Rezumat Teza Mihaila Doina 2009

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi Facultatea de Ştiinţe Economice

TEZĂ DE DOCTORAT Implicaţii ale aplicării legislaţiei

europene asupra managementului dezvoltării regionale

Conducător ştiinţific, Prof. univ. dr. Niculae G. Niculescu

Doctorand, Doina Mihăilă

Galaţi 2009

O politică de dezvoltare regională unitară conduce, pe termen lung, la diseminarea beneficiilor rezultate în urma procesului de integrare către toate regiunile şi statele Uniunii. Solidaritatea manifestată de statele membre cu un nivel de dezvoltare economică peste media Uniunii Europene, conduce, pe de o parte, la reducerea problemelor existente la nivel regional în cadrul regiunilor mai slab dezvoltate (creşterea gradului de ocupare a factorului muncă, a productivităţii, a veniturilor şi a producţiei în cadrul acestor regiuni) iar, pe de altă parte, contribuie la dezvoltarea per ansamblu a Uniunii Europene, cu efecte benefice şi asupra statelor mai bogate (reducerea taxelor ca urmare a creşterii economice, crearea unei stabilităţi socio-economice, securitate sporită, reducerea cheltuielilor Uniunii Europene alocate schemelor şi programelor destinate politicii sociale ori protecţiei mediului).

2

CUPRINS CAPITOLUL I POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA: : CONCEPT, OBIECTIVE, PRINCIPII SI LEGISLATIE ÎN MATERIE

1.1. Politica de dezvoltare regională 1.1.1. Momente cheie 1.1.2. Situaţia actuală

1.2. Obiectivele şi principiile politicii de dezvoltare regională 1.3. Stadiul actual al cercetării în domeniul instrumentelor politicii regionale

CAPITOLUL II DEZVOLTAREA REGIONALA ÎN ROMÂNIA SI LEGISLATIA ADOPTATA PANA IN PREZENT

2.1. Fundamentele politicii regionale din România 2.2. Programul Operaţional Regional (POR) 2007-2013 din România

2.2.1. Noţiuni introductive 2.3. Analiza comparativă a regiunilor din România

2.3.1. Cadrul general. Caracteristici geografice 2.3.2. Economie 2.3.3. Populaţia ocupată

2.4. Caracteristici de dezvoltare a regiunilor 2.4.1 Performanţele economice şi potenţialul de creştere ale regiunilor 2.4.2. Dezvoltarea antreprenorială 2.4.3. Populaţia şi forţa de muncă 2.4.4 Infrastructura de transport

2.5. Rezultatele analizei disparităţilor regionale din România 2.6. Studii de caz: Regiunile Sud-Est şi Nord-Est

CAPITOLUL III FONDURILE STRUCTURALE – LEGISLATIE SI PRACTICA MACROMANAGERIALĂ EUROPEANA

3.1. Instrumentele de solidaritate 3.1.1. Fondul de solidaritate al Uniunii Europene 3.1.2. Fondul de coeziune

3.2. Fondurile structurale 3.3. Iniţiativele comunitare 3.4. Acţiunile inovatoare 3.5. Măsuri speciale pentru piscicultură 3.6. Rezerva de performanţă 3.7. Instrumente de preaderare: Phare, ISPA, SAPARD 3.8. Aspecte problematice, tendinţe şi provocări

CAPITOLUL IV CORELAŢII ŞI IMPLICAŢII PRIVIND MANAGEMENTUL DEZVOLTARII REGIONALE EUROPENE SI APLICAREA LEGISLATIEI COMUNITARE ÎN MATERIE

4.1. Procesul de extindere a Uniunii Europene 4.1.1. Prima etapă a extinderii 4.1.2 Tratatul de la Maastricht 4.1.3. A treia extindere a U.E. 4.1.4. Contradicţii doctrinare privind viitorul U.E. 4.1.5. Ultimele extinderi ale U.E.

4.2. Pro sau contra extinderii U.E.? 4.3. Structura instituţională a U.E. 4.4. Principalele provocări cu care se confruntă Uniunea Europeană

3

4.4.1. Şomajul 4.4.2. Principiul subsidiarităţii 4.4.3. Deficitul democratic 4.4.4. Uniunea Politică 4.4.5. Noua Constituţie Europeană

4.5. Situaţia statelor membre U.E. şi a celor candidate la aderare CAPITOLUL V CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE

Strategia naţională de dezvoltare regională regăsită în fundamentarea Programului Operaţional Regional

Dezvoltarea redusă a mediului de afaceri regional şi local Slaba valorificare a potenţialului turistic regional şi local Declinul socio-economic a numeroase centre urbane

Analiza disparităţilor regionale din România aşa cum reies din aplicarea modelelor regionale ANEXE BIBLIOGRAFIE

4

CAPITOLUL I POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA: CONCEPT, OBIECTIVE, PRINCIPII SI LEGISLAŢIE ÎN MATERIE

Politica de dezvoltare regională Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai

complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc.1 Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din bugetul U.E.2).

De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.

Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă.

Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Principiul subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare - este prezent şi la nivelul altor politici.

În contextul de faţă, acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord.

Strategia dezvoltării durabile3 este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie.

Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor comunitare.

1 Conform Proiectului PHARE RO 0006.18.02. 2 Este vorba de 35% din bugetul UE (http://europa.eu.int/comm/regional_policy). 3 Dezvoltare durabilă în sensul promovării dezvoltării economice ţinând cont de impactul acesteia asupra mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate faţă de generaţiile viitoare.

5

http://europa.eu.int/comm/regional_policy

Momente cheie Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European

încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Această nevoie a fost concretizată în 19584, prin înfiinţarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii.

În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură. Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 19865, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi se creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi având drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar. Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului Phare, în 1989, în scopul sprijinirii Poloniei şi Ungariei (abia ieşite din spaţiul blocului comunist) în efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susţinerii dezvoltării regionale în ţările candidate.

Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice şi sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară şi de piaţa unică europeană.

De asemenea, duce şi la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele Membre mai puţin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).

În anul 1994 este înfiinţat un nou fond structural, al patrulea - Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an devine activ şi Comitetul Regiunilor - organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului.

4 Unele documente menţionează anul 1960 ca moment în care a fost înfiinţat FSE; crearea fondului a fost prevăzută încă din Tratatul de la Roma, anul 1960 fiind anul la care FSE a intrat efectiv în vigoare. Atragem atenţia asupra faptului că ambele variante sunt justificate şi nu este vorba de date inconsecvente. 5 Single European Act, ratificat în 1987.

6

În aceeaşi direcţie se desfăşoară şi procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcţionare a acestora.

Reforma are drept scop creşterea concentrării asistenţei comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementara programului Phare cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul Special pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică şi socială a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Un nou (şi ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore suferite de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora. Situaţia actuală Baza legală

Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce defineşte obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – şi principiile ce stau la baza realizării acestuia.

La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului No. 1260/996, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcţionare a Fondurilor structurale (şi amendat prin Regulamentul No. 1447/20017) precum şi alte reglementări privitoare la funcţionarea FS şi a Fondului de Coeziune. Actori instituţionali ai politicii de dezvoltare regională

Definirea �i implementarea politicii regionale comune implică participarea activă a unui număr mare de institu�ii �i organiza�ii europene, na�ionale, regionale �i locale.

Actorul esen�ial pentru definirea, implementarea �i monitorizarea politicii regionale europene este Comisia Europeană. În cadrul acestui organism, func�ionează mai multe Direc�ii Generale, printre care Direc�ia Generală pentru Politică Regională. Aceasta trebuie să asigure asisten�a în vederea implementării politicii regionale în statele membre, pe baza gestionării resurselor financiare aferente Fondului European de Dezvoltare Regională, Fondului de Coeziune �i instrumentului ISPA.

Parlamentul European dispune de un Comitet pentru Politică regională, Transport şi Turism, cu multiple atribu�ii în activitatea de control asupra implementării politicii regionale �i realizării obiectivelor acesteia. Mai mult, Parlamentul European, prin acest comitet al său, colaborează cu Banca Europeană de Investi�ii.

În cadrul întrunirilor sale periodice, Consiliul European analizează �i coordonează politicile economice ale statelor membre, inclusiv cele care vizează dezvoltarea regională.

În anul 1991, a fost creat un organism consultativ, cu implica�ii asupra dezvoltării regionale, Comitetul Regiunilor. Comitetul Regiunilor este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare stat membru.

6 Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the Structural Funds, Official Journal L 161, 26.06.1999. 7 Council Regulation (EC) No 1447/2001 of 28 June 2001.

7

Actorii politicii regionale europene

Obiectul de activitate al acestui comitet îl constituie coeziunea economică şi socială,

reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport.

Banca Europeană de Investi�ii finan�ează politica regională comunitară, monitorizând implementarea ei în statele membre. Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare ale U.E.

8

CAPITOLUL 2 DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA ŞI LEGISLAŢIA ADOPTATĂ PÂNĂ ÎN PREZENT

Fundamentele politicii regionale din România

În România8, politica de dezvoltare regională început să se contureze odată cu funcţionarea programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, prin Legea 151/1998, care stabilea obiectivele politicii naţionale în domeniu, instituţiile implicate, competenţele şi instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională, în prezent fiind în vigoare Legea nr. 315/2004 şi Regulamentul din 27.10.2004. Aceasta este completată de o serie de alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin care sunt create sau reglementate mecanismele de implementare a politicii regionale.

Capitolul de negociere aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 şi stabileşte criteriile ce trebuiesc îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE şi a eligibilităţii pentru FS şi Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar şi modalităţile de implementare.

Spre deosebire de alte capitole de negociere, acquis-ul de dezvoltare regională nu defineşte modul în care trebuie create structurile specifice de implementare a cerinţelor comunitare ci doar menţionează care sunt acestea şi lasă acest lucru în sarcina României. Astfel, deşi acquis-ul comunitar nu trebuie transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să permită implementarea prevederilor specifice domeniului.

Dacă documentul de bază al dezvoltării politicii regionale naţionale conform standardelor şi cerinţelor comunitare este Documentul de poziţie pentru capitolul 21, acesta este completat de Parteneriatul pentru Aderare –semnat în 1998 şi actualizat ultima dată în 2003, în urma desprinderii României şi Bulgariei de celelalte ţări candidate ale Europei Centrale şi de Est9 (care au aderat în 2004, spre deosebire de 2007-data stabilită pentru România), şi de Foia de parcurs pentru România (şi Bulgaria) – elaborată în acelaşi context. Monitorizarea şi evaluarea progreselor efectuate este prezentată în rapoarte anuale, atât ale României cât şi ale Comisiei Europene, iar priorităţile şi sugestiile conţinute de acestea sunt reflectate prin elaborarea Planurilor Naţionale de Dezvoltare (de către România).

Conform cerinţelor de aderare la UE aşa cum apar ele în documentele corespunzătoarele, realizările României în vederea aderării trebuie să demonstreze: existenţa unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar; organizarea teritorială similară celei comunitare; capacitatea de programare; capacitatea administrativă; capacitatea de gestiune financiară şi bugetară;

Ca exerciţiu de pregătire în îndeplinirea acestor criterii stă accesul la instrumentele de preaderare (Phare, ISPA şi SAPARD) care, aşa cum am văzut în prima parte a lucrării, reprezintă echivalentul fondurilor de solidaritate pentru ţările în curs de aderare.

Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, obiectivele sale principale au în vedere:

8 Pentru o analiză a politicii de dezvoltare în România, prezintă importanţă şi studiile de impact realizate de Institutul European din România în anul 2000, respectiv Studiul 8 – „Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutorul de stat”, şi studiul 9 – „ Politica de coeziune a UE şi dezvoltarea economică şi socială în România”. 9 Este vorba de Ungaria, Polonia, Cehia, Solvenia, Slovacia, Estonia, Letonia şi Lituania.

9

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), şi prevenirea creării de noi dezechilibre;

pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile UE şi de acces la FS şi de coeziune;

integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea cooperării interregionale (interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării economice şi sociale durabile.

Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri şi strategii, finanţarea de proiecte şi prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării şi aplicării lor, după cum urmează: principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul

central/guvernamental la cel regional; principiul parteneriatului, prin crearea şi promovarea de parteneriate între toţi actorii

implicaţi în domeniul dezvoltării regionale; principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite; principiul co-finanţării,adică obligativitatea contribuţiei financiare a diverşilor actori

implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională. Aceste principii naţionale nu exclud şi nu sunt contradictorii principiilor ce stau la baza

funcţionării politicii structurale la nivel comunitar, adică: principiul programării ; principiu parteneriatului ; principiul adiţionalităţii ; principiul monitorizării, controlului şi evaluării.

Dimpotrivă, ele subliniază direcţionarea politicii naţionale înspre pregătirea accesului la instrumentele financiare ale politicii comunitare de dezvoltare regională.

Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională la nivel teritorial este reprezentată de regiunea de dezvoltare, o astfel de regiune fiind constituită prin asocierea benevolă a unor judeţe vecine, fără a fi o unitate administrativ teritorială şi fără a avea personalitate juridică.

Au fost astfel constituite următoarele 8 regiuni de dezvoltare:

Regiuni de dezvoltare în România Regiunea de dezvoltare Judeţe componente 1 Nord –Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava,

Vaslui 2 Sud-Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,

Vrancea 3 Sud Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu,

Ialomiţa, Prahova, Teleorman 4 Sud-Vest Oltenia Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea 5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş 6 Nord-Vest Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş,

Satu-Mare, Sălaj 7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş,

Sibiu 8 Bucureşti-Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov Sursa: Document de poziţie pentru Capitolul 21

10

Regiunile de dezvoltare din România Aceste regiuni de dezvoltare sunt constituite pe baza sistemului existent la nivel

comunitar, adică al sistemului de clasificare al unităţilor teritoriale NUTS. Conform acestuia, ele sunt regiuni de nivel NUTS II (adică au o populaţie de până în 2,8 milioane locuitori).

Documentele de programare ale politicii regionale naţionale în perspectiva aderării la UE au ca document de principal Planul Naţional de Dezvoltare (PND), ce conţine priorităţile strategice de dezvoltare, regionale şi sectoriale, pentru o perioadă dată.

Planurile Naţionale de Dezvoltare sunt elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare (PDR) şi reflectă Strategia Naţională de Dezvoltare şi Programele Operaţionale (PO) regionale şi sectoriale.

Până în prezent au fost elaborate 3 PND, pentru perioadele 2000-2002, 2002-2005 şi 2006-2013. PND 2002-2005 a identificat 7 axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora s-au constituit toate obiectivele, măsurile, programele şi proiectele de dezvoltare regională:

1) dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat;

2) îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii; 3) întărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la

cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale; 4) sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale; 5) protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului; 6) stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării, comunicaţiilor,

tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale; 7) îmbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale

echilibrate şi durabile. Alături de PND stau Documentele Comune de Programare (DCP), vizează strategiile de

dezvoltare şi priorităţile comune regiunilor transfrontaliere România – Bulgaria şi România – Ungaria şi sunt echivalente ale „Documentelor Unice de Programare (DUP) de la nivel comunitar.

De asemenea, ele conţin elemente similare Documentului Cadru de Sprijin Comunitar (DCSP) şi Programelor Operaţionale (PO). Reamintim aici că DCSP este rezultatul negocierii dintre Comisia Europeană şi Statele Membre aferent pentru finanţarea din fondurile structurale, fiind fundamentat de către PND şi transformat în PO – ce detaliază măsurile specifice implementării sale. De menţionat este faptul că, deşi România nu este încă eligibilă pentru negocierea DCSP, au fost totuşi identificate programele operaţionale necesare a fi integrate în cadrul acestuia, după cum urmează:

11

un Program Operaţional Regional - cu 8 subprograme regionale, cuprinzând priorităţi care pot fi finanţate prin Fondul European de Dezvoltare Regională si Fondul Social European;

un Program Operaţional Sectorial pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi pescuit - eligibil a fi finanţat prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – Secţiunea Garantare şi Instrumentul Financiar pentru Orientare Piscicolă;

un Program Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, eligibil a fi finanţat prin Fondul Social European;

un Program Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare, eligibil a fi finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională şi, eventual, prin Fondul Social European10.

Revenind la fondurile de preaderare, documentul pe baza căruia se face accesarea fondului ISPA- mediu este Strategia ISPA – mediu, în timp ce documentul programatic pentru realizarea măsurilor de tipul Fondului Social European este reprezentat de Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO), ce are ca scop pregătirea pentru participarea la Strategia Europeană de Ocupare.

Cadrul instituţional aferent elaborării şi implementării documentelor de programare este structurat pe două nivele, regional şi naţional. Astfel, la nivel de regiune, principalii actori instituţionali sunt:

Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională cu următoarele atribuţii: aprobă Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională şi Programul Naţional pentru

Dezvoltare Regională; prezintă Guvernului propunerile privind constituirea Fondului Naţional pentru Dezvoltare

Regională; aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor Fondului Naţional pentru

Dezvoltare Regională; urmăreşte utilizarea fondurilor alocate Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională din Fondul

Naţional pentru Dezvoltare Regională; aprobă utilizarea fondurilor de tip structural alocate României de către Comisia Europeană; urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de

cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional şi la nivelul euroregiunilor.

Consiliul pentru Dezvoltare Regională este organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul Regiunilor de Dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din: preşedinţii consiliilor judeţene ale regiunii de dezvoltare; un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al

regiunii. Consiliul pentru Dezvoltare Regională este condus de către un preşedinte şi un

vicepreşedinte (din judeţe diferite), aleşi pentru un mandat de un an. Consiliul pentru Dezvoltare Regională are următoarele atribuţii: analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională; sprijină elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare; aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional în concordanţă cu

priorităţile şi metodologia elaborate de Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, împreuna cu organismele regionale specializate;

transmite Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, în vederea aprobării finanţării, portofoliul de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la nivel naţional;

aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare regională;

10 xxx -„Documentul de Poziţie al României , Capitolul 21 – Politică Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale”.

12

prezintă Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri privind alocarea de resurse de la Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională; aprobă propunerile anuale ale bugetelor de venituri şi cheltuieli elaborate de Agenţie; propune Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională cuantumul; contribuţiilor anuale,

în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor membre, alocate Fondului pentru Dezvoltare regională, în vederea finanţării politicilor regionale, precum şi destinaţia şi eşalonările de plata ale acestora;

atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării obiectivelor regionale, sursele atrase constituindu-se ca venituri la Fondul pentru Dezvoltare Regională;

aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de Agenţie; coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale; elaborează şi aprobă regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, în conformitate cu

regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională, aprobat prin HG nr. 1256/2004;

avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente similare încheiate de către Agenţie cu terţii în domeniul specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene şi informează corespunzător Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională;

aprobă Statutul de organizare şi funcţionare a Agenţiei, organigrama acesteia, precum şi statul de funcţii;

coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană, precum şi cele privind utilizarea, la nivelul regiunii a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor;

aprobă rapoartele Agenţiei în care sunt evidenţiate stadiul dificultăţilor de implementare, precum şi impactul programelor şi proiectelor de dezvoltare regională, rapoarte care vor fi înaintate la Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

îndeplineşte şi atribuţiile ce-i revin în conformitate cu legislaţia privind zonele defavorizate; aproba sigla, însemnele, misiunea, viziunea şi valorile Agenţiei.

Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) sunt constituite ca organisme nonguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care activează în domeniul dezvoltării regionale. ADR-urile elaborează strategiile şi programele de dezvoltare regională iar, după aprobarea lor de către CDR şi ulterior de CNDR, au rol de implementare a acestora.

Astfel, în baza Legii 151/1998, la sfârşitul anului 1998, s-au constituit prin asocierea liber consimţită a judeţelor şi a Municipiului Bucureşti, 8 Regiuni de Dezvoltare corespunzătoare nivelului statistic NUTS 2. Stabilite pe o bază voluntară, ele nu au statut de unităţi administrative dar reprezintă unităţi teritoriale suficient de mari pentru a constitui o bună bază pentru elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare regionale, permiţând utilizarea eficientă a resurselor financiare şi umane.

Agenţiile pentru Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii: elaborează şi propun Consiliului pentru Dezvoltare Regională (din regiunea respectivă)

aprobarea Strategiei de Dezvoltare Regională, a programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;

asigură punerea în aplicare a programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare Regională, cu respectarea legislaţiei;

identifică zonele cu probleme în cadrul regiunilor de dezvoltare; asigură asistenţa tehnică de specialitate persoanelor fizice sau juridice, cu capital de stat sau

privat, care investesc în zonele defavorizate; înaintează Autorităţii de Management propunerile de finanţare, din Fondul Naţional pentru

13

Dezvoltare Regională, a proiectelor de dezvoltare aprobate; acţionează pentru atragerea de surse la formarea Fondului pentru Dezvoltare Regională; gestionează Fondul pentru Dezvoltare Regională în scopul obiectivelor prevăzute în

programele de dezvoltare regională; răspunde de corecta gestionare a fondurilor alocate.

Aceste instituţii aveau încă de la început îndatorirea de a conlucra pentru elaborarea unei strategii de dezvoltare, la nivel naţional şi la nivel regional. Fundamentarea acestei strategii s-a realizat pe baza analizei situaţiei economice, ceea ce a permis formularea principiilor şi obiectivelor pe termen mediu şi lung, cu stabilirea priorităţilor. Strategiile elaborate din 1998 până în prezent au pornit, într-adevăr, de la analize economico-sociale, au definitivat obiective şi măsuri considerate prioritare dar nu au precizat care vor fi sursele de finanţare şi care sunt resursele necesare (umane, materiale, financiare, informaţionale) şi cele disponibile care pot fi utilizate.

Scopul pentru care s-au creat aceste Regiuni de Dezvoltare este similar celui urmărit şi de celelalte ţări care au aderat sau sunt în curs de aderare, acela de a sprijini comunităţile mai mari în a-şi soluţiona problemele care trec dincolo de graniţele administrative şi care depăşesc posibilităţile financiare ale unui judeţ. Regiunile de Dezvoltare reprezintă structuri teritoriale în care se realizează implementarea şi evaluarea politicii naţionale de dezvoltare regională.

Regiunile de dezvoltare au ca scop promovarea unei politici economice de tip regional, în scopul realizării dezvoltării echilibrate şi reducerii discrepanţelor de dezvoltare economică şi socială. Pentru aceasta, utilizează fondurile puse la dispoziţie de Guvern şi autorităţile locale, precum şi fondurile de preaderare �i postaderare ale Comisiei Europene.

În fiecare Regiune de Dezvoltare, mai funcţionează un Comitet Regional pentru elaborarea Planului Regional de Dezvoltare (CRP) – structură partenerială creată pentru elaborarea PRD, este compus din: reprezentanţii ai ADR; reprezentanţi ai Prefecturilor din Regiunea de Dezvoltare; reprezentanţi ai Consiliilor Judeţene din regiune; reprezentanţi ai serviciilor deconcentrate ale instituţiilor publice centrale (Direcţia de Muncă,

Familiei şi Egalităţii de Şanse, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Judeţeană de Statistică);

reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ superior şi institute de cercetări; reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali din regiune.

CRP funcţionează prin organizarea unor grupuri de lucru tematice, corespunzătoare problemelor de analizat, şi prin întâlniri în plen, cu asigurarea reprezentării echilibrate a instituţiilor regionale, precum şi a partenerilor economici şi sociali.

Strategiile de dezvoltare sunt puse în aplicare prin intermediul unor planuri naţionale şi regionale, anuale şi multianuale. Concret, aceste planuri au fost privite ca documente elaborate pe baza strategiei, ele referindu-se la ansamblul acţiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare. De asemenea, planurile întreprinse trebuie să cuprindă, pentru fiecare acţiune, următoarele elemente: denumirea şi descrierea acţiunii preconizate; domeniul vizat şi aria geografică; beneficiarii finali; organismul responsabil de implementare; scopurile cuantificate; indicatorii de monitorizare a procesului; asistenţa financiară necesară şi forma în care se acordă (grant sau împrumut); durata şi o estimare prealabilă a efectului global al strategiei asupra regiunii de dezvoltare.

Aşadar, la nivel naţional, planificarea resurselor financiare, atât naţionale, cât şi atrase din surse externe, este realizată prin intermediul Planului Naţional de Dezvoltare, iar la nivel regional prin intermediul Planurilor de Dezvoltare Regională, documente care includ ansamblul politicilor de dezvoltare socio-economică sectoriale şi regionale.

Fiind un angajament asumat prin Capitolul 21 de negocieri, pe de-o parte, pe de alta parte ca urmare al lipsei cadrului comunitar de reglementare, România a elaborat Planul Naţional de Dezvoltare pentru perioada 2007-2013. Acest plan s-a dorit a fi instrumentul fundamental prin

14

care România încercă să recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare socio-economică faţă de Uniunea Europeană.

În contextul postaderării României la U.E., politica naţională de dezvoltare a României se va racorda din ce în ce mai strâns la politicile, obiectivele, principiile şi reglementările comunitare în domeniu, în vederea asigurării unei dezvoltări socio-economice de tip „european” şi reducerii cât mai rapide a disparităţilor semnificative faţă de Uniunea Europeană.

Conform ultimelor date statistice publicate de Comisia Europeană, în ultimii ani România a înregistrat o îmbunătăţire notabilă a convergenţei reale în termeni de produs intern brut pe locuitor exprimat la standardul puterii de cumpărare, ajungând să reprezinte, în anul 2004, 28,8% din media UE-15 şi 31,1% din media UE-25, faţă de 23% şi respectiv 25,2% în 2000. Cu toate acestea, România continuă să se plaseze în urma tuturor noilor State Membre, cu excep�ia Bulgariei, decalajul pe care trebuie să-l recupereze fiind semnificativ.

România întruneşte criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul „Convergenţă” de intervenţie a fondurilor structurale, obiectiv care se adresează celor mai slab dezvoltate regiuni din cadrul UE, şi anume cele care înregistrează un nivel al PIB/locuitor mai mic de 75% din media UE.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care orientează şi stimulează dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este instrumentul fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare socio-economică faţă de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene de coeziune economică şi socială şi reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta şi stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

Se impune sublinierea clară a caracterului specific al PND 2007-2013. Acesta nu substituie o Strategie Naţională de Dezvoltare Economică, ci reprezintă o componentă esenţială a acesteia. În accepţiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare.

Raţiunea elaborării PND este aceea de a stabili direcţiile de alocare a fondurilor publice pentru investiţii cu impact semnificativ asupra dezvoltării economice şi sociale, din surse interne (buget de stat, bugete locale, etc.) sau externe (fondurile structurale şi de coeziune, fonduri U.E. pentru dezvoltare rurală şi pescuit, credite externe, etc.), în scopul diminuării decalajelor de dezvoltare faţă de Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne (ex. urban-rural, regiunea X faţă de media naţională etc.). De altfel, PND nu conţine aspecte de reglementare legislativă, construcţie instituţională sau reformă structurală, acestea fiind apanajul altor documente programatice, cum ar fi Programul Economic de Preaderare sau viitorul Program Naţional de Reformă.

Strategia PND 2007-2013 este structurată pe cele şase priorităţi naţionale de dezvoltare, limitarea numărului de priorităţi fiind de natură să asigure concentrarea resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi măsuri cu impact maxim asupra reducerii decalajelor faţă de U.E. şi a disparităţilor interne. Trebuie precizat, însă, că în interiorul acestor priorităţi, sunt abordate numeroase domenii/sectoare de intervenţie specifice, cum ar fi educaţia, sănătatea, energia, sectorul comunicaţii şi IT, prevenirea riscurilor naturale etc.

Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale.

Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi

15

Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structurale).

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene - este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002, în urma inundaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă.

Acest fond va fi folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore, cum sunt inundaţiile din august 2002, care au dus la înfiinţarea sa (noiembrie 2002) sau incendiile spontane din Portugalia (iulie 2003), şi care au repercusiuni importante asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate.

Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. EURO Modalitatea de asistenţă a acestui fond constă în acordarea unei singure tranşe de

finanţare pentru ţara/regiunea solicitantă, care este complementară eforturilor naţionale şi care nu necesită co-finanţare din partea statului afectat.

Fondul de coeziune apare ca un instrument special al politicii de solidaritate şi, prin circumstanţele în care a fost înfiinţat, trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de viaţă la nivelul diferitelor regiuni şi State Membre.

Domeniile în care acţionează Fondul de coeziune sunt protecţia mediului înconjurător şi reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport; sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect primind finanţare în proporţie de 80-85% din totalul costurilor eligibile.

16

CAPITOLUL 3 FONDURILE STRUCTURALE – LEGISLAŢIE ŞI PRACTICĂ MACROMANAGERIALĂ EUROPEANĂ Fondurile structurale

1. Fondul European de Dezvoltare Regională a fost înfiinţat în 1975 şi are cea mai mare

pondere în cadrul fondurilor structurale. FEDR are drept scop reducerea disparităţilor dintre regiunile UE şi are ca direcţii de intervenţie următoarele:

investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile; investiţii în infrastructură; investiţii în educaţie şi sănătate; iniţiative de dezvoltare locală şi activităţi de afaceri ale întreprinderilor mici şi mijlocii

(IMM). 2. Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la început,

principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE pune accent pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii, prin finanţarea a trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă.

3. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură a fost stabilit în 1962 pentru finanţarea politicii agricole comune a UE şi consumă cea mai mare parte a bugetului comunitar şi este structurat pe două secţiuni:

Secţiunea de orientare: finanţează scheme de raţionalizare, modernizare şi ajustare

structurală a sectorului agricol din zonele rurale Secţiunea de garantare: finanţează măsuri de organizare comună a pieţelor şi de susţinere

a preţurilor produselor agricole. 4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului a fost creat în 1994, prin

gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul, cu următoarele obiective:

întărirea competitivităţii si dezvoltarea unor activităţi de afaceri viabile în industria pescuitului ;

sprijinirea revitalizării zonelor dependente de pescuit şi acvacultură.

17

CAPITOLUL 4

CORELAŢII ŞI IMPLICAŢII PRIVIND MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII REGIONALE EUROPENE ŞI APLICAREA LEGISLAŢIEI COMUNITARE ÎN MATERIE

Structura instituţională a U.E.

Structura instituţională a Uniunii Europene este determinată de numeroasele acorduri şi tratate încheiate între statele membre. Tratatele de la Paris (1951), Roma (1957), Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992) au constituit fundamentele Uniunii Europene, iar Tratatul de la Amsterdam (1997) a modificat structura instituţională a U.E., în perspectiva viitoarelor extinderi. La nivelul Uniunii Europene, cadrul instituţional este reprezentată de: instituţiile centrale implicate în procesul de decizie:

o Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştrii); o Comisia Europeană; o Parlamentul European.

Instituţiile cu rol consultativ în procesul de decizie: o Comitetul Economic şi Social; o Comitetul Regiunilor.

Instituţii financiare: o Banca Europeană de Investiţii; o Banca Central Europeană.

Alte instituţii: o Curtea Europeană de Justiţie; o Curtea de Conturi; o Ombusman-ul European.11 Un statut cu totul deosebit îl are Consiliul European, care nu este o instituţie propriu-zisă,

aşa cum reiese din Articolul 4 al Tratatului U.E. „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale si îi defineşte orientările politice generale dezbate marile orientări de politică economică ale statelor membre şi defineşte principiile si orientările generale de politică externă si de securitate comună”, ci reprezintă un forum de discuţii privind politica generală a Uniunii Europene şi direcţiile de dezvoltare ale acesteia, forum constituit din şefii de stat sau de guvern ai Statelor Membre şi de preşedintele Comisiei Europene.

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care este o organizaţie inter-guvernamentală continentală, înfiinţată în 1949, ce activează în principal in domeniul drepturilor omului, având ca scop fundamental protejarea şi promovarea valorilor comune europene, precum şi dezvoltarea economică şi socială a statelor europene, şi nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte reprezentanţii celor 25 de State Membre la nivel ministerial.

Reuniunile Consiliului European se desfăşoară periodic începând cu summit-ul din decembrie 1974, când s-a decis ca numărul întrunirilor să fie de trei în fiecare an. Din 1986, aceste întâlniri au loc doar de două ori pe an, câte una în perioada fiecărei preşedinţii bianuale a U.E., de obicei, câte 2 zile în lunile iunie şi decembrie. Realitatea ultimilor ani a arătat că la reuniunile Consiliului European sunt invitaţi să participe şi şefii de state sau de guverne din ţările candidate la aderare.

Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre, având putere legislativă şi executivă. Această instituţie europeană este formată din reprezentanţii ministerelor din statele membre, motiv pentru care mai este denumită şi Consiliul de Miniştri. Preşedintele 11 Mediatorul European.

18

Consiliului se alege prin rotaţie, din fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni. Consiliul U.E. are un comitet permanent, format din reprezentanţii guvernelor naţionale. Acest comitet, numit COREPER12, are atribuţii importante în toate iniţiativele legislative. Deciziile în Consiliu se adoptă prin vot. Fiecare stat membru dispune de un anumit număr de voturi. Comisia Europeană reprezintă o îmbinare între o instituţie civilă de servicii şi un corp executiv. Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene şi este organul executiv al U.E.. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles, iar activitatea acestei instituţii se desfăşoară atât la Bruxelles cât şi la Luxemburg. Comisia deţine un Colegiu format din 25 de membri13, numiţi comisari. Preşedintele, cei cinci vicepreşedinţi şi cei 19 membri ai Comisiei sunt aleşi, în funcţie de competenţele lor, şi tuturor li se asigură independenţa în decizii. Toţi membrii Comisiei Europene deţin poziţii politice în statele lor, mai ales la nivel ministerial. Comisia este aleasă pe mandate de câte 5 ani, la 6 luni după alegerea Parlamentului European. Acest interval de timp oferă noului Parlament timpul necesar pentru aprobarea Preşedintelui Comisiei, propus de statele membre, înainte ca acest preşedinte desemnat să-şi constituie viitoarea sa echipă, în colaborare cu guvernele statelor membre.

Letonia; 3 Slovenia; 3Estonia; 3

Cipru; 2Luxemburg; 2

Malta; 2

Germania; 10

Franta; 10

Italia; 10

Spania; 8Polonia; 8

Olanda; 5

Grecia; 5

Cehia; 5

Belgia; 5

Ungaria; 5

Portugalia; 5

Austria; 4

Slovacia; 3

Danemarca; 3Finlanda; 3

Irlanda; 3Lituania; 3

Regatul Unit; 10

Suedia; 4

Repartizarea voturilor în Consiliul Uniunii Europene

în perioada 01.05.-31.12.2004 Parlamentul propune şi el membri pentru Comisia Europeană. Odată aprobată de Parlament, noua Comisie poate să-şi înceapă oficial activitatea în următoarea lună ianuarie.

12 Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi – acesta este divizat în două subcomitete: COREPER I, constituit din adjuncţi ai ambasadorilor Statelor Membre, şi COREPER II, constituit din ambasadorii Statelor Membre. 13 aleşi din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene.

19

Comisia Europeană este organizată în Direcţii Generale (D.G.)14, care deţin fiecare câte un domeniu de responsabilitate. Aceste direcţii administrează activităţile directe ale Comunităţii şi exprimă propuneri pentru noi legi. Componenţa Comisiei Europene pentru perioada 2004-2009, la data redactării acestui material, este prezentată în tabelul 4-3.

Comisia Europeană 2004-2009 Jose Manuel Barroso Portugalia

Preşedintele Comisiei Europene

Vicepreşedinţi

Siim Kallas Estonia Comisar pentru Probleme Administrative, Audit şi Antifraudă

Franco Frattini Italia Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate

Gunther Verheugen Germania Comisar pentru Întreprinderi şi Industrii

Jacques Barrot Franţa Comisar pentru Transporturi

Margot Wallstrom Suedia Comisar pentru Relaţii Instituţionale şi Strategia de Comunicare

Membri

Joaquin Almunia Spania Comisar pentru Afaceri Economice şi Monetare

Olli Rehn Finlanda Comisar pentru Extindere

Stavos Dimas Grecia Comisar pentru Mediu înconjurător

Viviane Reding Luxemburg Comisar pentru Societatea Informaţională şi Media

Dalia Grybauskaite Lituania Comisar pentru Programare Financiară şi Buget

Danuta Hubner Polonia Comisar pentru Politica Regională

Jan Figel Slovacia Comisar pentru Educaţie, Pregătire Profesională şi Multilingvism

Janez Potocnik Slovenia Comisar pentru Ştiinţă şi Cercetare

Joe Borg Malta Comisar pentru Pescuit şi Afaceri Maritime

Markos Kyprianou Cipru Comisar pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorului

Andris Piebalgs Letonia Comisar pentru Energie

Benita Ferrero-Waldner Austria

Comisar pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de Vecinătate

Charlie McCreevy Irlanda Comisar pentru Serviciile Pieţei Unice

14 Care la rândul lor sunt structurate pe: direcţii, servicii specializate şi unităţi.

20

Jose Manuel Barroso Portugalia

Preşedintele Comisiei Europene

Laszlo Kovacs Ungaria Comisar pentru Impozite şi Uniune Vamală

Louis Michel Belgia Comisar pentru Dezvoltare şi Asistenţă Umanitară

Mariann Fischer Boel Danemarca

Comisar pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

Neelie Kroes Olanda Comisar pentru Concurenţă

Peter Mandelson Regatul Unit Comisar pentru Comerţ

Vladimir Spidla Cehia Comisar pentru Ocupare, Afaceri Sociale şi Şanse Egale

Direcţiile Generale ale Comisiei Europene sunt: Agricultura, Afacerile Economice şi Financiare, Factorul Muncă şi Afacerile Sociale, Firmele, Pescuitul, Societatea Informaţională, Justiţia şi Afacerile Interne, Politica Regională, Taxele şi Uniunea Vamală, Dezvoltarea, Relaţiile Externe, Concurenţa, Educaţia şi Cultura, Energia şi Transporturile, Mediul, Sănătatea şi Protecţia Consumatorului, Piaţa Internă, Colaborarea în Centrele de Cercetare, Cercetarea, Extinderea şi Comerţul. Principalele competenţe ale Comisiei Europene sunt: de control: Comisia apără Tratatele şi este răspunzătoare pentru monitorizarea şi realizarea

efectivă a legislaţiei U.E.. Chiar dacă nu implementează legile, Comisia poate obţine astfel de prerogative, dacă guvernele statelor membre o doresc. În schimb, Comisia are dreptul de a investiga cazurile de încălcare a legislaţiei U.E. de către guverne, companii sau cetăţeni şi poate impune măsuri de penalizare, atunci când consideră că legea a fost eludată. În plus, Comisia poate impune modificarea legislaţiei naţionale, atunci când constată că ea este contrară celei din U.E.. Guvernele statelor membre au obligaţia să asigure implementarea deciziilor Comisiei Europene. În cazurile în care apar contradicţii între deciziile Comisiei Europene şi cele ale guvernelor naţionale, cazurile respective sunt înaintate spre soluţionare Curţii Europene de Justiţie;

de iniţiativă legislativă: Comisia Europeană deţine puteri supranaţionale în anumite domenii de competenţă comunitară (politici comunitare). Acestea vizează politicile şi programele curente ale U.E., administrarea Fondurilor Structurale, propuneri de legi comunitare. De asemenea, Comisia oferă sprijin şi informaţii firmelor şi diferitelor organizaţii comunitare;

de execuţie: Comisia Europeană joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având printre responsabilităţi gestionarea Fondurilor Structurale şi a bugetului anual al Uniunii;

de reprezentare: Comisia Europeană reprezintă U.E. în cadrul negocierilor tratatelor internaţionale şi al diferitelor aspecte ale politicii externe a U.E.. În ţările din afara spaţiului comunitar, Comisia Europeană este reprezentată de Delegaţii15, care au statut de ambasade, iar în statele membre sunt deschise birouri de reprezentare.

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma (1957), „popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană” (Articolul 189). Iniţial, a avut denumirea de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.O.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. şi EURATOM). Prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European (Fuerea A., 2002).

Această instituţie deţine trei funcţii esenţiale:

15 În prezent, şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România este Jonathan Scheele.

21

împarte cu Consiliul U.E. puterea legislativă, astfel încât să poată adopta legile europene (Directive, Reglementări, Decizii) în multe domenii. Implicarea sa în procesul legislativ reprezintă o garanţie a legitimităţii democratice a textelor adoptate;

împarte autoritatea bugetară cu Consiliul şi poate influenţa cheltuielile la nivelul U.E.. La finele acestei proceduri, Parlamentul adoptă bugetul U.E.;

supervizează activităţile Comisiei Europene. Aprobă nominal membrii Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. În plus, Parlamentul supervizează din punct de vedere politic toate celelalte instituţii europene.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, membrii săi lucrează în 17 comisii permanente: Afaceri externe, drepturile omului, politica de securitate şi de apărare comună; Buget; Control bugetar; Drepturile şi libertăţile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne; Probleme economice şi monetare; Probleme legale şi piaţa internă; Industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie; Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; Mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorului; Agricultură şi dezvoltare rurală; Pescuit; Politică regională, transporturi şi turism; Cultură, tineret, educaţie, mass-media şi sport; Dezvoltare şi cooperare; Afaceri constituţionale; Drepturile femeii şi egalitatea de şanse; Petiţii. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul poate înfiinţa subcomisii, comisii temporare pe probleme specifice, precum şi comisii de anchetă. Comisiile parlamentare unite menţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care U.E. are acorduri de asociere. De asemenea, delegaţiile interparlamentare au acelaşi rol în conexiunile lor cu parlamentele altor ţări şi cu organizaţiile internaţionale. Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat condus de un Secretar General. Parlamentul dispune de aproximativ 3.500 angajaţi, în afară de personalul grupurilor politice şi de asistenţii membrilor parlamentari. Parlamentul European nu răspunde în faţa guvernelor statelor membre. Începând cu anul 1979, cetăţenii europeni aleg direct reprezentanţii lor în Parlamentul European. Alegerile se desfăşoară sistematic, o dată la 5 ani. Neexistând acorduri între partidele politice în Parlament, acesta nu mai poate fi privit ca un sistem partinic politic coerent. Numărul de membri în Parlamentul European pe care un stat îi poate alege depinde de mărimea populaţiei statului respectiv16. Deşi puterea Parlamentului este limitată, ea a crescut, mai ales după adoptarea Actului Unic European. Numărul de membri pentru fiecare stat membru este specificat în Tratate. În Parlament, membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În prezent, această organizaţie cuprinde opt grupuri politice, plus câţiva independenţi17. Aceste grupuri politice reprezintă peste o sută de partide politice naţionale. Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o săptămână la Strasbourg, unde se află sediul Parlamentului.

16 Sistemul reprezentării proporţionale permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populaţie mai puţin numeroasă. Astfel, un parlamentar luxemburghez reprezintă 72.000 de persoane, în timp ce unul suedez – 402.000 persoane, unul italian – 662.000 persoane, şi unul german 829.000 persoane. 17 Cele mai reprezentative grupuri politice sunt: Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni şi Grupul Verzilor.

22

Comisiile parlamentare se reunesc două săptămâni pe lună, la Bruxelles, pentru a facilita contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de-a treia săptămână din lună este rezervată întâlnirii grupurilor politice, iar cea de-a patra şedinţei plenare de la Strasbourg. Întâlnirile suplimentare are Parlamentului se desfăşoară la Bruxelles, în timp ce Secretariatul se găseşte la Luxemburg. Deşi are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei locaţii de lucru, din considerente istorice: Strasbourg, Luxemburg şi Bruxelles. În principiu, Parlamentul European poate să nu accepte membrii Comisiei Europene şi poate refuza să aprobe bugetul U.E. Aceste prerogative sunt prea mari pentru a putea fi utilizate efectiv, ele putând conduce către o stare de neguvernare la nivelul U.E.. Actul Unic European a acordat Parlamentului European o mai mare influenţă în procesul adoptării legilor U.E. în mai multe domenii, iar Tratatul de la Maastricht a extins această influenţă, prin introducerea conceptului de co-decizie între Consiliu şi Parlament. Tratatul de la Amsterdam a simplificat şi extins principiul co-deciziei. Ca urmare, actualul proces legislativ la nivelul U.E. poate fi reprezentat ca în figura 1-7 (Nugent N., 2003). Alături de procedura de co-decizie, prin care Parlamentul European împarte puterea legislativă cu Consiliul de Miniştrii, la nivelul U.E. se aplică următoarele proceduri de decizie: procedura de consultare18 – Consiliul U.E. trebuie să consulte Parlamentul înainte de a

adopta o propunere legislativă a Comisiei Europene; procedura de cooperare19 – permite Parlamentului European 2 lecturi ale propunerilor

legislative ale Comisiei Europene şi posibilitatea de a aduce amendamente propunerilor acesteia, cât şi poziţiei iniţiale a Consiliului U.E.. Sfera de aplicativitate a acestei proceduri de decizie a fost limitată prin Tratatul de Amsterdam, în prezent fiind utilizată în situaţii ce privesc Uniunea Economică şi Monetară, Fondul European de Dezvoltare Regională, cercetarea şi problemele de mediu.

procedura de aviz de conformitate20 – Consiliul U.E. trebuie să primească avizul Parlamentului European înainte de a lua o decizie importantă în situaţii precum: aderarea de noi state, încheierea unor acorduri internaţionale, sancţionarea statelor membre care încalcă legislaţia comunitară.

Comunitatea utilizează patru procedee de creare a noilor legi: Reglementările: care au efecte directe în statele membre; Directivele: care sunt încorporate într-o lege a statelor membre, în concordanţă cu practicile

legislative naţionale; Deciziile: reprezintă reguli adoptate de Comisie în domenii specifice şi sunt aplicate direct de

către guverne, firme şi cetăţeni; Recomandările şi opiniile: care nu au statut de lege.

În practică, cea mai mare parte a procesului legislativ la nivelul comunităţii se concretizează în directive. Utilizarea reglementărilor şi deciziilor este importantă pentru guvernare şi pentru amendarea politicilor care deja au fost adoptate. Adoptarea şi aplicarea directivelor sunt susţinute prin discuţii şi negocieri între Comisie, Parlament şi Consiliul de Miniştri.

18 este foarte rar utilizată. 19 a fost introdusă prin Actul Unic European. 20 Procedure of assent.

23

Procesul legislativ la nivelul UE

Începând cu Tratatul de la Maastricht, acest procedeu este realizat pe baza principiului co-deciziei. Tratatul de la Amsterdam a fost cel la care majoritatea propunerilor pentru noua legislaţie europeană în domeniul economic s-au adoptat pe baza principiului co-deciziei.

Comitetul Economic şi Social reprezintă un forum al grupurilor şi sectoarelor de interese (fermieri, sindicate, reprezentanţi ai angajatorilor), care vizează exprimarea unor opinii sau propuneri legislative. Prin intermediul acestor propuneri, Comitetul contribuie la formularea şi implementarea politicilor U.E.. Cu un efectiv de 317 membri, Comitetul Economic şi Social (C.E.S.) este promotorul dialogului social, asigurând astfel, implicarea organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile la iniţiativa europeană. Membrii Comitetului Economic şi Social sunt aleşi de Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de 4 ani, la recomandarea statelor membre. Aceştia sunt organizaţi în trei mari grupuri reprezentative: 1Angajatorii (Patronatul)21, 2Angajaţii22 şi 3Diverse alte organizaţii ale societăţii civile23. Apartenenţa la unul din aceste grupuri este caracterizată de proprietatea de biunivocitate. Comitetul Economic şi Social, prin componenţa şi domeniile sale de activitate, îndeplineşte următoarele funcţii: consultant al celor trei mari instituţii europene: Parlamentul European, Consiliul U.E. şi

Comisia Europeană;

21 Reprezintă marile companii din sectorul public şi privat care activează în domenii precum: industria, comerţul, finanţelor, etc.. 22 Reprezintă confederaţiile uniunilor comerciale naţionale. 23 Reprezintă interesele fermierilor, micilor producători, I.M.M.-urilor, consumatorilor, O.N.G.-urilor ce-şi desfăşoară activitatea în domenii precum protecţia socială sau protecţia mediului, liberii profesionişti, etc..

24

asigură o mai mare implicare a societăţii civile în problemele Uniunii Europene, realizând astfel o „apropiere” între Europa şi cetăţenii săi;

întăreşte rolul organizaţiilor societăţii civile în ţările nemembre U.E. promovând dialogul între diverşi parteneri sociali şi crearea unor structuri consultative similare modelului european.

Comitetul Economic şi Social

Comisia Europeană

Parlamentul European

Consiliul U.E.

C.E.S. în cadrul instituţiilor europene

http://www.esc.eu.int Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) finanţează proiectele investiţionale care au ca

scop dezvoltarea procesului de integrare europeană şi care conduc la atingerea obiectivelor U.E. Această instituţie financiară europeană, a fost înfiinţată în baza Tratatului de la Roma, în anul 1958, şi are sediul la Luxemburg.

Acţionarii Băncii Europene de Investiţii sunt statele membre U.E., banca fiind administrată de un Consiliu al Guvernatorilor alcătuit din 25 miniştri de finanţe (câte unul din fiecare stat membru). Participarea fiecărui stat membru la capitalul B.E.I. este calculată în conformitate cu puterea sa economică vizavi de media U.E. (exprimată prin nivelul P.I.B. la data aderării)24. În prezent, capitalul subscris al Băncii Europene de Investiţii însumează 163,6 miliarde Euro.

Atribuţiile Consiliului Guvernatorilor constau în: stabilirea condiţiilor de creditare, aprobarea bilanţului şi raportului anual de activitate, autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara U.E., precum şi adoptarea deciziilor privind majorările de capital25. Totodată, în responsabilitatea B.E.I. revine şi numirea membrilor Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.

Banca Centrală Europeană: Tratatul de la Maastricht a condus la crearea a două instituţii importante: Institutul Monetar European şi Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European a început să funcţioneze în anul 1994. El a condus la dezvoltarea procedurilor de cooperare dintre băncile centrale ale statelor membre şi a monitorizat condiţiile de convergenţă economică şi monetară care erau necesare pentru înfăptuirea Uniunii Monetare. Uniunea Monetară Europeană a fost constituită pe baza unei noi monede (Euro) şi a unei noi bănci, Banca Central Europeană (B.C.E.). Banca Central Europeană, împreună cu băncile centrale ale statelor care au adoptat Euro, reprezintă o componentă a unei noi entităţi, numită Eurosystem. 24 Participarea celor 10 noi state membre U.E. la capitalul B.E.I. este de 5% din P.I.B. şi va fi plătită în 8 rate. 25 La 1 mai 2004, Spania şi-a mărit cota de participaţie la capitalul B.E.I: cu aproximativ 10%, printr-o contribuţie financiară suplimentară – măsură ce a necesitat acordul Consiliului Guvernatorilor.

25

Alte instituţii: există alte 3 instituţii majore comunitare: Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi şi Ombusman-ul European.

Curtea Europeană de Justiţie este formată din 25 judecători, care sunt recomandaţi de către statele membre. În calitatea sa de instituţie juridică a U.E., Curtea Europeană de Justiţie veghează la interpretarea şi aplicarea exactă a legislaţiei comunitare în toate statele membre şi are competenţa de a soluţiona litigii care implică statele membre, instituţiile comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul U.E.. Atunci când legislaţia europeană intră în conflict cu cea naţională, legea europeană are câştig de cauză. Curtea Europeană de Justiţie reprezintă instanţa superioară, care dispune ca o lege europeană să fie aplicată, iar Curţile Naţionale de Justiţie trebuie să accepte şi să implementeze deciziile Curţii Europene. Curtea Europeană de Justiţie reprezintă instituţia cu cel mai pronunţat caracter supranaţional, care nu poate fi influenţată de guvernele statelor membre, dar care influenţează evoluţia legislaţiilor naţionale. Deciziile Curţii Europene sunt esenţiale pentru politica în domeniul concurenţei, unde Curtea a stabilit numeroase principii importante şi pentru care a adoptat sentinţe definitive. În plus, Curtea Europeană deţine un rol important în stabilirea principiilor în domenii precum legislaţia muncii sau egalitatea şanselor.

Curtea Europeană de Conturi reprezintă „conştiinţa financiară”(Institutul European din România 2003) a U.E. şi a dobândit statutul de instituţie comunitară în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Cu un efectiv de 25 de membri (câte un reprezentant din fiecare stat membru), Curtea Europeană de Conturi, cunoscută şi sub denumirea de Curtea de Auditori, controlează legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi concordanţa acestuia cu prevederile bugetare. Ombudsman-ul European: Această instituţie a fost creată prin Tratatul de la Maastricht (1992), deşi ideea unui „mediator european” a fost lansată pentru prima dată de Parlamentul European, în anul 1979. Ombudsman-ul European este numit de Parlamentul European pentru o perioadă de 5 ani, perioadă ce corespunde mandatului legislativ al Parlamentului. În prezent, funcţia de Ombudsman European26 este ocupată de profesorul Nikiforos Diamandouros27, care a fost ales în aprilie 2003 şi reales în ianuarie 2005. Ombudsman-ul European are rolul de a primi reclamaţii de la cetăţenii U.E. sau din partea oricărei persoane fizice sau juridice cu sediul în unul din statele membre, privind actele de administrare deficientă în activitatea instituţiilor sau organismelor comunitare. Biroul Ombudsman-ului european este localizat în clădirea Parlamentului European din Strasbourg, iar activitatea acestuia este susţinută de un personal de 31 de angajaţi, dintre care 12 sunt jurişti. Sub jurisdicţia Ombudsman-ului European intră următoarele instituţii comunitare: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea de Auditori, Comitetul economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Central Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Biroul de Selecţie a Personalului European, Oficiul European Anti-Fraudă, Europol, precum şi agenţiile descentralizate europene (Agenţia Europeană de Mediu, Centrul pentru Dezvoltare şi Formare Educaţională, Biroul pentru Armonizarea Pieţei Unice, etc.). Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul Primei Instanţe sunt singurele instituţii comunitare care nu intră sub jurisdicţia Ombudsman-ului European. Diferenţele care apar la nivelul structurilor instituţionale naţionale şi al culturilor statelor membre complică şi mai mult influenţa pe care cultura şi guvernele naţionale o exercită asupra legislaţiei comunitare. Aceasta deoarece directivele trebuie transpuse în legi şi în regulamente

26 Funcţia de Ombudsman European este echivalentul Avocatului Poporului la nivel comunitar. 27 Nikiforos Diamandouros este fostul ombudsman al Greciei.

26

naţionale de către guvernele statelor membre. În plus, guvernele şi curţile naţionale răspund pentru monitorizarea şi implementarea legislaţiei europene. Structura instituţională şi caracteristicile culturale ale fiecărui stat membru influenţează modalitatea în care directivele afectează firmele, organizaţiile şi cetăţenii. Ca urmare, poate apare situaţia în care directivele să nu aibă acelaşi efect în toate statele membre. Conexiunile care se stabilesc între legile comunitare şi sistemele naţionale pot fi reprezentate astfel:

Directivele Comunitare

Deciziile Curţii Europene de Justiţie şi ale Consiliului

Europei

Structura instituţională, naţională şi politicile naţionale

Particularităţile naţionale şi culturale

Efecte asupra firmelor, organizaţiilor şi cetăţenilor

Conexiunea legi comunitare-sisteme naţionale

Noua Constituţie Europeană În vederea pregătirii primirii ultimilor 10 membri şi a consolidării tratatelor existente, a fost propusă o Convenţie Europeană, cu ocazia Consiliului European de la Laeken, din decembrie 2001. Convenţia s-a axat pe examinarea a patru probleme fundamentale: împărţirea competenţelor, reforma instituţională, simplificarea tratatelor şi democratizarea. La această Convenţie au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentari din Uniunea Europeană şi din statele candidate, membrii ai Parlamentului European şi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Convenţia asupra viitorului Europei şi-a început lucrările în februarie 2002 şi s-a finalizat cu adoptarea prin consens a Tratatului Constituţional, în iulie 2003. Textul Tratatului Constituţional cuprinde patru părţi: Prima parte se referă la obiectivele, atribuţiile şi instituţiile U.E.. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost aprobată la Nisa, în anul

2000. Cea de-a treia parte defineşte domeniile de activitate şi cerinţele managementului financiar. Ultima parte evidenţiază procedurile de implementare şi de amendare a Tratatului.

Tratatul Constituţional defineşte principiile: confederal, subsidiar şi proporţional. Statele membre conferă atribuţii U.E., în timp ce, Uniunea Europeană va interveni la nivelul statelor membre doar atunci când acestea nu-şi pot rezolva singure problemele care au apărut. În plus, sunt propuse modificări legate de variate aspecte ale organizării instituţiilor comunitare. Începând cu anul 2009, actualul sistem de vot cu majoritate calificată va fi înlocuit de un altul, bazat pe votul populaţiei. Prin urmare, pentru ca o lege să fie adoptată va fi nevoie de votul favorabil a 62% din populaţia U.E.. Noul Minister al Afacerilor Externe va fi sprijinit de Serviciul European de Acţiune Externă. Componenţa Ministerului Afacerilor Externe va fi aprobată de Consiliul European, prin

27

procedura de vot cu majoritate calificată. Acest Minister va îmbina rolul de Comisar cu Relaţiile Externe cu cel de Înalt Reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate Comună. În concordanţă cu procesul de extindere al U.E., s-a hotărât la Nisa că fiecare stat membru va avea câte un comisar în cadrul Comisiei Europene, până în anul 2009. După această dată, s-a propus despărţirea Comisiei în două Colegii, cu Preşedinte, Minister de Externe şi alţi 13 Comisari Europeni, toţi având drept de vot, în timp ce ceilalţi 12 Comisari rămaşi vor asista procesul de creare şi de implementare a politicii U.E.. Toate cele 27 state membre la orizontul anului 2007 vor fi tratate de pe poziţii de egalitate.

Preşedintele Comisiei va fi nominalizat de Consiliul de Miniştri, prin majoritate calificată, ţinându-se cont de rezultatele alegerilor europene. Candidatura va trebui aprobată de Parlamentul European. La rândul său, acesta îşi va alege Comisarii din trei nominalizări care provin de la statele membre. Din nou, această listă trebuie aprobată de Parlamentul European. Parlamentul va beneficia de puteri sporite. În mod curent, el este împuternicit să aprobe legislaţia în 34 de domenii de politică. Conform noii Constituţii, numărul acestor domenii se va mări la 70, incluzând politicile regionale şi sociale. Pentru prima dată se menţionează şi rolul Parlamentelor naţionale. Comisia va fi nevoită să primească acceptul Parlamentelor naţionale la propunerile sale şi să ţină cont de efectele şi costurile aplicării lor. Dacă un Parlament naţional nu este de acord cu o propunere a Comisiei, îi poate cere acesteia să o reconsidere. În acest sens, o treime dintre parlamentele statelor membre pot anula orice propunere a Comisiei. În plus, Parlamentele naţionale se pot adresa şi Curţii Europene de Justiţie pentru a soluţiona obiecţiile lor. Există şi propunerea de a se elimina cel de-al treilea pilon al U.E., problemele poliţiei şi justiţiei făcând obiectul unor structuri normale ale U.E.. Acest fapt ar permite extensia legislaţiei comunitare prin acoperirea problemelor legate de frontiere şi de terorism, stabilirea unui set de penalităţi şi oferirea posibilităţii creării unui Departament European de Justiţie şi a unui Procuror Public. Regatul Unit, Olanda şi Danemarca se opun adoptării deciziilor cu majoritate calificată în domenii precum taxele, nedorind o armonizare în acest sens. Regatul Unit se opune şi armonizării legislaţiei penale şi existenţei Procurorului Public European, preferând recunoaşterea mutuală a sentinţelor. Prin aceasta, Regatul Unit vrea să se asigure că legislaţia naţională existentă deja nu poate fi compromisă de prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale. În plus, Regatul Unit vede în mecanismul votului cu majoritate calificată o metodă de a transforma reforma constituţională într-un proces continuu. Germania se opune creşterii rolului Comisiei în politica energetică, în timp ce Franţa sprijină creşterea puterii statelor din zona Euro. Nici Spania sau Polonia nu sunt de acord cu noua modalitate de votare. Conform prevederilor Summit-ului de la Nisa din anul 2000, Polonia şi Spania ar avea dreptul la 27 de voturi, cu 2 mai puţin decât Franţa, Italia, Germania şi Regatul Unit. În condiţiile acceptării noii propuneri de vot (regula majorităţii duble: 50% pentru ţări şi 60% pentru populaţia U.E.), influenţa lor în Consiliul European s-ar reduce considerabil.

Situaţia statelor membre U.E. şi a celor candidate la aderare După ultima extindere, din anul 2007 Uniunea Europeană formează o entitate politică şi socio-economică cu o suprafaţă de peste 4 milioane km2 şi cu o populaţie totală de aproximativ 460 milioane locuitori.

Statele membre U.E. sunt următoarele:

28

Austria: Anul aderării: 1995

Forma de guvernământ: Republică parlamentară Capitala: Viena Suprafaţa: 83.858 km2

Populaţia: 8,18 mil. locuitori

Belgia:

Anul aderării: membru fondator Forma de guvernământ: Monarhie constituţională Capitala: Bruxelles Suprafaţa: 30.510 km2


Cipru:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Nicosia Suprafaţa: 9.250 km2

Populaţia: 771.651 locuitori

Anul aderării: 1973 Forma de guvernământ: Monarhie constituţională Capitala: Copenhaga Suprafaţa: 43.094 km2


Danemarca:

Estonia

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică parlamentară Capitala: Tallin Suprafaţa: 45.226 km2


29

Finlanda: Anul aderării: 1995 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Helsinki Suprafaţa: 337.030 km2


Franţa:

Anul aderării: Membru fondator Forma de guvernământ: Republică Capitala: Paris Suprafaţa: 547.030 km2 Populaţia: 60,18 mil. locuitori

Germania:

Anul aderării: Membru fondator Forma de guvernământ: Republică federală Capitala: Berlin Suprafaţă: 357.021 km2


Grecia:

Anul aderării: 1981 Forma de guvernământ: Republică parlamentară Capitala: Atena Suprafaţa: 131. 940 km2


30

Irlanda: Anul aderării: 1973 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Dublin Suprafaţa: 70.280 km2


Italia: Anul aderării: Membru fondator Forma de guvernământ: Republică Capitala: Roma Suprafaţa: 301.230 km2


Lituania:

Letonia:

Anul aderării: 2004 Forma de guernământ: Republică parlamentară

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică parlamentară Capitala: Riga Suprafaţa: 64.589 km2


Capitala: Vilnius Suprafaţa: 65.200 km2


Luxemburg: Anul aderării: membru fondator Forma de guvernământ: Monarhie constituţionalăCapitala: Luxemburg Suprafaţa: 2.586 km2


31

Malta:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Valleta Suprafaţa: 316 km2

Populaţia: 400.420 locuitori

Regatul Unit:

Anul aderării: 1973 Forma de guvernământ: Monarhie constituţionalăCapitala: Londra Suprafaţa: 244.820 km2


Olanda:

Anul aderării: membru fondator Forma de guvernământ: Monarhie constituţionalăCapitala: Amsterdam Suprafaţa: 41.256 km2


Polonia:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Varşovia Suprafaţa: 312.685 km2


32

Portugalia: Anul aderării: 1986 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Lisabona Suprafaţa: 92.391 km2


Cehia:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Praga Suprafaţa: 78.866 km2


Slovacia:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică parlamentară Capitala: Bratislava Suprafaţa: 48.845 km2


Slovenia:

Anul aderării: 2004 Forma de guvernământ: Republică parlamentarăCapitala: Ljubljana Suprafaţa: 20.273 km2


33

Spania:

Anul aderării: 1986 Forma de guvernământ: Monarhie constituţionalăCapitala: Madrid Suprafaţa: 504.782 km2


Suedia:

Anul aderării: 1995 Forma de guvernământ: Monarhie constituţionalăCapitala: Stockholm Suprafaţa: 449.964 km2


Ungaria:

Anul aderării: 20Forma de guvernCapitala: BudapSuprafaţa: 93.03Populaţia: 10,2 m

04 ământ: Republică parlamentară

esta 0 km2

il. locuitori

România:

Anul aderării: 2007 Forma de guvernământ: Republică Capitala: Bucureşti Suprafaţa: 237.500 km2


34

Bulgaria:

Anul aderării: 2007 Forma de guvernământ: Republică parlamentarăCapitala: Sofia Suprafaţa: 110.994 km2


România si Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele

doua state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare si României, semnat de reprezentanţii statelor membre U.E. şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumunster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor membreale U.E.

Alte trei ţări, Croaţia, Republica Macedonia şi Turcia (asociată din 1963 si in uniune vamală din 1996), sunt oficial candidate la aderarea în Uniunea Europeană.

35

CAPITOLUL 5 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Strategia naţională de dezvoltare regională este regăsită în fundamentarea Programului Operaţional Regional

Scopul acestei strategii îl constituie stoparea adâncirii disparităţilor între regiunile ţării, în ce priveşte dezvoltarea şi diminuarea acestor disparităţi până la finele perioadei 2007– 2013, prin crearea condiţiilor pentru stimularea creşterii mai accelerate a regiunilor rămase în urmă. Strategia reflectă politica României de dezvoltare regională, conform Legii Dezvoltării Regionale (Legea nr. 315/2004) şi procesul de descentralizare aşa cum este detaliat în Legea Cadru privind Descentralizarea nr. 339/2004 (în prezent, Legea 195/2006) precum şi alte legi relevante. Strategia decurge din problemele-cheie identificate în analiza socio-economică a PND:

creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte regiuni ; dezvoltarea neechilibrată între Estul şi Vestul ţării, respectiv între Regiunile Nord-Est,

Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi Regiunile Vest, Nord-Vest, Centru ; subdezvoltarea cronică este concentrată în Regiunea Nord-Est , la graniţa cu Moldova şi

în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării ; existenţa unor importante disparităţi intraregionale care reflectă structura mozaicală a

dezvoltării economice: în interiorul Regiunilor coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ dezvoltate ;

declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi al oraşelor mono industriale, generat de restructurarea industrială;

grad scăzut de atractivitate a majorităţii Regiunilor; declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în

dezvoltarea arealelor adiacente; experienţă insuficientă în managementul programelor de dezvoltare regională/locală.

BIBLIOGRAFIE

1. Adumitrăcesei, I.D.; Niculescu, N.G., Economia reală la o răscruce istorică. Premise. Imperative. Posibilităţi, Editura Junimea, Iaşi, 2003.

2. Ailenei D., Constantin D.L., Jula D. (coordonatori), Avantaje competitive şi dezvoltare regională, „Lucrările celui de-al Treilea Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004.

3. Anderson J.E., A Theoretical Foundation for Gravity Equation, American Economic Review 69, 1979.

4. Anghelache C., Măsurarea şi compararea dezvoltării economice, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

5. Antonescu D., Dezvoltarea regională în România – concept, mecanisme, instiruţii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003.

6. Anselin L., “Spatial econometrics”. In: Baltagi B (eds) Companion to econometrics. Basil Blackwell, Oxford, 2001.

7. Anselin L., “Interactive techniques and exploratory spatial data analysis”. In: Longley PA, Goodchild MF, Maguire DJ, Wind DW (eds.) Geographical information systems : principles, techniques, management and applications. New York, Wiley, 1998.

8. Anselin L., “Exploratory spatial data analysis in a geocomputational environment”. In: Longley PA, Brooks SM, McDonnell R, Macmillan B (eds.) Geocomputation, a primer. New York, Wiley 1998.

36

9. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Second Edition, Harvester Wheatsheaf, 1993.

10. Armstrong H., “An appraisal of the evidence from cross-sectional analysis of the regional growth process within the European Union”. In: Armstrong H., Vickerman R. (eds.), Convergence and Divergence among European Union, Pion, London 1995.

11. Bachtler, John - “Reflections on the Reform of the Structural Funds”, RSA International Conference:Evaluation and EU Regional Policy, Aix en Provence: 1 June 2002

12. Bailey T.C., Gatrell AC., Interactive Spatial Data Analysis, Longman, Harlow, 1995. 13. Baron T., Biji E. (coordonatori), Statistică teoretică şi economică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1996. 14. Baron T., Ţiţan E., Matache S., Ciuchiţă L., Manual practic de statistică, Editura Expert,

Bucureşti, 1999 15. .Begu L.S., Statistica internaţională, Editura ALL, Bucureşti, 1999. 16. Bodea G., Sistemul economic între dezechilibru şi dezvoltare, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1999. 17. Braudel F., The Perspective of the World, vol.3, Harper&Row, New York, 1981. 18. Caffrey J., Herbert H.I., Estimating the Impact of College or University on the Local

Economy, American Council on Education, Washington D.C., 1971. 19. Conley T.G., Ligon E., “Economic Distance and Cross-Country Spillovers”, Journal of

Economic Growth, 7,No.2, 2002. 20. Constantin D.L., Elemente fundamentale de economie regională, Editura A.S.E.,

Bucureşti, 2004. 21. Constantin D.L. (coordonator), – „Probleme actuale ale dezvoltării regionale în

România”, Lucrările Primului Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002.

22. Constantin D.L., Economie regională - sinteze, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001. 23. Constantin D.L., Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Editura

Economică, Bucureşti, 2000. 24. Constantin D.L., Economie regională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. 25. Constantin D.L., Elemente de analiză şi previziune regională şi urbană, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 1998. 26. Cowling T.M., Steeley G.C., Sub-Regional Planning, Studies: An Evaluation, Pergamon

Press, Oxford, 1973. 27. Everitt B., Cluster Analisys, Edward Arnold, 1993. 28. Feilmayr W., Multivariate Methods of Regional Science: Factor Analysis, Cambridge

University Press, Cambridge, 2000. 29. Goldstein H., Multilevel statistical models, Edward Arnold, 1995. 30. Gordon A., Classification, Champman and Hall, 1981. 31. Haining R., Spatial data analysis in the social and environmental science, Cambridge

University Press, Cambridge, 1990. 32. Hallet M., “National and Regional Development in Central and Eastern Europe”,

Economic Papers, European Commission Brussels, March 1997. 33. Hazewinkel M., Lipshits distance and hierarchicalclustering, Springer, New York, 1995. 34. Hoover E.M., Giarratani F., Introduction to Regional Economics, 3rd Edition, Alfred A

Knoph Inc., New York, 1984. 35. Isard W., Methods of Regional Analysis: An Introduction to Regional Science, M.I.T.

Press, Cambridge, 1960. 36. Ionescu R.V., Previziuni şi orientări economice, Editura Fundaţiei Academice Danubius,

Galaţi, 2004. 37. Ionescu R.V., Previzionarea evoluţiei sistemelor socio-economice teritoriale: teorii,

model, studii de caz, Editura Evrika, Brăila, 1997.

37

38. Ionescu R.V., Uniunea Europeană – problema dezvoltării regionale, Editura Evrika, Brăila, 1997.

39. Ionescu R.V., Tratat de Economie Europeană, Editura Didactică şi Padagogică, Bucureşti, 2004.

40. Ionescu R.V., Marchis G., Teoria integrării economice comunitare, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2006.

41. Ionescu R.V., Marchis G., Strategii de dezvoltare comunitară şi regională, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2006.

42. Isaic-Maniu A., Mitruţ C., Voineagu V., Statistică, Editura Universitară, Bucureşti, 2003. 43. Jaba E., Statistica, ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 44. Jaba E., Grama A., Analiza statistică cu SPSS sub Windows, Editura Polirom, 2004. 45. Jambu M., Lebeaux M., Cluster analisys and data analisys, North Holland, 1983. 46. Krieger-Boden C., „Globalization, Integration and Regional Specialization”, Kiel

Working Paper No. 1009, 2000. 47. Kuznets S., Six Lectures on Economic Growth, Free Press, New York, 1959. 48. Le Gallo J., Ertur C., “Exploratory Spatial Data Analysis of the distribution of regional

per capita GDP in Europe, 1980-1995”, Papers in Regional Science, 82, No.2, 2003. 49. KOK, Wim - Enlarging the European Union: Achievements and Challenges?”, Robert

Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2003 50. Lipshitz G., “Regional Disparities: The Canadian Case in the Theoretical Context”,

Canadian Journal of Regional Science, XVIII, 1995. 51. López-Bazo E., Vayá E., Mora A.J., Suriñach J., “Regional economic dynamics and

convergence in the European Union”, Annals of Regional Science, 33, 343-370, 1999. 52. López-Bazo E.; Vayá E.; Artís M., “Regional Externalities and Growth: Evidence From

European Regions”, Journal of Regional Science, 44, No.1, 2004. 53. Mihailovic K., Regional Development Experiences and Prospects in Eastern Europe,

Free Press, New York, 1972. 54. Negoescu Gh. (coordonator), Mic dicţionar de statistică economică, Editura Fundaţia

Academică, Galaţi, 2000. 55. Negoescu Gh. (coordonator), Bazele statisticii pentru afaceri, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999. 56. Nicolae V., Constantin D.L., Bazele economiei regionale şi urbane, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1998. 57. Nicolae V., Constantin D.L., Grădinaru I., Previziune şi orientare economică, Editura

Economică, Bucureşti, 1998. 58. O′Sullivan A., Urban Economics, McGraw-Hill Companies, 2000. 59. Pecican E.Ş., Econometria pentru economişti, econometrie – teorie şi aplicaţii, Editura

Economică, Bucureşti, 2003. 60. Pecican E.Ş., Econometrie, Editura ALL, Bucureşti, 1994. 61. Pârlog C., Metode de analiză previzională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. 62. Pârlog C., Constantin D.L. (coordonatori), Dezvoltarea regională şi integrarea

europeană, „Lucrările celui de-al Doilea Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003.

63. Popescu I.D., Bazele Statisticii, Editura Evrika, Brăila, 1998. 64. Pripoaie R., Tratat de statistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004. 65. Rotariu T. (coordonator), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom,

Iaşi, 1999. 66. Reilly W.J., The Law of Retail Gravitation, The Knickerbocker Press, New York, 1931. 67. Rey S.J., Montouri B.D., “U.S. regional income convergence: a spatial econometric

perspective”, Regional Studies, 33, 1999. 68. Sava S. (coordonator pentru versiunea în limba română), Dicţionar Macmillan de

Economie Modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999.

38

69. Scott A., Regions and the World Economy. The Coming Shapeof Global Production, Competition and Political Order, Oxford University Press, Oxford, 1998.

70. Sen A., Smith T.E., Gravity Models of Spatial Interaction Behavior, Springer, New York, 1995.

71. Smith C.A., Regional Analysis, vol. II – Social systems, Academic Press, New York, 1976.

72. Spircu L., Scarlat E., Oprescu Gh., Chiriţă N., Bazele cibernetici economice. Modelarea optimală a sistemelor cibernetico-economice, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002.

73. Temple M., Regional Economics, St. Martin’s Press, New York, 1994. 74. Wallerstein I., The Modern World-System: Capitalist Agriculturead the Origins of the

European World-Economy in the Sixteenth Century, Academic Press, New York, 1974. 75. Ying, Long G., “Measuring the spillover effects: some Chinese evidence”, Papers in

Regional Science, 79, 75-89, 2000. 76. *** Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, ediţiile

2001, 2002 şi 2003. 77. *** European Commission, Third Report on Economic and Social Cohesion, Official

Publication Office, Luxembourg, 2004. 78. *** Human Development Report 2004, United Nations Development Programme, New

York. 79. *** „Local Sustainable Development” în National Human Development Report,

Romania2003-3004, Center for Urban and Regional Sociology, 2004. 80. *** Metodologie privind dezvoltarea analizei economice în profil spaţial,

URBANPROIECT, Bucureşti, 2002. 81. *** Planul Naţional de Dezvoltare al României 2002-2005, Ministerul Dezvoltării şi

Prognozei. 82. *** Planul Naţional de Dezvoltare al României 2004-2006, Ministerul Integrării

Europene. 83. *** Planul Naţional de Dezvoltare al României 2007-2013, Ministerul Finanţelor

Publice. 84. *** Proiectul de înfrăţire Ro00/IB/SPP/02 între Agenţia de Dezvoltare Regională Sud

Est şi Agenţia Elenă de Dezvoltare Regională şi Administraţia Locală. 85. *** Raportul naţional al dezvoltării umane, România 2001-2002, Programul Naţiunilor

Unite pentru Dezvoltare, România. 86. *** Studii de impact – PAIS II, Institutul European din România, Bucureşti, 2004. 87. www.euref.ro 88. www.euroactiv.ro 89. www.ier.ro 90. www.infoeuropa.ro 91. www.insse.ro 92. www.europa.eu.int/comm./regional_policy 93. www.mfinante.ro 94. www.mie.ro 95. www.rgic.ro 96. www.ro-gateway.ro 97. “Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea

Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003”, Guvernul României, iunie 2003 98. „Second progress Report on Economic and Social Cohesion”, European Commision,

COM (2003)/4 99. „The Leipzig Declaration – The Future of the European Cohesion Policy”, CdR

118/2003 fin 2.

39

http://www.euref.ro/

http://www.euroactiv.ro/

http://www.ier.ro/

http://www.infoeuropa.ro/

http://www.insse.ro/

http://www.europa.eu.int/comm./regional_policy

http://www.mfinante.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.rgic.ro/

http://www.ro-gateway.ro/

100. Commission communication of 1 July 1999 concerning the Structural Funds and their coordination with the Cohesion Fund: Guidelines for the programmes in the period 2000-2006 [COM(1999) 344 final - Official Journal C 267 22.09.1999]

101. Communication of 14 April 2000 from the Commission to the Member States laying down guidelines for the Community Initiative for Rural Development (Leader+) [Official Journal C 139, 18.05.2000]

102. Communication of 14 April 2000 from the Commission to the Member States establishing the guidelines for the Community Initiative EQUAL concerning transnational cooperation to promote new means of combating all forms of discrimination and inequalities in connection with the labour market [Official Journal C 127, 05.05.2000]

103. Communication of 28 April 2000 from the Commission to the Member States laying down guidelines for a Community Initiative concerning trans-European cooperation intended to encourage harmonious and balanced development of the European territory (Interreg III) [Official Journal C 143, 23.05.2000]

104. Communication of 28 April 2000 from the Commission to the Member States laying down guidelines for a Community initiative concerning economic and social regeneration of cities and of neighbourhoods in crisis in order to promote sustainable urban development (Urban II) [Official Journal C 141, 19.05.2000]

105. Communication from the Commission: Paving the way for a New Neighbourhood Instrument Brussels, 1.7.2003 COM (2003) 393 final

106. Commission Decision 1999/502/EC of 1 July 1999 drawing up the list of regions covered by Objective 1 of the Structural Funds for the period 2000-2006 [Official Journal L 194, 27.07.1999]

107. Commission Decision1999/503/EC of 1 July 1999 establishing a population ceiling for each Member State under Objective 2 of the Structural Funds for the period 2000-2006 [Official Journal L 194, 27.07.1999]

108. Commission Regulation (EC) No 438/2001 of 2 March 2001 laying down detailed rules for the implementation of Council Regulation (EC) No 1260/1999 as regards the management and control systems for assistance granted under the Structural Funds [Official Journal L 63, 03.03.2001]

109. Council Regulation (EEC) No 792/93 of 30 March 1993 establishing a cohesion financial instrument [Official Journal L 079, 01/04/1993]

110. Council Regulation (EC) No 1164/94 of 16 May 1994 establishing a Cohesion Fund [Official Journal L 130, 25/05/1994]

111. Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the Structural Funds [Official Journal L 161, 26.06.1999]

112. Council Regulation (EC) No 2012/2002 of 11 November 2002 establishing the European Union Solidarity Fund [Official Journal L 311 of 14.11.2002].

40

Rezumat Teza Mihaila Doina 2009

Documents

Transcript of Rezumat Teza Mihaila Doina 2009