1

Universitatea Titu Maiorescu București

Facultatea de Drept

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MAGISTRATULUI ÎN

CONTEXT NAȚIONAL ȘI EUROPEAN

-REZUMAT-

Coordonator: Doctorand:

Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU BOROI Porof Alexandru

2016

2

Titlul programului: „Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane 2007-2013”

Titlul proiectului: „Modernizarealegislațieinaționaleîncontextul

uniformizăriidreptuluilaniveleuropeanşiimplicaţiilesocio-politice

asuprasistemuluiadministrativ”

Contractnr.POSDRU/159/1.5/S/141699”

Beneficiar – Universitatea Titu Maiorescu din București

Partener 1 – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Partener 2 – Universitatea din Craiova

Editorul Materialului: Doctorand Porof Alexandru

Data publicării: 2016

ConținutulacestuimaterialnureprezintăînmodobligatoriupozițiaoficialăaUniunii

EuropenesauaGuvernuluiRomâniei

3

ABREVIERI art. - articol alin. - alineatul CCR - Curtea Constituţională a României CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului CSJ - Curtea Supremă de Justiţie ed - ediţia Ed - editura ICCJ - Înalta Curte de casaţie şi Justiţie lit. - litera M. Of - Monitorul Oficial al României Op. Cit - opera citată p. - pagina nr. - numărul parag. - paragraful NCP - Noul Cod penal NCPP - Noul Cod de procedura penala CDP - culegere de drept penal Pct. - punctul Sent. - sentinţa Vol. - volumul

4

CuprinsCapitolul I. Considerații generale asupra profesiei de magistrat..........................................6

Secțiunea I.1. Scurt istoric............................................................................................................6Secțiunea I.2. Noțiunile de „judecător” și „procuror”........................................................9Secțiunea I.3. Admiterea în profesia de magistrat.............................................................10Secțiunea I.4. Cariera magistraților.........................................................................................11Secțiunea I.5. Incompatibilități și interdicții aferente statului de magistrat..............12

Capitolul II. Organizarea sistemelor judiciare în țările Europene.....................................14Secțiunea II.1. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Austria........................14Secțiunea II.2. Organizarea sistemului judiciar al Regatului Belgiei..........................15Secțiunea II.3. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Bulgaria......................16Secțiunea II.4. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Cehe............................17Secțiunea II.5. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Croația........................18Secțiunea II.6. Organizarea sistemului judiciar a Republicii Grecia...........................19Secțiunea II.7. Organizarea sistemului judicar al Republicii Franța............................20Secțiunea II.8. Organizarea sistemului judicar al Republicii Federale Germania...21Secțiunea II.9. Organizarea sistemului judicar al Republicii Irlanda..........................22Secțiunea II.10. Organizarea sistemului judicar al Republicii Italia............................23

Capitolul III. Elemente de etică și deontologie în profesiei de magistrat.......................24Secțiunea III.1. Etică, morală, deontologie..........................................................................24Secțiunea III.2. Valori etice fundamentale în activitatea magistraților.......................25

Secțiunea III.2.1. Principiul independenței.....................................................................25Secțiunea III.2.2. Principiul imparțialității......................................................................26Secțiunea III.2.3. Principiul integrității............................................................................27

Capitolul IV. Răspunderea disciplinară a magistraților........................................................28Secțiunea IV.1. Consiliul Superior al Magistraturii..........................................................28Secțiunea IV.2. Premisele răspunderii disciplinare...........................................................28Secțiunea IV.3. Acțiunea Disciplinară...................................................................................29Secțiunea IV.4. Abaterile disciplinare...................................................................................30Secțiunea IV.5. Practica Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară......................................................................................................................................32

Capitolul V. Răspunderea penală a magistraților....................................................................35Secțiunea V.I. Noțiune................................................................................................................35Secțiunea V.2. Magistratul subiect activ al infracțiunii...................................................36

5

Secțiunea V.3. Infracțiuni de serviciu...................................................................................38Secțiunea V.3.1. Infracțiunea de abuz în serviciu.........................................................38

Secțiunea V.3.2. Infracțiunea de neglijență în serviciu....................................................42Secțiunea V.3.3. Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice......43

Secțiunea V.4. Infracțiunile de corupție................................................................................45Secțiunea V.4.1. Infracțiunile de corupție.......................................................................45Secțiunea V.4.2. Infracțiunea de trafic de influență.....................................................48

Secțiunea V.5. Infracțiunile contra înfăptuirii justiției.....................................................50Secțiunea V.5.1. Infracțiunea de cercetare abuzivă......................................................50Secțiunea V.5.2. Infracțiunea de supunere la rele tratamente...................................52Secțiunea V.5.3. Infracțiunea de represiune nedreaptă................................................53

Secțiunea V.6. Infracțiunile de fals.........................................................................................55Secțiunea VI.6.1. Infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale........................55Secțiunea VI.6.2. Infracțiune de fals intelectual............................................................56

Capitolul VI. Răspunderea civilă a magistraților....................................................................57Secțiunea VI.1. Considerații generale....................................................................................57Secțiunea VI.2. Fundamentul răspunderii civile a magistraților...................................57Secțiunea VI.3. Noțiunea de eroare judiciară......................................................................57Secțiunea VI.4. Răspunderea civilă a statului în cazul erorilor săvârșite în procese penale................................................................................................................................................58

Secțiunea VI. 4.1. Ipoteza pronunțării unei definitive de condamnare..................58Secțiunea VI. 4.2. Ipoteza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate........................................................................................................................................................58

Secțiunea VI.5. Procedura reparării pagubei morale sau a daunei morale................59Secțiunea VI. 6. Răspunderea civilă a magistraților. Dreptul de regres a statului..59

Bibliografie..........................................................................................................................................61

6

Capitolul I. Considerații generale asupra profesiei de magistrat

Secțiunea I.1. Scurt istoric Termenul de magistrat derivă din latinescul „magistratus”, care în epoca Romei antice

definea „cetățeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuții de conducere”1, iar în

același timp, noțiunea de magistrat definea și calitatea de membru al corpului judiciar.

Termenul de magistrat este regăsit și în cuprinsul Tratatului încheiat la Conferința de

pace de la Paris din anul 1858, care prevedea că „Funcționarea judecătorească este

încredințată magistraților, numiți de Hospodor”2.

Prima lege de organizare judecătorească în care a fost adoptată noțiunea de magistrat

a fost Legea de organizare judecătorească din 17 martie 1865 care, alături de noțiunile de

„funcționar judecătoresc”, „judecător”, „membru” și „procuror” a folosit-o și pe cea de

magistrat.

„Aceeași terminologie a fost adoptată și prin Legea de organizare judecătorească din

anul 1888, în care întâlnim, pe lângă noțiunile de judecător, procuror și funcțiuni

judecătorești și denumirea de magistrați”3.

„Terminologia a fost preluată și în Legea pentru organizarea judecătorească din anul

1890 (art. 67, art. 85, art. 93-95, art. 100), alternativ cu noțiunile de membri ai ordinului

judecătoresc”4.

Ulterior, Legile de organizare judecătorească din anii 1909, 1924, 1938 au adoptat

termenul de magistrat, până la momentul promulgării Decretului Lege nr. 132/1949 pentru

organizare judecătorească.

A fost primul act normativ continuat, apoi de Legile nr.5/1952 și 6/1952, Legile nr.

58/1968 și 60/1968, care nu au utilizat noțiunea de magistrat.

Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească a reluat tradiția adoptării noțiunii

de „magistrat”, atât în forma sa inițială, cât și în cea republicată.

Această tradiție a fost urmată și de Legea nr.303/2004 privind organizarea

judecătorească cât și de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

1 Dicționar Explicativ al Limbii Române DEX, Ed. Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, ediția a II-a, București, 1998, pag. 591 2 M.T. Oroveanu, „Instituțiile dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale”, Ed. Cerna, București, 1992, pag. 65 3 I. Popa, „Tratat privind profesia de magistrat în România”, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pag. 16 4 idem

7

Legea nr. 303/2004 privind organizarea judecătorească a fost modificată la mai puțin

de un an de la promulgare, prin Legea nr. 247/2005, lege care a renunțat la folosirea

noțiunii de magistrat în favoarea celor de judecător și procuror.

Apreciem că această modificare este criticabilă din prisma mai multor motive.

Admiterea în profesia de magistrat se face în baza promovării unui concurs organizat de

Institutul Național de Magistratură, la care viitorii judecători și procurori au aceleași

probe. Totodată, în cadrul institutului se face aceeași pregătire atât pentru procurori cât și

pentru judecători, urmând ca aceștia să susțină același examen de capacitate la finalul

stagiului. Totodată, normele care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor sunt

prevăzute de aceeași lege de organizare, respectiv Legea 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor republicată. Un alt argument care poate fi folosit, este că

organismul independent care apără reputația și independența judecătorilor și procurorilor,

și care aplică sancțiuni disciplinare acestora este Consiliul Superior al Magistraturii.

În literatura de specialitate a fost exprimată aceeași opinie critică privind renunțarea la

termenul de magistrat, astfel „îndepărtarea magistratului din cuprinsul legii este artificială

și nejustificată. Termenul se impune a fi reintrodus ca atare, nu numai pentru similitudinea

(cu mici excepții, chiar identitatea) de statut între cele două categorii profesionale dar și

pentru a continua o pozitivă tradiție legislativă, începută în anul 1890 și care definea cel

puțin prin competență, Corpul magistraților5”.

Legea privind organizarea judiciară din iulie 1865 a făcut un prim pas în echivalarea

funcțiilor din Ministerul Public cu cele din ierarhia instanțelor. Dispozițiile art. 42 din

Legea de organizare judiciară din 1865 prevedeau că „procurorii generali au rang de

președinte de secțiune de curte. Procurorii de secțiune de curte au rang de consilieri.

Primii procurori au rang de președinți de tribunale. Procurorii șefi de parchete și procurorii

de secțiune au rang de judecători de ședință. Substituții au rang de supleanți”.

În actuala reglementare atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul

magistraților. Pentru prima dată Legea de organizare judecătorească din anul 1909, la

art.2, definește termenul de ordin judecătoresc, noțiunea echivalentă cu cea a corpului

magistraților: „fac parte din ordinul judecătoresc: judecătorii de ocoale, membrii de orice

grad ai Ministerului Public, magistrații stagiari și portăreii”.

Atât Legea de organizare judecătorească din anul 1924 în cadrul art. 67, cât și Legea

de organizare judecătorească din anul 1938 la art. 60 definesc corpul magistraților: „ fac

5 I. Popa, „op.cit.”, pag. 17

8

parte din ordinul judecătoresc, judecătorii și ajutorii lor, supleanții și judecătorii

tribunalelor, consilierii curților de apel și casație, membri de orice grad ai Ministerului

Public, primii președinți și președinți ai curților și tribunalelor”.

Aceeași noțiune a fost reglementată și de Legea nr. 726/1943 pentru organizare

judecătorească care prevedea la art. 79 că „fac parte din corpul judecătoresc: magistrații

stagiari, membri de orice grad ai judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și ai

Ministerului Public, magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și

membrii Înaltei Curți de Casație și Justiței”.

În cele ce urmează, legile de organizare judecătorească și ale procuraturii, respectiv

Legea nr. 341/1947, Decretul nr.132/1949, Legile nr. 5/1952 și nr. 6/1952, Legile nr.

58/1968 și nr. 60/1968 au renunțat la conceptul de „corp al magistraților”.

Acest concept a fost reintrodus de Legea nr 92/1992, care la art. 42 prevedea că: „fac

parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din

cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații asistenți ai Curții Supreme de

Justiție”.

În forma inițială a Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților noțiune de corp al

magistraților a fost definită la art. 2 : „Judecătorii, procurorii și magistrații asistenți ai

Înaltei Curți de Casație și Justiție….fac parte din corpul magistraților”. Prin Legea nr.

247/2005 care a modificat Legea nr. 303/2004 a înlăturat din motive pe care nu le putem

explica, sintagma „corpul magistraților” din cuprinsul legii. Astfel, în prezent noțiunile de

judecător, procuror și magistrat asistent au fost tratate distinct, în afara denumirii comune

de magistrat.

Din analiza tuturor dispozițiilor legale prezentate mai sus, putem concluziona că

sintagma „corpul magistraților” definea cele două mari categorii profesioanale, respectiv

judecătorii și procurorii, la care mai recent au fost adăugați și magistrații asistenți ai Curții

Supreme.

9

Secțiunea I.2. Noțiunile de „judecător” și „procuror”

Termenul de judecător poate fi definit ca: „funcționarul de stat numit sau ales care

soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri” 6 sau „acel

magistrat care, potrivit legii are atribuții de a soluționa cauze penale, civile și

administrative în cadrul unei instanțe judecătorești”7.

Apreciem că noțiunea de judecător poate fi definită ca fiind acea persoană care, în

urma promovării unui concurs, este numită în funcția de magistrat, ce are rolul de a

soluționa în mod independent și imparțial orice cauză aflată pe rolul instanței din care face

parte, iar în urma unei analize logico-juridice a tuturor probelor administrate în cauză, să

pronunțe într-un termen rezonabil o hotărâre judecătorească motivată în mod temeinic.

În literatura juridică8 de specialitate s-a ridicat problema semnificației raportului

dintre judecător și justiție.

Analizând cele două noțiuni, respectiv cea de judecător și cea de justiție putem

concluziona că judecătorul reprezintă un element central al sistemului de justiție, ce are

rolul de a soluționa diferite cauze care se află pe rolul instanței din care face parte. Totuși

între cele două noțiuni există o strânsă legătură de interdependență. Astfel, nu putem avea

judecători independenți și imparțiali dacă sistemul de justiție nu este independent față de

legislativ sau executiv. Mai mult, cetățenii unui stat nu pot privi cu încredere sistemul

juridic dacă judecătorii care fac parte din el, nu dau dovadă de imparțialitate și

profesionalism. Aşadar apreciem că între noțiunile de justiție și judecător există o relație

de tipul întreg-parte.

Procurorul a fost definit ca fiind „persoana fizică, absolventă de studii juridice

superioare, învestită în funcție în condițiile specifice prevăzute de lege, de către stat prin

reprezentanții săi, desemnați constituțional și legal, independentă, imparțială și stabilă,

care are dreptul și responsabilitatea să asigure și să supravegheze aplicarea legii, în cadrul

organizat al parchetelor de pe lângă instanțele de judecată”9.

Apreciem că noțiunea de procuror poate fi definită ca acea persoană care, în urma

promovării unui concurs este numită în funcția de magistrat, care are rolul de a apăra

drepturile și libertățile fundamentare ale cetățenilor, prin tragerea la răspundere penală a

6 Dicționar Explicativ al Limbii Române, pag. 550 7 E. Derșidan, „Dicționar de termeni juridici, ediție revizuită și adăugită”, Ed. Proteus, București, 2005, pag. 265. 8 I.Popa, „op.cit.”, pag. 29 9 Idem

10

persoanelor care au săvârșit infracțiuni, totodată cu respectarea tuturor garanțiilor

procedurale prevăzute de lege.

În literatura juridică de specialitate cât și în spațiul public au fost exprimate opinii

divergente asupra calității de magistrat al procurorului, însă fără a avea un fundament

legal.

În ceea ce ne privește apreciem că procurorul este un magistrat autentic care are rolul

de a apăra interesele generale ale societății. Totodată, magistratul procuror se bucură de

independență în ceea ce privește soluțiile pe care le adoptă. Cu alte cuvinte, magistratul

procuror poate fi definit în sens metaforic, ca fiind „avocatul” celor 22 de milioane de

români.

Secțiunea I.3. Admiterea în profesia de magistrat

Modul de primire în profesia de magistrat este reglementat de dispozițiile Legii nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

„Poate fi admisă la Institutul Național al Magistraturii persoana care îndeplinește

cumulativ următoarele condiții: are cetățenie română, domiciliul în România și capacitate

deplină de exercițiu; este licențiat în drept; nu are antecedente penale sau cazier fiscal și se

bucură de o bună reputație; cunoaște limba română; este aptă, din punct de vedere medical

și psihologic, pentru exercitatea funcției”10.

Apreciem că prevederile textului sus-menționat sunt criticabile datorită faptului că

legiuitorul nu a prevăzut ca și condiție prealabilă pentru participarea la concursul de

admitere la Institutul Național al Magistraturii o minimă experiență profesională într-o altă

profesie juridică sau în orice alt domeniu, având în vedere că profesia de magistrat

presupune, pe lângă o bună cunoaștere a textelor de lege și o oarecare experiență de viață

pentru a putea înțelege problemele cu care se confruntă justițiabilii.

Un alt aspect care poate fi criticat în ceea ce privește textul amintit este faptul că

verificarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii şi a condiţiei de a fi apt din punct de

vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei se realizează după afişarea

rezultatelor definitive ale concursului, acestea fiind condiții prealabile susținerii

concursului.

10 art. 13 din Legea 303/2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor

11

Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie.

Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii constă în

pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau

procurori. Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani.

După primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu

numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror. În perioada cursurilor,

auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al

parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală, pentru a

cunoaşte în mod direct activităţile pe care le desfăşoară judecătorii, procurorii şi

personalul auxiliar de specialitate.

Auditorii de justiţie care au promovat examenul de absolvire vor fi numiţi, potrivit

legii, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul

Institutului Naţional al Magistraturii.

Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească timp

de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror.

Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de

Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Propunerile de

numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate.

Secțiunea I.4. Cariera magistraților

Evoluţia carierei judecătorilor și procurorilor se consemnează în fişa din dosarul

profesional, care se întocmeşte şi se păstrează de Consiliul Superior al Magistraturii.

„Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de

performanţă, judecătorii şi procurorii sunt supuşi la fiecare 3 ani unei evaluări privind

eficienţa, calitatea activităţii şi integritatea, obligaţia de formare profesională continuă şi

absolvirea unor cursuri de specializare, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în

funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale. Prima evaluare a

judecătorilor şi procurorilor se face la 2 ani de la numirea în funcţie”11.

11 art. 39 alin. (1) din Legea 303/2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor

12

Promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel

naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau, după caz, la

parchete.

Secțiunea I.5. Incompatibilități și interdicții aferente statului de magistrat

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române12, „incompatibilitatea semnifică

interdicția prevăzută de lege de a cumula două funcții, două atribuții care prin caracterul

lor sunt contradictorii”.

Incompatibilitățile magistraților pot fi împărțite în două mari categorii:

incompatibilități ce vizează funcția de magistrat cu orice altă funcție publică precum și

incompatibilități în exercitarea funcției de magistrat.

Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituția României „funcția de judecător este

incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din

învățământul superior”, iar potrivit art. 132 alin. (2) „funcția de procuror este

incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din

învățământul superior”.

O reglementare asemănătoare este prevăzută și de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 303/2004 care prevăd că „ funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent

judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor

didactice din învățământul superior, precum și a celor de instruire din cadrul Institutului

Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, în condițiile legii”.

Din analiza textelor de lege enunțate mai sus, apreciem că prevederile Legii nr.

303/2004 și al Codulului Deontologic, intră în contradicție cu prevederile constituționale.

Astfel, din interpretarea art. 125 alin. (3) și 132 alin. (2) din Constituția României

deducem că legiuitorul constituțional a prevăzut că judecătorii și procurorii pot exercita

numai funcții didactice în cadrul sistemului de învățământ superior, orice altă funcție din

domeniul public sau privat fiind incompatibilă cu statutul de magistrat.

Totodată, Legea nr.1 din 10 ianurie 2011 (Legea Educației Naționale) prevede la art.

114 alin. (2) că „învățământul superior este organizat în universități, academii de studii,

institute…..”, iar la art. 115 alin (1) din aceeași lege este prevăzut că „învățământul

superior se poate organiza doar în instituții de învățământ superior care au obținut

autorizarea prevăzută de lege sau acreditarea provizorie”. Mai mult, Regulamentul

12 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, pag. 483

13

01.03.2007 al Institutului Național al Magistraturii publicat M.Of. nr.193 din data

21.03.2007, versiunea consolidată din data 21.02.2013 prevede la art.1 alin. (5) că

„institutul nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi nu este supus

dispoziţiilor legale referitoare la acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi

recunoaşterea diplomelor”.

Având în vedere cele expuse, apreciem că dispozițiile cuprinse în art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004, precum și cele din art. 21 alin. (2) din Codul Deontologic sunt

neconstituționale, din prisma faptului că încalcă interdicțiile impuse de art. 125 alin. (3) și

art. 132 alin. (2) din Constituție prin legiferea unei alte excepții decât cea prevăzută de

normele constituționale. În altă ordine de idei apreciem că printr-o lege organică sau

printr-o hotărâre a unui organ al statului nu pot fi suprimate interdicții impuse de normele

constituționale, sau mai exact de extindere în mod nejustificat a situațiilor în care o

persoană nu se află în stare de incompatibilitate.

Codul de procedură penală, definește incompatibilitățile judecătorilor și ale

procurorilor în cadrul Capitolului II. „Competența organelor judiciare”, Secțiunea a 6-a, în

cadrul art. 64-65.

Astfel, „Judecătorul este incompatibil dacă a fost reprezentant sau avocat al unei părți

ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză”13. Aceeași interdicție este

aplicată și procurorului în ceea ce privește supravegherea și exercitarea urmăririi penale,

precum și participarea la judecarea cauzei ori în alte proceduri. Apreciem că textul de lege

este incomplet, din perspectiva faptului că nu reglementează în mod special o anumită

perioadă de timp în care interdicția este aplicabilă. Astfel în practică, ținând cont că mulți

dintre judecători și procurori provin din rândul avocaților, care de cele mai multe ori au

făcut și oficii, se poate ajunge la situația în care să fie aplicată o sancțiune disciplinară,

pentru simplul motiv că, datorită trecerii unei anumite perioade de timp și a unui volum

mare de activitate, aceștia nu mai rețin pe cine au asistat atunci când aveau calitatea de

avocat.

Magistratul incompatibil este obligat să declare, după caz, preşedintelui instanţei sau

procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu indicarea

cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii.

Această declarație trebuie făcută de îndată ce magistratul a aflat de cazul de

incompatibilitate în care se găsește.

13 art. 64 alin. (1) lit. a) C. proc. pen

14

În situația în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile,

subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au

aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.

„În literatura juridică s-a susținut că interdicțiile privind magistrații constituie măsuri

de protecție a judecătorului, dar și a justițiabilului și că acestea au rolul de a garanta

independența magistratului față de partidele politice, indiferent dacă acestea se află la

guvernare sau în opoziție, iar respectarea lor constituie un element de natură a asigura

prestigiul justiției”14.

Judecătorilor și procurorilor le este interzis: să desfășoare activități comerciale, direct

sau prin persoane interpuse; să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale

sau de altă natură; să facă parte din partide politice sau formațiuni politice și nici să

desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic; să își exprime public opinia cu

privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost

sesizat parchetul; să se constituie în organizații sindicale; să declare grevă.

Capitolul II. Organizarea sistemelor judiciare în țările Europene

Secțiunea II.1. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Austria

Sistemul judiciar al Republicii Austria este compus din instanțe de drept comun,

parchete, penitenciare și serviciul de probațiune.

În vederea numirii în funcția de judecător absolvenții facultăților de drept sunt nevoiți

să desfășoare un stagiu practic în vederea formării profesionale. Acest stagiu se desfășoară

pe o perioadă de aproximativ 4 ani. Pe durata acestui stagiu, juriștii desfășoară un program

de pregătire în cadrul mai multor instituții, respectiv: instanțe teritoriale, instanțe

regionale, parchete, penitenciare, instituții de protecție a victimelor, precum și în cadrul

unor birouri notariale sau de avocați. De asemenea, o parte din stagiu poate fi efectuat în

cadrul unor instituții centrale, cum ar fi: curțile de apel, Curtea Supremă, Ministerul

Federal al Justiției etc. La finalizarea acestui stagiu, juriștii vor susține un examen, în

vederea numirii în funcția de judecător.

14 I.Popa, „op.cit.”, p. 334

15

În urma promovării acestui examen, un judecător stagiar poate concura pentru un post

vacant de judecător.

Ca și element inedit al legislației austriece poate fi reținut faptul că un juriu va da un

verdict cu privire la vinovăţia acuzatului în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede

pedepse severenși în toate cazurile de infracţiuni politice.

În vederea admiterii în profesia de procuror, absolvenții de studii juridice trebuie să

desfășoare un stagiu de pregătire profesioanală similar cu cel al judecătorilor. După

efectuarea acestui stagiu, juriștii vor susține un examen în vederea numirii în funcția de

procuror stagiar.

Potrivit legislației republicii austriece, procurorii nu fac parte din corpul magistraților.

Astfel, potrivit art. 90 al Constituției Republicii Austriece „procurorii publici sunt

funcţionari cu un statut propriu în cadrul sistemului judiciar”.

O altă deosebire dintre legislația română și cea austriacă este reprezentată de lipsa

parchetelor și a instanțelor militare. Astfel, potrivit art. 84 din Constituția Republicii

Austia „ jurisdicția militară cu excepția perioadelor de război, este abrogată”.

Analizând art. 138 al Constituției Republicii Austriece, putem trage concluzia

conform căreia, datorită competențelor atribuite, Curtea Constituțională a Austriei este de

fapt instanța de ultim grad, în cadrul republicii.

Secțiunea II.2. Organizarea sistemului judiciar al Regatului Belgiei.

Potrivit art. 40 din Constituția Regatului Belgiei „puterea judiciară este exercitată de

instanțele judecătorești”, iar „deciziile instanțelor judecătorești sunt executate în numele

Regelui. Judecătorii de pace și judecătorii instanţelor și ai Curţii Supreme sunt numiţi de

către Rege în condiţiile și în modul stabilite prin lege”15.

„Judecătorii sunt numiţi pe viaţă. Aceștia se pensionează la vârsta stabilită prin lege și

beneficiază de pensia prevăzută prin lege. Niciun judecător nu poate demis sau suspendat

din funcţie decât în baza unei hotărâri judecătorești. Un judecător poate transferat numai

prin numirea într-o nouă funcție și cu consimţământul acestuia”16. În sistemul de justiție Belgian procurorii fac parte din corpul magistraților. Astfel,

potrivit art. 151 teza a II-a din Constituția Regatului Belgiei „procurorul public efectuează

15Constituția Regatului Belgiei, art. 151 parg. 4 16Constituția Regatului Belgiei, art. 152

16

anchetele și procedurile de urmărire penală în mod independent”. Regele numește și

demite procurorii Parchetului de pe lângă instanţele judecătorești.

Spre deosebire de legislația română, legislația Regatului Belgiei permite ca

Ministerul competent, Guvernele comunitare și regionale să poată ordona începerea

urmăririi penale, aspect pe care îl apreciem criticabil datorită faptului că reprezintă o

imixtiune în actul de justiție, fapt ce poate conduce la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale cetățenilor.

Un alt aspect diferit de legislația noastră este reprezentat de faptul că în toate cauzele

penale, precum și în cazul delictelor politice și legate de presă este convocat un juriu, cu

excepția delictelor legate de presă care au la bază rasismul și xenofobia.

Secțiunea II.3. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Bulgaria.

Potrivit art. 117 din Constituția Republicii Bulgaria „Puterea judecătorească este

independentă. În exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii, jurații, procurorii și judecătorii de

instrucție se supun doar legii”. Din acest text constituțional se poate desprinde concluzia

conform căreia atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul magistraților, iar

independența acestora este ridicată la nivel de principiu constituțional.

Sistemul judiciar al Republicii Bulgaria prevede 4 grade de jurisdicție: Curtea

Supremă de Casaţie, Curtea Supremă Administrativă, curţile de apel, tribunalele

departamentale, cele militare şi de arondisment.

„Judecătorii, procurorii şi judecătorii de instrucție sunt numiți, promovați,

retrogradați, transferați şi eliberați din funcție de către Consiliul Judiciar Suprem”17.

După o vechime de cinci ani ca judecător, procuror sau judecător de instrucție şi în

baza unui examen, urmat de o decizie a Consiliului Judiciar Suprem, judecătorii,

procurorii şi judecătorii de instrucție devin inamovibili.

Spre deosebire de legislația noastră, unde judecătorii după numirea în funcție sunt

inamovibili, iar procurorii se bucură de stabilitate, în legislația Republicii Bulgaria, atât

judecătorii cât și procurorii sunt inamovibili, dar după trecerea unei perioade determinate

de timp, aspect ce apreciem că ar trebui implementat și în legislația noastră, din prisma

faptului că o perioadă mai mare de timp este benefică în vederea aprecierii modului în care

magistratul își desfășoară activitatea, cu atât mai mult cu cât inamovibilitatea procurorului

17art. 129 alin. (1) din Constituția Republicii Bulgaria

17

asigură o independență sporită față de toate celelalte instituții ale statului, conferind astfel

o mai mare eficență în instrumentarea cauzelor penale. Mai mult, independența

magistraților este asigurată și prin dispoziția Constituțională prevăzută la art. 132 care

prevede că „ În exercițiul funcțiilor lor jurisdicționale, judecătorii, procurorii şi judecătorii

de instrucție nu răspund civil sau penal pentru acțiunile lor sau pentru actele emise de ei,

cu excepția cazului în care actul săvârşit constituie o infracțiune comisă cu intenție.

Ca și apărător și garant al independenței magistraților, asemănător Consiliului

Superior de Magistratură, Consiliul Judiciar Suprem este „format din 25 de membri.

Unsprezece membri ai Consiliului Judiciar Suprem sunt aleşi de către Adunarea

Națională, iar ceilalți unsprezece sunt aleşi de organele sistemului judiciar. Preşedintele

Curții Supreme de Casație, Preşedintele Curții Supreme Administrative şi Procurorul

General fac parte de drept din acest Consiliu”18.

Secțiunea II.4. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Cehe.

Puterea judecătorească este exercitată în numele Republicii de către instanțele

judecătoreşti independente.

Sistemul judiciar este format din Curtea Constituțională și din instanțele obișnuite, din

care fac parte: Curtea Supremă, Curtea Supremă Administrativă, instanțele superioare,

regionale şi teritoriale. De asemenea, legislația cehă reglementează existența a două grade

de jurisdicție.

Curtea Supremă este organul judiciar suprem în probleme care sunt de competența

instanțelor judecătoreşti, cu excepția acelora care sunt de competența Curții

Constituționale sau a Curții Supreme Administrative.

Judecătorii sunt numiți de către Preşedintele Republicii, pentru o perioadă

nedeterminată. Aceştia preiau funcția în urma depunerii jurământului. Poate fi numit

judecător oricare cetățean cu o bună reputație şi cu pregătire juridică superioară.

Din analiza prevederilor constituționale și analiza legilor de organizare judecătorească

se poate desprinde concluzia că judecătorii nu sunt considerați magistrați, ei având statul

de funcționari ai statului care contribuie la îndeplinirea activităţilor sistemului

judecătoresc.

18 art. 125 din Constituția Republicii Bulgaria

18

Pregătirea pentru a deveni judecător presupune efectuarea unui stagiu de trei ani ca

judecător stagiar, acesta fiind efectuat la instanţe. La sfârşitul stagiului pregătitor,

judecătorul stagiar trebuie să susţină un examen de verificare a cunoştinţelor profesionale

juridice.

Spre deosebire de legislația țării noastre, unde judecătorii se pot pensiona în baza

unei legi speciale, legislația cehă consacră în mod expres vârsta de 70 de ani, ca fiind

vârsta de pensionare.

Surprinzător, Constituția Republicii Cehe nu face nicio referire la procuror. Potrivit

legii de organizare cehe, procurorii sunt funcţionari a căror atribuţie este de a reprezenta

statul în activitatea de protecţie a interesului public. Pe cale de consecință, nici procurorii

nu fac parte din corpul magistraților.

Procurorii sunt numiţi în funcţie de către Ministrul Justiţiei în urma susţinerii unui

examen de verificare a cunoştinţelor juridice. „În exercitarea atribuţiilor, procurorii au

obligaţia de a respecta instrucţiunile superiorului lor, cu excepţia situaţiilor în care o astfel

de instrucţiune ar constitui o încălcare a legii”19.

Secțiunea II.5. Organizarea sistemului judiciar al Republicii Croația

Potrivit Constituției Republicii Croația „puterea judecătorească este exercitată de

instanţe. Puterea judecătorească este autonomă și independentă. Instanţele administrează

justiţia conform Constituţiei, legilor, tratatelor internaționale și altor izvoare de drept

valide”20.

Instanța Supremă a Republicii Croația este Curtea Supremă, care are rolul de a

asigura aplicarea uniformă a legilor și egalitatea tuturor în fața legilor.

Judecătorii sunt învestiți personal cu sarcina înfăptuirii justiției. La administrarea

justiţiei participă și asesori populari, în conformitate cu legea. Judecătorii se bucură de

imunitate, astfel că aceștia nu pot fi trași la răspundere pentru o opinie sau un vot exprimat

în procesul de luare a deciziilor judiciare, cu excepţia cazului în care încălcarea legii de

către un judecător constituie o infracţiune.

19Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G.Barbu,„Codex Constituțional. Constituțiile Statelor Membre ale Uniunii Europene, Vol. I, Ed. Monitorul Oficial, pag. 261 20art. 118 din Constituția Republicii Croația.

19

Asemănător legislației țării noastre, legislația croată consacră la nivel de principii

constituționale, principiile publicității și oralității ședințelor de judecată. Totodată,

hotărârile instanțelor de judecată sunt pronunțate în ședință publică.

Judecătorii se bucură de independență față de orice alte instituții ale statului. Aceștia

nu pot fi transferați împotriva voinţei lor, cu excepţia cazului în care instanţa respectivă

este desfiinţată sau reorganizată conform legii. Totodată, judecătorii nu pot deţine o

funcţie sau nu pot desfășura o activitate care, potrivit legii, este incompatibilă cu funcţia

judecătorească.

Potrivit Constituției Republicii Croația, „parchetul este un organism judiciar autonom

și independent, autorizat și însărcinat cu urmărirea în justiţie a persoanelor care săvârșesc

infracţiuni și alte abateri penale, cu luarea de măsuri legale în vederea protejării

proprietăţii Republicii Croaţia și cu furnizarea de căi de atac pentru protejarea Constituţiei

și a legii”21.

În sistemul croat de justiție, judecătorii și procurorii nu fac parte din corpul

magistaților. Aceștia sunt considerați funcționari public, cu un statut special. Datorită

acestei particularități, spre deosebire de legislația țării noastre unde există un sigur

organism independent care asigură și, totodată, apără indepența magistraților, respectiv

Consiliul Superior de Magistratură, legislația croată consacră două organisme separate

constituite în acest scop, respectiv Consiliul Național Judiciar și Consiliul Național al

Procurorilor Publici.

Secțiunea II.6. Organizarea sistemului judiciar a Republicii Grecia Potrivit Constituției Republicii Elene „instanțele judecătorești se împart în instanțe de

contencios administrativ, instanțe civile, penale și sunt organizate în baza unor legi

speciale”22.

Instanța supremă pentru tribunalele civile și penale este Curtea de Casație, cu rol în

unificarea jurisprudenței civile și penale, iar pentru justiția administrativă acest rol este

ocupat de Consiliul de Stat. Un judecător administrativ nu poate, de regulă, judeca o cauză

civilă sau penală, iar un judecător civil poate judeca o cauză penală sau civilă, dar

niciodată una administrativă23.

21art. 125 din Constituția Republicii Croația 22art. 93 alin. (1) din Constituția Republicii Grecia 23Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G.Barbu, „op.cit.”, pag. 469

20

„Judecătorii sunt numiți pe viață prin decret prezidențial. Legea poate prevedea o

perioadă de formare și de probă pentru magistrați de până la trei ani înainte de numirea

acestora în calitate de judecători definitivi. În această perioadă, pot acționa și în calitate de

judecători definitivi în condițiile prevăzute de lege”24.

Asemănător legislației țării noastre, ședințele instanțelor sunt publice, cu excepția

cazului în care instanța decide că publicitatea ar fi în detrimentul bunelor moravuri sau că

unele motive speciale impun protejarea vieții private sau de familie a părților aflate în

litigiu. Hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată și trebuie să fie pronunțată în

ședință publică.

„În materie penală, Grecia cunoaște o împărțire tripartită a infracțiunilor (crime,

delicte și contravenții) care atrage competențe materiale diferite pentru judecata în primă

instanță. Crimele cele mai grave sunt judecate de tribunal în primă instanță și apoi de

Curtea de apel într-o compoziție mixtă care include patru jurați și trei judecători de

carieră”25.

Secțiunea II.7. Organizarea sistemului judicar al Republicii Franța

În sistemul judiciar francez atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul

magistraților. Magistrații de profesie se împart în două categorii: magistrați care pronunță

hotărâri în instanță și magistrații care lucrează pentru parchete. Judecătorii sunt numiți

adeseori „magistrați de instanță”, în timp ce Ministerul Public este reprezentat de

„magistrați ai parchetului".

Statutul magistraților intră sub incidența Ordonanței nr. 58-1270 din 22 decembrie

1958 privind legea organică referitoare la statutul magistraților.

Din interpretarea dispozițiilor legale, rezultă că orice magistrat poate fi numit pe

parcursul carierei sale ca judecător de instanță sau reprezentant al parchetelor: acesta este

principiul unității corpului judiciar (articolul 1), care a fost reafirmat de către Consiliul

Constituțional, în special în decizia sa din 11 august 1993.

„Majoritatea magistraților sunt recrutați în urma unui concurs. Pentru a trece „primul

concurs”, deschis studenților, candidații trebuie să dețină o diplomă care să ateste că

dispun de o formare de cel puțin patru ani după bacalaureat/master. Candidații care au

reușit la concurs sunt numiți judecători asistenți și beneficiază în acest caz de aceeași 24 art. 88 alin din Constituția Republicii Grecia 25Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G.Barbu, „op.cit.”, pag. 469

21

formare ca și cea asigurată de Școala Națională de Magistratură (E.N.M). Există, de

asemenea, posibilități de recrutare directă. La încheierea programului de formare la

E.N.M., judecătorii asistenți sunt numiți, prin decret, la instanța unde sunt repartizați”26.

Sistemul judiciar francez este organizat pe două paliere: instanțe de drept comun și

instanțe administrative. Din categoria instanțelor de drept comun fac parte instanțele civile

și cele penale.

Asemănător legislației din țara noastră, Consiliul Superior al Magistraturii Francez

este garantul independenței justiției. Acesta cuprinde două secţii, una cu competență în

privinţa judecătorilor, cealaltă în privinţa procurorilor.

Secțiunea II.8. Organizarea sistemului judicar al Republicii Federale Germania

„Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor; aceasta este exercitată de

Curtea Constituțională Federală, de instanțele federale prevăzute în această Lege

fundamentală și de instanțele landurilor”27.

„Legislația principală care reglementează profesia de judecător atât în cadrul

instanțelor naționale, cât și al celor regionale este Legea privind judecătorii din Germania

(Deutsche Richtergesetz, DRiG). Dispoziții suplimentare se regăsesc, de asemenea, în

legislația la nivelul landurilor”28.

„Judecătorii de profesie sau de carieră (Berufsrichter) deservesc fie instanțele

naționale, fie instanțele regionale. Judecătorii la nivelul landurilor își pot desfășura

activitatea într-o instanță teritorială (Amtsgericht), într-o instanță regională (Landgericht)

sau într-o instanță regională superioară (Oberlandesgericht). Majoritatea judecătorilor își

desfășoară activitatea la nivelul landurilor”29.

„Parchetul (Staatsanwaltschaft) este un organ independent cu competență penală,

structurat ierarhic în același mod ca și instanțele judecătorești. Acesta este responsabil cu

efectuarea cercetărilor în cadrul procedurilor preliminare, cu reprezentarea acuzării în

cadrul procedurilor penale și cu punerea în executare a sentințelor în care există dispoziții

26 www.e-justice.europa.eu 27art. 92 din Constituția Republicii Federale Germania. 28www.e-justice.europa.eu 29idem

22

legislative contrare. Parchetul este responsabil, de asemenea, cu desfășurarea urmăririi

penală în cazul infracțiunilor administrative”30.

În legislația germană, procurorii nu fac parte din corpul magistraților, aceștia având

statut de funcționari. Datorită modului de organizare a parchetului, procurorii trebuie să se

conformeze instrucțiunilor date de superiori.

Sistemul judiciar german este împărțit în cinci ramuri specializate independente având

următoarele competențe: competență de drept comun; competență în materie de dreptul

muncii; competență administrativă generală; competență în materie fiscală; competență în

materie socială.

Secțiunea II.9. Organizarea sistemului judicar al Republicii Irlanda

Puterea judecătorească a statului este exercitată de sistemul judiciar, în conformitate

cu articolul 34 din Constituție și cu o serie de legi: în special, Legea privind instanțele

(înființare și componență) din 1961 și Legea privind instanțele (completări) din 1961,

astfel cum a fost modificată”31.

Judecătorii sunt numiți dintre candidații aparținând profesiilor juridice. Aceștia își

îndeplinesc funcțiile în mod independent, independența lor fiind consacrată prin

Constituție. Profesia juridică este reprezentată de avocați consultanți (solicitor), care oferă

asistență directă clienților și avocați pledanți (barrister), specializați în reprezentare și

litigii. De asemenea judecătorii sunt numiți din rândul profesiilor juridice de avocați

consultanți sau avocați pledanți având un anumit număr de ani de experiență practică

efectivă.

„Procurorul General este consilierul guvernului în materie de drept și aviz juridic,

astfel cum este prevăzut la articolul 30 din Constituție. Acesta este numit de către

președinte la sugestia Taoiseach (prim-ministrul) și este obligat să se retragă din funcție

odată cu Taoiseach. Procurorul General este, în general, avocat pledant practicant și

consilier juridic principal (Senior Counsel). Nu există nicio regulă prin care să se impună

Procurorului General să înceteze practicarea profesiei în particular, dar s-au înregistrat

astfel de cazuri în ultimii ani”.

30www.e-justice.europa.eu31www.e-justice.europa.eu

23

Secțiunea II.10. Organizarea sistemului judicar al Republicii Italia

Legislația italiană prevede că atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul

magistraților. „Magistratura este autonomă și independentă față de orice altă putere în

stat”32.

„Independența magistraturii este garantată de către Consiliul Superior al

Magistraturii, organ autonom care are sarcina de a recruta, numi, muta, promova și

sancționa magistrații”33.

„Legea garantează independența judecătorilor din cadrul instanțelor judecătoreşti

speciale, a procurorilor de pe lângă instanțele respective şi a tuturor celorlalte persoane

care participă la actul de administrare a justiției”34.

„Constituția recunoaște principiile independenței și autonomiei Ministerului

Public”35.

Parchetele funcționează pe lângă fiecare grad de jurisdicție (Curtea de Casație, curțile

de apel, tribunale și instanțe pentru minori).

În sistemul italian de justiție există cinci mari domenii de competență: drept civil și

penal, drept administrativ, contabil, militar și fiscal. Asemănător legislației țării noastre, în

sistemul judiciar italian sunt reglementate principiile publicității și oralității. Hotărârile

instanțelor sunt motivate și sunt pronunțate în ședință publică.

În Italia, rolul procurorului public îl dețin magistrații de carieră, care își exercită

funcțiile sub supravegherea directorului biroului. Acest tip de ierarhie se aplică numai

birourilor procurorilor publici.

32art. 104 din Constituția Republicii Italia 33art. 104 din Constituția Republicii Italia 34art. 108 din Constituția Republicii Italia 35art. 107 din Constituția Republicii Italia

24

Capitolul III. Elemente de etică și deontologie în profesiei de magistrat

Secțiunea III.1. Etică, morală, deontologie

Termenul de „etică” provine din limba greacă și desemnează știința ethos-ului.

Această știință a fost consacrată, în urmă cu circa 2500 de ani în spațiul european de

către Aristotel, ca unul dintre domeniile cunoașterii practice, etica reprezintând o

filosofie și o știință care studiază morala.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, etica este „știința care se

ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor

morale și cu rolul lor în viața socială”.

Termenul de morală este definit ca fiind „ansamblul convingerilor,

atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate

istoric și social, care reglementează comportarea și raportul indivizilor între ei,

precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștință

și opinie publică”.

„Deontologia constituie într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu

studiul datoriei morale, iar într-un sens restrâns, o disciplină de interferență între

morală și drept, având ca obiect normarea conduitei profesionale, a relațiilor dintre

persoanele care exercită o profesie și a raporturilor lor cu destinatarii exercițiului

acelei profesii cu terții”36.

„Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită profesională

sancționate juridic și cu morala prin regulile circumscrise în perimetrul normelor de

conviețuire socială instituite și impuse de opinia publică sau conștiința morală de sine

a grupului care exercită profesia respectivă”37.

În vederea atingerii scopului înfăptuirii justiției, având în vedere importanța

sarcinii magistraților, respectiv cea de a decide în mod definitiv asupra vieții,

libertății, drepturilor, îndatoriilor și proprietății cetățenilor, este necesară „elaborarea

principiilor și regulilor care să guverneze conduita profesională a acestora, bazate pe

stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde foarte înalte”38.

36 N. Cochinescu, „Introducerea în deontologia judiciară”, în Revista Dreptul nr. 4/1995, p.3 37 M. Piviniceru, C.Luca, „Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane”, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.65 38 idem

25

„Deontologia magistraților sau, în alți termeni, deontologia judiciară, poate fi

definită ca ansamblul de reguli care reglementează conduita magistraților în calitatea

lor de exponenți ai puterii judecătorești”39.

Deontologia judiciară cuprinde standardele de conduită ce trebuie respectate

de magistrați atât în exercițiul funcției cât și în timpul liber în relațiile dintre

magistrați; în relațiile dintre magistrați și justițiabili; în relațiile dintre magistrați și

ceilalți subiecți ai procesului judiciar (avocați, experți, martori); în relațiile dintre

magistrați și funcționarii din celelalte instituții ale statului; în relațiile dintre magistrați

și societatea civilă.

Secțiunea III.2. Valori etice fundamentale în activitatea magistraților

Valorile și principiile fundamentale au menirea să ofere un set de îndrumări

pentru judecători și procurori atât în exercițiul funcției cât și în viața de zi cu zi. Prin

intermediul acestor principii și valori se intenționează influențarea membrilor

executivului și legislativului, avocaților și societății, în vederea unei mai bune

înțelegeri și sprijiniri a sistemului judiciar.

Aceste principii pleacă de la premisa că judecătorii și procurorii sunt

responsabili pentru conduita lor în fața unor instituții specifice care au fost înființate

pentru a menține standardele judiciare, care sunt la rândul lor independente și

imparțiale și care sunt proiectate să completeze și nu să deroge de la legile existente și

conduita stabilită pentru magistrați.

Secțiunea III.2.1. Principiul independenței

Termenul de independență este definit în Dicționarul Explicativ al limbii

române ca „situația unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod

independent, neinfluențată de alții”.

Constituția României reglementează 40 indirect principiul independenței

magistraților prin instituirea principiului separației puterilor în stat, prin intermediul

căruia este consacrată independența puterii judecătorești față de cea legislativă și

executivă. 39 N. Cochinescu, „op.cit.”, p.440art. 1 parg. 4 din Constituția României

26

„Esența principiului independenței judiciare este libertatea deplină a

judecătorului de a audia și decide în cazurile ce vin în fața instanței. Niciun factor

extern – fie guvern, grup de persoane, individ, sau chiar alt magistrat, nu trebuie să

intervină sau să încerce să intervină în modul în care un judecător sau procuror

soluționează un caz sau ia o decizie”41.

Principiul independenței magistraților este evocat și în diverse reglementări

internaționale, dintre care amintim: Recomandarea R (94) 12 a Comitetului

Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la independența,

eficacitatea și rolul judecătorilor 42 , care la pct. 2 prevede că „independența

judecătorilor trebuie garantată, în conformitate cu dispozițiile Convenției și

principiile constituționale”, iar Avizul nr.1 al Consiliului consultativ al judecătorilor

europeni (CCJE)43, prevede că independența judecătorească trebuie să fie garantată de

standarde naționale până la cel mai înalt nivel posibil”.

„Un element al îndeplinirii condiției independenței unui tribunal, în sensul

prevederilor art. 6 din Convenție, constă în aceea că, după pronunțarea unei hotărâri

definitive, aceasta să nu mai poată fi modificată de nicio autoritate nejudiciară în

detrimentul procesului soluționat definitiv”44.

Curtea Europeană a Drepurilor Omului a statuat că „un magistrat poate fi

considerat independent chiar dacă se află într-o anumită subordonare față de executiv,

dacă în concret, prin garanțiile pe care le oferă legea organică internă, acesta

acționează în mod independent, nefiind supus presiunilor din partea executivului”45.

Secțiunea III.2.2. Principiul imparțialității

Termenul de imparțialitate este definit de Dicționarul Explicativ a limbii

române ca fiind acea „calitate de a fi imparțial; nepărtinire; obiectivitate; a fi capabil

de a face o apreciere justă și obiectivă”.

Independența și imparțialitate sunt principii și valori distincte, însă acestea

sunt interdependente ca și atribute ale actului de justiție. Independența reprezintă o

41 F. Costiniu, „Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare”, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.12 42 www.csm1909.ro 43 idem 44 M.Pivniceru, C. Luca, „op.cit.”, p.73 45 Cauza Campbell și Fell c. U.K., Hotărârea din data de 28 iunie 1984 parg. 77

27

condiție prealabilă suficientă și necesară în scopul atingerii obiectivului

imparțialității.

Un judecător poate fi independent și să nu fie imparțial, însă întotdeauna un

judecător care nu este independent nu poate fi, prin definiție, imparțial.

Conceptul de imparțialitate a făcut obiectul analizei Curții Europene a

Drepturilor Omului în mai multe cauze. Curtea a definit imparțialitatea ca „fiind

absența oricărei prejudecăți ori idei preconcepute privitoare la soluția unui proces și

ea reflectă un element important al preeminenței dreptului, anume că verdictul

instanței are forță obligatorie, afară de cazul în care este infirmat de o jurisdicție

superioară”46.

Impresia de imparțialitate este măsurată de standardul observatorului

rezonabil, care, analizând problema în mod realist și practic, poate sau ar putea

percepe lipsa imparțialității judecătorului”47.

Din perspectiva art. 6 parg. 1 al Convenției, Curtea apreciază că

imparțialitatea unei persoane sau a unei instanțe trebuie determinată atât sub aspect

obiectiv cât și subiectiv.

„Imparțialitatea subiectivă impune ca niciun membru al instanței să nu aibă

vreo prejudecată sau prediliecție, să nu aibă niciun motiv de a favoriza sau defavoriza

vreo parte”48.

Imparțialitatea magistraților mai poate fi afectată și de următorii factorii:

„prejudecățile, propriile porniri, opinii, pasiuni, afinități ideologice; nivelul emoțional

al magistratului; relația magistratului cu una din părți sau cu apărătorul acestuia”49.

Secțiunea III.2.3. Principiul integrității

Temenul de integritate este definit de Dicționarul explicativ al limbii române

ca fiind „însușirea de a fi integru, cinste, probitate, incoruptibilitate”.

Ca noțiune a sistemului judiciar, integritatea a fost definită ca fiind „calitatea

personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influență asupra

procesului prin care el caută, admite probe și deliberează”50.

46 Cauza De Cubber c. Belgiei, www.echr.coe.int 47 F.Costiniu, „op.cit.”, p.29 48 M. Pivniceru, C. Luca, „op.cit.”, p. 91 49idem, p.102 50idem

28

„Integritatea este văzută ca o valoare fundamentală care presupune un

comportament adecvat profesiei, în exercitarea funcției și în afara ei, atât din prisma

standardului intern al demnității profesiei, cât și prin raportare la standardul extern, al

încrederii publice în actul de justiție”51.

Având în vedere evoluția continuă a societății în care trăim, standardele de

conduită precum și valorile morale ce se aplică vieții private a unui magistrat nu pot

fi stabilite în mod precis. Cu toate acestea, acest principiu nu trebuie interpretat într-

un mod foarte restrictiv, astfel încât să poată fi sancționat un judecător sau procuror

pentru un stil de viață mai nonconformist (spre exemplu este iubitor al motoarelor)

sau pentru activități din viață privată care pot fi discutabile pentru anumite segmente

ale societății.

Capitolul IV. Răspunderea disciplinară a magistraților

Secțiunea IV.1. Consiliul Superior al Magistraturii Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii

acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenței sau

imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la

acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională

a magistraţilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este organizat pe două secții: Secţia pentru

judecători și Secția pentru procurori. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se

aleg din rândul judecătorilor şi procurorilor numiţi de Preşedintele României.

Secțiunea IV.2. Premisele răspunderii disciplinare

Protivit art. 134 alin. (2) din Constituția României „Consiliul Superior al

Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul

răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit procedurii stabilite

prin legea sa organică”.

Totodată, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată „judecătorii şi procurorii răspund disciplinar 51M.Pivniceru, C.Luca, „op.cit.”, p.104

29

pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează

prestigiul justiţiei”.

Pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară trebuie îndeplinite

cumulativ o serie de condiții. O primă condiție necesară angajării răspunderii

disciplinare este reprezentată de deținerea calității de magistrat atât la momentul

săvârșirii abaterii disciplinare cât și la momentul la care este soluționată acțiunea

disciplinară.

O a doua condiție necesară angajării răspunderii disciplinare a magistraților

este reprezentată de încălcarea unei norme imperative care reglementează conduita

profesională care trebuie adoptată de către magistrați. Normele de conduită a

magistraților sunt reglementate de: Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004, Codul

Deontologic al Magistraților, Legea nr. 161/2003, Regulamentul instanțelor, precum

și Regulamentul parchetelor.

O ultimă condiție necesară angajării răspunderii disciplinare a magistraților

este reprezentată de existența unei legături de cauzalitate între fapta magistratului și

rezultatul produs. Ca și excepție, există abateri disciplinare, ca de exemplu imixtiunea

în activitatea altui coleg, unde legătura de cauzalitate rezultă ex lege, în sensul că

normele legale nu presupun producerii unui rezultat, simpla acțiunea sau inacțiunea

fiind suficientă pentru a crea stare de pericol incriminată de norma legală.

Secțiunea IV.3. Acțiunea Disciplinară

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de

instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a

procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare.

Titularii acțiunii disciplinare în cazul abaterilor disciplinare săvârșite de

judecători sunt: Inspecţia Judiciară, ministrul justiţiei, președintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie.

În cazul abaterilor disciplinare săvârșite de procurori, titularii acțiunii

disciplinare sunt: Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, ministrul justiţiei sau

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Anterior exercitării acțiunii disciplinare de către titular, procedura disciplinară

30

constă în două etape: verificarea prealabilă și cercetarea disciplinară.Acţiunea

disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării

disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.

„În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al

Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se exercită

acţiunea disciplinară şi a Inspecţiei Judiciare ori, după caz, a ministrului justiţiei,

preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie”52 .

Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii nu

împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii.

„Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului

Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate

dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a

acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta

desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura

disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei”53.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că

sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege,

în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu

circumstanţele personale ale acestuia.

„Împotriva hotărârilor în materie disciplinară se poate exercita recurs în

termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori,

după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare

care au exercitat-o”54.

Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei

Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare.

Secțiunea IV.4. Abaterile disciplinare

52art. 49 alin. (1) din Legea nr.317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și cu completările ulterioare 53art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și cu completările ulterioare 54art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și cu completările ulterioare

31

Abaterile disciplinare sunt prevăzute în mod limitativ de art. 99 din Legea

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și cu completările

ulterioare.

Aceste abateri disciplinare pot fi împărțite în mai multe categorii. O primă

categorie este reprezentată de abaterile disciplinare referitoare la îndatoriile de

serviciu. În această categorie putem include: refuzul nejustificat de a primi la dosar

cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces [art. 99 lit. e)];

refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu [art. 99 lit. f)]; nerespectarea

de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în

conformitate cu legea [art. 99 lit. g)]; nerespectarea în mod repetat şi din motive

imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori

întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile [art. 99 lit. h)];

nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest

caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în

exercitarea funcţiei [art. 99 lit. j)]; absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat

sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului [art. 99 lit. k)];

nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ

dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a

altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente [art. 99 lit.

m)]; nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie

a cauzelor [art. 99 lit. o)]; lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor

judiciare ale procurorului, în condiţiile legii [art. 99 lit. r)]; nerespectarea deciziilor

Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

în soluţionarea recursurilor în interesul legii [art. 99 lit. ș)]; exercitarea funcţiei cu rea-

credinţă sau gravă neglijenţă [art. 99 lit. t)].

O a doua categorie este reprezentată de abaterile disciplinare care aduc

atingere demnității profesiei de magistrat. În această categorie putem include:

manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului

justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu [art. 99

lit. a)]; atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi,

celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori

judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii [art. 99

lit. c)]; folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea

autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori

32

acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor

persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii [art. 99

lit. n)]; participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal,

jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa

fondurilor [art. 99 lit. q)]; utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor

judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit

contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau

demnitatea funcţiei de magistrat [art. 99 lit. q)].

O ultimă categorie, dar nu și ultima ca importanță, este reprezentată de

abaterile disciplinare care aduc atingere independenței și imparțialității magistraților.

În această categorie putem include: încălcarea prevederilor legale referitoare la

incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii [art. 99 lit. b)];n

desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor

politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu [art. 99 lit. d)]; nerespectarea îndatoririi

de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele

prevăzute de lege pentru abţinerea sa [art. 99 lit. i)]; imixtiunea în activitatea altui

judecător sau procuror [art. 99 lit. l)]; obstrucţionarea activităţii de inspecţie a

inspectorilor judiciari, prin orice mijloace [art. 99 lit. p)].

Secțiunea IV.5. Practica Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară

Secția pentru judecători în materie disciplinară a aplicat în cursul anului 2013

un număr de 12 sancţiuni disciplinare, dintre care 4 sancţiuni constând în avertisment,

4 sancţiuni constând în „diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15%”,

o sancțiune constând în „mutarea disciplinară”, o sancțiune constând în „suspendarea

din funcție”și 2 sancţiuni disciplinare constând în „excludere din magistratură”55.

Sancțiunea avertismentului a fost aplicată pentru încălcarea de către judecători

a normelor privind nerespectarea termenelor de redactare a hotărârilor56, exercitarea

funcției cu gravă neglijență57, precum și cele privind maniferstările care aduc atingere

55 Raport de activitate privind Consiliul Superior al Magistraturii pe anul 2013, www.csm1909.ro 56 art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 4J din data de 03.04.2013, www.csm1909.ro 57art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 8J din data de 29.05.2013, www.csm1909.ro

33

onoarei sau probității profesionale în timpul sau în afara exercitării atribuțiilor de

serviciu58.

Sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare

lunară cu 20% pe o perioadă de 6 luni” a fost aplicată pentru încălcarea normelor

legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor, precum și nerespectarea deciziilor

cu caracter administrativ59.

În ceea ce privește sancțiunea disciplinară constând în mutarea disciplinară pe

o perioadă de 3 luni a fost aplicată pentru încălcarea normelor legale privind

manifestările care aduc atingere onoarei și probității profesionale și cele privind

atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi sau faţă

de personalul instanței60.

Sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6

luni a fost aplicată pentru nerespectarea normelor legale privind manifestările care

aduc atingere onoarei și probității profesionale și cele privind interdicțiile și

incompatibilitățile.

Secţia pentru procurori în materie disciplinară a aplicat în cursul aceluiaşi an

un număr de 3 sancţiuni disciplinare, dintre care 2 sancţiuni disciplinare constând în

„excludere din magistratură” şi o sancţiune disciplinară constând în „avertisment”.

În ceea ce privește sancțiunile disciplinare constând în excluderea din

magistratură, acestea au fost aplicate pentru nerespectarea dispozițiilor privind

manifestările care aduc atingere onoarei și probității profesionale61, folosirea funcției

în scopul obținerii unui tratament favorabil din partea autorităților și exercitarea

funcției cu rea-credință62.

În anul 2014, la Inspecţia Judiciară au fost înregistrate un număr de 5.182

sesizări privind activitatea judecătorilor şi a procurorilor şi 1.422 de reveniri cu

privire la memoriile înregistrate anterior.

Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al magistraturii a

58art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 16J din data de 16.10.2013, www.csm1909.ro59art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 1J din data de 20.02.2013, www.csm1909.ro 60art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 5J din data de 11.04.2013, www.csm1909.ro 61 art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 4P din data de 29.10.2013, www.csm1909.ro 62art. 99 lit. n) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în acest sens a se vedea Hotărârea 3P din data de 03.09.2013, www.csm1909.ro

34

aplicat un numar de 12 sancțiuni în materie disciplinară, dintre care: 5 sancțiuni

constând în „avertisment”, 3 sancțiuni contând „în diminuarea idemnizației lunare

brute cu 20% pe o perioadă de 2 luni, respectiv 3 luni” și o sancțiune constând „în

suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni”.

Secția pentru procurori a admis în cursul anului 2014 un număr de 10

sancțiuni disciplinare dintre care: 4 sancțiuni constând în „avertisment”, 2 sancțiuni

constând în „diminuarea indemnizației lunare brute de încadrare cu 20% pe o

perioadă de 5 luni, respectiv 6 luni”, 2 sancțiuni constând în „suspendarea din funcție

pe o perioadă de 6 luni” și 2 sancțiuni constând în „excluderea din magistratură”.

„În perioada 01 ianuarie – 31 decembrie 2015 la Inspecţia Judiciară au fost

înregistrate 6504 lucrări referitoare la activitatea sau conduita judecătorilor şi

procurorilor şi 712 reveniri la lucrările în care au fost efectuate verificări”63.

În urma soluționării acțiunilor disciplinare, Secția pentru judecători a aplicat

un număr de 31 sancțiuni disciplinare, dintre care: 8 sancțiuni constând în

„avertisment”, 11 sancțiuni constând în „diminuarea indemnizației brute de încadrare

lunare brute cu 20% pe o perioadă cuprinsă între o lună și 6 luni”, o sancțiune

disciplinară constând în „mutarea disciplinară pe o perioadă de 2 luni”, 5 sancțiuni

disciplinare constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă cuprinsă între 3 luni și

6 luni” și 6 sancțiuni disciplinare constând în „excluderea din magistratură”.

Din analiza datelor statistice64 privind măsurile disciplinare aplicate de Secția

pentru judecători constatăm că în anul 2015 se constată o creștere alarmantă a

sancțiunilor disciplinare dispuse. În majoritatea cazurilor, sancțiunile disciplinare au

fost aplicate pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit h) din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constând în

„nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare

la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor,

din motive imputabile”, precum și a dispozițiilor prevăzute de art. 99 lit. t) teza a –II-a

din Legea nr. 303/2004 care prevăd ca sancțiune disciplinară „ exercitarea funcției cu

gravă neglijență”. După o scurtă lectură ale acestor sancțiuni disciplinare, putem

aprecia că o contribuția semnificativă la dispunerea acestora au avut-o noile Coduri de

procedură penală și civilă, care în loc să ușureze activitatea judecătorilor și

63Raport privind activitatea Consiliului Superior al Magistraturii pe anul 2015, www.csm1909.ro 64 Avem în vedere Rapoartele privind activitatea Consiliului Superior al Magistraturii din anii 2013-2015

35

procurorilor, se pare că a îngreunat-o în mod semnificativ.

În aceeași ordine de idei, constatăm că în cursul anul 2015, Secția pentru

judecători a dispun un număr de şase sancțiuni constând „în excluderea din

magistratură”, dintre care cinci dintre acestea pentru săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, constând în „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a

dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea

repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În cursul anului 201565, Secția pentru procurori a aplicat un număr de

sancțiuni disciplinare dintre care: 4 sancțiuni disciplinare constând în „avertisment”66,

o sancțiune disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare

brute cu 15% pe o perioadă de 4 luni” și o sancțiune disciplinară „constând în

suspendarea din funcție pe o perioadă de o lună”.

Capitolul V. Răspunderea penală a magistraților

Secțiunea V.I. Noțiune

Potrivit art. 94 din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu completările

ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „judecătorii și procurorii

răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii”.

În aceeași ordine de idei, Constituția României Republicată, consacră la art.16

principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, cetățenii sunt egali în fața legii și a

autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Analizând dispozițiile legale menționate mai sus, se poate concluziona că

judecătorii și procurorii răspund penal în condițiile dreptului comun, fără a fi necesară

îndeplinirea anumitor condiții speciale sau anumite autorizații prealabile.

În ceea ce privește condițiile impuse de Codul de procedură penală în vederea

angajării răspunderii penale a judecătorilor și procurorilor, din analiza normelor legale

putem concluziona că, în principiu, nu există dispoziții derogatorii. Astfel, atât

dispunerea continuării urmăririi penale față de suspect [art. 305 alin. (3) C.proc.pen] 65Idem 66În acest sens a se vedea Hotărârile Secției pentru procurori nr. 4P din 01.07.2015, nr. 5P din 11.11.2015, nr. 6P din 11.2015 și nr. 8P din 25.11.2015

36

cât și punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 309 alin. (1) C.proc.pen.] în cazul

infracțiunilor săvârșite de magistrați se fac în condițiile dreptului comun, nefiind

necesară îndeplinirea niciunei condiții suplimentare.

Totuși, potrivit art. 621 din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu

completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „(….)

rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau ordonanța prin care s-a

dispus renunțarea la urmărire penală cu privire la un judecător ori procuror se

comunică în termen de 24 de ore Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, din

interpretarea acestui text de lege, se poate concluziona că în sarcina procurorului care

a dispus trimiterea în judecată sau renunțarea la urmărirea penală față de un judecător

sau procuror, este instituită o obligație pozitivă, de a comunica respectivul act

procesual, în termen de 24 de ore Consiliului Superior al Magistraturii.

Anumite dispoziții derogatorii de la dreptul comun le găsim în materia

procedeului probatoriu al percheziției, precum și în cazul măsurilor preventive

privative de libertate, respectiv reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu

completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „judecătorii și

procurorii pot fi percheziționați, reținuți, arestați la domiciliu sau arestați preventiv

numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În același sens,

potrivit art. 42 alin.(1) și (2) din Legea nr. 317 din anul 2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, „Secția pentru judecători/procurori încuviințează

percheziția, reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la

judecători/procurori”. Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunță de

îndată după primirea sesizării.

Secțiunea V.2. Magistratul subiect activ al infracțiunii

Noțiunea de funcționar public a fost definită în literatura juridică de

specialitate ca fiind acea „persoană legal numită de o autoritate competentă sau aleasă

în condiţiile legii şi învestită într-o funcţie publică”67; „acela care munceşte în

sectorul public şi pe care, în mod obişnuit, îl percepem ca fiind, după caz, agent al

67M.- E. Mihăilescu, „Drept administrativ. Partea generală”, Hamangiu, 2016 p. 411

37

administraţiei publice centrale sau locale, al întreprinderilor publice şi chiar al acelor

servicii publice gestionate de un particular, persoană fizică sau juridică”68.

În literatura juridică s-a ridicat problema naturii juridice a raporturilor

profersionale ale magistraților.

Judecătorii și procurorii nu încheie un contract individual de muncă la numirea

în funcție, drepturile și obligațiile lor profesionale sunt prevăzute în Constituție, legi

și regulamente. În plus, în raporturile profesionale ale magistraților nu este regăsit

angajatorul, numirea judecătorului și procurorului de către Președintele României

neavând semnificația încadrării sale la o anumită instanță sau parchet.

„Magistrații sunt învestiți în funcție de Președintele României, dar obligațiile

lor, ulterioare, sunt față de lege și stat, iar rolul de autoritate disciplinară îl are

Consiliul Superior al Magistraturii, care participă și la procedura de învestire, fiind

organul abilitat de lege de a face propunerile de numire în aceste funcții publice”69.

Totodată, magistrații nu pot fi încadrați nici în categoria funcționarilor publici,

în sensul prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, din

prisma faptului că aceștia nu încheie un contract individual de muncă.

Curtea Constituțională a statuat că „magistraţii constituie o categorie care se

află în situaţie diferită faţă de ceilalţi cetăţeni”70. Cu alte cuvinte, în viziunea Curții

Constituționale magistrații reprezintă o categorie profesională atipică, datorită funcție

îndeplinite.

Față de cele expuse mai sus, considerăm că judecătorii și procurorii sunt o

categorie profesioanală atipică, a căror drepturi și obligații sunt prevăzute în mod

expres de Constituție, lege și regulamente.

Funcționarul public este definit de Codul penal la art. 175 ca fiind acea

persoană care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, exercită

atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor

puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție de demnitate publică

sau o funcție publică de orice natură; exercită singură sau împreună cu alte persoane,

în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice

cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de

activitate al acesteia.

68C. Clipa, „Drept administrativ. Teoria funcţiei publice (II).” , Hamangiu, 2013 p. 7569 F. Dragomir, „Răspunderea penală a magistratului”, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p. 88 70Curtea Constituțională, Decizia nr. 275/2002, publicată în M.Of. nr. 135 din data de 03 martie 2003

38

Față de dispozițiile legii penale, apreciem că judecătorii și procurorii pot avea

calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale, în cazul în care săvârsesc

infracțiuni în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce au legătură cu exercitarea acestora.

Secțiunea V.3. Infracțiuni de serviciu

Având în vedere tema prezentei lucrări, în continuare vom trata doar acele

infracțiuni care sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară, respectiv infracțiunile

de abuz în serviciu, neglijență în serviciu și divulgarea informațiilor secrete de

serviciu sau nepublice.

Secțiunea V.3.1. Infracțiunea de abuz în serviciu

„Infracțiunea de abuz în serviciu este prevăzută de art. 297 C.pen. și constă în:

1. Fapta funcționarului public (sau funcționarului, conform art. 308 C.pen.) care,

în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește

în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a

drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice;

2. Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu,

îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o

situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,

religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate,

boala cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA;

3. Varianta atenuată este prevăzută de art. 308 C.pen. și constă atunci când

abuzul în serviciu este săvârșit de o persoană care exercită permanent sau

temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul

unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C.pen. sau în

cadrul oricărei persoane juridice;

4. Varianta agravată este prevăzută în art. 309 C.pen. și se reține atunci când

abuzul în serviciu a produs consecințe deosebit de grave ”71.

71 A. Boroi, „Drept Penal. Partea Specială.”, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p. 469

39

Subiectul activ al infracțiunii de abuz în serviciu poate fi și un judecător sau

procuror, potrivit art. 175 alin. (1) lit. a) C.pen.. În ceea ce privește îndeplinirea

calității de subiect activ al judecătorului sau procurorului și, totodată, angajarea

răspunderii penale, practica judiciară a adus o serie de nuanțări. Astfel, pentru

angajarea răspunderii penale a unui magistrat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

abuz în serviciu, este necesară „stabilirea culpei penale prin exercitarea atribuţiilor în

mod abuziv, cu rea-credinţă, prin care se urmăreşte deliberat pronunţarea unei hotărâri

contrare realităţii şi deci cu intenţie încă de la începutul procesului urmăreşte

adoptarea unei soluţii favorabile unei părţi, cu denaturarea vădită a stării de fapt”72.

În același sens, s-a stabilit că „magistratul procuror are posibilitatea conferită de lege

de a dispune asupra încadrării juridice a faptelor pentru care efectuează acte de

urmărire penală, ţinând seama de probele existente la dosar şi de prevederile legale

aplicabile, fără ca reţinerea unei anumite încadrări să constituie un abuz în serviciu

contra intereselor persoanei cercetate. A proceda la verificarea actelor întocmite de

magistrat în cauză şi a formula aprecieri în legătură cu legalitatea soluţiilor

pronunţate, în afara cadrului menţionat şi în lipsa oricăror indicii din care să rezulte

reaua-credinţă în instrumentarea dosarului, ar echivala cu o imixtiune nejustificată în

activitatea jurisdicţională şi ar aduce atingere independenţei magistratului în

adoptarea soluţiei”73.

În ceea ce ne privește, apreciem că răspunderea penală a unui judecător sau

procuror, poate fi angajată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviu, doar

atunci când magistratul încalcă cu intenție directă sau indirectă normele materiale sau

procedurale aplicabile în cauza pe care o instrumentează sau o judecă, urmărind

totodată vătămarea drepturilor sau intereselor unei părți. Însă, apreciem că nu poate fi

angajată răspunderea unui magistrat, în situația în care normele materiale sau

procedurale aplicabile într-o anumită speță, nu au un conținut clar, fiind susceptibile

de diferite interpretări, din prisma faptului că în această situație nu poate fi reținută

intenția directă sau indirectă.

Judecătorii și procurorii au obligația ca în activitatea lor să respecte îndatoriile

de serviciu prevăzute de legi și regulamente, precum și anumite atribuții cu caracter

72 Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 398 din 19 ianuarie 2015, în V. Văduva, „Infracțiuni de abuz și neglijență în serviciu. Practică Judiciară”, Ed. Hamangiu, București, 2012,p. 169 73Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 547 din 14 februarie 2011, www.idrept.ro/practicăjudiciară

40

administrativ prevăzute de regulamente sau dispuse în condițiile legii de către

conducătorul instanței sau parchetului.

În ceea ce ne privește apreciem că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod

defectuos a unor atribuții cu caracter administrativ nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu pentru următoarele considerente. În

primul rând, infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, care constă

în producerea unei pagube ori vătămare a drepturilor sau intereselor unei persoane

fizice sau a unei persoane juridice, rezultat care este foarte greu de imaginat în ipoteza

neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a unei îndatoriri cu caracter

administrativ. În al doilea rând, o asemenea faptă poate întruni elementele constitutive

ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g)74sau m)75 din Legea nr. 303 din

anul 2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și

procurorilor. Astfel, încadrarea unei astfel de fapte în sfera ilicitului penal ar fi

excesivă, și totodată ar putea conduce, în mod indirect, la afectarea independenței și

imparțialității judecătorilor și procurorilor.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea 303 din anul 2004, republicată și cu

completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „exercitarea

funcției cu rea-credință sau gravă neglijență” constituie abatere disciplinară.

Totodată, potrivit art. 991 alin. (1) din aceeași lege „există rea-credință atunci când

judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual,

urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.” Din analiza textelor enunțate mai

sus, rezultă că elementul material al abaterii disciplinare constă în îndeplinirea în mod

defectuos a unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale judecătorului sau

procurorului.

Astfel, se poate ridica problema dacă un judecător sau procuror răspunde

penal pentru infracțiunea de abuz în serviciu cât și disciplinar sub aspectul săvârșirii

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303 din anul 2004,

republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor,

pentru aceeași faptă. Opiniem, că răspunsul la această problemă este unul negativ, în

sensul că nu poate exista un concurs ideal între infracțiunea de abuz în serviciu și

74 art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, „nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic, date în scris și în conformitatea cu legea” 75 art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, „nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente

41

abaterea disciplinară amintită mai sus. Distincția dintre cele două forme de

răspundere, credem că ar trebui făcută după urmarea imediată a faptei. Astfel, în

situația în care prin fapta sa, judecătorul sau procurorul în exercitarea atribuțiilor de

serviciu a îndeplinit în mod defectuos un act prin care a adus o atingere gravă

drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane ar trebui angajată răspunderea

penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, iar în ipoteza în care

prin aceeași faptă a fost adusă o atingere de o intensitate mai mică sau medie a

drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane trebuie antrenată numai

răspunderea disciplinară. În sprijinul soluției oferite în continuare vom prezenta o

serie de texte legale și argumente. Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 307 din anul

2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „cercetarea disciplinară se suspendă

atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în

mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă”. În același sens, potrivit art. 49 alin. (5)

din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 46 alin. (3) din aceeași lege, acțiunea

disciplinară se suspendă prin închierea Secției corespunzătoare a Consiliului Superior

al Magistraturii, în situația în care pentru aceeași faptă s-a dispus punerea în mișcare a

acțiunii penale. Mai mult, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Lege nr. 303 din anul

2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și

procurorilor, judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție în situația dispunerii

printr-o hotărâre definitivă a unei soluții de condamnare sau amânare a aplicării

pedepsei.

Astfel, în ipoteza în care un judecător sau procuror este condamnat definitiv

pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, acesta este eliberat în mod

obligatoriu din funcție. În plus, dispozițiile art. 297 alin. (1) C.pen. impun aplicarea în

mod obligatoriu a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa o

funcție publică, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte

funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Astfel, considerăm că după pronunțarea unor soluții definitive de condamnare

a unui judecător sau procuror sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu,

acțiunea disciplinară exercitată în fața Secției competente a Consiliului Superior al

Magistraturii va trebui respinsă ca rămasă fără obiect. Totodată, considerăm că în

situația în care se dispune achitarea unui magistrat sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de abuz în serviciu, în baza dispozițiilor art. 396 alin. (5) C.proc.pen raportat la art. 16

alin. (1) lit. a) C.proc.pen., Secția competentă din cadrul Consiliului Superior al

42

Magistraturii va trebui să respingă acțiunea disciplinară ca neîntemeiată, deoarece

soluția de achitare dispusă de instanța de judecată se bucură de autoritate de lucru

judecat.

Însă, în ipoteza în care procurorul dispune o soluție de clasare sau de renunțare

la urmărirea penală, sub aspectul săvârșirii de către un judecător sau procuror a

infracțiunii de abuz în serviciu, apreciem că Secția competentă din cadrul Consiliului

Superior al Magistraturii va trebui să continue judecata abaterii disciplinare și să

pronunțe o soluție legală și temeinică cu privire la respectiva abatere disciplinară, din

prisma faptului că o soluție dispusă de un procuror, chiar dacă este confirmată de

judecătorul de cameră preliminară în urma exercitării căilor de atac nu se bucură de

autoritate de lucru judecat în fața unei instanțe de judecată.

Secțiunea V.3.2. Infracțiunea de neglijență în serviciu

Infracțiunea de neglijență în serviciu este prevăzută de dispozițiile art. 298

C.pen. și constă în „încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri

de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin

aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale

unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”76.

Față de dispozițiile art. 175 alin. (1) C.pen, infracțiunea de neglijență în

serviciu poate fi săvârșită și de un judecător sau procuror.

În ceea ce ne privește, apreciem că răspunderea penală a unui judecător sau

procuror, poate fi angajată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijentă în servicu,

atunci când acesta în cauzele pe care le instrumentează sau le soluționează,

nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept

material ori procesual aplicabile în respectivul dosar, cauzând o pagubă ori o

vătămare a intereselor sau a drepturilor unei părți. Însă, apreciem că nu poate fi

angajată răspunderea unui magistrat, în situația în care normele materiale sau

procedurale aplicabile într-o anumită speță, nu au un conținut clar, fiind susceptibile

de diferite interpretări, din prisma faptului că în această situație nu poate fi reținută o

culpă procesuală, nescuzabilă.

76 A. Boroi, „op.cit.”, p. 475

43

Judecătorii și procurorii au obligația ca în activitatea lor să respecte îndatoriile

de serviciu prevăzute de legi și regulamente, precum și anumite atribuții cu caracter

administrativ prevăzute de regulamente sau dispuse în condițiile legii de către

conducătorul instanței sau parchetului.

În ceea ce ne privește apreciem că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod

defectuos din culpă a unor atribuții cu caracter administrativ nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu.

În aceeași ordine idei, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304 din anul 2004,

republicată și cu completările ulterioare, privind organizare judiciară, „dispoziţiile

procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii

pentru procurorii din subordine.” Din analiza acestui text de lege, rezultă cu claritate

că dispozițiile procurorului ierarhic superior pot privi atât o îndatorire de serviciu cât

și o sarcină administrativă. În ceea ce ne privește, apreciem că neîndeplinirea unei

dispoziții date de procurorul ierarhic superior din culpă nu îndeplinește elementele

constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, deoarece este foarte greu de

imaginat o situație în care o astfel de faptă are ca urmare o pagubă sau o vătămare

semnificativă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau

juridice. Așadar, o astfel de faptă poate întruni elementele constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și

cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, care constă în

„nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în

scris şi în conformitate cu legea”.

În urma analizei practicei judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție (2002-

2015) nu am reușit să identificăm o soluție de condamnare sau de achitare cu privire

la săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu de către un judecător sau procuror.

Secțiunea V.3.3. Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice

Infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice este

prevăzută de dispozițiile art. 304 C.pen. și constă într-o variantă de bază, o variantă

atenuată și o variantă agravată.

Având în vedere că în exercitarea atribuțiilor de serviciu judecătorii și

procurorii intră în mod frecvent în contact cu informații secrete de serviciu sau care

44

nu sunt destinate publicului, apreciem că și aceștia pot avea calitatea de subiect activ

al acestei infracțiuni. Spre exemplu, poate întruni elementele constitutive ale

infracțiunii analizate, fapta procurorului care informează o persoană cu privire la

faptul că urmează să se desfășoare o percheziție la domiciliul ei sau fapta

judecătorului de a anunța o persoană cu privire la faptul că a fost încuviințat

procedeul probatoriu a interceptării comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la

distanță față de aceasta.

Potrivit art. 99 lit. j) din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu

completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „nerespectarea

confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii”

constituie abatere disciplinară. Din analiza textului enunțat mai sus, se poate observa

o oarecare identitate între elementul material al abaterii disciplinare și a infracțiunii de

divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice. Astfel, se poate ridica

problema dacă un judecător sau un procuror răspunde penal pentru infracțiunea de

divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice cât și disciplinar sub

aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea

nr. 303 din anul 2004, republicată și cu completările ulteriore, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, pentru aceeași faptă. Opiniem, că răspunsul la această

problemă este unul negativ, în sensul că nu poate exista un concurs ideal între

infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice și abaterea

disciplinară amintită mai sus. Distincție dintre cele două forme de răspundere, credem

că ar trebui făcută după urmarea imediată a faptei. Astfel, în situația în care prin fapta

sa, judecătorul sau procurorul, a divulgat, fără drept, informații secrete de serviciu sau

care nu sunt destinate publicității, de care a luat cunoștiință datorită atribuțiilor de

serviciu, prin care au fost afectate în mod grav interesele sau activitatea unei

persoane, acesta va răspunde din punct de vedere penal. În ipoteza în care prin fapta

descrisă mai sus, nu au fost afectate interesele sau activitatea unei persoane,

judecătorul sau procurorul va răspunde disciplinar.

În ipoteza în care informațiile sunt divulgate în scopul obținerii unui avantaj

patrimonial pentru sine sau pentru altul, fapta nu va constitui divulgarea informațiilor

secrete de serviciu sau nepublice, ci infracțiunea prevăzută de art. 1277 lit. b) din

77 Art. 12 din Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, „

Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii

45

Legea nr. 78 din anul 2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de

corupție. Astfel, în practica judiciară, s-a statuat că fapta „inculpatei X, care, în

calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

preşedinte al Comisiei de examinare a participanţilor la concursul pentru numirea în

funcţii de conducere a procurorilor, în cursul lunii noiembrie 2007, la instigarea

inculpatului Y, a permis acestuia accesul la subiectele ce făceau obiectul examinării

participanţilor procurori la examenul din data de 25.11.2007, informaţii ce nu sunt

destinate publicităţii, în scopul obţinerii unui folos necuvenit în favoarea inculpatului

Z, candidat la examenul pentru ocuparea unei funcţii de conducere, întruneşte

elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 12 lit.b) din Legea nr.

78/2000”78.

Secțiunea V.4. Infracțiunile de corupție

Având în vedere tema prezentei lucrări, în continuare vom trata doar acele

infracțiuni care sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară, respectiv infracțiunile

de luare de mită și trafic de influență.

Secțiunea V.4.1. Infracțiunile de corupție

Codul penal incriminează infracțiunea de luare de mită în cadrul art. 289.

Potrivit variantei normative reglementate de alin. (1), infracțiunea de luare de mită

constă în „fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru

altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă

promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,

urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act contrar acestor îndatoriri”79.

pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) efectuarea de operaţiuni

financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte

o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei,

atribuţiei sau însărcinării sale; b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt

destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii” 78 Î.C.C.J., Secția penală, Sentința penală nr. 336 din data de 02 martie 2012, nepublică 79 A. Boroi, „op.cit.”, p. 425

46

Infracțiunea de luare de mită prezintă și o variantă agravată prevăzută în

Legea nr.78 din anul 2000. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr.78/200080, fapta este

mai gravă „dacă a fost săvârșită de o persoană care: a) exercită o funcție de demnitate

publică; b) este judecător sau procuror; c) este organ de cercetare penală sau are

atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor; d) este una dintre

persoanele arătate la art. 293 din Codul penal”.

Judecătorii și procurorii au calitatea de funcționar public în accepțiunea art.

175 alin. (1) lit. a) C.pen..Însă aceștia nu vor răspunde potrivit art. 289 alin. (1)

C.pen., ci fapta lor va putea fi încadrată potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 78 din anul

2000, privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Infracțiunea de luare de mită poate fi realizată sub aspectul laturii obiective

„doar printr-o acțiune, diferit față de fostul Cod penal în care se putea realiza și printr-

o inacțiune”81. Acțiunea poate fi realizată prin pretinderea sau primirea de bani sau

alte foloase ce nu i se cuvin făptuitorului sau prin acceptarea promisiunii unor astfel

de foloase.

Pentru existența infracțiunii de luare de mită trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele cerințe esențiale: 1. fapta trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase

patrimoniale sau nepatrimoniale care nu se cuvin în mod legal făptuitorului; 2.

pretinderea, primirea sau acceptarea de promisiuni de bani sau alte foloase necuvenite

trebuie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea

îndeplinirii unui act ce intră în sfera îndatoriile de serviciu sau în legătură cu

îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri; 3. pretinderea, primirea sau acceptarea

de promisiuni de bani sau alte foloase necuvenite poate fi săvârșită înainte,

concomitent sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, accelerării sau întârzierii actului

ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, respectiv îndeplinirii actului

contrar acestor îndatoriri.

Într-o cauză s-a apreciat că fapta inculpatului G.B., aflându-se în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu de procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. care efectua urmărirea

penală în dosarul nr.00/P/2014 al unității de parchet menţionate, i-a cerut lui H.O., ca

reprezentant de fapt al societăţilor S.C. X S.R.L şi S.C. Y S.R.L. şi suspect în dosarul

penal nr.00/P/2014 să-i dea suma de 5.000 euro, din care a primit în concret sumele

80 Legea nr. 78 din 2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M.Of. nr. 219 din 18 mai 200081 A. Boroi, „op.cit.”, p. 432

47

de 5.000 lei şi 1.000 dolari, pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu,

anume acela de a interveni, în această calitate, pe lângă conducerea D.S.V.S.A. şi

funcţionarii competenţi din cadrul acestor instituţii, în scopul înlesnirii soluţionării

favorabile de către D.S.V.S.A. a solicitărilor de export formulate de cele două

societăţi, act pe care procurorul G.V. l-a şi făcut, întruneşte elementele constituite ale

infracţiunii de luare de mită prev. de art.289 alin.1 Cod penal cu aplic. art.6 şi art.7

lit.b din Legea nr.78/200082.

Într-o altă speță s-a reținut că, fapta inculpatului N.M., care, începând cu data

de 28.12.2012 până la începutul lunii iunie 2012, înainte de întocmirea rechizitoriului

nr. 000/P/2010 din data de 18.06.2012, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă

Tribunalul C. a pretins de la martorul A.B. suma de 7000 de euro, apoi de 5.000 euro,

în schimbul emiterii soluţiei de scoatere de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii

infracţiunii de instigare la înşelăciune prev. de art. 25 C .pen. 1968 rap. la art. 215

alin. 1, 2 , 3 şi 5 C.pen. 1968, iar la data de 25.10.2012 a primit de la martora D.C., cu

acest titlu, suma de 2.500 euro, reprezentând o parte din suma solicitată, întruneşte

elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. 1 C.

pen. 1968 rap. la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/200083.

Urmarea imediată a infracțiunii de luare de mită constă în crearea unei stări de

pericol cu privire la relațiile sociale privitoare la normala activitate a organelor,

instituțiilor publice, a altor unități prevăzute în art. 176 C.pen. sau a oricărei persoane

juridice. În ceea ce ne privește apreciem că infracțiunea de luare de mită este o

infracțiune de pericol abstract.

În situația în care un judecător sau procuror este condamnat definitiv sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, acesta este eliberat în mod automat

din funcție, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată

și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor.

De asemenea, apreciem că o persoană care a fost condamnată pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, indiferent dacă a intervenit reabilitarea, nu

îndeplinește condițiile de exigibilitate pentru a fi admisă în profesia de magistrat,

respectiv condiția imperativă impusă de art. 14 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr.

303 din anul 2004 privind buna reputație.

82 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Sentința penală nr. 108 din data de 16.02.2015, nepublică83 Curtea de Apel București, Secția I penală, Sentința penală nr. 106, din 12 martie 2013, nepublică

48

Secțiunea V.4.2. Infracțiunea de trafic de influență

Potrivit art. 291 alin. (1) C.pen., constituie infracțiune de trafic de influență

„pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau

indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influența

sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că

îl va determina pe aceasta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să

întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoriile sale de serviciu sau să

îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri”.

În ipoteza în care infracțiunea de trafic de influență este săvârșită de un

judecător sau procuror, aceasta va fi încadrată potrivit dispozițiilor art. 7 lit. b) din

Legea nr. 78 din anul 2000, privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor

de corupție.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de trafic de

influență poate fi realizat sub următoarele forme: primirea, pretinderea sau acceptarea

de bani sau alte foloase, în vederea determinării unui funcționar public sau funcționar

în accepțiunea art. 308 C.pen. să facă un act licit sau ilicit ce intră in sfera atribuțiilor

sale de serviciu.

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență trebuie îndeplinite în mod

cumulativ trei cerințe esențiale.

O prima cerință, este ca traficantul de influență să aibă influență sau să lase să

se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau funcționar în accepțiunea

art. 308 C.pen.

A doua cerință esențială este aceea ca traficantul de influență să promită

intervenția sa pe lângă un funcționar public sau o persoană care exercită o însărcinare

în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) C.pen. sau

în cadrul oricărei persoane juridice.

A treia cerință esențială constă în aceea că acțiunea ce constituie elementul

material al infracțiunii de trafic de influență să fie realizată anterior sau cel mult

concomitent realizării actului de către funcționarul pentru care s-a promis că se va

interveni.

În continuare vom face o prezentare a practicii judiciare recente, care din

păcate este destul de numeroasă, cu privire la infracțiunea de trafic de influență

săvârșită de judecători sau procurori.

49

Astfel, într-o cauză s-a apreciat că „fapta inculpatei C. L., prim procuror

adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., în participaţie penală cu învinuita

A.B., a lăsat-o să creadă pe denunţătoarea C.D. că are influenţă asupra procurorilor de

caz şi poliţiştilor în aşa fel încât să influenţeze, în mod favorabil pentru E.F.,

soluţionarea cauzelor penale în care acesta era cercetat, pe de o parte, pentru

săvârşirea infracţiunii de dare de mită, iar pe de altă parte, în legătură cu sustragerea

unei semiremorci şi a tăinuirii unui autovehicul marca Porsche, sens în care a pretins

şi a primit sume de bani şi bunuri în valoare de 5.129 lei, fiind surprinsă ulterior în

flagrant delict după ce a primit suma de 3.000 lei şi două cartuşe de ţigări, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzute de art. 291

C.pen.rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 7 lit. b)din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 36 din Codul penal”84.

De asemenea, într-o altă speță s-a apreciat că „fapta comisă de inculpatul M.I.,

magistrat judecător și președinte a Tribunalui D., de a fi pretins la data de 2 nov. 2010

suma de 6.000 euro, prin intermediul lui A.B., de la coinculpaţii A.R. şi E.V., prin

intermediu coinculpatului D.G., şi de a fi primit de la aceştia, la data de 07 noiembrie

2010, suma de 12.500 lei, bani pe care i-a remis în aceeaşi zi inculpatului M.I.,

magistratul lăsând să se creadă că avea influenţă asupra judecătoarei M. A., care

judeca dosarul nr. 0000/120/2008 al Tribunalului D., pentru a o determina să îl pună

în libertate pe A.R., cercetat în stare de arest, întruneşte în drept, elementele

constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 din Codul

penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din cod”85.

Infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune de pericol abstract, astfel

că prin simpla realizare a elementului material se produce o stare de pericol privitoare

la buna desfășurare a activității unui organ de stat, instituții sau altei persoane juridice,

în serviciul căreia se află funcționarul public sau funcționarul în accepțiunea art. 308

C.pen.

În situația în care un judecător sau procuror este condamnat definitiv sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, acesta este eliberat în mod

automat din funcție, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303 din anul 2004,

republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor. 84 Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Sentința penală nr. 241 din data de 04 iulie 2014, nepublică 85 Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Sentința penală nr. 49/F, din data de 05 martie 2014, nepublică

50

Totodată, apreciem că o persoană care a fost condamnată pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, indiferent dacă a intervenit reabilitarea, nu îndeplinește

condițiile de exigibilitate pentru a fi admisă în profesia de magistrat, respectiv

condiția imperativă impusă de art. 14 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr. 303 din

anul 2004 privind buna reputație.

Secțiunea V.5. Infracțiunile contra înfăptuirii justiției

Având în vedere tema prezentei lucrări, în continuare vom trata doar acele

infracțiuni care sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară, respectiv infracțiunile

de cercetare abuzivă, supunerea la rele tratamente și represiune nedreaptă.

Secțiunea V.5.1. Infracțiunea de cercetare abuzivă

Infracțiunea de cercetare abuzivă este reglementată de dispozițiile art. 280 C.

pen. Potrivit textului legal incriminator, constituie cercetare abuzivă „întrebuințarea

de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate

într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau judecător,

pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori

să-și retragă declarațiile”.

Art. 280 alin. (2) prevede că: „cu aceeași pedeapsă se sancționează

producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare

penală, un procuror sau judecători”.

Subiect activ al infracțiunii analizate poate fi atât procurorul care efectuează

sau supraveghează urmărirea penală cât și procurorul de ședință.

În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că subiectul activ al

infracțiunii de cercetare abuzivă „poate fi atât judecătorul de cameră preliminară,

judecătorul de drepturi și libertăți ori judecătorul din compunerea completului de

judecată”86. În ceea ce ne privește avem unele rezerve cu privire la posibilitatea

judecătorului de cameră preliminară de a fi subiect activ al infracțiunii analizate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 54 C.proc.pen. „judecătorul de cameră preliminară

este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: verifică

86 V. Dobrinoiu, I. Pașcu, „Noul Cod Penal. Comentat. Partea Specială”, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridice, București, 2014 p. 280

51

legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării

probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

soluținează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în

judecată; soluționează alte situații expres prevăzute de lege”. Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 342 C.proc.pen. „obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie

verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării

instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către

organele de urmărire penală”. Mai mult, la momentul intrării în vigoare a Codului de

procedură penală, procedura camerei preliminare se desfășura în camera de consiliu,

fără participarea procurorului și a inculpatului. Din analiza textelor legale enunțate

mai sus, rezultă cu claritate că în cadrul procedurii de cameră preliminară nu se

administreză probe, cu alte cuvinte judecătorul de cameră preliminară nu poate lua

declarații părților sau persoanei vătămate sau să administreze probe cu privire la

vinovăția sau nevinovăția inculpatului.

În același sens, apreciem că în cadrul procedurii soluționării plângerii de către

judecătorul de cameră preliminară reglementată art. 341 C.proc.pen., judecătorul de

cameră preliminară nu are competența de a administra probe.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară are competența de a dispune

măsuri preventive. În cadrul acestei proceduri poate fi audiat inculpatul și, totodată,

pot fi administrate unele probe. Însă considerăm, că fapta judecătorului de cameră

preliminară, care în cursul procedurii de luare a unei măsuri preventive, întrebuințează

promisiuni, amenințări sau violențe împotriva inculpatului, în scopul determinării

acestuia să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă

declarațiile, va întruni elementele constitutive ale infracțiunii de represiune nedreaptă

în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară în urma aprecierii probatoriului

administrat în cauză are îndoieli cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat,

dispunând totodată și o măsură preventivă privativă sau neprivativă de libertate.

Totuși, într-o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 280 alin. (1) C.pen.,

prin care apreciem că nu reflectă finalitatea urmărită de legiuitor, judecătorul de

cameră preliminară ar putea fi subiect activ al acestei infracțiuni, în ipoteza puțin

probabilă de a fi întâlnită în practica judiciară, respectiv atunci când judecătorul de

cameră preliminară întrebuințează promisiuni, în sensul că nu va dispune o măsură

privativă sau neprivativă de libertate, dacă inculpatul dă sau nu o anumită declarație

ori dacă va da declarații mincinoase.

52

Față de cele expuse anterior, considerăm că judecătorul de cameră preliminară

nu poate avea în principiu calitatea de autor al infracțiunii de cercetare abuzivă, însă

poate avea calitatea de instigator sau complice.

În situația în care un judecător sau procuror este condamnat definitiv sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de cercetare abuzivă, acesta este eliberat în mod

automat din funcție, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303 din anul 2004,

republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Secțiunea V.5.2. Infracțiunea de supunere la rele tratamente

Infracțiunea de supunere la rele tratamente este reglementată de dispozițiile

art. 281 C.pen. Potrivit textului legal incriminator infracțiunea „constă în supunerea

unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt

mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale, dar și la supunerea la tratamente

degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în

executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate”.

În ceea ce ne privește, apreciem că subiect activ al infracțiunii de supunere la

rele tratamente poate fi și un judecător sau un procuror. Spre exemplu, fapta

judecătorului delegat cu executarea, care respinge în mod neîntemeiat, cererea de

întrerupere a pedepsei cu închisoare solicitată de către o persoană condamnată care

suferă de o boală care provoacă suferințe fizice și psihice și care nu poate fi tratată în

sistemul Administației Naționale a Penitenciarelor, constată printr-o expertiză

medico-legală, poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de supunere la

rele tratamente, dacă judecătorul urmărește sau acceptă producerea unor suferințe

repetate persoanei condamnate și, totodată, la momentul analizării cererii erau

îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 592 C.proc.pen. raportat la art. 589

C.proc.pen. În același sens, poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii

analizate și fapta procurorului, care dispune lucrătorilor din cadrul Administrației

Naționale a Penitenciarelor, să priveze de hrană și de somn o persoană aflată în

executarea unei pedepse sau măsuri preventive privative de libertate, în scopul

determinării acesteia să facă un denunț cu privire la o anumită faptă săvârșită de către

o altă persoană. În acest ultim exemplu, procurorul va răspunde în calitate de

instigator la infracțiunea de supunere la rele tratamente.

53

De asemenea, având în vedere gravitatea faptei comise cât și specificul

profesiei de magistrat, ce presupune printre altele și apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, apreciem că o persoană care a fost condamnată pentru

săvârșirea infracțiunii de supunere la rele tratamente, indiferent dacă a intervenit

reabilitarea, nu îndeplinește condițiile de exigibilitate pentru a fi admisă în profesia de

magistrat, respectiv condiția imperativă impusă de art. 14 alin. (2) lit. c) teza finală

din Legea nr. 303 din anul 2004 privind buna reputație.

Secțiunea V.5.3. Infracțiunea de represiune nedreaptă

Infracțiunea de represiune nedreaptă este incriminată de dispozițiile art. 283

C.pen. Varianta tip reglementată de art. 283 alin. (1) C.pen. constă în „fapta de a pune

în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de

a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovată”.

Varianta agravată este prevăzută de dispozițiile art. 283 alin. (2) C.pen. și

constă în „reținerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, știind că este

nevinovată”.

La varianta tip, reglementată de art. 283 alin. (1) C.pen. poate avea calitatea de

subiect activ doar un magistrat. Procurorul care exercită sau supraveghează urmărirea

penală are dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune măsuri

preventive neprivative de libertate (controlul judiciar și controlul judiciar pe

cauțiune), precum și de a dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Apreciem că

și procurorul de sedință poate fi subiect activ al infracțiunii analizate, în ipoteza în

care dispune reținerea unei persoane sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de o

persoană care este supectată de săvârșirea unei infracțiuni de audiență. În sprijinul

acestei opinii, arătăm că potrivit 360 alin. (1) C.proc.pen. „procurorul de sedință poate

declara că începe urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține

pe suspect sau inculpat”. Mai mult, considerăm că în ipoteza în care infracțiunea este

săvârșită prin acțiunea de punere în mișcare a acțiunii penale, infracțiunea are un

subiect activ exclusiv, deoarece potrivit actualei legislații procesual penală, procurorul

este singurul organ judiciar care are competența de a întocmi un astfel de act

procesual.

54

De asemenea, poate fi subiect activ al infracțiunii analizate și judecătorul de

drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară precum și judecătorul de fond.

Judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de fond pot fi subiecți activi ai

infracțiunii doar atunci când dispun o măsură preventivă neprivativă de libertate. În

ceea ce privește judecătorul de cameră preliminară acesta poate comite infracțiunea

atunci când dispune luarea sau menținerea unei măsuri preventive neprivative de

libertate, precum și atunci când dispune trimiterea în judecată a unei persoane

cunoscând că este nevinovată. Cu privere la ultima ipoteză menționată, arătăm că

potrivit art. 341 alin. (7) lit. c) C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară în

cadrul procedurii de soluționare a plângerilor privind soluțiile de netrimitere în

judecată, are competența de a „admite plângerea, de a desființa soluția atacată și

dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul

cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal

administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie”. Astfel,

având în vedere dispoziția legală enunțată, apreciem că dispunerea începerii judecății

este echivalentă cu o dispoziție de trimitere în judecată, ținând cont că actul de

sesizare a intanței este reprezentat tocmai de încheierea judecătorului de cameră

preliminară pronunțată cu ocazia soluționării plângerii cu privire la soluția

procurorului de netrimitere în judecată.

În ceea ce pivește varianta agravată a infracțiunii de represiune nedreaptă

prevăzută de dispozițiile art. 283 alin. (2) C.pen., subiectul activ calificat poate fi atât

un organ de urmărire penală cât și un magistrat. Astfel, atunci când fapta se comite

prin reținerea unui suspect sau inculpat, infracțiunea poate fi săvârșită de un organ de

cercetare penală sau de un procuror. Magistratul judecător nu are competența de a

dispune măsura preventivă a reținerii în nicio ipoteză. În situația, în care fapta este

săvârșită prin dispunerea unei măsuri preventive privative de libertate (arestarea

preventivă sau arestul la domiciliu), subiectul activ calificat poate fi reprezentat de

judecătorul de drept și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și judecătorul de

fond (completul de judecată). Referitor la această ipoteză, considerăm că magistratul

judecător săvârșește infracțiunea analizată și atunci când dispune menținerea unui

inculpat în stare de arest preventiv sau la domiciliu, cunoscând că acesta din urmă este

nevinovat. Totodată, atunci când fapta este săvârșită prin acțiunea de condamnare a

unei persoane, cunoscând că este nevinovată subiectul activ calificat poate fi doar

55

judecătorul de fond sau judecătorii completului de judecată care judecă cauza în fond

sau într-o cale de atac ordinară.

Magistratul nu va răspunde penal sau disciplinar atunci când măsura

procesuală dispusă sau soluția pronunțată a rezultat în urma analizării întregului

material probator administrat în cauză.

Secțiunea V.6. Infracțiunile de fals

Având în vedere tema prezentei lucrări, în continuare vom trata doar acele

infracțiuni care sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară, respectiv infracțiunile

de fals material în înscrisuri oficiale și fals intelectual.

Secțiunea VI.6.1. Infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale este incriminată de

dispozițiile art. 320 C.pen. Varianta tip reglementată de art. 320 alin. (1) C.pen.

constă în „falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii

sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice”.

Având în vedere, că în accepțiunea legii penale sunt considerați funcționari

publici, judecătorii și procurorii pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de

fals în înscrisuri oficiale reglementate de art. 320 alin. (2) C.pen. De exemplu,

săvârșește infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale, judecătorul care după pronunțarea

în sedință publică a unei hotărâri judecătorești, modifică conținutul dispozitivului

acelei hotărâri.

De asemenea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii analizate,

fapta procurorului aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, de a modifica temeiul de

drept a unei ordonanțe de clasare, după momentul comunicării acesteia subiecțiilor

procesuali interesați.

În ceea ce ne privește, apreciem că atunci când acțiunea de contrafacere sau de

alterare este îndreptată asupra unui mijloc de probă care urmează a fi folosit în cursul

unei proceduri judiciare, fapta nu va constitui infracțiunea de fals în înscrisuri

oficiale, chiar și atunci când mijlocul de probă este un înscris oficial, ci va constitui

infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 alin. (2)

56

C.pen. sau infracțiunea de cercetare abuzivă reglementată de art. 280 alin. (2) C.pen.,

atunci când fapta este săvârșită de un magistrat sau organ de cercetare penală aflat în

atribuțiile de serviciu.

Secțiunea VI.6.2. Infracțiune de fals intelectual

Infracțiunea de intelectual este incriminată de dispozițiile art. 321 C.pen., într-

o singură variantă tip și constă în „falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de

serviciu, prin atestarea unot fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori

prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări”.

Având în vedere că în accepțiunea art. 175 alin. (1) C.pen, judecătorii și

procurorii au calitatea de funcționar publici, și aceștia pot avea calitatea de subiect

activ calificat al infracțiunii de fals intelectual.

Astfel, în practica judiciară s-a apreciat că „faptele inculpatei, care în calitate

de judecător al Judecătoriei I. în dosarul civil nr… , în scopul ascunderii săvârșirii

infracțiunii de abuz în serviciu, a redactat două versiuni distincte ale unei sentințe

civile, modificate doar în privința persoanei reclamantului, în care a inserat mențiuni

false, respectiv a omis cu știință să consemneze împrejurări esențiale obligatorii, iar

prin punerea în executare a acestor înscrisuri false s-a produs consecința juridică a

transferului nelegal al dreptului de proprietate în patrimoniul numiților L.A. si P.F.,

intrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de fals intelectual”87.

Infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de pericol abstract. Urmarea

imediată constă în crearea unei stări de pericol cu privire la valoarea socială ocrotită

de lege prin redactarea respectivului înscris oficial. De asemenea, infracțiunea

analizată poate avea și o urmare imediată secundară constând în prejudiciul material

sau moral suferit de persoana afectată prin săvârșirea faptei de către funcționarul

public.

87 Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, Sentința penală nr. 327PI din data de 23 decembrie 2013, nepublică

57

Capitolul VI. Răspunderea civilă a magistraților

Secțiunea VI.1. Considerații generale

Răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor este reglementată de mai

multe norme legale, respectiv de art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din

Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, și art. 538-542 din Codul de procedură penală.

Răspunderea civilă a magistraților poate fi împărțită în două categorii:

răspunderea civilă a magistrațiilor în cazul unor erori judiciare săvârșite în cauze

penale și răspunderea civilă a magistraților pentru erorile judiciare săvârșite în alte

proceduri judiciare.

Secțiunea VI.2. Fundamentul răspunderii civile a magistraților

Singurul fundament juridic al răspunderii civile a judecătorilor și procurorilor

este reprezentat de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303 din anul 2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor. O astfel de răspundere este fundamentată pe ideea de

garanție a statului, ca reprezentant al autorităților publice, pentru prejudiciile create

persoanelor vătămate prin comiterea unor erori judiciare în cadrul procedurilor

judiciare.

În ceea ce ne privește apreciem că nu poate fi angajată răspunderea civilă a

judecătorilor sau a procurorilor în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie (art. 1357 C.civ.) și nici a instanței sau a parchetului în condițiile răspunderii

civile delictuale a comitenților pentru faptele prepușilor (art. 1373 C.civ.).

Secțiunea VI.3. Noțiunea de eroare judiciară

În legislația noastră nu există o definiție concretă a erorii judiciare, legiuitorul

român optând să enumere condițiile generale în care poate fi angajată răspunderea

civilă a statului.

Legislația procesual penală prevede două ipoteze în care se poate angaja

răspunderea civilă a statului pentru erori judiciare: atunci când o persoană a fost

58

condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă

privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, precum și atunci când față de o

persoană a fost dispusă în mod nelegal o măsură preventivă privativă de libertate.

Secțiunea VI.4. Răspunderea civilă a statului în cazul erorilor săvârșite în procese penale.

Secțiunea VI. 4.1. Ipoteza pronunțării unei definitive de condamnare.

Codul de procedură penală reglementează în cadrul art.538-542 procedura

reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz

de privare nelegală de libertate.

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a statului pentru erorile judiciare

săvârșite în procesele penale trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții:

să fie pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare indiferent dacă a fost

pusă sau nu în executare; în urma rejudecării cauzei să fie pronunțată o hotărâre

definitivă de achitare în urma descoperirii unui fapt nou sau recent descoperit;

persoana condamnată să nu își fi determinat soluția de condamnare prin declarații

mincinoase sau în orice alt fel; persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă, în tot

sau în parte, nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Secțiunea VI. 4.2. Ipoteza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate

Codul de procedură penală prevede o ipoteză distinctă în care poate fi angajată

răspunderea civilă a statului, respectiv atunci când o persoană este privată în mod

nelegal de libertate.

Privarea nelegală de libertate nu implică în mod necesar o eroare judiciară,

aceasta din urmă fiind pusă în discuție doar atunci când o persoană este condamnată

în mod definitiv printr-o hotărâre penală definitivă.

O persoană este privată în mod nelegal de libertatea atunci când în cursul

procesului penal este dispusă o măsură preventivă privativă de libertate fără a fi

respectate condițiile impuse de legislația procesual penală.

59

Secțiunea VI.5. Procedura reparării pagubei morale sau a daunei morale.

Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana cu privire la

care s-a produs o eroare judiciară sau care a fost supusă unei măsuri preventive

privative de libertate în mod nelegal.

Acțiunea în repararea pagubei materiale sau morale poate fi introdusă de

persoanele arătate mai sus, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a

hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor

judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de

libertate.

Competența materială de soluționare a acțiunii civile aparține tribunalului din

circumscripția domiciliului persoanei îndreptățite la repararea pagubei. În ceea ce ne

privește, apreciem că persoana îndreptățită poate introduce acțiunea civilă și la un

tribunal din circumscripția altei curți de apel, motivând cererea pe dispozițiile art. 127

alin. (2) și (3) C.proc.civ.

Secțiunea VI. 6. Răspunderea civilă a magistraților. Dreptul de regres a statului.

Atunci când statul a fost obligat la plata unor despăgubiri, în urma admiterii

acțiunii civile exercitate în condițiile art. 541 C.proce.pen., ori ca urmare a faptului că

o instanță internațională a pronunțat o hotărâre de condamnare, prin care s-a constatat

că o persoană a fost condamnată definitiv sau privată de libertate în mod nelegal,

acesta are obligația să introducă o acțiune în regres pentru recuperarea sumei achitate

împotriva persoanei care, cu rea-credință sau culpă gravă, a provocat situația

generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru

despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiei.

Statul are obligația să introducă o acțiune în regres împotriva judecătorului sau

a procurorului, care a soluționat sau intrumentat cauza, dacă sunt îndeplinite

cumulativ următoarele condiții: printr-o hotărârea definitivă a unei instanțe naționale

sau internaționale statul a fost obligat la plata unor despăgubiri datorită existenței unei

condamnări sau privări de libertate nelegale iar magistratul să-și fi exercitat funcția cu

rea-credință sau culpă gravă în respectiva cauză.

60

Acțiunea în regres a statului pentru recuperarea sumei achitate are caracter

subsidiar, în sensul că doar statul se poate îndreptată împotriva magistratului care și-a

exercitat funcția cu rea-credință sau culpă gravă.

Considerăm că acțiunea în regres a statului împotriva judecătorilor și a

procurorilor ar trebui exercitată doar atunci când împotriva magistratului s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească prin care a fost condamnat sub

aspectul săvârșirii unei infracțiuni care a avut o influență asupra soluției date în

respectiva cauză, ori atunci când a fost aplicată sancțiunea disciplinară prevăzută de

dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303 din anul 2004, constând în exercitarea

funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

61

Bibliografie

I. Acte normative

1. Constituția României;

2. Constiuția Republicii Austria;

3. Contiuția Republicii Belgia;

4. Constituția Republicii Bulgaria;

5. Constituția Republicii Cehe;

6. Constituția Republicii Croația;

7. Constituția Republicii Estonia;

8. Constituția Republicii Federale Germania;

9. Constituția Republicii Grecia;

10. Constituția Republicii Irlanda;

11. Constituția Republicii Italia;

12. Codul Penal Român (Legea 286/2009);

13. Codul Penal Român de la 1968;

14. Codul Civil;

15. Codul de procedură penală;

16. Codul de procedură civilă;

17. Legea nr. 303/2004, republicată și cu completările ulterioare, privind

statutul judecătorilor și procurorilor;

18. Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;

19. Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii;

20. Legea 161/2003 privind unele măsuri de asigurare a transparenței în

funcțiile publice

II. Lucrări de autor

1. A. Boroi, „Drept Penal. Partea Specială.”, Ed. C.H.Beck, București, 2014

2. C. Clipa, „Drept administrativ. Teoria funcţiei publice (II).” , Hamangiu, 2013

3. N. Cochinescu, „Introducerea în deontologia judiciară”, în Revista Dreptul nr.

4/1995

4. F. Costiniu, „Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare”, Ed.

Hamangiu, București, 2007

62

5. Ș. Deaconu, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G.Barbu, „Codex Constituțional.

Constituțiile Statelor Membre ale Uniunii Europene”, Vol. I, Ed. Monitorul

Oficial

6. E. Derșidan, „Dicționar de termeni juridici, ediție revizuită și adăugită”, Ed.

Proteus, București

7. Dicționar Explicativ al Limbii Române DEX, Ed. Academia Română,

Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, ediția a II-a, București, 1998

8. V. Dobrinoiu, I. Pașcu, „Noul Cod penal. Comentat. Partea Specială”, Ediția a

–II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

9. F. Dragomir, „Răspunderea penală a magistratului”, Ed. C.H.Beck, București,

2011

10. M.- E. Mihăilescu, „Drept administrativ. Partea generală”, Hamangiu, 2016

11. M.T. Oroveanu, „Instituțiile dreptului românesc și evoluția instituțiilor

constituționale”, Ed. Cerna, București, 1992

12. M. Pivniceru, C.Luca, „Deontologia profesiei de magistrat. Repere

contemporane”, Ed. Hamangiu, București 2008

13. I. Popa, „Tratat privind profesia de magistrat în România”, Ed. Universul

Juridic, București, 2007;

14. V. Văduva, „Infracţiuni de abuz şi neglijenţă în serviciu. Practică judiciară”,

Ed. Hamangiu, București, 2012;

15. M. Udroiu, „Drept Penal. Partea Specială”, Ediția a II-a, Ed. C.H.Beck,

București, 2015;

III. Practică Judiciară

Hotărâri instanțe naționale

16. Curtea Constituțională, Decizia nr. 275/2002, publicată în M.Of. nr. 135 din

data de 03 martie 2003

17. Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 398 din 19 ianuarie 2015

18. Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 547 din 14 februarie 2011

19. Î.C.C.J., Secția penală, Sentința penală nr. 336 din data de 02 martie 2012

20. Î.C.C.J., Secția penală, Sentința penală nr. 108 din data de 16.02.2015

21. Î.C.C.J., Secția penală, Sentința penală nr. 438 din data de 12.05.2014

63

22. Î.C.C.J., Secția penală, Sentinața penală nr. 201 din data de 17 martie 2015

23. Curtea de Apel București, Secția I penală, Sentința penală nr. 106, din 12

martie 2013

24. Curtea de Apel București, Secția I penală, Sentința penală nr. 265 din data de

19 iunie 2012

25. Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Sentința penală nr. 241 din data

de 04 iulie 2014

26. Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

Sentința penală nr. 49/F, din data de 05 martie 2014

27. Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, Sentința penală nr. 327PI din data de

23 decembrie 2013, nepublică

Hotărâri instanțe internaționale

28. Cauza Campbell și Fell c. U.K., Hotărârea din data de 28 iunie 1984

29. Cauza De Cubber c. Belgiei, www.echr.coe.int

30. Cauza Cass c. Franței, Decizia din 26 octombrie 1808

31. Cauza Cass c. Franței, Decizia din 08 noiembrie 1913

32. Cauza Cass c. Franței, Decizia din 21 august 1990

33. Cauza Belukha c. Ucrainei, Hotărârea din 09 noiembrie 2006