Rezumat teza Doctorat Marius Zamfira.pdf

7/28/2019 Rezumat teza Doctorat Marius Zamfira.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/rezumat-teza-doctorat-marius-zamfirapdf 1/9

1

Rezumat asupra tezei ,, Bazele psihologice ale

credinței religioase ‘’.

În lucrarea de față , ne-am propus , pe de o parte , să analizăm evoluția istorică a modului de abordare – interpretare araportului dintre știință și religie, iar pe de altă parte, să identificămcomponentele psihice ale structurii credinței religioase și să stabilimmodul lor de articulare în cadrul sistemului personalității umane lanivel individual.

Dialogul dintre ştiinţă şi religie a existat din totdeauna şi este undialog necesar, lămuritor, un dialog al lumii despre ea însăşi, al lumii

– Creaţie a lui Dumnezeu, o lume care îşi caută sensul dincolo deexpresia rece a cercetării experimentale şi care trebuie să seîntemeieze în bine, adevăr şi frumos, condiţia umanităţii şiîndumnezeirii noastre .

În prima parte a cap I , am ar ătat că încă din primele veacuricreștine au fost prezente preocupări pentru un dialog între teologiacreștină și filosofiile lumii păgane. Reprezentanți de seamă aicreștinismului din această perioadă au f ăcut permanent apel și aususținut în scrierile lor legătura dintre religie și cunoașterea științifică .

Ei nu au văzut între religie şi ştiinţă divergenţă, ci convergenţă, nuopoziţie, ci doar distincţie, acordând în vremea lor un loc semnificativştiinţelor. Un număr însemnat de Sfinţi Părinţi din primele opt veacuricreştine ( Sfantul Iustin Martirul și Filosoful , Clement Alexandrinul ,Origen, Părinții Capadocieni – Vasile cel Mare , Grigorie de Nazianz,Grigorie de Nyssa - , Sfantul Ioan Gur ă de Aur , Fericitul Augustin,Sfantul Maxim Mărturisitorul , Sfantul Ioan Damaschin ) au fostinteresaţi de rezultatele ştiinţelor vremii şi au încercat să le arate înlumina adevărurilor de credinţă. Sfinţii Părinţi cunoscând folosulştiinţei, n-au avut repulsie faţă de aceasta, ba mai mult ei

recomandau tinerilor sau ucenicilor lor să studieze şi să facă cercetare,în măsura în care se putea în vremea respectivă. Gândirea lor aintegrat întotdeauna cunoştinţele filosofice din acea vreme într-oviziune creştină, ar ătându-ne că între religie şi ştiinţă există ocomplementaritate ci nu conflict, acesta fiind imposibil, atâta timp câtştiinţa serveşte binele omului şi al lumii în general.



2

În partea a II –a a cap. I am continuat cu prezentarea şi analizarelaţiei dintre religie şi ştiinţă în Evul Mediu , evidențiind ideile şi

punctele de vedere exprimate de cele mai de seamă personalităţiclericale ale epocii ( Ioan Scotus Eriugena , Sf. Anselm de Canterbury, Sf. Bernard de Clairvaux , Albert cel Mare , Sf. Bonaventura, Sf.Toma d’ Aquino , Mester Eckharth , William Ockham , Sf. GrigoriePalama , Sf. Nicolae Cabasila ) care au adoptat diferite atitudini față de această problemă .Prin extrasele şi citatele prezentate , am ar ătat că în această epocă istorică , abordarea raportului dintre religie şi ştiinţă capătă uncaracter mai subtil şi mai argumentat .

În viziunea Sfântului Anselm de Canterbury (1033 -1109),considerat părintele scolasticii, oamenii au la dispoziţie două izvoarede cunoaştere: raţiunea şi credinţa. Credinţa este pentru om datul de la

care trebuie să pornească, mai întâi trebuie să ne întărim în credinţă .Anselm spune : "neque enim quaero intelleger ut credam, sed credo utintelligam", adică nu caut să înţeleg ca să cred, ci cred ca să înţeleg.Mulți ganditori medievali sunt de părere că cunoştinţele ştiinţificetrebuie să întarească credinţa în existenţa lui Dumnezeu , ele fiindconsiderate expresia spiritului divin.

În ultima parte a cap . I , am analizat modul în care se abordează raportul dintre religie şi ştiinţă în societatea contemporană . Amîncercat să realizez un tablou edificator al amplelor dezbateri şiconfruntări de idei în jurul problemei delicate privind raportul dintrereligie şi ştiinţă .

În perioada contemporană , dialogul dintre ştiinţă şi religie admite posibilitatea unei întâlniri, respectiv crearea unui cadru favorabil pentru o relaţie constructivă. Știinţa ridică întrebări-limită sau„întrebări de graniţă” (se refer ă la graniţele metodologice şiconceptuale, ca şi la graniţele spaţiale şi temporale) la care ea însăşinu poate r ăspunde. Unii teologi sunt de părere că , în situaţii – limită se ridică întrebări de factur ă religioasă. Raţionalitatea şi ordinea lumiiafirmate de ştiinţă revendică adeseori o raţiune şi o armonie mai

adânci decât ceea ce poate ştiinţa să mărturisească. Ştiinţa nu poate dasingur ă un r ăspuns la întrebările pe care şi le pune, ea ar ătându-ne înacelaşi timp o ordine raţională şi contingentă. Aici intr ă în funcțiuneși se afirmă competența religiei .Teologia ortodoxă a susţinut de-a lungul timpului rolul pozitiv alştiinţei, atunci când aceasta a fost folosită spre binele omului şi alîntregii creaţii, însă a şi ar ătat valoarea supranaturală, revelată a



3

cunoaşterii religioase, considerată superioar ă dar şi integratoare celeiştiinţifice. Cunoaşterea naturală şi cunoaşterea revelată sunt două elemente complementare care conturează chipul legăturii dintreDumnezeu şi om.

După revoluţia din decembrie 1989, societatea românească arealizat o reparaţie morală prin atenţia acordată învăţământuluiteologic şi religios. Religia a început să fie studiată ca disciplină deînvăţământ în şcolile publice din România. Oamenii de ştiinţă auînceput, să vadă tot mai mult legătura dintre ştiinţă şi religie, şi să înţeleagă că între ele există compatibilităţi certe, că ele nu suntantinomice, ci complementare. Societatea românească a fost martor ă unei deschideri atât din partea Bisericii Ortodoxe Române, cât şi din

partea comunităţii ştiinţifice, ambele manifestându-şi dorinţa de aexplora relaţia dintre aceste domenii. În multe Universităţi s-au

introdus cursuri de istoria religiilor, filosofia religiei, psihologiareligiei, sociologia religiei, istoria credinţelor religioase etc.,realizându-se mai multe studii şi cercetări pe aceste teme.

Capitolul al II – lea al lucr ării este consacrat analizei valoriiformativ – educative a religiei. Am ar ătat că religia, ca fenomencomplex, nu se reduce, în nici un caz, la aspectele sale emo ţionale,sentimentale, subiective şi nici la dimensiunea sa socială sau ritualulsău. Desigur actul religios implică mai multe componente psihice:nevoi religioase, deprinderi, reprezentări, judecăţi, convingeri,sentimente, între ele stabilindu-se relaţii de interdependenţă.Religia este angajarea fiinţei umane într-o relaţie dinamică cu

Dumnezeu, este o legătur ă sfântă. Religia creştină pregăteşte omul nunumai pentru această viaţă, ci şi pentru viaţa cea veşnică, pentruÎmpăr ăţia lui Dumnezeu.Psihologia religioasă vede religia ca un raport nemijlocit al „eu-lui”

nostru mărginit cu un „Eu” supraomenesc, pe care îl tr ăim în modnemijlocit ca pe o Divinitate care se coboar ă dintr-o lume superioar ă în fiinţa noastr ă sufletească. Aşadar omul se raportează la un standardideal, la o realitate superioar ă .

În creştinism există un raport de dragoste între Dumnezeu şi om :Dumnezeu ca Persoană Divină – instanţa supraomenească, infinită şiomul – fiinţă mărginită, compus din trup şi suflet. Dumnezeu nu esteun produs natural, o abstracţie logică, ci este Persoană şi are oexistenţă reală, cu toate cele pe care le implică o asemenea existenţă,adică voinţă, cunoaştere şi activitate.



4

Tr ăirea religioasă constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinireascopului vieţii, desăvâr şirea persoanei umane şi tr ăirea comuniunii cuDumnezeu. Educaţia ca şi instrucţia, a fost şi este o preocuparefundamentală a Bisericii creştine, ele se realizează prin exerciţiu, prineducaţie, aceasta corespunzând năzuinţei lăuntrice a omului spredesăvâr şire. Religia a fost şi r ămâne un factor şi un mediu de formarea omului, de structurare psihică armonioasă și de desăvar șire spirituală a lui .

Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitateareligiei în viaţa omului. Aproape toţi marii pedagogi ai omenirii însistemele lor de educaţie şi instrucţie, dau religiei locul şi rolul cel maiimportant, considerând-o cel mai bun mijloc de educaţie al omenirii,şcoala clasică de formare a caracterelor morale şi de perfecţionarespirituală a persoanei şi societăţii omeneşti.

Educaţia religioasă creştină este definită ca o activitate specificumană care se desf ăşoar ă conştient şi intenţionat de către un educator ,conform unui plan şi unei metode bine precizate . Ea este susţinută deiubire, de încredere , de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi , prinfuncţiile sale de cultivare , îngrijire şi ghidare , urmăreşte realizareacaracterului religios -moral al omului . Educţia religioasă se realizează în timp , de-a lungul întregii vieţi a individului , ea desf ăşurandu- se înfamilie , şcoală şi biserică . Primul moment esenţial al acestuicomplex proces este considerat botezul , care în religia creştin -ortodoxă are loc în primul an de viaţă al copilului . În perioada

preşcolar ă rolul principal în educaţia religioasă revine familiei ,aceasta realizand şi legătura copilului cu biserica . Şcoala , princunoştinţele pe care le furnizează , contribuie la dezvoltarea ,îndeosebi , a componentei cognitive a credinţei . Biserica , prinserviciile religioase şi activităţile pe care le desf ăşoar ă în cadrulcomunităţii , contribuie într-o măsur ă importantă la consolidarea şiîntregirea credinţei religioase şi la obiectivarea efectelor ei benefice înviaţa omului .

În ultimul capitol al primei păr ţi a tezei , am prezentat teoriile

psihologice despre specificul credinţei religioase .Astfel , sunt expuseşi evaluate teoria intelectualistă , teoria sentimentalistă şi teoriavoluntaristă .

În cadrul teoriei intelectualiste care pune la baza credinţeireligioase raţiunea , sunt prezentate ideile formulate de R. Descartes("Dubito ergo cogito; cogito ergo sum" – "Mă îndoiesc, decigândesc; gândesc deci exist"; ,,gândirea reprezintă substanţa



5

sufletului’’; ,, mintea umană a fost alcătuita de Dumnezeu pentru aavea acces la certitudinea perfectă cu privire la lucrurile materialeatunci când le concepe în mod matematic’’) , B. Spinoza (,, iubireaintelectuală a lui Dumnezeu ’’; ,,cunoaşterea raţională este superioar ă faţă de cea senzorială adecvată’’; ,,fenomenele psihice sunt pătrunseîn primul rând de intelect , conceput de el ca mod al gândirii’’;,, procesele psihice sunt procese cognitive, însă difer ă ca grad decunoaştere’’; ,, transformarea interioar ă începe din momentul în careîncepe cătarea binelui adevărat’’) , G. W. Leibniz ( ,,conceptul demonadă ; , ,,Dumnezeu singur este unitatea primitiva, adică substanţasimplă originar ă’’; , ,, credinţa - adevărul revelat de Dumnezeu, iar raţiunea - înlănţuirea adevărurilor, amândouă fiind daruri de laDumnezeu’’) , G.W.F. Hegel ( Fenomenologia spiritului : ,,Ceea ceeste raţional este real şi ceea ce este real este raţional’’ ; religia =

conştiinţa identităţii absolute a Sinelui şi Fiinţei , credinţa religioasă =tr ăire a legăturii omului cu Dumnezeu ).

Reprezentanţii acestei teorii caută fiinţa credinţei religioase înraţiune (intelect, cunoaştere). Numai prin raţiune omul poate să ajungă la fericirea veşnică, întrucât numai prin ea, omul credincios experiază raportarea sa la Divinitate.

Mai departe am prezentat teoria sentimentalistă prin lucr ările şiideile formulate de o serie de ganditori , precum Fr. Schleiermacher ,G.G. Lesing , J. Herder , Rudolf Otto s.a.Friederich Schleiermacher - principalul reprezentant al teorieisentimentului sau afectivităţii, arat ă că , în esen ţ a sa, credinţa nu estenici raţiune (gândire, intelect), nici voinţă, ci intuiţie şi sentiment şi stă în conştiinţa nemijlocită şi în sentimentul de dependenţă faţă deinfinit, modul particular în care fiecare îşi tr ăieşte relaţia sa cu

Dumnezeu. Credin ţ a este la baza religiei, iar "esen ţ a religiei const ă

în sentimentul unei dependen ţ e absolute a omului cu Dumnezeu’’ .

Experienţa religioasă este aceiaşi pentru toţi oamenii, dar manifestareaacesteia se diversifică până la nivelul individului. Relaţia dintre om şiDumnezeu nu este de natur ă intelectuală, ci afectivă. Tr ăirile

religioase nu sunt concepţii despre Dumnezeu ci stări afective care"mi şcă" întreaga fiinţă umană.

Pentru Otto "credinţa în Dumnezeu nu este ceva simplu...., ea esteun sentiment fundamental, definibil numai prin sine, faţă de ceea ceeste supraomenesc şi etern.

El vrea să studieze iraționalul din ideea de divin, parteainterioar ă, fundamentală, originar ă a acestei idei. După părerea lui în



6

ideea de divin, în afar ă de cea ce poate fi prins în concepte și decisupus unei operații raționale, există ceva ce se sustrage operațiilor raționale, r ămânând însă accesibil sentimentului nostru. Partea aceastacare se sustrage constituie partea ultimă a ideii de divin, suportul eiontologic, sacrul, sau cu termenul special al lui Otto, numinosul. Eleste un dat originar şi fundamental pe care nu-l putem defini raţional,ci doar să-l analizăm şi să-l experimentam prin tr ăire.

Reprezentanţii acestei teorii consider ă că sentimentul dependenţeide divinitate determină întreaga cunoaştere şi întreaga manifestare aomului, reducând credinţa religioasă numai la elementul afectiv. Însă nu se poate accepta că sentimentul este în credinţa religioasă singurulfactor principal, izvorul unic al acesteia, deoarece într-o măsur ă maimică sau mai mare, componentele intelectuale şi voliţionale sunt

prezente.

Am prezentat și evaluat teza voluntaristă pe baza unor selecţii decitate şi trimiteri din lucr ările unor ganditori reprezentativi pentru

psihologia religiei , precum : Blaise Pascal ( ,, omul se defineşte prin

voin ţă şi sensibilitate’’;,, restaurarea omului trebuie să înceapă prin

redresarea voin ţ ei’’), W. James ( ,, pentru a înțelege religia, trebuie să fii religios’’; ,, credința - un organ esen ţ ial al vie ţ ii noastre,

îndeplinind o func ţ ie pe care nici o alt ă parte din natura noastr ă n-o

poate îndeplini atât de bine"), W. Wundt (,, în viaţa psihică omuluirolul hotărâtor îl au procesele voliţionale’’) , A. Schopenhauer ( ,,acordă procesului volitiv un rol crucial în dezvoltarea facultăților spiritual ‘’; ,, voinţa este for ţă unica şi inconştientă din spatele oricăreirealităţi şi a oricărei idei cu privire la realitate’’), Friedrich Nietzsche("voinţa de putere" prin care omul se poate recrea pe sine însuşi încalitate de supraom’’).

Teza de principiu a acestei orientări rezidă în considerarea voinţei cadimensiune esenţială , dominantă a personalităţii umane , eaîndeplinand rolul determinant în dezvoltarea şi integrarea în act afacultăţilor intelectuale şi afective .

Niciuna dintre cele trei teorii supuse analizei nu ofer ă o explicaţie

corectă a credinţei religioase , întrucat structura ei nu poate fi redusă la o singur ă componentă psihică – afectivă , cognitivă sau volitivă – ea trebuind considerată o rezultantă complexă a interacţiunii şiintercondiţionării tuturor celor trei componente psihologice . Credințareligioasă conține in sine și intelect și voință și sentiment , f ăra a sedizolva însă in aceste facultăți , punandu-le pe toate intr-o sinteză unitar ă .



7

În continuare , am prezentat ca o contribuţie distinctă de cele treiorientări concepţia lui Paul Tilich – reprezentant de seamă alidealismului german în teologia şi filosofia sec. al - XX - lea.

În viziunea acestuia , credinţa religioasă este ,, starea de a fi preocupat la modul ultim’’ , dinamicile credinţei sunt dinamicile preocupărilor ultime ale omului . Credinţa este un act în care atâtelementele raționale cât și cele non-raționale ale fiinţei sunt depăşite,ea transcede (dar nu le distruge), atât impulsurile inconștientului non-rațional, cât și structurile conștientului rațional. Ea are un conținutcognitiv și este un act al voinței. Credința este unitatea fiecăruielement în sinele centrat. Ea este un act total și centrat al sinelui

personal, actul preocupării necondi ț ionate, infinite și ultime.. Actulde credinţă , ca orice act din viaţa spirituală a omului , este dependentde limbaj şi , prin urmare , de comunitate , căci numai în comunitatea

de fiinţă spirituală este limba vie . Făr ă limbaj nu există nici un act decredinţă , nu există experienţă religioasă . Iar limbajul religios ,limbajul simbolului şi al mitului , este creat în comunitatea decredincioşi şi nu poate fi înţeles pe deplin în afara acestei comunităţiÎn ultima parte a capitolului al III - lea , am ar ătat contribuțiaganditorilor romani la întemeierea şi dezvoltarea psihologiei religiei ,în general , a psihologiei credinţei religioase în particular . Astfel amexpus şi analizat în cadrul gandirii universale a domeniului , ideile şiargumentaţiile lui Constantin Radulescu- Motru , Nae Ionescu ,Mircea Florian ,Lucian Bologa ,Mircea Vulcănescu , Mircea Eliade ,Dumitru Stăniloae şi Emilian Vasilescu .

Cea de a doua parte a tezei este consacrată prezentării conținutuluiși rezultatelor cercetării experimentale proprii .

Cercetarea a vizat trei obiective principale : determinarea structurii psihologice interne a credinței religioase și a raportului dintrediferitele ei componente , identificarea unor indicatori de evaluare acredinței religioase , și identificarea factorilor care contribuie laelaborarea – consolidarea structurii psihologice a credinței . Înrealizarea ei am pornit de la două ipoteze principale : 1) presupunerea

că există deosebiri individuale în modul de structurare și funcționare acredinței religioase și 2) presupunerea că există o dependență adinamicii credinței religioase și a expresiei ei comportamentale de

ponderea și modul de ierarhizare a diferitelor componente psihice :cognitivă , afectivă , motivațională și volitivă .

Cercetarea s-a efectuat pe două loturi de subiecți :



8

Un lot principal alcătuit din 240 de subiecți credincioși , cu ocupații șivarste diferite , de ambele sexe , și altul de comparație (sau de control)alcătuit din 40 de studenți în teologie . Structura celor două loturi a

permis analiza și compararea rezultatelor după mai multe criteriirelevante pentru tema abordată , și anume : varsta ,sexul , ocupația ,nivelul de instruire , starea civilă ( căsătorit ,necăsătorit , divor țat ,văduv ) și numărul de copii .

În concordanță cu obiectivele și ipotezele formulate am selectat șiutilizat procede și tehnici adecvate de recoltare și prelucrare a datelor .În afar ă de chestionarul de personalitate Eysenck (EPQ) și deiventarul de valori IVL 91 , celelalte instrumente de investigare – Scala maturității credinței religioase (SMC) , Chestionarulevenimentelor semnificative de viață , Chestionarul de determinare a

poziției personale față de credința religioasă , sunt rezultatul

eforturilor proprii , de adaptare sau elaborare .Efectuand analiza datelor cercetării am desprins următoarele idei și

concluzii :- Maturitatea credinţei implică atât relaţia individuală cu Dumnezeu -credinţa verticală, cât şi relaţiile cu celelalte persoane şi manifestărilecomportamentale ale credinţei – credinţa orizontală .- Maturitatea credinţei se desf ăşoar ă de - a lungul unui continuum.- In procesul de traire religioasa a fiecarui credincios sunt etape de

crestere , subtilitati si nuanțe sufletești , emotii , cristalizari de gandurisi actiuni religioase.-Tipurile de credință ( incipientă , orizontală , vertical și completă) sau

prezența unuia sau altuia dintre ele , se diferențiază în funcție devarstă, sex , studii, mediul , starea civilă , numărul de copii și profesie.-Experiența de viață și îndeosebi raportul dintre evenimentele plăcute ,fericite , și cele neplăcute , nefericite influențează nemijlocitdinamica credinței religioase contribuind la consolidarea și întărireaei;-Caracteristica esențială a credinței religioase o reprezintă funcționarea sa unitar ă și globală;

-Din punct de vedere psihologic credința religioasă are o structur ă internă complexă, multidimensională;ea include în sine și sentiment(dimensiunea afectivă) și voință (dimensiunea volitivă) și cunoaștere(dimensiunea cognitiva), f ăra a se dizolva însă în aceste facultăți,

punându-le pe toate într-o sinteză unitar ă. La nivel individual se potierarhiza și pot interacționa în mod diferit ; fiecare din cele trei



9

componente joacă rolul său specific care nu poate fi suplinit sausubstituit de celelalte ;-Cu cat structura psihologică internă a credinței religioase este maiechilibrat elaborată și mai consolidată , cu atat persoana respectivă devine mai profund și autentic credincioasă și invers ;-Familia , Biserica , Școala sunt mediile de transmitere a valorilor religioase și factorii care contribuie la elaborarea – consolidareastructurii psihologice a credinței ;-Credința religioasă este considerată de majoritatea credincioșilor atatca o cale de a accede la ajutorul Divinității și la viața veșnică ,

precum și ca un mijloc terapeutic de echilibrare și armonizaresufletească interioar ă ;-Intensitatea sau profunzimea credinței religioase variază în limitevalorice relativ întinse , între ,, slab ’’ și ,, puternic ’’ în lotul principal

investigat , din cele 240 de persoane doar 81 ( 33, 75 % )considerandu-se profund credincioase , restul – 129 ( 53,75%)declarandu-se moderat credincioase , iar 30 ( 12, 50 %)autoevaluîndu-se ca puțin credincioase ; în lotul studenților teologi30(70 %) din cei 40 subiecți sau considerat profund credincioși , 12(30 %) sau definit ca moderat credincioși .-La majoritatea subiecților cuprinși în cercetare , valorile religioase s-au situat pe primele locuri în ierarhia celorlalte categorii ,ele suntvalorile sufletului, cu ele credincioşii considerand că pot cuceri viațaeternă de dincolo;-Credința religioasă este însoțită în unele cazuri individuale deîndoială în existența lui Dumnezeu și în viața veșnică .

Rezumat teza Doctorat Marius Zamfira.pdf

Documents

Transcript of Rezumat teza Doctorat Marius Zamfira.pdf