UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ PATRIARHUL JUSTINIAN

MASTER - SECŢIA DOCTRINĂ ŞI CULTURĂ

SACRUL

(Rudolf Otto)

- referat -

Masterand: Lovişteanu Toma- Cristian Anul II

Bucureşti

2007Lucrarea „Sacrul”1 a lui Rudolf Otto (1869-1937), teolog si istoric al religiilor, pe care ne

propunem s-o tratam in studiul de fata, a primit certificatul de autenticitate chiar din partea marelui

istoric roman al religiilor, Mircea Eliade, care confirma noutatea si originalitatea perspectivei

rudolfiene, caci, in loc sa analizeze IDEILE de Dumnezeu si de religie, el s-a straduit sa analizeze

modalitatile experientei religioase.2

In alcatuirea referatului nostru vom face scurte referiri biografice asupra vietii si activitatii in

domeniul istoriei religiilor a lui Rudolf Otto, incercand, pe cat posibil, in primul rand, o prezentare

succinta a celor 24 de capitole ale cartii ce constituie studiul nostru, iar in al doilea rand, o analiza

rezumativa a fenomenului religios si a modalitatilor de experienta religioasa expuse de autorul

nostru in lucrarea sa, Sacrul.

Teologul si filozoful german, Rudolf Otto s-a nascut la Peine (landul Hanovra, astazi

Saxonia Inferioara) in anul 1869. Era luteran, de unde si pasiunea sa pentru Luther ce se va putea

desprinde din studiile sale asupra gandirii marelui reformator.

Isi face studiile teologice la Erlangen si Göttingen, exprimandu-si fara ascuns simpatia

deosebita fata de gandirea lui Albrecht Ritschl si a lui Friedrich Schleiermacher. Dupa aceasta etapa

a scolirii sale, incepe sa se ocupe de stiinta religiilor, publicand editia centenarului lucrarii Discurs

asupra religiei de Schleiermacher, in 1899.

Devine Privatdozent in 1904, apoi profesor de teologie la Göttingen, in 1907. In aceasta

perioada isi cristalizeaza conceptia despre sacru, insa adevarata aprofundare a fenomenului religios

o va face in urma calatoriilor sale, intreprinse intre anii 1911- 1912, in Africa de Nord, Egipt,

Palestina, India, China si Japonia, unde se va familiariza cu formele primitive ale sacrului si cu

marile mistici orientale.

La reintoarcerea in Europa, se angajeaza ca Profesor la Breslau, iar din 1917 preda la

Universitatea din Marburg. Aici isi va gasi mediul ideal si tot aici va publica Sacrul, carte care il va

face celebru si care contine in nuce toate lucrarile lui viitoare.3 Dupa retragerea de la Universitate a

continuat sa traiasca in acest oras si tot aici va muri in anul 1937.

Activitatea sa intensa in domeniul istoriei religiilor, intreprinsa in perioada interbelica, l-au

consacrat drept unul dintre marii ganditori religiosi ai secolului al XX- lea.

1 In original Das Heilige, carte publicata de Rudolf Otto in anul 1917, pe vremea cand preda la Universitatea din Marburg.2 In studiul nostru vom folosi editia: Sacrul- despre elementul irational din ideea divinului si despre relatia lui cu rationalul, traducere in limba romana de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2002, p. 1913 Sacrul a aparut in peste 20 de editii, tratatul lui Rudolf Otto fiind tradus in 10 limbi.

Principalele sale lucrari sunt: Die Anschauung vom heiligen Geist bei Luther, 1889;

Naturalistiche und religiose Weltansicht, 1904; Kantisch- Fries’sche Religions-philosophie, 1909;

Dipika des Nivasa, 1916; Das Heilige, 1917; Aufsätze, das Numinose betreffend, 1923; Est- östliche

Mystik, 1926; Die Gnadenreligion Indiens und das Christentum, 1930; reich Gottes und

Menschensohn, 1934.

Istoric al religiilor, Otto a incercat treptat sa- si gaseasca o orientare proprie intre doua

curente de gandire din epoca sa. Pe de o parte, exista Scoala istorica a religiilor, aflata sub influenta

teologiei protestante liberale, care se limita la studiul istoric si filozofic al documentelor religioase.

Pe de alta parte, se gasea teologia dialectica ce nu era deloc interesata de religiile necrestine.

„Ca si Söderblom, cu care, din 1900, se afla intr-un permanent contact, Otto abordeaza

simultan datele religioase istorice si experienta traita”.4 Otto isi propune, urmarind curentul de

desacralizare initiat de Feuerbach, sa exploreze universul omului religios si, prin intermediul istoriei

religiilor, sa gaseasca limita superioara a aspiratiilor religioase ale omenirii. Asa isi incepe el studiul

aprofundat al fenomenului, pe care-l considera primordial: sacrul, ajungand la concluzia ca,

conceptia religioasa a lumii o depaseste pe cea stiintifica.5 El descopera ca ideea de Dumnezeu,

alaturi de ideile de suflet si de libertate, idei apriorice, constituie fundamentul rational al religiei, in

timp ce irationalul religie sta in misticism. Concluzia la care ajunge Otto este ca „exista un element

fundamental in diferitele fenomene din marile religii, un dat mereu identic: sacrul”.6

Vom prezenta acum titlurile celor 24 de capitole, de care se ocupa marele istoric Rudolf Otto

in analiza si interpretarea modului in care omul descopera si pricepe sau intelege sacrul:

1. Rational si irational;

2. Numinosul;

3. Elementele numinosului;

4. Mysterium tremendum;

5. Elementele misterului;

6. Imnuri numinoase;

7. Fascinantul;

8. Colosalul;

9. Analogii;

4 Julien Ries, Sacrul in istoria religioasa a omenirii, traducere din limba italiana de Roxana Utale, Editura Polirom, Bucuresti, 2000, p. 345 Ibidem, p. 346 Ibidem, p. 35

10. Sanctum ca valoare numinoasa;

11. Ce intelegem prin irational?;

12. Mijloace de exprimare a numinosului;

13. Numinosul in Vechiul Testament;

14. Numinosul in Noul Testament;

15. Numinosul la Luther;

16. Evolutii;

17. Sacrul- categorie apriori (prima parte);

18. Aparitia istorica a categoriei sacrului;

19. Elementele sentimentului „brut”;

20. Sacrul- categorie apriori (partea a doua);

21. Manifestarea sacrului;

22. Divinatia in crestinismul primitiv;

23. Divinatia in crestinismul actual;

24. A priori- ul religios si istoria

Capitolul 1

Rational si irational

Capitolul cu care Otto isi incepe cartea sa Sacrul, ne introduce, pe nesimtite, in marea

dezbatere a vremii sale: care sunt elementele componente ale religiei? Cele rationale sau cele

irationale? Care este ponderea lor in alcatuirea religiei primordiale? Otto raspunde pe rand acestor

intrebari, precizand, de la inceput ca „ numim rational un lucru apt de a fi clar inteles printr-o

gandire conceptuala”7, fapt ce conduce la concluzia ca religia, cel putin cea crestina, este rationala,

caci se foloseste de concepte pentru a explica Inefabilul, Inexplicabilul Divin. De altfel, dupa Otto o

religie, precum crestinismul, care are concepte de o claritate si precizie superiora este superior altor

trepte si forme ale religiei.8 Autorul explica insa foarte clar faptul ca, atunci cand vine vorba de

ideea de Dumnezeu, fara elementul irational orice prezenta a atributelor sau conceptelor dispare sau

isi pierd valoarea, caci „atributele rationale au valoare numai datorita unui element irational si prin

raportare la acesta”.9 Apare trasata aici opozitia dintre rationalism si religie, pe care Otto incearca s-

7 Sacrul, p. 78 Ibidem, p. 89 Ibidem, p. 8

o explice prin ideea ca religia „nu ia sfarsit odata cu enunturile ei rationale”, in timp ce domeniul

experientei umane este unul profund religios si bine imbibat de sacru.10

Capitolul 2

Numinosul

Otto afirma ca „sacrul este inainte de toate o categorie de interpretare si de evaluare ce nu

exista, ca atare, decat in domeniul religios”.11 El se grabeste sa adauge ca aceasta nu este o definitie,

deoarece o abordare conceptuala nu ar duce la nici un rezultat. „Aceasta categorie este cu

desavatsire sui generis, ea, asemenea oricarui dat originar si fundamental, nu poate fi definita in

sensul riguros al cuvantului, ci poate fi doar analizata.”12 Se precizeaza eroarea de intelegere a

sacrului doar prin enuntarea elementului moral (dupa modelul kantian)sau a caracterului sacru al

datoriei sau legii, caci sacrul, le contine si pe acestea, dar are si un „surplus, al carui sentiment il

avem inca si noi...este viu in toate religiile si constituie partea lor cea mai intima, fara el nici una nu

ar mai fi causi de putin religie”.13 In acest sens, Otto se ajuta de echivalentele termenului sacru in

limba semitica (qādosh), greaca (hagios) sau latina (sacer), cautand sa se debaraseze de

rastalmacirile rationaliste ale vremii, reusind sa gaseasca termenul numinos, care pare potrivit

autorului in sesizarea si indicarea eventualelor forme inferioare sau trepte de dezvoltare ale acestui

surplus. Marele istoric vorbeste si de o categorie numinoasa, ca despe „o categorie speciala a

interpretarii si evaluarii si, la fel, despre o stare sufleteasca numinoasa ca despre una ce isi face

aparitia atunci cand aceasta categorie este intrebuintata, atunci cand un obiect este resimtit ca

numinos”.14

Otto isi plaseaza studiul in optica omului religios, martor al sacrului, incercand sa descrie

ceea ce percepe omul religios si felul in care o face. Pe calea analizei si analogiei, oamenii pot

ajunge la „acel punct al propriului lor suflet de unde ea (n.n. categoria numinoasa) poate apoi sa

tasneasca si sa izvorasca singura facandu-i constienti de existenta ei.”15 Omul religios descopera un

element „cu o insusire speciala, care se sustrage de la tot ceea ce am numit rational, un element

10 Ibidem, p. 1011 Ibidem, p. 1112 Ibidem, p. 12-1313Ibidem, p. 12 14 Ibidem, p. 1215 Ibidem, p. 13

complet inaccesibil intelegerii conceptuale si care, in consecinta, este inefabil”.16 Diferitele religii isi

afla in sacru adevarat vitalitate.

In continuare, filozoful german descrie modalitatea prin care omul descopera si percepe

numinosul. Aceasta maniera de cunoastere, simbolica si mistica deopotriva, comporta patru etape,

pe care le vom analiza in capitolele urmatoare: prima este aceea a sentimentului „de creatura”; a

doua etapa este cea a cuceririi numinosului, caracterizata de tremendum; a treia este cea de

mysterium; a patra este aceea a valorii subiective, etapa de fascinans.

Capitolul 3

Elementele numinosului

A. „Sentimentul starii de creatura”ca reflex in constiinta de sine al sentimentului obiectului

numinos

Potrivit lui Otto, prima etapa de de cunoastere si percepere a numinosului de catre omul

religios este cea a sentimentului „de creatura”. Este vorba de reactia provocata in constiinta de

obiectul numinos. Aceasta experienta produce la om un sentiment viu de dependenta, in virtutea

caruia creatura „se cufunda in prpriul ei neant si se pierde in fata a ceea ce este mai presus de orice

creatura”.17

Autorul aduce in discutie doua obiectii ce i se pot imputa lui Friedrich Schleiermacher, cel

care descrie si el sentimentul de dependenta, insa fara a-l interpreta drept „un element subiectiv

secundar si un efect, care, neindoielnic, se leaga si el, in primul rand si nemijlocit, de un obiect din

afara omului...obiectul numinos”.18 Pentru a-si demonstra obiectiile, Otto face referire la

evenimentul biblic legat de patriarhul evreilor, Avraam, din cartea Genezei capitolul 18, versetul 27

(„pulbere si cenusa”- cuvinte ce exprima destul de limpede acest sentiment al starii de „creatura”)

Capitolul 4

B. Mysterium tremendum

Teologul german incearca sa ofere o definitie a numinosului obiectiv simtit ca exterior eului,

insa se tempereaza de indata afirmand ca „nu putem spune nimic sau, cel putin, ca si incercarea

16Ibidem, p. 11 17 Ibidem, p. 1518 Ibidem, p. 16

noastra de a da aici o definitie cu ajutorul unui concept este pur negativa”.19 Aceasta concluzie este

fireasca, daca avem in vedere faptul ca numinosul este irational, ca nu poate fi indicat decat cu

ajutorul reactiilor sentimentale, deci la un nivel spiritual si ca, pentru a exprima aceasta traire a

sufletului in fata Absolutului Suprem, va trebui, negresit, sa afirmam existenta sentimentului de

mysterium tremendum. Acest sentiment are „trepte si manifestari brutale si barbare si isi are propria

sa dezvoltare, de-a lungul careia se rafineaza, se transfigureaza si se sublimeaza”.20

Misterul insa, ne spune Otto, are valente pozitive exprimat si manifestat numai in sentimente,

ce trebuie analizate si clarificate pentru a vibra.

1. Elementul lui „tremendum” (al infricosatorului)

A doua etapa a cuceririi numinosului, care nu poate fi cunoscut decat prin intensitatea

emotiei, pe care o provoaca in sufletul omenesc, este cea caracterizata de tremendum, etapa terorii

mistice, sebastos la greci. Treapta preliminara a fricii de Dumnezeu ar fi teama de „demoni” ( frica

panica, denumita drept religia primitivilor), iar prima ei manifestare o constituie sentimentul

„inspaimantatorului”(tremor), din care a purces intreaga dezvoltare istorica a religiei.21

Dupa Otto, sentimentul numinosului este departe de a fi o simpla teama de „demoni”, ci el

„provoaca in constiinta, ca reflex secundar, sentimentul starii de creatura, sentimentul propriei

noastre nimicnicii, al pierderii de sine in fata celui caruia, prin <teama>, ii simtim caracterul

infricosator si maret”.22 Acest tremor numinos este exprimat in Vechiul Testament (Iesire 23, 27; Iov

9, 34; 13, 21) prin „mania lui Iahveh” (orge), iar in Noul Testament reapare ca inflexibila orge

theoy.

„Ira nu este nimic altceva decat tremendum insusi, care, cu totul irational in sine, este sesizat

si exprimat intr-un mod naiv, printr-un termen analogic, imprumutat dintr-un domeniu natural,

anume din acela al vietii sufletesti a omului”.23 Alaturi de „mania” sau „furia” lui Iahveh mai exista

in Vechiul Testament (Psalmul 66, 10) si „ravna lui Iahveh”, si ea o stare numinoasa, echivalenta

acelui tremendum.

2.. Elementul puterii absolute (majestas)19 Ibidem, p. 1920Ibidem, p. 19 21 Ibidem, p. 2022 Ibidem, p. 2323 Ibidem, p. 24

Teroarea mistica, resimtita in prezenta unei majestas numinoase, comporta diferite grade,

care merg de la teama primitivilor pana la trisagion- ul lui Isaia. In inaccesibilitatea absoluta a

numinosului exprimata prin tremendum se afla „puterea”, „forta”, „superioritatea absoluta”, este

vorba de elementul, pe care Otto il numeste majestas si care, este legat de sentimentul starii de

creatura. Majestas este „materia prima numinoasa a sentimentului de <umilinta> religioasa”.24

Filozoful german neconduce apoi in domeniul misticii eckhartiene sau islamice, unde

conceptul „mistic” de Dumnezeu „provine din majestas si din umilinta, provine, adica, nu din

plotinism si panteism, ci din experienta lui Avraam”.25 Mistica insasi este exaltarea elementelor

irationale ale religiei, adica ne vorbeste despre faptul ca ea este inteligibila. Potrivit lui Otto, ceea ce

se intampla la Avraam, la Eckhart si Tersteegen se mai poate intampla si astazi, caci experienta

mistica a „sentimentului de a nu fi decat creatura” tine de structura intim- ontologica a lui homo

religiosus.

3.. Elementul energiei

De la inceput ni se atrage atentia ca, in afara de cele doua elemente ale numinosului, cel de

tremendum si cel de majestas, apare si un al treilea, numit de Otto, energia numinosului.

Relatia omului cu aceasta majestas divina se exprima in greaca prin eusebeia sau eulabeia:

pietate intima si devotiune cultuala. Teroarea mistica genereaza, de asemenea, tensiunea si energia

ascezei, actele unei vieti eroice, zelul in prezenta Dumnezeului viu.26

Capitolul 5

Elementele misterului

Daca in capitolul anterior, Otto analiza elementul tremendum, in capitolul de fata, el se

ocupa cu analiza si interpretarea elementului mysterium. Aflam ca mysterium minus tremendum

devine mirum sau mirabile. Acest mirum nu este sau nu devine un admirandum decat atunci cand, i

se vor adauga elementele fascinans si augustum.27

24 Ibidem, p. 2525Ibidem, p. 27 26Ibidem, p. 3027 Ibidem, p. 32

Vorbind despre acest mirum, Otto il explica prin termenul stupor, deosebit de tremor, prin

faptul ca, creaza o stare de suflet „naturala” semnificata printr-o uimire care te inmarmureste, uluiala

absoluta. Mysterium, la prima vedere, ar insemna doar „taina”, insa el nu este decat un concept ce

„ne ofera posibilitatea de a desemna lucrul, fara a-l epuiza insa cu adevarat”.28

Astfel, misterul religios, adevaratul mirum este cel „cu totul altul”, das ganz andere, Strainul

si Uimitorul, este „ceea ce se afla absolut in afara domeniului lucrurilor obisnuite, inteligibile si deci

<familiare>”.29 Obiectul numinos se prezinta ca un mister, ca un „cu totul altul”, ca acel anyad eva

din Upanisade, ca un transcendent in fata caruia pier si acel nihil al misticilor si sunyata sau

vacuitatea budistilor, care a actionat ca o vraja asupra milioane de oameni.

Autorul subliniaza ca mysterium isi dobandeste intreaga rezonanta numai atunci cand se

refera la uimirea demonica si nu la cea naturala, precizand totodata, ca se poate vorbi de trei etape

ale dezvoltarii sale:

a). mirum transcende inteligibilul, comprehensibilul

b). mirum poate deveni paradoxal

c). mirum are si o forma numita antinomie

Cu aceste forme ale lui mirum „lucreaza” mistica, ce este „in mod esential si in primul rand o

teologie a lui mirum, a lui <cu totul altul>”.30

Capitolul 6

Imnuri numinoase

Acest capitol se ocupa cu evidentierea diferentelor dintre preamarirea rationala a divinitatii si

cea irationala sau conforma cu acel mysterium tremendum, istoricul german folosind ca mijloc de

comparatie diverse imnuri sau poezii, scrise de autori precum: Gellert, E. Lange. In acestea se

gasesc referiri la elementele numinosului, fie ca este vorba de sentimentul starii de „creatura”, de

tremendum, de mirum sau de mysterium tremendum.

De asemenea, autorul ofera bogate exemple si din literatura si liturghia iudaica de Iom

Kippur, marea zi a impacarii la evrei, ce contine numeroase rugaciuni ce ajuta la intelegerea

categoriei numinoase. De asemenea, misterul este prezent si in intelepciunea transcendentala a

budismului. Misterul constituie intrucatva forma continutului calitativ al numinosului.28 Ibidem, p. 33

29Ibidem, p. 33 30Ibidem, p. 38

Capitolul 7

Fascinantul

Cea de a patra etapa, prin care homo religiosus descopera si percepe numinosul este cea a

valorii subiective, aducatoare de beatitudine pentru om. Otto o numeste etapa de fascinans- ceea ce

seduce, subjuga si-l aduce pe om in starea de beatitudine. Din fascinans decurg iubirea, mila,

pietatea, bunatatea, ca o consecinta a asimilarii numen-ului.

Fascinans incepe „in elementul de solemnitate, care se regaseste atat in profunda reculegere a

adoratiei individuale si a inaltarii sufletului catre sacru, cat si in cultul public practicat cu gravitate si

reculegere”.31

Otto plaseaza la nivelul acestei etape ceea ce religiile numesc mantuire: experientele de

gratie, nirvana budistilor, bodhi care ilumineaza, extazul din Upanisade, bazat pe gnoza (jnana),

precum si viziunea aducatoare de beatitudine a crestinismului.

Capitolul 8

Colosalul

Prin colosal, autorul nostru intelege ceea ce este „ne- obisnuit”, tulburator, adica ceva

numinos. Se pare ca Goethe ne ofera informatiile referitoare la semnificatiile si schimbarile de

semnificatie ale „colosalului”, pornind de la ceea ce depaseste capacitatile noastre de perceptie

spatiala si mergand pana la incomprehensibilul sau stupendum sau mirum sau monstruos-

ingrozitorul. Cele mai potrivite explicatii ale termenului „colosal” le gasim in cuvintele lui Faust:

„Tot ce-i mai bun in om e-nfiorarea.

Oricat l-ar face lumea sa plateasca scump sentimentul,

Miscat, el simte adanc prezenta colosalului.”32

In continuarea studiului nostru asupra Sacrului lui Rudolf Otto, vom realiza un scurt rezumat

al capitolelor ramase (cap. 9- 24), prezentand viziunea filozofului german in ceea ce priveste

raportul sacrului cu profanul, religia si religiile, enuntand si cateva informatii referitoare la sacru ca

si categorie a priori.

31Ibidem, p. 4832 Ibidem, p. 55

Dupa ce a incercat o abordare a sacrului ca numinos perceput de omul religios si inteles ca

un principiu viu, prezent in sanul tuturor religiilor, Rudolf Otto examineaza o alta ipostaza a

sacrului. Scoala sociologica a inteles prin sacrul mai ales ceva ce se opune profanului. Profesorul din

Marburg va aborda si el acest aspect, dar prin propria lui metoda: cucerirea numinosului de catre

om. Otto distinge doua tipuri de oameni: pe de o parte omul natural, care nu incearca nici cel mai

vag sentiment de inferioritate in fata numinosului; pe de alta parte, „omul care este intru spirit”.

Ultimul resimte patrunzatoarea acuitate a caracterului lui profan. „Caracterul profan nu se extinde

numai la faptele sale, ci la insasi fiinta sa, pentru ca este o fiinta confruntata cu ceea ce este mai

presus de orice creatura”.33 Astfel, sacrul, perceput initial ca o esenta numinoasa, i se dezvaluie

acum omului ca o valoare numinoasa. Sacrul este inteles ca valoare purta numele de sanctum la

latini si de semnos, „august”, la greci. „In vreme ce sebastos desemneaza mai degraba esenta

numinoasa a obiectului, semnos sau <august> indica valoarea numinoasa a acestuia, caracterul lui

ilustru si nobil.”34

Pentru Otto, sanctum este sacrul care se opune profanului. Daca sacer este numinosul

perceput sub aspectul transcendentei, sanctum este sacrul vazut sub aspectul valorii sale numinoase.

Din acest sentiment al valorii numinosului se naste religia, care, in viziunea lui Otto, este

personala si mistica. „De vreme ce augustul astfel definit este un element esential al numinosului,

religia este, in esenta, independenta chiar de orice schematizare morala, o obligatie intima, care se

impune constiintei si o tine legata, o servitute si o indatorire care nu se bazeaza pe simpla

constrangere exercitata de o putere superioara, ci pe respectul datorat celei mai sfinte dintre

valori.”35

Omul mistic, in schimb, percepand sacrul ca pe o valoare obiectiva, ca sanctum, descopera

sensul pacatului, vazut ca antivaloare. O data cu aceasta descoperire, religia lui se orienteaza catre

cautarea bunavointei divine si a izbavirii, actiuni care cauta sa inlature obstacolul nonvalorii inerente

fiintei naturale si profane.

Pana acum, am analizat doar doua aspecte ale sacrului: pe de o parte, sacrul in sine, perceput

ca element numinos; pe de alta parte, sacrul, considerat ca valoare numinoasa, ca sanctum. Ramane

sa examinam un al treilea aspect, acela al ratiunii pure, mai precis, al sacrului ca dispozitie originara

a spiritului insusi.

Pe baza teoriei kantiene a cunoasterii, Otto considera ca propria noastra facultate de

cunoastere, stimulata de impresiile externe, da nastere numinosului. „Aceasta tasneste din izvorul

33 Ibidem, p. 6534 Ibidem, p. 6635 Ibidem, p. 66

cunoasterii celei mai profunde, care se afla chiar in suflet, probabil nici independent de anumite date

externe, nici anterior anumitor experiente sensibile, dar care apare datorita lor.”36

Astfel, in opinia filozofului german, categoria „sacrului” este un factor primar, care sta la

originea unei revelatii interioare, dar independent de orice reflectie mentala. Din punct de vedere

rational, aceasta categorie genereaza ideile de absolut, de perfectiune, de necesitate. Din punct de

vedere irational, adica mistic, ea exprima sentimentele religioase, care se manifesta atunci cand

reactionam in fata diferitelor fenomene.

Schitand o geografie a spiritului uman, Otto delimiteaza locul si forma unui a priori religios:

sacrul- o facultate speciala, prin intermediul careia spiritul percepe numinosul. Aceasta intelegere

este nemediata la cei pe care Otto ii numeste profeti si mediata la credinciosi. O asemenea teorie

subliniaza caracterul ireductibil al sentimentului sacrului, aceasta categorie a priori fiind

indispensabila daca vrem sa explicam religia ca fenomen.

Tocmai in aceasta revelatie interioara a divinului trebuie cautata, dupa Rudolf, originea

religiilor. O asemenea explicatie se opune teoriilor evolutioniste si permite respingerea a trei teze

care, la vremea lor, au avut succes: mitologia naturista a scolii lui Max Muller, care cauta originea

religiei in fenomenele naturale; animismul lui Spencer si Taylor, care punea la originile religioase

ale omenirii cultul spiritelor ancestrale; in sfarsit, doctrina manei, preconizata de sociologi. Pentru

Rudolf Otto, punctul de pornire se afla in ratiunea pura: numinosul tasneste din izvorul ascuns in

adancimile sufletului omenesc.

Descriind cele trei ipostaze ale sacrului- sacrul numinos, sacrul ca valoare si sacrul vazut ca

o categorie a priori a spiritului-, Rudolf Otto a pus bazele unei fenomenologii a sacrului si ale unei

psihologii a omului religios.El vede formarea si dezvoltarea gandirii religioase a omenirii prin

intermediul jocului complex al elementelor rationale si al celor nonrationale.

Pe langa revelatia interioara a sacrului, exista o revelatie a sacrului in istorie. „Aceste

marturii, aceste manifestari ale revelatiei sensibile a sacrului se numesc, in limbajul religiilor,

semne. S-a considerat dintotdeauna, inca de pe vremea religiei celei mai primitive, ca este semn tot

ceea ce poate trezi si impulsiona in om sentimentul de sacru, tot ceea ce poate sa-l aprinda si sa-l

faca sa erupa.”37

Se pune deci problema interpretarii acestor semne: aceasta este problema simbolului si a

sacrului. Otto o abordeaza in capitolele dedicate mijloacelor de expresie a numinosului: gestul,

comunitatea de rugaciune, situatiile sacre, idolii, miracolul, cartile sfinte, limba si arta sacra, tacerea,

36Ibidem, p. 82 37 Ibidem, p. 157

golul, arhitectura si muzica sacra (capitolul 12). El a insistat asupra felului in care este exprimat

numinosul in Biblie, in liturghia catolica si in traditia luterana. (capitolele 13, 14, 15)

Otto afirma ca interpretarea semnelor sacrului este foarte importanta, caci omul religios este

inzestrat cu facultatea de a cunoaste manifestarea sacrului in lumea fenomenelor: aceasta este

divinatia ( capitolele 21, 22, 23). Acestei teorii a divinatiei, imprumutata de la Schleiermacher si de

la scoala neokantiana, marele istoric german ii da o noua expresie cu ajutorul mai multor aspecte

imprumutate de la mistica. In opinia lui, divinatia este o veritabila cautare a semnificatiei, care

descopera in obiect calitatea de semn divin a acestuia.

Datorita acestei puteri de contemplare, pe care Otto o numeste si testimonium spiritus sancti

internum38, omul religios dobandeste o viziune intuitiva asupra lumii, ceea ce permite sa descopere

spiritualul ascuns sub aparente temporale. Conferindu-i omului puterea de a citi semnele sacrului,

divinatia ii dezvaluie istoria spirituala a omenirii si astfel ii confirma, ii intareste si ii completeaza

revelatia interioara a numinosului.

Potrivit lui Otto, teoria lui Schleiermacher asupra divinatiei are doua neajunsuri: mai intai,

divinatia este prezentata ca un fenomen universal al omenirii, iar apoi el „nu face decat sa indice

succint, fara a preciza clar materia ce constituie obiectul cel mai important si mai favorabil al

divinatiei: istoria religiilor si, mai ales, aceea a religiei biblice, cu persoana care-i este obiect si

continut suprem, Iisus Hristos.”39

Otto va reduce considerabil universalitatea divinatiei, limitand-o practic la anumite personaje

de prim rang, la cativa cititori autentici ai sacrului, carora le da numele de profeti. Autorul insista

asupra rolului enorm avut de acesti mari intemeietori de religii si institutii in istoria omenirii, lucru

posibil doar datorita capacitatii lor de divinatie.

De asemenea, se vorbeste despre rolul primordial al istoriei religiilor (capitolul 24). In

viziunea lui, sarcina principala a acestei noi stiinte consta in a identifica astfel anevoiosul drum al

oamenilor in cautarea lui Dumnezeu. Aceasta cercetare scoate la iveala o extraordinara continuitate

in apropierea de Dumnezeul ascuns.Punctul culminant al acestui drum al omenirii este atins in

momentul in care sirului de profeti ii ia locul Fiul, manifestare vie a sacrului si marturie a imparatiei

lui Dumnezeu. Otto introduce o noua perspectiva in domeniul religiilor. El le reproseaza istoricilor

ca privesc religiile cu ochi de profani si ca plaseaza fenomenele religioase doar intr-o optica

istorico- culturala. Sociologilor le reproseaza ca, pornind de la cautarea unei constiinte religioase a

omenirii, reduc religia la un fapt natural.

38 Ibidem, p. 15939 Ibidem, p. 168

Analizand natura sacrului si functia lui in istoria religioasa a omenirii, Otto pune in centrul

stiintei religiilor fenomenul religios si demonstreaza ca studierea unui astfel de fenomen nu poate fi

disociata de studierea omului religios si a comportamentului lui.

In concluzie, cercetarea fenomenologica rudolfiana incearca sa surprinda si sa inteleaga

fenomenul religios in contextul existential al omului religios (homo religiosus).

In Sacrul, Rudolf Otto pune in lumina etapele si continutul acestei experiente: „sentimentul

de creatura” in prezenta acelui mysterium tremendum et fascinans exprimat prin cuvintele hagios

sau sacer. Prin aceasta apropiere, omul percepe un aspect al sacrului, numinosul40, esenta

numinoasa, acel „cu totul altceva”, das ganz andere, de care era fascinat si i se dedica unei studieri

aprofundate si Mircea Eliade.

Aceasta descoperire conduce, implicit, la o a doua, si anume revelarea lui sanctum, valoarea

numinoasa, cel de-al doilea aspect al sacrului, in prezenta caruia profanul apare ca nonvaloare, iar

pacatul ca o anti-valoare. Potrivit lui Otto, aici se naste religia, care este in primul rand raportarea

omului la sacru, descoperit ca numinos si ca valoare numinoasa.

Descoperirea acestor doua aspecte ale sacrului este posibila datorita existentei, in ratiunea

pura, a unei dispozitii originare a spiritului insusi si care sta la originea revelatiei interioare a

omului: aceasta este cea de a treia ipostaza- sacrul vazut ca o categorie a priori.

Dupa Otto si Mircea Eliade, datorita acestei dispozitii naturale a spiritului de a percepe

numinosul, de a-l interpreta, de a-l evalua, omul devine beneficiarul unei revelatii interioare,

inefabile, mistice, care-i permite sa abordeze acel „cu totul altceva”. Astfel ia nastere religia

personala si tot in acest mod se explica si permanenta religiei.

Alaturi de aceasta revelatie a sacrului pentru omul religios, exista si o manifestare a sacrului

in istorie. Aceasta manifestare istorica, exprimata prin semne, este recunoscuta de cititorii sacrului,

care poseda facultatea de divinatie: este vorba, pe de o parte, de profeti, genii religioase, intemeietori

ai marilor religii si ai cultelor; pe de alta parte, de Fiul, Iisus Hristos, care este o manifestare a

Imparatiei lui Dumnezeu; de aici, transcendenta absoluta a crestinismului. Desi observa sacrul in

experienta traita, Otto insa, se preocupa mai mult de comportament decat de sentimente, e de parere

Mircea Eliade.

40 Rudolf Otto a creat acest cuvant, prin care dorea o redefinire a termenului alterat in sensul sau originar de rationalisti, anume cea de numinos= sacru minus orice element rational al sau: “daca de la lumen s-a putut forma luminos, atunci si de la numen se poate forma numinos”, Sacrul, p. 12