ROLUL TERAPEUTIC AL DUHOVNICULUI

1

Preliminarii

Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă.

Prin aceasta se restabileşte legătura creştinului cu Dumnezeu întreruptă datorită păcatului.

În cadrul acestei Taine, duhovnicul poate să intervină cu sfaturi sau cu remediul potrivit

pentru vindecarea rănilor survenite în urma păcatelor. Nu poate fi negat pregnantul accent

terapeutic al spovedaniei astfel că iertarea păcatelor reprezintă acţiunea terapeutică de a

ne elibera de patimi şi luminarea noastră de harul lui Dumnezeu, iar rugăciunea de iertare

dată de episcop respectiv preot reprezintă oficializarea terapiei şi reintrarea creştinului în

viaţa Bisericii.

În metoda terapeutică ortodoxă nu este eficient pentru toţi acelaşi medicament,

unei anumite categorii de oameni îi este de folos un medicament în timp ce altei categorii

de oameni îi este benefic altul. De asemenea şi vârsta spirituală a păstoriţilor este

diferită1. În toate aceste cazuri preotul trebuie să ştie să-l facă pe om să-şi deschidă

sufletul şi să ofere o ,, medicamentaţie” potrivită fiecărui penitent în parte. Duhovnicul,

ca terapeut şi nu numai trebuie să prezinte o serie de calităţi astfel încât si-i conducă pe

oameni la tămăduire, respectiv la mântuire.

,, Terapia creştină a bolilor spirituale se întemeiază, fără nici o îndoială, pe harul

dunezeiesc, pe care prin întreaga Lui lucrare mântuitoare, Cuvântul întrupat îl

împărtăşeşte din nou în chip deplin firii omeneşti asumate în Persoana Sa.”2

1 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania şi vindecarea sufletului, traducere din limba greacă de Nicuşor Deciu, Bucureşti, editura Măiastra, 2005, pp. 42-43.2 Jean –Claude Larchet, Creştinul în faţa bolii suferinţei şi morţii, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 289.

2

1. Necesitatea Tainei Spovedaniei

Moto: ,, Eu nu voiesc moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu.

Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele” (Iezechiel 33, 11).

,, Spovedania nu este numai o Taină, ci ea este şi o artă. Este arta preotului de a şti

să deschidă sufletele pentru Dumnezeu şi este arta omului de a se şti împodobi cu haina

cerută de divinitate pentru masa Fiului lui Dumnezeu. Este arta Preotului de a şti să

izbăvească sufletul, este arta care printr-o fericită psihosinteză ştie să zugrăvească şi să

imprime în tot sufletul chipul lui Hristos, în locul celui rău”3.

Arhimandritul Serafim Alexiev numeşte Taina Spovedaniei ,, leac uitat”. ,, Lumea

întreagă zace cufundată în rău. Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boala numită

păcat. Poate fi oare vindecată această boală!Leacul există!Şi este unul minunat!Dacă îl

primeşti te însănătoşeşti!Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne

împăcăm conştiinţa. De ce oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit”4.

Taina Spovedaniei este absolut necesară astfel că putem constata că în toate

religiile se regăseşte necesitatea expierii păcatelor, într-o formă sau alta. Totuşi în

creştinism l-a avut ca întemeietor pe Mântuitorul care le –a dat puterea slujitorilor Săi de

a intra în sufletul celor ce se căiesc şi de a ierta sau ţine păcatele ,, Luaţi Duh Sfânt;

cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Mt. 20, 22-

23).

,,Psihologia spovedaniei are ca preambul psihologia convertirii, căci aici se face

începutul hotărârii omului de a-şi aduce la numitor comun viaţa interioară şi a înlătura eul

cel vechiu şi rău. Aici începe să-şi dea omul seama că mai presus de orice, în viaţa sa,

este sufletul său”5. În acest sens modelul fiului risipitor este emblematic ,, Sculându-mă

mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune:tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt

vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 18, 13)3 Pr. Nicodim Belea, Psihologia Spovedaniei, Sibiu, Editura ,,Revistei Teologice”, 1947, p. 5.4 Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat Sfânta Taină a Spovedaniei, traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi şi Petre – Valentin Lică, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti, Editura Sophia, 2003, p. 26. 5Pr Nicodim Belea, op. cit. , pp. 9-10.

3

Noi suntem supuşi înşelăciunii diavoleşti şi se întâmplă nu o dată ci de

nenumărate ori să cădem; totuşi este important să ştii să te ridici. Este relevantă istorioara

cu monahul care se plângea Avvei Sisoie: ,, ‹‹Avva ce să fac?Am căzut!››Bătrânul îi

răspunse: ‹‹Ridică-te!››Monahul zice: ‹‹M-am ridicat şi iar am căzut››Stareţul îi răspunse

iarăşi: ‹‹Ridică-te din nou›› Atunci tânărul monah îl întrebă: ‹‹Şi până când mă voi ridica

de fiecare dată când cad?›› ‹‹Până la sfârşitul vieţii tale››, i-a răspuns Avva Sisoie6. Răul

comis de noi ne stârneşte căinţa, atâta doar să nu lăsăm ca mândria să ne împietrească

acest sentiment, să ne împietrească conştiinţa ca glas a Lui Dumnezeu din om ci de

fiecare dată când cădem trebuie să ne îndreptăm.

În momentul săvârşirii răului, omul încearcă să se izoleze, să nu îi cunoască

nimeni fapta. El săvârşeşte răul singur, dar nu poate să-şi acorde iertarea singur. A ţi cere

iertare ţie însuţi nici nu te uşurează de povara păcatului, nici nu te mântuieşte. Este

simplu dacă ne gândim că de cele mai multe ori simţim nevoia de a ne exterioriza în faţa

cuiva, de a ne spune bucuriile, dar şi de a ne destăinui, astfel răul, păcatul destăinuit cuiva

te uşurează. Prin spovedania în faţa semenului nostru, lângă care se află în chip nevăzut

Dumnezeu chemăm tot trecutul de care ne lepădăm , ca de o haină care nu ne mai este de

folos7.

Preotul ascultă mărturisirea, dar Dumnezeu este cel care o primeşte, el fiind de

faţă după cum spune rugăciunea ,, Iată, fiule, Hristos, stă nevăzut, primind mărturisirea ta

cea cu umilinţa. Deci nu te ruşina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci

fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare, de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Iată, şi sfânta lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să

mărturisesc înaintea Lui toate câte – mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva,

să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seamă, dar de vree ce ai venit la doctor, să

nu te întorci nevindecat”8

6Arhimandrit Serafim Alexiev, op. cit. p. 41.7 Ibidem, pp. 16-17.8 Molitfelnic, cuprinzând slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvărşite de preot la diferitele trebuinţe din viaţa creştinilor, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Bucureşti, Editura I.B.M. al B.O.R, 2006, p. 65.

4

2. Rolul terapeutic al duhovnicului

Hristos este terapeutul omului. El este cel mai puternic medicament care vindecă

bolile spirituale ale oamenilor. Preoţii sunt cei care continuă opera terapeutică a lui

Hristos şi devin împreună lucrători cu Dumnezeu la mântuirea oamenilor. Preoţii

săvârşesc Sfintele Taine, dar şi acestea trebuie integrate în terapie, deoarece acestea

împreună cu viaţa ascetică a Bisericii ţintesc spre vindecarea omului9.

Una dintre sfintele Taine care are un determinant caracter terapeutic este şi Taina

Spovedaniei. Păcatul este o boală complicată şi grea care necesită un tratament pe

măsură. Doctorul reprezentat de către preot trebuie să dea dovadă de pricepere, de

dragoste şi de răbdare căci acesta nu are doar o misiune liturgică ci şi una terapeutică.

,,Tratamentul prescris de părintele duhovnicesc trebuie să fie adaptat personalităţii

celui bolnav sufleteşte, situaţiei lui particulare, stării şi dispoziţiei lui sufleteşti[…] La

fiecare boală i se potriveşte un tratament. Acelaşi lucru se petrece şi când e vorba de

bolile sufleteşti, care sunt foarte diferite. Duhovnicul se va opri la remediul adecvat bolii.

Iar acest remediu nu corespunde întotdeauna cu ceea la ce s-ar aştepta pacientul”10.

La fel cum doctorul prescrie un medicament puternic în cazul unei boli mai grave

aşa şi doctorul sufletesc trebuie să prescrie un tratament mai puternic când patima este

gravă, dar este nevoie şi de colaborarea pacientului, căci omul nu poate fi condus forţat

spre vindecare fiindcă astfel nu preţuim libertatea omului. Acesta trebuie să fie

încredinţat că părintele pe care şi l-a ales luptă cu seriozitate deplină pentru a-l tămădui.

Un medic pentru ca să fie considerat specialist trebuie să cunoască trei lucruri:

primul să poată da un diagnostic corect al bolii, apoi să ştie unde îl conduce pe om, şi cel

din urmă să cunoască modurile de terapie care îl vor conduce pe om de la boală la

sănătate. Aceste lucruri sunt valabile şi pentru medicul duhovnicesc. Mitropolitul

Hierotheos afirmă că există două tipuri de terapeuţi: primii sunt acei duhovnici care

spovedesc, dar care cunosc în acelaşi timp şi metoda terapeutică ortodoxă ştiind să-l

9 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania şi vindecarea sufletului, op. cit. , pp. 33-34.10 Î.P.S. Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, ediţia a II-a, Alba Iulia, Reîntregirea, 2001, pp. 195-196.

5

vindece şi s-l conducă pe om spre îndumnezeire, ceilalţi spovedesc, dar într-o atmosferă

juridică, într-un mod moralist încât aceştia rămân nevindecaţi11.

Pentru a fi cu adevărat călăuză şi tămăduitor duhovnicesc preotul trebuie să aibă o

viaţă duhovnicească veridică căci nu este suficient a administra Sfintele Taine, ci trebuie

mai întâi ca acesta să fie sfinţit de ele. De asemenea acesta trebuie să deţină şi calităţi

morale precum viaţa curată - pentru a putea pătrunde în inima ucenicilor săi; credinţa

dreaptă şi nestrămutată – fără o credinţă dreaptă duhovnicul se va rătăci şi pe sine, dar şi

pe altul; dragostea – nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin dragoste, astfel

că duhovnicia se confundă cu dragostea, dragostea fiind manifestată prin răbdare,

blândeţe sau severitate; smerenie – duhovnicul trebuie să fie un sfânt, dar trebuie să se

dea drept păcătos. Nu trebuie uitate şi calităţile intelectuale pe care un părinte

duhovnicesc respectiv un doctor sufletesc ar trebui să le aibă. Precum doctorii care

tratează trupul deţin cunoştinţe, iar fără acestea nu ar putea să stabilească diagnostice sau

să dea un tratament potrivit cu boala suferită tot aşa şi un doctor sufletesc trebuie să

deţină o serie de cunoştinţe teologice şi laice căci ucenicii provin din diferite medii

sociale. Preotul trebuie să ştie să comunice diferenţiat căci într-un mod vorbeşte cu

oamenii de rând sau într-un mod vorbeşte cu copiii şi în altă manieră cu intelectualii

căci ,,dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). Duhovnicul

trebuie să fie un bun teolog, să cunoască Sfintele Scripturi, învăţătura de credinţă şi

normele canonice privitoare la viaţa creştină dar trebuie să fie şi un cunoscător al misticii

creştine; trebuie să aibă şi cunoştinţe de psihanaliză, bilogie, pedagogie. O calitate

importantă pe care părintele duhovnicesc ar trebui să o posede este discernământul căci

fără dreapta judecată un preot nu poate fi duhovnic. O lată calitate individuală pe care

acesta trebuie să o posede este experienţa. Este binecunoscut în acest sens faptul că în

Grecia nu sunt hirotesiţi duhovnici imediat după hirotonia întru preoţi. La noi în schimb

toţi preoţii sunt şi duhovnici. Unele calităţi le pot suplini pe celelalte ca de exemplu lipsa

de experienţă poate fi suplinită de o temeinică pregătire teologică şi laică, şi de o viaţă

curată, dar viaţa curată nu poate fi suplinită de pregătirea intelectuală şi de experienţă. 12

Totuşi terapeutul nu trebuie să fie neexperimentat, necunoaşterea terapiei, respectiv lipsa

de experienţă duhovnicească este condamnabilă. Preotul trebuie să aibă în vedere pe 11 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania şi vindecarea sufletului, op. cit. p. 39.12 Ibidem, paragraf realizat pe baza capitolului ,,Calităţile necesare părintelui duhovnicesc”, pp. 131-162.

6

fiecare credincios în unicitatea lui şi să cerceteze păcatul în stadiul în care se află, putând

fi de început, sau deja înrădăcinat puternic, devenit o a doua natură. În acest scop este

necesară a analiză în sine a păcatului, a evoluţiei, a treptelor lui, începând de la primele

forme, neluate uneori în seamă13.

Duhovnicul trebuie să aibă şi tact pastoral astfel ca prin blândeţea lui să-l ajute pe

ucenic să îşi deschidă sufletul. Preotul poate să-l îndepărteze pe om de la Dumnezeu,

astfel acesta trebuie să fie cu mare băgare de seamă pentru nu a distruge nici râvna unora

care se mărturisesc sincer ci trebuie încurajaţi să se lupte cu păcatul. Lipsa de înţelegere a

unora mai rigorişti poate să-l mâhnească pe om, şi să-l îndepărteze, dar nu trebuie să

abuzeze nici de îngăduinţă, căci şi îngăduinţa fără măsură îl poate pierde pe penitent.

Acţiunea terapeutică are ca ţintă tămăduirea neputinţelor sufleteşti ale omului.

Astfel după părerea multor duhovnici această acţiune trebuie începută prin înfrângerea

lăcomiei pântecelui pentru că înfrângerea ei va duce la biruinţa şi a altor patimi. Lăcomia

se tămăduieşte prin cumpătare. Trebuie să ne înfrânăm nu numai de la mâncare ci şi de al

acele plăceri care ni se par nevinovate după cum spunea Tito Colliander: ,, te mănâncă

limba să pui o întrebare?N-o pune!Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea

decât una!Ai chef să te uiţi pe fereastră?Nu te uita!Ai dori să mergi într-o vizită?Rămâi

acasă”14. De la lăcomia pântecelui trebuie să trecem la desfrânare care este în mare

condiţionată de cea de dinainte. Tămăduirea acestei patimi este dificilă, mai ales în

societatea în care trăim în care toate mijloacele mass media o stimulează. Împotriva

desfrânării se luptă cu castitatea. Se continuă mai apoi cu toate patimile precum iubirea

de arginţi şi lăcomia de avere, akedia, întristarea. Pentru a-l tămădui pe fiul duhovnicesc

de această boală, duhovnicul trebuie să cunoască cauzele. Cea mai dificilă dintre patimi

este mândria; cel care vrea tămăduirea de această boală trebuie să ai medicamentul

smereniei.15

Duhovnicul a primit puterea de a-i tămădui sufleteşte pe fii săi spirituali de a-i

călăuzi spre mântuire şi trebuie să ştie să vindece omul; dacă nu îşi îndrumă penitenţii

corect nu se pot elibera de patimi. Acesta vede prezenţa Creatorului în toate şi în toţi şi

trebuie să-l convingă şi pe ucenicul său de acest lucru.13 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Taina Mărturisirii, în revista ,, Ortodoxia, Anul XXXI, nr. 3-4, iulie-decembrie, Bucureşti, 1979, p. 493.14 Tito Colliander, Calea asceţilor, Bucureşti, 1997, apud Spovedanie şi comuniune, op. cit. p. 190.15 Î.P.S Andrei, Spovedanie şi comuniune, op. cit. pp. 196-202.

7

3. Sfaturile – mijloace ale terapeuticii spirituale

Penitentul îşi mărturiseşte păcatele şi este conştient că nu mai trebuie să-şi

continue viaţa în păcat astfel că preotul nu trebuie să se oprească doar la afirmaţii de

genul ,, să nu mai faci de aici înainte” ci trebuie să-l îndrume pe acesta. Penitentul vine

nu numai pentru iertare ci şi pentru îndrumare, pentru leacul care îl aşteaptă din partea

doctorului sufletesc. În acest sens părintele duhovnicesc prin sfaturile date trebuie să-i

indice o metodă de îndepărtare de păcat.

În medicină pot fi distinse două părţi: dieta – constând în regulile de viaţă

prescrise bolnavului în vederea înlăturării cauzelor care provoacă şi întreţin boala - şi

remediul – constând în medicamentul sau tratamentul pentru întărirea organismului şi

distrugerea efectelor maladive. Tot astfel şi în medicina spirituală putem deosebi sfaturile

– ca măsuri pentru înlăturarea izvorului păcatelor şi vindecarea bolii în curs – şi epitimiile

sau canoanele de pocăinţă pentru vindecarea rănilor sau rădăcinilor rămase în suflet de pe

urma păcatului. Medicina duhovnicească are o însemnătate deosebită care decurge din

scopul ei aparte. Aşadar în timp ce medicii trupului luptă pentru prelungirea vieţii

pământeşti, medicii sufleteşti luptă pentru mântuirea sufletului care va primi răsplată sau

pedeapsă veşnică16.

Sfaturile vin în sprijinului penitentului ca o armă împotriva atacului păcatelor

având astfel şi un caracter preventiv. Este important ca respectivele sfaturi să nu fie vagi

şi generale ci să îl vizeze pe penitent individual în context cu starea lui. Pentru prescrierea

unui regim terapeutic este nevoie ca mai întâi să se determine cauza păcatului. De multe

ori viaţa ne pune în faţa unor situaţii care cuprind ocazii pentru o uşoară cădere în păcat,

de aceea preotul trebuie să stabilească dacă păcatul provine fie din necunoaşterea

datoriilor religioase fie este înlesnit de condiţiile de trai şi de viaţă. Preotul îl poate sfătui

pe penitent să evite pricinile păcatului. Este relevantă povestioara cu căruţaşul Ioan care

obişnuia să bea. În cele din urmă ajuns la duhovnic acesta l-a sfătuit să ocolească strada

16 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1995, pp. 142-143.

8

cu cârciuma. O perioadă această indicaţie a avut un efect benefic, dar după un timp când

s-a socotit vindecat de această patimă fiind târziu nu a mai ocolit pentru a ajunge mai

repede acasă ci a luat-o prin faţa cârciumii. Trecând pe acolo s-a întâlnit cu un prieten

care l-a atras pe motiv sa mai stea de vorbă, iar mai apoi l-a ispitit cu un pahar care

conţinea băutură. Căruţaşul nostru a considerat inofensiv un pahar, dar când acolo a căzut

în această patimă mai rău decât înainte de spovedanie. Şi noi în ziua de astăzi este mai

bine sa nu frecventăm locurile care ne-au favorizat căderea în păcat sau să evităm

întâlnirea cu persoanele care au înlesnit căderea în păcat.

Duhovnicul este dator să examineze natura ocaziilor, iar la spovedania următoare

să controleze în ce măsură a putut îndeplini cel în cauza. Trebuie evitate ocaziile şi

lucrurile pricinuitoare de păcat respectiv trebuie puse la adăpost simţurile de tentaţiile

externe17.

4. Canoanele de pocăinţă – mijloace ale terapeuticii spirituale

17 Pr. Petre Vintilescu, op. cit. , p. 153.

9

Duhovnicii pentru îndreptarea penitenţilor fac uz de canoane sau epitimii ca de

exemplu să facă un anumit număr de metanii, să facă milostenie, îndepărtarea de la

Sfânta Împărtăşanie pentru o anumită perioadă, citirea unor paraclise sau acatiste şi

altele; toate acestea având un efect terapeutic. Canonul are ca scop esenţial realizarea

gravităţii păcatului şi îndreptarea. De exemplu cunoaştem povestioara unui părinte care i-

a impus drept canon unei femei clevetitoare să meargă în clopotniţa bisericii cu o pernă

de fulgi pe care să o rupă astfel încât să elibereze fulgii în voia vântului. I-a cerut mai

apoi să adune fulgii la loc, dar evident femeia a conştientizat imposibilitatea îndeplinirii

acestui lucru. Ceea ce a urmărit duhovnicul de fapt prin acest canon a fost conştientizarea

faptului că şi vorbele o dată spuse nu le mai poţi retrage18.

La fel cum părinţii îşi pedepsesc copiii din iubire, pentru a-i îndrepta tot aşa şi

duhovnicul dă aceste canoane ca de la un părinte la un fiu, un fiu duhovnicesc, tot din

iubire pentru a-l îndrepta. Nu este obligatoriu ca preotul duhovnic să dea aceste canoane

căci unii penitenţi şi-au impus îndreptarea prin căinţă chiar înainte de a veni la

spovedanie. În acest caz canoanele sunt de prisos fiind suficiente sfaturile şi îndemnurile

de a se feri de atacurile păcatului.

Epitimiile au un caracter medicinal, nu de răzbunare a dreptăţii divine, după cum

învaţă Biserica catolică apuseană. Toate prescripţiile din canoanele sinoadelor şi ale

părinţilor Bisericii vorbesc de epitimii ca de medicamente sau remedii, iar nu ca

pedepse19.

Pentru acelaşi păcat sunt prescrise canoane diferite la fel cum în medicină pentru

aceeaşi boală doctorii dau diferite medicamente în funcţie de cele pe care le suportă

corpul sau şi ei dau prescripţii care ţin de efortul fizic ca de exemplu practicarea

diferitelor sporturi. Tot aşa şi canoanele pot ţine de trup sau de partea spirituală. Acestea

variază în funcţie de cei care se spovedesc şi trebuie luată în considerare posibilitatea

omului de a le îndeplini.

Fixarea canonului reprezintă un moment dificil pentru preot căci trebuie fixat

repede imediat după dialogul duhovnic-penitent şi de unul singur fără o consultare cu

cineva, excepţie făcând cazurile deosebite. În judecăţile civile un caz se poate amâna de 18, Pr. Petre Vintilescu, op. cit. pp. 216-217.19 Ibidem, p. 231.

10

mai multe ori şi este gândit de mai multe persoane şi după unele consultări pe larg. Cu

duhovnicul lucrurile nu stau aşa ci acesta trebuie să decidă singur şi în grabă20.

Unele canoane de pocăinţă au caracter general şi pot fi recomandate într-o mai

mare sau maică măsură oricărei categorii de penitenţi pe când altele sunt pentru cazuri

speciale pentru vindecarea anumitor păcate. Dintre cele cu caracter general putem aminti

rugăciunea având caracterul unui act de supunere faţă de Dumnezeu, dar nu trebuie uitată

rugăciunea zilnică, ca datorie permanentă în calitate de creştin. Rugăciunea poate fi

prescrisă de asemenea şi în regim de remediu special atunci când conţinutul şi forma se

pot adapta unui scop terapeutic anumit. Ca de exemplu omul clevetitor poate fi pus să

adauge zilnic la rugăciunea sa şi versetul 3 din ps 140: ,, Pune Doamne Strajă gurii mele

şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Un alt remediu înrudit cu cel menţionat mai

sus este recomandarea de a participa cu regularitate la slujbele bisericii şi poate avea

caracter special prin obligarea penitentului de a participa la slujbe anume indicate. Ca de

exemplu recomandarea participării la înmormântare a celui copleşit de preocupări

materialiste pentru a trezi în acesta sentimentul vremelniciei. La aceste remedii mai

putem adăuga şi lecturile anumite precum şi examenul de conştiinţă. Toate acestea pot fi

considerate şi sfaturi în acest sens având caracter general şi permanent, dar ca epitimii

speciale au caracter excepţional, deci vremelnic sau provizoriu21.

5. Rolul spovedaniei pentru persoanele aflate în suferinţă fizică

20 Pr. Dr. Sânică T. Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Eftimie, Episcop al Romanului, prefaţa de Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Iaşi, Editura Sfântul Mina, 2002, p. 162. 21 Pr. Petre Vintilescu, op. cit. , pp. 224-228.

11

Moto: ,, Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu

duhul; ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu, că El se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă

un bine” (Avva Isaia Pustinicul)

Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om, este Trupul lui Hristos,

înlăuntrul căruia oamenii se tămăduiesc. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor

duhovniceşti. Prin Taina Spovedaniei omului i se iartă păcatele, dar de multe ori bolile

trupeşti sunt o prelungire a celor sufleteşti, sau poate fi văzută ca o relaţie cauză-efect,

sau pur şi simplu suferinţa fizică poate fi o încercare de la Dumnezeu. Suferinţa trebuie să

fie văzută ca un leac pentru îndreptare. În toate aceste cazuri Spovedania are un rol

deosebit mai ales atunci când culminează cu Împărtăşania.

Preoţii au datoria de a păstori oile cuvântătoare ale lui Hristos atât atunci când

sunt sănătoase, cât şi când sunt bolnave. La fel cum şi păstorii oilor necuvântătoare le duc

să pască pe cale sănătoase, iar pe acelea bolnave le îngrijesc şi veghează la vindecarea

lor. De aceea rudele celui bolnav au datoria de a chema împreună cu medicul şi pe preot.

Medicul îl va ajuta cu tratamentele trupeşti, iar duhovnicul cu cele duhovniceşti. Preotul

trebuie să răspundă la chemare, să vină cu râvnă şi iubire la acesta şi se cade ca aceasta

să-i spună bolnavului cuvine puţine şi chibzuite aşa încât să-l aducă la evlavie şi pe

bolnav şi pe cei care stau în jurul lui, preotul trebuie să-l conştientizeze pe bolnav că

mărturisirea este un mare medicament pentru omul neputincios şi păcătos şi totul atârnă

de voia lui Dumnezeu22.

Duhovnicul este şi el un medic, iar dacă păcătosul îşi ascunde boala de medic

acesta nu va putea să vindece, la fel cum dacă acesta ascunde boala de duhovnic acesta

nu va putea sa tămăduiască. Duhovnicul trebuie să-l îndemne pe bolnav să caute ajutorul

lui Dumnezeu. Spovedania are un rol deosebit mai ales în cazul celor aflaţi în primejdie

de moarte putând să le îndulcească paharul amar al morţii, să-i întărească în nădejdea

vieţii viitoare, dar şi să le spele păcatele pentru a se putea înfăţişa curaţi înaintea lui

Dumnezeu. Preotul îi poate îmbărbăta spunându-le că adevărata noastră patrie este cerul,

iar această viaţă este un exil în care suntem supuşi durerilor, chinurilor, şi nenorocirilor ,,

Nu e mai bine oare să ne eliberăm de atâtea rele, să ne ducem în patria noastră, acolo 22 Mic manual de spovedanie şi mângâiere a bolnavilor şi muribunzilor, în româneşte de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, editura Deisis, 2006, pp. 9-14.

12

unde sunt atâtea lucruri bune[…[ Să ne bucurăm să schimbăm o viaţă trecătoare şi

ostenitoare cu una nemuritoare. Cât de dorită e acea patrie, în care creştinul e întotdeauna

fericit, fără frică, fără boală, fără să aştepte bătrâneţe sau moarte, fără să se teamă că

pierde vreodată harul lui Dumnezeu[…]. Noi dacă murim murim în Hristos, Care e Viaţa

şi Învierea noastră. Moartea nu ne aduce nefericire, ci fericire şi toate cele bune. Fericiţi

cei care mor în harul lui Dumnezeu”23

Oamenii au aceste neputinţe fizice spre mângâierea lor şi sunt unii mai

înduhovniciţi care chiar cer înmulţirea necazurilor pentru a pătimi aici pe pământ şi a fi

fericiţi în Împărăţia Cerurilor. Unii oameni considera că boala lor, alţii sărăcia, alţii

moartea este cel mai mare rău. Totuşi nici una dintre acestea, nici un necaz lumesc nu

poate fi un rău atât de mare pentru noi precum este păcatul căci aceste necazuri lumeşti

nu ne despart de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ne apropie de El. Nu bolile sunt cel mai mare

rău întrucât bolile trupeşti suferite cu răbdare şi smerenie ca o cruce pe care trebuie să o

purtăm, pot vindeca sufletul bolnav de păcat şi-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu. În

schimb păcatul ucide şi trupul şi sufletul şi ne desparte de Dumnezeu.

Concluzii

23 Mic Manual de spovedanie, op. cit. pp. 74-75.

13

Pentru bolile pământeşti există medicamente pământeşti, iar pentru păcat există

leacuri cereşti oferite de Domnul Iisus Hristos. Aceste leacuri respectiv puterea de a ierta

păcatele au fost încredinţate apostolilor, iar mai apoi urmaşilor acestora episcopilor şi

preoţilor. Preotul consultă sufletul nostru, iar Dumnezeu îl va tămădui; preotul prescrie

medicamentul, iar Dumnezeu va săvârşi renaşterea sufletească.

Pr. Cosma a precizat în chip deosebit importanţa Tainei Spovedaniei prin analogie

cu mana primită de evrei şi cu Botezul ,, Mărturisirea e ca mana cu care a hrănit

Dumnezeu pe evrei în pustie. Mărturisirea e ca al doilea Botez pentru credincioşi. Ea

curăţă trupul de întinăciunea păcatelor şi spală sufletul cum se spală lâna în apă şi nu mai

rămâne nisipul în ea. Ea luminează conştinţa. […]Duhovnicul trebuie să fie un bun

cunoscător al sufletului omenesc, ca să cumpănească şi greutatea păcatelor şi greutatea

canonului”24.

Dezlegarea de păcate prin Sfânta Taină a Spovedaniei înseamnă eliberare,

vindecare duhovnicească şi este necesară pentru mântuire. Trebuie specificat rolul pe care

îl care Spovedania şi în viaţa celor bolnavi, în special a celor aflaţi pe patul de moarte

constituindu-se ca un imperativ, ca o eliberare, curăţarea rănii, iar mai apoi turnarea de

balsam prin Euharistie. Totuşi nu trebuie amânată mărturisirea în virtutea spovedaniei de

pe patul de moarte căci nu se ştie ce coerenţă vom avea atunci, dacă vom fi capabili să

rememorăm şi să le redăm păcatele săvârşite.

Indiferent dacă nu suferim de boli fizice nu trebuie să ne considerăm sănătoşi, ci,,

trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi

se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească”25.

Bibliografie

24 Pr. A. C. Cosma, Taina Sfintei Mărturisiri, ,, Mitropolia Olteniei” Revista Oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Anul XIV, nr. 3-4, Martie- Aprilie, 1962, p. 201.25 Î.P.S. Hierotheos Vlachos mitropolit de Nafpaktos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, în româneşte de Constantin Făgeţan, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti, editura Sophia, 2001, p. 89.

14

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.

2. Molitfelnic, cuprinzând slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvârşite de preot la

diferitele trebuinţe din viaţa creştinilor, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu

binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Bucureşti, Editura I.B.M. al

B.O.R, 2006.

3. Mic manual de spovedanie şi mângâiere a bolnavilor şi muribunzilor, în

româneşte de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, editura Deisis, 2006

4. Arhimandrit Alexiev, Serafim, Leacul uitat Sfânta Taină a Spovedaniei, traducere

din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi şi Petre – Valentin Lică, tipărită cu

binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, episcopul Alexandriei şi

Teleormanului, Bucureşti, Editura Sophia.

5. Î.P.S. Andreicuţ, Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune,

ediţia a II-a, Alba Iulia, Reîntregirea, 2001.

6. Pr. Belea, Nicodim, Psihologia Spovedaniei, Sibiu, Editura ,,Revistei Teologice”,

1947.

7. Colliander, Tito, Calea asceţilor, Bucureşti, 1997, apud Spovedanie şi

comuniune, op. cit.

8. Pr.. Cosma, A. C, Taina Sfintei Mărturisiri, ,, Mitropolia Olteniei” Revista

Oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Anul

XIV, nr. 3-4, Martie- Aprilie, 1962.

9. Pr. Prof. Galeriu, Constantin, Taina Mărturisirii, în revista ,, Ortodoxia, Anul

XXXI, nr. 3-4, iulie-decembrie, Bucureşti , 1979.

10. Larchet, Jean –Claude, Creştinul în faţa bolii suferinţei şi morţii, traducere din

limba franceză de Marinela Bojin, Bucureşti, Editura Sophia, 2004.

11. Pr. Dr. Sânică, T., Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie

individuală, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Eftimie, Episcop al

Romanului, prefaţa de Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Iaşi, Editura Sfântul Mina,

2002.

15

12. Î.P.S. Vlachos, Hierotheos mitropolit de Nafpaktos, Boala şi tămăduirea

sufletului în tradiţia ortodoxă, în româneşte de Constantin Făgeţan, Tipărită cu

binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi

Teleormanului, Bucureşti, editura Sophia, 2001

13. Mitropolit Vlachos,.Hierotheos, Spovedania şi vindecarea sufletului, traducere

din limba greacă de Nicuşor Deciu, Bucureşti, editura Măiastra, 2005.

14. Pr. Vintilescu, Petre, Spovedania şi duhovnicia, tipărită cu binecuvântarea Prea

Sfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1995.

16