5

ROLUL ŞI COMPETENŢELE MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ÎN CADRUL SISTEMULUI NAŢIONAL DE SECURITATE ŞI APĂRARE

Colonel ing. drd. Decebal CHIFULESCU Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

1. Noţiuni generale privind securitatea naţională În contextul actual al preocupărilor pentru crearea unui mediu internaţional de securitate

sigur şi stabil, în urma unor evenimente care au generat importante schimbări politice, sociale şi economice, atât la nivel global, cât şi la nivel regional, local şi naţional, a fost necesar ca şi România să-şi reconsidere conceptul de securitate şi modalităţile prin care aceasta îşi promovează interesele fundamentale, în condiţiile evoluţiei sistemului de securitate european şi euroatlantic.

Securitatea fiecărei ţări, ca şi securitatea comunităţii internaţionale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacţie şi adaptare, ci şi, mai ales, pe capacitatea de anticipare şi de acţiune proactivă. Într-o lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi prosperităţii. Cunoaşterea, înţelegerea şi evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacităţii de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naţionale.

Securitatea naţională se asigură prin eforturi proprii şi prin cooperare cu aliaţii şi partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naţionale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene şi ale conceptelor strategice ale Alianţei. Ea vizează armonizarea eforturilor naţionale cu angajamentele internaţionale şi identificarea modalităţilor de lucru apte să prevină şi să contracareze oportun ameninţările. Eforturile vizează, totodată, promovarea democraţiei, păcii şi stabilităţii în vecinătate şi în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilităţilor, dezvoltarea capabilităţilor naţionale şi transformarea profundă a instituţiilor de securitate.

Prin securitate naţională se înţelege totalitatea politicilor formulate şi procesul de aplicare a acestora în scopul menţinerii integrităţii statului, a protecţiei populaţiei, a drepturilor cetăţenilor, a mediului înconjurător şi a asigurării stării de legalitate şi stabilitate prin utilizarea instrumentelor politice, economice, diplomatice, precum şi militare.

Totodată, aceasta reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale.

Valorile naţionale sunt elemente de natură spirituală, culturală şi materială ce definesc identitatea românească. Prin protejarea, promovarea şi apărarea lor se asigură condiţiile esenţiale ale existenţei şi demnităţii cetăţenilor şi a statului român, în conformitate cu prevederile Constituţiei. Ele constituie premisele pe baza cărora se construieşte şi se dezvoltă sistemul democratic de organizare şi funcţionare a societăţii, atât prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, cât şi prin acţiune civică1. 1 Strategia naţională de apărare a ţării, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 30/2008

6

Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităţilor locale şi al naţiunii române, catalizatorul eforturilor spre progres şi modernizare, liantul relaţiei armonioase dintre interesele individuale şi cele naţionale, în acord cu normele ordinii constituţionale. Înfăptuirea lor îşi are garantul în respectul pentru suveranitatea şi independenţa naţională, caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului, unitatea bazată pe comunitatea de limbă, cultură şi viaţă spirituală, pe respectul pentru identitatea specifică a tuturor cetăţenilor şi comunităţilor.

Interesele naţionale reflectă percepţia dominantă, relativ constantă şi instituţionalizată cu privire la valorile naţionale. Ele vizează promovarea, protejarea şi apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care naţiunea română îşi garantează existenţa şi identitatea, pe baza cărora îşi construieşte viitorul şi în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană şi euroatlantică şi participă la procesul de globalizare.

Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendinţe majore: accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, concomitent cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate: fragmentarea statală; convergenţa rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile, însoţită de accentuarea tendinţelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor internaţionale, în paralel cu multiplicarea formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor nestatali în evoluţia acestor relaţii.

Proliferarea noilor riscuri şi ameninţări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor 10-15 ani, ordinea mondială va arăta sensibil diferit, în condiţiile în care noua dinamică a relaţiilor internaţionale favorizează eforturile comunităţii euroatlantice care vizează construcţia unui nou echilibru internaţional, capabil să asigure expansiunea şi consolidarea libertăţii şi democraţiei.

Constituie un risc la adresa securităţii statului român, prin conţinutul său dat de ameninţare, vulnerabilitate şi impact, orice acţiune sau situaţie care produce sau ar putea genera efecte, pe cale naturală sau umană, apreciabile direct prin experienţă sau evaluate indirect prin probabilităţi, care ar modifica în vreun fel situaţia anterioară producerii evenimentului, caracterizată de stabilitate, legalitate şi normalitate.

Principalele riscuri şi ameninţări, de natură politică, economică, socială şi militară, capabile să pună în pericol siguranţa cetăţeanului şi securitatea naţională a României, valorile şi interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt: terorismul internaţional structurat în reţele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnaţională organizată; guvernarea ineficientă.

Terorismul internaţional. Atacurile teroriste din toate regiunile lumii dovedesc faptul că terorismul, în general, şi terorismul internaţional structurat în reţele transfrontaliere, în special, reprezintă cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi libertăţii oamenilor, a democraţiei şi altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.

Proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM). Existenţa şi proliferarea armelor nucleare, chimice, biologice şi radiologice constituie o ameninţare deosebit de gravă sub raportul potenţialului de distrugere, în condiţiile în care: accesul la astfel de mijloace devine tot mai uşor, iar tentaţia dobândirii lor sporeşte ameninţător; unele state posesoare dezvoltă noi tipuri de mijloace de luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecţionarea mijloacelor de transport la ţintă; evoluţiile doctrinare acreditează tot mai frecvent ideea posibilităţii folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operaţiilor militare; eficienţa controlului unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de realizare şi tehnologiilor de fabricaţie scade alarmant.

Conflictele regionale. În pofida evoluţiilor pozitive din ultimul deceniu şi jumătate, ce au făcut din Europa un loc mai sigur şi mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale, cu puternice implicaţii pentru pacea şi securitatea regională şi europeană. Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puţin violente, a unor state multinaţionale din zonă, aceste conflicte interetnice sau religioase au un puternic substrat politic şi reprezintă o ameninţare gravă la adresa securităţii regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunităţii internaţionale, majoritatea acestora sunt ţinute sub control. Prin numărul lor mare,

7

aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, mişcări separatiste, dispute teritoriale şi situaţii de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor şi perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violenţă şi criminalitate şi favorizează terorismul.

Criminalitatea transnaţională organizată. Reprezintă o formă de infracţionalitate foarte gravă, care a dobândit capacitatea de a influenţa politica statelor şi activitatea instituţiilor democratice.

Securitatea naţională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. În rândul acestor fenomene grave, trebuie avute în vedere: catastrofele naturale sau alte fenomene geofizice sau meteoclimatice grave (inundaţii, furtuni puternice, stări de secetă gravă sau alte fenomene extreme generate de încălzirea globală; alte modificări bruşte şi radicale ale condiţiilor de viaţă, alunecări de teren; cutremure), tendinţa de epuizare a unor resurse vitale, catastrofe industriale sau ecologice având drept consecinţe pierderi mari de vieţi omeneşti, perturbarea substanţială a vieţii economico-sociale şi poluarea gravă a mediului pe teritoriul naţional sau în regiunile adiacente; probabilitatea de producere şi dezvoltare a unor pandemii.

Securitatea naţională cuprinde două dimensiuni fundamentale: una internă şi cealaltă externă, internaţională. Securitatea internă se referă exclusiv la instituţiile implicate şi la politicile şi programele implementate de acestea în scopul unei administrări eficiente a stării de securitate pe plan intern. Securitatea externă integrează securitatea internă a cetăţenilor români în contextul internaţional.

Securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteoclimatici ori alţi factori naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită.

Securitatea internă priveşte, deopotrivă, siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea socială şi asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, securitatea activităţilor financiar-bancare, a sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului.

Sarcina asigurării securităţii interne este complexă şi interdependentă. Ea implică responsabilităţi din partea unui număr mare de instituţii şi agenţii. Aceste responsabilităţi revin preponderent: administraţiei publice şi structurilor de ordine publică, precum şi celor care se ocupă cu prevenirea şi gestiunea urgenţelor civile, securitatea frontierelor şi garda de coastă; structurilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate; organismelor de prevenire a spălării banilor şi de control al importurilor şi exporturilor strategice; structurilor militare, în situaţii deosebite, pentru unele activităţi.

Având în vedere amplificarea riscurilor generate de posibilitatea producerii unor acţiuni teroriste, inclusiv prin utilizarea unor mijloace radioactive, chimice sau biologice, sau prin provocarea de sabotaje, distrugeri ori modificări funcţionale periculoase ale unor instalaţii, precum şi riscul sporit de producere a unor dezastre industriale sau naturale, sarcina asigurării securităţii interne devine tot mai complexă.

Pentru asigurarea capacităţii de acţiune în orice situaţie, este necesară implementarea unui sistem naţional integrat de management al crizelor, ce va articula, într-o reţea modernă şi funcţională, toate structurile – civile şi militare, din administraţia centrală şi locală – cu atribuţii în acest domeniu şi va asigura coordonarea eficientă a resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură folosite pentru prevenirea pericolelor, controlul şi înlăturarea manifestărilor negative, lichidarea consecinţelor şi restabilirea sau reconstrucţia stării de normalitate.

8

Perfecţionarea mecanismelor, normelor şi procedurilor, ca şi dezvoltarea structurilor, forţelor şi mijloacelor specifice acestui domeniu vor viza cu prioritate: prevenirea, rezolvarea stărilor de criză şi gestiunea consecinţelor crizelor provocate de acţiuni teroriste; limitarea efectelor, înlăturarea consecinţelor şi restabilirea activităţii normale în caz de atac cu arme de distrugere în masă sau de accidente implicând substanţe radioactive, chimice sau biologice; prevenirea şi înlăturarea efectelor inundaţiilor şi a altor consecinţe provocate de schimbările climatice majore; prevenirea, înlăturarea efectelor şi restabilirea funcţionării sistemelor economico-sociale în caz de cutremur major; restabilirea activităţii normale în caz de întrerupere a fluxurilor vitale – energetice, alimentare, medicale, de comunicaţii etc.; înlăturarea urmărilor accidentelor industriale; prevenirea şi contracararea efectelor pandemiilor.

Strategia de Securitate Naţională a României urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: identificarea oportună şi contracararea pro-activă a riscurilor şi ameninţărilor; prevenirea conflictelor şi managementul eficient al riscurilor, al situaţiilor de criză şi al consecinţelor lor; participarea activă la promovarea democraţiei şi construcţia securităţii şi prosperităţii în vecinătatea României şi în alte zone de interes strategic; transformarea profundă a instituţiilor şi îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale.

Principiile ce călăuzesc fundamentarea strategiei de securitate naţională sunt: abordarea sistemică şi cuprinzătoare a problematicii securităţii naţionale; convergenţa dintre politica de securitate şi politica de dezvoltare economico-socială; concentrarea eforturilor asupra siguranţei cetăţeanului şi securităţii publice; concordanţa dintre concluziile rezultate din evaluarea mediului de securitate, opţiunea politică şi acţiunea strategică.

Securitatea statului român este realizată şi asigurată de către instituţiile şi autorităţile competente, investite în acest scop, de către structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Justiţiei şi Parchetului General, precum şi de celelalte structuri guvernamentale cu atribuţii în domeniu.

Organizarea, coordonarea şi planificarea strategică în domeniul securităţii naţionale, în conformitate cu normele constituţionale, strategiile şi politicile de securitate şi cu dispoziţiile legilor care reglementează în acest domeniu se exercită de către preşedintele României şi primul-ministru, cu consultarea Parlamentului în probleme stabilite prin lege specială, potrivit prerogativelor constituţionale şi competenţelor conferite de lege, prin Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Comunitatea Naţională de Informaţii.

2. Rolul şi competenţele Ministerului Administraţiei şi Internelor în securitatea

naţională Ministerul Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, cu personalitate juridică, ce exercită conform Constituţiei şi legilor ţării, atribuţiile ce îi revin cu privire la2:

– apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private;

– realizarea Programului de guvernare şi a strategiilor în domeniul reformei administraţiei publice şi ordinii publice şi monitorizarea, în numele Guvernului, a elaborării şi aplicării programelor de reformă instituţională de către ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;

– îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi participarea la procesul de elaborare a politicilor şi actelor normative comunitare în domeniile sale de competenţă;

– funcţia publică şi funcţionării publici; – reprezentarea Guvernului pe plan local;

2 O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

9

– respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constituţionale ale descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice;

– parteneriat cu autorităţile locale şi cu structurile asociative ale autorităţilor publice locale; – activitatea privind parcurile industriale şi zonele defavorizate; – serviciile comunitare de utilităţi publice; – administrarea rezervelor de stat; – protecţia civilă şi gestionarea situaţiilor de urgenţă; – regimul actelor de identitate şi de stare civilă, al paşapoartelor simple, al permiselor de

conducere şi al certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor; – administrarea şi protecţia Fondului arhivistic naţional; – asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în domeniul pregătirii economiei

naţionale şi a teritoriului pentru apărare; – asigurarea ordinii publice; – paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor; – prevenirea şi combaterea faptelor antisociale; – respectarea regimului juridic al frontierei de stat; – regimul juridic al străinilor, al solicitanţilor de azil şi al persoanelor care au dobândit o

formă de protecţie în România; – apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a populaţiei şi bunurilor. Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de competenţă, Ministerul Administraţiei şi

Internelor exercită următoarele funcţii: – funcţia de strategie, prin care elaborează politicile sectoriale şi strategiile de punere în

aplicare a Programului de guvernare şi a politicilor comunitare în domeniile sale de competenta; – funcţia de reglementare, prin care asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional în

vederea realizării obiectivelor strategice şi a transpunerii acquis-ului comunitar pentru domeniile sale de competenţă;

– funcţia de autoritate de stat, prin care asigură punerea în aplicare şi respectarea reglementărilor legale pentru domeniile sale de competenţă, precum şi monitorizarea realizării politicilor şi strategiilor în domeniile sale de competenţă;

– funcţia de reprezentare, prin care asigură, în numele statului sau al Guvernului, reprezentarea pe plan intern, pe plan extern şi în cadrul instituţiilor şi structurilor Uniunii Europene pentru domeniile sale de competenţă;

– funcţia de management public, prin care asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului pentru care statul este responsabil în domeniile sale de competenţă, precum şi managementul serviciilor şi resurselor financiare şi umane;

– funcţia de autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial - creşterea capacităţii administrative;

– funcţia de autoritate de management pentru Facilitatea Schengen; – funcţia de coordonare a utilizării asistenţei financiare nerambursabile acordate României

de către Uniunea Europeană pentru domeniile sale de competenţă; – funcţia de gestionare a creditelor externe, altele decât cele comunitare, pentru domeniile

sale de competenţă. Atribuţiile principale din competenţa Ministerului Administraţiei şi Internelor vizează două

domenii: domeniul administraţiei publice şi domeniul ordinii, siguranţei publice şi securităţii naţionale.

În domeniul ordinii, siguranţei publice şi securităţii naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor are următoarele atribuţii:

– stabileşte, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi a proprietăţii publice şi private;

– organizează şi desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi pentru prevenirea şi combaterea terorismului, a criminalităţii organizate, a traficului şi consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migraţiei ilegale, a criminalităţii informatice, precum şi a altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale;

10

– coordonează, evaluează şi monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel naţional, aplicarea politicilor în domeniul traficului de persoane, precum şi a celor din domeniul protecţiei şi asistenţei acordate victimelor acestuia;

– organizează, îndrumă şi coordonează activitatea de protecţie a persoanelor, bunurilor, obiectivelor şi valorilor şi organizează paza obiectivelor de importanţă deosebită date în competenţă potrivit legii;

– elaborează şi asigură punerea în aplicare a documentelor strategice şi operaţionale privind întrebuinţarea, planificarea şi realizarea capacităţii operaţionale a forţelor de ordine şi siguranţă publică pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război;

– desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competentei, activităţi de prevenire şi combatere a acţiunilor de nerespectare a regimului juridic al produselor militare şi al produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare;

– asigură, potrivit competentelor, desfăşurarea activităţii pentru efectuarea cercetărilor în legătura cu săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală;

– organizează activitatea de protecţie a martorilor; – solicită de la autorităţi publice, de la persoane fizice sau juridice informaţii, date şi

documente necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite prin lege şi în limitele acesteia; poate recompensa persoanele fizice care acordă sprijin ministerului pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, din fondul repartizat cu aceasta destinaţie, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului;

– asigură respectarea regimului frontierei de stat a României şi realizează coordonarea interministerială în acest domeniu;

– asigură, prin structurile specializate, aplicarea strategiei şi politicii Guvernului în domeniul pregătirii economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare, în condiţiile legii;

– constituie şi utilizează Registrul naţional al armelor şi Cazierul judiciar; – constituie şi utilizează Sistemul naţional de evidenţă a străinilor; asigură respectarea

regimului juridic al străinilor pe teritoriul României; – implementează politicile României în domeniul azilului; – organizează şi execută asigurarea medicală şi psihologică a personalului propriu care

participă la misiuni specifice; – conduce activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate în domeniile sale de

competenţă; Pe lângă acestea, Ministerul Administraţiei şi Internelor mai are în competenţă şi: – asigurarea participării corespunzătoare la procesul de elaborare a politicilor şi actelor

normative comunitare, îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, realizarea strategiilor şi programelor naţionale adoptate în contextul politicilor Uniunii Europene şi reprezentarea României la Consiliul JAI şi în comitetele şi grupurile de lucru ale Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, pentru domeniile sale de competenţă;

– asigurarea procesului de notificare a legislaţiei naţionale care transpune acquis-ul comunitar către Comisia Europeană şi informarea Comisiei Europeană cu privire la măsurile luate pentru aplicarea directivelor comunitare, în domeniile sale de competenţă;

– asigurarea procesului de evaluare a gradului de compatibilitate a legislaţiei naţionale în vigoare cu actele normative comunitare şi formularea de propuneri în vederea accelerării procesului de transpunere şi implementare pentru domeniile sale de competenţă;

– fundamentarea poziţiilor României în procedurile precontencioase şi contencioase în faţa instanţelor şi a instituţiilor comunitare, pentru domeniile sale de competenţă;

– elaborarea cadrului instituţional şi normativ necesar pentru accesarea fondurilor comunitare în domeniul sau de competenţă;

– elaborarea obiectivelor şi orientărilor activităţii internaţionale în domeniul administraţiei publice şi afacerilor interne, potrivit Programului de guvernare şi obligaţiilor ce îi revin din strategiile naţionale şi documentele internaţionale la care România este parte; organizarea, coordonarea, monitorizarea, asigurarea şi executarea, în ţară şi în străinătate, a activităţilor de cooperare, reprezentare şi relaţii internaţionale în domeniul său de competenţă;

11

– elaborarea normelor de înzestrare, întrebuinţare, întreţinere şi reparare pentru armament, tehnica militară şi alte bunuri din dotare, precum şi normele de consum pentru muniţii şi alte materiale; stabilirea normelor privind planificarea materială şi financiară, decontarea, evidenţa şi controlul mijloacelor materiale şi băneşti necesare structurilor subordonate;

– realizarea managementului resurselor umane din cadrul ministerului; – realizarea managementului logistic; – organizarea, coordonarea şi controlarea activităţii proprii de comunicaţii, informatică,

postă militară, precum şi cea în legătură cu cifrul de stat, secretizarea şi protecţia comunicaţiilor; administrarea spectrul radioelectric guvernamental şi neguvernamental atribuit pentru îndeplinirea misiunilor specifice;

– organizarea şi asigurarea, prin unităţile de specialitate proprii, asistenţei psihologice şi medicale profilactice, curative şi de recuperare pentru personalul în activitate, cel pensionat, membrii de familie ai acestora şi alte categorii de asistaţi;

– negocierea şi încheierea contractelor de asistenţă de specialitate pentru realizarea programelor de reformă în domeniul sau de activitate;

– răspunde de executarea măsurilor de apărare a ţării, în domeniul său de activitate, potrivit legii;

– asigurarea desfăşurării tuturor activităţilor în conformitate cu normele de protecţie a mediului.

– conducerea instituţiilor proprii de învăţământ de specialitate. Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Ministerul Administraţiei şi Internelor

cooperează cu celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale cu autorităţile administraţiei publice locale, structurile asociative ale acestora, patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoanele fizice, în condiţiile prevăzute de lege.

Ministerul Administraţiei şi Internelor organizează, asigură şi desfăşoară relaţii de cooperare cu autorităţile specializate din alte state în domeniile sale de competenţă, iar prin ataşaţi de afaceri interne sau ofiţeri de legătură asigură reprezentarea instituţiei în raporturile cu autorităţile similare ale statelor cu care România întreţine relaţii diplomatice sau cu organisme şi organizaţii internaţionale.

La solicitarea preşedintelui României şi cu aprobarea Parlamentului, Ministerul Administraţiei şi Internelor participă cu efective şi tehnica din dotare la misiuni internaţionale sau multinaţionale umanitare şi de menţinere a păcii în afara teritoriului naţional.

Ministerul Administraţiei şi Internelor răspunde în faţa Guvernului, a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi a Parlamentului de modul în care aplică prevederile Constituţiei, ale celorlalte acte normative, precum şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.

Ministerul Administraţiei şi Internelor are în structură, în subordine sau, după caz, în coordonare Aparatul Central, unităţile subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de specialitate, unităţi teritoriale, servicii publice deconcentrate, precum şi alte componente constituite în condiţiile legii ca instituţii civile sau militare. Structura organizatorică şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Încadrarea unităţilor pe categorii, organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora se aprobă prin ordin al ministrului.

În domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor sunt: Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, Direcţia Generală de Paşapoarte, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Arhivele Naţionale.

12

Structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor sunt: Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări, Inspectoratul de Aviaţie al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane.

Managementul integrat în domeniul ordinii şi siguranţei publice se realizează de Departamentul Ordine şi Siguranţă Publică, structură operaţională fără personalitate juridică, care are în compunere Direcţia Generală Management Operaţional, ca structură a Aparatului Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi următoarele componente de ordine şi siguranţă publică subordonate ministerului: Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Inspectoratul General de Aviaţie al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane. Departamentul Ordine şi Siguranţă Publică este condus de un secretar de stat, care este ajutat de un adjunct.

În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică, structura interinstituţională de suport decizional, care asigură managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice. Organizarea, funcţionarea şi compunerea Centrului Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Jandarmeria Română este instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism3.

Jandarmeria Română, prin atribuţii, organizare, pregătire şi dispunere teritorială, contribuie la garantarea suveranităţii, independenţei, autorităţii, unităţii şi securităţii statului, democraţiei constituţionale pe întregul teritoriu naţional atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză. Jandarmeria Română îşi desfăşoară activitatea în interesul cetăţenilor, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

Jandarmeria Română cooperează, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, cu celelalte componente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu structuri ale sistemului de apărare şi securitate naţională şi colaborează cu organizaţii, instituţii şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, organizaţii neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoane fizice.

Jandarmeria Română participă, în condiţiile legii, la acţiunile organizate în cadrul Asociaţiei Forţelor de Poliţie şi Jandarmerie Europene şi Mediteraneene cu Statut Militar sau la cele organizate de către organismele similare ale altor state şi îndeplineşte misiuni de menţinere a păcii, potrivit angajamentelor internaţionale asumate de România.

Jandarmeria Română este organizată pe principii militare, ca sistem unitar de forţe şi mijloace dispus conform organizării administrativ-teritoriale a ţării şi are următoarea structură organizatorică:

– Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, denumit în continuare Inspectoratul General;

– Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti; – Brigada Specială de Intervenţie „Vlad Ţepeş“ a Jandarmeriei Române şi grupările de

jandarmi mobile; – inspectoratele de jandarmi judeţene; – instituţiile militare de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului; – unităţile şi subunităţile specializate, necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice

Jandarmeriei Române, inclusiv de sprijin logistic şi medical, înfiinţate potrivit legii. 3 Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

13

La propunerea inspectorului general al Jandarmeriei Române, ministrul administraţiei şi internelor, în funcţie de dinamica atribuţiilor şi misiunilor jandarmeriei, poate înfiinţa, desfiinţa, disloca şi redisloca unităţi, până la eşalonul brigadă exclusiv, în condiţiile legii, servicii, secţii, birouri, compartimente şi subunităţi de jandarmi, în limita posturilor aprobate şi a fondurilor bugetare alocate.

Jandarmeria Română, prin structurile sale specializate, are următoarele atribuţii: – apără, prin mijloacele şi metodele prevăzute de lege, viaţa, integritatea corporală şi

libertatea persoanei, proprietatea publică şi privată, interesele legitime ale cetăţenilor, ale comunităţii şi ale statului;

– execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marşurilor, demonstraţiilor, procesiunilor, acţiunilor de pichetare, acţiunilor promoţionale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum şi a altor asemenea activităţi care se desfăşoară în spaţiul public şi care implică aglomerări de persoane;

– execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare;

– execută, la solicitarea Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, pe baza planurilor de cooperare, misiuni de asigurare şi restabilire a ordinii publice în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat;

– execută, pe baza planurilor de cooperare aprobate de ministrul administraţiei şi internelor, misiuni de menţinere a ordinii publice pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor în staţiuni montane şi pe trasee turistice din zona acestora, precum şi pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării ori în staţiuni balneare sau în alte zone de interes operativ;

– execută, în cooperare cu instituţiile abilitate ale statului, misiuni de asigurare a ordinii publice pe timpul vizitelor oficiale sau al altor activităţi la care participă înalţi demnitari români sau străini pe teritoriul României, în zona obiectivelor şi a locurilor de desfăşurare a activităţilor;

– execută, în condiţiile legii, la solicitarea autorităţilor competente, misiuni de urmărire şi prindere a evadaţilor, dezertorilor şi a altor persoane despre care există date şi indicii temeinice că intenţionează să săvârşească sau au săvârşit infracţiuni ori care se sustrag măsurii arestării preventive sau executării pedepselor privative de libertate;

– execută misiuni de intervenţie antiteroristă la obiectivele aflate în responsabilitatea jandarmeriei sau pentru capturarea şi neutralizarea persoanelor care folosesc arme de foc ori alte mijloace care pot pune în pericol siguranţa persoanelor, bunurilor, valorilor şi transporturilor speciale;

– asigură, în condiţiile legii, paza sau protecţia şi apărarea obiectivelor, a bunurilor şi valorilor de importanţă deosebită, stabilite prin hotărâre a Guvernului, şi a obiectivelor aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor, stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor;

– asigură, în condiţiile legii, paza sau protecţia transportului unor valori importante, precum şi a transportului armelor, muniţiilor, materialelor explozive, stupefiantelor, substanţelor toxice sau radioactive ori al altor materii sau substanţe periculoase, definite astfel prin lege;

– participă, în cooperare cu celelalte instituţii ale statului abilitate prin lege, la misiuni de prevenire şi neutralizare a actelor teroriste pe teritoriul României;

- participă, împreună cu alte instituţii abilitate, la supravegherea, controlul şi asigurarea protecţiei şi conservării fondului cinegetic şi piscicol natural, a fondului silvic şi de protecţie a mediului, prin măsuri specifice de prevenire şi combatere a oricăror încălcări ale prevederilor normelor legale;

– participă la protecţia corespondenţei secrete pe timpul transportului acesteia pe întreg teritoriul României;

– participă la limitarea şi înlăturarea consecinţelor dezastrelor naturale, tehnologice, de mediu sau complexe;

– participă, în condiţiile legii, la misiuni în afara teritoriului statului român, cu efective şi tehnică din dotare, la activităţi de instruire, la constituirea forţelor internaţionale destinate

14

îndeplinirii unor misiuni în cadrul acţiunilor de prevenire a conflictelor şi gestionării situaţiilor de criză, de întărire – consiliere, asistenţă, formare, control – a forţelor de ordine locale sau de substituţie a acestora în toate domeniile lor de activitate. În timpul îndeplinirii acestor misiuni, efectivele de jandarmi participante beneficiază de drepturile stabilite prin lege pentru militarii care execută misiuni în străinătate;

– asigură măsuri de ordine şi de protecţie a zonelor în care s-a produs sau există pericolul iminent de producere a unor incendii, explozii ori a altor situaţii de urgenţă ce pun în pericol viaţa, integritatea fizică a persoanelor sau bunurile acestora;

– constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii; – efectuează, în condiţiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracţiunile

constatate pe timpul executării misiunilor specifice, potrivit prevederilor art. 214 din Codul de procedură penală;

– desfăşoară activităţi de cercetare şi documentare în vederea constituirii bazei de date de interes operativ, necesară executării misiunilor specifice, cu persoanele cunoscute cu antecedente în comiterea de acte de dezordine cu prilejul unor manifestări publice, cu cele cunoscute ca aparţinând unor grupuri cu comportament huliganic, precum şi cu alte informaţii de interes operativ necesare executării misiunilor;

– execută orice alte aplicaţii revăzute prin lege. La solicitarea persoanelor fizice sau juridice, în situaţii care nu suferă amânare, la

propunerea inspectorului general, ministrul administraţiei şi internelor poate aproba asigurarea temporară a protecţiei unor persoane, obiective, bunuri, valori şi transporturi speciale, altele decât cele stabilite prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile legii.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor, jandarmii aflaţi în misiune folosesc armamentul şi mijloacele tehnice din dotare, potrivit dispoziţiilor legale.

Pe timpul stării de urgenţă, Jandarmeria Română continuă să îşi îndeplinească misiunile specifice, asigurând totodată aplicarea prevederilor ordonanţelor militare prevăzute în decretul de instituire a acestei stări.

Pe timpul stării de asediu, la mobilizare şi în timp de război (caz în care Jandarmeria Română se subordonează operaţional autorităţii militare naţionale la nivel strategic), pe lângă atribuţiile enumerate anterior, în calitate de componentă a forţelor armate, Jandarmeria Română îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

– execută paza, protecţia şi apărarea obiectivelor stabilite de autorităţile militare, altele decât cele la care se asigură pază militară în timp de pace;

– participă la descoperirea, capturarea sau la neutralizarea inamicului desantat ori debarcat pe teritoriul ţării, în locurile de dispunere a unităţilor sau subunităţilor de jandarmi;

– participă la apărarea unor localităţi; – asigură paza bunurilor aparţinând domeniului public sau privat, în cazurile de evacuare

impuse de acţiunile inamicului; – participă la acţiunile de înlăturare a efectelor loviturilor executate de către inamic din aer,

cu mijloace de nimicire în masă, incendiare sau clasice; – execută, în cooperare cu alte forţe abilitate, acţiuni pentru descoperirea, capturarea sau

neutralizarea elementelor paramilitare care activează pe teritoriul naţional; – participă la acţiuni de evacuare a populaţiei, control şi îndrumare a circulaţiei, de escortare

a prizonierilor de război şi pază a acestora în obiective din zona interioară, de dirijare şi îndrumare a refugiaţilor, pază şi apărare a unor zone cu destinaţie specială;

– participă la anunţarea şi trimiterea la celelalte unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor a personalului necesar pentru completarea acestora, în condiţiile legii;

– cooperează cu celelalte componente ale sistemului de apărare şi securitate naţională pentru asigurarea şi protecţia mobilizării şi participă la asigurarea punerii în aplicare a ordonanţelor militare, potrivit legii.

15

O altă instituţie specializată a statului care face parte din Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, dar şi din forţele de protecţie ale Sistemului de Securitate şi Apărare Naţională, este Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă4.

Prin componenta sa de Protecţie civilă, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă este parte a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit legii, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate, al înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate5.

Activităţile şi măsurile de protecţie civilă sunt de interes naţional, au caracter permanent şi se bazează pe îndeplinirea obligaţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, celorlalte persoane juridice de drept public şi privat române, precum şi persoanelor fizice, planificându-se, organizându-se şi aplicându-se în concordanţă cu prevederile legale şi ale actelor normative de aplicare subsecvente, ale Strategiei de Securitate Naţională, cu planurile şi programele adoptate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, precum şi cu programele şi procedurile elaborate de organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunii Europene. Concepţia, organizarea, desfăşurarea şi managementul activităţilor de protecţie civilă se stabilesc şi se realizează la nivel naţional şi local pe principiile autonomiei, subsidiarităţii, legalităţii, responsabilităţii, corelării obiectivelor şi resurselor, cooperării şi solidarităţii.

Măsurile organizatorice şi de pregătire pe linia protecţiei civile asigurate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă au caracter permanent. Mobilizarea resurselor proprii se intensifică la instituirea măsurilor excepţionale prevăzute de lege, precum şi la declararea stărilor de mobilizare şi de război. Aceste măsuri se aplică gradual, în funcţie de amploarea şi intensitatea situaţiei de urgenţă6.

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă îndeplineşte, în domeniile de competenţă, următoarele atribuţii generale:

– elaborează strategii, programe şi planuri în domeniile de activitate, pe care le supune aprobării organelor abilitate şi le avizează pe cele elaborate de ministere şi de alte instituţii publice centrale;

– elaborează studii, prognoze şi analize statistice privind tipurile de risc, natura şi frecvenţa situaţiilor de urgenţă produse şi propune măsuri în baza concluziilor rezultate din acestea;

– elaborează şi emite metodologii, norme, normative, regulamente, instrucţiuni, standarde operaţionale şi proceduri şi le avizează pe cele emise de ministere şi de alte instituţii publice centrale;

– elaborează criteriile de performanţă privind structura organizatorică şi dotarea serviciilor de urgenţă profesioniste, respectiv voluntare, precum şi criterii de performanţă privind structura şi normele minimale de dotare a serviciilor private pentru situaţii de urgenţă, pe care le supune spre aprobare ministrului administraţiei şi internelor;

– emite, potrivit legii, reglementări tehnice pe care trebuie să le îndeplinească mijloacele de apărare împotriva incendiilor şi cele din domeniile protecţiei civile, utilizate pe teritoriul României;

– asigură, la nivel central, coordonarea tehnică de specialitate a activităţilor de prevenire a incendiilor şi a dezastrelor;

– acordă asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor centrale şi locale privind gestionarea situaţiilor de urgenţă;

4 H.G.R. nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a Organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. 5 Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, modificată şi aprobată prin Legea nr. 212/2006. 6 H.G.R. nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a Organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

16

– elaborează, din punctul de vedere al riscurilor gestionate, criteriile de clasificare a localităţilor şi agenţilor economici, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

– autorizează laboratoarele şi poligoanele de încercări la foc şi cele de distrugere a muniţiei neexplodate;

– asigură coordonarea tehnică şi de specialitate a centrelor operaţionale şi a centrelor operative, precum şi menţinerea permanentă a fluxului informaţional cu acestea;

- coordonează derularea programelor naţionale de pregătire în domeniul apărării împotriva dezastrelor şi urmăreşte la nivel naţional aplicarea strategiilor şi programelor internaţionale, europene şi regionale pentru prevenirea catastrofelor şi reducerea dezastrelor;

– organizează şi conduce activităţile de apărare a vieţii, bunurilor şi mediului în situaţii de urgenţă;

– îndrumă, controlează şi coordonează, după caz, inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, instituţiile şi unităţile din subordine, serviciile de urgenţă voluntare, precum şi serviciile de urgenţă private;

– elaborează statele de organizare, tabelele şi normele de înzestrare ale structurilor subordonate;

– asigură informarea operativă a ministrului administraţiei şi internelor, a ministrului delegat pentru administraţia publică şi a instituţiilor abilitate asupra stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă sau asupra producerii situaţiilor de urgenţă în teritoriu, printr-un sistem informaţional propriu;

– organizează şi conduce aplicaţii şi exerciţii pentru verificarea viabilităţii planificării intervenţiei şi resurselor;

– propune ministrului administraţiei şi internelor participarea cu forţe şi mijloace la înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă în afara teritoriului ţării, potrivit tratatelor, acordurilor şi înţelegerilor internaţionale la care România este parte;

– organizează şi controlează formarea, evaluarea şi certificarea competenţei profesionale a persoanelor şi cadrelor tehnice cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile;

– organizează şi controlează atestarea persoanelor fizice şi juridice pentru prestarea lucrărilor de termoprotecţie şi ignifugare, precum şi a celor de verificare, întreţinere şi reparare a mijloacelor destinate apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile;

– constituie şi gestionează baza de date cu privire la situaţiile de urgenţă, pune la dispoziţie instituţiilor interesate datele şi informaţiile solicitate pentru soluţionarea situaţiilor de urgenţă şi coordonează activităţile de studii şi cercetare ştiinţifică;

– avizează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de risc, elaborate de comitetele ministeriale şi le prezintă spre semnare ministrului administraţiei şi internelor;

– cooperează cu celelalte organe ale statului abilitate în managementul stărilor de urgenţă şi de asediu sau al crizelor, precum şi cu organizaţiile internaţionale de profil, pe baza convenţiilor la care statul român este parte şi urmăreşte respectarea acestor convenţii în domeniul situaţiilor de urgenţă.

Atribuţiile specifice ale Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă pe linie de protecţie civilă sunt următoarele:

– identificarea şi gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale şi tehnologice de pe teritoriul României;

– culegerea, prelucrarea, stocarea, studierea şi analizarea datelor şi informaţiilor referitoare la protecţia civilă;

– informarea şi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă, măsurile de autoprotecţie ce trebuie îndeplinite, mijloacele de protecţie puse la dispoziţie, obligaţiile ce îi revin şi modul de acţiune pe timpul situaţiei de urgenţă;

– organizarea şi asigurarea stării de operativitate şi a capacităţii de intervenţie optime a serviciilor pentru situaţii de urgenţă şi a celorlalte organisme specializate cu atribuţii în domeniu;

17

– înştiinţarea autorităţilor publice şi alarmarea populaţiei în situaţii de protecţie civilă; – protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi arhivistice, precum şi a

mediului împotriva efectelor dezastrelor şi ale conflictelor armate; – asigurarea condiţiilor de supravieţuire a populaţiei în situaţii de protecţie civilă; – organizarea şi executarea intervenţiei operative pentru reducerea pierderilor de vieţi

omeneşti, limitarea şi înlăturarea efectelor calamităţilor naturale şi ale celorlalte situaţii de protecţie civilă;

– asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare;

– participarea la misiuni internaţionale specifice; – constituirea rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice. Aceste atribuţii sunt completate de cele cuprinse în alte acte normative incidente sau conexe,

precum şi de prevederile actelor internaţionale în domeniu, la care România este parte.

În lumina celor prezentate, este necesară sublinierea următoarelor aspecte: – actualele caracteristici ale mediului de securitate naţional/zonal/regional/global, precum şi

tendinţele sale de dezvoltare impun analiza stării de securitate pe mai multe niveluri corelate: pe de o parte individual/pe grupuri/statal/pe grupări de state, iar pe de altă parte militar /politic/economic/social/ecologic.

– existenţa dihotomiei militar/non-militar, în cadrul conceptului de securitate nu afectează analiza, ci, din contră, lărgeşte sfera sa de cuprindere, permiţând formularea politicilor de securitate la toate nivelurile menţionate.

– în viitor, pentru a răspunde cerinţelor de securitate formulate de către grupările de state, preconizăm orientarea politicilor de securitate în special către nivelurile zonal, regional şi global, cu o sporire a atenţiei acordate dimensiunii nonmilitare.

– în ceea ce priveşte Strategia de Securitate Naţională a României, este nevoie de o mai bună clarificare conceptuală şi de orientarea către concret a direcţiilor de acţiune şi a recomandărilor formulate.

România a înţeles că securitatea naţională este dependentă de securitatea zonală, regională şi globală, dar şi de apartenenţa ţării noastre la alianţele (organismele) politico-militare. De aici rezultă şi eforturile susţinute şi stăruitoare ale României, de integrare în NATO şi în UE, prin care se doreşte întărirea poziţiei sale în Europa şi în lume, să devină o putere militară de luat în seamă, nu numai o putere economică, cu un rol important în asigurarea securităţii naţionale, zonale, regionale şi globale.

Readaptarea Strategiei naţionale de securitate la evoluţiile mediului de securitate, integrează Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, într-o viziune sistematică mai largă, pentru a spori capabilitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.

Funcţia de protecţie a populaţiei are un caracter preventiv şi nu se referă doar la restrângerea şi înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă (cu caracter nonmilitar), ci şi la limitarea şi înlăturarea efectelor operaţiunilor militare.

În concluzie, având în vedere proliferarea atentatelor teroriste pe plan internaţional şi îndeosebi a celor îndreptate împotriva intereselor statelor membre ale NATO, în special cele provocate simultan, cu efecte dramatice asupra vieţii şi sănătăţii unui număr din ce în ce mai mare de persoane, în contextul geostrategic actual şi al multiplicării, pe de o parte, şi al creşterii gravităţii, pe de altă parte, a riscurilor non-militare la adresa securităţii naţionale, pe fondul accelerării tendinţelor de globalizare, se impune monitorizarea permanentă a evoluţiei societăţii, pentru a asigura o flexibilitate modernă a cadrului legal necesar mecanismelor manageriale perfecţionate să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, la declararea stărilor de mobilizare şi de război, atât pentru asigurarea condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate, cât şi pentru înlăturarea operativă a urmărilor acestora în scopul restabilirii rapide a stării de normalitate.

18

Bibliografie:

1. Preşedinţia României – Strategia de Securitate Naţională a României, adoptată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 62 din 17.04.2006 (http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf).

2. Strategia naţională de apărare a ţării, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 30/2008.

3. ***, Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale, (http://www.mapn.ro/ ndiepa/planificare/ carta_alba.htm).

4. Strategia de Transformare a Armatei României, aprobată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr.S-26 din 13.02.2006.

5. Dinicu Anca, Globalizarea şi securitatea naţională, material realizat la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate.

6. O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor si Reformei Administrative.

7. H.G.R. nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a Organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

8. Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, modificată şi aprobată cu Legea nr. 212/2006.

9. http://www.armyacademy.ro/buletin/2_2003/b8.pdf

10. http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_SSNR.pdf

11. http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/raport%20dezb_apr06.pdf

12. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/militar_nonmilitar_in_securitatea_nationala.pdf

19

PROTECŢIA INFRASTRUCTURII CRITICE EUROPENE

Locotenent-colonel ing. drd. Virgil TOMA

I.S.U. „Căpitan Puică Nicolae” al Judeţului Argeş

Abstract There are a certain number of critical infrastructures in the Community, the disruption or destruction of which would have significant cross-border impacts. This may include transboundary cross-sector effects resulting from interdependencies between interconnected infrastructures. The new Directive represents a first step in a step-by-step approach to identify and designate European Critical infrastructures and assess the need to improve their protection. As such, this Directive concentrates on the energy and transport sectors and should be reviewed with a view to assessing its impact and the need to include other sectors within its scope, inter alia, the information and communication technology sector. Finally, primary and ultimate responsibility for protecting ECIs falls on the Member States and the owners/operators of such infrastructures. Securitatea şi economia statelor europene, precum şi bunăstarea cetăţenilor lor depind de

anumite infrastructuri şi de serviciile pe care acestea le furnizează. Existenţa şi operarea anumitor servicii (de exemplu: reţelele de telecomunicaţii şi de energie, sistemele bancare şi de transport, serviciile de sănătate, furnizarea de apă potabilă şi alimente) sunt cruciale pentru funcţionarea acestor state. În contextul actual, generat de formele complexe şi contradictorii ce caracterizează fenomenul globalizării, au apărut abordări ştiinţifice care, analizând varietatea şi dinamica proceselor pe care le parcurge lumea contemporană, au lărgit considerabil limitele ce conturează conţinutul noţiunii de infrastructură1.

Distrugerea sau întreruperea unei infrastructuri care furnizează servicii esenţiale poate antrena, printre altele, pierderea de vieţi omeneşti, pierderea proprietăţii, colapsul încrederii publice şi morale. Simpla apartenenţă a României la Uniunea Europeană reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a participa la eforturile de coordonare a strategiilor de protecţie a infrastructurii critice naţionale.

Urmare a acţiunilor teroriste de la Madrid din 2004 şi de la Londra din iulie 2005, europenii au descoperit că evenimentele tragice, similar celor de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, îi pot afecta şi pe ei, întrucât teroriştii şi-au ales ca ţinte infrastructuri vitale pentru societatea modernă, cum ar fi: transporturile, energia sau comunicaţiile2.

În acelaşi context, întreruperea deliberată a furnizării de energie la nivelul unor state sau căderile de tensiune pe arii largi în Europa, cauzate de greşeli umane în exploatare, accidente tehnologice la uzine chimice, transporturi de materiale periculoase pe căi ferate şi şosele, avarierea unor obiective nucleare sau incendii şi de inundaţii de mari proporţii, scot în evidenţă vulnerabilitatea infrastructurilor critice europene la atacuri teroriste, dezastre naturale şi tehnologice sau erori umane în exploatare. Ideal ar fi ca, orice distrugere sau manipulare a infrastructurii critice, 1 John Naisbitt, Magatendinţe, Editura Politică, Bucureşti 1989, p. 315. 2 Cf. The European Program for Critical Infrastructure Protection, COM (2006)786 final, Bruxellels, Belgia, p. 8.

20

pe cât posibil, să fie de scurtă durată, fără frecvenţă, uşor de administrat, izolată geografic şi cât mai puţin în detrimentul altor sectoare de infrastructură.

Tocmai de aceea infrastructura critică prezentă în statele din spaţiul european se supune în acest moment unei serii diverse de obligaţii şi de măsuri de protecţie. S-a conştientizat faptul că distrugerea sau afectarea doar a unei părţi componente a infrastructurii dintr-un stat membru poate avea efecte negative asupra altor state membre sau chiar asupra întregii economii europene. Acest lucru devine din ce în ce mai probabil deoarece noile tehnologii (de exemplu: Internetul) şi liberalizarea pieţei (de exemplu: furnizarea de electricitate şi combustibil) demonstrează că majoritatea infrastructurilor naţionale fac parte dintr-o reţea mai complexă, de nivel regional. Interdependenţele existente între diverse sectoare creează o situaţie în care un anume eveniment (disfuncţionalitate, avariere, distrugere etc.) poate avea un efect în cascadă asupra altor sectoare şi domenii socio-economice, care nu au o legătură imediată sau evident, de exemplu, un atac terorist asupra unei companii de furnizare a energiei poate întrerupe alimentarea cu energie pe o arie largă şi poate deregla furnizarea altor servicii inclusiv a serviciilor medicale din cauza lipsei electricităţii.

Interdependenţele există în interiorul şi între diverse domenii, sectoare ale industriei, jurisdicţii geografice şi autorităţi ale statelor membre, mai ales între cele care deţin tehnologii ale informaţiilor şi comunicaţiilor.

Multe societăţi comerciale operează transfrontalier şi, drept urmare, au diferite obligaţii privind infrastructura critică. Din punct de vedere pur economic, existenţa unei multitudini de niveluri şi standarde de protecţie în statele membre ale UE duce la o creştere a costurilor afacerilor, iar firmele trebuie să-şi multiplice investiţiile în securitate. Problema vizată este aceea că un nivel scăzut al protecţiei infrastructurii critice în anumite state membre poate duce la creşterea vulnerabilităţii infrastructurilor critice a altor state membre. Principiul de bază al coexistenţei sau al împărţirii unui spaţiu comun implică obligativitatea ca niciun coproprietar al acelui spaţiu să nu genereze vreun risc sau ameninţare vecinilor săi, în mod deliberat sau nu.

Factorul care impune luarea unor măsuri o reprezintă vulnerabilitatea infrastructurilor critice la toate nivelurile şi, implicit, a serviciilor pe care acestea le oferă. Această situaţie se aplică tuturor infrastructurilor critice europene.

Neasigurarea măsurilor de protecţie a infrastructurilor critice afectează în mod potenţial pe toţi cetăţenii europeni. Efectele pot fi atât directe (de exemplu: consecinţele atacurilor teroriste), cât şi indirecte (de exemplu: întreruperea anumitor servicii în urma afectării unor infrastructuri). Şi riscurile la adresa infrastructurii critice devin din ce în ce mai „interdependente”, pe măsură ce evoluează procesele de globalizare la nivel economic, tehnologic şi social.

Competitivitatea, în domeniul furnizării unor servicii fiabile, a crescut deoarece serviciile din interiorul şi dintre societăţile comerciale sunt din ce în ce mai strâns legate. Elementele infrastructurii critice, în special, au devenit atât de interdependente încât disfuncţionalitatea unuia poate avea consecinţe grave asupra altora.

Cum aria de dezvoltare şi standardele sistemelor tehnologice au crescut, pagubele economice şi sociale, ca urmare a potenţialelor distrugeri, au devenit tot mai mari. Sursa unor asemenea distrugeri majore o reprezintă eşecurile tehnice şi erorile manageriale, precum şi dezastrele naturale şi atacurile teroriste. De asemenea, activităţile economice şi sociale devin tot mai interdependente, astfel încât acţiunile întreprinse de către o organizaţie produc consecinţe, favorabile sau nefavorabile, la nivelul altor organizaţii.

Impactul cumulativ al atacurilor teroriste sau al dezastrelor naturale a impus noi standarde ale guvernării comune într-un parteneriat public - privat, asupra infrastructurii critice. Conform ideii consacrate că statului îi revine responsabilitatea fundamentală de a asigura protecţia vieţii şi a proprietăţii, principalele atribuţii ale acestuia privesc furnizarea cadrului legislativ de funcţionare a sectorului privat, corectarea eşecurilor sau rezultatelor pieţii (atunci când sunt încălcate valori sociale precum echitatea sau corectitudinea) şi stimularea sau interzicerea consumului anumitor categorii de bunuri şi servicii3. 3 Milton Friedman, într-o serie de documentare televizate în Statele Unite ale Americii, din 1980, întitulate „Free to Choose: a Personal Statement”.

21

Discuţiile privind natura relaţiei sector public - sector privat nu putea să ocolească problematica protecţiei infrastructurii critice. Din punct de vedere practic, statul a deţinut iniţial monopolul infrastructurii societăţii.

Prin această poziţionare centrală, acesta a ales politicile de dezvoltare şi metodele de implementare a strategiilor în domeniu, considerând că este atributul său să planifice, să organizeze şi să coordoneze activităţile la toate nivelurile (strategic, regional şi local).

Proprietarii/operatorii4 de infrastructură sunt tot mai atent supravegheaţi în procesul de identificare şi ulterior, de reducere a vulnerabilităţilor elementelor de infrastructură şi de pregătire a unor planuri (unde este cazul, reevaluarea acestora) de gestionare si recuperare în urma dezastrelor, pentru a proteja bunurile comune şi personale, precum şi pentru a se pregăti sau pentru a face faţă urgenţelor impuse de emergenţa unei catastrofe ce poate avea efecte distrugătoare asupra economiei.

Protejarea angajaţilor, a veniturilor şi bunurilor, toate sunt componente ale unui plan bine gândit ce urmăreşte minimalizarea pierderilor. Dacă un proprietar/operator de infrastructură critică nu reuşeşte să identifice vulnerabilităţile la ameninţările la care este supus şi să evalueze impactul potenţialelor pierderi, acest lucru poate afecta continuitatea afacerii sale. Cum proprietarii/operatorii de infrastructură critică pot avea motive întemeiate să nu facă dezvăluiri publice privind breşele din securitatea acesteia (chiar şi în condiţiile în care legislaţia obligă operatorii economici cu risc major să facă unele concesii în ceea ce priveşte informarea publică şi asigurarea cu mijloace individuale de protecţie a cetăţenilor care locuiesc în proximitatea acestora), este nevoie de elaborarea unor proceduri pentru a măsura costurile unor asemenea incidente la nivel intern.

Din punct de vedere legislativ, acţiunile care vor fi planificate în viitor la nivelul ţărilor europene vor aborda noi standarde şi domenii de aplicare care sunt precizate în DIRECTIVA 2008/114/CE a Consiliului Europei, privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora, adoptată la 8 decembrie 2008 şi intrată în vigoare în ziua următoare, prin publicarea documentului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptarea acestei directive s-a făcut după o perioadă relativ lungă de dezbateri la nivel politic şi la nivel de specialişti, care a debutat cu adoptarea, la 20 octombrie 2004, de către Comisia Europeană, a Comunicării privind protecţia infrastructurilor critice în cadrul luptei împotriva terorismului. Discuţiile au fost generate de valul de acţiuni teroriste din Europa (Madrid 2003 şi Londra 2004) şi au scos la iveală necesitatea de îmbunătăţire, la nivel european, a prevenirii atacurilor teroriste asupra infrastructurilor critice, a pregătirii împotriva atacurilor respective şi a reacţiei la acestea.

Directiva îşi propune organizarea, la nivel european, a protecţiei infrastructurii critice „europene”. Încă de la început, trebuie subliniat faptul că responsabilitatea revine statelor membre, activitatea pentru protecţia infrastructurii critice urmând principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Deşi s-a dorit iniţial un document general, care să conducă la un cadru coerent pentru toate categoriile de infrastructură critică, Directiva abordează doar două domenii şi anume energie şi transporturi şi va fi revizuită după trei ani, pentru a evalua impactul şi necesitatea de a include şi alte sectoare în domeniul de aplicare, printre altele sectorul Tehnologiei Informaţiilor şi Comunicaţiilor.

Responsabilitatea principală şi finală pentru protecţia ICE revine statelor membre şi, respectiv, proprietarilor/operatorilor acestor infrastructuri.

În sensul Directivei, infrastructura critică este definită5 ca fiind „... un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esenţial pentru

4 Proprietarii/operatorii infrastructurilor critice – reprezintă acele entităţi care deţin infrastructuri critice sau operează cu acestea. 5 Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora, Bruxelles, Belgia, p. 3.

22

menţinerea funcţiilor sociale vitale, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii”. Trebuie remarcat faptul că această definiţie creează premisele dezvoltării activităţii de protecţie a infrastructurii critice la nivel naţional, trasând cadrul general de abordare.

Totuşi, cum am arătat şi mai sus, în Comunitate există un număr de infrastructuri critice a căror perturbare sau distrugere ar avea efecte transfrontaliere semnificative. Orice identificare greşită a elementelor acestora poate duce la iniţierea unor măsuri de protecţie inadecvate.

În contextul noii directive, astfel de infrastructuri critice europene (ICE) ar trebui identificate şi desemnate prin intermediul unei proceduri comune; de asemenea, evaluarea cerinţelor de securitate pentru astfel de infrastructuri ar trebui efectuată pe baza unei abordări minime comune. Sistemele bilaterale de cooperare între statele membre în domeniul protecţiei infrastructurilor critice constituie un mijloc constant şi eficient de protejare a infrastructurilor critice transfrontaliere.

Infrastructura critică europeană este definită ca fiind „... infrastructura critică localizată în statele membre, a cărei perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ asupra a cel puţin două state membre. Importanţa impactului se evaluează din perspectiva criteriilor intersectoriale. Aceasta include efectele ce rezultă din relaţiile intersectoriale de dependenţă de alte tipuri de infrastructuri”6.

Conceptul ICE se referă la acele elemente de infrastructură a căror defectare sau distrugere ar putea avea efecte semnificative asupra a cel puţin două state membre ale Uniunii Europene (de exemplu: podul peste Dunăre, de la Giurgiu - Ruse).

Ca o primă concluzie, Directiva practic impune fiecărui stat membru, să-şi identifice infrastructurile critice; ulterior, unele din ele pot fi desemnate ca infrastructuri critice europene.

Deşi nu sunt exprimate în mod direct şi explicit, obligaţiile statelor membre sunt trasate prin raportările care trebuie efectuate periodic. De altfel, din textul Directivei reiese faptul că în unele sectoare, la nivelul statelor membre, sunt instituite măsuri suficiente pentru protecţia infrastructurilor critice şi un sistem bine organizat de monitorizare a capacităţii acestora de a face faţă ameninţărilor provocate de dezastre naturale sau de acţiuni umane şi, în aceste condiţii, „... directiva completează măsurile sectoriale existente la nivelul Comunităţii, precum şi în statele membre. Acolo unde sunt deja instituite mecanisme comunitare, acestea ar trebui să fie utilizate în continuare şi să contribuie la punerea în aplicare globală a prezentei directive. Ar trebui evitate suprapunerile sau contradicţiile între diferite acte sau dispoziţii” 7.

De asemenea se presupune că, în majoritatea statelor europene există un sistem organizatoric adecvat la nivel naţional unde sunt implicaţi toţi factorii care au roluri în protecţia infrastructurilor critice, atât din rândul autorităţilor statului dar şi din cadrul operatorilor de infrastructură critică.

În mod explicit în Directivă, sunt menţionate următoarele obligaţii ale statelor membre: desemnarea unui punct naţional de contact care are ca principală sarcină

coordonarea aspectelor legate de protecţia infrastructurilor critice europene; desemnarea la nivel de operator a unui „ofiţer de legătură pentru securitate care

reprezintă responsabilul în ceea ce priveşte problematica de protecţie a infrastructurii critice europene;

întocmirea de către operatori a „Planului de Securitate pentru operatori”, document care identifică elementele de infrastructură critică europeană şi soluţiile de securitate existente. În Anexa II a Directivei, este prezentat un ghid minimal pentru întocmirea planului de securitate al operatorului, prin care sunt identificate elementele de infrastructură critică şi soluţiile de securitate existente sau care sunt puse în aplicare pentru protecţia acestora. Paşii care trebuie parcurşi sunt următorii:

identificarea elementelor importante; 6 Ibidem, p. 3. 7 Ibidem, art. 1. alin. 10.

23

efectuarea unei analize de risc bazate pe scenarii de ameninţări majore, pe punctele vulnerabile ale fiecărui element şi pe impactul potenţial;

identificarea, selectarea şi stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte contramăsurile şi procedurile, făcându-se distincţie între măsurile permanente şi măsurile graduale.

Un prim semnal pozitiv la cele expuse mai sus l-a constituit desemnarea, în baza Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, luată în cadrul reuniunii de lucru din 23 martie 2007 a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă ca Punct Naţional de Contact privind infrastructura critică în relaţia cu statele membre U.E. şi Comisia Europeană, precum şi pentru proiectul CIWIN care să coordoneze şi să gestioneze la nivel naţional toate aspectele privind infrastructura critică.

Ulterior, s-a considerat că, prin completarea structurii IGSU cu un serviciu specializat în implementarea conceptului la nivel naţional, se va asigura interoperabilitatea cu structurile abilitate ale Uniunii Europene şi eficientizarea activităţii în domeniu, precum şi creşterea gradului de siguranţă şi protecţie a cetăţenilor. Demersul iniţiat şi expus într-o Notă de fundamentare în anul 2009, s-a concretizat prin crearea unui Serviciu specializat în asigurarea protecţiei infrastructurii critice naţionale, la nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

Un al doilea semnal pozitiv l-a constituit formarea, la nivel interministerial, a unui Grup de lucru, în prezent având ca integrator desemnat Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin structura sa specializată, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, care are ca principal obiect de studiu găsirea modalităţii de implementare la toate nivelurile şi în termenele precizate, a legislaţiei europene în domeniu.

În acest context, Grupul de lucru, în perioada imediat următoare, trebuie să stabilească măsurile necesare definitivării procesului de identificare a infrastructurii critice naţionale care se încadrează în criteriile de desemnare ca infrastructură critică europeană şi a operatorilor implicaţi, în vederea elaborării planurilor de protecţie specifice, urmând ca armonizarea cadrului legislativ naţional pentru domeniul de referinţă să se facă în baza Directivei 2008/114/CE a Consiliului Europei.

România trebuie să participe la efortul comun de abordare şi implementare a noului concept, din cel puţin următoarele considerente, ce influenţează direct şi decisiv securitatea naţională: – ca subiect al fenomenului de globalizare; – ca ţară membră a Uniunii Europene; – ca ţară membră a Alianţei Nord-atlantice; – ca ţară a spaţiului Mării Negre şi a celui balcanic. Ca o concluzie, pornind de la obligaţiile legale existente la această oră în legislaţia română şi având în vedere, de această dată, obligativitatea alinierii ţării noastre la noua directivă europeană, considerăm oportun ca la nivel naţional activitatea de protecţie a infrastructurii critice să fie dezvoltată având la bază o legislaţie dedicată, care să răspundă următoarelor probleme generale:

stabilirea unor criterii generale şi sectoriale de includere a diverselor infrastructuri în categoria infrastructurilor critice;

stabilirea unui cadru organizatoric prin care să se definească activităţile şi rolurile concrete ale autorităţilor abilitate ale statului şi ale operatorilor de infrastructură critică;

stabilirea unei strategii coerente de asigurare a continuităţii activităţilor la nivel de infrastructură critică, sectorial şi intersectorial;

abordarea coerentă a interdependenţelor atât la nivel sectorial şi intersectorial, cât şi la nivel naţional şi regional;

abordarea protecţiei infrastructurii critice din domeniul privat şi dezvoltarea parteneriatului public-privat în cadrul activităţii de protecţie a infrastructurii critice;

stabilirea unui cadru de diseminare a informaţiilor către cei interesaţi, în vederea împărtăşirii experienţei dobândite şi crearea premiselor privind generalizarea unor strategii de securitate coerente la nivel naţional.

Statele membre europene trebuie să-şi armonizeze legislaţia internă, să stabilească normativele şi să aplice măsurile necesare pentru a se conforma noii directive până la data de 12 ianuarie 2011, fiind obligate să informeze şi să comunice Comisiei Europene textele cuprinzând măsurile respective, precum şi normativele de concordanţă a acestora cu directiva.

24

2010 – ANUL INTERNAŢIONAL AL BIODIVERSITĂŢII

Locotenent-colonel ing. drd. CONSTANŢA ENE Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

Inspecţia de Prevenire

Scurt istoric Biodiversitatea reprezintă diversitatea organismelor vii. Termenul „biodiversitate” a fost

inventat de Walter G. Rosen în 1985, pe timpul pregătirilor Forumului Naţional privind Diversitatea Biologică. Începând din 1986, termenul a fost foarte utilizat de biologi, ecologi şi ecologişti. Utilizarea termenului coincide cu conştientizarea, la sfârşitul ultimelor decenii ale secolului XX, a dispariţiei speciilor. În iunie 1992, Summit-ul planetar de la Rio de Janeiro a marcat intrarea în forţă pe scena internaţională a preocupărilor privind diversitatea lumii vii. În cursul Convenţiei privind diversitatea biologică, ce a avut loc pe 5 iunie 1992, diversitatea biologică a fost definită la art. 2 ca:

„Varietatea organismelor vii de orice origine, inclusiv a ecosistemelor terestre, marine şi altor ecosisteme acvatice şi complexelor ecologice din care fac parte; aceasta cuprinde diversitatea din cadrul speciilor şi dintre specii, precum şi a ecosistemelor“.

Biodiversitatea, patrimoniu natural vital pentru fiecare popor, este puternic legată de nevoile umane, de sănătate, alimentaţie etc. Conservarea biodiversităţii este o componentă esenţială a dezvoltării durabile. La Summit-ul de la Rio (1992), desfăşurat sub egida ONU, toate ţările au decis, prin semnarea unei convenţii, asupra priorităţii protecţiei şi restaurării diversităţii lumii vii, considerată ca o resursă vitală a dezvoltării durabile.

Summit-ul european de la Göteborg din 2001, în acordul privind o Europă durabilă pentru o lume mai bună şi-a stabilit un obiectiv mai strict: stoparea declinului biodiversităţii în Europa până în 2010, când ONU a decis sărbătorirea Anului Internaţional al Biodiversităţii.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a anunţat, la 12 noiembrie 2008, crearea unui grup interguvernamental de experţi privind biodiversitatea, denumit Platforma interguvernamentală de politică ştiinţifică privind biodiversitatea şi serviciile de ecosistem.

Dimensiunile biodiversităţii Biodiversitatea trebuie considerată ca proces dinamic într-o dimensiune temporală. Ea este

un sistem în evoluţie constantă, din punct de vedere al speciei. De remarcat că media jumătăţii de viaţă a unei specii este de cca. un milion de ani, iar 99% dintre speciile care au trăit pe Pământ au dispărut.

Ea poate fi, de asemenea, analizată prin componenta sa spaţială, biodiversitatea nefiind distribuită omogen. Flora şi fauna diferă în funcţie de numeroase criterii precum clima, altitudinea, solul etc.

25

Starea biodiversităţii în lume Evaluarea făcută după Conferinţa de la Rio a atras atenţia asupra declinului rapid al

biodiversităţii. Potrivit unor studii realizate, menţinând ritmul de declin al biodiversităţii existent la începutul anilor 2000, 11% din spaţiile naturale existente în 2000 vor dispărea în 2050, iar cca. 40% din solurile exploatate intensiv în prezent (care permit supravieţuirea unei părţi semnificative a biodiversităţii) vor fi convertite pentru agricultura intensivă. Pescuitul masiv, poluarea, bolile, speciile invadatoare şi albirea coralilor ar putea cauza dispariţia a 60% din recifurile coraliene până în 2030. Conform aceluiaşi studiu, aceasta ameninţă funcţionarea planetei, economiilor şi societăţilor umane şi va conduce până în 2050 la „pierderi anuale de bunuri care vor determina dispariţia serviciilor ecosistemice“ ce pot atinge 6% din PIB-ul mondial.

Starea biodiversităţii în Europa Biodiversitatea continuă să scadă în ecosisteme şi specii în Europa. Peisajul Europei a trăit

mari transformări de-a lungul timpului. Este dificil să concepem că de când este viaţă pe Pământ în spaţiul european se afla o pădure vastă ce se întindea de la Oceanul Arctic la Marea Mediterană. Se estimează că aceasta acoperea circa 80-90% din suprafaţa Europei (aproximativ 7.000.000 km2 – o suprafaţă egală cu cea a suprafeţei forestiere actuale a Canadei şi SUA).

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Păduri aluviale Păduri boreale de confiere şi turbă Păduri umide şi termofile Păduri caracteristice zonei africane Păduri mediteraneene Păduri termofile şi mixte confiere/termofile Păduri mezofile şi mixte mezofile/confiere Păduri subacvatice, boreale şi montane de

mesteacăn Păduri xerofile de conifere Păduri mezofile şi mezohigrofile de confiere Vegetaţie forestieră de coastă Suprafeţe de pădure dispărute Suprafeţe de pădure rămase Sursă: European forests and protected areas: gap analysis. Unep-World Conservation Monitoring Centre, iulie 2000

Fig. 1 – Tipuri de păduri dispărute în Europa, în raport cu cele rămase

Solul şi clima au contribuit la dinamica pădurilor în majoritatea ţărilor din Europa. Peisajul

Europei a fost modificat, de asemenea, de dezvoltarea socio-economică. Studiile arată că omul a modelat aproape fiecare metru pătrat, iar pădurile nu au făcut excepţie: în locul spaţiilor naturale virgine, majoritatea sunt astăzi producţii silvice. Acoperirile forestiere actuale din Europa variază de la 8% în Irlanda la 70% în Finlanda. Statisticile devin realitate crudă în momentul în care bufniţa nu mai este auzită, iar cuiburile vulturilor şi şoimilor au dispărut în multe regiuni.

Începând din 1950, Europa a pierdut peste 50% din zonele umide şi majoritatea pământurilor agricole cu valoare naturală ridicată. Circa 800 de specii vegetale sunt ameninţate cu dispariţia totală. Peste 40% dintre mamifere, păsări, reptile sau fluturi sunt ameninţate.

26

Analiza primului „bilanţ de sănătate“ al speciilor şi habitatelor teoretic protejate a arătat în 2008 că „starea de conservare a 50% dintre specii este defavorabilă. Pentru habitate, cifra ar putea atinge 80%“. În 2008, peste 40% dintre păsări aveau o stare de conservare defavorabilă în Europa. Declinul păsărilor de câmp pare a se stabiliza, dar raportul de evaluare pe 2008 al Planului european de acţiune al biodiversităţii concluzionează că „nu pot fi obţinute rezultate la scară mare decât cu eforturi mult mai importante“.

Studii realizate de Organizaţia World Wilde Forest arată că reţeaua spaţiilor protejate ale

Europei nu este suficientă şi nu garantează protecţia pe termen lung pentru toate tipurile de păduri şi speciile lor.

Europa a protejat 6,3% din păduri, ceea ce este echivalentul a jumătate din Germania. Nivelurile de protecţie variază de la 11,7% din suprafaţa forestieră (Belarus) la niveluri foarte slabe în ţări precum: Marea Britanie (0,6%), Portugalia (1,2%) şi Franţa (1,2%). Europa cuprinde încă circa 20 milioane de hectare de pădure virgină sau cu caracter natural (circa 10% în estul Europei, iar 2-3% în vestul Europei).

Sursa: European forest and protected areas: gap analysts. Unep - World Conservation Monitoring Centre

Fig. 2 – Nivelul de protecţie al pădurilor

Pădurile din Alpi, Carpaţi, Balcani, Apenini, Pirinei sunt de o importanţă crucială pentru Europa deoarece ele participă la suprafaţa forestieră originală şi la protecţia florei şi faunei propriei. În aceste păduri se mai poate întâlni lupul, linxul, diferite specii de pic şi bufniţe. În Polonia şi mai ales în sud, în Carpaţi şi zona Balcanilor se întâlneşte o situaţie unică: specii endemice care nu se mai găsesc în alt colţ de lume. Aici se întâlnesc, de asemenea, cei mai înalţi arbori seminaturali sau naturali din familia fagacee. Suprafaţa ariilor protejate în România este de circa 5,2% din teritoriul ţării, cuprinzând o suprafaţă de 225.020 ha cu regim de ocrotire integrală. Munţii Carpaţi posedă o concentrare de păduri – rezervaţii naturale.

27

Ţara

Cal

itate

a da

telo

r,

stud

iul d

efic

ienţ

elor

Ang

ajar

ea g

uver

nulu

i Te

ndinţa

pro

tecţ

iei

Rep

reze

ntat

ivita

tea

eco

logi

că

Rep

artiz

area

ge

ogra

fică

naţio

nală

Dis

tribu

irea

vege

taţie

i

Plan

uri d

e ge

stio

nare

C

alita

tea

man

agem

entu

lui

Cal

itate

a pr

otecţie

i N

ota

gene

rală

priv

ind

sp

aţiil

e fo

rest

iere

pr

otej

ate

Slovacia 66 Ungaria 58 Belgia (Flandra) 55 Finlanda 55 Spania 55 Grecia 53 Olanda 50 Franţa 48 Polonia 47 Turcia 47 Austria 45 Estonia 45 Suedia 40 Belgia (Valonă) 40 UK 40 Elveţia 39 Lituania 39 România 39 Norvegia 34 Germania 25 Letonia 24 foarte slabă slabă bună excelentă Sursa: World Wilde Forest (WWF) European Forest Scorecards 2000

Fig. 3 – Indicatorii WWF privind starea de protecţie a spaţiilor forestiere protejate în diferite ţări

ale Europei

Pe pantele vestice ale Carpaţilor se găseşte cea mai mare concentrare de tisă (Taxus beccata) din Europa, cu un total de 20.000 de hectare. Versantul oriental al Carpaţilor este ocupat de cei mai înalţi arbori din familia fagacee din Europa. Sudul Carpaţilor are o floră bogată de peste 3.200 de specii vasculare reprezentând 25% din flora europeană. Recent, Greenpeace a descoperit că în vestul Carpaţilor Meridionali din România se găseşte una dintre ultimele păduri intacte de pe planetă şi ultima de acest fel din Europa.

Peisajul forestier intact situat în partea de vest a Carpaţilor Meridionali include cea mai mare parte a Parcului Naţional Retezat, suprafeţe din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei şi din Geoparcul Dinozaurilor Haţeg, dar şi suprafeţe semnificative din apropiere, încă neincluse în arii naturale protejate. Cel mai recent inventar al pădurilor virgine arată că în această zonă sunt concentrate cele mai multe păduri de acest fel din România. Peisajul forestier intact din Carpaţii româneşti reprezintă adăpostul unui număr semnificativ de păduri virgine şi de specii de floră şi faună endemice, rare sau ameninţate şi trebuie protejat prin lege de activităţile umane cu impact negativ.

28

În prezent, habitatul din Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, care adăposteşte printre alte specii endemice şi pinul negru de Banat (Pinus Nigra Banatica), face deja parte din reţeaua "Natura 2000”.

Există trei motive pentru a ne îndrepta atenţia către zonele naturale întinse. În primul rând, doar ariile suficient de întinse pot conserva populaţiile de animale mari în starea lor naturală şi pot supravieţui în faţa dezastrelor precum incendiile şi furtunile. În al doilea rând, zonele intacte întinse pot servi drept referinţă pentru o mai bună înţelegere şi administrare a altor zone deja degradate sau fragmentate. În al treilea rând, zonele intacte vaste sunt mai ieftin de întreţinut, întrucât acestea tind să se bazeze pe profunzimea lor ca principală garanţie a protecţiei.

Comisia Europeană a recunoscut în 2009 că în ciuda eforturilor sale de îmbunătăţire a reţelei „Natura 2000“ la nivel european, nu va putea să-şi realizeze obiectivul de diminuare sau stopare a declinului biodiversităţii înainte de 2010. În 3 februarie 2009 a fost adoptată o Rezoluţie a Parlamentului European, care recunoştea necesitatea unei reţele europene a spaţiilor naturale, denumite zone virgine sau sălbatice. S-au propus opt direcţii de acţiune la nivelul comunităţii europene începând din 2010:

– îmbunătăţirea comunicării privind importanţa diversităţii biologice; – întărirea cercetării şi dezvoltării reţelei europene a zonelor protejate; – elaborarea unui program de luptă împotriva „speciilor invadatoare“, conservarea structurii

şi funcţiilor solurilor; – protejarea biodiversităţii mondiale (lupta împotriva despăduririlor); – integrarea biodiversităţii în toate domeniile de acţiune; – încurajarea ecoeligibilităţii şi mecanismelor financiare; – finanţarea mai bună a protecţiei şi gestionării restaurării biodiversităţii; – dezvoltarea sinergiilor între protecţia biodiversităţii şi climă. Strategia de protecţie a pădurilor din România

În acord cu concluziile celui de-al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naturale şi al Ariilor Protejate din Venezuela (Caracas, 1992), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (Rio de Janeiro, 1992), România a elaborat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă şi Strategia de dezvoltare a sectorului forestier din România în perioada 2001-2010.

În cadrul acţiunilor strategice menite să asigure o dezvoltare durabilă, la nivel naţional şi local, sunt cuprinse măsuri pentru conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice, creşterea suprafeţei ariilor protejate, monitorizarea biodiversităţii, conştientizarea publică prin educaţie ecologică etc. Se preconizează ca, la nivel naţional, ponderea suprafeţelor ariilor protejate să crească la 10% din teritoriul ţării.

Pentru gestionarea ecosistemelor forestiere este necesar să se întreprindă următoarele acţiuni:

1. Protejarea rezervaţiilor naturale; 2. Utilizarea criteriilor ecologice în definirea şi localizarea spaţiilor forestiere protejate; 3. Gestionarea eficace a spaţiilor forestiere; 4. Utilizarea de instrumente variate pentru crearea şi gestionarea spaţiilor. În perspectiva unei gestionări durabile a ecosistemelor forestiere, incendiile de pădure

constituie una dintre problemele majore pentru pădurile din România. În programele de acţiune pentru gestionarea durabilă a pădurilor din România, s-au stabilit

următoarele acţiuni strategice: împădurirea de terenuri degradate şi abandonate din terenul agricol. reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factorii naturali. crearea de perdele forestiere de protecţie a câmpului, a solului şi împotriva eroziunii. menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităţii pădurilor. aplicarea de tratamente intensive şi de tratamente cu perioadă lungă de regenerare, care

să asigure realizarea de arboreturi amestecate, cu structură mozaicată. Tăierile rase trebuie diminuate drastic;

29

ecologizarea tehnologiilor de exploatare a lemnului şi reconsiderarea acestei activităţi ca importantă componentă a silviculturii.

Noua strategie de protecţie a pădurilor din România prevede că reducerea suprafeţei fondului forestier naţional este interzisă. Prevederile Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, care au la bază noua strategie europeană privind gestionarea fondului forestier, stabilesc obligativităţi pentru toţi deţinătorii de fond forestier privind respectarea regimului silvic. Proprietarii fondului forestier au următoarele obligaţii în aplicarea regimului silvic:

a) să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice; b) să asigure paza şi integritatea fondului forestier; c) să realizeze lucrările de regenerare a pădurii; d) să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboreturilor; e) să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor

pădurilor; f) să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor; g) să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor şi

eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat; h) să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în administrare sau

în proprietate; i) să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate şi să

menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar; j) să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care

răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea proprietăţii asupra terenurilor forestiere.

O problemă distinctă se referă la gestionarea durabilă a pădurilor retrocedate şi a celor care s-au înapoiat foştilor proprietari, persoane fizice şi juridice. Principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor sunt următoarele:

a) promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor; b) asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei pădurii; c) majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri; d) politici forestiere stabile pe termen lung; e) asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituţională şi operaţională în

gestionarea pădurilor; f) primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii; g) creşterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală; h) promovarea tipului natural fundamental de pădure şi asigurarea diversităţii biologice a

pădurii; i) armonizarea relaţiilor dintre silvicultură şi alte domenii de activitate; j) sprijinirea proprietarilor de păduri şi stimularea asocierii acestora; k) prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acţiunilor umane şi a factorilor

de mediu destabilizatori. În contextul prevederilor noului Cod silvic, Organizaţia World Wilde Forest este implicată

în România în cinci programe: "Coridorul verde al Dunării Inferioare" (în cadrul căruia, organizaţia monitorizează şi punerea în practică a prevederilor Directivei-cadru Apa a UE), „Conservarea şi administrarea durabilă a pădurilor“, „Dunăre - Carpaţi”, „Dezvoltarea durabilă în mediul rural“ şi „Conservarea ariilor naturale protejate“. Acest din urmă program are ca obiectiv parcurile naţionale şi naturale, precum şi reţeaua „Natura 2000”, prin care Uniunea Europeană desemnează ariile naturale care trebuie protejate. Prin Programul Dunăre - Carpaţi, Organizaţia World Wilde Forest urmăreşte refacerea şi integrarea zonelor umede ale României. În vederea asigurării unei campanii de informare şi instruire în rândul proprietarilor particulari de păduri şi micilor întreprinzători din domeniul forestier, au fost iniţiate proiecte finanţate de Comunitatea Europeană prin programul PHARE ACCESS prin care s-a urmărit, pe de o parte, însuşirea unor cunoştinţe privind exploatarea raţională a fondului forestier şi amenajarea

30

celui tânăr, iar, pe de altă parte, crearea unui cadru de dialog în vederea consultării şi informării între organizaţiile nonguvernamentale care acţionează în domeniul protecţiei şi prezervării mediului, instituţiile statului care acţionează în domeniul mediului şi silviculturii, proprietarii particulari de terenuri forestiere şi micii întreprinzători din domeniul forestier.

Principalele obiective ale proiectului au cuprins: întreţinerea şi exploatarea eficientă a fondului forestier din România de către proprietarii

privaţi şi micii întreprinzători cu activităţi in domeniul fondului forestier; promovarea conceptului de activitate on-line între persoanele fizice şi juridice,

organisme locale sau guvernamentale având domeniul de activitate focalizat pe promovarea şi îmbunătăţirea tuturor aspectelor legate de fondul forestier (legislaţie, politici, reguli, hotărâri, tehnologii, sisteme noi etc.);

schimbarea atitudinii proprietarilor privaţi şi a micilor întreprinzători din domeniul forestier cu privire la problemele legate de protecţia mediului;

creşterea nivelului de cunoştinţe ale proprietarilor fondului forestier privind întreţinerea şi utilizarea corectă a pădurilor;

sensibilizarea segmentului privat şi al publicului cu privire la activităţile necesare de protecţie a mediului;

întărirea capacităţii operaţionale a ONG-urilor, prin posibilitatea apariţiei de parteneriate noi interregionale, în scopul schimbului de experienţă.

Servicii furnizate de biodiversitate

Biodiversitatea este prima sursă a serviciilor oferite de ecosisteme. Ea este de asemenea motorul rezilienţei ecologice deoarece este o resursă naturală autoîntreţinută (în anumite condiţii). Ea furnizează întregul oxigen pe care îl consumăm, tot ceea ce mâncăm; contribuie, de asemenea la epurarea, la circuitul apei şi la reglarea climei.

Ea furnizează fibre pentru îmbrăcăminte, lemn pentru încălzire, construirea caselor, papetărie.

Ecosistemele furnizează de asemenea „suporturi de producţie“ (fertilitatea solului, sedimente, descompunerea şi reciclarea deşeurilor organice etc.) şi servicii inestimabile precum producerea şi purificarea aerului, epurarea apei, stabilizarea şi moderarea climei, diminuarea consecinţelor secetei, inundaţiilor şi altor dezastre naturale.

Dacă resursele biologice reprezintă un interes ecologic pentru comunitate, valoarea economică a biodiversităţii este, de asemenea, din ce în ce mai mult pusă în valoare. Noi produse au fost dezvoltate ca urmare a biotehnologiilor, noi pieţe au fost create. Pentru societate, biodiversitatea este un sector de activitate şi de profit şi necesită o gestionare corespunzătoare a resurselor. Industria farmaceutică este una dintre primele beneficiare ale biodiversităţii. Numeroase principii active ale medicamentelor au fost puse la punct pornind de la molecule naturale.

Biodiversitatea a devenit şi o „oglindă a relaţiilor noastre cu celelalte specii vii“. Latura educaţională are, în acest sens, un rol foarte important. Educaţia este asigurată prin şcoli, organizaţii nonguvernamentale, R.A. ROMSILVA, inspectoratul general şi inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă.

Acţiuni concrete ale inspectoratului general şi inspectoratelor judeţene pentru situaţii

de urgenţă

Prevenirea incendiilor de pădure presupune determinarea evoluţiei comportamentelor umane, prin informarea şi sensibilizarea diferitelor categorii ale populaţiei, în cadrul unor acţiuni mai complexe, care să urmărească ridicarea nivelului conştiinţei forestiere a populaţiei şi educarea forestieră a acesteia.

Unul din obiectivele majore ale comunicării este explicarea motivului pentru care trebuie protejată pădurea şi a modului cum se face acest lucru. Informarea şi sensibilizarea nu au drept scop

31

punerea la dispoziţie pentru cetăţeni a cunoştinţelor ştiinţifice, ci urmăreşte determinarea acestora să acţioneze pentru protejarea pădurii şi asumarea responsabilităţilor proprii. De regulă, informarea şi sensibilizarea cetăţenilor se face prin campanii, acţiuni de informare preventivă, controale preventive etc.

Campaniile de informare şi sensibilizare sunt mai eficace dacă au loc atunci când publicul larg constituie un pericol pentru pădure. La dezvoltarea campaniilor trebuie evitat ca populaţia să perceapă pădurea doar ca un univers combustibil parcurs de foc în cursul perioadelor caniculare, ci este necesar ca aceasta să fie informată şi sensibilizată cu privire la beneficiile pe care i le aduc spaţiile forestiere.

Acţiunile preventive de informare şi sensibilizare pot fi directe prin mesaje publicitare, afişaj sau indirecte prin participarea la lucrări forestiere. Acestea utilizează diferiţi vectori de diseminare precum media, patrule pe teren, panouri de avertizare, întâlniri publice şi pot fi organizate de autorităţile publice centrale sau locale, organizaţii nonguvernamentale, unităţi de învăţământ etc. La nivelul Inspecţiei de Prevenire a IGSU au fost realizate o serie de filme educative pentru informare şi conştientizarea populaţiei asupra necesităţii protecţiei pădurii, precum: „Vine, vine primăvara“ (măsuri de prevenire la utilizarea focului deschis la arderea miriştilor şi în gospodării), „Aurul verde“ (măsuri de prevenire a incendiilor la fondul forestier), „Rolul pădurii“ (conştientizarea cetăţenilor privind funcţiile pădurii), Protejaţi Pădurea (sensibilizarea cetăţenilor privind efectele determinate de dispariţia pădurilor), „Protejaţi bradul de Crăciun“ (măsuri de prevenire a incendiilor) şi o serie de materiale de educaţie preventivă, care au fost difuzate la inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă ori postate pe site-ul www.igsu.ro. La campania de informare şi sensibilizare a cetăţenilor privind protecţia pădurii, derulată de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, s-au raliat diferite organizaţii nonguvernamentale precum Comunitatea Greenfield şi Salvaţi Copiii. Pe site-ul http://greenfieldcommunity.wordpress.com/2009/07/ – Comunitatea Greenfield prezintă o serie de informaţii privind campania derulată de Inspectoratul General.

De asemenea, Inspecţiile de Prevenire din IGSU şi ISUJ Călăraşi, Dolj şi ISUMB împreună cu Organizaţia Salvaţi Copiii au dezvoltat un proiect de informare şi sensibilizare a copiilor privind rolul pădurii, concretizat prin realizarea de către un grup de elevi din localităţile Rast, Chiselet şi municipiul Bucureşti a unor machete şi a primei cărţi scrise de copii pentru copii denumită ”Să învăţăm să prevenim dezastrele”.

Activităţile participative pot fi de asemenea un bun mijloc de sensibilizare a cetăţenilor prin: – participarea populaţiei la reîmpăduriri, care poate conduce la conştientizarea necesităţii de

păstrare şi regenerare a pădurii; – şantiere ale tinerilor, care permit adolescenţilor să descopere mediul natural. În România sunt în derulare mai multe campanii de reîmpădurire, printre cele mai cunoscute

fiind: – Copacul de hârtie: este un proiect inovativ care are ca scop protecţia mediului urban prin

reducerea cantităţii de hârtie aruncată la gunoi, reducerea deşeurilor prin creşterea cantităţii de hârtie reciclată uzată, reducerea numărului de copaci tăiaţi pentru producerea hârtiei şi refacerea zonelor verzi prin plantarea de copaci. Proiectul are la bază un concept simplu - colectarea hârtiei, vânzarea acesteia, cumpărarea de puieţi şi plantarea acestora cu sprijinul voluntarilor. El se derulează cu succes în unităţile de învăţământ începând din anul 2007.

– Adoptă un copac: un program prin care se urmăreşte împădurirea terenurilor agricole slab productive şi creşterea suprafeţelor forestiere. Programul constă în cumpărarea de către cetăţeni a unul sau mai mulţi arbori care se plantează ulterior în zonele stabilite pentru reîmpădurire.

– România prinde rădăcini: este una dintre cele mai mediatizate campanii de informare şi sensibilizare a cetăţenilor privind protecţia pădurii, fiind coordonată de postul privat de televiziune Realitatea TV.

32

Fig. 4 – Acţiuni practice în teren, de informare şi sensibilizare a cetăţenilor (Galaţi, 01.04.2009) Realitatea a demonstrat că astfel de acţiuni practice sunt cele mai eficiente, deoarece prin

asumarea responsabilităţii cetăţenii înţeleg mult mai bine rolul pădurii. Activităţile participative permit, de asemenea, stabilirea sau întărirea relaţiilor de încredere între gestionarii pădurilor şi populaţia locală.

Una dintre cele mai importante modalităţi de sensibilizare a publicului şi factorilor decizionali privind rolul pădurii în menţinerea echilibrului ecologic îl constituie ”Luna Pădurii”. Acţiunea se desfăşoară în fiecare an sub coordonarea R.A. ROMSILVA şi este unul din cele mai importante evenimente silvice şi ecologice. Această manifestare îşi are originea în anul 1872, când a debutat organizarea sărbătorii sădirii arborilor în S.U.A., ca o consecinţă firească a accentuării despăduririlor. În România, prima dată a fost organizată în anul 1902, de către Spiru Haret, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice, sub denumirea „Sărbătoarea Sădirii Arborelui”. Prin „Declaraţia de la Paris”, ocazionată de cel de-al X-lea Congres Forestier Mondial din 1991, s-a conturat conceptul de dezvoltare durabilă a pădurilor, deosebit de important în demersul specialiştilor din diverse domenii (silvicultori, ecologi, sociologi, economişti etc.) de a contracara efectele negative ale presiunii antropice asupra pădurilor.

Fig. 5 – Acţiune a pompierilor de plantare a 1.000 de puieţi de salcâm, stejar şi plop (Boldeşti, 3 aprilie 2009)

33

Acest concept de dezvoltare durabilă a pădurilor urmăreşte, în principal, găsirea unor metode corecte de gestionare a pădurilor şi evitarea interdicţiilor radicale care nu ar conduce decât la accentuarea presiunilor populaţiilor umane asupra pădurilor. Aceasta se concretizează printr-o activitate de exploatare forestieră realizată astfel încât tăierea arborilor să se facă planificat, în relaţie directă cu măsurile de refacere a pădurii şi a funcţiunilor sale. Inspectoratul General şi inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă participă anual, prin activităţi de reîmpădurire, la sărbătorirea „Lunii Pădurii”.