase lucrări observaţiile, măsurătorile şi documentele cartografice pe care le-a strâns în cursul a zece ani de excursii. Începând din 1900, el declara în mod expres că morenele şi suprafeţele şlefuite glaciar nu sunt absolut necesare pentru a recunoaşte vechile glaciaţii; el reprezenta amănunţit marile dificultăţi care existau în determinarea cu certitudine a naturii lor: astfel el considera un mare număr de acumulări de pietre, care fuseseră descrise sub numele de morene, ca fiind de fapt fenomene pseudoglaciare. Din contră, el a acordat cea mai mare importanţă circurilor şi depresiunilor glaciare săpate în rocă, cu lacurile lor alpine, şi a executat, pentru multe dintre ele, pe baza propriilor ridicări topografice, hărţi detaliate la scările 1:25 000, 1:10 000 şi 1:5 000, şi chiar modele

1 A. Penck, E. Brückner, Die Alpen im Eiszeitalter, Leipzig, 1901-1909, 3 vol. 2 W. M. Davis, The Sculpture of Mountains by Glaciers (Scottish Geog. Mag., XXII, 1906, p. 76-89). 3 Emm. de Martonne, Sur la période glaciaire dans les Karpates méridionales (C. r. Ac. Sc., CXXIX, 1899, p. 894-897); - Sondages et analyses des boues du lac Gălcescu (Karpates méridionales) (în colaborare cu G. Munteanu-Murgoci) (C. r. Ac. Sc., CXXX, 1900, p. 932-935); - Recherches sur la période glaciaire dans les Karpates méridionales (Bull. Soc. des Sc. Bucarest, IX, 1900, 60 p); - Le levé topographique des cirques de Găuri et Galcescu… (Bul. Soc. Inginerilor Bucuresci, IV, 1900, 42 p); - Contribution à l’étude de la période glaciaire dans les Karpates méridionales (Bull. Soc. Géol. de Fr., 3e sér., XXVIII, 1900, p. 275-319); - Nouvelles observations sur la période glaciaire dans les Karpates méridionales (C. r. Ac. Sc., CXXXII, 1901, p. 360-363); - Sur la formation des cirques (Annales de Géographie, X, 1901, p. 10-16); - Remarques sur le climat de la période glaciaire dans les Karpates méridionales (Bull. Soc. Géol. de Fr., 4e sér., II, 1902, p. 330-332); - La période glaciaire dans les Karpates méridionales (Congrès Géol. Int., C. r. IXe session Vienne 1903, Vienne, 1904, p. 691-702); - Notice explicative des reliefs du Parîngu et de Soarbele… (Bul. Soc. Geog. Romãna, XXVII, 1906, p. 143-167); - Sur deux plans en relief du Parîngu et de Soarbele… (C. r. Ac. Sc., CXLII, 1906, p. 1583-1586).

11


în relief (blocdiagrame tridimensionale). El îşi continuă de asemenea studiile în Carpaţi până la formularea unor concluzii cât se poate de generale asupra caracterului morfologic şi asupra originii circurilor. Şi totuşi Emm. de Martonne nu mi s-a părut că a introdus în calcul toţi martorii morfologici ai vechii glaciaţii: văile în jgeab, în particular, se întâlnesc şi la o altitudine mult inferioară celei la care Emm. de Martonne a înregistrat amprentele glaciare cele mai joase (1500-1700 m); la fel şi văile suspendate: este un punct asupra căruia am atras atenţia, în studiul meu asupra glaciaţiei din Bihor (vezi mai departe). J. Cvijič1 a găsit şi el amprente glaciare situate la o altitudine mult mai joasă decât cea indicată de Emm de Martonne, şi anume în valea Jieţului coborând până la 1100 m; astfel încât limita zăpezilor, fixată de Emm de Martonne la 1600-1700 m, pentru perioada glaciară principală, ar trebui, fără nici o îndoială, să fie trasată puţin mai jos. După observaţiile făcute în alte părţi ale Carpaţilor Orientali, observaţii care sunt, într-o oarecare măsură, în contradicţie cu rezultatele obţinute de Emm de Martonne, Carpaţii Meridionali ar trebui să fie supuşi unei revizuiri detaliate în ceea ce priveşte urmele vechilor glaciaţiuni.

În plus, Emm de Martonne a putut să distingă net două perioade glaciare în care limita zăpezilor se afla la altitudini diferite cu 200 până la 300 m (1600-1700 m; 1900 m); cu siguranţă paralelismul lor cu perioadele glaciare din Alpi nu poate fi susţinut cu certitudine până la capăt; ceea ce-mi pare încă şi mai probabil este că perioada glaciară principală corespunde perioadei alpine würm, în timp ce perioada a doua ar corespunde stadiului bühl.

Un al treilea rezultat important al studiilor lui Emm de Martonne priveşte problema climatului epocii glaciare: el estimează, insistând pe acest lucru foarte mult, că acest climat nu se distinge de climatul actual decât printr-o diferenţă de intensitate, iar trăsăturile generale şi tipul său sunt aceleaşi. El vede probele acestui lucru în special în următoarele fapte. În timpul epocii glaciare dominau, ca şi astăzi, în Carpaţii Meridionali, vânturile aducătoare de precipitaţii din est, provenind de la Marea Neagră; de aici credinţa că întodeauna circurile expuse spre est sunt cele mai bogate în gheţari. Expoziţia fie spre nord, fie spre sud a avut, în timpul epocii glaciare, ca şi astăzi, o importanţă mai mică decât expoziţia spre est, astfel încât pentru epoca glaciară, sunt luate în considerare mai întâi condiţiile de precipitaţii decât condiţiile termice. Oricât de clar şi de luminoasă ar părea că este la o primă examinare această interpretare, datorată unui specialist consacrat al studiului Carpaţilor, mă văd obligat să mă arăt sceptic pentru moment, chiar dacă slabele mele cunoştinţe personale despre Carpaţii Meridionali îmi interzic să fac o critică detaliată. Emm de Martonne a întâmpinat o oarecare dificultate când a fost frapat de puternica glaciaţie din partea cea mai occidentală a Carpaţilor

1 J. Cvijič, Beobachtungen über die Eiszeit auf der Balkanhalbinsel, in den Südkarpathen und auf dem mysischen Olymp (Zeitschr. für Gletscherkunde, III, 1908-1909, p. 1-35; în special p. 14 şi următoarele).

12


Meridionali, parte unde vânturile umede din est ajungeau când erau deja golite de precipitaţii: tentativa sa de a atribui această glaciaţie structurii masive a acestei regiuni este acceptabilă în sensul că porţiuni mai extinse din suprafaţa munţilor se găseau în domeniul situat deasupra limitei zăpezilor, şi prin aceasta mase mai importande de zăpadă puteau să se acumuleze în câmpurile de névé. Este adevărat în acelaţi timp că după observaţiile cele mai recente făcute în Alpii Occidentali şi Orientali, limita zăpezilor se ridică sensibil în părţile masive ale munţilor. Dar, ceea ce este mai grav este faptul că am găsit gheţari mai dezvoltaţi ai epocii glaciare expuşi spre est şi spre nord-est şi în regiuni care sunt bătute într-o manieră foarte clară de vânduri aducătoare de precipitaţii din vest: astfel, chiar pentru Carpaţi, în Biharia şi în Alpii Rodnei; şi pentru Orjen în Dalmaţia Meridională1 care situată chiar pe malul estic al Mării Adriatice, prezintă pe flancul său oriental o glaciaţiune aproape de trei ori mai importantă decât pe cel occidental, ultimul fiind expus totuşi vânturilor cu precipitaţii.

Vedem prin aceasta că dacă, într-adevăr, observaţiile pozitive pe care le-au adus studiile lui Emm de Martonne, atât de penetrante şi fondate pe metodele cele mai moderne, sunt extrem de abundente (el a descris un număr foarte mare de circuri şi gheţari, dintre care o mare parte pentru prima dată), totuşi, lucrările sale nu pot fi încă considerate ca fiind sfârşitul (punctul culminant al) studiilor glaciologice ce au avut ca obiect Carpaţii Meridionali. Ele nu constituie decât un punct de plecare, fără îndoială, excelent, pentru a continua cercetarea faptelor şi în final pentru a reînnoi interpretarea fenomenelor, fondată pe studiul tuturor Carpaţilor şi Balcanilor.

La rezultate destul de asemănătoare pare să fi ajuns şi J. Partsch, continuând studiile sale asupra epocii glaciare în Tatra Înaltă. Încă din 1904 a anunţat că a parcurs din nou, în detaliu, acest masiv şi că se gândea să consemneze şi să scrie, după ultimele rigori ale ştiinţei, urmele pe care le găsim acolo, referitoare la epoca glaciară, efectuând astfel o contribuţie foarte extinsă la opera lui F. Frech: Lethaea geognostica. Din nefericire, acest studiu n-a fost încă publicat, dar deja scurta schiţă din 1904 şi o conferinţă susţinută în 1907 la Societatea Regală de Ştiinţe din Saxonia, despre Tatra Înaltă în epoca glaciară2 permit recunoaşterea punctului până la care acest cercetător experimentat se pricepe să privească aceeaşi problemă din perspective noi. J. Partsch distinge astăzi, cu certitudine, trei perioade glaciare, sprijinindu-se pe diferenţele de altitudine ale morenelor, pe diferitele grade, mai mult sau mai puţin avansate ale degradării lor şi, în plus, pe existenţa a trei sisteme de terase fluvio-glaciare şi a trei ansambluri de forme superficiale îmbucate; el identifică în Tatra propriu-zisă

1 L. v. Sawicki, Die eiszeitliche Vergletscherung des Orjen in Süddalmatien (Zeitschr. für Gletscherkunde, V, 1910-1911, p. 339-355). 2 J. Partsch, Die Hohe Tatra zur Eiszeit (Sitzungsber. k. Sächs. Ges. Wiss., Phil.-hist. Klasse, Leipzig, LX, 1907, p. 177); - Vezi şi studiul citat mai sus în Geog. Zeitschr., X, 1904, p. 657.

13


(Tatra Orientală) 27 de gheţari de vale, care acopereau o suprafaţă de 330 km2. Este de notat că el înclină să mai ridice încă puţin limita zăpezilor în timpul perioadei glaciare principale (würm), aducând-o de la 1500 m la 1600 – 1700 m.

O altă lucrare, încă şi mai importantă, fondată în întregime pe metoda lui A. Penck, este cea a lui R. Lucerna în Alpii de Liptów1. O regiune despre glaciaţia căreia nu ştiam nimic până atunci, în ciuda situării sale în vecinătatea Tatrei, se arăta brusc în plină lumină. R. Lucerna a descris nu mai puţin de 27 de noi gheţari de vale şi a consemnat variaţiile lor în fiecare din fazele epocii glaciare. Ajunse astfel să distingă trei-patru faze pe care le-a pus în relaţie cu perioada würm şi stadiile Bühl, Daun şi Gschnitz şi a făcut acest lucru sprijinindu-se pe existenţa mai multor jgheaburi încastrate unele în altele, la fel ca şi pe existenţa mai multor centuri de morene şi a mai multor terase fluvio-glaciare, dispuse şi acumulate unele în interiorul celorlalte2. R. Lucerna atribuie fiecărei faze din epoca glaciară următoarele limite ale zăpezilor: 1400-1550 m (Würm), 1600-1700 m (Bühl), 1800 m (Daun); el rămâne astfel deacord cu lucrările anterioare ale lui J. Partsch, chiar dacă ecarturile de altitudine ale limitelor zăpezilor pentru fiecare perioadă glaciară sunt evaluate ca fiind mai puţin mari decât în Alpi.

Influenţa puternică pe care metoda morfologică începe să o exercite asupra studiului glaciologic al Carpaţilor se manifestă în tentativa făcută de R. Lucerna de a clasifica întreg ansamblul de forme ale masivului în funcţie de vechimea lor: a fost prima încercare de acest gen din Carpaţi. El a stabilit că formele superficiale preglaciare nu pot fi cercetate decât într-o zonă periferică; aceasta se învecinează cu o zonă de forme glaciare vechi, puternic degradate; în fine, partea centrală a masivului, cu formele sale retezate şi grandioase, este de epocă glaciară recentă.

Studiile pe care le-am analizat pe scurt până aici demonstrează o mare concordanţă în ceea ce priveşte interpretarea peisajului şi a climatului epocii glaciare. Ne rămâne să vorbim despre o serie de lucrări care se opun într-o oarecare măsură precedentelor. Şi ele au ca punct de plecare aspectul peisajului mai înainte de toate şi se sprijină în principal pe metoda morfologică modernă; dar, în ceea ce priveşte extensiunea gheţarilor şi limita zăpezilor în timpul epocii glaciare, la fel ca şi aprecierea influenţei mişcărilor recente ale scoarţei terestre asupra fenomenului epocii glaciare, ele ajung la rezultate destul de diferite, care, limitate pentru moment la Carpaţii Orientali necesită o revizuire a altor regiuni cu fizionomie glaciară.

Trebuie să amintim aici, înainte de toate, lucrarea detaliată a lui E. Romer

1 R. Lucerna, Glazialgeologische Untersuchung der Liptauer Alpen (Sitzungsber. k. Ak. Wiss. Wien, Math.-Naturw Klasse, CXVII, 1909, II A, p. 713-818). 2 Aici corelaţia teraselor şi morenelor este încă uşor nesigură.

14


despre Świdowiec, în Carpaţii Păduroşi1. E. Romer a recunoscut, spre marea lui mirare, încă din 1904, cu ocazia unei mici excursii în regiunea Świdowiec, existenţa unor urme de gheţari în munţi care atingeau cu greu 1800 m. Aceste amprente ale gheţarilor epocii glaciare erau o surpriză, dată fiind altitudinea joasă şi poziţia limitei zăpezilor permanente atribuită conform legii lui Partsch pentru această regiune. Pentru a obţine rezultate sigure, E. Romer a supus întregul masiv unei anchete minuţioase2, care a condus la determinarea a 14 circuri, dintre care 5 au fost obiectul unei ridicări cartografice. Cei 5 gheţari din Świdowiec au o lungime de 1,5-2,5 km, cu lăţime de 500-1000 m şi apar de preferinţă pe expoziţii nordice şi estice, deşi aici sunt dominante vânturile de vest şi de sud-vest. Fără îndoială, E. Romer, respingând influenţa temperaturii, încearcă să explice acest lucru admiţând că mase mai mari de zăpadă au putut să se acumuleze în partea opusă vânturilor; în ceea ce mă priveşte, această manieră de interpretare a faptelor îmi pare puţin exagerată, pentru că estimez că consecinţele precipitaţiilor reduse din partea opusă vânturilor trebuiau să fi fost mult mai importante decât efectul conservator al situării la adăpost faţă de vânturi. E. Romer descrie în detaliu numeroase caracteristici morfologice pe care gheţarii epocii glaciare le-au imprimat în relief, insistând pe raritatea şi slaba conservare a formelor de acumulare glaciară şi a concluzionat, tot după fapte morfologice, că limita névé-urilor în epoca glaciară era la 1450 de metri3. El încearcă chiar să se sprijine pe detalii morfologice pentru a ajunge la concluzia existenţei a două perioade glaciare (Riss şi Würm, cu limita zăpezilor la 1300 m şi la 1450 m); dar eu consider de neînţeles şi insuficient de fondată atât argumentarea sa cât şi paralelismul pe care l-a stabilit4. De altfel, ulterior E. Romer le-a retractat el însuşi şi a interpretat fenomenele într-o manieră diferită, într-o lucrare morfologică5. În acest al doilea studiu, E. Romer a arătat, de asemenea, în detaliu raportul strâns care există între fenomenul gheţarilor şi masivitatea regiunilor muntoase.

Totuşi, rezultatul cel mai important al studiilor lui E. Romer, pe care le-a continuat în Czernahora, priveşte condiţiile climatului în epoca glaciară şi asimetria atât de uşor de remarcat a glaciaţiunii: marea majoritate a circurilor sunt expuse

1 E. Romer, Kilka wyciecźek w źródliska Bystrzycy, Łomnicy i Cisy czarnej / Einige Ausflüge in das Quellgebiet der Bystrzica, Łomnica und der schwarzen Theiss (Kosmos, Lwów, XXIX, 1904, p. 439-503, în special p. 469-497). 2 E. Romer, Epoka lodowa na Świdowcu (memoriu citat). 3 În plus, E. Romer a putut în 1909 să sprijine această concluzie pe fapte morfometrice cum sunt înclinarea pantei şi dezvoltarea în plan a izohipselor, în special cea de 1500 de metri (vezi mai departe nota 5). 4 L. v. Sawicki, Die jüngeren Krustenbewegungen in den Karpathen (Mitt. Geol. Ges. Wien, II, 1909, p. 81-117; în special p. 99). 5 E. Romer, Proba morfometrycznej analizy grzbietow Karpat wschodnich / Morphometrische Studien über die ostkarpatischen Gebirgsformen (Kosmos, Lwów, XXXIV, 1909, p. 678-693; rezumat în germană, p. 692-693).

15


între nord şi est. Cum am mai spus-o, E. Romer atribuia acest lucru, încă în 1906, situării la adăpostul vânturilor şi se sprijinea pe observaţiile lui F. Schrader în Pirinei; din contră, în 1909, el pleacă de la principiul conform căruia, în virtutea stabilirii ipotetice, dar foarte probabile, a unui maximum barometric pe calota glaciară a Europei în epoca cuaternară, vânturile de NE şi de E sunt cele care ar fi trebuit să domine în Carpaţii Orientali: aceste vânturi, încă uscate în apropierea masei glaciare nordice, deveneau bogate în precipitaţii când traversau înaltele creste ale Carpaţilor, în timp ce, pe versantul meridional, ele redeveneau uscate ca un veritabil föehn. Faptul că, într-adevăr, versantul nordic a fost partea bătută de vânturi umede pare a fi demonstrat de caracterul mai abrupt al acestui versant în relieful asimetric al Carpaţilor şi de absenţa „mărilor de pietre” pe pantele septentrionale.

Dacă Carpaţii Orientali au o poziţie excepţională, pînă la un anumit punct, pentru condiţiile climatului în epoca glaciară, acest caracter excepţional se manifestă încă şi mai clar în altitudinea remarcabil de joasă a limitei zăpezilor. Această circumstanţă a sugerat ideea de a explica coborârea limitei zăpezilor printr-o mişcare epirogenetică a munţilor în cuaternar. Ideea unui raport între mişcările epirogenetice şi fenomenele glaciaţiunii este deja foarte veche; dar constatarea caracterului general al epocii glaciare şi interpretarea acestuia ca o manifestare ce este o consecinţă a unei mari schimbări de climat au trecut această idee pe un plan secund. Această idee dăinuie încă şi de câtva timp se revine din ce în ce mai mult la ea, totuşi cu o restricţie: o mişcare epirogenetică în cuaternar nu a avut decât un efect local în determinarea şi modificarea fenomenului glaciar; aşa a fost înţeles în ultimul timp de către J. Cvijić1 şi însuşi E. Romer2. Fără îndoială, indicaţiile publicate până acum de către acest din urmă autor nu sunt suficient de solide, decât dintr-un punct de vedere general: ele au fost deja obiectul unor critici asupra unor puncte particulare3; dar va trebui să ţinem cont de această ipoteză în studiul Carpaţilor Orientali.

Pentru a aduce o contribuţie în soluţionarea acestei probleme şi pentru a acoperi prin aceasta ultima lacună importantă a cunoştinţelor noastre cu privire la ansamblul formelor glaciare din Carpaţi, cu ceva timp în urmă, eu am supus unor observaţii aprofundate, toţi Carpaţii Orientali între Czernahora şi Alpii

1 J. Cvijić, Pleistozäne Hebungen und Vergletschterung Neuvième Congrès International de Géographie, Genève 1908, Compte rendu des travaux, Tome deuxième, II, Travaux scientifiques. – B. Séances des sections, Genève, 1910, p. 297-304). 2 E. Romer, Kilka uwag o genezie krajobrazu lodowcowego / Einiges über die glaziale Landschaft und deren Entstehung (Kosmos, Lwów, XXXIV, 1909, p. 239-259; rezumat în germană, p. 259-262); - id., Sur les zones morphologiques de la Suisse occidentale (C. r. Ar. Sc., CXLIX, 1909, p. 69-71); - id., Mouvements épirogéniques dans le haut bassin du Rhône et l’évolution du paysage glaciaire (Bull. Soc. Vaudoise Sc. Nat. Lausanne, XLVII, 1908, Lausanne, 1911, p. 65-200). 3 Emm de Martonne, L’érosion glaciaire et la formation des vallées alpines (Annales de Géographie, XIX, 1910, p. 310, 316).

16


Transilvaniei. Rezultatul obţinut a fost în concordanţă aproape totală cu studiile lui E. Romer. Înainte de toate, am putut stabili o glaciaţiune în partea înaltă a Masivului Biharia1, care mi-a permis să concluzionez că limita zăpezilor era la 1600 m şi m-a obligat, datorită expoziţiei nord-estice a circurilor, să reduc mult din importanţa vânturilor aducătoare de precipitaţii din vest. Am găsit urme de gheţari foarte mici în Călimani (Kaliman-Kelemen după autor) în ciuda altitudinii sale ridicate, şi am încercat să explic această circumstanţă prin ipoteza că acest masiv vulcanic nu este decât de vârstă plio-pleistocenă şi era încă puţin fragmentat de reţeaua hidrografică în epoca glaciară şi aceste condiţii, dacă puteau permite dezvoltarea unui mantou de névé superficial, nu se pretau formării gheţarilor de vale individuali, dată fiind lipsa de predispoziţie orografică. În Munţii Harghita nu am găsit nici un indiciu; în Ţibleş doar foarte slabe indicii ale unui ansamblu morfologic glaciar.

În Alpii Rodnei2, am observat cu atenţie urmele a 11 sisteme de gheţari care erau compuşi din 16 gheţari individuali3, am stabilit peste tot două faze de retragere şi am adoptat ca limită a zăpezilor în epoca glaciară următoarele altitudini: 1550 m, 1700 m şi 1900 m. În aceste cercetări, m-am sprijinit în principal pe metoda morfologică şi am examinat toate detaliile ansamblului de forme ale peisajului; dar nu am neglijat nicăieri să ţin cont de formele de acumulare ale gheţarilor, care coborau până la 900 m, şi am încercat peste tot, din nefericire în zadar, cu excepţia unui singur caz, să corelez formaţiunile fluvio-glaciare cu morenele. Asimetria extraordinar de marcantă a masivului, cu dezvoltarea pe flancul său septentrional a atât de numeroşi gheţari de vale, în timp ce pe versantul meridional nu existau decât câmpuri de névé şi cu totul excepţional minusculi gheţari individuali, a ridicat problema condiţiilor climatice. Direcţia masivului, sensibil paralelă direcţiei vânturilor principale de vest şi de est, s-a opus de la început ideii că unul sau altul din versanţi a fost favorizat în mod special de vânturile aducătoare de precipitaţii; de asemenea ea făcea improbabil un efect al poziţionării la adăpost de vânturi; nu rămân deci decât condiţiile de temperatură, expoziţia în raport cu soarele şi curenţii aerieni de temperatură diferită pentru a explica aceste circumstanţe într-o manieră plauzibilă.

Continuând studiul fenomenului glaciar în Carpaţii Orientali am putut de asemenea să-l recunosc în toate masivele din Munţii Maramureş care atingeau 1800 m altitudine: astfel în Mihailec şi în Farcău, în Toroiaga, în Pietrosul Bardăului şi, în fine, în Pop Ivan. În mai multe din aceste masive, în special în Pop Ivan, modelarea glaciară a condus la constituirea unui peisaj alpin, aşa cum nu

1 L. v. Sawicki, Zur Frage der Vergletscherung des Bihargebirges (Földrajzi Közlemények, Édition internationale, XXXVII, 1909, p. 316-325). 2 L. v. Sawicki, Die glazialen Züge der Rodnaer Alpen… (articolul citat). 3 P. Lehmann nu a observat în 1891, decât un gheţar, Lala; de asemenea nici pe acesta nu l-a observat în întreaga sa întindere.

17


întâlnim altundeva în Carpaţi decât în Tatra, Alpii Rodnei, Alpii Transilvaniei şi, cu proporţii şi mai mici încă, în Czernahora. Totuşi, nu este vorba aici decât de mici centre de glaciaţiune izolate, îndepărtate unele de altele cu cca 20 km; în această situaţie putem recunoaşte cu exactitate cât de independent în întregime de caracterul petrografic al masivelor este ansamblul formelor glaciare în trăsăturile sale generale. Este remarcabil şi frapant că Giumălăul, înalt de peste 1800 de m, situat pe frontiera Bucovinei cu România, deci pe latura Orientală a Carpaţilor, nu prezintă nici o urmă de glaciaţiune, deşi masivitatea lui este considerabilă, având în vedere înaltul şi enormul platou situat în centrul lui. Doar cu o mare rezervă îndrăznesc să trag de aici concluzia importantă şi puternic în contradicţie cu rezultatele studiilor lui Emm de Martonne, că nu vânturile umede venite din est, dinspre Marea Neagră, sunt cele care au fost dominante aici, ci vânturile din nord-est şi din nord, provenite din calota glaciară a Europei septentrionale, care nu puteau în nici un caz să prilejuiască formarea marilor gheţari. Dar indicaţiile se multiplică în favoarea unei astfel de interpretări. Studiile dunelor din ţinuturile aflate în faţa Carpaţilor arată o direcţie a vânturilor în epoca diluvială, ale cărei efecte asupra morfologiei se disting în regiunea montană. Vânturile reci şi seci venite dinspre calota glaciară se încălzeau ajungând spre sud, deveneau capabile să absoarbă vapori de apă, puteau să se satureze trecând deasupra lacurilor diluviale de pe marginea sud-carpatică până la Dniestr şi îi lăsau la urcarea în Carpaţii Orientali. Rămâne problema de a şti dacă coborârea limitei zăpezilor, condiţionată de regimul climatului diluvial, trebuie să fie considerată doar ca un fenomen local. În fine, am explorat, de asemenea, creasta principală din Czernahora şi acolo am recunoscut nu mai puţin de 11 gheţari, în cadrul cărora 17 circuri alimentau masele lor glaciare, unii dintre ei atingeau o altitudine foarte joasă. Am renunţat să public aceste studii pentru că E. Romer pregăteşte o lucrare foarte vastă pe această temă.

Dar rezultatul principal la care am ajuns este fondat pe studiul teraselor din Maramureş. Îl voi rezuma după cum urmează. Relaţia între terasele şi glaciaţiunea fiecăruia dintre masive este indiscutabilă; şi totuşi, nu putem considera toate terasele ca fiind fluvio-glaciare, ci doar un număr foarte mic. Fenomenul teraselor este reprezentat cu aceleaşi caractere constitutive în văile unde regiunea izvoarelor nu a fost afectată de glaciaţiune. În plus, există în puternicele formaţiuni care constituie terasele, mult mai multe materiale acumulate, decât puteau să lase în circuri gheţarii, relativi mici şi puţini numeroşi. Nu mai rămîne astfel ca soluţie decât să ne imaginăm că cele două fenomene, glaciaţiunea şi formarea teraselor care se arată coordonate în spaţiu şi timp şi totuşi independente unul de celălalt, au fost datorate unei a treia cauze. După discutarea tuturor posibilităţilor, am ajuns la concluzia că trebuie să admitem pentru regiunea de care ne ocupăm în afara schimbării generale (în două faze) a climatului în timpul epocii glaciare, mişcări pozitive ale scoarţei, care s-au produs în două reprize: aceste mişcări epirogenetice au fost cauza formării generale a teraselor, şi, în masivele cele mai înalte, cele care

18


depăşeau limita zăpezilor în acea epocă, au provocat glaciaţiunea. În timpul fazelor răcoroase şi umede care apar aproape în acelaşi timp cu ridicarea munţilor, glaciaţiunea s-a extins şi în văi are loc o decupare a groaselor acumulări anterioare de pietrişuri. În fazele climatului uscat şi cald gheţarii au dispărut dar în văi se produceau acumulări considerabile.

Această privire analitică ne-a arătat în ce fază au ajuns cunoştinţele noastre şi cum, pe lângă metoda geologică, metoda morfologică s-a manifestat şi ea încet ca fiind extrem de prolifică.

Pe de altă parte ne găsim, în acest moment, în faţa problemelor puse pe care le-am menţionat aici. Cu cât un geomorfolog avansează în cercetările sale, cu atât mai numeroase şi mai importante vor fi noile probleme sau întrebări care se ridică. Eu nu fac decât să semnalez: legătura glaciaţiunii sistemului muntos al Carpaţilor cu cea din nord şi cu regiunile interpuse care nu au fost afectate de glaciaţiune; legăturile glaciaţiunii din Carpaţi cu perioada stepelor şi deşerturilor din centrul Ungariei, care aminteşte cu tărie de condiţiile din Asia Centrală; în fine, problema atât de complicată a influenţei exercitată asupra hidrografiei locale de către centrele de glaciaţiune din Carpaţi. Pot cel puţin să închei cu asigurarea că există în Carpaţi, pentru mulţi ani încă, un frumos domeniu pentru studiile glaciologice şi că acestea sunt cu siguranţă, chiar în acest moment, pe punctul de a trece de la faza descriptivă la faza intensivă şi la cercetarea cauzelor.

L. Sawicki Universitatea din Cracovia

Tradus, pe manuscrisul autorului, de G. A. Hückel

Articol tradus în limba română de:

Amalia Vuia

[email protected] [email protected]

19

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

sawicki_ist_glaciar.pdf

Documents

Transcript of sawicki_ist_glaciar.pdf