RezumatTezaIoanSimu

Rezumat teza doctorat Ioan Simu

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE SOCIOLOGIE

REZUMAT PENTRU SUSTINEREA TEZEI

ANALIZA CONCEPTELOR ÎNTREGI CU APLICARE ÎN POLITICI SOCIALE.

ANCHETĂ ASUPRA SISTEMULUI DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII ÎN ROMÂNIA

Conducător ştiinţific: Prof. Univ. Dr. Marian Preda

Doctorand:Ioan Simu

Martie 2012

1


Introducere

Lucrarea este structurată în patru părţi. Prima parte conturează contextul istoric în care se plasează demersul teoretic al lucrării, investigând sursele de legitimitate ale statului bunăstării şi propunând o perspectiva pragmatica şi dinamica asupra rolului valorilor în eficienţa politicilor sociale. A doua parte analizează componentele acţionale ale politicilor sociale în general, trecând în revistă aproape exhaustiv opţiunile care apar în decizia politică cu privire la protecţia socială. A treia parte prezintă metoda de analiză a valorilor şi preferinţelor şi posibilităţile de simulare a susţinerii pentru o ofertă integrată de politici sociale – analiza conceptelor întregi (conjoint analysis). Aici lucrarea prezintă metoda, analizează avantajele şi dezavantajele utilizării acesteia, şi argumentează alegerea acestei metode. Partea a patra finalizează lucrarea cu o aplicaţie asupra sistemului de îngrijire a sănătăţii în România. Fundamentată teoretic în prima parte a lucrării, şi extrăgându-şi substanţa din analiza opţiunilor de decizie în politicile sociale realizată în partea a doua, cercetarea foloseşte metoda descrisă în partea a treia pentru a studia printr-o anchetă naţională longitudinală (în 2006 şi în 2010) preferinţele şi valorile românilor cu privire la sistemul de îngrijire a sănătăţii. Rezultatele cercetării răspund la o mare parte dintre opţiunile de politică socială relevante pentru sistemul de îngrijire a sănătăţii, evidenţiază discrepanţele importante între politicile actuale şi aşteptările publicului, şi oferă pentru fiecare discrepanţă o posibilă soluţie legitimă şi realistă.

Multumiri

Doresc să mulţumesc pentru sprijinul acordat în realizarea lucrării colegilor de la Facultatea de Sociologie, în special domnului Marian Preda, care m-a ajutat şi m-a îndrumat în selectarea cărţilor de bază din domeniul politicilor sociale, şi care mi-a împrumutat o parte din spiritul său pragmatic şi aplicat, capabil să pună ordine în cea mai încâlcită abordare teoretică şi să păstreze direcţia spre rezultat cu uşurinţa unei busole care arată nordul. Doresc să mulţumesc şi companiei Mercury Research unde am avut posibilitatea să acumulez experienţă practică şi să aplic cunoştinţele teoretice, care mi-a susţinut efortul de realizare a cercetării prin executarea culegerii de date în teren şi a procesării primare a datelor. Mulţumiri speciale în Mercury Research datorez domnului Peter Hurley care mi-a deschis orizontul în direcţia metodologică a cercetării şi mi-a dat posibilitatea să studiez conjoint analysis într-o sesiune de instruire cu cei mai buni specialişti din Europa la Skim Software, în Rotterdam, colegilor Iulia Pasere, care m-a ajutat la analiza datelor în 2006, Bogdan Coşneanu şi Eugen Barsan care m-au ajutat la analiza datelor în 2010, si Ingrid Lambru, care nu numai că mi-a stimulat ambiţia să finalizez dar a şi contribuit la redactarea si finisarea lucrării. Am păstrat la final mulţumirile şi recunoştinţa pentru influenţa decisivă pe care a avut-o domnul Cătălin Zamfir, atât la realizarea acestei lucrări cât şi la evoluţia carierei mele academice în general. El mi-a ghidat primii paşi în cariera academică, la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi la Facultatea de Sociologie, acordându-mi încredere nelimitată şi necondiţionată, creând în mintea mea o reacţie de reciprocitate, de a aduce înapoi în

2


facultate experienţa pe care am câştigat-o de-a lungul carierei. Dorinţa insuflata de el, de a lucra cu studenţii, de a da ceva înapoi din ce am primit, a fost sursa de energie pentru a parcurge doctoratul, finalizat acum prin această lucrare, după paisprezece lungi ani de eforturi întrerupte şi reluate.

Legitimitate

Partea întâi, legitimitatea politicilor sociale, încearcă să redefinească contextul statului bunăstării. Contextul clasic, tratat ca fiind de la sine înţeles atât de politicieni cât şi de unii autori care abordează câmpul politicilor sociale, prezintă statul bunăstării sociale ca rezultatul final al unui proces de evoluţie progresivă spre echitate şi justiţie socială. Redefinirea propusă de această lucrare poziţionează statul bunăstării construit ca model al cetăţeniei sociale după cel de-al doilea război mondial în perspectiva istorică, ca parte din procesul de democratizare (recuperând în fapt sensul iniţial al cetăţeniei sociale, care are un sens dinamic la T.H. Marshal, prin negarea unui principiu universal pentru determinarea drepturilor sociale1). Din această perspectivă statul bunăstării nu este un rezultat final ci doar un prim pas, un prototip de stat în care, cel puţin teoretic, săracii şi bogaţii sunt egali la vot, şi astfel contează (aproape) egal în decizia politică democratică. Prototipul este funcţional numai în contextul în care a fost creat, şi reprezintă doar un prim (mare) pas în evoluţia politicilor sociale. Provocarea deceniilor următoare este fluidizarea procesului de adaptare a politicilor sociale, provocare care poate fi abordată prin studiul sistematic al valorilor şi preferinţelor curente ale publicului asupra riscurilor care trebuie acoperite de politicile sociale şi asupra modalităţilor legitime de livrare a serviciilor sociale. Această provocare este implicată de ipoteza eficienţei politicilor sociale prin adaptarea la valorile curente, de lucru, ale societăţii, atât prin accelerarea aplicării (evitarea ciclurilor electorale pentru schimbare sau adaptare) cât şi prin creşterea eficienţei tehnice (prin implementarea adecvată).

Necesitatea ca legitimare a politicilor sociale. Politicile sociale sunt legitimate de rezultate obiective, de performanţă. În cazul unui sistem educaţional susţinut de stat (prin taxe şi impozite), investiţiile în educaţie sporesc productivitatea viitoare şi au ca rezultat obiectiv creşterea veniturilor bugetului de stat la un nivel care oferă o profitabilitate atractivă. La fel, în cazul unui sistem de îngrijire a sănătăţii susţinut de stat, rezultatele obiective conferă o certă legitimare – scăderea mortalităţii infantile, creşterea speranţei de viaţă, scăderea zilelor de concediu de boală, etc. – prin profitabilitatea economică. Acest tip de legitimare nu este pus sub semnul întrebării în literatura de specialitate. Argumentele performaţei au convins marii contribuabili în societăţile occidentale chiar cu sute de ani în trecut, iar în societăţile occidentale contemporane existenţa politicilor sociale a devenit un dat. Nimeni nu se gândeşte că ar fi o idee bună desfiinţarea educaţiei publice. Mai degrabă, problema legitimităţii apare astăzi cu privire

1 Wincott Daniel “Social Policy and Social Citizenship: Britan’s Welfare States” , The Journal of Federalism volumul 36 nr. 1, pp. 169-188, Oxford University Press, 2006, p. 183

3


la natura sau structura sistemelor de politici sociale, pentru că aceleaşi cheltuieli pot genera performanţe diferite.

Eficienţa ca legitimare a politicilor sociale. O politică socială eficientă va genera performanţe obiectiv măsurate mai mari decât o politică mai puţin eficientă. Alegerea unei politici care generează performanţe mai bune ale indicatorilor urmăriţi este legitimată de superioritatea performanţelor. Foarte multe texte în literatura de specialitate se concentrează pe studiul eficienţei politicilor sociale, pe mecanismele sociale şi economice care influenţează performaţele obiective (măsurabile) ale sistemelor de protecţie socială. Aceasta (eficienţa) reprezintă a doua sursă de legitmitate. Ce se întâmplă însă când sisteme complet diferite generează performanţe asemănătoare (sistemul britanic de sănătate şi cel american diferă radical prin sursa de finanţare şi condiţiile de distribuţie şi redistribuţie a serviciilor medicale, reprezentând poli opuşi în politica sistemului de sănătate, dar ambele generează performanţe ridicate)? Ce legitimează aceste două sisteme opuse? Şi încă o întrebare care pune în context legitimarea prin necesitate şi eficienţă – cine şi cu ce drept stabileşte indicatorii de performanţă?

Valorile ca sursă de legitimare (şi posibil de eficienţă) a politicilor sociale . Indicatorii măsurabili ai performanţelor sistemelor de politici sociale îşi extrag relevanţa din valorile societăţii. Astfel se completează lanţul legitimităţii politicilor sociale. Un sistem de politici sociale este legitim dacă rezonează valorilor societăţii în care este aplicat într-un mod eficient. Iar între două sisteme teoretic eficiente, legitim (şi de aceea probabil singurul eficient într-un context real) este acela care se conformează modalităţilor general acceptate de realizare. Ar fi oare la fel de eficient sistemul britanic de îngrijire a sănătăţii (cu finanţare publică şi producţie preponderent publică a serviciilor de îngrijire medicală) şi în contextul SUA? Această afirmaţie cu privire la valori ca sursă a legitimităţii şi posibil a eficienţei sistemelor de politici sociale are un caracter neştiinţific, nedemonstrat. O analiză comparativă a relaţiei între valori şi eficienţă în diverse societăţi poate constitui o direcţie de cercetare care să aducă informaţie empirică relevantă pentru demonstrarea afirmaţiei. La fel, o analiză a performanţei diferitelor sisteme de politici sociale în contextul aceleiaşi societăţi reprezintă o direcţie de studiu posibilă (schimbări în eficienţa unui sistem vechi în contextul schimbării valorilor, sau schimbări în eficienţă datorate schimbării politicii, în contextul valorilor constante). Toate acestea presupun colectarea extensivă, planificată şi sistematică de informaţii cu privire la valori (în societăţi diferite şi la momente diferite în timp), cu privire la structura sistemelor de politici şi cu privire la performanţele acestora. Oricât de atractivă ar fi o asemenea încercare, resursele necesare depăşesc mult posibilităţile acestei lucrări, şi de aceea am concentrat pragmatic obiectivele de studiu spre investigarea valorilor societăţii românesti, în două momente (anii 2006 şi 2010), şi legat de un singur sistem de politici sociale, sistemul de îngrijire a sănătăţii. Relaţia între valori şi legitimitate, şi condiţionarea valorilor asupra eficienţei rămân postulate, prezenta cercetare oferind un unic instrument epistemologic – infirmarea acestui postulat.

Valorile universale. O mare parte a literaturii de specialitate tratează evaluarea politicilor sociale, sau succesul statului bunăstării, pe două axe – eficienţă şi echitate.

4


Eficienţa se referă la raportul între cheltuieli şi rezultate, iar echitatea la acoperirea completă a populaţiei cu privire la riscul obiect al politicii sociale. O astfel de abordare reduce studiul politicii sociale la două dimensiuni – una tehnică, a eficienţei şi una morală, a legitimării directe prin valori general acceptate. Astfel, rolul valorilor în politica socială este universal, fără legatura cu societatea concretă, şi, împreună cu universalitatea tehnică a eficienţei, promovează ideea că politica socială are un caracter universal. Această perspectivă este incapabilă să surprindă (sau să cuprindă teoretic) cauzele variaţiei politicii sociale de la o ţară la alta. În acelaşi timp, această perspectivă explică şi încercările de căutare a unui model universal al statului bunăstării, încercări care au condus fără excepţie la infirmarea premisei de la care s-a plecat (unii autori au creat tipologii culturale pentru statul bunăstării, alţi autori au ajuns la concluzia că nici măcar în cadrul aceluiaşi tip nu există omogenitate în organizarea statului bunăstării).

Valorile de lucru. O posibilă explicaţie a lipsei de universalitate presupune înţelegerea rolului valorilor într-un mod dinamic şi activ2. Valorile unei societăţi se schimbă în timp (caracterul dinamic) şi participă activ (sau mai degrabă reactiv, prin respingere sau acceptare în procesul politic democratic) la formarea statului bunăstării într-o societate dată. Valorile au deci un caracter dual în politica socială – o formă universală care legitimează teoretic politica socială şi o formă concretă, sau de lucru, care legitimează practic şi politic o politică socială într-un stat concret la un anumit moment.

Componente acţionale în politica socială

Partea a doua a lucrării reprezintă primul pas în încercarea de a substanţia empiric ipoteza eficienţei politicilor sociale prin adaptarea la valori. Este etapa de analiză în care sunt identificate opţiunile în politica socială, acele elemente care împreună formează structura unei politici sociale. O serie de opţiuni stau în faţa politicianului care trebuie să decidă asupra politicilor sociale. Opţiunile pornesc de la decizia de a include sau nu un domeniu în programele de protecţie socială (care sunt domeniile de protecţie socială şi care dintre ele merită să fie subiectul politicii sociale), şi se continuă cu decizia de finanaţare a respectivului program de protecţie (care sunt sursele de finanatare şi în ce formă vor fi colectate). În continuare trebuie luată deciza cu privire la beneficiarii programului de protecţie (toată populaţia expusă sau doar cei care nu se pot proteja singuri) şi mărimea beneficiilor care vor fi oferite (nivelul de protecţie socială). Livrarea beneficiilor trebuie deasemenea luată în considerare, pentru că unele pot fi oferite în bani, iar altele în natură, direct de către stat sau de către alte instituţii. Toate aceste elemente şi nu numai sunt discutate în partea a doua – componente acţionale ale politicilor sociale.

2 Ellen Kuhlmann, “Modernising Health Care. Reinventing professions, the state and the public”, Policy Press, Bristol, 2006: “… noi modele de cetăţenie şi aşteptări de securitate publică sunt provocările sistemelor de îngrijire a sănătăţii în toată lumea vestică”

5


Metodologia de studiu a preferinţelor – analiza conceptelor întregi

În a treia parte a lucrării propun prezentarea unui model fundamentat empiric de luare a deciziei – analiza conceptelor întregi (termenul folosit în literatura de specialitate este conjoint analysis, termen a cărui traducere în limba română pare cel puţin forţată, şi de aceea voi folosi şi termenul în limba engleză). Această a treia parte a lucrării reprezintă al doilea pas important în demersul de discutare ştiinţifică a ipotezei eficienţei politicilor sociale prin adecvarea la valori şi preferinţe. Dacă partea a doua oferă substanţa de studiu, această a treia parte oferă forma de analiză şi predicţie, deschizând complet porţile pentru intrarea în concret a lucrării, studiul sistemului de îngrijire a sănătăţii în România, cu aplicabilitate în proiectarea unui sistem de politici sociale în acest domeniu care să fie în acord cu valorile şi preferinţele publicului. Aplicabilitatea realistă presupune echilibrul între posibilităţi şi asteptări, între serviciile de îngrijire a sănătăţii şi plata acestor servicii. Această metodă de analiză şi modelare a fost în special aleasă pentru capacitatea dovedită în domeniul marketingului de a prezice realist decizii care pun în balanţă simultan atât beneficiile cât şi costurile.

Ancheta asupra sistemului de îngrijire a sănătăţii

A patra parte a lucrării închide bolta construcţiei care se sprijină pe doi piloni, unul epistemologic, al metodei, şi unul practico-teoretic, al opţiunilor tehnice şi politice disponibile în politica socială. Ancheta realizată asupra valorilor şi preferinţelor legate de sistemul medical din România îşi propune să măsoare utilitatea principalelor componente ale sistemului de îngrijire a sănătăţii, incluzând ce primesc pacienţii şi ce trebuie sa plătească, pentru ca apoi să permită simularea unor posibile sisteme alternative şi răspunsul la întrebările ridicate de opţiunile posibile în decizia asupra sistemului de îngrijire a sănătăţii. Cercetarea are limitări importante, în special ca sferă de acoperire, sferă care a trebuit micşorată la maximum datorită bugetului restrâns folosit, şi păstrează de aceea doar elementele pe care le-am considerat de maximă importanţă (serviciile de medicină de familie, de specialitate, îngrijirea în spital, medicamentele, analizele medicale, forma de proprietate, contribuţiile, plata directă, nivelul de redistribuţie). Cercetarea este prezentată începând cu metodologia de lucru, apoi cu prezentarea percepţiei sistemului actual de îngrijire a sănătăţii, şi în final abordează în discuţie principalele opţiuni ale politicii sociale de îngrijire a sănătăţii.

Concluzii

Statul bunăstării evoluează de la o formă de decizie politică la o formă de administrare eficientă pe bază de indicatori de performanţă, indicatori care trebuie revizuiţi permanent în funcţie de obiectivele reale, date de valorile şi preferinţele curente.

6


Analiza legitimităţii politicilor sociale oferă o perspectivă istorică a evoluţiei statului bunăstării. Începuturile statului bunăstării sociale (în societăţile capitaliste) s-au concretizat în decizii politice legitimate prin apelul la valori universale ca egalitate şi justiţie socială. Deciziile politice s-au concentrat pe rezolvarea conflictului de clasa şi oferirea de securitate cu privire la principalele riscuri care afecteaza familia prin natura muncii capului de familie în societatea industrială (accidente de munca, şomaj, pensie, boala). Aceste decizii politice au fost legitime atât pentru bogaţi (prin creşterea eficienţei economice) cât şi pentru săraci (prin serviciile oferite şi creşterea egalităţii). Serviciile oferite de statul bunăstării au creat un aparat economic de stat, element neobisnuit într-un stat capitalist şi de aceea ineficient. Ineficienţa a apărut manifest în două direcţii – prima legată de risipa de resurse în procesul şi institutiile de administrare, şi a doua legată de adecvarea serviciilor la nevoile reale. Risipa de resurse nu a fost o prioritate în perioada de creştere economică ridicată din perioada de după al doilea război mondial, dar a apărut ca problemă în anii de recesiune, şi a fost abordată şi clasificată ca problemă începând de la sfârşitul anilor ’70. A doua problemă, a neadecvării, nu s-a făcut simtita atât timp cât modelul tip al societăţii industriale nu s-a modificat radical, model pentru care sistemul fusese creat. Odată cu modificarea structurii economice a societăţilor capitaliste dezvoltate, prin creşterea ponderii serviciilor în economie şi prin intrarea masivă a femeilor în forţa de munca, statele bunăstării create pe calapod industrial au început sa se departeze de riscurile reale, scotând în lumina caracterul static al statului bunăstării ca modalitate politică de rezolvare a problemelor de clasa socială justificata prin valori universale. Faza de eficientizare a politicilor sociale, care a avut ca scop scaderea bugetelor naţionale de protecţie socială sau măcar oprirea creşterii lor, s-a manifestat prin introducerea de elemente specifice pieţei în funcţionarea statului bunăstării. Cea mai expresiva forma a acestori încercări este reprezentată de curentul de managerialism şi consumerism introdus în politicile sociale britanice ca parte din presiunile de micşorare a statului bunăstării. Inovaţiile pentru creşterea eficienţei economice a serviciilor sociale includ introducerea de indicatori şi standarde de performanta, evaluarea satisfactiei publicului, introducerea de metode de management caracteristice firmelor orientate spre profit, concurenta furnizorilor de servicii sociale, un mix de furnizori publici şi privati, despărţirea activităţilor de furnizare a serviciilor şi achiziţie a serviciilor, alegerea liberă a furnizorului de servicii, negocierea locală a bugetelor de protecţie socială. Aceste forme de inovare au crescut marginal eficienţa serviciilor sociale, dar nici ele nu rezolvă problema neadecvării – schimbările rapide în structura economică creeaza grupuri excluse, pe care sistemele anterioare nu le luaseră în calcul, sau creeaza riscuri noi la aceleaşi grupuri sociale, riscuri neacoperite de sistemele anterioare. Pasul următor pentru statele bunăstării este crearea unui proces de protecţie socială (accentul cade pe dinamică, în opoziţie cu caracterul static, izvorât din valori universale), care presupune legarea serviciilor sociale de nevoile reale, prin includerea în sistem a riscurilor care sunt legitim de acoperit. Acest proces presupune urmărirea continuă a valorilor curente cu privire la riscurile legitime în sistemul de protecţie socială şi cu privire la modalitatea legitimă de livrare a serviciilor sociale. Procesul care a durat aproximativ un secol, de alcătuire a primei forme a statului bunăstării, trebuie reluat permanent, pentru ca rezultele să răspundă nevoilor dinamice de protecţie socială. Pentru ca acest proces să fie accelerat este necesar studiul sistematic al valorilor şi preferinţelor cu privire la riscurile de acoperit şi modalitatea concretă de livrare a serviciilor de protecţie (eficienţa politică a

7


adecvării politicilor sociale la valorile şi preferinţele curente ale publicului), permiţând astfel sistemului de “management” al serviciilor sociale să-şi adapteze indicatorii de performanţă la societatea reala, în dinamică.

Fără pretentia de a duce la bun sfârşit propunerea de adecvare a caracterului politicilor sociale la valorile concrete, de lucru, ale societăţii, am folcalizat aceste efort la sistemul de îngrijire a sănătăţii, abordând o parte dintre opţiuni, pe care le-am considerat importante, în încercarea de a face un pas în direcţia propusă. Elementele luate în calcul cu referire la sistemul de sănătate în România, pentru care am măsurat valorile şi preferinţele publicului au fost: Nivelul asistentei medicale primare, prin medicul de familie Nivelul asistentei medicale specializate, prin medic specialist Suficienţa analizelor de laborator Nivelul serviciilor de spitalizare Compensarea medicamentelor Medic de familie – de stat sau privat Medic specialist – de stat sau privat Laborator de analize – de stat sau privat Spital – de stat sau privat Farmacie – de stat sau privata Plata directă, sau coplata Plata prin impozit, taxa sau contribuţie Nivelul de redistribuţie – proportional, progresiv sau regresiv

Două treimi dintre românii peste 15 ani ar prefera o ofertă mai scumpă dar mai completă de îngrijire a sănătăţii. Concluzia clara este că îngrijirea sănătăţii este mai importantă decât apare în actualele cheltuieli bugetare şi de asigurări de sănătate. Legislaţia este în urma realităţii, şi frustrează populaţia de serviciile de îngrijire a sănătăţii pentru care este dispusă sa plătească suplimentar.

Cu privire la alocarea cheltuielilor pe domenii apare foarte evident diferenţa între cheltuielile mari pentru servicii care nu au o importanţa percepută care sa justifice cheltuielile – cazul serviciilor medicale în spitale şi al subvenţionării medicamentelor. A doua constatare este diferenţa inversă la serviciile de medicina primară (medicul de familie) şi specializată. Aici cheltuielile sunt mici faţă de importanţa acordată acestor servicii.

Este acceptabil că unele elemente ale practicii medicale nu sunt uşor de înţeles pentru publicul neinformat, şi că relaţia între importanţa percepută şi cea reală (dacă există) nu este poate suficient de apropiată. De aceea, probabil, discrepanţa între categoriile de cheltuiei este atât de mare, şi tot de aceea este probabil ca o parte din ea să fie justificată, în special în cazul îngrijirilor din spitale. Restul, însă, ramane o problema politică, pentru care există o rezolvare prin mărirea bugetului pentru medicina primară şi de specialitate.

8


Folosind utilităţile calculate prin conjoint analysis, care reprezintă coeficienţii de regresie calculati pentru predicţia OLS a preferinţei pentru un sistem de îngrijire a sănătăţii, observăm ca varianta plătii directe (coplata) scade preferinţa cu o cifra dubla faţă de plata prin contribuţie. Desi suma este aceeasi, românii preferă să plătească prin contribuţii ca procent din venit decât să plătească direct, cumparând servicii de îngrijire a sănătăţii pe piaţă. Concluzia este ca sistemul preferat este unul universalist, cu acoperire generala şi plata directă minimizată, concluzie rezultată din preferinţa puternic negativă pentru plata directă.

Concluzia analizei regionale a preferinţelor şi valorilor legate de sistemul de îngrijire a sănătăţii indica un model de decizie foarte similar între regiunile ţării. În consecinţă, se poate spune că valorile şi preferinţele actuale susţin un sistem unic naţional pentru îngrijirea sănătăţii, fără variatii regionale.

Lipsa obligativităţii contribuţiilor în România, la nivelul curent de servicii de îngrijire a sănătăţii, ar crea cel puţin 20% de cetăţeni exclusi, într-o spirală descendentă a stării de sănătate. Obligativitatea contribuţiei se impune astfel, şi considerarea unui sistem de asigurări de sănătate cu contribuţie voluntară nu poate fi concepută fără schimbarea nivelului de servicii, care sa răspundă mai bine nevoilor de îngrijire a sănătăţii şi să diminueze atitudinea de tipul “chiar dacă contribui tot nu primeşti nimic” sau „trebuie să plăteşti direct”.

Pe de altă parte, rezultatele arată şi o proporţie impresionantă a celor care voluntar ar alege un sistem de asigurare de sănătate, şi ar prefera să plătească mai mult pentru servicii care răspund mai bine nevoilor lor de îngrijire a sănătăţii. Din aceasta perspectivă se impune considerarea unei contribuţii voluntare în plus faţă de cea obligatorie, care să îndreptăţească primirea unui nivel superior de servicii.

Concluzia analizei referitoare la funcţia de redistribuţie a contribuţiei la sistemul de asigurări de sănătate este evidentă – contribuţia progresivă corespunde cel mai bine valorilor populaţiei României. Importanţa funcţiei de redistributie este mai degrabă redusă pentru formarea preferinţei pentru un sistem de îngrijire a sănătăţii (aproximativ 4% din decizie).

De unde în 2006 existau opţiuni facile de creştere a surselor de finanţare atât prin creştere economică cât si prin contribuţii, în 2010 criza economico-financiară a spulberat varianta de creştere a bugetului prin creştere economică, iar ineficienţa livrarii de servicii in sistemul gestionat de Casa de Sănătate face ca orice creştere a contribuţiilor să devină un pericol politic. Dacă nu creşte remarcabil eficienţa sistemului de sănătate asigurat, astfel încât bugetul deja mare să se întoarcă sub formă de servicii medicale bune şi disponibile pentru plătitori, direcţia este spre creşterea sistemului privat, cu o acoperire slabă a riscului de boală pentru o mare parte a societăţii.

Cercetarea pe care am realizat-o asupra sistemului de îngrijire a sănătăţii în România a evidentiat multiple neconcordanţe între preferinţele românilor cu privirea la

9


îngrijirea sănătăţii şi sistemul actual, pe fondul unor nemulţumiri legate de funcţionarea sistemului mai puternic auzite şi mai vehemente decât oricând în ultimele decenii. Pâna şi evaluarea Guvernului României (prin primul-ministru Tăriceanu la asumarea răspunderii pentru legile sănătăţii în 2006) a fost negativă până la extrem: “sistemul sanitar este măcinat din interior de deficienţe majore cum ar fi lipsa de transparenţă în utilizarea fondurilor alocate, conflictul de interese, corupţia şi dezinteresul în îndeplinirea sarcinilor de serviciu în unele din unitatile sanitare”.3 Desi nu rezulta logic confirmarea ipotezei între eficienţa unei politici sociale şi conformitatea cu valorile şi preferinţele comunităţii la care se aplică, totuşi corelaţia între neconformarea la valori şi respingerea politicii sociale în perioada 2006-2010 reprezintă un argument (deşi slab) în susţinerea acestei ipoteze.

Evoluţia de la 2006 la 2010 arată scăderea volumului de servicii medicale, care acoperă din ce în ce mai puţin nevoile de îngrijire in contextul creşterii finanţării, cuplată cu creşterea de servicii medicale achiyiţionate din sisteme private fie prin plată directă fie prin abonamente sau asigurări private. Criza economică a generat restrângeri de buget şi creşterea eficienţei în majoritatea domeniilor, dar pare să fi atins sistemul medical de stat într-un mod neaşteptat, bugetele fiind mai mari (15% 2010 faţă de 2009) dar rezultatele mai mici. Riscul major al perioadei următoare ar putea fi ca românii sa nu-şi mai permită sistemul de stat, acesta devenind prohibitiv datorită ineficienţei economice.

Lucrarea de faţă oferă o perspectivă practică şi aplicabilă pentru urmărirea valorilor de lucru ale populaţiei pe de o parte, şi o metodă utilă de simulare şi estimare a preferinţelor pentru politici sociale alternative. Instrumentele folosite pentru realizarea modelului preferinţelor, chiar şi cu resursele limitate ale unei lucrări de doctorat, dovedeşte aplicabilitate şi oferă informaţii uşor de folosit pentru decizii de politică socială.

3 HotNews.ro, 13 februarie 2006

10

RezumatTezaIoanSimu

Documents

Transcript of RezumatTezaIoanSimu