REZUMATUL Tezei de doctorat

„EVAZIUNEA FISCALĂ”

„TAX EVASION”

Elaborarea tezei de doctorat "Evaziunea fiscală" s-a realizat sub

îndrumarea Prof. Univ. Dr. Dan Drosu Şaguna, tema aleasă prezentând

actualitate şi importanţă atât din punct de vedere practic cât şi teoretic .

Multitudinea obligaţiilor fiscale pe care legislaţia fiscală le impune

contribuabililor, dar mai ales povara acestor obligaţii au determinat stimularea

în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee

diverse de eludare a obligaţiilor fiscale.

Nu întâmplător se spune că, faptele şi actele de evaziune fiscală au

fost întotdeauna, active şi ingenioase pentru motivul că fiscul, lovind indivizii în

averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes - patrimonial şi bănesc.

Evaziunea fiscală a fost, este si va fi una din instituţiile cele mai

studiate din dreptul fiscal, atât de teoreticieni, cât şi de practicieni.

Cu toate acestea, în pofida a tot ceea ce se spune despre cauzele,

modalităţile, amploarea, controlul sau răspunderea juridică referitoare la

evaziunea fiscală, termenii care desemnează acest fenomen sunt lipsiţi de

claritate, iar domeniul explorat este incert, în consecinţă, evaziunea fiscală este o

noţiune dificil de definit, cu atât mai mult cu cât nu există o definiţie legală a

fraudei fiscale.

În literatura de specialitate se vorbeşte într-adevăr de fraudă, se face

referire în aceeaşi măsură de fraudă legală sau legitimă, de fraudă ilegală, de

evaziune frauduloasă, de evaziune internaţională, de evaziune legală sau ilegală, de

paradisuri fiscale sau de refugii fiscale, de abuzul de drept de a fugi din faţa

impozitului, de libertatea de a alege căile cele mai puţin impozitate sau de

subestimarea fiscală, ori de frauda la lege sau economia subterană, de munca la

negru.

Teza este structurată în două părţi este organizată în capitole, în

secţiuni şi paragrafe, fiind precedată, de repere introductive şi finalizată cu

concluzii şi propuneri de lege ferenda.

În prima parte au fost studiate aspecte generale privind fiscalitatea,

principiile generale ale fiscalităţii, concepte tradiţionale şi moderne privind

impozitele şi impunerea, particularităţile veniturilor şi cheltuielilor publice,

principalele obligaţii fiscale ale agenţilor economici în România şi politica

fiscală a statului român în perioada de tranziţie.

În cea de a doua parte a fost studiată evaziunea fiscală, de la noţiune,

cauze, modalităţi, regim juridic actual până la efectele, combaterea şi fenomenul

de evaziune fiscală la nivel internaţional.

În Partea întâi, Capitolul I a tezei de doctorat au fost examinate

aspecte generale cu privire la fiscalitate, principiile generale ale acesteia,

particularităţile veniturilor publice şi a cheltuielilor publice, legislaţia fiscală şi

presiunea fiscală prin care s-au evidenţiat aspectele unui sistem de percepere a

impozitelor, ansamblul de legi care se referă la acesta şi mijloacele care conduc

la el, în scopul realizării funcţiilor social-economice ale statului.

Statul, entitate abstractă din punct de vedere juridic, dar realitate

concretă din punct de vedere economic şi financiar, are menirea, obligaţia

constituţională de a satisface în mod rezonabil nevoile sociale ale populaţiei

existente. Fiscalitatea este definită de La Rousse ca un sistem de percepere a

impozitelor, ansamblul de legi care se referă la acesta şi mijloacele care conduc

la el, în scopul realizării funcţiilor social – economice ale statului.

În ţara noastră, sistemul fiscal român cuprinde, pe lângă taxele şi

impozitele reglementate de Codul fiscal, şi alte impozite, în special taxele şi

impozitele colaterale drepturilor salariale (contribuţia la fondul de şomaj, la

fondul de asigurări sociale etc.).

2

În cel de-al doilea Capitol se studiază principalele obligaţii ale

agenţilor economici în ţara noastră ale căror decizii şi acţiuni dau substanţă şi

sens vieţii economice.

Aceşti agenţi economici sunt entităţi de natură socială, cu o

existenţă recunoscută şi eventual oficializată ca atare, prin care anumiţi

subiecţi concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor.

Pe plan mondial există agenţi economici producători de bunuri şi

servicii -de natura firmelor-; agenţi economici consumatori -gospodarii-;

agenţi economici financiari -reprezentaţi de instituţii financiare şi de credit-;

agenţi economici externi -diferite firme şi reprezentanţe ale străinilor în ţară şi ale

rezidenţilor pe teritoriul altor ţări-.

Agenţii economici producători, împreună cu cei consumatori formează

categoria agenţilor non-financiari, a căror existenţă e determinată de natura

economiei de piaţă, care presupune efectuarea de tranzacţii între purtătorii cererii şi

ai ofertei. În ţara noastră, agenţii economici au obligaţia de a plăti diverse

impozite, taxe şi contribuţii generate de: desfăşurarea activităţii curente; plata

salariilor; elemente patrimoniale (bunuri mobile şi imobile); alte obligaţii.

În Capitolul trei se face referire la politica fiscală a Statului Român

în perioada de tranziţie în care se studiază perioada fiscală înainte de anul 1989 şi

prevederile programului de guvernare între anii 1998-2000 şi în continuare.

Înainte de anul 1989, ponderea principală în cadrul veniturilor

impozabile era determinată de impozitele indirecte care au cunoscut o evoluţie

discontinuă.

După anul 1989 ponderea impozitelor indirecte a rămas aproximativ

aceeaşi ca şi structura lor. S-au efectuat unele perfecţionări, în special asupra

impozitului pe circulaţia mărfurilor pentru reducerea numărului de cote. Acest lucru

s-a datorat faptului că acest impozit indirect nu mai corespundea noilor principii de

impunere, de echitate socială.

3

În anul 1990, ponderea impozitelor indirecte a totalizat 43,4% din

totalul veniturilor statului.

Politica fiscală în anul 1998 a fost prudentă astfel că s-a demarat

reorganizarea întregului sistem fiscal pentru a răspunde obiectivelor de stimulare a

dezvoltării economice, de promovare a investirii în raport cu consumul, precum şi

de îmbunătăţire generală a climatului de afaceri.

În perioada anilor 1998-2000 s-a pus accentual pe creşterea eficienţei

cu care se alocau şi se utilizau banii publici, iar in prezent, programul de

guvernare pe perioada 2009-2012 prevede, printre altele, menţinerea cotei unice

de impozitare şi o serie de măsuri de protecţie socială, ca de exemplu: deducerile

fiscale pentru persoanele cu venituri mici; pensia socială minim garantată;

dublarea alocaţiilor pentru copii şi reducerea numărului de taxe şi impozite.

În ce-a de-a doua Partea a tezei, primul Capitol defineşte evaziunea

fiscală prin care se înţelege, în mod sintetic, sustragerea în tot sau în parte, de la

impunere a materiei impozabile.

În orice stat democratic contribuabilul este considerat a fi un subiect de

drept de bună-credinţă şi, ca urmare, obligaţiile fiscale pe care acesta şi le asumă

constituie fundamentul pe care se întemeiază administraţia fiscală atunci când

stabileşte şi înscrie în titlurile de creanţă fiscale cuantumurile impozitelor datorate.

Probleme intervin atunci când unii contribuabili încearcă să se

poziţioneze în aşa fel încât să se sustragă de la îndeplinirea corectă a obligaţiilor

fiscale. Legislaţia referitoare la evaziunea fiscală suscită încă ample dezbateri

atât în doctrină şi practică de specialitate, cât şi în mass-media, fiind inclusiv

subiect de polemică electorală. Primul act normativ prin care s-au încercat

definirea şi combaterea, inclusiv cu mijloace de drept penal, a evaziunii fiscale a

fost Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 299 din 24 octombrie 1994.

4

După abrogarea Legii nr. 87/1994, sediul materiei îl constituie Legea

nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 672 din 27 iulie 2005.

În practica de specialitate, probleme majore ridică încadrarea unui

anumit comportament al contribuabilului în aşa-numita evaziune fiscală legală sau

în sfera ilicitului penal (frauda fiscală).

În general, prin evaziune fiscală „legală“ se înţelege acea conduită a

contribuabilului de a ocoli prevederile legale, recurgând la o combinaţie

neprevăzută a acestora, şi prin urmare „tolerată“, în considerarea principiului

conform căruia „dacă legea nu interzice, atunci permite“.

Cazurile de evaziune fiscală „legală” sunt foarte diversificate în funcţie

de inventivitatea fiecărui contribuabil în parte şi de largheţea legii, dar cele mai

frecvente metode sunt următoarele: practica unor societăţi comerciale de a investi

o parte a profitului realizat în achiziţii de maşini şi utilaje pentru care statul

acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este menită să stimuleze

acumularea; scăderea din veniturile impozabile a cheltuielilor de reclamă,

protocol şi publicitate, mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor

legale, asigurând profitul brut realizat;etc..

Spre deosebire de evaziunea fiscală legală care constă într-o menţinere

prudentă a sustragerii în limitele legale, frauda fiscală se săvârşeşte prin

încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face

impunerea. Spre exemplu: omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor realizate; evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente

legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor

operaţiuni fictive; alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile,

memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte

mijloace de stocare a datelor;etc..

Există o confuzie terminologică între termenii de evaziune fiscală şi

fraudă fiscală. Imprecizia noţiunii de fraudă fiscală provine de la distincţia care

5

se face uneori între frauda zisă legală şi frauda ilegală. Frauda legală are o dublă

semnificaţie.

Uneori ea desemnează subestimarea materiei impozabile, prin anumite

regimuri fiscale de favoare, care se produc mai ales în cazul impunerii forfetare.

Cel mai adesea desemnează acele procedee juridice, care permit scăparea de

impozitare, fără a încălca legea.

Astfel, expresia fraudă legală este de fapt sinonimă cu evaziunea

fiscală. Frauda ilegală desemnează violarea directă şi deschisă a legii fiscale şi nu

acoperă decât frauda stricto sensu, astfel încât este de preferat utilizarea formulei

fraudă fiscală. Dimensiunile evaziunii şi fraudei fiscale diferă de la o ţară la alta, în

funcţie de legile şi realităţile fiscale ale acestora, iar eficacitatea sistemului fiscal

se măsoară nu atât prin importanţa veniturilor fiscale atrase la buget, cât prin

gradul de consimţire la impozit.

Capitolul II prevede cauzele evaziunii fiscale fiind studiate pentru a

înţelege cu adevărat fenomenul evaziunii fiscale şi pentru a elabora şi aplica

măsuri eficiente de combatere a acesteia.

Evaziunea fiscală este păgubitoare atât statului, cât şi contribuabilului.

În primul rând, statului deoarece, îl lipseşte de veniturile necesare îndeplinirii

atribuţiilor sale esenţiale. În al doilea rând, contribuabilului, pentru că totalul

impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Pentru a putea înţelege cu adevărat fenomenul evaziunii fiscale şi

pentru a putea elabora şi aplica măsuri eficiente de combatere a acestuia, trebuie în

primul rând înţelese cauzele acestui fenomen, care sunt numeroase.

Exemplificăm astfel: excesivitatea sarcinilor fiscale, mai cu seamă

pentru unele categorii de contribuabili; insuficienţa educaţiei cetăţeneşti şi a

educaţiei fiscale; sistemul legislativ fiscal incomplet, lacunar; psihologia

contribuabilului; lipsa unei reglementări clare, precise, unitare.

Pentru combaterea fenomenului de evaziune fiscală, cu implicaţii adânci

la nivel economic, social şi chiar politic, ar trebui identificată şi pusă în aplicare o

6

strategie unitară şi mai ales perseverentă.

În schimb, guvernările de până acum i-au opus o legislaţie imperfectă,

lacunară şi evazivă, pusă în aplicare de un personal timid şi şovăielnic sau o

campanie de presă care întruneşte toate elementele pentru a putea fi considerată

publicitate înşelătoare, în loc să identifice cauzele reale ale evaziunii fiscale, care ar

fi condus la elaborarea şi aplicarea unor măsuri cu adevărat eficiente pentru

combaterea ei.

În Capitolul III au fost studiate modalităţile evaziunii fiscale prin care

se încearcă evitarea căderii sub incidenţa legii fiscale precum şi exemplificarea

metodelor de evaziune fiscală.

Evitarea căderii sub incidenţa legii fiscale, şi implicit, de a plăti

impozitul, poate fi realizată prin trei modalităţi principale, si anume: 1. legea

fiscală asigură ea însăşi evaziunea printr-un regim fiscal de favoare; 2. abţinerea,

pur şi simplu, a contribuabilului de a îndeplini activitatea, operaţiunea sau actul

impozabil; 3. folosirea de mijloace şi metode care încalcă în mod deschis legea

fiscală.

Cele mai frecvente cazuri de evaziune fiscală în care se uzează de

interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale în vigoare, în practica statelor cu

economie de piaţă, sunt: a) constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă,

într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic,

micşorând astfel veniturile impozabile; b) practica unor societăţi comerciale de a

investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice

pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit; c) asocierile de

familie, precum şi societăţile oculte dintre soţia şi copiii întreprinzătorului şi

acesta; d) rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora,

repartizarea veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor

fiscale; e) venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între

aceştia, indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe această cale,

obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat

statului etc..

7

În Capitolul IV a fost studiat regimul juridic actual privind

evaziunea fiscală, în care s-a făcut referire şi la vechea legislaţie în care erau

prevăzute măsuri de combatere a evaziunii fiscale, subiectele, obiectul evaziunii

fiscale precum şi latura subiectivă şi cea obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală,

textul de incriminare fiind Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale.

Astfel cum am precizat si anterior, prima lege a evaziunii fiscale după

anul 1989 a fost Legea nr. 87/1994, în care erau prevăzute măsuri de combatere a

evaziunii fiscale.

În anul 2005, datorită ineficienţei legislaţiei anterioare, a creşterii

alarmante a cazurilor de evaziune fiscală a fost adoptată o nouă reglementare în

materia evaziunii fiscale, respectiv Legea 241/2005 pentru prevenirea şi

combaterea evaziunii fiscale.

Conform articolului 2 din Legea 241/2005, subiect al evaziunii fiscale

este contribuabilul - persoană fizică sau juridică sau orice altă entitate fără

personalitate juridică – care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume

datorate bugetului general consolidat al statului.

Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală îl reprezintă relaţiile

sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului

asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare, iar obiectul

material al infracţiunii este constituit din sumele datorate bugetului de stat,

bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale

extrabugetare de către persoanele fizice şi juridice române şi străine.

Sub aspectul laturii subiective, toate infracţiunile de evaziune fiscală se

săvârşesc cu intenţie directă, iar în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii

de evaziune fiscală, aceasta este constituită din acţiuni sau inacţiuni privind:

refuzul de a reface documentele de evidenţă contabilă distruse (art. 3 din Legea

nr. 241/2005); refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor

competente, după ce a fost somată de trei ori, documentele legale şi bunurile din

8

patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art.

4); etc..

Capitolul V studiază categorii de fapte incriminate ca infracţiuni în

sistemul Legii nr. 241/2005 prin care legiuitorul pleacă de la premisa că o

anumită valoare socială care a fost încălcată prin acest comportament, şi care în

consecinţă nu poate fi considerat legitim se impune a fi pedepsit, fie prin

sancţiuni penale, fie prin sancţiuni contravenţionale.

Infracţiunea de evaziune fiscală este, în materialitatea ei, o

infracţiune de prejudiciu, dar şi de pericol şi se poate realiza în una din

următoarele forme prevăzute de art. 9 din Legea 241/2005: 1. ascunderea bunului

ori a sursei impozabile sau taxabile; 2. omisiunea, în tot sau în parte, a

evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; 3. evidenţierea, în actele

contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază

operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; 4. alterarea, distrugerea

sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat

electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; 5. executarea de

evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a

datelor; etc.

Capitolul VI şi-a propus să studieze efectele pe care le produce

evaziunea fiscală atât asupra formării veniturilor statului cât şi asupra

economicului, socialului şi politicului, specificului naţional şi chiar religios.

Existenţa fenomenului de evaziune fiscală duce în mod direct şi

obligatoriu la diminuarea volumului veniturilor statului. Această diminuare

determină automat un buget consolidat al statului mai mic care nu mai poate să

acopere cererea de fonduri financiare necesare statului pentru îndeplinirea

funcţiilor sale de bază.

Ponderea crescută a fenomenului de evaziune fiscală provoacă o

scădere a veniturilor statului şi poate determina o creştere a cotelor de impozitare.

9

În general, într-o societate în care ponderea fenomenului de evaziune

fiscală este mare şi se resimte în mod acut datorită nivelului de trai care este deja

la un nivel scăzut, apar profunde sentimente de inechitate socială care, la rândul

lor, pot determina multe alte efecte negative pentru societatea respectivă.

În condiţiile în care fenomenul evaziunii fiscale este un factor

important generator de inechitate socială şi de neîncredere a contribuabililor în

puterile publice, acesta (fenomenul de evaziune fiscală) este de asemenea un

factor generator de neîncredere în puterile politice ale perioadei actuale.

Capitolul VII studiază combaterea fenomenului de evaziune fiscală

atât la nivel naţional cât şi internaţional ce necesită crearea unui sistem unitar şi

coerent, care să cuprindă nu numai măsuri de natură penală, deoarece acest

fenomen socio-juridic este determinat de un summum de factori precum

impozitarea excesivă a veniturilor, o legislaţie incoerentă şi neclară, o legislaţie în

mod defectuos aplicată şi nu în ultimul rând mentalitatea contribuabilului.

Evaziunea fiscală nu este numai imaginea fiscalităţii, ci şi a climatului

politic şi social, specificului naţional şi chiar religios.

Fenomenul de evaziune fiscală trebuie stopat sau cel puţin trebuie

diminuat substanţial, tocmai pentru a înlătura lanţul de consecinţe pe care aceasta

le poate produce.

În Capitolul VIII este detaliat fenomenul de evaziune fiscală în

legislaţia internaţională prin care s-a evidenţiat faptul că în ultima perioada de timp

a existat o tendinţă crescătoare a puterilor legislative şi a agenţiilor şi organizaţiilor

interguvernamentale de a se concentra asupra fenomenului de evaziune şi fraudă

fiscală internaţională.

Faptele de evaziune fiscală sunt sancţionate diferit, în funcţie de

legislaţia fiecărui stat.

Spre exemplu, legislaţia din Austria sancţionează faptele de evaziune

fiscală conform Finanzstrafgesetz, fie cu amendă, fie cu închisoare de până la doi

ani, în funcţie de gradul de pericol social al faptei.

10

Un alt exemplu îl constituie Slovenia unde evaziunea fiscală este

sancţionată cu închisoarea până la 3 ani. Pedeapsa închisorii de până la cinci ani

poate fi aplicată în cazul evaziunii fiscale agravate.

La nivelul Statelor Unite, sancţiunile care pot fi aplicate pentru

încălcarea obligaţiilor fiscale (tax violation) variază în funcţie de tipul faptei.

Pentru fiecare categorie de fapte se poate aplica, fie o amendă (maxim 500.000

dolari reprezentând, de regulă, valoarea prejudiciului), fie pedeapsa cu închisoarea

(maxim 5 ani).

Capitolul IX studiază măsurile generale de combatere a evaziunii şi

fraudei fiscale internaţionale care influenţează ordinea legală internă.

Măsurile generale pentru combaterea evaziunii şi fraudei fiscale

internaţionale influenţează ordinea legală internă, iau diferite forme, cunosc

diferite proceduri administrative sau evoluţii ale proceselor în justiţie şi necesită

pregătiri prealabile importante.

Sistemul fiscal al tuturor ţărilor, conţine măsuri care nu intenţionează în

mod special să contracareze frauda sau evaziunea fiscală internaţională, dar care

au un impact puternic asupra operaţiunilor internaţionale.

Aceste măsuri, care interesează în special evaziunea, au influenţă

asupra ordinii legale interne, iau diferite forme, cunosc diferite proceduri

administrative sau evoluţii ale proceselor în justiţie, necesită pregătiri prealabile

importante. Dintre principiile generale relevante pentru măsurile generale împotriva

evaziunii fiscale, interpretarea şi evaluarea faptelor fiscale importante constituie

punctul cheie al fiecărui element important a celor mai multe încercări judiciare şi

administrative de a combate micşorarea poverii fiscale (sarcinii fiscale) prin

mijloace diferite de fraudă (evasion).

Capitolul X studiază măsurile specifice pentru combaterea evaziunii

şi fraudei fiscale internaţionale, problema majoră întâmpinată de autorităţile

fiscale fiind dificultatea din ce în ce mai mare de a descoperi cu certitudine

evenimentele sau, mai general, faptele relevante din punct de vedere fiscal.

11

12

Cele mai multe ţări au adoptat prevederi pentru a contracara reducerile

ilicite a datoriei fiscale când obiectele sau subiectele impozabile depăşesc graniţele

naţionale. Existenţa unui set special de măsuri pentru această problemă confirmă

faptul că măsurile generale (în special prevederile generale împotriva evaziunii) nu

sunt potrivite pentru a lupta împotriva neconformării fiscale internaţionale.

Pe plan intern, legislaţia în materie, deşi prezentă şi cu o evoluţie

dinamică nu este pe deplin eficientă pentru a înlătura faptele de evaziune fiscală.

Propunem în acest sens înăsprirea măsurilor de sancţionare împotriva

evazioniştilor, inclusiv prin angajarea răspunderii penale a persoanei juridice

făptuitoare, dar şi identificarea şi înlăturarea situaţiilor de „evaziune legală”.

Demersul ştiinţific elaborat se încheie cu formularea de propuneri de

lege ferenda, concentrate în şase pagini (p.p 268-274) dense in care am

susţinut necesitatea modernizării reglementărilor naţionale în materia fiscalităţii

spre a se da o mai mare coerenţă şi consistenţă, propunerile avansate urmând să

devină aplicabile într-o reformă a acestui sistem.

Politica fiscală actuală precum şi cea viitoare, trebuie să urmărească

accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei în acest domeniu, ceea ce

presupune reducerea gradului de fiscalitate atât prin desfiinţarea contribuţiilor la

unele fonduri speciale, cât şi prin reaşezarea sarcinii fiscale şi a raportului dintre

impozitele directe şi indirecte, în vederea stimulării muncii, economisirii

investiţiilor, întreprinderilor mici şi mijlocii şi a exporturilor.