Universitatea Bucureşti

Facultatea de Psihologie, Sociologie, Pedagogie

ASPECTE PSIHOLOGICE

ALE EROTETICII JUDICIARE

(CU PRIVIRE SPECIALĂ LA SUSPECŢII DE TÂLHĂRIE)

Coordonator ştiinţific,

Prof. Univ. Dr. NICOLAE MITROFAN

Doctorand

Marius-Florin Mihăilă

BUCUREŞTI

2011

CUPRINS

Partea I Prezentare teoretică

Capitolul I Importanţa caracteristicilor psihologice în abordarea

erotetică

Consideraţii generale

Erotetica-disciplină ştiinţifică. Definiţie şi importanţă...........5

Aplicaţiile eroteticii în ştiinţele socio – umane ......................6

a.Erotetica în practica teologică ...................................6

b. Erotetica în medicină ...............................................7

c. Erotetica în armată ..................................................7

d. Erotetica în presă ....................................................8

e. Erotetica în sociologie ..............................................8

Capitolul II Profilul psihocomportamental al celor care comit

infracțiuni

Specificitatea actului judiciar ............................................................10

Prezentare generală ............................................................10

Probleme şi orientări ...........................................................10

Fenomenul infracțional .......................................................13

Rolul eredităţii şi mediului în determinarea infracţionalităţii

.............................................................................................................15

Personalitatea infractorului ..................................................17

Categorii de infractori și particularitățile psihologice ale

acestora ...............................................................................................20

Hoții și tâlharii .....................................................................20

Asasini ..................................................................................25

Psihanaliza în activitatea judiciară .......................................28

Interpenetrarea problemelor ................................................28

Capitolul III Caracteristicile eroteticii judiciare .................................31

Importanţa eroteticii judiciare în contextul eroteticii generale ......31

Tehnicile eroteticii judiciare şi necesitatea cunoaşterii lor.............33

Tăcerea voită în ancheta judicară ...................................................36

Tactica audierii în procesul penal .................................................39

Ancheta judiciară din perspectiva psihologică .............................40

Procedeele tactice de audiere: între manipulare şi coerciţie...........41

Anchetatul şi anchetatorul-actori ai duelului psihologic.................41

Procese de percepţie şi de memorare a faptelor de către infractori 41

Abordarea infractorilor în funcție de particularităţile psihologice ale

acestora ....................................................................................................43

Portretul psihologic al anchetatorului ...........................................44

Elemente de tactică criminalistică şi de psihologie în ascultarea

suspectului, a învinuitului sau inculpatului .............................................45

Pregătirea în vederea ascultării .....................................................45

Verificarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului ...................47

Etapele ascultării învinuitului/inculpatului. Confruntarea

psihologică dintre anchetat şi anchetator ..........................................................47

Interogatoriu psihanalitic .............................................................49

Tehnica poligraf „lie detector” - între posibilităţi, limite şi

vulnerabilitate ..........................................................................................50

Partea a II-a

Capitolul IV Metodologie

Obiective. Ipoteze ...........................................................................51

Metode de investigare ...................................................................52

Lot experimental ............................................................................53

Analiza cantitativă şi calitativă a datelor ........................................54

Principalele caracterisitici ale personalității tâlharului obținute în

urma aplicării celor trei probe psihologice .........................................................59

Folosirea tehnicilor erotetice pentru aflarea adevărului .................61

Verificarea obiectivului 2 ...............................................................61

Verificarea obiectivului 3 ..............................................................62

Verificarea ipotezei a-II-a .............................................................63

Verificarea ipotezei a-III-a .............................................................63

Capitolul V Concluzii

Concluzii ........................................................................................64

Bibliografie .....................................................................................66

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA CARACTERISTICILOR PSIHOLOGICE

ÎN ABORDAREA EROTETICĂ

I.1.CONSIDERAŢII GENERALE

Erotetica - disciplină ştiinţifică. Definiţie şi importanţă

Erotetica, etimologic provine de la grecescul “erotema” care înseamnă

întrebare. Erotetica are ca obiect interogativitatea şi se defineşte îndeobşte ca

fiind ştiinţa şi arta de a pune întrebări şi de a obţine răspunsuri. Această

disciplină ştiinţifică s-a impus pe firmamentul ştiinţelor destul de târziu, ca o

ramură distinctă, cu un domeniu propriu: al întrebărilor şi răspunsurilor, al

raţionalităţii şi interogativităţii, al ordinii, clasificării şi al întrebuinţării

propoziţiilor interogative.

Primul care a avut preocupări explicite despre întrebări şi modalităţile de a

pune corect întrebări, a fost Socrate. El face o diferenţiere între întrebările

catehetice, care închid posibilitatea interlocutorului de a mai participa la discuţie

şi întrebările maieutice, care ajută subiectul să înţeleagă şi să rezolve problema.

În zilele noastre metoda socratică nu se mai bucură de o aderenţă atât de mare ca

în trecut.

Metoda erotetică, datorită noutăţii aparente, este foarte puţin cunoscută şi

mai ales utilizată. Aristotel oferă acestei discipline rangul de ştiinţă în cadrul

logicii sale.

Aplicaţiile eroteticii în ştiinţele socio-umane

Indiferent de natura activităţii cu orice fel de oameni, apare necesitatea unui

rafinament şi a unei delicateţi în purtarea discuţiilor. Acest lucru este

indispensabil datorită sensibilităţii umane, sensibilitate ce este determinată de o

vibraţie afectivă intensă. Dacă psihologul adoptă o atitudine generatoare de

inhibiţii la nivelul subiectului, sau pur şi simplu atitudinea naturală a

psihologului este inhibantă, el trebuie să-i recomande acelui subiect un alt

psiholog deoarece cooperarea dintre cei doi este compromisă.

Depăşind momentul introducerii, cei doi trebuie să poarte o discuţie

constructivă în care psihologul este nevoit să-i adreseze celui din faţa sa o

mulţime de întrebări legate în special de viaţa sa intimă (a nu se înţelege prin

viaţa intimă numai legăturile sau relaţiile de natură erotico-sexuală). Aceste

întrebări trebuie să fie puse fără a leza sau complexa personalitatea acestuia. În

astfel de situaţii este imperios necesar de a şti cum, ce şi cât să întrebi;

exagerarea, precum şi insuficienţa vor duce la nereuşită în rezolvarea

problemelor iar în cazurile mai grave chiar la eşec.

a. Erotetica în practica teologică

Preoţii au reuşit ca de-a lungul timpului să ajungă la o fină specializare în

această problemă. Momentul efectiv în care preotul pune întrebări este actul

spovedaniei. Atunci preotul pune întrebări cu privire la acele fapte care sunt

considerate păcate: adulterul, furtul, maltratarrea altuia, omorul etc.

Mai nou au apărut şi aceste aşa zise evanghelizări ale unor secte care

încearcă să-şi racoleze adepţi. Cei care se ocupă de "convertirea" posibililor

"credincioşi" cunosc foarte bine aceste tehnici de atragere şi mai ales de

câştigare a încrederii interlocutorilor.

În cadrul bisericii, erotetica are un rol hotărâtor în cele două faze

importante ale religiei: convertirea şi aprofundarea credinţei.

b. Erotetica în medicină

De-a lungul timpului medicii şi-au cizelat un mod anume de a pune

întrebări. Aceste modalităţi de interogare depind foarte mult de boală dar

elementul hotărâtor este reprezentat de personalitatea bolnavului. Se întâmplă

aşa deoarece este tratat bolnavul şi nu boala. În timpul consultaţiei sau a

tratamentului medical întrebările pot fi adresate pe trei direcţii: între pacient-

medic; între medic-pacient; între medic-medic.

Întrebările adresate de pacient medicului, se referă în special la modul de

remediere a neplăcerilor suferite. Pe de altă parte, pacientul poate să întrebe şi

despre cauza bolii. Când medicul formulează o serie de întrebări la care

pacientul trebuie să răspundă, se realizează, de fapt, anamneza. Între ei, medicii,

se consultă cu privire la diagnosticul pe care urmează să-l stabilească sau

tratamentul ce necesită a fi urmat de către pacient.

Deci, tehnicile erotetice sunt necesare şi în desfăşurarea actului medical.

c. Erotetica în armată

În instituţia militară, unde ordinea şi disciplina sunt pe primul plan, s-a

dezvoltat o modalitate specifică de a pune întrebări. Aici, unde comunicarea se

realizează în fraze scurte şi concise, întrebările nu pot face notă discordantă. Din

această cauză în armată singura întrebare care se poate pune este "cum?".

Aceasta numai atunci când ordinul nu a fost înţeles. Cu toate acestea, la

încorporare se efectuează o chestionare amănunţită a recruţilor cu privire la

meseria pe care o stăpânesc, la sporturile pe care aceştia le-au practicat în

vederea distribiurii viitorilor ostaşi pe armă şi funcţii. Şi aici întrebările sunt

directe şi foarte concrete.

d. Erotetica în presă

Principala modalitate de a obţine informaţie alături de altele, în această

branşă este interviul. De obicei interviul se realizează pe o temă precisă, stabilită

dinainte, astfel încât interlocutorul să se poată documenta dacă crede necesar.

Întrebările din cadrul interviului se referă strict la acea temă. Ziaristul trebuie să

fie perspicace şi să formuleze întrebările posibile dar mai ales "productive" cu

referire la subiect. Întrebările şi durata interviului depind în foarte mare măsură

de funcţia ocupată de cel intervievat.

Modul în care se formulează şi se adresează întrebările trebuie să fie

adaptat la specificul căilor de realizare a dialogului. Dacă interviul se realizează

într-un birou, faţă în faţă, se pot face unele divagtaţii pentru a uşura înţelegerea,

divagaţii care nu vor apărea în forma finală a interviului dar au rolul de a

clarifica eventualele nelămuriri. În cazul unui interviu în direct, faţă în faţă,

regulile rămân aceleaşi dar reporterul trebuie să aibă pregătite întrebările pe care

i le va pune invitatului pentru a da un ton antrenant discuţiei, precum şi în

vederea depăşirii timpilor morţi. Un interviu realizat prin telefon, are handicapul

lipsei contactului vizual. Pentru depăşirea acestei stări de fapt reporterul trebuie

să fie concis şi să se limiteze strict la întrebări legate de problematica discuţiei.

e. Erotetica în sociologie

Sociologia, ştiinţa socialului, utilizează în investigaţiile sale metode

specifice eroteticii. Cel mai cunoscut mijloc de investigare sociologic,

chestionarul, este conceput pe principii specifice eroteticii. Întrebările trebuie să

fie clare, precise fără aluzii aberante la intimităţi personale etc. O altă latură a

sociologiei în care sunt absolut necesare cunoştinţele de erotetică, este

investigaţia de teren. În aceste situaţii, operatorul de interviu trebuie să ştie cum

să abordeze oamenii în vederea obţinerii informaţiei de care are nevoie.

Regula de bază a oricărei convorbiri, chiar a celor ce se poartă în

contradictoriu, este încrederea reciprocă, înţelegerea sinceră a fiecăruia de către

celălalt, în infuzarea unei doze de optimism, de încredere, de stimă de sine,

sentimente care singure sunt de natură să ducă la îndreptarea unui om sau a unui

grup pe o cale pe care o dorim, ştiind că e bună şi cu putinţă de atins.

Întotdeauna trebuie să avem o foarte mare grijă în privinţa exprimării

întrebărilor şi pentru aceasta voi enumera o serie de caracteristici ale întrebărilor

prezentate în special sub formă negativă, adică ceea ce nu se face atunci când are

loc un interogatoriu, greşelile ce trebuie îndepărtate atunci când se doreşte a

duce o anchetă la bun sfârşit, având în acelaşi timp şi rezultate pozitive. Astfel,

vom reda din aceeaşi sursă reguli stricte ce trebuie respectate atunci când trebuie

să participăm la un interviu ca intervievator.

Întrebările să nu fie confuze şi nici divers interpretabile. Pentru ca

anchetatul să poată răspunde, trebuie să înţeleagă întrebarea ce i se pune.

Întrebarea se pune ţinându-se seama de nivelul cultural al grupului de

provenienţă.

CAPITOLUL II

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL AL CELOR CARE

COMIT INFRACȚIUNI

Specificitatea Actului Judiciar

Prezentare generală

Acest capitol este dedicat prezentării și detalierii explicative a mai multor

procese (senzații, percepții, reprezentări) și fenomene psihice, cu o aplecare

asupra fenomenului atenției, deoarece orice infracţiune se consumă având la

bază prezenţa ei exagerată (la infractori) sau lipsa ei (la victime). Sunt prezentate

formele atenției, însușirile atenției, neurofiziologia atenției, rolul mecanismelor

de inhibiție cogntivă la nivel atențional.

Toate aceste explicații au rolul de a oferi un suport științific pentru o

înțelegere a mecanismelor fiziologice care susțin sau favorizează comiterea de

infracțiuni, indiferent de natura acestora.

Probleme şi orientări

Agresivitatea la speciile de animale este adaptativă şi spontană spre

deosebire de om unde ea cunoaşte modificări importante în însăşi procesul de

producere, de declanşare şi motivaţie. Un prim substrat al agresivităţii, poate fi

considerat cel neuroendocrin, în special apariţia testosteronului la vertebrate a

condus la creşterea combativităţii la aceste specii.

Un alt model de explicare a agresivităţii este cel psihanalitic, în care

agresivitatea are ca sursă conflictul dintre sine, eu şi supraeu. Agresivitatea, e o

pulsiune ce urmăreşte depăşirea propriilor sentimente de inferioritate şi exprimă

dorinţa de putere.

Al treilea model este cel socio-genetic care consideră agresivitatea ca un

rezultat al învăţării ontogenetice care, prin repetiţie, întăreşte răspunsurile

agresive prin care a obţinut succese anterior şi care îl determină pe individ să

anticipeze aceste rezultate prin noi acţiuni agresive.

Gradul de violenţă al oamenilor a scăzut, dar exploatarea inteligenţei a dus

la apariţia acestor maşini sofisticate şi în acelaşi timp "eficiente". Ceea ce ne

desparte de fapt de impulsurile primare ale agresivităţii este o problemă de

tehnologie a crimei. Când etajul neuropsihic al mecanismelor de control este

afectat prin îmbolnăvire, traumatizare sau educaţie, capacitatea de manifestare

agresivă apare ca o forţă oarbă, incoercibilă.

Agresivitatea cea mai periculoasă este cea transmisă sau obţinută prin

intermediul cuvântului. Calomnia reprezintă cea mai agresivă formă verbală şi

are ca scop diminuarea rezistenţei psihice, anihilarea încrederii în sine, o

schimbare în sensul dorit de calomniator a dimensiunilor morale şi sociale ale

eului, o acceptare a falsului adevăr impus de inamic. Efectul "otrăvirii" verbale

este moartea omului din punct de vedere moral şi psihic. Perfidă agresiune!

Calomnia se bazează pe denigrare, formă de agresiune subiacentă.

Ironia constituie o modalitate de agresare a unei situaţii sau persoane,

printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă obiectului atacat un prejudiciu

moral sau o traumă psihică.

Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă

de agresivitate prin limbaj. Sarcasmul are corespondent în patologie sadismul şi

vehiculează o încărcătură considerabilă de răutate, de cruzime.

Emanciparea femeii în societatea contemporană, se pare că a acţionat în

special asupra statutului social, dar prin aceasta a perturbat şi mai mult statutul

său afectiv şi moral. Întreţinerea celei mai mari încărcături agresive în societate

îşi are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.

O familie conflictualizată, în care agresivitatea cunoaşte o cotă ridicată de

manifestare, devine un focar de producere şi răspândire socială a agresivităţii.

Femeia adulteră comite acte agresive, care pot merge până la crimă atunci când

îşi apără aşa-zisul drept de a fi infidelă, ca o consecinţă a vieţii sexuale în cadrul

căminului. Actele ei sunt violente, pentru că opinia publică este mult mai severă

şi necruţătoare faţă de femei decât faţă de bărbaţi. La fel şi religia. În cazul unei

femei căsătorite, regulile morale sunt mult mai severe decât în cazul femeilor

fără cămin.

Agresivitatea manifestată sub orice formă, exprimă o stare interioară a

omului. Atunci când capacitatea de comunicare prin limbajul articulat este

blocată, uneori ea este înlocuită prin comportamente agresive fizice. În fond,

agresivitatea înseamnă un eşec al comunicării la nivel uman, ea reprezentând o

regresie la stările inferioare ale umanului.

Individul subcultural se exprimă predominant prin gest, prin atitudini

corporale. Având un vocabular mult prea restrâns, acesta îi limitează capacitatea

de comunicare prin limbaj. Forţa fizică îi asigură subzistenţa şi îi conferă o

valoare în faţa celorlalţi. Deci, această modalitate, este cea mai potrivită ca

argument într-un litigiu.

Paricidul este cea mai oribilă crimă pentru societate, deoarece zdrobeşte

relaţia înnăscută de dragoste existentă între părinţi şi copii şi dezgroapă

rădăcinile cele mai adânci ale agresivităţii, constituind prototipul crimei

primitive. Personalitatea paricidului se caracterizează prin imaturitate afectiv-

constantă, alteori prin atitudini pasionale obsedante, cu rădăcini în narcisism, dar

ceea ce domină întotdeauna o astfel de personalitate, este caracterul de

ambivalenţă a sentimentelor cu intricarea profundă şi inextricabilă a urii şi

dragostei şi a imposibilităţii de identificare cu personalitatea părinţilor.

Cea mai mare parte a delincvenţilor provin din familii de delincvenţi.

Pentru început aşa ceva pare logic tocmai datorită premiselor ereditare ce sunt

atribuite acestor tineri. De fapt, ereditarea nu este cea care îl duce pe tânăr la

înfăptuirea activităţii delincvenţiale (furt, tâlhărie, viol, violenţă, omor) ci

atmosfera familială. Spun acest lucru pentru că într-un mediu infracţional nu

există relaţii umane bazate pe afectivitate şi sentimentalism ci numai pe utilitate.

Violenţa este cea mai primitivă formă de limbaj dar care nu poate fi

acceptată în comunicarea cu o altă persoană cu toate că ea face parte din

repertoriul ancestral de solicitare sau a impunerii punctului de vedere din partea

cuiva. În mod normal, violenţa fiind cea mai veche modalitate de comunicare ar

fi trebuit să dispară prima.

Violenţa şi agresivitatea au la bază un puternic sentiment de frică. În erele

îndepărtate era frica de animale, mai apoi a apărut frica de războaie, de boli,

pentru ca în zilele noastre să avem ca însoţitor cronic frica zilei de mâine sub

raport financiar, afectiv, al securităţii, la care dacă mai adăugăm frica de cancer

şi SIDA ne dăm seama că rezervorul fricii, atât cel personal cât şi cel colectiv, s-

a umplut, iar omul modern este nevoit să reacţioneze la această teroare

universală prin diferite mecanisme care să-i răpună această frică obsedantă ce

culminează cu frica de moarte.

Fenomenul infracţional

Infracţiunea, ca fenomen, poate fi considerată ca o desfăşurare particulară

şi obiectivă, direct constatabilă la nivelul climatului social. Noţiunea de fenomen

infracţional este generală, integratoare şi complexă, incluzând totalitatea

elementelor componente ale infracţionalităţi umane: procese infracţionale,

acţiuni, acte infracţionale, însuşiri infracţionale, fenomene infracţionale.

Fenomenul infracţional are referire directă la acele tipuri sau modele

comportamentale din cadrul raporturilor interumane care aduc prejudicii atât

materiale cât şi morale persoanelor particulare, dar şi instituţiilor şi

oragnizaţiilor publice la nivelul comunităţii.

Infracţionismul este considerat forma (de manifestare a devianţei

comportamentale) cea mai dură, cea mai complexă şi cu cele mai delicate

consecinţe pe plan individual şi social. Prin conţinutul, forma şi consecinţele lor,

nu toate infracţiunile prezintă acelaşi grad de periculozitate socială. Evoluţia

fenomenului infracţional este una de tip oscilator şi pulsator în sensul că

perioadele de „expansiune” (în ceea ce priveşte frecvenţa şi gravitatea actelor

infracţionale) sunt urmate de alte perioade de mai mică „amploare”.

Perspectiva şi analiza (evaluarea) psihologică a comportamentului

infracţional oferă informaţii care permit şi facilitează înţelegerea atât a

fenomenului în ansamblul său, cât şi descifrarea fiecărei infracţiuni în mod

separat. Psihologia judiciară abordează comportamentul infracţional în viziune

sistemică. Îl analizează prin raportarea sa la cauzele şi condiţiile care îl

determină, dar şi la modalităţile funcţionale care se manifestă în urma

interacţiunii sale cu comportamentul altei persoane implicate în drama

judiciară:victimă, martor, anchetator, magistrat, apărător, acuzator, etc. În sensul

împiedicării apariţiei infracţionismului, psihologia judiciară investighează

strategii preventive a căror eficienţă este mărită dacă se acţionează de timpuriu.

Având în vedere că este vorba despre un fenomen determinat în principal

de contextul socio-cultural, societatea este cea căreia îi revine sarcina de a

preveni infracţionalitatea.

Problema sancţiunii a fost şi este o problemă mult discutată şi

controversată. Mult timp sancţiunea a fost considerată o acţiune de răzbunare a

societăţii. Esenţa sancţiunii a fost considerată de alţii, ca fiind intimidarea.

Scopul pedepsei era îndreptarea infractorului. Însă în aceste condiţii (a unei

societăţi bazate pa clase antagoniste), represiunea nu poate genera şi nici nu

poate conduce la „îndreptare” sau la recuperare. În timpul executării pedepsei în

închisoare, chiar şi cel mai „blând” infractor face o „şcoală de calificare

criminală”, acest lucru conducând la asigurarea recidivei.

Aşadar sancţiunea, pedeapsa este un proces complex, ea presupune luarea

în considerare atât a infractorului, cât şi a faptelor acestuia raportate la normele

legislative în vigoare. Rolul psihologului este determinanat în educarea şi

reeducarea infractorilor, prin indicarea mijloacelor celor mai eficace de

reeducare. Psihologul judiciar se bazează în activitatea sa pe cunoaşterea

ştiinţifică a legilor de funcţionare şi dezvoltare a psihicului uman.

Rolul eredităţii şi mediului în determinarea infracţionalităţii

Teoria fundamentală al lui Lambrosso este că fenomenul criminal este de

esenţă biologică, iar comportamentul criminal este înnăscut, ereditar, este un

fenomen natural şi deci necesar. Ereditatea este proprietate a vieţuitoarelor de a

transmite urmaşilor caractere morfologice şi fiziologice pe care le-au dobândit în

cursul evoluţiei lor. Aşadar Lombrosso arată că fenomenul criminal este înăscut,

este găsit atât la plante , la animale, cât şi la om. În acest sens el arată numai

aspectul violent şi distrugător al crimei, ignorând nocivitatea socială conştientă a

actului infracţional.

Teoria ereditară lombriziană a infracţionalităţii consideră că factorul

determinant al comportamentului criminal e o anomalie genetică, un

extracromozom (de tipul xxy sau xyy) care duce la retardare mintală şi

comportament patologic. Această srtuctură cromozomială poate produce un om

cu o înălţime peste medie, cu nivel intelectul sub medie şi cu posibil

comportament agresiv şi antisocial. Nici această teorie nu poate fi acceptată

întru-totul deoarece cei mai mulţi dintre infractori nu prezintă astfel de aberaţii

cromozomiale şi nu toţi indivizii cu asemenea aberaţii cromozomiale sunt

infractori. Deci, în acest caz nu se poate spune că această teorie este validată.

Unii medici şi psihiatrii susţin că fenomenul criminal este un derivat al

anomaliilor de ordin psihic. Crima este o urmare a nevrozei, a neurasteniei,

anevropatiei, a monomaniei, isteriei sau a idioţeniei. Conform acestei teorii

criminalul nu este un nebun ci un dezechilibrat. Deci, el nu este răspunzător în

totalitate pentru ceea ce face şi faţă de aceştia trebuie utilizată noţiunea

imputabilităţii limitate.

Reprezentanţii şcolii psihologice consideră crima drept rezultat al unor

deficienţe funcţionale psihice, psihicul fiind factor prim şi unic determinant al

infracţiunii. Exagerând rolul psihicului şi diminuând sau neluând în considerare

rolul socialului în determinarea infracţiunii, s-a căutat şi resortul prim de la care

porneşte actul infracţional. Acest resort s-a găsit în instictul sexual care este cel

mai puternic instinct uman.

Cei care consideră că unicul şi primul factor în determinarea

infracţionalităţii este mediul social cu toate influenţele lui pozitive sau/şi

negative asupra persoanei sau asupra grupurilor. Sintagma „mediu social”

cuprinde însă diverse componente cum ar fi: mediul intelectual (familia,

comunitatea de origine), mediul educaţional, ocazional (şcoala), mediul opţional

(prieteni, grupuri sociale întâmplătoare) şi mediul de constângere (exemplu:

armata, spitalul).

Teoriile speciologice propun două criterii de analiză: criterii structurale şi

culturale. Teoriile bazate pe criterii culturale susţin că diferenţele de ordin

religios, etnic, naţional, proprii unor entităţi sau grupuri sociale ar conţine în

sine „germenii” stimulatori ai comportamentului infracţional.

Teoriile fundamentate pe criterii structurale consideră că mijloacele prin

care oamenii îşi satisfac aspiraţiile (de sănătate, succes, prosperitate) sunt ilicite,

deoarece aceştia nu sunt capabili să se înscrie în registrul licit. Stimularea

comportamentelor ilicite se găseşte în normele care reglează viaţa socială,

doarece nivelul lor nu este accesibil în mod egal tuturor membrilor societăţi.

Comportamentul agresiv este reglat de jocul rezultatelor care se obţin

printr-un sistem de „întărire- descurajare”. Întărirea poate fi externă, prin

recompense materiale şi pe linia prestigiului social sau prin manifestări

prejudiciale (suferinţele victimelor consolidează, amlifică comportamentul

agresiv al infractorului). Întărirea mai poate fi indirectă. Când subiectul

evaluează consecinţele actelor agresive, observând comportamentele altor

agresori (recompense sau sancţiuni primite de aceştia). Autoîntărirea presupune

raportarea subiectului la consecinţele acţiunilor proprii (pozitive sau negative).

Recompensele acţionează stimulativ, iar pedepsele inhibitor ele nu sunt estimate

subiectiv într-o manieră completă de fiecare infractor.

Fenomenul infracţional nu poate fi explicat pe baza unor ipoteze simpliste

sau simplificatoare, ci numai prin avansarea tezei unei determinări cel puţin

bifactoriale, în care unul din factori este cauză, iar ceilalţi sunt condiţii. Putem

considera caracteristicile biologice ale personalităţii ca jucând rol de condiţie

favorizantă a comportamentului, iar educaţia ca jucând rol de cauză a modelării

acestuia. Sau putem considera factorii sociali ca jucând rol de factori activanţi.

Factorii biologici şi sociali acţionează consonant în calitate de condiţii

stimulative ale infracţionismului, iar cei educaţionali în calitate de factori

antrenanţi.

Personalitatea infractorului

Intenţia este elementul pur al unei infracţiuni, care constă în tendinţa

autorului de a ajunge la un rezultat ilicit, prevăzut şi dorit de el (furtul, tâlhăria,

escrocarea etc.). Comportamentul este o reacţie globală pe care un organism o

are într-o împrejurare dată. Acesta poate fi vizibil, transparent, deschis sau

ascun, opac. Comportamentul poate fi de mai multe feluri: relativ stabil

(repetitiv), unic (ocazional), acţional – motor, mental, verbal, afectiv.

Devianţa este opoziţia faţă de comunitate, încălcarea normelor ei şi modul

sau gradul de încălcare. Norma este o totalitate de reguli prescriptive şi

prohibitive, scrise ori nescrise, care reglează comportamentul social într-o

cultură dată. Frustrarea este o cauză importantă a agresivităţii şi implicit a

devianţei, atât latentă cât şi manifestă, ea duce la exacerbarea tendinţelor

criminale.

Între factorii de influenţă importanţi ai tendinţelor criminale se înscrie

educaţia, atât ca forţă inhibitoare (care poate frâna chiar şi pornirile

instinctuale), cât şi de canalizare spre scopuri socialmente admisibile a unor

porniri agresive (de exemplu, agresivitate şi forţa excesivă a unui individ se pot

canaliza spre practicarea unor sporturi ca boxul, luptele etc.).

În ultimii ani, s-a încercat o clasificare detaliată a motivelor care conduc la

delincvenţă. Astfel avem: nivelul de trai, stările conflictuale existente între părţi,

mediul de provenienţă al infractorului, beneficiul pe care îl câştigă infractorul în

urma comiterii infracţiunii, caracteristicile sale psihologice etc. Este adevărat că

în ţara noastră cea mai clamată motivaţie pentru comiterea de infracţiuni este

sărăcia. Pentru această categorie de oameni, care comit infracţiuni datorită

sărăciei, psihologii trebuie să se alieze cu întreprinzătorii, sau cu cei care au o

oarecare putere economică. Spunem aceasta deoarece persoanele care recurg la

acte infracţionale în vederea ajustării bugetului, sau şi mai grav, pentru

supravieţuire, nu pot fi convinşi să renunţe la delincvenţă fără să aibă o

alternativă viabilă care să le asigure subzistenţa.

Infractorii, în general, sunt persoane care prezintă o personalitate

dizarmonică.

Practic, infractorii aparţin tuturor categoriilor sociale şi profesionale

indiferent de vârstă, sex, pregătire culturală, aptitudini intelectuale, tipul

caracteriologic sau temperamental, rolul sau statusul social, poziţia economică.

De fapt, infractorii se formează într-un mediu social care nu i-a valorizat

suficient sau deloc, de multe ori fiindu-le chiar ostil. Când ajung la maturitate

aceştia dau dovadă de o adevărată supleţe adaptativă. Aici se adaugă viaţa din

penitenciar care le înăspreşte caracterul, le dezvoltă şiretenia şi o mare

capacitate de înţelegere a slăbiciunilor umane.

Foarte multă lume îşi pune întrebarea dacă infractorii nu sunt cumva

bolnavi psihici. Este adevărat că sunt şi bolnavi psihici printre infractori, dar

aceasta nu este o regulă. Sub aspectul implicaţiilor psihosociale şi judiciare,

ponderea tulburărilor de personalitate în colectivităţile de infractori este

superioară ponderii lor în populaţia generală.

Cu toate acestea, nu putem considera activitatea infracţională ca fiind o

rezultantă a unei personalităţi maladive (în accepţiunea bolii mentale ca

suferinţă psihică). Infractorii sunt pe deplin conştienţi şi de acord cu actul

infracţional pe care uemează să-l comită. De aceea respingem orice teorie care ar

putea considera infracţiunea ca o altă modalitate de manifestare a unei maladii

psihice (efect secundar al bolii). Pe de altă parte este adevărat că delincvenţa

este o abatere de la normalitatea socială acceptată. Este adevărat şi faptul că în

cazul sindroamelor severe (în special cele de schizofrenie), subiectul este

predispus la comiterea de acte antisociale. Diferenţa dintre cele două categorii

de subiecţi, infractori şi bolnavi psihici, este mobilul care împinge spre

infracţiune. Dacă pentru prima categorie primează interesul pecuniar, material,

cea de-a doua categorie este determinată să comită acte antisociale de producţia

imaginativă maladivă, foarte greu de stăvilit în momentele sale de creaţie.

Totuşi, pentru o mai bună înţelegere, am încercat explicarea personalităţii

infractorului şi cu ajutorul unor caracteristici specifice tulburărilor de

personalitate. Am făcut acest lucru deoarece persoanele care comit acte

antisociale preintă destul de multe trăsături ale unor disfuncţii ale personalităţii.

Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul că nici un infractor nu întruneşte

cumulativ o majoritate specifică vreunui sindrom. Delincvenţii prezintă ca şi

constante în conduita lor caracteristici disparate ale mai multor sindroame de

tulburări de personalitate. Mai trebuie reţinut că în urma mai multor studii de

specialitate, s-a constatat că numărul delincvenţilor din mediul rural este net

inferior celui din mediul urban. Diferenţa între cele două medii, este dată de

mentalitatea existentă la sat (sentimentul ruşinii, pe de o parte şi concepţia

mistică a păcatului, pe de altă parte).

Categorii de infractori şi particularităţile psihologice ale acestora

Categorisirea infractorilor pe criteriul infracţiunii satisface cerinţele

juridice ale anchetatorului, dar nu şi cele de interes psihologic, care au un rol

deosebit de important în desfăşurarea interogatoriului. Particularităţile

psihologice ale diferitelor categorii de autori de fapte penale, pe care le vom

prezenta în continuare, ajută anchetatorul să-şi stabilească încă, de la începutul

anchetei câteva repere generale de ordin psihologic, conturând per ansamblu

personalitatea infractorului.

Pe parcursul anchetei, vor fi relevate, prin perspicacitatea şi

profesionalismul anchetatorului, şi elemente particulare de personalitate, ce îl

vor ajuta în direcţionarea dialogului spre punctele optime pentru exploatare

psihologică, astfel încât să se obţină mărturisirea. Dat fiind unicitatea actului

infracţional, din capul locului trebuie să afirmăm că criteriile unei juste

categorisiri rămân nesigure şi comportă multe discuţii. Dacă considerăm că orice

comportament infracţional reprezintă o reacţie atipică care se concretizează într-

un act (încercat sau consumat) dăunător societăţii, ne dăm seama cât este de greu

să prinzi o oarecare legitate în ceea ce este atipic.

Hoţii şi tâlharii

Hoţul este o persoană care fură pentru a-şi asigura un profit. Sunt persoane

cu un intelect destul de scăzut în marea majoritate a cazurilor. De foarte multe

ori motivaţia lor este una de ordin economic, dar hoţii cu state vechi prin

penitenciare adoptă hoţia ca mod de viaţă.

Motivaţia, motivul este un act, ansamblu, sistem de impulsuri, imbolduri,

pulsiuniinterne, energizări sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale

acţiunilor şi conduitei. Motivaţia dispune de două segmente: unul energizor

dinamogen şi altul orientativ sau direcţional prin care motivaţia îşi defineşte

sensul obiectual sau acţional. Niciodată omul nu acţionează sub imperiul unui

singur motiv, ci sub influenţa unor constelaţii motivaţionale, în care de regulă se

produc şi se depăşesc conflicte.

Hoţii sunt categoria cea mai largă a infractorilor, cu cei mai mulţi

reprezentanţi.

În ceea ce priveşte aptitudinile, observăm că hoţii sunt specializaţi pe

anumite tipuri de furturi. Aptitudini sunt sisteme operaţionale stabilizate,

superior dezvoltate şi de mare eficienţă. Posibilitatea dobândirii, împlinirii şi

dezvoltării superioare a aptitudinilor este desigur variabil realizată de către

diferiţi indivizi şi în cadrul a diferite forme de existenţă culturală şi activitate.

Astfel, există hoţi care fură din buzunare, din locuinţe din auto, de auto etc.,

practic hoţii fură de peste tot de unde este ceva de furat. Spre deosebire de

escroci care au ca principală activitate contactul nemijlocit cu omul, hoţul este

întotdeauna stânjenit de prezenţa altora.

Tâlharii sunt infractori care pentru a intra în posesia bunurilor deţinute de

victime, folosec forţa (violenţa). Sunt delincvenţi care acţionează întotdeauna

premeditat. Principala lor caracteristică este violenţa. Aceasta îi ajută să

deposedeze victima de de bunurile pe care le are asupra sa. Violenţa – conduită

şi atitudine care constau în constrângeea fizică sau psihică exercitată de unele

persoane asupra altora pentru le impune voinţa, opresându-le. Violenţa ţine de

nivelul de reactivitate al sistemului nervos, dar mai ales de structura caracterială,

de lipsa de stăpânire de sine, de impulsivitate, de slaba organizare a vieţii

psihice, de lipsa autocontroluli sau insuficienţa reacţiilor emotive – impulsive,

de emoţii puternice, de conştiinţa de sine dilatată, de forţă brută needucată, de

lipsa morală.

În general, tâlhăriile au loc după studierea prealabilă atât a locului de

comitere a infracţiunii, cât şi a persoanei sau a persoanelor care posedă sau

păzesc bunurile râvnite de tâlhari. Cei ce recurg la astfel de infracţiuni sunt

persoane cu o instinctualitate pregnantă şi predominantă. Din punct de vedere

psihanalitic ei (tâlharii) nu depăşesc stadiul oral, ceea ce-i împinge la achiziţia

directă, brutală a bunurilor pe care şi le doresc. Sunt dominaţi de pasiuni, iar ca

o consecinţă a acestui fapt, deciziile sunt luate foarte repede, fără să stea mult pe

gânduri (aici sunt incluse în mod special deciziile de lovire şi de alegere a

locului unde să lovească).

Caracteristici ale tâlharilor: explozivitate, incapacitate de a se putea bucura

de o relaţie, iritabilitate şi irascibilitate, au o fire nestăpânită. Asta înseamnă că

se caracterizează prin predominanţa impulsurilor, instinctelor şi sentimentelor

asupra considerentelor raţionale. Intensităţi mari ale acestor însuşiri sunt

realizate în psihopatia epileptoidă care, neavând o legătură directă cu epilepsia,

realizează o asemănare cu aceasta prin explozivitate, gândire lentă şi greoaie,

detalierea exagerată şi conformaţia atletică a corpului (frecvent). Aceste

personalităţi reacţionează impulsiv, exprimându-şi neplăcerea prin mimică şi

cuvinte, prin reacţii chiar agresive, negândindu-se la eventualele consecinţe care

le pot fi defavorabile în timp. Se caracterizează printr-o mare nestatornicie, care

face ca personalităţile nestăpânitesă-şi schimbe frecvent locul de muncă, deşi

munca fizică şi efortul nu le displac.

Tâlharii îşi ating scopul în două modalităţi: Acţionând doar cu forţa

propriului fizic, sau cu mână armată. Tâlhăria neînarmată este o infracţiune care

se caracterizează prin înfrângerea rezistenţei victimei doar prin folosirea unor

tehnici de luptă corp la corp. Această infracţiune era, la un moment dat,

caracteristică doar în marile oraşe, dar acum ea s-a răspândit şi în mediul rural.

Mai nou, tâlhăria neînarmată se comite în grup pentru că e mai uşor şi mai sigur

să zdrobeşti rezistenţa cuiva dacă există o superioritate numerică. Într-un astfel

de grup infracţional poate să-şi găsească locul şi o femeie. Este vorba, în

general, de o prostituată care atrage bărbaţii amatori de plăceri ieftine în locuri

retrase pentru a uşura treaba complicilor.

Tâlhăria cu mână armată se poate comite:

- prin intimidarea victimei;

- pe aleile retrase (întunecoase);

- pe drumurile secundare;

- la semafor;

- la “drumul mare”;

- la domiciliu;

- jaful armat din magazine, bănci, transport valori etc.

Tâlharii au o constituţie atletică, în general au o masă musculară bine

dezvoltată, sunt robuşti, ei nepunând mare accent pe îmbrăcăminte. Având în

vedere interacţiunea directă cu victima, aceste caracteristici fizice îi ajută pe

tâlhari să-şi însuşească mai uşor bunurile de la victimele lor prin intimidare şi

prin folosirea forţei.

În ceea ce priveşte dezoltarea intelectuală a tâlharilor, chiar dacă „zestrea”

nativă i-a dotat cu un anumit bagaj intelectual, modalitatea lor de a percepe şi

consuma actul infracţional demonstrează o capacitate intelectuală mai redusă

decât a multor alte categorii infracţionale, un coeficient al inteligenţei mai

scăzut. Ei acţionează impulsiv, agresiv, folosind forţa fizică şi nu cea

intelectuală. Acţionează întotdeauna premeditat, cu studierea prealabilă atât a

locului unde va avea loc infracţiunea, cât şi a persoanei asupra căreia va avea loc

infracţiunea. Însă, datorită faptului că acţionează întotdeauna dominaţi de

explozivitate, irascibilitate, instinctele şi sentimentele predomină în defavoarea

conduitelor raţionale. Capacităţile verbale, de utilizare al limbajui sunt reduse,

disponibilităţile imaginative la fel, doarece acestea sunt utilizate doar în

planificarea locului şi a metodei concrete de participare la actul infracţional, dar

nu şi a strategiei de aplicare a demersului infracţional, pentru că acesta este

acelaşi şi anume manifestarea şi utilizarea violenţei prin agresivitate şi forţă

fizică. În rândul tâlharilor întâlnim mulţi subiecţi cu un coeficient de inteligenţă

mediu şi mai ales sub mediu.

Tâlharii fac parte din categoria infractorilor care ajung să afişeze o

atitudine deschisă în favoarea comportamnetelor care sunt în dezacord cu

normele de convieţuire socială. Ei transformă acţiunile şi opţiunile lor în

mijloace de afirmare personală. Acest dezacord al lor faţă de normele sociale îi

stimulează, nicidecum jenează, transormându-i în candidaţi permanenţi la

comiterea unor fapte antisociale. Instabilitatea emoţional-acţional a recţiilor,

frecventă la tâlhari, este o caracteristică a comportamentului infracţional. La

omul obişnuit, normal, reacţiile sunt relativ stabile şi constante, fără a fi marcate

de mari oscialţii, deoarece sunt reglate conştient. La tâlhari reacţiile sunt uneori

discontinue, manifestă inconstanţă faţă de stimuli, prezintă salturi de la o

extremă la alta (de la intensitate redusă la intensitate ridicată, de la pozitiv la

negativ). Prin infracţiunea comisă, tâlharii urmăresc obţinerea unor beneficii

materiale (mai ales tâlharii), dar uneori şi a unor satisfacţii morale, ceea ce

explică cauzele intime, personale ale infracţiunii.

Când infractorul se pregăteşte să comită o faptă antisocială gravă el îşi

construieşte o veritabilă personalitate dublă, astfel încât comportamentul afişat

să fie în opoziţie cu posibilul comportament infracţional. Preocuparea însă este

atât de mare încât anumite elemente ale comportamentului afişat devin suspecte

şi demascatoare: gesturi bizare, atitudini neobişnuite, preferinţe pentru anumite

tipuri de relaţii cu anumite persoane, exagerate ca frecvenţă şi ca formă. Chiar şi

comportamentele „perfecte” devin suspicioase pentru că se ştie că perfecţiunea

este un deziderat imposibil de atins.

Personalitatea tâlharilor se evidenţiază prin trăsături ca: agresivitate,

impulsivitate, irascibilitate,insatbilitate, indiferenţă afectivă, egocentrism.

Asasini

Pornind de la verbul a ucide, care înseamnă a lua viaţa altuia, trebuie să

spunem că ucigaşul este cel care în majoritatea covârşitoare a cazurilor omoară

“fără să stea pe gânduri”, brusc, impulsiv. Acest ucigaş comun este de sex

masculin în proporţie de 88% din cazuri, cu o medie de vârstă de 33 de ani şi

provine dintr-un mediu social ce poate fi considerat mai degrabă modest. El

ucide cel mai adesea n cursul unei dispute – sau la încheierea ei, din gelozie, din

răzbunare, iar alcoolul din sânge la cote ridicate este un însoţitor fidel. În actele

de violenţă şi agresivitate îşi defulează suferinţele copilăriei şi adolescenţei,

eşecurile şcolare şi profesionale, lipsa de preocupare, şomajul, eşecurile

sentimental – erotice.

De multe ori intenţia de a omorî pe cineva nu există de la început, dar dintr-

o dispută mai aprinsă între membrii unei comunităţi, se poate ajunge în cele mai

nefericite cazuri până la crimă. Este bine ştiut că infracţiunea de omor este

maximum în ce priveşte termenul de “infracţiune ”. Determinat de certuri, bătăi,

scandaluri, acest tip de infracţiune reprezintă apogeul violenţei.

Ucigaşii au un indice al inteligenţei scăzut, instabilitate psihică, tendinţe

impulsive. pot avea la bază carenţe educative şi înclinaţii spre violenţă, adică un

sadism latent. Înainte de comiterea faptei poate apărea o stare maniacală care va

determina grăbirea deznodământului.

La asasinii ocazionali trecerea la act, în cea mai mare parte a cazurilor, se

realizează spontan, brusc. De foarte multe ori, după consumarea actului şi ei

sunt surprinşi de puerilitatea mobilului.

25% din totalul omorurilor se consună în sânul familiei. Criminalitatea

crescută din sânul familiei se datorează investiţiei afective (sentimentale) mari

pe care o fac foarte mulţi şi tot la foarte mulţi apare dezamăgirea. Afectivitatea

este o trăire diferenţiată, ca stare faţă de situaţii, evenimente, persoane,

conţinuturi de comunicări la care se participă etc. . Afectivitatea se manifestă nu

numai faţă de evenimente prezente, ci şi faţă de cele evocate din trecut, dar şi

asociate de trăiri ce se vor putea produce în viitor.

Asasinul în serie a apărut, deloc întâmplător, în S.U.A. . Apariţia şi

dezvoltarea unei asemenea tipologii criminale a fost posibilă datorită suprafeţei

S.U.A., a dezvoltării sale economice, care îl ajută pe asasin să se deplaseze

foarte repede la mii de kilometri depărtare, interpunând între sine şi victimă, pe

de o parte şi între sine şi anchetatori, pe de altă parte, o distanţă imensă.

Aceasta este cauza majoră a dificultăţilor de identificare, ceea ce duce la

dimensiuni impresionante a numărului de acte criminale comise. Din acest punct

de vedere România şi ţările de dimensiuni apropiate sunt mai puţin propice

apariţiei şi dezvoltării unor asemenea personalităţi criminale. Numai că, în ţările

dezvoltate ale Europei, unde nu sunt necesare vizele de tranzit pentru a trece

dintr-o ţară în alta, iar oamenii se pot deplasa nestingheriţi, au început să apară

astfel de asasini în serie.

Asasinii în serie simt nevoia să domine şi să controleze victima. De aceea

sunt foarte agresivi, sadici şi imprevizibili. În acelaşi timp ei sunt raţionali,

calculaţi şi îşi premeditează asasinatele. Unii îşi ascund victmele, alţii se ascund

ei înşişi de autorităţi. Dorinţa de a-şi controla şi domina victimele, poate mai

mult decât asasinatul în sine, este atât de puternică încât nu mai poate fi

controlată. De obicei, stoparea acestor acte se realizează atunci când asasinul

este arestat.

Ca organizare psihică, asasinii în serie sunt o combinaţie interesantă între

subiecţii tulburaţi de idei obsesive şi cei măcinaţi de idei delirante. Ideile

obsesive (obsesiile), adică idei, amintiri şi întrebări parazite, supărătoare care

domină şi asediază ideaţia individului. Acesta le percepe caracterul lor

patologic, supărător, dar nu le poate alunga din conştiinţă, în ciuda eforturilor pe

care le face şi a caracterului lor absurd, iar Ideea delirantă (delirul) reprezintă

convingerea falsă, patologică a individului despre realităţi inexistente sau

autentice, dar incorect interpretate.

Dacă în cazul obsesiilor individul este conştient de caracterul lor patologic

şi face eforturi neizbutite de a scăpa de ele, în cazul delirului, individul este

lipsit de conştiinţa caracterului său patologic, este convins de realitatea lui şi, cel

mai adesea, îl transpune în conduita sa.

Motivaţia asasinului în serie este adânc înrădăcinată în psihicul său.

Conştient sau nu, el realizează un portret psihologic al viitoarelor victime, iar în

activitatea infracţională urmăresc să găsească acele profile psihologice ori fizice

proiectate.

Asasinii plătiți sunt foarte inteligenţi, unii dintre ei având la bază profesii

respectabile (cadre militare, poliţişti etc.). Sunt ucigaşi calculaţi care îşi

analizează foarte atent fiecare acţiune de acest gen. Ei sunt cei care îşi pregătesc

lovitura, întind capcane, îşi creează alibiuri, aparţin elitei criminalilor.

Realizează ceea ce se numeşte “omucidere utilitară”, având ca principală

caracteristică sângele rece, mânaţi fiind în acţiunile lor de interese materiale.

Asasinii plătiţi au apărut ca o consecinţă a prohibiţiei din S.U.A., în anii

treizeci. Atunci ei erau cei care “plăteau” poliţele între diverşi oponenţi. În zilele

noastre, asasinii plătiţi fac exact aceleaşi lucruri, numai că au la dispoziţie un

arsenal mult mai bogat. Este uşor de înţeles de ce această categorie de infractori

a apărut prima dată în lumea nouă. Deoarece acolo ei reuşeau să plece foarte

departe într-un timp foarte scurt, ceea ce îngreuna mult identificarea lor. Pe

bătrânul continent, odată cu apariţia Uniunii Europene şi dispariţia graniţelor,

are loc o creştere alarmantă a acestor gen de infracţiuni. Dificultatea în

identificarea asasinilor plătiţi apare deoarece ei încearcă să-şi camufleze

acţiunile sub aparenţa unor accidente. Dacă luăm în considerare faptul că aceştia

au la bază profesii ca militari (ofiţeri sau subofiţeri) sau poliţişti, ne dăm seama

că dispun de o bază de date foarte largă.

Psihanaliza în activitatea judiciară

Indiferent de faţeta pe care am întoarce situaţia, un lucru e cert, acela al

tensiunii extraordinare ce există în subiect, tensiune ce-l poate conduce la

comiterea unor greşeli şi astfel poate fi mai uşor capturat, sau din contră la

săvârşirea altor infracţiuni astfel încât să-şi merite pedeapsa. De aceea

"comportamentul infracţional are un caracter duplicitar" (Prună, 1994, p. 74)

manifestat în exterior printr-o atitudine pozitivă faţă de cinste, de corectitudine,

uneori chiar faţă de muncă.

În felul acesta oamenii îl bănuiesc mai puţin sau chiar deloc, iar ei pot

acţiona nestingheriţi. "Obsesia dimensiunii antisociale a infracţiunii impune

infractorului să abordeze o atitudine defensivă, care se exprimă într-o

permanentă poziţie <<en garde>> şi într-o atenţie concentrată asupra plănuirii şi

executării unei acţiuni fără fisuri".(Prună, 1994, p. 74) În practică apare ideea de

a executa furturi sau chiar "crima perfectă", pentru asemenea activităţi

infractorul ajungând la studierea exact ca şi la şcoală toate posibilităţile ce pot

interveni, materialele ce sunt necesare pentru spargere sau situaţiile ce trebuie

create astfel încât totul să devină "întâmplător".

"Mitul este unul din elementele primare ale conştiinţei individuale şi

colective, de aceea el va renaşte continuu sub alt nume, corespunzând uneia din

necesităţile permanente ale sufletului omenesc. În timpurile mai noi, am avut o

prodigioasă înflorire a miturilor sociale. Rolul lor este de a da o unitate şi un

sens vieţii colective prin mijlocul unei simplificări uneori excesive". (Pandrea,

1934, p. 48-49)

Interpenetrarea problemelor

După atâtea explicaţii despre violenţă, atât în ceea ce priveşte geneza

acesteia, cât şi în modalităţile de interceptare şi anihilare a persoanelor cu

potenţial, dar mai ales cu un comportament manifest agresiv, este cazul să

explicăm de ce erotetică? De ce în activitate judiciară?

Pentru început voi invoca o motivaţie afectivă ce m-a împins spre acest

domeniu, pe de o parte fascinant, iar pe de alta periculos, deoarece nu trebuie

uitat că în acest univers se intersectează destinele unor oameni rafinaţi, culţi, cu

familii şi copii, în timp ce de cealaltă parte a baricadei se află în cea mai mare

parte scursurile societăţii a căror viaţă este o pendulare necontenită între

penitenciar – libertate – organele de cercetare penală. Aşa că, tenta periculoasă a

unei asemenea munci planează permanent ca o sabie a lui Damocles, deasupra

capetelor celor ce sunt integraţi în sistemul judiciar.

Motivaţia raţională care m-a determinat să abordez latura judiciară, a ţinut

îndeosebi de faptul că aici oamenii sunt puşi în situaţii limită, indiferent de

gradul lor de vinovăţie, sau mai ales nevinovăţie. Aici subiecţii sunt faţă în faţă

cu spectrul pierderii libertăţii pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, ceea

ce va determina o aprigă acţiune în vederea păstrării libertăţii, sau dacă acest

lucru nu este posibil, pentru o diminuare cât mai avantajoasă a pedepsei.

Psihologia în sine poate fi considerată ca fiind "sfâşiată între ştiinţele

sociale şi ştiinţele naturale. Este fiica cea mai mare a filosofiei..." (Dogan, Pahre,

1993, p. 29), ceea ce ne permite să asimilăm şi să stocăm informaţie din tot ce

reprezintă manifestare umană. Este adevărat că arta prin poezie, pictură,

sculptură, ne oferă sublimări care ne conduc spre culmile spirituale atât de

necesare activităţii intelectuale pe care o prestează unii oameni, am putea spune,

cei mai înzestraţi oameni ai societăţii. Dar nu-i mai puţin adevărat că activitatea

judiciară ne coboară în tenebrele sufletului care acţionează din necesitate, din

lipsă, aceste acţiuni fiind efectul unei societăţi care glorifică numai pe cei

puternici, iar zeul suprem e banul; sau activitatea infracţională este îmboldită de

o obişnuinţă, sau mai rău, dintr-o dorinţă patologică de a face rău.

Pentru a progresa în general şi în psihologie în special este nevoie de

colaborarea cu celelalte ştiinţe colaterale ca sociologia, antropologia, medicina,

istoria, etc., dar şi cu cele mai îndepărtate ca fizica, chimia, informatica. De

exemplu, din colaborarea psihologiei cu sociologia a rezultat psihosociologia, în

timp ce din colaborarea cu informatica a rezultat psihologia cognitivă.

Cu toate că aceste explorări ale cercetătorilor spre toate zările ştiinţelor în

vederea sortării, trierii unor informaţii valoroase pentru psihologi şi psihologie,

sunt lăudabile, să nu uităm care este filonul central al cercetărilor psihologice şi

anume gândirea, în sens larg, aici se află tot obiectul psihologiei: definiţi-o mai

precis şi psihologia nu va mai exista. Şi unde se poate studia mai bine gândirea

decât într-un domeniu în care se intră în contact direct începând cu indivizi ce se

ocupă cu furtul din buzunare şi nu au mai mult de 8 clase primare, şi care se

termină cu persoane ce au studii superioare dar care au avut printre altele şi

îndeletniciri de genul: falsificări de acte, evaziuni fiscale, înşelăciuni, etc. Între

cele două extreme nu trebuie să uităm nici de cei care acţionează prin metode

mai "neortodoxe" ca extorcarea, şantajul, violul, omorul, care la rândul lor intră

într-o largă arie de exprimare.

O asemenea diversitate de comportamente la care se adaugă diferenţierea

făcută de pregătirea intelectuală, ne oferă un domeniu vast de studiere a

procesului denumit generic GÂNDIRE. Dar cum gândirea în sine nu există şi nu

se manifestă de una singură în S.P.U., vom avea la îndemână şi motivaţia

(mobilul acţiunii) ce a împins spre acea acţiune şi nu spre alta, de ce totuşi şi-a

dus acţiunea la bun sfârşit (voinţa), cu toate că face o acţiune ilegală

(afectivitate) ş.a.m.d. Aşa ajungem la alte componente, la personalitate, la om, la

un ins care este puţin diferit de cel pe care-l ştim de pe stradă, care are părţi rele

şi părţi bune şi nu numai laturi rele sau numai laturi bune.

Nu trebuie uitat că activitatea infracţională este determinată de o serie mai

largă de factori care acţionează concertat şi nicidecum independent. Tocmai de

aceea criminologia depinde şi de studiile psihologice ale devianţei, şi mai recent

de modelele economice. Iată încă un motiv pentru a susţine

cercetările"marginale", adică acele studii de interferenţă, cu toate că "suntem

obişnuiţi cu disciplinele tradiţionale, în parte din cauza diviziunilor

administrative din universităţi în parte datorită funcţiunilor pe care le

îndeplinesc departamentele de învăţământ", trebuie să ne obişnuim cu ideea că

pe terenul cercetării, în schimb, asemenea diviziuni sunt în mare măsură

artificiale.

CAPITOLUL III

CARACTERISTICILE EROTETICII JUDICIARE

III.1. Importanţa eroteticii judiciare în contextul eroteticii generale

Retorica a apărut ca o artă de a impresiona sau chiar convinge un

auditoriu mai ales când era vorba de politică şi mai puţin s-a specializat pe un

specific penal-juridic. Rămânând la "piatra unghiulară" a argumentării şi

retoricii, anume, convingerea, trebuie să arătăm că este destul de dificil de

convins (dacă nu chiar imposibil), ca vreun infractor să-şi recunoască vina dacă

apelăm numai la tehnicile enumerate mai sus. Un delincvent nu poate fi

"convins" chiar atât de uşor să-şi recunoască vina.

Dacă face aşa ceva el singur îşi semnează condamnarea şi suntem nevoiţi

să recunoaştem că infractorii din toate timpurile şi toate regimurile s-au ferit de

aşa ceva cum au putut ei mai bine. Intrarea în Evul Mediu lasă în cultură un con

de umbră timp de aproximativ o mie de ani. În această perioadă a fost dat uitării

şi ceea ce se acumulase până în acel moment cu privire la anchete. Singura

modalitate de interogare a rămas tortura, care de multe ori îl indica vinovat pe

un nevinovat ce nu mai rezista torturii şi accepta tot ce-i cereau anchetatorii.

În zilele noastre anchetele judiciare au un aliat preţios în erotetica judiciară

care s-a desprins din trunchiul mare al eroteticii.

Erotetica sau ştiinţa şi arta de a pune întrebări, sub aspectul ei general, a

fost prezentată în primul capitol. Acum ne vom ocupa de erotetica judiciară

privită atât ca ramură a eroteticii generale, cât şi ca parte ce îmbogăţeşte întregul

reprezentat al eroteticii generale.

După cum am mai spus, erotetica a avut ca arie de interes învăţământul. De

aici, datorită eficienţei de care a dat dovadă, principiile eroteticii generale au fost

preluate şi în alte manifestări ale vieţii sociale şi culturale. Pe o astfel de filieră

erotetica a ajuns şi în justiţie.

Odată cu dezvoltarea tehnicii, a crescut şi eficienţa cu care omul reuşea să

realizeze acţiuni ostile împotriva semenilor săi. Mă refer aici atât la acţiunile de

forţă (apariţia armelor de foc), cât şi la furturi (azi cu ajutorul calculatoarelor se

fură "legal" prin transferul banilor dintr-un cont într-altul).Vechea retorică nu

mai putea face faţă pentru că un delincvent trebuie oblligat să facă greşeli, să

ajungă la contradicţii pentru a-i demonstra că eşafodajul apărării sale e şubred şi

practic e un fals prin care încearcă să eludeze rigorile legii, singurul lucru pe

care, totuşi reuşeşte să îl facă fiind acela de obstrucţionare a cercetării judiciare.

Dacă retorica se baza pe principii morale (etice), erotetica judiciară a ţinut

seama de cercetările din psihologia judiciară. Nu toate categoriile de infractori

trebuie abordate identic. De asemenea, martorii trebuie abordaţi altfel, în timp ce

atunci când dialogăm cu victima suntem nevoiţi să adoptăm o atitudine

deosebită de a tuturor celorlalţi prezentaţi până acum. De asemenea, diferitele

categorii de infractori au un mod specific de gândire şi acţiune.

Spre exemplu hoţii de buzunare se deosebesc foarte mult de cei care dau

spargeri la casele de bani. Primii au cel mult doar ciclul primar, în timp ce cei

din a doua categorie au absolvit cursuri de calificare în diferite meserii ca sudor,

armator, tinichigiu, etc.

Diferenţa cea mare între retorică şi erotetică, constă în axarea pe idei, pe

păreri abstracte a primei şi pe concret a celei de-a doua. Retorica este o artă de

salon cu care nu se poate "intra" în camerele de anchetă. Aici totul trebuie să fie

"hic et nunc", legat de viaţa cotidiană.

Nu toţi delincvenţii sunt oameni culţi care să priceapă aforismele lui

Socrate sau Platon, ei ştiu în schimb foarte bine cursul valutar, preţurile la haine,

aparate electronice, automobile, etc. Unii dintre ei nu au rămas niciodată mişcaţi

de o operă literară ca cea a lui Eminescu sau Blaga, dar cunosc într-un mod ce

tinde spre perfecţiune procedee şi tehnici din judo, box, lupte şi chiar arte

marţiale. Cu asemenea oameni subtilităţile intelectuale sunt cam deplasate,

deoarece ei vor fi convinşi că anchetatorul ori îşi bate joc de ei, ori este un aiurit

cu capul în nori.

Erotetica generală a fost cea care a furnizat principiile în erotetica judiciară

dar modalitatea de aplicare a dobândit cu timpul o specificitate caracteristică

domeniului judiciar. Diferenţa enormă dintre nişte elevi, fie ei şi mai zvăpăiaţi,

nu a putut permite un transfer total dinspre erotetica generală înspre cea

judiciară. În lumea delincvenţilor are loc o schimbarte completă de atitudine, în

primul rând şi apoi de ton, formulă de adresare etc.

Aici întrebările nu sunt axate pe cunoştinţe legate de cultură sau ştiinţă, ca

în domeniul educaţional. Întrebările trebuie să fie ţintite, cu referiri exacte

despre fapta sau faptele ce interesează ancheta. Comentariile sunt permise numai

pe marginea evenimentelor studiate la dosar dar în acelaşi timp acest comentariu

trebuie să aducă clarificări şi/sau completări la informaţiile existente până în

acel moment la dosar.

Tehnicile eroteticii judiciare şi necesitatea cunoaşterii lor

Cu ajutorul tehnicilor erotetice anchetatorul reuşeşte să obţină informaţii

utile cu privire la cazurile pe care le are de rezolvat. Sistemul juridic de la noi şi

aproape din toată lumea are ca principiu de bază în pornirea oricărui proces,

prezumţia de nevinovăţie. Aşadar, în fiecare acţiune judiciară anchetatorul

trebuie să demonstreze că un subiect sau altul este vinovat sau din contră, este

nevinovat şi trebuie scos din cauză.

Pe de altă parte în drama judiciară mai este implicat şi martorul. Acesta

poate să vrea să colaboreze cu autorităţile în vederea soluţionării cauzei, sau

poate să nu dorească acest lucru. Martorii din a doua categorie s-ar putea să aibă

un astfel de comportament datorită fricii faţă de ineditul situaţiei sau şi mai rău,

să le fie teamă de infractori, care în unele cazuri sunt deosebit de periculoşi, iar

poliţia trebuie să adopte programe speciale de protecţie a martorilor respectivi.

Analiştii trebuie să acţioneze asupra personalităţii subiectului. Cea mai

vulnerabilă componentă a sistemului de personalitate este latura afectivă.

Anchetatorii trebuie să insiste tocmai asupra acestei componente pentru că în

felul acesta cade cel mai uşor sistemul defensiv al suspectului iar martorilor şi

victimelor li se poate transfera un sentiment de siguranţă şi confort.

Este necesar ca ofiţerii să stăpânească tehnici de inducere şi prezentare a

trăirilor emotive într-un mod dorit de ei. Am putea spune că e vorba de

adevărate veleităţi actoriceşti. Dar anchetatorii mai trebuie să fie şi nişte fini

analişti ai reacţiilor celor din faţa lor în scopul obţinerii de confirmări sau negări

a supoziţiilor formulate. Cadourile oferite subiecţilor nu sunt obiecte de valoare

sau bani. "Darurile" sunt de ordin psihologic. O îmbărbătare, o laudă, o

acoperire iar în cazul unui infractor cu complici, promiterea scăderii unor luni

sau ani din perioada de detenţie, în funcţie de gradul de gravitate al faptei şi de

deschiderea spre colaborare a subiectului.

Spre exemplu K.G.B.-ul serviciul secret sovietic, avea o metodă "originală"

de a oferi premii. Suspectul era închis într-o celulă împreună cu un gardian care

se schimba la trei sau patru ore. Potenţialul spion era ţinut în poziţie de drepţi

toată ziua, era lăsat la WC numai la orele dictate de superiori (întotdeauna altele

pentru a nu se crea o ciclicitate a organismului), avea voie să se culce tot la orele

dictate de gardian (din aceleaşi motive). După ce suspectul era supus unei

asemenea "trataţii" timp de o săptămână, înceapea interogatoriul. Dacă subiectul

colabora i se oferea mâncare, era lăsat să stea jos când vroia, să meargă la

toaletă. Dacă nu era dispus să colaboreze "se strângea şurubul". Gardienii

deveneau violenţi, nu mai primea mâncare, nu avea acces la toaletă, stătea toată

ziua în poziţie de drepţi şi ce era mai grav, era că nu se întâlnea cu anchetatorul

o perioadă mai lungă de timp. Spun că era mai grav, deoarece anchetatorul

reprezenta singura legătură cu exteriorul iar pe de altă parte el era singura

persoană care-l trata şi pe suspect ca pe un om. După ce zmulgeau informaţiile

de care aveau nevoie împuşcau vinovatul şi pe cei care rezultau că au fost

implicaţi în fapta respectivă.

O altă parte delicată a anchetei este oferirea unei motivaţii valide pentru

subiectul respectiv. Unii cedează în faţa cadourilor, alţii în faţa favorurilor dar

există şi o categorie specială care cedează numai în faşa presiunilor. Este vorba

aici de justificarea acţiunii de cedare în faţa organelor de anchetă penală, în

mediul de provenienţă.

Cum să-şi trădeze complicii singur, cu de la sine iniţiativă? El, infractorul,

trebuie să le explice prietenilor şi mai ales lui, prin ce chinuri a trecut până a

ajuns să cedeze. Spre exemplu, un terorist trimis în România prin anii '60 pentru

a distruge câteva poduri de importanţă strategică, a fost capturat de către

serviciile secrete române. Acesta avea la el o fiolă cu cianură de potasiu pe care

şi-a băgat-o în gură atunci când a fost arestat. În mod normal el ar fi trebuit să o

spargă dar mercenarul n-avea nici un chef să moară.

Atunci a început jocul de-a şoarecele şi pisica: cine rezistă mai mult fără să

adoarmă. Românii fiind mai mulţi l-au supravegheat cu schimbul şi când a

adormit, i-au schimbat fiola cu cianură cu una cu apă goală. Când s-a trezit,

teroristul a ştiut că i-a fost schimbată fiola (de aceea s-a culcat) şi a trădat pentru

că nu-i mai "avea la mână" pe români cu nimic. Cam aşa ceva se întâmplă şi cu

infractorii de drept comun, numai că motivul este diferit de la persoană la

persoană. Infractorul de drept comun nu dispune de asemenea pregătire

ideologică. Se cunosc în acest domeniu, câteva tehnici psihologice de

influenţare.

Martorul este un alt actor al dramei judiciare. De multe ori informaţiile

obţinute de la el sunt esenţiale în elucidarea cazului. De aceea modul de

abordare şi tratare a martorului este în relaţie directă cu cantitatea şi calitatea

informaţiilor pe care le va furniza acesta anchetatorilor şi mai apoi instanţei.

Un aspect esenţial de care trebuie neapărat să se ţină seama, este acela că

martorul este intervievat şi nu interogat. El este acela care poate da relaţii despre

faptă, nefiind un complice, sau mai rău, infractorul. Uneori martorul poate fi o

persoană foarte emotivă, care, mai are şi ghinionul, de a fi pentru prima dată

într-o secţie de poliţie. Cu un asemenea subiect interviul trebuie să decurgă

foarte delicat pentru că, altfel, se riscă un blocaj mnezic al martorului.

Cu martorul, poate mai mult decât cu suspectul, sunt contraindicate

întrebările sugestive. Dacă anchetatorul are curajul să utilizeze astfel de

întrebări, are toate şansele ca martorul să schiţeze un "film" al întâmplării din

presupoziţiile analistului, care, dacă se mai coroborează cu un subiect obosit sau

care vrea să scape de situaţia respectivă, va reieşi ceva care doar seamănă pe

departe sau deloc cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.

III.3. Tăcerea voită în ancheta judiciară

Omul trăieşte într-o lume plină de mişcare şi de sunet. La polul opus se

găseşte liniştea, sau mai aproape de comunicare, tăcerea. Tăcerea reprezintă o

alternativă la limbajul exprimat oral. Dar aşa cum "există 100 de feluri de a zice

„da” şi 1000 de a zice „nu", şi tăcerea poate semnifica o mulţime de stări prin

care omul trece: tăcerea poate fi supărare, mânie, furie, dar şi bună dispoziţie,

bucurie, veselie; tăcerea mai este şi caracteristica indiferenţei, îndoielii,

dezacordului. Într-o asemenea paletă de manifestări este foarte greu de

identificat ce se ascunde în spatele zidului de tăcere pe care îl afişează unul sau

altul dintre interlocutori.

Practica judiciară se întâlneşte cu aceste manifestări ale tăcerii în activitatea

sa. Numai că în munca judiciară cei doi interlocutori, anchetat şi anchetator,

primul încercând să-şi clameze nevinovăţia iar cel de-al doilea urmărind cu tot

dinadinsul să cunoască adevărul. În duelul judiciar întotdeauna unul dintre cei

doi trebuie să tacă şi să asculte ce spune celălalt: anchetatul ascultă întrebările

iar anchetatorul relatarea anchetatului.

Marea artă a acestuia din urmă constă în a şti să tacă şi să-l lase pe cel

dinaintea sa să vorbească, deoarece suspectul este cel care trebuie să ofere

informaţii şi nu judiciaristul. Pe durata confruntării este bine ca anchetatorul să

adopte o atitudine de tăcere; o tăcere de aşteptare, prin care el se arată

nemulţumit de calitatea sau cantitatea (ori de ambele, dacă este nevoie)

informaţiei primite.

Această atitudine îl va determina pe subiect să spună cât mai mult din ceea

ce ştie pentru a scăpa mai repede de anchetă iar pe de altă parte pentru a evita

tensiunea apăsătoare a tăcerii prelungite. Mulţi suspecţi, cea mai mare parte şi

vinovaţi de săvârşirea faptei de care sunt bănuiţi, vorbesc mult pentru "a umple

golul" creat de tăcerea prelungită a celui care anchetează cazul. În timpul

"pălăvrăgelii" se scapă informaţii incriminatoare care constituie, de fapt, "un fir"

pe care poliţistul poate avansa în anchetă.

Diversitatea semnificaţiilor pe care le relevă tăcerea îi permit

anchetatorului să o folosească şi pe post de întrebare. La acest nivel tăcerea nu

mai este suficientă de una singură ci are nevoie de un ajutor substanţial din

partea mimicii, în mod special dar şi al gesticulaţiei. Niciodată o atitudine

îngheţată, din toate punctele de vedere, nu-l va determina pe suspect să se

lanseze singur în relatări detaliate asupra faptei. O încruntare de sprânceană, o

încreţire a frunţii, ţuguierea buzelor ş.a., îl vor anunţa pe subiect că trebuie să

detalieze, să fie mai explicit sau e nevoit să reformuleze, pentru a se face mai

bine înţeles.

Toate acestea se întâmplă fără ca persoana să fie întreruptă de către cel ce

anchetează, deoarece întreruperea poate să ducă la devierea discuţiei pe alt

făgaş. Se ştie că relatarea liberă este cea mai eficientă metodă de a scoate

informaţii de la cel anchetat. Ori, ce înseamnă tăcerea altceva decât lăsarea celui

anchetat să povestească aşa cum vrea el, tot ce vrea el.

În timpul anchetei pot să apară momente stânjenitoare datorită tăcerii

prelungite. Asemenea momente trebuie depăşite fie prin intervenţia

anchetatorului în mod direct printr-o întrebare sau remarcă legată de caz, fie prin

păstrarea tăcerii în continuare ceea ce reprezintă un factor de presiune asupra

celui anchetat iar acesta din urmă să fie obligat să rupă tăcerea. Aşteptând

continuarea relatării, anchetatorul poate să stea inert, fără nici o expresie

fizionomică, sau din contră, să aibă o mimică şi/sau o gesticulaţie bogată. Toate

aceste atitudini trebuie să fie adoptate la momentul oportun, pentru că altfel

acţiunea s-ar putea să nu mai dea rezultate. Pentru a şti când să vorbească şi

când să tacă cei ce lucrează în domeniul judiciar au nevoie de cunoştinţe

teoretice solide de exerciţii prelungite câştigate printr-o îndelungată practică.

Această practică este necesară pentru că în anchetă, ofiţerul ce efectuează

instrumentarea cazului poate sugera, prin intermediul tăcerii, că ştie mai mult

decât arată şi acum vrea să vadă dacă suspectul spune tot ce ştie. Prin tăcere se

crează impresia că anchetatorul îl simte pe cel interogat ca şi cum s-ar folosi de

un al şaselea simţ şi indiferent de ceea ce va spune, infractorul va fi oricum

demascat (exact aşa cum câinii de vânătoare îşi adulmecă prada). Înseamnă că

tăcerea este şi sugestie dar şi persuasiune pe durata desfăşurării anchetei

judiciare.

Tactica audierii în procesul penal

Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea

mai frecventă, ci şi cea căreia i se consacră cea mai mare parte din timp, cel mai

mare volum de muncă, pentru că reprezintă sursa majoră a informaţiilor

necesare aflării adevărului.

Atunci când nu există mijloace materiale de probă, nu se poate constitui o

probaţiune adevărată fără obţinerea în primul rând a informaţiilor de Ia cel în

jurul căruia se concentrează activitatea judiciară: învinuitul sau inculpatul.

Ascultarea martorilor sau a victimei se situează pe poziţie secundă, căci multe

infracţiuni sunt comise în absenţa martorilor oculari şi multe dintre victime sau

persoane vătămate fie nu sunt în măsură să ofere date despre împrejurările

comiterii faptei, fie există posibilitatea ca ele să nu mai poată fi abordate, ca

urmare a decesului.

Terminologia uzitată de tactica criminalistică presupune o mică nuanţare în

ceea ce priveşte ascultarea învinuitului sau inculpatului. Având acelaşi sens ca

noţiunea de „audiere”, „ascultarea” este un termen cuprinzător, căci se extinde

de la simpla reproducere de către învinuit sau inculpat a faptelor comise şi

percepute, deci relatarea liberă în faţa organului judiciar, la relatarea dirijată pe

scheletul întrebărilor adresate de către organul judiciar. Această formă de dialog

se numeşte interogatoriu şi, după cum am văzut, se include în ansamblul

activităţii de ascultare a învinuitului sau inculpatului.

Interogatoriul este o activitate de sine stătătoare, fiind un cumul de întrebări

puse persoanei suspecte într-o cauză penală pentru lămurirea unor aspecte legate

de împrejurările săvârşirii infracţiunii. Ansamblul de întrebări puse învinuitului

sau inculpatului în acelaşi scop se numeşte tot interogatoriu, însă el este cuprins

în activitatea de ascultare. Important este, de la sine înţeles, că atât interogarea

persoanei bănuite cât şi ascultarea învinuitului sau inculpatului urmează aceleaşi

procedee tactice, al căror scop este de a se obţine declaraţii sincere, complete şi

fidele asupra tuturor împrejurărilor care au legătură cu cauza.

Ancheta judiciară din perspectiva psihologică

Termenul de anchetă judiciară nu este consacrat în Codul de procedură

penală, care utilizează noţiunea de „urmărire penală”, considerată a fi o fază

distinctă a procesului penal: „Urmărirea penală se identifică cu un

comportament procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece în

cadrul ei se realizează anumite activităţi specifice prin care se dovedeşte

existenţa sau inexistenţa infracţiunii, ştiut fiind că marea majoritate a faptelor

penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite. De asemenea, în cadrul

urmăririi penale sunt desfăşurate activităţi specifice pentru identificarea autorilor

infracţiunilor, iniţial necunoscute.” (Mitrofan, Butoi, 1994, p. 148).

Din perspectivă psihologică, ancheta judiciară este o sumă de relaţii

interpersonale ale unui subiect constant, care este conducătorul anchetei: ofiţer

de poliţie, procuror sau magistrat, şi ceilalţi participanţi la proces: părti sau

subiecţi ai procesului. „Densitatea relaţiilor interpersonale ale anchetatorului

care rămâne acelaşi, în timp ce partenerii lui se schimbă, indică de la bun

început caracterul complex al activităţilor de anchetă şi mobilitatea psihologică

ce trebuie să caracterizeze pe anchetatorul autentic.” (Mitrofan, Butoi, 1994, p.

80)

„Tensiunea anchetei judiciare este esenţiala pentru a găsi soluţia

dreaptă, ea fiind comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide

de şah la care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul,

tehnic şi plin de imaginaţie, şi infractorul viclean şi speculativ.” (Mitrofan,

Butoi, 1994, p. 80)

Procedeele tactice de audiere: între manipulare şi coerciţie

O problemă actuală o constituie legalitatea procedeelor tactice aplicate în

interogatorii, anume unde se sfârşesc manevrele şi stratagemele legale şi unde

încep tehnicile de manipulare psihologică şi inducere în eroare. Nu intră în

discuţie metodele coercitive fizice, căci acestea sunt strict interzise. Dacă în

trecut erau acceptate în anchete, ele contravin respectării drepturilor omului şi

din această cauză în practica judiciară din ultimii 50 de ani a statelor dezvoltate

ele au fost asimilate abuzului.

Anchetatul şi anchetatorul-actori al duelului psihologic

Audierea unei persoane suspecte sau a învinuitului/inculpatului presupune

o adevărată luptă psihologică între anchetat şi anchetator, fiecare fiind aflat într-

o tensiune nervoasă generată de încercările de dominare psihică a adversarului şi

de conştientizare a atuurilor de defensivă şi ofensivă, a căror folosire verbală să

ducă la atingerea propriilor scopuri: de tăinuire a adevărului, respectiv de

descoperire a lui.

În confruntarea directă verbală, anchetatorul trebuie să fie nu doar un bun

cunoscător al legii şi al cauzei pe care o anchetează, ci şi a psihologiei umane,

fără de care nu va reuşi niciodată să înţeleagă şi să desluşească misterul

resortului psihologic al infracţiunii şi nici să perceapă aspecte ale personalităţii

anchetatului, pe baza cărora să poată manipula desfăşurarea interogatoriului în

aşa fel încât să obţină informaţiile necesare soluţionării cauzei.

Procese de percepţie şi de memorare a faptelor de către infractori

Întrucât numai făptuitorul cunoaşte cele mai multe şi mai importante

amănunte din desfăşurarea activităţilor infracţionale, el va fi considerat sursa de

informaţii cea mai fidelă şi sigură. Vom observa, însă, că problema trebuie

privită cu unele rezerve, în sensul că trebuie avute în considerare încă de la

început trei aspecte:

- forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea;

- starea afectiv-emoţională sub imperiul căreia s-a aflat făptuitorul în

momentul comiterii infracţiunii;

- buna sau reaua intenţie în colaborarea ulterioară cu anchetatorii.

Luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este rezultanta unor îndelungate şi

profunde procese psihice, interesând, în special, latura reflexiv-afectivă şi

motivaţională (într-o primă etapă). Această fază se caracterizează printr-un

intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată atât asupra

coeficientului de risc cât şi, mai ales, asupra mizei pusă în joc.

În a doua fază, prioritare vor fi procesele de analiză şi sinteză a datelor

deţinute de infractor asupra locului faptei şi de structurare a acestora într-o gamă

de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei

optime).

O dată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a

comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel,

dacă în faza deliberării comportamentului infractorului este de expectativă, după

luarea hotărârii acesta este caracterizat prin activism, realizarea actelor

preparatorii presupunând procurarea de scule şi mijloace ajutătoare, contactarea

de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului, deplasarea în

jurul lui, forme de tatonare-experimentare etc.

Intenţia premeditată presupune atenţie asupra tuturor activităţilor care

preced începutul de executare şi celor care sunt de executarea propriu-zisă, iar

declaraţiile vor fi, din această cauză, amănunţite. Fac excepţie situaţiile când, în

timpul actelor materiale ale infracţiunii, infractorul se află sub stăpânirea unei

emoţii suficient de puternice pentru a afecta percepţia şi memorarea.

După comiterea unei infracţiuni, făptuitorul ajunge să fie stăpânit de

dominanta defensivă, comportamentul său fiind influenţat de o permanentă

preocupare de a se disimula şi de a se ascunde spre a scăpa de consecinţele

actului săvârşit, în continuare prezentăm componentele acestei defensive, care

însă nu apar identic şi obligatoriu la toţi.

Infracţiunea provoacă în scoarţa cerebrală existenţa unui focar de excitaţie

maximă, focar care persistă mult şi după comiterea infracţiunii.

Abordarea infractorilor în funcție de particularităţile psihologice ale

acestora

Pe parcursul anchetei, vor fi relevate, prin perspicacitatea şi

profesionalismul anchetatorului, şi elemente particulare de personalitate, ce îl

vor ajuta în direcţionarea dialogului spre punctele optime pentru exploatare

psihologică, astfel încât să se obţină mărturisirea.

În cuprinsul lucrării sunt prezentate pe larg o serie de particularități

psihologice ale mai multor tipuri de infractori: hoți, tâlhari, asasini, infractorul

de moravuri, escrocul etc. Vom menționa aici un pasaj elocvent despre ceea ce

Lombroso arată despre asasinii profesioniști: „Criminalii sunt insensibili la

dureri fizice şi de aceea sunt lipsiţi şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este

indiferentă iar distrugerea unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă

de străini, aparent sunt compasivi, flexibili, liniştiţi. Alcoolul e mai puţin gustat

de ei decât jocurile de noroc sau placerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor

în care ei dau dovadă de mai puţină inteligenţă decât forţa fizică şi curaj. Ceea

ce apare la ei ca mare abilitate, nu este altceva decât efectul unui îndelungat

exerciţiu.”

Portretul psihologic al anchetatorului

Esenţa naturii psihologice a profesiei de anchetator, se poate descrie în

termeni extrem de simpli, iar cele ce merită a fi reținute sunt mai multe aspecte.

Anchetatorul trebuie să ştie să se transpună, să poată înţelege atmosfera în care

s-a săvârşit infracţiunea, să înţeleagă şi să-şi reprezinte în imaginaţie pe ce căi a

putut să ajungă infractorul la victima sa, să înţeleagă mobilul de care a fost

mânat infractorul. Aceasta impune o mare forţă intelectuală, o fină dezvoltare

intelectuală a omului, o cultură superioară.

Reprezentarea tabloului infracţiunii nu este totul. Acestea trebuie atent

verificate printr-o înlănțuirre de pași și acțiuni specifice, pentru a verifica dacă

aşa s-a întâmplat în realitate sau nu.

Anchetatorul trebuie să înțeleagă și să-și controleze fiecare acțiune

întreprinsă, să nu se abată de la decizia luată şi să nu aibă reacții antagonice. Așa

ceva se poate întâmpla atunci când infractorul își dă seama de lacunele

informative ale anchetei şi încearcă să o conducă în direcția dorită de el.

Deci, nu degeaba se afirmă că un anchetator ar trebui să aibă „înţelepciunea

regelui Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel şi inventivitatea lui

Edison.”

Este imposibil ca toţi anchetatorii să detina doar aceste calităţi pozitive,

căci, ca oameni, nu pot fi perfecţi, sunt doar perfectibili. Erorile judiciare se pot

ivi fie într-o împrejurare izolată, când anchetatorul în mod nevoit şi involuntar

se supune unor condiţionări negative interne, fie atunci când acţionează

deprinderile negative cumulate în aşa numita „deformaţie profesională”.

Elemente de tactică criminalistică şl de psihologie în ascultarea

suspectului, a învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală şi de

tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul

stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în

cauza care face obiectul cercetării penale.

De aici derivă importantă deosebită a activităţii respective, deoarece în

cadrul acesteia învinuitul sau inculpatul poate face mărturisiri - complete sau

parţiale - cu privire la infracţiunea pe care a săvârşit-o şi la circumstanţele legate

de comiterea ei (participanţi, metode de săvârşire şi acoperire a faptei, bunuri

sau valori sustrase etc.).

Acest lucru este evident, întrucât, cunoscând cel mai bine împrejurimile şi

modalităţile prin care s-a comis infracţiunea, învinuitul sau inculpatul poate

contribui la soluţionarea cauzei, în acelaşi timp, el are posibilitatea să-şi

formuleze apărărea, solicitând, în acest sens, administrarea probelor, datelor ş.a.

pe care le consideră necesare.

Pregătirea în vederea ascultării

Obţinerea unor declaraţii complete şi sincere de la învinuit sau inculpat

depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează

pregătirea pentru efectuarea ascultării, această pregătire fiind o activitate

obligatorie şi complexă.

Ea presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia

ascultării, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit în

timpul ascultării ş.a., ţinându-se cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în

parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea şi psihologia învinuitului sau

inculpatului etc.

Lipsa de pregătire ori pregătirea superficială a ascultării poate avea

consecinţe nefavorabile, concretizate în declaraţii de slabă calitate, incomplete,

repetarea ascultării, tergiversarea urmăririi, nelămurirea problemelor cauzei sub

toate aspectele şi, în ultima analiză, o finalitate judiciară necorespunzătoare.

Pentru fiecare învinuit sau inculpat se întocmeşte plan de ascultare separat.

Este indicat ca, în cadrul unei ascultări, să fie clarificat un singur obiectiv. Când

lămurirea tuturor aspectelor ce interesează cauza impune ascultarea învinuitului

sau inculpatului în mai multe şedinte de ascultare, de fiecare dată trebuie să fie

întocmit un plan care să vizeze problemele ce urmează a fi clarificate în cadrul

ascultării respective.

Tot în cuprinsul planului de ascultare trebuie să fie prevăzute mijloacele de

probă care există pentru dovedirea împrejurărilor ce urmează a fi clarificate,

precum şi modul şi momentul în care acestea vor fi folosite în timpul ascultării.

În raport cu poziţia învinuitului sau inculpatului şi cu procedeul tactic

adoptat pentru ascultarea acestuia, în planul de ascultare întrebările se ordonează

într-o succesiune logică sau psihologică.

Pentru toate activitățile derulate pe parcursul executării activităților de

anchetă, trebuie asigurate toate condițiile legale la care are dreptul persoana

audiată, astfel încât toate informațiile adunate cu această ocazie să poată fi

folosite în procesul penal și să nu fie viciate.

Dosarul cauzei şi mijloacele materiale de probă nu vor fi lăsate la îndemâna

învinuitului sau inculpatului. Studiind în prealabil materialele din dosarul cauzei

şi întocmind planul de ascultare, cel ce face ascultarea cunoaşte problemele pe

care trebuie să le lămureasca de fiecare dată şi, ca atare, prezenţa dosarului de

urmărire penală pe masa de lucru este inutilă şi neindicată.

Tot cu privire la asigurarea condiţiilor în care urmează să se desfăşoare

ascultarea este indicat ca, atunci când există date despre intenţiile agresive sau

despre poziţia de negare a faptelor comise ale celui ce va fi ascultat, pe lângă cel

care instrumentează cauza, să asiste şi un alt lucrător. Aceasta, atât pentru a

asigura supravegherea atentă a învinuitului sau inculpatului, cât şi pentru a se

înlştura încercările lui de a ataca, de a-şi produce vătămări ori a provoca alte

incidente.

Verificarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Verificarea operativă şi temeinică a declaraţiilor învinuitului sau

inculpatului reprezintă importanţa pentru a stabili dacă cele relatate sunt

veridice, a se cunoaşte poziţia pe care se situează făptuitorul la cercetări şi a-l

determina să facă declaraţii conforme cu realitatea.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se verifică, în primul rând,

prin compararea conţinutului lor cu datele şi probele verificate, administrate

anterior ascultării. Uneori, însă, asemenea date şi probe lipsesc ori sunt

insuficiente pentru a se putea aprecia dacă declaraţia este veridică şi completă.

De acea, aşa cum s-a arătat pe parcursul ascultării, organul de urmărire

penală trebuie să insiste asupra tuturor detaliilor, să solicite cât mai multe

precizări pentru a obţine amănuntele necesare verificării temeinice a

declaraţiilor.

Neverificarea explicaţiilor date de către învinuit în apărarea sa poate acea

ca urmare efectuarea unor cercetări incomplete, subiective, reţineri sau arestări

ilegale, restituirea cauzei pentru completarea ori refacerea cercetărilor, achitări

sau grave erori judiciare.

Etapele ascultării învinuitului/inculpatului. Confruntarea psihologică

dintre anchetat şi anchetator

Asa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau

inculpatului parcurge următoarele etape:

a) verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului

b) ascultarea relatării libere

c) adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor ori ascultarea

dirijată

Elementele accesibile unei observaţii psihologice în timpul anchetei,

ele grupându-se în patru mari categorii şi manifestându-se pe tot parcursul

interogatoriului:

- trăsăturile de temperament;

- expresiile emoţionale, liber manifestate sau inhibate;

- gândirea suspectului, manifestată în special în limbaj şi în armătura

logică sau mai puţin logică a faptelor expuse, în contradicţiile mai

mari sau mai mici care compun relatarea faptelor;

- atitudinea socială a suspectului oglindită în comportamentul faţă de

anchetator, în modul cum răspunde la avansurile şi serviciile pe care

anchetatorul i le oferă: ţigări, alimente, medicamente etc.

Reperele de comportament sincer al suspectului care nu a săvârşit

fapta sunt următoarele :

1. naturaleţe şi dezinvoltură în argumentări şi justificări;

2. sinceritatea surprinderii, manifestând mai degrabă curiozitate faţă de

învinuire decât teamă;

3. se implică în tematica abordată, îşi exprimă păreri plauzibile,

răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de

întrebări - participarea va fi autentică;

4. spontaneitatea.

În cazul recunoaşterii învinuirii, după terminarea expunerii libere, dacă se

apreciază că declaraţia nu este corectă sau unele probleme sunt neclare, se

procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de control,

întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări complete, evitându-se a se

solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri, ori să expună opinii

personale.

Interogatoriu psihanalitic

Miezul interogatoriului psihanalitic este identificarea comportamentului

duplicitar, înţeles ca efort conştient întreprins cu perseverenţă de către subiectul

interogat în timpul anchetei pentru a masca, a tăinui unele stări sufleteşti,

intenţii, acţiuni, fapte, date şi probe cu scopul de a induce ancheta judiciară pe

piste greşite.

În timpul interogatoriului, suspectul lasă să-i scape în dialogul cu

anchetatorul nume şi date pe care conştient nu doreşte să le divulge, dar pe care

el nu se poate înfrâna să le spună. Aceste scăpări neintenţionate au, aşa cum

sesizează Sigmund Freud, un sens profund, fiind perfect motivate şi determinate

de raţiuni care scapă conştiinţei comune.

În timp ce, fie datorită detenţiei sau relaxării induse, fie datorită

oboselii şi slăbirii vigilenţei persoanei interogate, conflictul dintre pulsiunile

inconştientului şi actul conştient, determinat de raportul Eu - realitate (faptă

delictuală), se concretizează în manifestări care scapă cenzurii conştientului

fiind localizate la nivelul preconştientului: conţinuturile cognitive sunt uneori

respinse, refulate de către conştiinţă sau sunt suprimate stări ce trezesc

interogatului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor

emoţionale. Cu toate acestea, ele continuă să-şi exercite asupra cenzurii

conştiinţei provocând acte greşite, lapsusuri sau stări emotive a căror

exteriorizare este mai greu de stăpânit.

Aceste manifestări, care scapă cenzurii conştientului, dau anchetatorului

motive întemeiate să presupună că faptele relatate de cel interogat sunt fie

încercări de a masca realitatea pentru inducerea în eroare, fie mărturisirile sunt

adevărate.

Tehnica poligraf „lie detector” - între posibilităţi, limite şi vulnerabilitate

Sinceritatea declaraţiilor persoanei suspecte, a învinuitului sau inculpatului

reprezintă, alături de fidelitate, o însuşire fără de care acestea nu pot fi aşezate la

baza convingerii organelor judiciare. Am arătat care sunt metodele tactice

clasice de depistare a nesincerităţii: examinarea atentă şi logică a conţinutului

intrinsec al declaraţiilor şi raportarea acestora la celelalte mijloace de probă

existente în cauză; relevarea caracterului contradictoriu al declaraţiilor;

observarea comportamentului expresiv, a reacţiilor neurovegetative.

Tehnicile poligraf înregistrează în principal modificările indicilor

psihofiziologici oglindite în următoarele diagrame:

diagrama puls-tensiune arterială

diagrama ritmului respirator

diagrama rezistenţei electrodermice.

S-a susţinut că stabilirea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului ar

însemna o nesocotire a prezumţiei de nevinovăţie. Nu s-a luat însă în

considerare că unul dintre obiectivele tehnicii este tocmai dovedirea

nevinovăţiei.

De asemenea, testarea poligraf nu este obligatorie, ci opţională, iar refuzul

persoanei de a se supune examinărilor nu constituie un indiciu de nevinovăţie,

aşa cum nici tăcerea sau refuzul de a da declaraţii nu constituie probă în acuzare.

PARTEA A II-A

CAPITOLUL IV

METODOLOGIA DE LUCRU

Obiective. Ipoteze

Obiective generale şi de lucru.

O1. Să se identifice cu ajutorul probelor de investigare a personalităţii un

profil sau o constelaţie specifică celor care comit infracţiunea de tâlhărie;

O2. Să se identifice tipul de întrebări care furnizează cele mai multe

informaţii despre infracţiunea de tâlhărie;

O3. Să se determine efectele întrebărilor disjunctive în ascultarea

sistematică a suspecţilor de tâlhărie;

Ipotezele de lucru stabilite pentru realizarea cercetării sunt

urmatoarele:

tâlharii au o constelaţie a personalităţii specifică, iar aceasta poate fi

identificată cu ajutorul probelor psihologice Szondi, Luscher și CPI.

cu cât profilul psihologic al suspectului este mai bine conturat, cu atât mai

mult este de așteptat ca întrebările generale din cadrul anchetei să furnizeze mai

multă informație privind infracțiunea comisă;

cu cât profilul psihologic al suspecților de tâlhărie este mai clar conturat,

cu atât mai mult este de așteptat ca efectul întrebărilor disjunctive în ascultarea

lor să crească.

IV.2. Metode de investigare

Testul Szondi (Deri, Susan, 2000) priveşte personalitatea ca pe un sistem

de trebuinţe sau pulsiuni şi reflectă persoanlitatea ca pe un proces dinamic ce

suferă fluctuaţii constante prin acumularea şi descărcarea tensiunilor din

sistemele pulsionale. În profilul testului, apar opt categorii, opt factori ai

tetsului, ce desemnează opt boli mentale: homosexual, sadic, epileptic, isteric,

catatonic, paranoic, depresiv, maniacal. Cele opt tipuri de tulburări mentale şi

afective sunt considerate ca exprimând anumite nevoi psihologice în forma lor

extremă, nevoi care sunt prezente la toţi oamenii, în grade diferite.

California Psychological Inventory

CPI conţine 20 de scale primare ("populare") şi un număr variabil (de la

variantă la variantă, între 7 şi 12) de scale secundare. Scalele primare sunt

grupate în 4 categorii principale:

a) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale, cu scale precum

dominanţa, capacitatea de status, sociabilitatea, prezenţă socială, acceptarea de

sine, independenţa, empatia;

b) măsuri ale orientării valorice şi normative, cu scale precum

responsabilitatea, socializare, autocontrolul, impresia bună, comunalitatea, stare

de bine şi toleranţa;

c) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale, cu scale precum

realizarea prin conformare, realizarea prin independență şi eficienţa intelectuală;

d) măsurile rolului şi stilului interpersonal, cu scale precum intuiţia

psihologică, Flexibilitatea şi Feminitatea/Masculinitatea.

Testul culorii “Luscher”

În realizarea preferinţelor pentru una sau alta dintre culori, alegerea este

deseori hotărâtă de circumstanţe. Când, ca în testul Luscher culorile sunt

prezentate pentru selecţie fără interferenţa uneia sau alteia, atunci judecata

estetică devine subordonată preferinţei personale, fără vreo dorinţă de a încerca

o armonizare între ele sau fără să se relaţioneze culoarea de vreun alt cadru sau

referinţă.

Testul complet are 7 panouri diferite de culori formate din 25 de nuanţe şi

cerând 43 de selecţii de realizat. Testul “scurt”, deşi nu la fel de cuprinzător are

o considerabilă valoare pentru luminarea aspectelor semnificative ale

personalităţii şi în atenţionarea asupra ariilor stresului psihologic şi fiziologiei.

Testul cuprinde 4 culori psihologic primare: albastru, galben, roşu,verde, panoul

fiind completat de alte patru auxiliare: violet, maro, gri şi neutru. Subiectul are

sarcina de a alege culorile în funcţie de preferinţă, plasând pe primul loc

preferinţa cea mai puternică. Observând poziţia din şir unde apare culoarea, se

poate determina “funcţia” pe care o reprezintă pentru subiect.

Lotul experimental

În scopul atingerii obiectivelor propuse, au fost selectionate două

eşantioane, din cadrul celor 184 de persoane care au comis diferite tipuri de

infracţiuni: tîlhărie, înşelăciune, trafic de persoane, vătămare, omor, tafic de

droguri.

Primul eşantion este format dintr-un număr 60 de persoane, care au fost

suspectate şi mai apoi au recunoscut comiterea faptei de tâlhărie. În urma

anchetelor în desfăşurare, suspecţii sunt obligaţi să participe la activităţile de

interogatoriu. Pe parcursul activităţilor specifice de investigare au avut loc

diverse abordări ale suspecţilor tocmai pentru a descoperi breşa care să permită

furnizarea detaliilor relevante pentru anchetă.

Cel de-al doilea eşantion este format dintr-un număr 48 de persoane care au

fost suspectate şi mai apoi au recunoscut comiterea infracţiunii de omor.

Ceilalți subiecți au fost analizați pentru a observa care sunt diferențele care

pot fi observate în funcție de specificitatea infracțiunii comise.

Analiza cantitativă şi calitativă a datelor

Sarcina evaluatorului, în cursul diagnosticării, nu se reduce numai la

includerea subiectului în diverse tipuri de inteligență sau personalitate, de

afectivitate sau temperament, definite în mod teoretic. Grație caracterului lor

general, definițiile nu se potrivesc întocmai anumitor cazuri particulare.

Prin formularea diagnozei individuale se urmărește înțelegerea, cunoașterea

și explicarea amănuntelor importante. Examinarea psihologică va fi astfel

concepută și realizată, încât să permită pe baza interpretării calitative a datelor

conturarea profilului intelectual al subiectului.

Lotul este format numai din bărbaţi. Vârsta acestora se încadrează în

intervalul 21-49 ani.

Vârsta cu cea mai mare reprezentare este cea de 30 de ani, urmată de cea de

29 de ani.

Tranziţia spre 30 de ani este socotită crucială: dacă structura adoptată este

compatibilă cu capacităţile şi idealul persoanei, constituie baza unei existeţte

pline de satisfacţii; în caz contrar duce la sentimente de nemulţumire şi lipsă de

sens. Din punctul de vedere al dezvoltării fizice această etapă se caracterizează

ca fiind segmentul cu cele mai puţine probleme de sănătate din populaţia

generală.

Între 30 şi 45 de ani înălţimea rămâne neschimbată, după această vârsta

începând să scadă. Forţa musculară atinge punctul maxim între 20 şi 30 de ani,

urmată de o scădere gradata, declinul survenind, în cea mai mare parte pentru

muşchii picioarelor şi spatelui, fiind mai puţin pronunţat pentru musculatura

braţelor. (Papalia si Olds, 1987).

infracţiunea de tâlhărie este comasată în perioada de vârstă 26 – 30 de ani,

adică în perioada de maximă dezvoltare a abilităţilor de luptă şi a evoluţiei

musculare ale subiectului. O altă caracteristică a acestei vârste este

impetuozitatea şi convingerea că toate aspiraţiile pot fi atinse cu uşurinţă,

neluându-se în calcul urmările acţiunilor întreprinse.

Înşelătoria, ca şi traficul de personae presupune o foarte bună abilitate de

persuadare şi nu incumbă abilităţi fizice deosebite. Din această cauză, avansarea

în vârstă constituie un avantaj datorat experienţei care se acumulează, iar

delincventul are din ce în ce mai multe tipare la care să se raporteze, ceea ce îl

va ajuta să se adapteze mult mai uşor situaţiilor care apar.

Furtul necesită multă stăpânire de sine şi abilităţi tehnice. Ne referim aici în

principal la priceperea subiectului de a pătrunde în diferite incinte prin locuir sau

metode care să-i confere avantaje. Tocmai din această cauză viaţa productivă a

unui hoţ este redusă. În activitatea profesională am întâlnit hoţi care povesteau

despre presiunea psihologică pe care o resimt în timpul comiterii infracţiunii,

datorată fricii de a nu fi prinşi în flagrant de proprietar. Teama este determinată

de posibila reacţie a proprietarului, care fiind pe un teren cunoscut îl poate omorî

pe infractor.

În România, vătămarea corporală şi omorul sunt infracţiuni care în

covârşitoarea lor majoritate pornesc de la un conflict spontan. Aceste infracţiuni

sunt comise pe fondul consumului de băuturi alcoolice, iar reacţiile sunt

tributare stării euforice în care se află subiectul în momentul comiterii faptei.

Traficul de droguri se aseamănă cu înșelătoria, deoarece se bazează pe

strategii inteligente de atragere a victimelor către consumul de stupefiante.

Pentru a fi un bun traficant este nevoie de multă experienţă, iar experienţa se

câştigă în timp.

Adunând informaţiile obţinute din testul Szondi, obţinem un portret al

tâlharului, portret care centralizează următoarele aspecte specifice:

o individul îşi acceptă aspiraţiile sale senzuale, fără căutarea activă

a satisfacerii lor. El exprimă nevoia de a fi beneficiarul pasiv al iubirii;

o tensiune în sfera agresivităţii, dar neacceptată de persoană;

o ambivalenţă resimţită ca un conflict afectiv, susceptibilă să ducă

la explozii periodice;

o nu-şi vor manifesta în mod deschis trebuinţele şi nici nu pot

recunoaşte care sunt trebuinţele lor reale;

o depăşirea limitelor propriului eu se poate manifesta şi printr-un

comportament agresiv;

o tendinţă de manipulare şi de căutare activă a obiectelor. Acestea

sunt dorite din plăcerea de a le poseda, pentru a le acumula şi a le

domina;

o perseverenţă şi obstinaţie în atingerea scopului, dar teama de

posibilitatea unei pierderi materiale;

implică nerăbdare şi febrilitate în a obţine obiectul dorit; o atitudine

optimistă, deoarece nu renunţă la speranţa de a obţine o satisfacţie din

obiectele exterioare.

Portretul dat de rezultatul testului Luscher pe lotul de persoane care

au săvârşit infracţiuni de tâlhărie, este următorul.

- O persoană condusă de trebuinţa de a acţiona, care caută toate

soluţiile pentru a-şi atinge scopul.

- Este un individ dur, rigid, indiscret, intrigant, chiar intruziv.

- Individul se prezintă ca fiind ros de conflicte interioare care conduc

pe de o parte la iritabilitate, suspiciune, iar pe de altă parte la

dezamăgire, nesiguranţă şi anxietate.

- Disimularea se întâlneşte cu expansivitatea neinhibată şi cu voinţa

de acţiune. Toate pentru a-şi potoli nevoia de siguranţă, printr-o

viaţă plină de acţiune, compromisuri, reprimarea unor dorinţe,

atenţia sa fiind întotdeauna încordată.

- Subiectul se caracterizează ca fiind o persoană egocentrică, uşor

ofensabilă, care preferă acţiunile individualiste, nu cele de grup.

Pentru aplicarea testului CPI a fost folosit un eșantion de 50 de subiecți

pentru infracțiunea de tâlhărie și 48 de subiecți pentru infracțiunea de omor.

Mai jos, prezentăm situaţia grafică a rezultatelor medii la testul CPI în

cazul celor două grupe:

Grafic nr. 22

Valorile comparative ale rezultatelor medii la CPI

pentru lotul celor care au săvârşit infracţiunea de omor

CPI-media lot persoane care au savarsit infractiunea de omor

0

10

20

30

40

50

60

70

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 33 35 37 39 41 43 45 47

factori

valo

ri

media omor

Grafic nr.23

Valorile comparative ale rezultatelor medii la CPI

pentru lotul celor care au săvârşit tâlhării

Grafic nr. 24

CPI -medie lot persoane care au savarsit infractiunea de

talharie

42

44

46

48

50

52

54

56

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 33 35 37 39 41 43 45 47

media talharie

Valori comparative ale mediilor celor doua grupuri

0

10

20

30

40

50

60

70

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 33 35 37 39 41 43 45 47

media talharie media omor

Principalele caracterisitici ale personalității tâlharului obținute în urma

aplicării celor trei probe psihologice

Vom prezenta în continuare caracterisiticile profilului tâlharului așa cum au

reieșit ele din aplicarea celor trei probe psihologice (Szoni, Luscher și CPI)

pentru a găsi rezultanta sau partea comună a acestor profile (pentru o analiză

mai detaliată, vezi anexa 2):

Principalele caracteristici de personalitate ale tâlharului extrase din profilul

obținut în urma interpretării probei proiective Szondi:

Conduită agresivă

Activism motric

Neimplicare afectivă

Nesinceritate cu interlocutorul său

O bună verbalizare

Interes crescut pentru bunurile materiale

Nonconformism, comportament atipic, asocial

Principalele caracteristici de personalitate ale tâlharului extrase din profilul

obținut în urma interpretării probei proiective Luscher:

Viață activă

Indiferență afectivă

Interes crescut pentru îndeplinirea dorințelor

Se simte în nesiguranță

Este dur, rigid, indiscret, intrigant, chiar intruziv

Iritabil și suspicios

Nesinceritate și expansivitate neinhibată

Egocentric, individualist

Principalele caracteristici de personalitate ale tâlharului extrase din profilul

obținut în urma interpretării chestionarului de personalitate CPI:

Asocial și iresponsabil

Egoist, individualist

Nesigur pe el

Recalcitrant, agresiv

Singuratic și rebel

Ritm de viață alert

Neîncrezător și violent

Hedonist

Suspicios, neîncrezător

Lipsă a pulsiunilor umaniste

Capacități bune de verbalizare, chiar dacă nu întotdeauna cu

respectarea regulilor gramaticale

Aventuros

Neemotiv

În urma analizării acestor rezultate, am ajuns la concluzia că axa

personalității tâlharului ar putea fi considerată ca având următoarele date:

Egoist, individualist

Hedonist

Neimplicare emoțională

Suspicios, neîncrezător

Agresiv, intruziv

Nonconformist, rebel

Viață alertă

Bună capacitate de verbalizare, chiar dacă nu întotdeauna cu

respectarea regulilor gramaticale

Nesiguranță

Iresponsabil

Asocial

Aventuros

Nesincer

Folosirea tehnicilor erotetice pentru aflarea adevărului

În cadrul demonstrării beneficiilor utilizării tehnicilor erotetice, am recurs

la o analiză complexă, pe mai multe paliere, a activităților de interogare a

suspecților de tâlhărie.

Verificarea obiectivului 2

Pentru verificarea obiectivului 2, cel în care se specifică „Să se identifice

tipul de întrebări care furnizează cele mai multe informaţii despre infracţiunea

de tâlhărie“, am procedat în felul următor:

Pe lotul de 50 subiecți cărora le-am aplicat și probele de evaluare a

personalității am utilizat întrebările generale, iar pe un alt lot de 50 suspecți care

apoi au fost probați ca fiind tâlhari, am utilizat întrebări stricte.

În cazurile în care am utilizat întrebările generale, 38 de persoane din cele

50, adică un procent de 76% dintre subiecți, au furnizat informații despre faptă.

În cazurile în care am folosit întrebări stricte, am obținut date suplimentare

despre faptă în doar 11 cazuri, adică 22% dintre respondenți.

Întrebările generale îl fac pe subiect să se deschidă și să accepte mai ușor

discuția cu anchetatorul și continuarea interogatoriului pe un făgaș care să

permită ajungerea la o mărturisire completă.

Verificarea obiectivului 3

Pentru atingerea obiectivului 3, în care se specifică „Să se determine

efectele întrebărilor disjunctive în ascultarea sistematică a suspecţilor de

tâlhărie“, am efectuat următorul experiment practic:

În cele 49 de cazuri în care am obținut informații despre comiterea faptei de

tâlhărie, am folosit întrebări disjunctive în 25 de cazuri pentru aflarea de detalii,

iar în 24 de cazuri am folosit întrebări semantice.

Dintre cei 25 de subiecți cărora le-am adresat întrebări disjunctive, 19

aveau profilul psihologic efectuat, iar 6 nu aveau acest profil realizat. De

subliniat faptul că din cele 25 de cazuri în care am folosit întrebările disjunctive

am obținut detalii suplimentare legate de faptă în 22 de cazuri (88%), iar în 3

cazuri (12%) am întâmpinat o rezistență acerbă care s-a soldat cu refuz din

partea conlocutorului de a comunica. Toate refuzurile au fost întâlnite la subiecți

care nu aveau realizat profilul psihologic, deci anchetatorul avea lacune în

cunoașterea subiectului și abordarea acestuia într-o manieră specifică.

În cele 24 de cazuri în care am folosit întrebările semantice, 19 subiecți

aveau profilul psihologic efectuat, iar 5 persoane nu aveau realizat un profil

psihologic. Date suplimentare am obținut doar în 13 cazuri (43,33%), procentul

fiind jumătate din cel obținut cu întrebările disjunctive. De remarcat că dintre

persoanele care nu aveau realizat profilul psihologic 3 persoane au furnizat

informații suplimentare, iar celelalte 10 aveau efectuat profilul psihologic.

Verificarea ipotezei a-II-a

Pentru ipoteza 2 în care se specifică „cu cât profilul psihologic este mai

bine conturat, cu atât mai mult este de așteptat ca întrebările generale să

furnizeze mai multă informație privind infracțiunea de tâlhărie“, am urmat

următorii pași:

Pe lotul de 50 subiecți cărora le-am aplicat și probele de evaluare a

personalității am utilizat întrebările generale, iar pe un alt lot de 50 suspecți care

au fost probați ulterior ca fiind tâlhari, am utilizat de asemenea, întrebări

generale, dar fără să aibă efectuat profilul psihologic.

Așa cum am menționat la verificarea obiectivului al doilea, 38 de persoane

dintre cele care aveau efectuat profilul psihologic și au fost utilizate întrebările

generale (76%), au oferit informații suplimentare despre faptă. Spre deosebire de

acest lot, lotul de control, al suspecților care nu aveau realizat profilul

psihologic, au oferit informații suplimentare despre anchetă un număr de 32 de

persoane (64%).

Verificarea ipotezei a-III-a

Pentru ipoteza 3 Pe lotul de 19 subiecți cărora le-am aplicat probele de

evaluare a personalității și au furnizat informații suplimentare în urma utilizării

întrebărilor generale, am utilizat întrebările disjunctive (acesta fiind lotul

experimental), iar pe un alt lot de 20 suspecți cărora nu le-a fost realizat profilul

psihologic și cărora le-au fost adresate în prealabil sistematic întrebări generale,

am utilizat de asemenea, întrebări disjunctive (acesta fiind lotul de control).

Din primul lot, cel experimental, un număr de 19 subiecți, adică 100% din

cei chestionați au furnizat informații suplimentare.

Din cel de-al doilea lot, cel de control, doar un număr de 12 persoane au

furnizat informații suplimentare despre faptă, adică 60% din numărul

respondenților.

Se observă că efectul întrebărilor disjunctive crește odată cu existența și

folosirea unui profil psihologic.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Cu ajutorul probelor psihologice utilizate a fost obținut următorul profil al

tâlharului:

Egoist, individualist

Hedonist

Neimplicare emoțională

Suspicios, neîncrezător

Agresiv, intruziv

Nonconformist, rebel

Viață alertă

Bună capacitate de verbalizare, chiar dacă nu întotdeauna cu

respectarea regulilor gramaticale

Nesiguranță

Iresponsabil

Asocial, antisocial

Aventuros

Nesincer

Cele mai multe informații în interogarea suspecților de tâlhărie au fost

obținute în urma utilizării întrebărilor generale.

Întrebările disjunctive asigură un aport de informații crescut atunci când

sunt utilizate în ascultarea sistematică a suspecților de tâlhărie.

Realizarea profilului psihologic al subiectului este un fundament pe care

trebuie să se sprijine întreaga tactică a audierii construită de anchetator.

În ceea ce privește verificarea ipotezelor, s-au constatat următoarele

aspecte:

Profilul psihologic reliefat prin fiecare dintre cele trei probe aplicate s-au

susținut reciproc.

Se obțin informații utile anchetei judiciare atunci când aceasta este

fundamentată pe baza profilului psihologic al suspectului.

Utilizarea sistematică a întrebărilor disjunctive conduc spre soluționarea

cauzei prin identificarea autorului faptei obținându-se un tablou complet al

infracțiunii.

Prin urmare, concluzia acestei teze este aceea că tehnica utilizării

întrebărilor generale ți a celor disjunctive, asigură obținerea informațiilor

operative care sprijină soluționarea dosarelor în timp operativ. Au existat situații

când recunoașterea faptei a avut loc în prima întâlnire.

Bibliografie

1. Aioniţoaie, C., Bercheşan, V. (1992). Tactica criminalistică. Craiova:

editura: Carpaţi.

2. Aioniţoaie, C. (1999). în Revista criminalistică nr. 1 M.I.

3. Allen, Michael. (2005). Textbook on Criminal Law. Oxford: Oxford

University Press.

4. Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti:

editura Didactică şi Pedagogică.

5. Audet J., Katz J.-F. (1999). Précis de victimologie générale.Paris :Dunod.

6. Banciu, D., Rădulescu, S., Teodorescu, S. (2002). Tendinţe actuale ale

crimei si

criminalităţii în România. Bucureşti: Lumina Lex.

7. Basiliade, G. (2006). Criminologie comprehensivă. Bucureşti: editura

Expert.

8. Berger, K. S. (2003). The Developing Person Through Childhood and

Adolescence, 6th edition (3rd publishing). Worth Publishers.

9. Bogdan, Tiberiu. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti:

editura Ştiinţifică.

10. Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Cluj: editura

Ştiinţifică.

11. Bollas, C. (2009). The infinite Question. London: Routledge Taylor &

Francis Group.

12. Bollas, C. (2002). Free Associations. Cambridge: Icon Books.

13. Bollas, C. (1999). The Basic Fault. London: Tavistock Publications.

14. Blair, J. et al. (2005). The Psychopath - Emotion and the Brain. Malden,

MA: Blackwell Publishing.

15. Butoi, T., Butoi, I.T. (2002). Psihologia interogatoriului judiciar.

Bucureşti: editura Enmar.

16. Butoi, T. (2008). Interogatoriul. Psihologia confruntării in procesul

judiciar. Bucureşti: editura Pinguin Book.

17. Butoi, T., Butoi, I.T. (2009). Psihologie judiciară. Bucureşti: editura

Fundaţiei România de mâine.

18. Butoi, T. (2009). Criminologie. Comportamente criminale. Bucureşti:

editura Solaris.

19. Cassel, R.N. (2000). Third Force Psychology and Person-Centered

Theory: From Ego-Status to Ego-Ideal. Psychology, 37, (3/4), 44-48.

20. Cassel, R.N., and Reiger, R.C. (2000). The New Third Force Psychology

promises to reduce the growing prison population through student-

centered high schools. Education, 121(1), 34-37.

21. Cătuna, V. N., (2008): Criminalistică: București: editura C. H. Beck

22. Cioclei, V. (1998). Manual de criminologie. Bucureşti: editura All back.

23. Cioată, E., Ciofu, I., Floru, R.., Gulian, E., Ionescu, S., Sterescu, N.

(1968) Psihologia activităţii de orientare. Bucureşti: editura Academiei

R.S.R.

24. Ciopraga, A. (1996). Tratat de tactică criminalistică. Iaşi: editura Gama.

25. Constantinescu, M. (1979). Caracterul de urmă în accepţiunea

criminalistică, al modificărilor produse la nivelul scoarţei cerebrale în

percepţia tabloului infracţional. Bucureşti: editura M.I.

26. Corcoran, E.R. (2005). Stigma, Perceived Dangerousness and Mental

Illness, Central Connecticut State University, pp. 3-56.

27. Corrigan et al. (2001). Prejudice, Social Distance, and Familiarity with

Mental Illness. In Schizophrenia Bulletin, vol. 27, nr. 2, pp. 219-225.

28. Cucoş, C. (1996). Pedagogie. Iaşi: editura Polirom.

29. Deflem, Mathieu (2006). Sociological Theory and Criminological

Research: Views from Europe and the United States. Elsevier.

30. Deri, S. (2000). Introducere în testul Szondi. Bucureşti: editura Paneida.

31. Dogan, M., Phare, R. (1993). Noile ştiinţe ale educaţiei, interpenetrarea

disciplinelor. Bucureşti: editura Academiei Române.

32. Doron, R., Parot, F. (1999). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: editura

Humanitas.

33. Dworkin, Ronald. (2005). Taking Rights Seriously. Harvard University Press.

34. Field, Hartry (2001), Truth and the Absence of Fact, Oxford University

Press, Oxford, UK.

35. Florian, Ghe. (1996). Psihologie penitenciară. Bucureşti: editura Oscar

Print.

36. Folofan, S. (2009). Fenomenul infracţional în Europa. Bucureşti: editura

Beladi.

37. Gilles, P.Y. (2008). Pszchologie differentielle. Paris: Breal.

38. Gorgos, C. (1989). Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol.

III.Bucureşti: editura Medicală.

39. Greene, J. (1975). Thinking and language. London: editura Methmen.

40. Gudjonson, G. (1992). The Psychology of Interrogations, Confessions and

Testimony. London: editura John Wiley et Sons.

41. Habermas, J. (2003). Truth and Justification, Barbara Fultner (trans.).

Cambridge: MIT Press

42. Hall, S., Winlow, S. and Ancrum, C. (2008) Criminal Identities and

Consumer Culture, Cullompton: Willan.

43. Hallsworth, S. (2005), Street Crime, Cullompton: Willan.

44. Hayward, K. (2004), City Limits, London: Glasshouse.

45. Hendricks, Vincent F. (2005), Thought 2 Talk: A Crash Course in Reflection

and Expression, New York: Automatic Press / VIP.

46. Inbau, Fred. Reid, John. Buckley, Joseph. Jayne, Brian. (2004). Criminal

Interrogation and Confessions. Sudbury, MA: Jones and Bartlett

Publishers, 4th Ed.

47. Jordania, Joseph (2006). Who Asked the First Question? The Origins of

Human Choral Singing, Intelligence, Language and Speech. Tbilisi:

Logos.

48. Kalekin-Fishman, D. (2008). False Consciousness: How `Ideology'

Emerges from the Encounter of Body Practices and Hegemonic Ideas, in

Current Sociology, vol. 56, no. 4, Julie, p. 535–553.

49. Karasu, B. (1992). Wisdom in the practice of psychoterapy, USA: editura

Basic Books.

50. Kassin, S.M., Meissner, C.A., Norwick, R.J. (2009) Peering Inside a

Canadian Interrogation Room: An Examination of the Reid Model of

Interrogation, Influence Tactics, and Coercive Strategies. In Criminal

Justice and Behavior Review, July .

51. Kassin, S. (2008). Confession Evidence. Commonsense Myths and

Misconceptions. In Criminal Justice and Behavior ,vol. 35, no. 10.

52. Loch, W. (2006). The Art of Interperetation. London: IPA by

Communication Grafts.

53. Mahoney, K. (2008). Relentless Criminal Cross-Examination. James

Publishing Company.

54. McKenzie, J. (2007). Leading questions. In The Educational Technology

Journal.

55. McKenzie, J. (2005). Learning to question to wonder to learn. InThe

Educational Technology Journal.

56. Mihai, Ghe. (1982). Elemente constructive de argumentare juridică.

Bucureşti: editura Academiei Române.

57. Mircea, I. (1999). Criminalistica. Bucureşti: editura Lumina Lux.

58. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Iaşi: editura Polirom.

59. Mihăilă, M. (1997). Întrebuinţări ale eroteticii. Tehnicile eroteticii

judiciare şi necesitatea cunoaşterii lor., prezentata în cadrul Vișa Școla,

Vârşeţ – Iugoslavia.

60. Mihăilă, M. (2003): Psihologie Judiciară: Timișoara: Editura P.U.R.

61. Minovici, M. (1930). Tratat complet de medicină legală. Bucureşti:

editura SOCEC.

62. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992). Psihologie Judiciară.

Bucureşti: editura “Şansa” SRL.

63. Miuţ, P. (2000). Psihologie generală, vol.I. Timişoara: editura

Eurostampa.

64. Moscovici, S. (1997). Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi:

editura Polirom.

65. Moran, M. (2004).pl Antisocial Personality Disorder: When Is It

Treatable? în American Psychiatric Association, Psychiatric News

January 2, volume 39.

66. Neculau, A. (coord). (2003).Manual de psihologie socială. Iaşi: editura.

Polirom.

67. Nicola, C. (1979). Unele elemente de psihologie judiciară. Bucureşti:

editura M.I.

68. Neagu, I. (1988). Drept procesual penal. Bucureşti: editura Academiei

Române.

69. Ormerod, David. (2005). Smith and Hogan Criminal Law, London:

LexisNexis.

70. Owens, D. (2000), Reason without Freedom: The Problem of Epistemic

Normativity, Routledge, London.

71. Palmade, G. (1975). Metode pedagogice. Bucureşti: editura Didactică şi

Pedagogică.

72. Parker, I. (2007). Revolution in Psychology: Alienation to

Emancipation. New York: Pluto Press.

73. Petru,I. (1994). Logică şi educaţie. Iaşi: editura Junimea.

74. Paşca, F. (2010). Fenomenul infracţional de trafic de fiinţe umane.

Bucureşti: editura Pro Universitaria.

75. Pantelie, R. (2001). Tehnici proiective. Timişoara: Tipografia

Universităţii de Vest.

76. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: editura

Albatros.

77. Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: editura

tehnică.

78. Poenaru, R. (1998). Erotetica didactică (sau despre aspectul pedagogic al

analizei întrebărilor) în Revista de pedagogie, nr.4 .

79. Poenaru, R. (1988). Erotetica didactică. Timişoara: Tipografia

Universităţii din Timişoara, (litografiat).

80. Poenaru,R. (1998). Erotetica. Bucureşti: editura Discipol.

81. Poenaru, R. (1998). Valoarea şi ponderea comportamentelor interogative

implicate în dialogul şcolar. În Revista de pedagogie nr.10.

82. Poenaru, R. (1989). Dialogul instrucţional între eristică şi dialectică (sau

numai despre întrebările profesorilor privite ca sarcini ale celor care

învaţă, elevi, studenţi). În volumul Creativitate şi eficienţă, Timişoara,

editura: Universitatea Timişoara.

83. Poenaru, R. (1989). Un răspuns concret la problema: cum sunt corect

folosite întrebările în învăţământ. În Revista de pedagogie nr. 4.

84. Poenaru, R. (1990). Observaţii asupra metodei socratice sau nu numai

despre întrebările profesorilor. În Revista de pedagogie nr.2.

85. Poenaru, R. (1992). Deontologie generală. Substanţa ideii. Bucureşti:

editura Erasmus.

86. Poenaru, R. (1998). Note de curs. Timişoara: manuscris.

87. Prună, T. (1994). Psihologie Judiciară. Iaşi: editura fundaţiei

“Chemarea”.

88. Pantelie, R. (2001). Tehnici proiective. Timişoara: tipografia Universităţii

de Vest.

89. Petcu, M. (2002). Delincvenţa-repere psihosociale. Cluj-Napoca: editura

S.C. “ATID” S.R.L..

90. Petru, I. şi colab.(1994) Logică şi educaţie. Iaşi: editura Junimea.

91. Presdee, M. (2000), Cultural Criminology and the Carnival of Crime,

London: Routledge.

92. Rus, I. (1997). Psihologia judiciară. Cluj-Napoca: editura Cluj Napoca.

93. Rovenţa-Frumuşani, D. (2000). Argumentarea. Modele şi strategii.

Bucureşti: editura All.

94. Salade, D. (1992). Tăcerea ca stare de spirit. În Revista de psihologie nr.

4.

95. Sintea, I., Drăgan, C. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar.

Bucureşti: editura M.I.

96. Samenow, S. (1998). Straight talk about criminals. Northvale: Jason

Aronson, Inc.

97. Schmalleger, F. şi colab. (2002). Criminology Today.NJ: Prentice Hall.

98. Spătaru, P. (1988). Aspecte psihosociale şi judiciare în conduita

bolnavului psihic. Bucureşti: Serviciul editorial şi cinematografic.

99. Stahl, H. H. (1974). Teoria şi practica investigaţiilor sociale. Bucureşti:

editura Ştiinţifică.

100. Stancu, E. (1999). Criminalistica. vol. II, ediţia a III-a. Bucureşti:

editura Actami.

101. Stutler, T. R. (1999). Strategii de integrare folosite de către Poliţie.

Examinarea încrucişată, tehnici folosite în instanţă - Nesscape

Communications Corporation – Internet.

102. Şchiopu, U. (1997). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: editura

Babel.

103. Wellman, F. (2007). The Art of Cross-Examination. Standard

Publications.

104. Codul de procedură penală al României din 01/07/2010, publicat in

Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15/07/2010

105. Dicţionarul explicativ al Limbii române. (1998). Bucureşti: editura

Univers enciclopedic.

106. Dicţionar juridic penal. (1976). Bucureşti: editura ştiinţifică şi

enciclopedică.

107. Dicționar de psihiatrie Larousse. (1998). București: editura Univers

Enciclopedic.

108. Dicționar de psihologie. (1997) București: editura Babel,

coordonator Ursula Șchiopu.

109. Tactica criminalistică (1989). Bucureşti, editura M.I. – Sec.

110. ***, Cum să conduci un grup mic de studiu biblic. (1992). Cluj:

editura Logos.

111. ***, Logica interogativă şi aplicaţiile ei. (1982). studiu introductiv

şi note de Constantin Grecu. Bucureşti: E.S.E.

112. Institutul Naţional de Cercetare -Dezvoltare în Sănătate. (2004).

Studiu naţional privind opinia populaţiei generale cu privire la bolnavul

psihic şi boala psihică.

113. ***, manualul de interpretare al chestionarului CPI