0

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Studii Culturale

Secția de Studii Europene

Istoria și Teoria Relațiilor Internaționale

– România Post-Decembristă –

Asist. univ. dr. Emil Bucur

Studentă,

Isabela-Simona Szaiff

Grupa IV

1

Cuprins

Perspectivismul Istoric..........................................3

Golurile culturii românești....................................3

Martirologia unei utopii........................................4

Pasiunea de tip revoluționar..................................4

Primul Război Mondial.........................................5

Fascinantul Octombrie..........................................5

Comunism & Fascism...........................................6

Comunism & Antifascism.....................................6

Stadiul suprem al comunismului............................7

Începutul sfârșitului................................................7

Sfera sovietică în descompunere............................7

Finalizarea..............................................................8

Sistemul politic și personajul politic exponențial...8

Coexistența a două partide politice.........................9

Căderea lui Ceaușescu............................................10

Intervine FSN.........................................................11

Regimul Iliescu.......................................................11

Decepția autorității..................................................12

FSN ia putere..........................................................13

Debutul electoral al României.................................13

Opoziția...................................................................13

2

Triumful FSN.........................................................14

Violență postelectorală............................................14

Criza anului 1991....................................................14

Alegerile din 1992...................................................15

Integrarea Euro-Atlantică........................................15

Dificultățile Sociale sporesc.....................................16

Anul 1996.................................................................16

Anihilarea corupției..................................................16

Interesele de grup.....................................................17

O coaliție înfrântă.....................................................17

Sfârșitul lui Constantinescu......................................18

Măsuri radicale.........................................................18

Mesajul României.....................................................19

Concluzii ale României Post-Decembriste................19

Revolta provinciei......................................................21

Colectivism/Individualism........................................21

Naționalismul pur românesc......................................22

O memorie vastă.......................................................23

Speranță pentru viitor................................................24

Traian Băsescu..........................................................24

Politica lamentației....................................................25

Bibliografie...............................................................26

3

„Ce este raţiunea de stat? Este exerciţiul nelimitat al puterii, aparent legitim, care

îmbracă masca interesului politic şi care se exercită dincolo de bine şi de rău, adică dincolo de

ordinea religioasă, morală şi de drept. Când e vorba de stări excepţionale, că războiul,

insurecţia, calamităţile naturale, ea îl transformă temporar pe cetăţean – subiect purtător de

drepturi – în obiect al puterii politice. Raţiunea de stat nu trebuie confundată cu tirania, stare

abuzivă, cu durata nelimitată – „anarhia canaliei de sus”, cum a definit-o un francez.”1

Perspectivismul Istoric

„Cele câteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz -

două poluri a-istorice - ne obligă, ca o viziune macroscopică şi la o selecţie implacabilă a

desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează

de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile;

nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, că într-o

actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr, devenit platitudine în gândire, că sensul

mai adânc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în

conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă

de propriile lui realizări, menţinându-l într-o culme, căreia omul se abandonează ca unei

perspective ultime. Conştiinţa este cu atât mai cuprinzătoare cu cât actualitatea ei înglobează

mai activ trecutul, încât perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei.”2

Golurile Culturii Româneşti

Cultură românească are direcţii determinate, nemodificate de conţinuturi, invariabile şi

deloc divergente. Procesul activităţii culturale româneşti poate fi dezvoltat la tendinţe

imanente nouă.

Existenţa românească aparţine de geniul momentului. Inspiraţia este lege. Cultura

românească adoră inconsecvenţa lucrurilor.

Desigur, există şi defecte ale acestei culturi. Unul ar fi potenţialitatea ce a întârziat în a

deveni o actualitate. „Am rămas la ţăran şi n-am ştiut că satul n-a intrat niciodată în lume.”3

1 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea. Prefață de Gabriel Liiceanu. București: Editura Humanitas,

1997, p. 89. 2 CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României. București: Editura Humanitas, 1990, p. 7. 3 Ibid., p. 88.

4

Martirologia unei Utopii

Credinţa că utopismul bolşevic are o urmă de moralitate şi faptul că exploatat

simţămintele antifasciste, au permis o neînţelegere a existenţei esenţiale a sovietismului

criminal. Revoluţia din 1989 şi prăbuşirea Uniunii Sovietice schimbă radical viziuni. Efortul

blocului politic s-a dovedit a fi un dezastru absolut. Contabilitatea acestui regim a fost un eşec

desăvârşit, din punct de vedere economic, politic şi moral.

Pasiunea de Tip Revoluţionar

Că să putem cunoaşte forţa mitologiilor politice ale secolului XX, trebuie să înţelegem

momentul naşterii lor. Fascismul, iniţial, a fost o speranţă pentru oameni simpli şi intelectuali.

Comunismul, însă, a avut zilele sale glorioase un timp îndelungat, dupravietuind eşecurilor şi

crimelor sale odioase, că mit politic şi idee socială în Europa de Est, fiind activ în Italia şi

Franţa la douăzeci de ani după căderea marilor puteri. Această supravieţuire este un ecou al

epocii de expansiune înfloritoare.

Pentru a înţelege aceste ideologii, trebuie perceput momentul de incipit, o dată cu

speranţa adusă. Capitalismul deschide loc socialismului, iar acesta comunismului, astfel,

putem reconstrui speranţele oferite de comunism.

În cel de-al doilea Război Mondial, aceste două forţe au aspirat la succesiunea

democraţiei burgheze, forţă reacţiuni şi progresului, trecutului şi viitorului. Acest duel tragic

ne oferă cunoştinţă unei necesităţi istorice în secolul XX. Aceste două produse ale

democraţiei nu au fost menite umanităţii, fiind înmormântate de democraţie, putem înţelege

astfel, iluzia necesităţii şi caracterul imprevizibil al primelor tragedii şi vinovaţii.

Cronologia evenimentelor bolşevismului şi fascismului sunt încorporate în Primul

Război Mondial. În 1917, bolşevismul ia putere, datorită războiului, iar după 1918, Mussolini

şi Hitler îşi creează partidele, că răspuns al crizei naţionale. Războiul marchează declinul şi

inaugurarea unui secol fioros al violenţei regimurilor, transformând civilizaţii, a schimbat

frontiere, moravuri, regimuri şi sentimente.

Epoca izbucnirii războiului este incertă în a-i descoperi caracterul şi urmările, iar ecoul

sau este transmis până la căderea zidului Berlinului.

5

Prima mare mişcare ce iese în evidenţă din război este revoluţia proletară, ce constituie

un potop de suferinţe şi deziluzii, provocate de război, în mod individual şi colectiv.

Bolşevismul anului 1917 are un avantaj timpuriu, prevestind un pronostic cumplit al victoriei

revoluţionare din Octombrie. Prin vocea lui Lenin vor ieşi ţapi ispăşitori imperialismul,

monopolurile capitaliste şi burghezia internaţională.

Astfel, se produce prima bolşevizare, ce nu-şi va aduce adepţii la putere, dar ce va lasă

idei unice în lume.

Fascismul s-a născut ca o reacţie anticomunistă, iar comunismul a amânat scadenţa

datorită anti-fascismului, deşi legea şi ambiţia lor este comună.

Secretul complicităţii dintre acestea esteacela că există un adversar comun,

democraţia. Faţă de cele două temelii ale modernităţii, liberul sufragiu al cetăţenilor şi definită

societăţii moderne, fascismul şi comunismul manifestă aceeaşi respingere radicală.

În aceste condiţii, universalismul bolşevic îşi face duşmani şi adepţi.

Succesul ideologic iniţiat de bolşevism nu este lipsit de analogii ale dezvoltării

fascismului, asemănate prin acţiune şi reacţiune, cronologie, intenţia protagoniştilor şi

împrumuturile reciproce. Fascinaţia acestor ideologii se bazează pe efectul simplificării şi

îngroşării practicate de ambele; o patologie a universului şi o patologie a naţionalului. Există

un mister al răului în dinamică acestor idei politice din secolul XX.

Primul Război Mondial

Războiul din 1914-1918 are consecinţe grave, ce nu pot fi judecate pornind de la

cauzele lui, deşi a fost o rivalitate în fatalităţile economice dintre marile puteri. Dar, de fapt,

nicio serie cauzală nu explică declanşarea lui, exceptând intriga diplomatică şi politica

cancelariilor europene. Acest măcel fără precedent constituie o colosală prăbuşire în istoria

Europei.

Fascinantul Octombrie

Aşadar, Primul Război Mondial readuce ideea revoluţiei în centrul politicii europene,

dar Octombrie 1917 rămâne o perioada neaşteptată. Revoluţia îşi asumă un rol unic: nu poartă

drapelul burgheziei, ci al clasei muncitoare; astfel se confirmă teoria lui Marx despre

răsturnarea burgheziei şi a capitalismului. Reluarea celei mai puternice reprezentări politice a

6

democraţiei moderne, ideea revoluţionară, se datorează influenţei lui Octombrie. Reluarea

discutată de bolşevici, subiectul principal fiind precedentul iacobin, îi clasează pe Lenin şi

acoliţii săi drept un grup extremist al Internaţionalei socialiste. Ei introduc această

conjunctură ce se va repetă în secolul XX, făcând toate ţările şi ţinuturile să fie apte pentru un

război universal.

Comunism & Fascism

Înainte de acest secol, ele erau necunoscute în repertoriul tipurilor de guvernare, dar la

sfârşitul Primului Război Mondial, noutatea lor umple politică europeană. Reprezentanţe ale

unor ambiţii imense sunt comparabile şi inverse, ambele hrănesc profeţia omului nou cu idei

antagoniste ce se opun. Victoriile le transformă din mişcări în regimuri şi se imprimă în istoria

Europei cu trăsături noi. Contradicţia dintre ele se adânceşte, învestirea politică pretinsă face

lupta lor de succedere incompatibilă, să fie cu atât mai teribilă. Echivalentă postulată între

comunism şi antifascism blochează orice analiză a comunismului. Ea nu a înlesnit istoria

fascismului, asimilând regimul mussolinian cu nazismul, extinzându-se spre orice formă de

guvernare autoritară: fascismul dispare şi antifascismul irigă istoria veacului. Acest regim

discreditat are pentru prima oară atâţi imitatori postumi în imaginaţia învingătorilor săi.

Inventarea conceptului de totalitarism, pentru a desemna o nouă realitate reprezentată

de o societate total aservită unui partid-stat, guvernează prin ideologie şi teroare. Odată cu

această voinţă totalitară, putem vorbi de un stat care îşi integrează totalitatea indivizilor şi

controlează viaţă socială.

Comunism & Antifascism

Comunismul sovietic întruchipează pacea, revoluţia internaţională, reînnoirea

iacobismului, patria muncitorilor, societatea eliberată de burghezie, omul dezalienat, anarhia

capitalistă învinsă şi economia redată producătorului. Variază ca intensitate şi forţă de

persuasiune în istoria internă şi externă, iar în 1922 devine U.R.S.S. Socialismul schimbă

partitura bolşevismului revoluţionar. Lumea occidentală cade pradă unei vaste crize ce loveşte

capitalismul, creând un contrast pentru propagandă planului cincinal. Aşadar, prestigiul

revoluţiei comuniste provine din nenorocirile acestui capitalism înmormântat, iar după criza

capitalismului, comunismul stalinist găseşte un nou spaţiu politic în antifascism.

7

Stadiul Suprem al Comunismului

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial deschide o scurtă perioada în care

comunismul sovietic va exercita o maximă fascinaţie aupra imaginaţiei politice a oamenilor

din secolul XX. Denunţarea „cultului personalităţii” de către Hruşciov, în 1956, este un

moment esenţial postbelic, deoarece rupe continuitatea dictaturii sovietice şi distruge trecutul

unei utopii universale. Această epocă este marcată de o represiune sălbatică în interiorul

U.R.S.S.

Începutul Sfârşitului

Dispariţia lui Stalin şi „destalinizarea” dau frâu liber forţelor centrifuge. „Sentimentele

naţionale, revendicarea democraţiei, dorinţa de a trăi mai bine, vor alimenta aproape

pretutindeni, în proporţii variabile, forţe centrifuge pe care U.R.S.S. le va putea stăpâni, dar

nu şi stinge; tolerand, mai uşor, de altminteri, comunisme „naţionale” de tip Ceauşescu, decât

comunisme „liberale” de tip Dubček.”4

Sfera Sovietică în Descompunere

„Asistăm de un număr de ani, fără îndoială, la procesul de «descompunere a sferei

sovietice», la prăbuşirea sistemului comunist din Europa.”5 Clasa politică occidentală este

luată prin surprindere de acest început al sfârşitului, în special toamna lui 1989, prăbuşirea

„socialismului real” în ţările estice, căderea lui Gorbaciov în 1991 şi dispariţia partidului

comunist că forţă guvernanţă în Uniunea Sovietică. Curând, dispare şi Uniunea Sovietică prin

desprinderea „republicilor unionale” şi recunoaşterea independenţei acestora.

4 FURET, François, Trecutul unei iluzii – Eseu despre ideea comunistă în secolul XX. București: Editura

Humanitas, 1995, p. 490. 5 THOM, Françoise, Sfîrșiturile comunismului. Iași: Editura Polirom, 1996, p. 5.

8

Finalizarea

Deşi, s-ar putea considera că sfârşitul a început în 1956, odată cu revoluţia maghiară,

în 1968, odată cu Primăvară de la Praga sau cu anii Solidarităţii poloneze, cel mai sigur putem

constată sfârşitul odată cu tentativele lui Gorbaciov de a reforma sistemul. Astfel, s-a

descoperit că sistemul nu poate fi reformat, ci înlocuit.

Sistemul Politic şi Personajul Politic Exponenţial

Toate statele de sub fosta ocupaţie comunistă au trebuit să se reconstruiască într-un

ritm normal democratic, în timp, printre ele şi România. Democraţia renăscută cunoaşte

proliferarea partidelor politice.

În primul deceniu al secolului XX, Partidul Liberal şi Partidul Conservator au

reprezentat temelia echilibrului politic; pe termen scurt, sistemul a fost funcţional. După 1918,

la scară europeană, inclusiv în România, se simte o efervescenţă politică sesizabilă, iar

alegerile parlamentare din noiembrie 1919 ale României Mari, marchează finalul unui

echilibru liberal – conservator. Un echilibru politic se ameliorează în prima jumătate a anilor

’20; din 1922 până în 1928 urmează o guvernare liberală, iar spre reechilibrarea balanţei

politice şi oferirea unui competitor puternic liberalilor, în octombrie 1926 apare Partidul

Naţional Ţărănesc.

Sistemul politic tradițional celor două partide avea să fie afectat de cele două maladii

principale ale secolului: extrema dreaptă şi extrema stânga. În anii ’30 au apărut, dramatic,

totalitarismele: legionarii şi comuniştii; aceste curente contrarevoluţionare doresc o schimbare

simultană, dar diferită. Legionarii impun un model „autohtonist”, ce se bazează pe fanatism,

autoritarism, xenofobie şi antisemitism. Comuniştii impun, cu succes, un model neautohton şi

occidental, modelul sovietic.

Sistemul tradiţional românesc se retrage definitiv în cărţile de istorie.

În acest moment al crizei, intervine rolul liderului cu implicare determinantă.

Societatea românească încă depinde de această etapă de ordin colectiv. Liderul nu este o

naţiune permiată.

9

Fiecare societate se raportează, într-un fel distinct, la figura să emblematică.

România este un stat în care modernizarea întotdeauna a fost amânată sau întreruptă,

abia acum reuşind să se detaşeze de această trăsătură a culturii politice, împreună cu

aşteptarea personajului politic exponenţial. Românii aşteaptă un lider autoritar şi bine

intenţionat. Această aşteptare nu neagă democraţia. „Cavalerii memoriei, partizanii uitării sau

istoricii pur şi simplu nu-şi vor pierde prea curând obiectul muncii, cu atât mai mult cu cât

măcar ei ştiu că, în bună parte, toate-s vechi exact în măsura în care noutatea musteşte în

toate.”6

Coexistenţa a Două Partide Politice

„Dacă natură dialectică a partidului politic duce, după cum am arătat, la o lupta

categorică şi la o victorie care sfârşeşte – în chip destul de paradoxal – prin a suspenda

existenţa oricărui partid politic în genere, nu e mai puţin adevărat că, în marea majoritate a

cazurilor, partidele politice nu se distrug reciproc, ci coexistă.

Coexistă desigur, într-un fel, ca unităţi în lupta, atâta timp cât victoria care să le

suprime, întârzie. Dar mai coexistă şi altfel: în sensul în care, de pildă, liberalii şi

conservatorii şi-au trecut, în Anglia, unii altora puterea, sute de ani dearandul.”7

Că două partide să poată există într-o comuniune, trebuie că în structura lor să

funcţioneze un minimum de puncte comune. Nu se pot suportă partide cu extreme radical

diferite, de exemplu comunismul şi partidele burgheze.

Rostul partidelor politice, într-un stat existent, este de a asigura acestui stat un

maximum de rendement, au datoria de a găsi soluţii tehnice potrivite situaţiilor diverse ce cer

rezolvare.

În eventualitatea coexistenţei partidelor, viaţă publică prezintă două elemente

constitutive:

6 CIOROIANU, Adrian, Focul ascuns în piatră – Despre istorie, memorie și alte vanități contemporane. Iași:

Editura Polirom, 2002, p. 79. 7 IONESCU, Nae, Roza Vânturilor. București: Editura „Roza Vânturilor”, 1990, p. 181-182.

10

„1. Două sau mai multe partide politice admiţând toate un program minimal comun (

constituţia sau în genere formă statului); diferentiandu-se prin sistema prin care înţeleg să

gospodărească forţele statului ( programul propriu fiecărui partid); având fiecare la îndemna

un număr de cadre mai mult sau mai puţin fixe; şi bucurându-se de anumite aderenţe în masse,

care aderenţe nu constituiesc în nici un caz o majoritate de guvernare.

2. O masă electorală neutrală, neînscrisă în vreun partid, sau nevotand întotdeauna cu

acelaşi partid; care se hotărăşte după oportunităţi şi care, după cum se alătură aderenţei

stratornice a unuia sau altuia dintre partide, contribuie la constituirea majorităţii de

guvenare.”8

Căderea lui Ceauşescu

Evenimentele din 1989 ce au dus la înlăturarea şi executarea lui Nicolae Ceauşescu şi

a copărtaşei sale, Elena Ceauşescu, rămân o enigmă. Istoria evenimentelor ce au conţinut

lovituri de stat şi revolte populare, încă trebuie scoasă la lumina.

Statul ceauşist posedă atribute ale unei dictaturi totalitare mai mult decât orice alt

partid-stat est-european. Plecând de la o dictatură totalitară, pe drumul democraţiei, a

constituit o sarcina temerară. „Cu cât este mai intensă experienţă totalitară, cu atât este mai

masivă prezenţa unei clase administrative prea puţin înclinate să cedeze instrumentele care

constituie la baza puterii şi a privilegiilor sale.”9

Neglijenţa lui Ceauşescu în legătură cu birocraţia ar putea oferi o explicaţie pentru

care ordinul de fermitate manifestat la tulburarea din 17 decembrie 1989, nu a fost executat.

Revoltele populare din Timişoara şi Bucureşti l-au înăbuşit pe Ceauşescu. Un grup de oameni

politici, iniţial comunişti, credincioşi legalităţii socialiste, formează un Front al Salvării

Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, ziua în care se confirmă prăbuşirea regimului.

8 Ibid., p. 183-184. 9 GALLAGHER, Tom, Furtul unei națiuni – România de la comunism încoace. București: Editura Humanitas,

2004, p. 92.

11

Intervine FSN

Pe 22 decembrie, Ion Iliescu, principalul conspirator, oferă primul discurs televizat,

oferind indicii că el va rămâne credincios comunismului. Menţinerea monopolului de stânga

asupra puterii a fost demonstrat chiar la hotarerea de a nu îl lasă pe Corneliu Coposu, opozant

al lui Ceauşescu, să între în Comitetul Central.

Pe 25 decembrie, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecaţi pentru genocid, în faţa unui

tribunal militar şi sunt executaţi.

Scopul celor care l-au înlăturat pe Ceauşescu a fost de abolire a conducerii personale a

şefului executiv, nu de a reforma sistemul de guvernare prin schimbări revoluţionare şi

radicale.

FSN se prezintă că „emanaţia evoluţiei”, dar acţiunile acestora sugerează domolirea

radicalismului. Deşi FSN era alcătuit din ofiţeri de armată, studenţi şi intelectuali, conducerea

aparţinea unor foşti comunişti: Ion Iliescu, Petre Român, Sliviu Brucan, Corneliu Mănescu,

Victor Stănculescu, Alexandru Bârlădeanu şi Dan Marţian.

Pe 22 decembrie, FSN emite un nou program cu zece puncte: o formă de guvernare

pluralistă; alegeri libere; separarea puterilor; eliminarea dirijării centralizate a economiei;

restructurarea agriculturii; reorganizarea învăţământului; respectarea drepturilor minorităţilor

etnice; reorganizarea comerţului.

Regimul Iliescu

Politică economică şi socială a lui Iliescu nu este de stânga, numai ambalajul sau

politic este de stânga, într-o varianta mizerabilă a populismului autoritar – blând. Din punct de

vedere economic şi social, politică să este un colectivism oligarhic; din punct de vedere

politic, este autoritarism. În concluzie, regimul Iliescu este oligarhic şi autoritar de dreapta, în

politică şi este colectivist administrativ de stat, în economie şi societate.

Elementele principale şi definitorii ale regimului Iliescu sunt demagogia,

autoritarismul şi colectivismul administrativ de stat. Clienţii demagogiei sunt cetăţenii înşelaţi

12

şi proşti, clienţii autoritarismului sunt indivizii unei societăţi integrate ( Armata, Securitatea,

etc. ), iar colectivismului administrativ de stat îi corespund profitorii de jos ( oameni cu un trăi

sărac, dar nu munesc ) şi profitorii de sus ( administratorii colectivismului ). „Prin urmare,

colectivismul programatic face că structura electoralului regimului Iliescu să nu permită

formarea oamenilor politici, ci să susţină proliferarea malignă şi ofensatoare a unei pletore

politice clientelare, supuse, servile şi iresponsabile, adevărată masă de manevră ideală a

oaricarui exercițiu de autoritarism politic.”10

Decepţia Autorităţii

Societatea românească rămâne consecvenţă, încă doreşte autoritate şi o imagine a

radicalităţii intransigente. Deducem că în România anilor ’90, criza globală e semnificativ

asociată cu criză puterii. Dispariţia lui Ceauşescu nu a însemnat şi dispariţia condiţionării

inerţiale, moştenită de reimul comunist.

România are nevoie de o autoritate în politică, nu de un autoritarism politic. Poate

chiar această nevoie de autoritate a dus la acceptarea autoritarismului.

Confuzia autoritate – autoritarism eşe facilă şi deloc imună în Europa. Acceptarea

autorităţii şi reproducerea trecutului sunt demne de un capitol solid şi conservator al

völkerpsychologie-ei naţionale. Memoria colectivă este vectorul conservatorului.

Conservatorismul mental este un produs echidistant politic. Modelele clasei politice

româneşti se disting prin conformitate, nu inovaţie. Modernizarea României rămâne în

dezvoltare, iar reforma globală nu a fost încheiată, dar integrarea instituţională într-o Europa

modernă este în prim-plan, iar radicalitatea decizională nu constituie vreo ameninţare

democraţiei.

10 PATAPIEVICI, H.-R., Politice. București: Editura Humanitas, 1997, p. 149-150.

13

FSN ia Putere

Deşi FSN declarase anterior că scopul organizaţiei politice avea rol de guvern

interimar până la alegerile libere, ulterior declară noua intenţie de a fi competitor la alegerile

din aprilie 1990. Astfel, FSN nu mai era un administrator politic, ci un concurent pentru

putere. Aceştia se bazează pe o trupa de 40.000 de mineri din Valea Jiului. Din primele

săptămâni ale lui 1990, Miron Cozma, liderul lor, plănuieşte şi pune la punct tehnică

mineriadei, descrisă că „un instrument de presiune şi intimidare” ce ar putea ţine în frâu şi

pedepsi forţele ameninţătoare la adresa securităţii.

Pe 6 februarie, FSN se înregistrează că partid politic, Ion Iliescu fiind candidt la

preşedinţie.

Debutul Electoral al României

Din 22 aprilie,centrul Bucureştiului devenise un loc de întrunire pentru demonstraţii

ale studenţilor, intelectualilor şi gtruparilor opozante. Aceştia cereau că funcţionarii partidului

comunist, membrii Securităţii şi demnitarii nomenclaturii să nu aibă drepturi de a candida în

alegeri pentru funţii politice sau preşedinţie.

Opoziţia

Două partide au fost reînfiinţate, Partidul Naţional Ţărănesc ( PNŢ ) şi Partidul

Naţional Liberal ( PNL). Aceste partide istorice pierduseră orice tip de activitate timp de

patruzeci de ani de suspendare şi nu dispuneau de o baza economică şi socială ce le-ar putea

susţine. Contracanditatii lui Iliescu erau Ion Raţiu ( PNŢCD ) şi Radu Câmpeanu ( PNL ).

14

Triumful FSN

Dintr-o prezenţa de 86% la urnele de vot, Iliescu este opţiunea covârşitoare a marii

majorităţi a alegătorilor, primind 85,1% din voturi, acesta fiind ales preşedinte al României,

din primul tur. Contracandidaţii săi, Câmpeanu şi Raţiu, obţin 10,2%, respectiv, 4,3% din

voturi.

Totuşi, opoziţii neoficiale continuă să sfideze autorităţile în Piaţă Universităţii din

Bucureşti, după alegeri.

Violenţă Postelectorală

În urmă unui discurs, pe 13 iunie 1990, ce îl difuza pe Ion Iliescu la televizor, făcând

apel la cetăţenii de bună-credinţă să ajute guvernul, opozanţii din Piaţă Universităţii din

Bucureşti sunt alungaţi. Pe 14 şi 15 iunie mii se mineri din Valea Jiului sosesc în capitală,

atacă şi jefuiesc sedii ale partidelor opozante şi birouri ale unor organizaţii civice şi chiar un

cartier de rromi. Iliescu le ia apărarea: ( 1998 ) „ Riposta din 14-15 iunie a fost expresia unei

autoapărări a populaţiei care a văzut cum instituţiile pentru care votase erau ameninţate.”.

11Acesta le mulţumeşte minerilor pentru că dăduseră dovadă de solidaritate în faţă unui

complot.

Simpatia manifestată de Occident asupra României după decembrie 1989, face loc

stupefacţiei. Ajutoarele economiceoferite cu sprijinul Comunităţii Europene îngheţată după

mineriadă, iar cererea că România să între în Grupul de la Vişegrad a fost refuzată.

Criza Anului 1991

„La sfârşitul lui septembrie 1991, o nouă năvală a minerilor dinValea Jiului asupra

Capitalei s-a soldat cu schimbarea prim-ministrului Petre Român. Acesta a declarat că

obiectivul de a transformă România într-o economie de piaţă dezbinase FSN. Sprijinul public

pentru preşedintele Iliescu devenea tot mai moderat tehnocraţii prooccidentali de care se

11 GALLAGHER, Tom, Op. cit., p. 130.

15

înconjurase Român erau copleşiţi că număr de reprezentanţi conservatori, educaţi de partid şi

provenind din birocraţia de stat.”12

Alegerile din 1992

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992, 27 septembrie, arată un peisaj politic

diferit de cel din mai 1990. Apar doi competitori puternici: Gheorghe Funar ( PUNR ) şi Emil

Constantinescu ( PNŢCD ).

În primul tur, Iliescu primeşte 47,34% din voturi, urmat de Emil Constantinescu cu

31,24% şi Funar cu 10,87%. FDSN obţine 19% în marile oraşe, 30% în micile oraşe şi 35% la

sate. În al doilea tur, Iliescu este votat în procentaj de 61,43%, îndeosebi de cetăţenii bătrâni,

ce se temeau de orice întrerupere a obiceiurilor înrădăcinate, faţă de Emil Constantinescu, cu

38,57%.

Pe 11 octombrie 1992, Ion Iliescu este ales pentru al doilea mandat, pe durata a patru

ani.

Integrarea Euro – Atlantică

La mijlocul anilor ’90, regimul Iliescu a deschis noi ocazii pentru un strâns contact cu

Occidentul, făcând România mai cunoscută şi mai populară, de asemenea sporind ajutorul

pentru economia falimentară.

În ianuarie 1994, România este primul stat din fostul bloc sovietic ce adera la

programul de cooperare anunţat de NATO, ce avea în vedere Parteneriatul pentru Pace.

Relaţiile cu Ungaria trebuiau normalizate deosepit de rapid, devenind o necesitate

presantă, deoarece ambele state aspirau să adere la NATO, dar NATO nu era interesat de

membrii blocaţi în dispute cu statele vecine.

12 Ibid., p. 118.

16

Dificultăţile Sociale Sporesc

„Orientarea tot mai accentuat prooccidentală a regimului Iliescu se potrivea cu starea

de spirit a maselor, după cum indicau sondajele de opinie, dar regimul nu a reuşit să-şi

recapete popularitatea în rândul unei populaţii împovărate de greutăţi tot mai mari. Salariul

mediu lunar la începutul lui 1996 era de 110$, al doilea dintre cele mai scăzute din regiune.

[...] Malnutriţia şi încălzirea deficitară au dus la o explozie a cazurilor de tuberculoză, care în

1996 au fost, conform rapoartelor, de zece ori mai numeroase de media europeană, ele

apropiindu-se de nivelul celor din Lumea a Treia. [...] În 1996 puţin mai rămăsese din

reputaţia lui Iliescu de conducător în stare să-şi ocrotească susţinătorii de rând de rigorile

trecerii spre o economie semi-competitivă.”13

Anul 1996

Pe 3 noiembrie 1996, 76,0% dintre alegătorii români s-au prezentat la urnele de vot.

Iliescu se află în frunte cu 32,25% din voturi, urmat de Emil Constantinescu cu 28,21%.

Şansele lui Iliescu din turul al doilea, au fost subminate de relaţiile proaste cu blocul

naţionalist, astfel primind doar 45% din voturi. Noul său rol în politică era acela de senator în

PDSR în Bucureşti.

Anihilarea Corupţiei

„Constantinescu părea hotărât să tragă la răspundere grupuri de neatins până atunci,

care jefuiseră economia românească, când pe 7 ianuarie 1997 a anunţat o ofensivă de mare

anvergură împotriva corupţiei. El a apărut la televizor pentru a anunţă crearea Consiliului

Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate ( CNAICCO ). Acesta a fost

primul dintr-o serie de discursuri îndrăzneţe în care preşedintele a subliniat pericolul moral şi

de subminare al valorilor democratice reprezentat de corupție, precum şi nevoia de la a trece

de la un capitalism parazitar şi exploatator la un capitalism generator de dezvoltare, care nu îşi

uită datoria de a contribui la binele public.”14

13 Ibid., p. 153. 14 Ibid., p. 175.

17

Interesele de Grup

„La începutul afacerii «revoluţionarilor», preşedintele declarase: «În noiembrie 1996

am câştigat alegerile, dar nu am cucerit puterea, din cauza că puterea economică era şi încă

este deţinută în mare măsură de o reţea de interese de tip mafiot, fără nicio legătură cu

interesele naţionale.» Aprecierea este realistă şi sugreaza că preşedintele a conştientizat clar

cât de limitată era poziţia să după alegeri, cu toate că atât el, cât şi susţinătorii lui insistaseră

mult timp că puterea fostului stat comunist rămăsese intactă din multe punce de vedere.”15

Dezastrul guvernării noi coaliţii a demonstrat dificultatea cu care se confruntă în

scopul anihilării unei moşteniri devastatoare a fostei dominaţii comuniste. Sugestia era, de

asemenea, că elitele româneşti abordează guvernarea într-un mod precar şi stagnant, o

atitudine exacerbată de comunism, dar cu rădăcini mai vechi.

O Coaliţie Înfrântă

După primul an la putere, guvernul nu a reuşit să redobândească o iniţiativa,

provocând o mare dezamăgire. În momentul în care conflictele personale interne au exacerbat

slăbiciunile sistemului de guvernare, reforma a avut de suferit. În septembrie 1998,

preşedintele Constantinescu va recunoaşte că această coaliţie a contribuit semnificativ la

problemele cu care se confruntă România.

Partidul România Mare ( PRM ) al lui Corneliu Vadim Tudor şi-a croit calea spre un

prim-plan politic, fapt ce arată că alegătorii începeau să privească epoca lui Ceauşescu cu

nostalgie, nu repulsie.

„Forţele societăţii civile angajate în democratizarea României nu erau de folos în

contracararea noii încercări autoritare de preluare a puterii. [...] Ostilitatea faţă de perspectiva

întoarcerii PDSR la putere, speranţele că un ajutor direct din partea UE ar putea stimula o

economie aflată în dificultate şi stăpânirea însemnelor puterii au concurat spre a-i oferi

guvernului motivaţia reziduală de a rămâne laolaltă pentru a-şi încheia mandatul de patru

ani.”16

15 Ibid., p. 188. 16 Ibid., p. 236.

18

Sfârşitul lui Constantinescu

„Criză din Kosovo a constituit o probă dură pentru guvernul român, obligând-ul să

arate cât de angajat era, practic vorbind, în integrarea euro-atlantică. Cu toate acestea,

guvernul a trecut testul cu bine.[...] În schimb, s-a confruntat cu o situaţie mai mult decât

ostilă acţiunii militare interprinse de NATO; popularitatea i-a scăzut din ce în ce mai mult, iar

ostilitatea populară s-a atenuat cu mare greutate, în ciuda hotărârii Uniunii Europene de a

sprijini cererea de aderare a României.”17

Presiunea externă a fost stimulentul principal al reformei, în ultimul an al mandatului

coaliţiei. Ajutoarele semnificative în partea Uniunii Europene au preluat în faţă complexelor

naţionaliste.

„Au fost realizate reforme importante ca rezultat al insistenţei Uniunii Europene ca

România să adere la normele menite să asigure un nivel minim de eficientă guvernamentală şi

de justiţie economică. [...] Vorbăria goală despre înclinaţia către modernitate şi atitudinea

prooccidentală, dublată de aderarea la o abordare monopolistă şi autoritară a politicii, a rămas

o trăsătură puternică a deceniului care a urmat revoluţiei din 1989.”18

Măsuri Radicale

La alegerile prezidenţiale din 26 noiembrie 2000, Ion Iliescu a ieşit fruntaş a ieşit

fruntaş cu 36,35% din voturi, urmat de Corneliu Vadim Tudor, cu 28,54%. 65,31% din

alegători s-au prezentat la urne.

„Perspectivele democraţiei păreau să depindă acum de măsură în care PDSR putea

lucra cu Uniunea Europeană şi cu alte agenţii externe pentru refacerea economiei zbuciumate

a ţării.”19

17 Ibid., p. 269. 18 Ibid., p. 270. 19 Ibid., p. 300.

19

Mesajul României

Alegerile din 2000 au demonstrat că sprijinul electoral al PDSR se află cu proeminentă

în populaţiile rurale şi la persoanele în vârstă. În timp ce Iliescu a primit 55% din voturile

persoanelor cu vârstă peste 60 de ani şi 48% din votul rural, în primul tur, PRM s-a răspândit

în mod egal de-a lungul grupelor de vârstă, cu excepţia bătrânilor, iar sprijinul regional a fost,

de asemenea, distribuit în mod egal.

Astfel, PDSR continuă lupta pentru politică de integrare euro-atlantică şi încheie o

alianţa neoficială cu UDMR în schimbul sprijinului parlamentar.

„Expunerea poporului român la coagularea pe criterii naţionaliste, eşecul măsurilor

liberalismului economic de a schimba în bine vieţile românilor după 1996 şi insuccesele

profunde în alte domenii ale partidelor convenţionale sunt indicii că un partid cu un program

care să insiste pe valori şi pe politici autohtone poate prosperă în politică românească. [...] Un

partid fără atitudini antisemite şi care să acorde la fel de mare importantă economiei, cât şi

prezenţei unui număr mare de ţigani şi unguri în ţară, are cu siguranţă un viitor strălucit atâta

vreme cât majoritatea partidelor mari continuă să îndepărteze grupuri semnificative de

alegători în era comunistă.”20

Concluzii ale României Post-Decembriste

Un număr de factori au subminat pe termen lung planurile unei democraţii

independente în România. În anii ’90 s-a încercat o democratizare a unei populaţii urbanizate,

trecută prin două perioade de stăpânire totalitară, în care oamenii au fost supuşi, nu cetăţeni.

„Cincizeci de ani de comunism au consolidat elementele autoritariste din cultură

politică. În spatele unui presupus egalitarism, relaţii total lipsite de ideea de egalitate erau

încurajate în interiorul unui sistem de control politic cu o ierarhie severă. Anii de după 1989

20 Ibid., p. 341-342.

20

au făcut că românii să dobândească mai multe libertăţi politice decât cunoscuseră anterior.

Este însă posibil că această perioada să nu rămână cunoscută de-a lungul istoriei că începutul

unei ere democratice, ci că o perioada în care accelerată inegalitate economică şi socială a

prins rădăcini cu rapiditate ( sau, mai precis, a fost reinstaurată ).”21

Eşecul consolidat de iniţiativele reformatoare din perioada 1996-2000 subminează

credibilitatea celor ce argumentau căderea României drept o origine comunistă. O influenţă

totalitară nu trebuie negată, totuşi. După 1996, aflăm că majoritatea celor ce făceau parte din

tabăra reformatoare au fost incapabili de a anihila aceste influenţe inhibitoare.

Toate impulsurile pentru schimbarea fundamentală a statului, provin de la instituţii

internaţionale, ce îşi doreau să sprijine România în integrarea să euro – atlantică.

De asemenea, UE furnizează în perioada 2000-2006 un ajutor de preaderare cu o

valoare de câteva miliarde de euro, reorganizând economia şi infrastructură.

Marxism – leninismul practicat de Ceauşescu şi dorinţele de îmbogăţire a succesorilor

postcomunişti lasă un vid moral în România. „O mulţime de tehnici au fost create pentru a

submina democraţia în mod subtil şi pentru a lăsa averea statului în câteva mâini. [...] Foarte

puţini reprezentanţi ai opozitiei democrate şi chiar ai societăţii civile sunt capabili să dea

formă unei idei care să descrie un viitor economic stabil pentru întreaga societate.”22

Procesul anevoios de ieşire a României din comunism este incapabil de a fi terminat,

fapt ce îngreunează stabilitatea Europei. În această situaţie, „UE va consolida tradiţiile istorice

şi metodele care au făcut România sinonimă cu proasta guvernare de-a lungul celei mai mari

părţi din istoria să.”23

21 Ibid., p. 375. 22 Ibid., p. 396. 23 Idem.

21

Revolta Provinciei

Deşi guvernele ce s-au perindat după 1989 au idilizat situaţia economică, politică şi

socială, criza societăţii româneşti rămâne o axiomă.

Viaţa politică românească pare a fi o afacere între mafioţi, înflorind interesele, prostia,

incompetenţa şi neruşinarea. Normalitatea în România a devenit o excepţie, regulile revenind

clientelismului generalizat, privilegiilor şi reflexelor totalitare.

Uluitor este faptul că guvernul nu reuşeşte să scoată la lumina legi vitale pentru

demersul ţării. Legea autonomiei locale, dosarele de Securitate sunt chestiuni amânate cât de

mult posibil.

Naţiunea română locuieşte în două spaţii, capitală şi restul ţării, iar realitatea politico-

administratica depinde de două Românii, fascinaţia modelului comunist şi cei „evoluaţi”.

Metropolă acoperă orice problema, restul fiind un deşert social cu viaţă pâlpâindă. Aceasta

este consecinţa unei lungi ocupaţii coloniale şi o moarte sistematică a economiei, ce au putut

evolua decât într-un spaţiu limitat.

Democraţia românească constă şi în originalitatea mijloacelor de comunicare în masă,

ce au devenit chiar instrumente ale segregăţiei. Redutele birocraţiei ministeriale se amplifică,

iar iniţiativa privată creşte. Provincialii caută, în acest sens al realităţii ridicole, posibilităţi de

a se descurcă. Există şi argumente de natură practică prin care se resping opoziţiile Capitală –

Provincie, dar şi argumentul unei întâietăţi etnice. Diversitatea apare că un tipar degradat,

impus administrativ, într-o realitate unică ce decurge din poziţia hegemonică a capitalei.

Colectivism/Individualism

Împotriva ideii de societate liberală se află un ataşament faţă de colectivism. „Din

punct de vedere politic, colectivismul de opune sistemului reprezentării parlamentare, tipic

democraţiilor liberale, promovând în schimbă ideea corpului politic «organic», bazat pe

«prezenţa» socială a comunităţilor «naturale» ( sat, breaslă, corporaţie, clasa, rasă etc. ). Din

punct de vedere juridic, colectivismul statuează preeminenţa colectivităţii asupra individului,

22

drepturile omului neputând fi altceva, pentru colectivişti, decât îndatoririle omului încadrat şi

colectivizat ( pentru aceştia, noţiunea de natură umană inconditionata şi eternă este lipsită de

sens ). Din punct de vedere economic, colectivismul pretinde înlocuirea proprietăţii private

prin proprietatea colectivă asupra instrumentelor de producţie.”24

În România, hotarul dintre liberalism şi colectivism l-a jucat votul universal, ce

modifică radical structura politică bipolară. Paradoxal, fără o societate liberală, votul

universal şi elită pro-colectivistă nu ar exista.

În anii ’30, intelectuali precum Nae Ionescu susţin că răul societăţii este

individualismul, o deviere protestantă de la tipul omului ortodox. Remediul acestei idei era

definit de un autoritarism ce promovează gândirea colectivistă. Economia capitalistă (

individualism plus piaţă liberă ) era considerată un import occidental; alternativele propuse

erau: corporatismul, naţionalizarea, planificarea centralizată etc.; aşadar, colectivismul duce

la masificare mizerabilă şi demagogică.

Naţionalismul Pur Românesc

În România există o problema inflamatoare cu iubirea de ţară. Naţionalismul românesc

este unul verbal, bazându-se pe trei categorii: mizeria vieţii publice, arbitrariul vieţii politice

şi interesele naţionale.

Definim acest sentiment naţionalist prin trecutul lui măreţ, fără a marca prezentul.

Lipsa acestuia marchează orientarea riguros paseistă a naţionalismului românesc. Această

indiferenţă de sentimentul prezentului văduveşte naţionalismul românesc de enorme

eficacităţi. Acest fetişism bigot al unui patriotism de operetă este o formă de slăbiciune.

O imagine puerilă şi fără raport cu realitatea este o Românie idilică fără politică. „Tot

dispreţul faţă de politică a constituit alibiul acomodării noastre cu formulele de guvernare care

ne-au alterat demnitatea.” Aşadar, naţionalismul românesc prezintă o lipsă de demnitate a

fiinţei individuale.

24 PATAPIEVICI, H.-R., Op. cit., p. 114.

23

Urmărind interesele naţionale specifice, naţionalismul se poate împaca doar cu

superficialitatea şi indolanța. Sensibilitatea disproporţionată pentru naţionalism, în contrast cu

indolenţa arată asupra patriotismului concret, pretinde urmărirea unei politici concrete.

Majoritatea românilor se declară naţionalişti, dar indiferenţa acestora faţă de chestiuni

naţionale este stupefiantă, un exemplu fiind semnarea tratatului cu U.R.S.S. în 1991 şi ratarea

unirii cu Basarabia. „Formele rituale a ceea ce numim naţionalism ne declanşează invariabil,

adică pavlovian, reacţia paseist-fatalistă, calea cea mai sigură de a rată aproape orice.”

25Naţionalismul românesc nu poate susţine interesele concrete ale României în contextul

politic prezent, din acest motiv este o lipsa de valoare a patriei şi o iubire transformată

recriminatoru într-o manie a perseverenţei.

O Memorie Vastă

Toate momentele de ruptură istorică din perioada postbelică a României sunt născute

dintr-o plasare împlinită între memorie şi istorie. De la românizare, până la paşoptism,

procesul maturizării nu ajunge în faza pacificatoare a sedimentării.

În lumă mai a anului 2001 se pune din nou în discuţie ziua de 23 august 1944, într-o

dezbatere politico – parlamentară, privind acordarea unor facilităţi foştilor conducători

români. Meritul principal pentru ruperea alianţei cu Hitler îi revine regelui Mihai I, apoi

vechilor partide democratice, patriarhului Nicodim şi partidului comunist. 23 august trece de

la „lovitură de stat” la „revoluţie naţională de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi

antiimperialistă” şi „complot la Palat”.

În 1989, din nou, memoria rămâne mai puternică decât istoria. Invocarea ritual –

politică a forţelor reformist – gorbacioviste şi a opoziţiei prefigurate în anii 1990-1992, dedică

nouă fondată Românie postcomunistă mortificării orgoliului revoluţionar şi legatarilor

nedeclaraţi ai ceauşismului. România postrevoluţionară depinde de opoziţia celor doi oameni

politici principali ai anilor ’90, Ion Iliescu şi Corneliu Coposu, iar contestatarii revoluţiei

devin terţul necesar în lupta politică pentru putere. Cei dependenţi de memoria comunismului

devin arbitrii politicii.

25 Ibid., p. 105-106.

24

Speranţă pentru Viitor

Constanţa stăpânirii sub contract ne informează de ce se creează un absenteism şocant

la alegeri, euro-parlamentare, referendumuri şi prezidenţiale. Singura dată când românii sau

înghesuit la urne a fost în 1990, alegerile având dimensiuni legendare, ce l-au ales pe Ion

Iliescu, ptrintr-o „întronizare” patriarhală. Electoralul român este prudent şi reţinut strategic.

Referendumul din 25 noiembrie nu a fost o excepţie. S-a asumat o răspundere directă,

publică şi vizibilă, atitudine de care mulţi români s-au ferit. Esenţa electoralismului a fost o

fugă de principii şi răsturnări de regim. În viziunea multora, prezentul a fost în vigoare, iar

trecutul a rămas reformulabil şi lipsit de valoare.

În 2004, Traian Băsescu demonstrează că poate lucra numai cu elementele date, nu cu

realităţi deficienţe. Schimbarea este posibilă, dar dificilă datorită trecutului, societăţii,

generaţiilor, serviciilor secrete, presei, lipsei sprijinului american, francez, german, european,

Băncii mondiale a Fondului Monetar şi timpului. Capacitatea lui Băsescu de a evolua

demonstrează eficientă dincolo de fatalismul formulei tradiţionale.

Votanţii prodemocrati şi românii reeducaţi politic de sistemul Occidental se apropie de

o treime din electorat. Această „minoritate” a fost principal aliat al perioadei Băsescu. Un alt

grup este reprezentat de cei ce votează partide antiprezidenţiale ( PSD, PRM etc. ), dar aprobă

iniţiativele preşedintelui. Rezultatele alegerilor lasă în urmă alegători activi din toate partidele

ce doresc înlocuirea sistemului de vot şi noi calităţi ale oamenilor politici. Verdictul electoral

este remarcabil. Electoratul depăşeşte prezentul şi promovează viitorul.

Traian Băsescu

Traian Băsescu reprezintă provocare şi pericolul mortal îmbrăţişat de români şi

sistemul dominant.

Sistemul de dominaţie politico-mediatico-parlamentar greşeşte în continuare,

necontând pe mişcarea lumii româneşti. Astfel, Băsescu prezintă un moment istoric marcat de

o persoană, iar cu acesta, românii abolesc, aproape în totalitat, formă prezenţa a trecutului.

25

Traian Băsescu e recognisibil din toate punctele sociale şi politice ale României. Votul

agrar coincide cu votul urban, pentru prima oară.

Dej, Iliescu şi Constantinescu impun ideologic şi abuziv blocul social comunist,

colectivul majoritar invocat de Iliescu şi fantasmă civică clamată de Constantinescu. Aceste

concepte separă societatea de viaţă politică. Secretul succesului lui Băsescu, aşadar, se

regăseşte în recunoaşterea propriei realităţi sociale a românilor. Societatea românească se

rageste în figura politică a lui Traian Băsescu. Atuul acestuia este chiar absenţa completă a

ideologiei.

Alianţa cu Statele Unite, axa Washington – Londra – Bucureşti propulsează poziţia

României pe harta de forţă, distantandu-se de Moscova. Cuplarea cu eltia intelectuală oferă

posibilitatea participării culturii la ideile politice. Deschiderea arhivelor Securităţii şi

condamnarea oficială a crimelor comunismului duc la implicarea numelor culturale în

războiul antioligarhic. Diferenţa dintre Băsescu şi Iliescu sau Constantinescu, de îndeplineşte

prin justiţie, politică externă şi decuplarea de comunism. Astfel, românii abandonează

prelungirea trecutului.

Politica Lamentaţiei

Noile regimuri reprezintă, spre deosebire de cele vechi, un deficit al imaginii şi un

deficit al eficienţei. Neocapitalismul românesc este indecis, obositor şi traduce o lipsa de

vitalitate survenită prematur.

„În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit

din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor,

împotriva trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea unităţii

Italiei... E atât de viguros neamul asta al nostru, că nu mă îndoiesc că virturile îl scot din

impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi da argumente în sprijinul credinţei mele că

poporul român nu poate fi înfrânt.”26

26 ȚUȚEA, Petre, Op. cit., p. 86-87.

26

Bibliografie

Tom Gallagher, Furtul unei națiuni – România de la comunism încoace. București:

Editura Humanitas, 2004.

Adrian Cioroianu, Scrum de Secol – O sută de povești suprapuse. București: Editura

Curtea Veche, 2001.

Traian Ungureanu, În cotro duce istoria României. București: Editura Humanitas,

2008.

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea. Cu prefață de Gabriel Liiceanu.

București: Editura Humanitas, 1997.

Emil Cioran, Schimbarea la față a României. București: Editura Humanitas, 1990.

Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră – Despre istorie, memorie și alte vanități

contemporane. Iași: Editura Polirom, 2002.

Vladimir Tismăneanu, în dialog cu Mircea Mihăieş, Încet spre Europa. Iaşi: Editura

Polirom, 2000.

H.-R. Patapievici, Politice. București: Editura Humanitas, 1997.

Nae Ionescu, Roza Vânturilor. București: Editura „Roza Vânturilor”, 1990.

Françoise Thom, Sfârșiturile comunismului. Iași: Editura Polirom, 1996.

François Furet, Trecutul unei iluzii – Eseu despre ideea comunistă în secolul XX.

București: Editura Humanitas, 1995.