Otto von Bismarck

Primul cancelar al Imperiului German În funcţie: 21 martie 1871-20 martie 1880 Precedat de nimeni Succedat de Leo von Caprivi Nascut: 1 aprile 1815 (Schonhausen) Decedat: 30 iuli 1898 (Friedrichsruch) Nu a aderat la nici un partid poltic

Otto Eduard Leopold von Bismarck-la inceput conte,iar apoi principe a fost un om de stat al Prusiei mai tirziu al Germaniei precum si una dintre figurile dominante in afacerile mondiale de la sfarsitul secolului 19. Fiind prim-ministru (Ministerprasident-din limba germana) al Prusiei intre anii 1862-1890,el a supervizat unificarea Germaniei care s-a produs in anul 1871. A devenit primul cancelar al Imperiului German dominind astfel afacerile acestuia pina in 1890 dupa ce si-a dat demisia. Modul lui de guvernare adica cel autoritar si diplomatia numita politica realista i-au adus porecla Cancelarul de fier ("der Eiserne Kanzler").avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste şi aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane. 

1.Copilaria si tineretea marelui om politic si primului Cancelar al Prusiei si Imperiului German

Otto von Bismarck s-a nacut in Schonhausen, la mosia unei familii intstarite, in vechea provincie numita Marca Bradenburg (Saxonia) la vest de orasul Berlin, deci era un prusac pur sange.Tatal sau Karl Wihelm Ferdinand von Bismarck (1771-1845) a fost iuncher (latifundionar aristocrat), proprietar imobiliar si un fost ofiter in armata prusaca.Mama sa, Wihelmine Luise Mencken era fiica unui oficial guvernamental de rang inalt din Berlin si primise o educatie superioara. Bismarck semăna fizic cu tatăl său și părea un latifundiar prusac la exterior-o imagine care era deseori încurajată prin purtarea uniformei militare, chiar dacă nu avea funcție de ofițer, era mai cosmopolit și mai bine educat decât ar fi fost normal pentru cei din acest mediu .Otto nu era singur la parinti ci avea mai multi frati dintr care pina la maturitate au supravetuit numai doi: fratele mai mare si sora mai mica. Familia sa provenea pe linie paterna din zona de la rasarit de Elba si avea o vechime de peste cinci secole, facand parte din aristocratia germana.Educat mai intai la Berlin, fara a dovedi in timpul anilor de studii aptitudini intelectuale deosebite.Tinarul Bismarck vorbea si scria fluent limbile:rusa, engleza si franceza. În tinerețe deseori scria citate din Shakespeare sau Byron în

scrisorile către soția sa. Între 14 și 21 de ani își finalizează studiile: mai întâi bacalaureatul la 17 ani, apoi studiile universitare. Îl găsim la Göttingen unde. Bismarck a devenit prieten pentru restul vieții cu un student american, John Lothrop Motley, care l-a descris pe Bismarck drept Otto v. Rabenmark în romanul său „Speranta lui Morton, sau memoriile unui provincial”, apoi la Berlin, urmând cursurile Facultății de Drept. Bismarck a devenit prieten pentru restul vieții cu un student american, John Lothrop Motley, care l-a descris pe Bismarck drept Otto v. Rabenmark în romanul său „Speranta lui Morton, sau memoriile unui provincial” Se spunea, pe bună dreptate, că era un student turbulent, care își dedica mult timp chefurilor, „corporației Hannovera”, și că într-un interval 18 luni s-a duelat de 26 de ori cu sabia A ajuns chiar si un orator original,de multe ori violent in limbaj,de o violenţă voită,cautată ca să-l înfrunte si să-l doboare pe dusman.A fost coleg de universitate cu Windhorst, viitorul sau rival politic.A cunoscut din vreme si foarte adanc,intreaga situatie a Germaniei:economie, politica,starea sociala,filosofie,literatura capacitatea oamenilor politici,chiar si ambitiile brutale ale Hohelzollernilor. Mama sa ar fi dorit ca el să lucreze în diplomație, dar concurența era mare în această profesie și tânărul s-a mulțumit cu o funcție de grefier adjunct, pe care o va exercita la Aachen. De la 21 la 28 de ani se adaptează destul de greu acestei activități.  Munca depusă în cadrul acestor servicii îi părea plictisitoare şi monotonă, drept pentru care deseori neglija îndatoririle sale oficiale, preferând în schimb să se amestece în înalta societate. Pentru a se distra, facea lungi plimbări călare, mănânca pantagruelic, se arata de fapt puțin perseverent în muncă. Otto suporta greu disciplina administrativă prusacă și se hotărise să-și facă serviciul militar în trupele de gardă. el a servit în armată pentru un an ca ofițer în Landwehr (rezervă), apoi a revenit pentru a conduce moșiile familiei la Schönhausen după moartea mamei sale din 1839. Din 1839 până în 1847 Otto va duce, pe acest domeniu de 500 de hectare o viață de iuncher.Se descurcă foarte bine în administrarea domeniului și reface an de an averea pierdută. Pentru a-și ocupa timpul liber, vânează, bea și mănâncă; călătorește, de asemenea, din când în când, la Paris, Londra sau Zürich Provenind dintr-o familie unde se cultiva cu strasnicie vointa de putere,Bismark s-a manifestat intotdeauna coplesitor de energic,de activ,uluitor de deastamparat. Otto von Bismarck s-a insurat cu Johanna von Puttkamer.Sotia sa provenea dintr-o familie aristocrata conservatoare, ai carei membri il placeau pe Bismark, astfel ca mariajul acestora a fost unul reusit. Aceasta lunga casatorie a dat nastere la 3copii:Herbert,Wihelm si Marie.Sotia viitorului cancelar era o femeie timida, retrasa si profund relgioasa. 2.Inceputul carierei politiceDe la 28 la 35 ani Bismarck primeste invitati,isi viziteaza vecinii,calatoreste si citeste. Tatal sau moare in anul 1845.Isi incepe cariera politica in anul 1847 ca deputat in parlamentul fiind un ultra conservator convins. Prusiei in anul 1846 .Mai tirziu, insuportind viata parlaentara, se consacra diplomatiei. De asemenea Bismarck opta pentru Unificarea Germaniei. A fost un absolutist,conservator in interior,el aproba liberalismul in afara,daca acesta poate contribui la dezvoltarea puterii prusace. La 23

septembrie 1862,Wilhelm îl numeşte pe Bismarck prim ministru şi ministru de externe. . Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de nelinişte atunci când relaţiile între Marile Puteri: Regatul Unit, Franţa, Austria şi Rusia, a fost distrusă de războiul din Crimeea din 1854-1855 şi războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominantă în Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomaţia specifică lui Bismarck, prin reorganizarea armatei şi a strategiei militare. 3.Unificarea GermanieiAnalogic vorbind, Bismark a fost un făuritor şi în acelaşi timp, unul dintrecei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii şi ai democraţiei. ConstituţiaPrusiei, redactată de Bismark a pus bazele viitorului Imperiu German. A fost “Cancelarul de fier”.Isi pune candidatura pentru Adunarea constituanta din 1848 si Landtagul Prusiei din 1850 nu pentru a sustine parlamentarismul si liberalismul,ci ca sa le combata cu vehementa.Socotea ca in Prusia Landtagul e zero iar monarhul e totul.S-a facut cunoscut prin cuvantarile rostite intr-un limbaj dur ,nestapanit,sarcastic la adresa liberalismului a regimului parlamentar si a “rusinoasei democratii”A detinut un anume patriarhalism fata de tarani si soldati,inca din tinerete. In martie 1848 si-a manifestat violent dezaprobarea fata de “explozia revolutionara”.A incercat chiar sa-si inarmeze taranii de pe mosie si sa-I porneasca la Berlin in ajutorul regelui Frederic Wilhelm al IV-lea,sa-l salveze de umilinta de a fi infrant de revolutionari. Bismarck, prim ministru intermediar, se adresa Landtagului: „De pe vremea tratatelor de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sănătoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorității vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre ci prin foc și sabie!” In cadrul Confederatiei germane statele dominante erau Prusia si Austria. În 1851 Bismark a intrat îndiplomaţie, iar regele Frederic Wilhelm al IV-lea l-a trimis secretar pe lângăRochow, ministrul plenipotenţiar al Prusiei în dieta de la Frankfurt. În scurt timp afost avansat ministru şi a lucrat în această calitate până în 1859. La început a privit Austria ca pe o aliată firească a Prusiei împotriva revoluţiei în spaţiul german şiîmpotriva Franţei în sprijinul european. Dar la Frankfurt, Bismark va constata că în confederaţie Austria foloseşte orice prilej ca să pună Prusia în condiţii deinferioritate, ca să o domine. El va nota: „Am venit la Frankfurt cu cele mai bune sentimente pentru Austria, dar acolo, informat de documentele politicii dinSchwarzemberg, care se rezumau la cuvintele de a ‘înjosi, apoi a distruge’, mi-ampierdut iluziile din tinereţe”. În cei şapte ani de activitate frankfurteză a învăţat săurască regimul Confederaţiei Germane şi, mai mult

decât atât, a ajuns să seconvingă că Prusia nu se mai poate ridica decât doborând Austria. „Politica Vienei- spunea el - a făcut Germania prea strâmtă că Austria şi Prusia să poată încăpea în ea împreună…..în curând va trebui să luptăm împotriva Austriei pentru existenţa noastră”.Rolul factorului unificator in spatiul german era Prusia, deoarece Austria era un stat multinational,cu o serie de teritorii in afara confederatiei germane.Datorita esecului de libertate de la 1848,l-a determinat pe Otto von Bismarck (cancelarul Prusiei) se recurga la calea "prin fier si sange".Bismarck a evitat o confruntare prematura cu Austria,astfel incat in anul 1864,i-a cooptat pe Habsburgi in razboiul impotriva Danemarcei,care avea sub dominatie in spatiul geman ducatele Schleswig si Holstein.Dupa victorie,Prusia a anexat Schleswig si Holstein.In anul 1866,cele doua mari puteri au ajuns sa se confrunte direct. Bătălia de la Sadova. Confruntările decisive au avut loc la graniţa austro-prusacă.La început, cele două armate s-au ciocnit în lupte de mică amploare. Mai există o problemă care stă la baza declanșării conflictului diplomatic și armat dintre Austria si Prusia. Înca din perioada noului rege Wilhelm I al Prusiei, anul 1858, Austria manifesta un interes deosebit asupra modului principial de exercitare a puterii în cadrul unei eventuale Germanii Unificate. Austria își considera legitimă poziția de a instala un conducător în fruntea Germaniei, iar pentru a postula cu această întâietate, se considera ca fiind, atât ca administrație guvernamentală cât și forță armată, superioară competenței și capacității Prusiei.

1 . ,,Grossdeutschland”- Încă din 1848, conform unui principiu diplomatic de concurență, promulgat de Austria cu privire la regența și suveranitatea Germaniei Mari, se fac presiuni continue asupra Parlamentului de la Frankfurt; Propaganda parlamentară va ofensa interesele prusace cât și pe Bismark., în cele din urmă. Odată cu apariția generalului Otto von Bismark pe scena politică germană, Prusia-prin el- adoptă o poziție refractară față de manifestele austriece, existente atât la nivel diplomatic cât și în cadrul guvernelor.

2. ,,Kleindeutschland”- Prusia susținea normalizarea acestei situații, a suveranității asupra unei eventuale Germanii Unificate. Această traiectorie politică, trasată de Prusia, va cauza diverse șicane în sfera diplomatică, iar viitoarele litigii vor fi disputate, mai exact, prin conflictul ce se va isca între Austria și Prusia. Momentul în care Bismark primește garanția de neutralitate a Marilor Puteri (Anglia, Rusia), acesta încheie un acord secret de alianță cu regele Italiei, Victor Emanuel. Această alianță diplomatică avea la bază garanția, ca în condițiile în care Prusia va dobândi victoria, Veneția va fi retrocedată Italiei de către Austria. La scurt timp după

ce actul de alianță cu italienii este încheiat, Bismark constituie efectivele necesare de război.

În cadrul Dietei, Bismark întețește controversele cu austriecii din momentul în care propune spre dezbatere problema celor două ducate daneze, chestiune ce interesa ambele părți. Prin urmare, fără a mai sta pe gânduri, Bismark își trimite efectivele militare în teritoriul Holsteinului fără a reuși, de această dată, declanșarea războiul. Dieta se pronunță cu vehemență împotriva Prusiei, acuzând-o ca fiind un stat agresor ce provoacă instabilitatea echilibrului european și instigă la violență armată. Odată ce, la nivel parlamentar, relațiile austro-prusace ajung în stadiul de glaciație, Prusia se retrage din Confederația Germană, iar alături de aliații săi invadează : Hanovra, Hasse-Kassel și Saxonia, state ce luaseră partea Austriei în sufragiul Dietei.Apoi,în iulie 1866, două armate cu un efectiv total de aproape 500 000 de oameni au dat o luptă crîncenă la Sadova. Austria a pierdut aproape 45 000 de soldaţi, iar Prusia doar un sfert din acest număr. Bătălia de la Sadova a decis deznodămîntul Războiului de şapte săptămîni, soldat cu o înfrîngere dezastruoasă a Austriei.Victoria Prusiei i-a adus acesteia mai multe teritorii sub dominatie cum ar fi:ducatul Holstein si orasul Frankfurt pe Main,insa totodata a fost desfiintata vechea Confederatie germana si a fost inlocuita cu asa-numita Confederatia germana nord,de unde Austria era exclusa.In cadrul noii Confideratii hagomonia o detinea Prusia. Confederaţia Gremană de Nord ar fi fost o simplă confederaţie de state dacă nu ar fi existat o constituţie federală ,care afla in subordinea „unui parlament care era desemnat in colectiv” . Din 1866 cand se punea problema elaborării unei constituţii pentru Confederaţia de Nord, Bismarck a renunţat la conservatorismul intransigent al nobililor prusaci. Bismarck a integrat in stat noile clase create de industrializarea Germaniei:marea burghezie şi proletariatul. Astfel in 1867,el a impus un Reichstag ales prin vot universal care din 1871 va intra in constituţia imperială: acesta va fi destinat in concepţia sa să-i facă cunoscute guvernului interesele naţiunii.La alianţa principilor se adăugau acum şi reprezentanţii poporului ,aleşi prin vot liber, egal şi secret al tuturor cetăţenilor de sex masculin care impliniseră 25 ani9. Statele germane din sud Bavaria,Wurttemberg,Baden şi părţi din Hesa– erau unite cu Confederaţia Nord Germană doar prin diverse alianţe.Deşi prusacii obţinuseră o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei condiţii de pace extrem de generoase. El nu-şi dorea un inamic înverşunat la graniţa de sud, în timp ce Prusia continua scria triumfurilor sale militare. Aşadar, a pretins Austriei o sumă simbolică drept despăgubire de război, a cedat Italiei Veneţia şi a acceptat dezmembrarea

Confederaţiei Germane, în urma acestui remarcabil succes militar, Parlamentul prusac a votat legalizarea acţiunilor neconstituţionale ale lui Bismarck întreprinse în timpul confruntărilor sale anterioare cu adunarea.Franta era singura mare putere care se putea opune unificarii Germaniei,insa datorita razboiului dintre aceasta si Prusie era un lucru inevitabil.. Atunci când parlamentul refuză reforma militară, pe care o declară neconstituțională, Bismarck îl dizolvă. Condițiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane îi interziceau acțiunea unilaterală; politicianul și diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acțiune. Pentru ca statele germane să intre în război, sau, așa cum bănuia că se va întâmpla, să fie forțate să declare război împreună împotriva unui singur dușman, adversarii săi diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele germane. Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativă și politică a Germaniei: aspirațiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danemarcei au dus la Al Doilea Război al Schleswigului (1864); ocazia creată de activitățile naționaliste italiene la granița Austriei au forțat Austria să își irosească resursele militare pe două fronturi înRăzboiul Austro-Prusac (1866); și temerile francezilor de a fi înconjurați de Hohenzollerni i-a determinat să declare război Prusiei, ceea ce a avut ca rezultat Războiul Franco-Prusac (1870–71). Printr-o combinație între diplomația și conducerea politică a lui Bismarck, reorganizarea militară a lui von Roon si strategia militară a lui Moltke, Prusia a iesit din perioada de dualism german ca statul ce putea să reprezinte si să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene ale tratatului de pace din 1815 nu putea sustine puterea Austriei în această sferă de influentă europeană. Deși mai multe state germane erau inițial de partea Austriei, trupele prusace le-au interceptat soldații și i-au trimis înapoi, iar Austria, ajutată doar de Saxonia, s-a luptat singură cu Prusia; deși Franța a promis ajutor, acesta a venit târziu și a fost insuficient. Pentru a complica situația Austriei, mobilizarea italiană la granița de sud obliga armata să lupte Al Treilea Război Italian de Independență pe un al doilea front și pe Marea Adriatică. Bătălia de la Königgrätz, care a durat o zi și s-a desfăsurat lângă satul Sadová, s-a încheiat cu o victorie incontestabilă si decisivă a Prusiei. Napoleon al III-lea al Frantei a dezvoltat o strategie similară cu cea a unchiului său, Napoleon Bonaparte: dezbină si cucereste. El spera ca Austria să intre în război pentru a se răzbuna si că fostele sale aliate, în particular statele germane Baden, Württemberg si Bavaria, i se vor alătura, dar tratatul din 1866 a intrat în actiune: toate statele germane si-au unit fortele miltare, desi nu neapărat cu entuziasm, pentru a se lupta cu Franta. În loc de război de răzbunare împotriva Prusiei, sustinută de diversi aliati germani, Franta s-a văzut singură într-un război împotriva tuturor

statelor germane. Reorganizarea armatei de către Rooni strategia operativă a lui Moltke s-au combinat împotriva Frantei cu mult succes. Viteza mobilizării prusace i-a uimit pe francezi, iar abilitatea prusacilor de a concentra puterea în anumite puncte, similară cu strategia lui Napoleon cu saptezeci de ani în urmă, au coplesit armata franceză. Utilizând eficienta retea feroviară, trupele prusace au fost aduse spre câmpul de bătălie rapid, odihnite si gata de luptă. Trupele franceze a trebuit să mărsăluiască distante mari pentru a ajunge la câmpul de bătălie. După câteva bătălii, si anume Spicheren,Wörth, Mars la Tour si Gravelotte, germanii au învins principalele armate franceze si au avansat spre orasul Metz si spre capitala Frantei, Paris. L-au luat prizonier pe împăratul Frantei împreună cu o întreagă armată la Sedan la 1 septembrie 1870. In toamna 1870,statele sud-germane au aderat la Conferinta germana de nord. Umilitoarea capturare a împăratului francez și pierderea armatei franceze, care a rămas prizonieră într-o tabără de prizonieri improvizată în Saarland („Tabăra Miseriei”, cum au denumit-o francezii), a aruncat guvernul francez în haos; energicii adversari ai lui Napoleon au răsturnat guvernul și au proclamat republica. Comandamentul german se aștepta la o propunere de pace din partea francezilor, dar noua republică a refuzat să negocieze. Armata prusacă aasediat capitala Paris până la jumătatea lui ianuarie.La 18 ianuarie 1871, prinții germani și comandanții militari principali l-au proclamat pe Wilhelm „Împărat German” însala oglinzilor de la Palatul Versailles. În urma tratatului de pace, Franța renunța la regiunile sale locuite de germani (Alsacia și partea germanofonă din Lorena); plătea despăgubiri de război (Cinci miliadrde de franci) calculate pe baza populației, ca fiind echivalentul precis al despăgubirilor impuse de Napoleon Bonaparte Prusiei în 1807 și a acceptat administrația germană a Parisului și a unei părți din nordul Frantei cu „trupele germane urmând să fie retrase pas cu pas” pe măsură ce se plătesc despăgubirile.  Deși Bismarck condusese transformarea Germaniei dintr-o confederație slabă într-un stat na ț ional  federal, el nu a realizat aceasta de unul singur. Unificarea a avut loc prin construcția unei tradiții de colaborare legală în cadrul Sfântului Imperiu Roman și de colaborare economică prin Zollverein.Noul Imperiu German conținea 25 de state, din care trei erau orașe hanseatice. El era Kleindeutsche Lösung, („Soluția Germania Mică”, fără Austria), spre deosebire deGroßdeutsche Lösung sau „Soluția Germania Mare”, care ar fi inclus Austria. Unificarea diferitelor state într-o singură națiune a necesitat mai mult decât victorii militare, oricât de mult ar fi ridicat acestea moralul. A fost nevoie și de o regândire a comportamentelor politice, sociale și culturale, și de construcția unor noi metafore despre „noi” și „ei”.Deși adesea caracterizat ca o federație de monarhi, Imperiul German, în sensul strict, era o federație de state. Noua Confederație

Germană de Nord avea propria constituție, drapel, și structuri guvernamentale și administrative. Prusia, sub influența lui Bismarck, învinsese rezistența activă a Austriei la ideea unei Germanii unite prin victorii militare, dar oricât a scăzut această politică influența Austriei asupra statelor germane, ea a și știrbit spiritul unității pangermane: majoritatea statelor germane respingeau politicile de forță ale Prusiei

Stat

Capitală

Regate

Prusia  Berlin

Bavaria  München

Saxonia  Dresda

Württemberg Stuttgart

Mari Ducate 

Baden Karlsruhe

Hessa  Darmstadt

Mecklenburg-Schwerin Schwerin

Mecklenburg-Strelitz Neustrelitz

Oldenburg Oldenburg

Saxa-Weimar-Eisenach  Weimar

Ducate 

Anhalt Dessau

Brunswick  Braunschweig

Saxa-Altenburg Altenburg

Saxa-Coburg și Gotha  Coburg

Saxa-Meiningen  Meiningen

Principate 

Lippe Detmold

Reuss Linia Tânără Gera

Reuss Linia Bătrână Greiz

Schaumburg-Lippe Bückeburg

Schwarzburg-Rudolstadt Rudolstadt

Schwarzburg-Sondershausen

Sondershausen

Waldeck-Pyrmont Arolsen

Orașe libere

Bremen

Hamburg

Lübeck

Teritorii imperiale 

Alsacia-Lorena Straßburg

Politica internă a lui Bismarck a avut un rol important în formarea culturii politice a Kaiserreichului. După unificarea din 1871, guvernarea semiparlamentară germană a impus o reformă politică și economică de sus în jos, reformă relativ fără asperități, ceea ce a condus Germania către statutul de forță industrială de primă mărime a timpului. După unificarea oficială din 1871, Bismarck și-a orientat eforturile către desăvârșirea unității naționale sub umbrela prusacă si tot dupa acelasi an , obiectivele sale vor fi pacifiste: să-și consolideze opera și să mențină echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, făcând uz de șiretenie și abilitate.  Evoluțiile politice internaționale din perioada 1859-1871, au modificat profund ordinea europeană, reglementată la 1815. În cadrul Congresul de la Berlin (1878), sfera internațională întâlnește noi probleme / interese de politică externă, precum expansiunea colonială a unor state europeane, întărirea SUA și a Japoniei, vor angrena relațiile politice europene într-un sistem mondial. Realitatea ori irealitatea echilibrului între puterile

sec XIX se va analiza, de acum înainte, de la nivelul dinamicii mondiale, ceea ce implicit. va reprezenta depășirea cadrului geografic și politic european.

Perioada 1871-1890 se caracterizează prin stabilitate și echilibru între puterile europene consacrate. Această pace l-a avut ca autor pe cancelarul german Bismark. O filosofie a păcii ce consta în împlinirea planului celui de-al doilea Reich, iar odată cu atingerea scopului hegemonic german, conflictele ori tensiunile de orice natură din Europa trebuiau descurajate cu fermitate. Pentru a fi mai concret,  principalele obiective strategice ale lui Bismark în desăvârșirea intereselor hegemonice ale Germaniei, erau:

1.  Prevenirea  unei coaliții anti-germane.2. Izolarea  Franței după înfrîngerea sa din 1871.3. Constrângerea politică a Franței în chestiunea colonială, deci îndepărtarea efectivă a

acesteia de la masa negocierilor  dintre puteri.4. Deteriorarea relațiilor franco-britanice, datorată cursei acestora pentru cuceririle

coloniale. Prusia își păstrează cuceririle grație izolării Franței. Rămâne la putere timp de 28 de ani și va fi eliminat de tânărul Wilhelm al II-lea. La înscăunarea sa, acesta a declarat intimilor săi: „Îl las pe bătrânul morocanos 6 luni. Apoi voi guverna eu însumi”.Lupta între cei 2 bărbați izbucnește în anul 1890 și se sfârșește în anul 1894. În acești ani Wilhelm II cere demisia lui Bismarck, iar când acesta o prezintă regele îi trimite o scrisoare de adio prin care îl numește duce de Lauenburg, general de cavalerie, feldmareșal și îi oferă, printre altele, portretul său în mărime naturală (se știe că era înalt de 1,98 m). Pe 29 martie 1890, prințul Bismarck părăsește Berlinul, în mijlocul ovațiilor mulțimii care îl însoțește la gară. Furios de această popularitate, Wilhelm al II-lea pune să i se facă cancelarului tot felul de șicane. Îi schimbă numele din „Bismarck” în „Wagenfeld”. În ziua următoare bancherul Bleichröder, prieten intim al prințului, este chemat în fața tribunalului sub acuzația de sperjur. Mai târziu îl revocă din postul de ambasador pe contele von Rantzau, ginerele lui Bismarck. Șeful muzicii regimentului II de infanterie este condamnat la o lună închisoare, destituit și apoi trecut în rezervă pentru că o compus un marș închinat lui Bismarck și l-a exectutat cu fanfara sa.Bismarck care se retrase la domeniul de la Friedrichsruh, dăruit de Wilhelm I, ripostează înșirând o violentă campanie de presă. Această ostilitate nu poate dura; Wilhelm cedează și are loc o reconciliere în 1894. Otto von Bismarck se plângea de numeroase boli. În realitate suferea de nevralgii datorită unei răni la picior, survenită în cursul unei vânători la Sankt Petersburg, în special de tulburări digestive, hepatice și gastrice cauzate de un regim alimentar aberant. Începând din 1862, Bismarck părea dominat în întregime de instictul său de

conservare. Mânca și bea. Un invitat privea cu surprindere „porțiile” înfulecate de Bismarck și copiii lui: „un veritabil leu cu puii săi”. Ajunsese la 128 de kg. A sfârșit prin a fi atins de gută, de insomnii și de nevralgii faciale. A fost îngrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, în urma unui tratament susținut, a reușit să-l facă să slăbească 35 de kg. A murit de bronhopneumonie.După perioada postbelică prin anii 1990 unii istorici ca Hans Rothfels și Theodor Schieder deși în mod diferit, caracterizează pe Bismarck ca o figură pozitivă, iar istoricul Gerhard Ritter îi reproșează într-o scrisoare adreastă lui Eyck, o atitudine antigermană. Pe când Friedrich Meinecke, un admirator al lui Bismarck, atribuie cancelarului de fier că ar fi traumatizat statul liberal german, contribuind indirect la catastrofa din 1946. Istoricul britanic Alan J.P. Taylor a publicat în 1955 o biografie controversată a lui Bismarck, în care îl descrie ca o personalitate complexă care este frământat de conflicte psihice. Taylor în schimb apreciază instinctul politic al lui Bismarck, care în ultimii ani a dus o politică de pace, căutând să frâneze politica agresivă a lui Wilhelm II. Mommsen atribuie lui Bismarck o flexibilitate în rezolvarea conflictelor politice și că insuccesele nu sunt cauzate de cancelar. Hans-Ulrich Wehler condamnă politica lui Bismarck, care a fost un adversar al social democraților și a sprijinit monarhia și pe marii latifundiari, frânând progresul Germaniei. Wehler caracterizează politica lui Bismarck ca o dictatură bonpartistă. După moartea lui William I, regent a devenit fratele său Wilhelm în anul 1861. Noul monarh a fost adesea în conflict cu dieta prusacă care devenea din ce în ce mai liberală. O criză care a apărut în 1862, atunci când dieta a refuzat să autorizeze o propunere de finanțare pentru reorganizarea armatei,astfel miniștri regelui nu au putut convinge legislatorii să treacă bugetul iar regele nu era dispus să facă unele concesii. Wilhelm a fost astfel amenințat să abdice (deși fiul său s-a opus la abdicarea lui), crezând că Bismarck a fost singurul politician capabil de manipularea crizei. Wilhelm a fost ambivalent în privința desemnării unei persoane care a cerut controlul fără restricții asupra afacerilor externe. Cu toate acestea în septembrie 1862, Camera Deputaților a respins cu o majoritate covârșitoare bugetul propus. La 23 septembrie 1862,Wilhelm îl numește pe Bismarck prim ministru și ministru de externe. Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de neliniște atunci când relațiile între Marile Puteri: Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia, a fost distrusă de războiul din Crimeea din 1854-1855 și războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominantă în Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomația specifică lui Bismarck, prin reorganizarea armatei și a strategiei militare. În ciuda neîncrederii inițiale a regelui și a prințului moștenitor, precum și animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reușit într-un timp destul de scurt să dețină puterea asupra regelui. Bismarck a intenționat să mențină supremația regală și să pună capăt

impasului din buget în favoarea regelui, chiar dacă el a trebuit să utilizeze mijloace extrajudiciare pentru a reuși acest lucru. El a susținut că, din moment ce Constituția nu prevede cazurile în care legislatorii nu au reușit să aprobe un buget, acesta ar putea aplica numai bugetul anului precedent. Astfel, pe baza bugetului din 1861, de colectarea taxelor a continuat timp de patru ani. Conflictul lui Bismarck cu legislatorii a fost escaladat din ce în ce mai mult în următorii ani. În urma convenției din 1863, Camera Deputaților a adoptat o rezoluție care declară că nu mai poate să se împace cu Bismarck, iar ca răspuns, regele a dizolvat Dieta, acuzând-o că a încercat să obțină controlul asupra ministerului într-un mod necredincios. Bismarck a emis apoi un edict care a restricționat libertatea presei. În ciuda criticilor, Bismarck a rămas un politician în mare măsură nepopular (puțină lume știe despre el). Suporterii lui s-au descurcat prost la alegerile din octombrie 1863, în care coaliția liberală al cărui primar a fost membru al Partidului Progress, a câștigat peste două treimi din locurile în Cameră. Camera a făcut apeluri repetate la rege să respingă aceste alegeri însă regele l-a susținut pentru că se temea că, dacă el l-ar fi demis pe Bismarck, ar urma un prim ministru liberal. Destinul i se pecetluiește acum: va fi ambasador în Rusia, apoi în Franța, unde se familiarizează cu marile probleme politice europene. La 22 septembrie 1862, Wilhelm I îl convoacă la Potsdam: regele nu și-a putut pune în aplicare proiectele militare și îi arată lui Bismarck actul de abdicare pe care îl pregatise. Câteva zile mai târziu, Bismarck, prim ministru intermediar, se adresa Landtagului: „De pe vremea tratatelor de la viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sănătoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorității vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre ci prin foc și sabie!”.Atunci când parlamentul refuză reforma militară, pe care o declară neconstituțională, Bismarck îl dizolvă. Cu toate acestea, acest om care nu se teme câtuși de puțin să ia decizii energice este un prost orator. La tribună vorbește cu o voce blândă subțire, care surprinde, se bâlbâie pentru că citește prea repede frazele tranșante, pe care și le notase pe un bloc-notes. Rapiditatea cu care vorbește, debitul său oratoric este de 250,300 și chiar câteodată 350 de silabe pe minut, este atât de mare, încât stenograful nu-i poate intregistra discursul. Vorbește ținându-și mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor de culoare deschisă, atitudinea sa părând provocatoare.După 1871, obiectivele sale vor fi pacifiste: să-și consolideze opera și să mențină echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, făcând uz de șiretenie și abilitate. Prusia își păstrează cuceririle grație izolării Franței. Rămâne la putere timp de 28 de ani și va fi eliminat de tânărul Wilhelm al II-lea. La înscăunarea sa, acesta a declarat intimilor săi: „Îl las pe bătrânul morocanos 6 luni. Apoi voi guverna eu însumi”. Tripla Alianta sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscuta, a fost incheiata intre Germania,Austro-Ungaria si Italia ,astfel luand nastere una dintre cele mai faimoase aliante din intreaga istorie.Alianta a fost incheiata la initiativa

cancelarului Otto von Bismark ("cancelarul de fier" al Germaniei) fiind initial una de ordin defensiv, adica doar in cazul in care Franta ar fi atacat pe unul din membii acesteia ceilalti ar fi fost nevoiti sa intervina si sa declare razboi Frantei.La baza acestei aliante sta tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria in 1879, care sporea puterea in zona a celor doua state.Stiind de dorinta Romaniei de a se afirma ca un centru de stabilitate in sud-estul Europei,el incheie un tratat care inseamna practic aderarea la Tripla Alianta.A fots ideea lui Carol I,care aducea pe plan local stabilitate politica, crescand forta Romaniei in Balcani.tratatul a fost secret,numai Carol I si putini dintre ministrii sai stiind de existenta acestuia. Deteriorarea din ce in ce mai accentuata a relatiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea pastrarii acestei aliante.In 1887,cand trecusera cei 5 ani pe care se semnase alianta,Bismarck incearca si reuseste pentru moment sa forteze Austro-Ungaria sa ramana ca membru.El il ameninta pe Kálnoky cu retragerea sprijinului impotriva Rusiei,asa ca acesta din urma se vede nevoit sa faca concesii peste concesii numai pentru protective. Deteriorarea din ce in ce mai accentuata a relatiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea pastrarii acestei aliante.In 1887,cand trecusera cei 5 ani pe care se semnase alianta,Bismarck incearca si reuseste pentru moment sa forteze Austro-Ungaria sa ramana ca membru.El il ameninta pe Kálnoky cu retragerea sprijinului impotriva Rusiei,asa ca acesta din urma se vede nevoit sa faca concesii peste concesii numai pentru protectie. SfarsitulA murit la 31 iulie 1898, după ce a ţinut atârnată deasupra conducerii statului german o viaţă cu atâta devotament. Un contemporan îl aprecia prin 1888, că e un mare geniu, dar nu-i un om mare……..cine mai ştie!’ Unificarea Germaniei, în 1871, a creat un stat prea puternic pentru a putea fi contrabalansat de vreo alianţă europeană. Schimbările tehnologice au ridicat costurile războaielor la nivele insuportabile. Iar dezvoltarea societăţii de masă şi a politicilor democratice au făcut imposibilă acumularea de voinţă amorală necesară funcţionării sistemului echilibrului de forţe.

Reforme

Obiectivele lui Bismark pot fi rezumate la trei direcții principale: Kulturkampf,  reforma socială și unificarea națională.

Kulturkampf

După încorporarea statelor catolice din sud și a teritoriilor poloneze din est, catolicismul, reprezentat de Partidul de Centru Catolic, părea principala amenințare a naționalismului prusac aristocratico-militarist al lui Bismark, deoarece catolicii erau considerați ca fiind loiali mai întâi Papei și mai apoi statului.Bismarck se temea ca legatura catolicilor cu papalitatea le-ar putea reduce loialitatea fata de natiune. În calitate de cancelar, Bismarck a încercat, fără prea mult succes, să limiteze

influența Bisericii Romano-Catolice și a ramurii sale politice Catolicii din sud, (țărani, artizani, meșteșugari organizați în bresle, clerici și aristocrați ai micilor state), proveniți din rândurile unei societăți agrare, mai puțin dezvoltate decât statele protestante din nord, au avut la început probleme în competiția cu eficiența industrială și piețele deschise de Zollverein. Partidul Catolic de Centru a păstrat suport în regiunile catolice din Bavaria și din Badenul de sud, precum și în zonele urbane ce conțineau muncitori din zona rurală în căutare de lucru în industria grea, și a încercat să protejeze nu doar drepturile catolicilor, ci și pe cele ale altor minorități, inclusiv ale polonezilor și ale francezilor din Alsacia. Legile din mai 1873 au adus numirea preoților și pregătirea lor sub controlul statului, ceea ce a dus la închiderea a numeroase seminarii teologice, și la o penurie de preoți. Legea Congregațiilor din 1875 a abolit ordinele religioase, a pus capăt subvenționării de stat a Bisericii Catolice și a eliminat protecțiile religioase din constituția Prusiei. După 1878, lupta împotriva socialiștilor avea să unească forțele catolicilor și ale lui Bismark, ducând la sfârșitul Kulturkampf, ceea ce avea să aducă la o și mai mare nesupunere catolică decât cea care existatase mai înainte și care a întărit catolicismul în Germania în loc să-l slăbească. Cum reprimarea completă atât a catolicilor cât și a socialiștilor a eșuat, politica lui Bismarck numită a "morcovului și bățului" a reușit să potolească grupurile radicale.

Reforma sociala

Pentru a stăpâni clasa muncitoare și pontru a slăbi influența grupurilor socialiste, crearea de către Bismark a unui stat cu sistem de ajutor social gratuit a atras clasa muncitoare de partea naționalismului german. Sistemul asigurărilor sociale inițiat de Bismark – asigurările de sănătate în 1883, asigurările de accidente în 1884, asigurările de invaliditate și de pensie în 1889 – au fost cele mai avansate din lume la vremea respectivă și continuă să existe și în ziua de azi în Germania.

Realplolitik

Realpolitik – politica externă bazată pe calculaţiile de putere şi apărarea interesului naţional – a făcut posibilă unificarea Germaniei. Dar reunificarea Germaniei a făcut ca Realpolitikul să se schimbe, obţinând opusul a ceea ce era menit să obţină. Practica Realpolitikului evită cursele armate şi războiul doar dacă jucătorii majori ai unui sistem internaţional sunt liberi de a ajusta relaţiile lor în conformitate cu circumstanţele schimbătoare sau sunt reglaţi de un sistem de valori împărtăşite, sau în

prezenţa ambelor cazuri. Aceasta este originea germană a conceptului.  Otto von Bismark, în lupta sa pt unificarea statelor germane, apoi pt afirmarea noului stat – Germania – în plan european cu un statut de mare putere. În acest sens, un exemplu des citat este mişcarea – aparent ilogică – a Prusiei de a nu cere careva teritorii de la Austria învinsă în 1866, mişcare ce a contribuit mai târziu la unificarea paşnică, din această direcţie, a Germaniei. D asemenea, Bismark e citat ca maestrul Realpolitikului datorită modului în care a obţinut Schlewig-Holsteinul fără lupte, plus alte succese. 

Viata personala

Bismarck era îndrăgostit de Marie von Thadden, dar aceasta l-a preferat pe unul din prietenii săi. La căsătoria Mariei, a întâlnit-o pe Johanna von Puttkamer, și s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Johanna nu era nici elegantă, nici frumoasă, nici foarte inteligentă, nici mondenă. Dar el a apreciat-o pe asceastă provincială entuziastă, care s-a vădit o excelentă interpretă a lui Beethoven, la pian. Scrisoarea de cerere în căsătorie, pe care am văzut-o la Friedrichsruh, este o mică capodoperă de abilitate diplomatică, dar Bismarck nu a așteptat deloc răspunsul: s-a dus să o sărute pe Johanna și s-a căsătorit cu ea șase luni mai târziu (1847). A rămas fidel toată viața soției și celor 3 copii ai lor. Totuși la 47 de ani, se va îndrăgosti și o va iubit puternic dar platonic pe soția ministrului Rusiei la Bruxelles, prințesa Katerina Orloff, născuta Trubețkoi, în vârstă de 22 ani, pe care o cunoaște la Biarrtz în 1862. Dar această prietenie amoroasă de câteva săptămâni s-a limitat, mai târziu, la o nouă întâlnire la Biarritz în 1864, apoi la o corespondență care a durat până la moartea prințesei, survenită la Saint-Moritz, la 4 august 1875, când ea avea 35 de ani.

Otto von Bismarck se plângea de numeroase boli. În realitate suferea de nevralgii datorită unei răni la picior, survenită în cursul unei vânători la Sankt Petersburg, în special de tulburări digestive, hepatice și gastrice cauzate de un regim alimentar aberant. Începând din 1862, Bismarck părea dominat în întregime de instictul său de conservare. Mânanca și bea. Un invitat privea cu surprindere „porțiile” înfulecate de Bismarck și copiii lui: „un veritabil leu cu puii săi”. Ajunsese la 128 de kg. A sfârșit prin a fi atins de gută, de insomnii și de nevralgii faciale. A fost îngrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, în urma unui tratament susținut, a reușit să-l facă să slăbească 35 de kg. A murit de bronhopneumonie.

Citate de Otto von Bismarck

Fii politicos; scrie într-o manieră diplomatică; chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.

Legile sunt precum cârnaţii. E mai bine să nu te uiţi cum se fac. N-aş avea prieteni dacă nu aş avea şi duşmani. Nu poţi fi în acelaşi timp rece şi

fierbinte. Viaţa constă din luptă. Din punct de vedere istoric, odată ce pierzi o oportunitate, aceasta nu va mai

reveni niciodată. Politica nu este o ştiinţă exactă. Ambiţiosul nu se mulţumeşte cu nimic, nici chiar cu fericirea. Un ziarist este o persoană care şi-a greşit vocaţia. România a fost auzită, dar nu ascultată. Pacea este posibilă doar dacă ţările europene îşi menţin integritatea teritorială. Pentru a fi pregătit de război, unul din cele mai eficace mijloace este să menţii

pacea. De pe vremea tratatelor de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile

conducerii sănătoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorităţii

vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre, ci prin foc şi sabie! Sa nu crezi nimic in politica pana cand nu este oficial negat. Politica este arta de a face orice posibil. E mai important sa faci istorie, decat sa o scrii. Am adus fericirea unei mari naţiuni, da, dar şi nefericirea pentru mulţi! Fără

mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80 000 de oameni, n-ar fi fost îndoliaţi taţi, mame, surori. Acum o să dau socoteală lui Dumnezeu!

Oricine a privit in ochi de geam de un soldat moare pe campul de lupta va gandi greu inainte de a incepe un razboi.

Oamenii nu mint niciodata atat de mult ca dupa o vanatoare, in timpul unui razboi sau inainte de alegeri.

Cand doresti sa pacalesti lumea, spune adevarul. Politica nu este o stiinta, cum isi inchipuie unii domni profesori, ci o arta. Putina prietenie are mai multa valoare pentru mine decat admiratia intregii lumi. Politica acordă multe posibilităţi, politica nu înseamnă mizerie, ea este regina

vieţii. Politica are două părţi, o parte văzută şi o parte nevăzută. În partea nevăzută se află

problemele noastre.

Mistere

Vocea cancelarului Otto von Bismarck, auzita pentru prima data dupa 122 de ani.

Potrivit celor de la Business Insider, descoperirea este foarte importanta, ea fiind prima inregistrare cu vocea cancelarului german, dar si prima realizata de o persoana care a trait in secolul al XVIII-lea.Aceasta inregistrare, imprimata in 1889 pe un cilindru din ceara, a fost realizata de un colaborator al inventatorului Thomas Edison, Adelbert Wangermann, cu ocazia unui turneu de prezentare in Europa a aparatului de inregistrare a vocilor, pus la punct de celebrul inginer american.In timpul acelui turneu, Adelbert Wangermann a revenit in tara lui natala, Germania, unde a efectuat o serie de demonstratii in fata unor personalitati de marca, inclusiv in fata lui Otto von Bismarck, denumit "cancelarul de fier", pe 7 octombrie 1889, in resedinta acestuia din orasul Friedrichsruh, a explicat Stephan Puille, cercetator la Scoala Superioara Tehnica si Economica din Berlin (Hochschule für Technik und Wirtschaft - HTW)."Dupa parerea mea, iar eu am o anumita experienta, inregistrarile sunt originale", a declarat acesta, adaugand ca a "identificat cilindrii despre care se credea ca s-au pierdut".Stephan Puille este unul dintre cei doi experti - alaturi de Patrick Feaster de la Universitatea Indiana din Statele Unite - care au fost solicitati pentru acest proiect, informeaza New York Times.Existenta acestei inregistrari era cunoscuta de istorici, dar acestia o considerau pierduta pentru totdeauna. Cilindrul din ceara pe care a fost realizata inregistrarea se gasea in arhivele Muzeului Edison din Statele Unite, unde a fost descoperita in 1957, insa cercetarile au fost reluate abia in 2005.Pe aceasta inregistrare, Otto von Bismarck poate fi auzit in timp ce canta o melodie in limba engleza, cu un puternic accent german, apoi un alt cantec in limba germana, iar spre final canta in limba franceza imnul national al Frantei, celebra La Marseillaise.La finalul inregistrarii, cancelarul transmite un mesaj catre fiul sau Herbert, care l-ar fi ascultat la cateva saptamani dupa inregistrare si ar fi confirmat ca e vocea tatalui sau. Un arhipelag numit in cinstea cancelarului german

Arhipelagul este format din mai multe insule care din punct de vedere geografic aparțin de Melanezia, având în anul 1899 ca. 200. 000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ este împărțit în patru provincii din care:

Provincia Noua Britanie de Est cu insulele mai importante: Insula Noua Britanie Insula Duke-of-York 

Provincia Manus cu insulele:

Insula Manus Insulele Amiral Insula Baluan Insula Purdy Insula Rombutio Insulele Ieremite Insula Vufulu

Provincia Noua Irlandă cu insulele: Insula Noua Irlandă Insula New Hanover  Insulele Feni Insulele Lihir Insulele St. Matias Insulele Tanga

Provincia Noua Britanie de Vest cu Insula Vitu

Marea Bismarck

Marea Bismarck este o mare mică situată în Pacificul de Vest la nord de insula Noua Guinee și la nord-est deArhipelagul Bismarck care delimitează marea de Oceanul Pacific. La sud este legat printr-o strâmtoare de Marea Solomon. Marea a fost teatrul de luptă a unor bătălii navale (Bătălia din Marea Bismarck) din al doilea război mondial petrecute în Pacific. Marea ca și arhipeleagul au fost denumite după primul cancelar imperial german Otto von Bismarck, arhipeleagul ca și nord-estul insulei Noua Guinee, fiind până la sfârșitul primului război mondial, o colonie germană.

Batalia din Marea Bismarck

Bătălia din Marea Bismarck  a avut loc la nord de insula Noua Guinee și la nord-est deArhipelagul Bismarck, în timpul celui de al doilea război mondial între 2 și 4 martie 1943 făcând parte din Războiul din Pacific. Combatanții au fost pe de o parte Japonia contra forțelor militare aeriene din SUA și Australia. Bătălia s-a terminat cu victoria forțelor aliate și pierderi grele pentru Japonia.

Otto von Bismarck si Pricipatele romanePolitica lui Otto von Bismarck fata de estul European apare, cu evidenta si invariabil circumscrisa scopurilor sale pangemanice.Daca pina la realizarea unitatii germane el a manifestat un interes minor si multe reserve fata de aceasta zona geografica,ulterior

cursul politicii sale se schimba. Pina in 1866,anul aducerii pe tronul Principatelor Romane a lui Carol I, din dinastia germane Hohenzollern-Sigmaringen,stirile privitoare la intersul lui Bismarck fata de zona noastra geografica sunt lacunare.In anul cin Carol I se urca pe tron cu icuviintarea lui Napoleon III si cu indemnul cancelarului Bismarck. Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obține acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al cancelarului Bismarck pentru plecarea către România. ControverseDupă perioada postbelică prin anii 1990 unii istorici ca Hans Rothfels și Theodor Schieder deși în mod diferit, caracterizează pe Bismarck ca o figură pozitivă, iar istoricul Gerhard Ritter îi reproșează într-o scrisoare adreastă lui Eyck, o atitudine antigermană. Pe când Friedrich Meinecke, un admirator al lui Bismarck, atribuie cancelarului de fier că ar fi traumatizat statul liberal german, contribuind indirect la catastrofa din 1946. Istoricul britanic Alan J.P. Taylor a publicat în 1955 o biografie controversată a lui Bismarck, în care îl descrie ca o personalitate complexă care este frământat de conflicte psihice. Taylor în schimb apreciază instinctul politic al lui Bismarck, care în ultimii ani a dus o politică de pace, căutând să frâneze politica agresivă a lui Wilhelm II. Mommsen atribuie lui Bismarck o flexibilitate în rezolvarea conflictelor politice și că insuccesele nu sunt cauzate de cancelar. Hans-Ulrich Wehler condamnă politica lui Bismarck, care a fost un adversar al social democraților și a sprijinit monarhia și pe marii latifundiari, frânând progresul Germaniei. Wehler caracterizează politica lui Bismarck ca o dictatură bonpartistă. Nevoia de fier și sânge a devenit în curând evidentă. Până în 1862, când Bismarck și-a ținut discursul, ideea de stat național german în spiritul pașnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal și democratic pe care îl avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Veșnic pragmatic, Bismarck înțelegea posibilitățile, obstacolele și avantajele unui stat unit, și importanța legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urmă rămânând, pentru unii istorici, una dontre principalele contribuții ale lui Bismarck la crearea imperiului în 1871. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând evenimentele din 1866 și 1870, el a demonstrat abilitățile politice și diplomatice care îl determinaseră pe Wilhelm să apeleze la el în 1862. Printr-o combinație între diplomația și conducerea politică a lui Bismarck, reorganizarea militară a lui von Roon și strategia militară a lui Moltke, Prusia a ieșit din perioada de dualism german ca statul ce putea să reprezinte și să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene

ale tratatului de pace din 1815 nu putea susține puterea Austriei în această sferă de influență europeană.

Nava Bismarck

Bismarck a fost un cuirasat german din timpul celui de al doilea război mondial. Avand un deplasament nominal de 41700t și o greutate cu încărcătură completă de peste 50.000 tone, "Bismarck" era cea mai mare navă de război din istorie la data lansării sale la apă, în septembrie 1939. Echiparea și probele navei au durat până în aprilie 1941.În urma unor pregătiri frugale, nava a fost trimisă în prima și ultima misiune de luptă în mai 1941, alături de crucișătorul greu "Prinz Eugen". Într-o serie de bătălii aero-navale desfășurate între 23 și 27 mai 1941, Bismarck a distrus nava-amiral a flotei britanice - crucișătorul Hood - și a avariat 1 crucișător și 1 cuirasat inamic. În urma acestei misiuni epice, atacat direct de circa 15 de nave de război britanice, Bismarck a fost extrem de grav avariat și sabordat de echipajul său în dimineața zilei de 27 Mai 1941.Soarta cuirasatului german a reprezentat un punct de cotitură în războiul naval, deoarece marile puteri au început sa conștientizeze vulnerabilitatea marilor nave de război în fața avioanelor lans-torpilă, fapt ce a determinat schimbarea priorităților de construcție. Astfel, Japonia, Marea Britanie și S.U.A. au început să pună accentul mult mai mult pe port-avioane, în detrimentul cuirasatelor.

Crucisatorul usor Sheffield l-a interceptat pe Bismarck in seara zilei de 26 mai. De la 12km, Bismarck a deschis foc cu turelele prova, incadrand instantaneu nava britanica. Desi nici un proiectil nu l-a lovit direct, schije de obuz au perforat usor armura crucisatorului englez, provocand moartea a 6 membri ai echipajului si ranirea a inca 9. Sheffields-a retras sub o perdea de fum, in noapte, asteptand sosirea intaririlor.Noaptea, cele 4 distrugatoare din escorta escadrei grele au realizat atacuri cu tunurile si torpilele. Focul de pe Bismarck le-a tinut la distanta de peste 6km, iar atacul cu torpile a fost in consecinta ineficient.Dupa respingerea a 3 valuri de avioane si a atacurilor de noapte, echipajul de pe Bismarck era extenuat (practic nu dormisera deloc din seara de 24 mai).Starea marii se inrautati, o furtuna de forta 10 maturand Marea Nordului. Pe la ora 8:00 dimineata, King George Vth si Rodney l-au detectat pe Bismarck. Li s-au alaturat crucisatoarele grele Dorsetshire si NOrfolkDin cauza valurilor de 4-5 metri, viteza lui Bismarck a scazut si mai mult - la 7-8 noduri - in conditiile in care adversarii se apropiau cu 23-28 de noduri.La 8:40, navele britanice au deschis focul de la 21km distanta. Bismarck a raspuns imediat, 3 minute mai tarziu coloane de apa incadrand pe "Rodney". De teama sa nu fie lovit, capitanul de pe Rodney a ordonat modificarea cursului, ceea ce a condus la dereglarea echipamentului de tir. Abia 20 de minute mai tarziu s-a obtinut prima

lovitura asupra lui Bismarck, care i-a blocat turelele prova (Anton si Bruno).Cu toate acestea, cuirasatul german a continuat sa traga bine, avariind usor (cu schije) pe Rodney si incadrandu-l de 2 ori pe King George Vth.La 9:02 insa, turnul de conducere a focului a fost lovit in plin de 1 sau 2 proiectile de 406mm. La 9:15, si turnul blindat secundar a fost scos din lupta, astfel ca nava germana a ramas fara un "sistem nervos" capabil sa raspunda provocarilor.A urmat un tir de baraj, navele britanice apropiindu-se pana la 3km distanta si tragand in plin.Cel putin 70 de proiectile de 356 si 406mm si 300 de proiectile de 203mm au lovit cuirasatul german in agonie. 4 sau 5 torpile lansate de escadra britanica si-au gasit de asemenea tinta. Cu toate acestea, Bismarck continua sa pluteasca, desi suprastructurile erau cuprinse de flacari.Capitanul a dat ordinul de sabordare la 10:05, iar la 10:10, acesta a fost executat. Echipajul a deschis valvele etanse, provocand inundarea brusca a navei. La 10:30, Bismarck s-a scufundat, impreuna cu circa 400-500 de membri ai echipajului. Peste 1500 de supravietuitori de pe Bismarck se zbateau in apa inghetata. Crucisatoarele britanice au inceput sa ii culeaga, dar dupa ce au salvat doar 115 oameni, s-a dat alarma de atac submarin. INtr-adevar, 1 U-boat german se afla in zona, dar acesta nu mai avea torpile, deci nu a putut ataca. Desigur ca acest fapt nu avea cum sa fie cunoscut de comodorul britanic, care a ordonat retragerea cu toata viteza a escadrei din zona periculoasa. Astfel, circa 1400 de marinari au fost lasati in apa inghetata.Victoria asupra lui Bismarck a fost sarbatorita triumfal in Marea Britanie. In Germania, pierderea celei mai mari nave de razboi l-a determinat pe Hitler sa blocheze pentru tot restul razboiului raidurile marilor nave de suprafata, preferand expunerea submarinelor si a distrugatoarelor.In consecinta, nava-sora a lui Bismarck - Tirpitz, si-a petrecut cariera mai mult in porturi, neavand sansa de a-si demonstra capacitatea de lupta in conditii reale.

Construit-1933-1936

Lansat pe apa- 14 februarie 1939

A costat 196,8 Reichsmark

Rolul in istorie

“Cancelarul de fier” a considerat că burghezia germană era incapabilă, prin propriile forţe, să realizeze unitatea. De aceea el a persistat în tradiţia Hohenzollernilor şi a realizat unitatea prin grandoarea monarhiei prusace, slujită de birocraţia şi armata sa. Cu toate acestea, în pofida conservatorismului extrem al opiniilor sale, el a trebuit, foarte de timpuriu, să înţeleagă aspiraţiile epocii sale şi să le transpună în forme care

să corespundă evoluţiei istorice a Germaniei; sensibilitatea la realităţile lumii moderne i-a influenţat în modul cel mai profund opera .

Succesorrii cancelari incepind cu Otto von Bismarck

Otto von Bismarck

Leo von Caprivi

Chlodwig zu Hohenloher

Bernhard von Bulow

Theobald von Bethmann-Hollweg

Georg Michaelis

Georg von Hertling

Maximilian von Baden

Friederich Ebert

Philipp Scheidemann

Gustav Bauer

Hermann Muller

Konstantin Fehrenbach

Karl Joseph Wirth

Wihelm Cuno

Gustav Stressemann

Wihelm Marx

Hans Luther

Hermann Muller

Heinrich Burning

Franz von Papen

Kurt von Schleicher

Adolf Hitler

Joseph Goebbels

Lutz Scwerin von Krosigk

Etimologie

Cancelar (din lat. "cancellarius", funcționar medieval însărcinat cu întocmirea documentelor oficiale) este denumirea purtată în evul mediu de anumiți înalți funcționari, denumire păstrată în spațiul de limbă germană pentru funcția de prim-ministru al guvernelor statelor respective, iar în Brazilia pentru ministrul de externe al țării.

Demnitatea de cancelar imperial (Reichskanzler) a fost o funcție executivă deținută în timpul Sfântului Imperiu Roman de către arhiepiscopul de Mainz. În Imperiul German de la 1871 funcția de cancelar a fost echivalată celei de prim-ministru (șef de guvern), tradiție continuată și în Republica de la Weimar. Între 1925-1933 funcția de președinte al republicii a deținut-o Paul von Hindenburg. Conform Constituției de la Weimar președintele numea pe cancelar. La începutul celui de Al Treilea Reich, în 1933, Adolf Hitler a obținut ca von Hindenburg să-l numească pe căi legale drept cancelar. După moartea lui von Hindenburg în 1934 nu a mai fost ales un nou președinte, Hitler cumulând cele două funcții de cancelar și președinte și autointitulându-se "Führer" (Conducător).

Prim-ministrul se numește astăzi "cancelar federal" (Bundeskanzler), în Austria ca și în Germania. În aceste state cancelarul deține funcțiile executive, iar președintele statului (Bundespräsident) îndeplinește funcții de reprezentare (protocolare).

,