Capitolul VI. Externalităţile

6. 1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalităţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi externe, efecte

locale sau generale. De multe ori se utilizează termenul de efecte externe tehnologice în scopul

diferenţierii conţinutului externalităţilor de economiile sau pierderile economice băneşti.

Apariţia externalităţilor este o consecinţă a interdependenţelor care se manifestă între funcţia

utilităţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producător. Cu alte cuvinte, acţiunile

unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra consumatorilor, influenţându-le activitatea

pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor generează efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea

serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintă în schimb un efect negativ. În timp ce externalitatea

pozitivă măreşte utilitatea sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativă le diminuează.

Teoria economică identifică externalităţile pozitive şi negative ca fiind marginale sau

inframarginale. Externalităţile marginale se manifestă atunci când o schimbare a activităţii

generatoare de externalitate influenţează producţia sau utilitatea resimţită de agenţii afectaţi. În

schimb, externalităţile inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea generatoare de

externalitate nu influenţează în nici un fel producţia sau utilitatea resimţită de agenţii afectaţi.

În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în aşa fel încăt

activitatea afectată de externalitate se îmbunătăşe fără ca cea generatoare de efect să se înrăutăţeasă, se

spune că este o externalitate tip Pareto.

Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea la rândul lor se explică prin

incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurelor se referă la capacitatea de utilizare a resurselor,

bunurilor şi serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea următoarelor drepturi:

de folosire a activului;

de modificare a formei şi substanţei bunului;

de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalităţile nu se explică printr-o alocare iraţională a resurselor. Potrivit teoremei lui

Coase, această alocare se bazează pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de

proprietate. Producătorul şi consumatorul de externalitate urmăreşte un schimb reciproc avantajos,

adică internalizarea externalităţilor, indiferent cine deţine dreptul de proprietate asupra utilizării

resurselor.

Externalităţile exprimă diferenţa ditre costurile sau avantajele economice înregistrate la nivel

de agent economic şi costurile sau avantajele sociale manifestate în societate. Ele apar astfel, ca

urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel

spus, externalităţile se produc ori de câte ori acţiunile unui agent economic influenţează mediul în care

acţionează alt agent economic, fără a afecta sistemul de preţuri.

Externalităţile pot fi analizate dincolo de explicaţia lor prin ineficienta utilizare a resurselor. În acest sens, fenomenul externalităţilor se poate rezolva prin soluţii de compromis între partea generatoare şi partea influenţată de externalitate

Pentru simplificare, se presupune că un agent economic A este influenţat de activitatea

unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la viaţa economică este

afectat de acţiunile mai multor agenţi pe piaţă.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B afectează

utilitatea sau producţia agentului A. Influenţa poate fi pozitivă şi se numeşte externalitate pozitivă sau

economie externă, sau negativă şi reprezintă o externalitate negativă sau pierdere externă.

Externalitatea pozitivă apare atunci când o sporire a activităţii firmei B conduce la creşterea satisfacţiei

sau producţiei firmei A. Externalitatea negativă se manifestă atunci când o sporire a activităţii firmei

B conduce la scăderea satisfacţiei sau producţiei firmei A.

Desigur că firma A încearcă să influenţeze comportamentul firmei B indiferent de tipul

externalităţii:

A va încerca să-l influenţeze pe B să mărească volumul resurselor alocate activităţii sale dacă

aceasta generează externalităţi pozitive;

A va încerca să-l determine pe B să-şi restrângă activitatea, dacă aceasta provoacă externalităţi

negative.

Influenţarea unui agent de către altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb,

convingere, compromis, acord, convenţie sau acţiune colectivă.

Nivelul optim de externalitate

În situaţia unei externalităţi pozitive, nuse pune problema unei soluţii deoarece nu există

contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producător de externalitate. Nici dacă

producătorul acesteia consideră că poate cere o plată din partea beneficiarilor de efectele acţiunilor

sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au interesul să plătească din moment ce nu au

solicitat nici o activitate.

O soluţie a externalităţii se impune numai în cazul externalităţii negative. De această dată,

acţiunea unui individ dăunează sau afectează negativ acţiunile altor indivizi şi prin urmare, interesele

lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activităţi de producţie sau consum. Şi atunci, se poate

întâmpla situaţia în care costul diminuării externalităţii, adică a efectelor negative ale activităţii devine

mai mare decât câştigul înregistrat din această reducere. Înseamnă, că potrivit analizei cost-beneficiu

nu este eficient să se acţioneze în acest sens de diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia

eficientă în condiţii de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al diminuării

externalităţii trebuie să egaleze beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluării, costul

diminuării poluării trebuie să egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel

costul obţinerii unei poluări mai scăzute poate fi superior câştigului pe care îl resimte societatea în

condiţiile mai puţin poluante.

Controlul externalităţilor Criterii care permit intervenţia micro sau macroeconomică în

manifestarea externalităţilor:

eficienţa;

cheltuielile agenţiilor publice;

flexibilitatea;

etica.

Eficienţa economică este criteriul esenţial al activităţii economice în funcţie de care se

urmăreşte maximizarea efectelor sociale.

Cheltuielile agenţiilor publici reprezintă un criteriu esenţial în declanşarea unei forme de

control al externalităţilor deoarece include costurile de funcţionare a agenţiilor publice care

administrează acţiunile de control, ca şi costurile implicate de constrângere, respectiv poliţie şi justiţie.

Flexibilitatea se referă la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la condiţiile

schimbătoare de piaţă şi de mediu tehnologic.

Etica este strâns legată de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în societate şi se

referă la preocuparea decidenţilor de a identifica efectele externalităţilor asupra celor care o generează,

celor care sunt afectaţi fără a o produce şi asupra plătitorilor de impozite.

Interdicţia

Interdicţia unei activităţi care generează externalitate nu este o soluţie eficientă. Dar,

combinată cu constrângerea, atunci când există bază legislativă, interdicţia capătă forma obligativităţii

producătorului de externalitate de a diminua efectele negative ale acesteia. În acest sens, se

determină costul marginal şi beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalităţii şi se găseşte

soluţia optimă în condiţiile posibilului de piaţă.

Izolarea

Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţă de altele atunci când

activitatea acestuia influenţează negativ existenţa sau funcţionarea altor societăţi este o necesitate şi o

practică frecventă în economia de piaţă. Izolarea capătă forma separaţiei grupurilor cu interese

contradictorii.

Reglementările guvernamentale

Statul se implică în activitatea economică şi mai ales atunci când este implicată problema

bunăstării indivizilor. Externalităţile fac obiectul intervenţiei guvernamentale care se concretizează în

două variante strategice:

intervenţia prin directive;

intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.

Intervenţia prin directive este o politică guvernamentală care impune tuturor generatorilor

de externalităţi negative, adică tuturor factorilor poluanţi să acţioneze pentru reducerea poluării într-un

anumit procent care necesită acelaşi effort pentru toţi. Nu este o metodă care atinge optimul de

externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntă cu câteva dificultăţi:

costul monitorizării şi al constrângerii factorilor poluanţi este ridicat;

informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completă pentru a determina

modificarea standardelor în conformitate cu schimbările de tehnologie;

perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluării de la toţi agenţii nu este întotdeauna cea mai

ieftină metodă de reducere a externalităţii.

Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei ca modalitate de control al

externalităţilor este o metodă ce prezintă la rândul său, avantaje şi dezavantaje. Ca şi în cazul

intervenţiei prin directive, costul reglementării prin supraveghere şi controlul producţiei este ridicat din

cauza necesităţii de informaţii concrete privind activitatea agenţilor economici, ceea ce presupune

programe de inspecţie, adeseori costisitoare. În plus, această metodă se aplică atunci când transferul

amplasării firmei poluante nu este posibil sau eficient. Această intervenţie se manifestă în special sub

forma obligativităţii producătorilor de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanţi şi a folosirii

anumitor combustibili în generarea electricităţii. Este de reţinut că agenţii economici nu au motivaţia

găsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluării şi, intervenţia guvernamentală este o

soluţie pentru acţiunea colectivă şi chiar, reglementarea unor obligaţii pentru agenţii economici.

Inducerea unor motivaţii pentru diminuarea externalităţilor este o cale de stimulare a

agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea poluării. Aceasta se realizează prin motivaţii

pozitive sub forma subvenţiilor sau negative sub forma taxării sau penalizării.

Subvenţiile capătă rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele financiare pe

care le primesc agenţii economici. Avantajul subvenţiilor este că statul poate obţine o distribuţie

eficientă a externalităţii, adică o diminuare a acesteia fără a căuta informaţii cu privire la modalităţile

practice de diminuare a poluării, care rămân în sarcina agentului economic beneficiar de subvenţie. În

plus, în cazul schimbării tehnologiei de fabricaţie şi reducerii costurilor, firmele sunt tentate să

adapteze nivelul externalităţii către optim fără o intervenţie suplimentară din partea guvernului.

Capitolul VII. Alegerea publică

7. 1. Opţiunea publică şi elementele sale

Viaţa economică se desfăşoară după anumite reguli care trebuie intuite de agenţii economici.

Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere, ofertă, preţ,

concurenţă.

De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu generează satisfacţie

participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un element permanent în

activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri publice, eşecul pieţei este evitat,

sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie că se manifestă în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a

limitării resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmăreşte administrarea cât mai bună a

resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea

economică este supusă procesului decizional care se concretizează într-o alegere.

Decizia economică izvorăşte din însăşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnă alegerea unei

variante de valorificare a resurselor considerată a fi cea mai bună potrivit obiectivelor propuse şi

criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru

o activitate generează automat diminuarea volumului de resurse pentru alte direcţii. Totalitatea

combinaţiilor posibile de producţii sau activităţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusă

în evidenţă de frontiera posibilităţilor de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi;

procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Şi aici, resursele destinate

au caracter limitat. Se poate spune că investiţia în asistenţă socială sau învăţământ intră în competiţie

cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face

numai pe seama diminuării investiţiei în celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind

dat.

În schimb, alegerea publică prezintă câteva caracteristici în plus faţă de cea privată:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnă că decizia publică este adoptată de guverne sau grupuri cu

autoritate decizională în sectorul public;

b) se caracterizează prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestă atunci când

alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocării resurselor în sensul creşterii

efectelor valorificării lor asupra unui individ se face fără diminuarea satisfacţiei altuia.

7.2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publică

Decizia publică, în forma frecventă de decizie politică este factorul decisiv în ceea ce priveşte

formele şi direcţiile de implicare guvernamentală.

Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majorităţii şi afectează

eficienţa economică a activităţii umane. Aceasta înseamnă că acţiunea publică este necesară pentru

ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici posibilitatea unei intervenţii publice care

să înrăutăţească o situaţie economică. Prin urmare procesul decizional trebuie să se supună şi la acest

nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au la

bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legătură trebuie să fie suportul deciziilor

publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăşească sau cel puţin să egaleze costul marginal pe

care îl presupune o anumită acţiune publică. Dacă un proiect guvernamental aduce un câştig societăţii

de 10 mil $ şi costă 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic.

Dacă în schimb, o acţiune publică ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8

mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.

În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei cost-

beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind construirea unui

dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor şi eventual ieftinirea

curentului electric revine comunităţilor din josul râului. Dar, pe de altă parte localnicii pot fi nevoiţi să

apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localităţile apropiate; totodată, unele specii de peşti

pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce măreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, există avantaje şi

dezavantaje ale oricărei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de

anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.

7. 3. Alegerea colectivă prin votul majorităţii

Decizia colectivă este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce

bunuri publice trebuie să producă sectorul public pentru societate şi în ce cantităţi? În ce condiţii şi

prin ce modalităţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale pentru corectarea externalităţilor?

Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe? Acestea sunt numai

câteva întrebări la care o soluţie clară, unică este greu de găsit şi în legătură cu care se impune o

decizie colectivă.

Într-un sistem democratic al economiei de piaţă, decizia publică se bazează pe votul

majorităţii.

În zona politicului, votul majorităţii funcţionează cel mai bine. În acest caz, candidaţii

politici oferă pachete de politică alternative populaţiei care la rândul său, alege pe cei care par să

adopte cele mai bune decizii în interesul colectivităţii. De asemenea, votanţii îi elimină de pe scena

politică pe cei care nu reprezintă în mod corespunzător dorinţele şi interesele lor. Aceasta se realizează

periodic prin votul direct exercitat de cetăţeni la nivel local sau central.

Există două teorii principale cuprivire la comportamentul politic şi intersele urmărite în mod

colectiv:

teoria economică a politicii;

teoria maximizării avuţiei sociale.

În teoria economică a politicii1 se explică comportamentul politic pe baza căruia cei ce

votează sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care

votează optează pentru un partid politic despre care crede că este capabil să îi asigure prin activittea

guvernamentală cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmăresc să ofere politici care să le

atragă cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, că politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce

vizează ocuparea unui loc în sfera politică şi acţionează în acest sens.

În teoria maximizării avuţiei sociale, politicienii urmăresc ocuparea unui loc în sfera politică

cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunătăţirii vieţii sociale. În plus, politicile promovate

reflectă preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care primează sunt cele care vizează

câştigul şi activitatea de producţie fiind premergătoare satisfacerii intereselor de consum. Înseamnă că

recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum stă la baza orientării politicii

guvernamentale în direcţia asigurării locurilor de muncă şi remunerării echitabile.

Alegerea colectivă prin votul majorităţii are la bază regula unanimităţii prin care se adoptă o

decizie numai dacă este aprobată de toţi membrii comunităţii asupra căreia se răsfrânge aplicarea în

practică a deciziei. În general, această regulă este costisitoare atât din punct de vedere material cât şi

în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage după sine îmbunătăţirea echilibrului

Pareto.

Factori de influenţă asupra alegerii publice

Politica publică influenţează alegerea publică. Alternativele însele se modifică fie pentru că

se schimbă frontiera posibilităţilor de producţie fie pentru că se modifică preferinţele decidenţilor.

1 *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

În primul rând, prin politica publică, coordonatele alegerii publice se modifică dacă se

transferă decizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplină în cheltuirea resurselor

financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În practică, se recunosc trei

modalităţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii, finanţare sau alocare

parţială.

Prin subvenţii, se poate acoperi o anumită cotă din cheltuielile pentru un proiect, ceea ce are

acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activităţii subvenţionate, deci, modificarea

restricţiei bugetare.

Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se modifică

numai restricţia bugetară, care este astfel, mai generoasă.

Prin alocare parţială, bugetul acordă o sumă cu destinaţie precisă pe care investitorul trebuie

să o folosească în scopul specific. După folosirea acestei sume, restul investiţiei, dacă rămâne după

îndeplinirea scopului, capătă aceleaşi implicaţii ca o finanţare simplă, banii putând fi destinaţi oricărei

activităţi.

Fie de exemplu, o situaţie de alegere publică în care se pune problema investirii într-o

reparaţie a unui pod fie în anul curent, fie în anul următor, într-o diferenţă de fonduri, să spunem

10000 u.m. anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacă cheltuielile nu ar fi acoperite de

disponibilităţile curente, decidenţii trebuie să găsească şi alte surse de finanţare. Un împrumut ar

rezolva problema curentă, dar ar mări cheltuielile viitoare prin dobânda implicată de rambursarea

creditului. Acelaşi raţionament îngreunează alegerea variantei optime în domeniul sectorului public.

Prin urmare, alegerea publică este influenţată de politica publică şi caracteristicile sale pe de o

parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi corelaţiile dintre

acestea.