UU nul dintre marile păcate ale cercetăriiactuale, cel puţin în cultura română, încare nu există nici o tradiţie a verificării

informaţiilor la sursă, nici posibilitatea de a avea accesla aceste surse, este denaturarea mesajului operelorvechi prin smulgerea lor abuzivă din contextul firesc.Aplicăm asupra textelor clasice tot felul de grile delectură, care de care mai îndrăzneţe, le trecem prindiferite site teoretice, ideologice, le deformăm mesajul,le traducem pe înţelesul nostru, le obligăm să nevorbească despre problemele şi crizele noastre, pentrua fi „actuale”, dar nu facem un lucru esenţial: nu ne maiîngăduim efortul de a reconstitui mentalitatea care le-adat naştere, nu mai înţelegem valorile care le-augenerat, tipul de cunoaştere pe care ele o ilustrează. Aşase face că anticii ne par nişte eroi de desene animate, iarmedievalii au ajuns să fie compătimiţi pentru„obtuzitatea” modului lor de a percepe lumea. Noi,oameni ai mileniului al treilea, ştim, vezi Doamne, multmai mult. Oare? Sigur, priza noastră la realitate este unamai apropiată de exigenţele ştiinţifice, am experimentatmai mult, am supus cunoaşterii mai multe aspecte alerealităţii. Cunoaşterea noastră este una mai precisă. Dareste ea şi mai profundă? Eu unul cred că nu: cu câtavem mai multe certituduini şi mai multe posibilităţi dea ne edifica, cu atât imaginaţia noastră este maipauperă, iar imaginarul mai anchilozat. Din acest punct

de vedere, cei vechi erau nevoiţi să acopere petele albedin cunoaşterea lor cu ajutorul fanteziei. Noi nerefuzăm această metodă, ba chiar începem să aplicămşi asupra ficţiunilor evidente criterii „exacte”. Le ceremsă devină cât mai „precise”, cât mai neechivoce. Avempretenţia că putem cuantifica orice, că totul estemăsurabil, că lumea nu mai are nici un mister. Or,pentru medievali, de pildă, lumea era plină de mistere.Pe scurt, pledoaria mea nu face decât să reaminteascăun lucru de bun-simţ: dacă vrem să înţelegem lumeaveche, suntem obligaţi să facem un efort de„arheologie” culturală şi să evaluăm realităţilerespective în matca lor firească. Altfel spus, să le tratăm„epistemologic corect”. Totul este să înţelegem unlucru atât desimplu, încât de multe ori ne scapă: evorba de concepţii diferite, de moduri de a vedealumea diferite, de coduri culturale, religioase, moralediferite, în fine, de sensibilităţi diferite.

Când vine vorba de operele pe care noi le socotim„literare”, lucrurile sunt mult mai grave. Critica leneşăare impresia că se poate lipsi de perspectiva istorică şică are dreptul să izoleze cutare operă şi să caute în eadoar ceea ce i se pare a fi, cu o sintagmă imprecisă,„valoarea estetică”. Este o manieră „lăutărească”, ca săfolosesc un termen al lui Noica, o mostră deimpresionism prost înţeles. Flerul, impresia, gustul numai funcţionează într-un domeniu care îşi construieştemesajele cu totul altfel decât o facem noi. Ele se cereducate frecventând sursele culturale ale perioadei

Bestiarul lui Cantemir:de la cunoaşterea religioasă la raţionalism

B o g d a n C R E Ţ U

Academia Română, Filiala IaşiRomanian Academy, Iassy Branch

Bdul. Carol I nr. 8, Iaşi, România, tel: + 40.232/21 11 50, Fax:+ 40.232/21 11 50 Personal e-mail: bogdancretu@yahoo.com

Cantemir’s Bestiary: from religious knowledge to rationalism

The present study departs from the almost axiomatic belief that Dimitrie Cantemir is the first Romanian writer witha conscious approach to literature. His literary intentions and his models are obvious, developing a complex poeticsystem. While examining them, one notices an evolution from Cantemir’s earier writings, still indebted to the Christiantradition, to the later ones, mainly the Hieroglyphical History, where the Christian tradition of the zoomorphicalcreatures is purposely modified in a modern manner. For the medieval writer, the rigid observation of the symbol was amoral obligation; for Cantemir, the condition of the writer also involved the manipulation and alteration of thetraditional symbols. Thus, he acts like the first Romanian rationalist and one of the few in South-Eastern Europe.

Keywords: Romanian literature, XVIIIth century, Dimitrie Cantemir, Hieroglyphical History, bestiary, Christiantradition, modern conscience, rationalism.

1 >>>

Transilvania

6-7/ 2

011

respective. Poţi gusta Iliada fără să ştii nimic despremitologia şi cultura antichităţii greceşti? Probabil poţi,dar cu ce rămâi? Se pierd pe drum cele mai multe şi maivaloroase sugestii. Pe scurt, problema nu este că texteleclasice nu răspund unui astfel de test, problema este căîn acest mod ele ne apar mult mai sărăcite de sensuri.

Când în discuţie intră ceea ce numim, cu o sintagmăcare poate crea mai multe confuzii decât certitudini,„literatura română veche”, lucrurile se complică şi maimult. Cum la noi ideea de literatură a pătruns târziu,cercetătorul este nevoit să valorifice din punct devedere literar texte care doar asta nu se voiau, cum ar ficronici, didahii, opere parenetice, cărţi de teologie, demorală etc. Să intru direct în subiect: în cultura română,Dimitrie Cantemir este primul scriitor în adevăratulînţeles al cuvântului, adică un autor cu o deplinăconştiinţă a actului său cultural, stăpân pe o poetică pecare, de altfel, nu ezită să o facă explicită. La el, intenţiaeste evidentă. Modelele sunt şi ele vizibile, chiar dacă,de ce să nu o spunem odată şi odată răspicat, nu evorba de cele autohtone. Prin acoperirea sa, prindimensiunile operei sale, prin modelele de la careporneşte, Cantemir nu este un produs al culturiiromâne. Au mai sugerat-o, timid, un G. Ibrăileanu1 sau,în termeni mai apăsaţi, Petru Caraman2. Dar un lucrunu a scăpat nimănui: faptul că, atunci când scria Istoriaieroglifică, de pildă, Cantemir nu avea o tradiţie în culturaromână, la care să se raporteze, cu care să intre îndialog. Sursele sale sunt dintre cele mai diverse,orientale, est-europene şi occidentale deopotrivă.Antice, medievale şi raţionaliste. Creştine, eretice saupur şi simplu pre-creştine. Privit în contextul culturiiromâne de la finele secolului al XVII-lea-începutulcelui de al XVIII-lea, Cantemir marchează o rupturăcategorică faţă de un trecut lipsit de conştiinţă artistică.Plasat însă într-un cadru mai generos, al culturiieuropene, el pare la locul lui. Cantemir este maidegrabă un scriitor european decât unul român. Acestlucru nu trebuie să ne deranjeze, ci, dimpotrivă, să nebucure. Odată cu el, devenim şi noi europeni cu câtevasecole mai devreme.

O privire, fie ea şi superficială, aruncată către ceeace se întâmpla în spaţiul cultural autohton, nelămureşte definitiv cu privire la pretenţiile auto-măgulitoare care încearcă să ne plaseze într-unsincronism ireal cu tot ce se întâmpla în culturaoccidentală. Ceea ce trebuie precizat înainte de toateeste faptul că aproape orice gest cultural din spaţiulromânesc se circumscria necesităţilor conservăriipropriei identităţi; or, acest ideal nu se putea realizadecât prin intermediul conservării trecutului (cronici,cronografe) ori al întăririi ideii de paratenenţă la spaţiulreligios ortodox. Majoritatea copleşitoare amanuscriselor şi a cărţilor tipărite la noi până în secolul

al XIX-lea sunt de orientare religioasă, mai precisortodoxă. Chiar şi atunci când, rar, există iniţiativelaice, mesajul este tot unul moralizator. Pulsulconcepţiei epocii contemporane lui Cantemir îl putemlua dacă vom consulta cele mai cunoscute scrieri caresunt asimilate istoriei literaturii: Psaltirea în versuri amitropolitului Dosoftei, respectiv Viaţa lumii, poemalui Miron Costin. E limpede că mentalitatea este unaspecifică gândirii medievale, conform căreia omul esteo fiinţă religioasă, iar această supunere faţă de dogmacreştină este în măsură să îi rezolve toate problemele.Miron Costin rezolvă în cheie medievală o temăumanistă, cea a destinului uman: nu-i este dat omuluisă-şi controleze propriul destin, tot ce are de făcut estesă accepte cu scepticism propria condiţie şi să adopteun comprotament creştin („Una fapta, ce-ţi rămâne,buna, te lăţeşte / În ceriu cu fericie în veci te măreşte”).În plus,. manuscrisele şi tipăriturile care circulau,începând cu secolul al XVI-lea, în acest spaţiu cultural,cum ar fi cărţi populare, erau, de regulă, cărţi de moralăcreştină (Fiziologul, Floarea darurilor, Varlaam şi Ioasafetc.). Prin urmare, mentalitatea românilor cititori(extrem de puţini, dacă ne orientăm numai dupătitlurile pe care le înregistrează Bibliografia româneascăveche).

Prin urmare, primele lucrări ale lui Cantemir tocmaiunui astfel de „orizont de aşteptare” îi vor dasatisfacţie. Faptul că el a reuşit să publice, în 1698,Divanul nu a întârziat să atragă atenţia. Virgil Cândea,

<<< 2

3 >>>

eminentul editor al operelor lui Cantemir, este cel careemite o ipoteză extrem de interesantă: conformmentalităţii epocii sale, beizadeaua s-a grăbit să publicecartea pentru a-şi construi o imagine cât mai favorabilăcare să îi înlesnească ascensiunea pe tronul Moldovei:„Divanul se datoreşte unei dorinţe mari de a scrie şipublica o carte, dorinţă cum nici un autor român numai nutrise la o vârstă atât de tânără, şi cu scopul văditde a-şi stabili o reputaţie culturală, ca DimitrieCantemir.”3 Demonstrând caracterul de manfiestpolitic al acestei scrieri, Virgil Cândea nu uită nicicontextul cultural în care opera tânărului principetrebuia să se încadreze fără stridenţe vizibile: „Prima sacarte trebuia deci să se adreseze cititorilor de-acasă,pentru a atesta – în română şi greacă – însuşirileautorului său: un domn creştin, respectuos al tradiţiilorreligioase dominante în societatea vremii, iscusit în artascrisului, erudit – de la Biblie şi Sfinţii Părinţi, până laclasicii greci şi romani, sau înţelepţii orientali. Carteaavea să-i răspândească odată cu titlul domnesc (IoanDimitrie Cantemir-Vodă) şi certificatul de cărturăriesemnat de un învăţat cunoscut în lumea grecească,Ieremia Cacavelas, publicat în fruntea volumului”4.Prin urmare, lucrarea, care este una de morală creştină,este alcătuită după un model familiar cititorulu românşi se străduieşte să respecte valorile consacrate în acestspaţiu cultural dominat de gândirea religioasă. Înpofida surselor sale îndrăzneţe, eteroclite, necanonice,în pofida unei atitudini ludice care va fi radicalizată înIstoria ieroglifică, în pofida unui spirit accentuat laic, caredomină cartea cel puţin în prima sa parte, Divanul nutrădează concepţia epocii şi direcţia dominantă îngândirea est-europeană. Verdictul aceluiaşi VirgilCândea, care îi analizează influenţele, chiar surseledirecte, este grăitor: „Fondul filosofic şi etic general alDivanului este acela al doctrinei creştine ortodoxe,dominantă în cultura Europei de Sud-Est a epocii încare a fost elaborată cartea”5. Ceea ce atrage atenţia înaceastă scriere de tinereţe, dincolo de mesajul săuconformist, este orientarea diversificată a surselorfolosite. De la scrierile canonice ae ortodoxiei, lafilosofia antichităţii greceşti, de la scriitorii latini, la ceiorientali, totul se amestecă într-un creuzet al gândiriicantemiriene care dă semne că numai forţată deîmprejurări acceptă corsetul dogmatic. În plus,preferinţa pentru unitarianul Wissowatius poate păreaşi ea stranie în epocă. Pentru Cantemir nu conta naturaargumentelor sale, ceea ce importa era faptul că el lefolosea pentru a susţine superioritatea valorilorspirituale, creştine, faţă de cele vremelnice, lumeşti.Deşi condimentat cu argumente păgâne şi chiar eretice,mesajul său este unul ortodox. Dan Bădărău are, astfel,dreptate să conchidă că Divanul „nu este o cartebisericească, ci o carte a unui laic, scrisă de pe poziţiileeticii creştine şi stoice în scopuri educativ-morale încadrul societăţii feudale”6.

La numai doi ani după publicarea acestei cărţi,Cantemir scrie, de data aceasta în limba latină, un tratatde „teosofie”, de „metafizică” creştină, cum a fostconsiderat: Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago. Ca şiprecedenta, lucrarea este alcătuită sub forma uneialegorii dialogate, în care autorul susţine că există douătipuri diferite de a avea acces la cunoaştere: unul bazatpe simţuri şi altul cu ajutorul raţiunii. Şi totuşi, uneleteme grave, mari cu adevărat, nu pot fi asimilate, nu potdeveni obiect al cunoaşterii decât prin intermediul unei„lumini imateriale”, ceea ce presupune legătura directăcu divinitatea, deci revelaţia. „Ştiinţa sfântă a luiCantemir, comentează Dan Bădăru, este tot una cu«ştiinţa infuză» a tuturor misticilor medievali”7.Oricum, devine limpede faptul că pentru tânărulCantemir religia (nu neapărat în versiunea sa ortodoxă)reprezintă un reper obligatoriu şi că el este convins cătoate tentativele de cunoaştere depind de aceasta. Nutrebuie să uităm că tânărul filosof este influenţat dedirecţia răsăriteană a filosofiei creştine, reprezentată denume precum Theofil Corydaleu sau Meletie de Arta,de la care a şi preluat modelul olandezului VanHelmont. Interesant de observat este că, din referinţelesale, lipsesc cu totul cele care dominau discursulfilosofic occidental, de la Descartes la Bacon.

Oricum ar fi, şi în această lucrare Cantemir se aratăa fi un fidel al „gândirii religioase”, dominantă încultura est-europeană. Filiaţia medievală este evidentă.Deocamdată Cantemir se raportează la sursele creştinecu un respect la care va renunţa ulterior, atunci când vaîncepe să scrie Istoria ieroglifică. El practică o lecturăliturgică a acestor izvoare, nu le negociază sensurile, nuiese din litera lor stabilită de hermeneutica biblică atâtde bogată. Această „gândire religioasă” nu îi estespecifică numai lui, ci caracterizează o întreagă arieculturală, situată în siajul lumii bizantine.

Să vedem acum modul în care se raporteazăCantemir, odată cu Istoria ieroglifică, la această tradiţie pecare, după cum am văzut, a respectat-o sau măcar amimat-o în primele scrieri. Mai întâi, el alege, delocîntâmplător, să scrie nu o „istorie secretă”, aşa cum s-atot spus pripit, nici un roman istoric (e drept că genulnici nu exista) sau o epopee, ci o alegorie. Şi nu oricefel de alegorie, ci una animalieră. Acest lucru nu e delocîntâmplător. În primul rând, trebuie remarcată oevidenţă: atunci când, la 1705, un autor alegea săataşeze unor personaje măşti zoomorfe, el eraconştient că se înscrie într-o tradiţie extrem de bogatăşi de autoritară. Imaginarul medieval este saturat dereprezentări animaliere, gândirea simbolică medievală,care încă nu se evaporase cu totul din menatlitateaveacului al XVIII-lea, în ciuda „crizei conştiinţeieuropene” descrise magistral de Paul Hazard8 impuseseunele versiuni canonice, cărora le acordase o

interpretare alegorică în cheie creştină. Nu mai poţiscrie, la 1705, despre Unicorn, castor, lup, vulpe,crocodil, elefant, făcând abstracţie de acest patrimoniusimbolic, sedimentat în cultura europeană, occidentalăşi răsăriteană, sub influenţa Bibliei şi a Fiziologului, carea fost apoi copiat nu doar de bestiariile medievale, ci şide marile enciclopedii, de la cea a lui Albertus Magnus,la Etimologiile lui Isidor din Sevilla. Merită, din aceastăpricină, să ne oprim puţin asupra acestui aspect esenţialpentru gândirea religioasă medievală.

Procesul reprezentării unui animal în gândireaeuropeană medievală a fost refăcut de Michel Foucault,care s-a ocupat, în Cuvintele şi lucrurile, de modul în carese organizează, sub forma textului, reprezentărileasupra realităţii sau, altfel spus, „scriitura lucrurilor”.Pornind de la unele reprezentări ale unor naturaliştiprecum Aldovrandi ori Buffon, filosoful remarcăurmătoarele: „... natura, în ea însăşi, este o ţesăturăneîntreruptă de cuvinte şi de mărci, de povestiri şi decaractere, de discursuri şi de forme. Când ai de-a facecu istoria unui animal, e inutil şi imposibil să alegi întremeseria de naturalist şi aceea de compilator: trebuie săaduni într-o singură formă a cunoaşterii tot ce a fostvăzut şi auzit, tot ce a fost povestit de natură sau deoameni, de limbajul lumii, al tradiţiilor şi al poeţilor. Acunoaşte un animal, o plantă sau un lucru oarecare depe pământ înseamnă a strânge la un loc întregul stratgros al semnelor ce au ptut fi depozitate în ele sau peele; înseamnă de asemenea a regăsi toate constelaţiilede forme în care acestea primesc valoare de blazon”9.A cunoaşte însemna, conform acestei episteme, ademonstra şi a interpreta, nu a vedea10. Altfel spus, aorganiza sub formă de discurs un rezervor deinformaţii catalogate nu în urma unei confruntări a lorcu realitatea, ci conform unei logici simbolice, atradiţiei. Prin urmare, ceea ce trebuie să înţelegem eracă reprezentările unor fiinţe care nouă astăzi ni se parbanale nu se făceau, în Evul Mediu, într-o manieră aşa-zicând „naturalistică”. Nu experienţa directă acontactului cu realitatea, cu modelul real impuneareprezentarea, ci tradiţia simbolică a cutărui animal.Sau descrierea sa în cutare enciclopedie, care, la rândulei, prelua o altă descriere dintr-o altă sursă. Aşa stândlucrurile, nu ne mai poate mira faptul că, de cele maimulte ori, ştiinţele naturii erau învecinate cu mitologia,de pildă. Ceea ce trebuie să înţelegem însă este căsuntem obligaţi să refacem acea epistemă, săreconstituim mentalităţi, concepţii, credinţe, un întregimaginar specific pentru a putea înţelege mesajul carestă în spatele unei reprezentări.

Dincolo de aceste lucruri care ţin de metodă, maieste un aspect pe care trebuie să-l înţelegem. Pentru unmedieval, cutare animal exista pentru că îl pomeneaBiblia sau pentru că el exista în legende, mituri ori pur

şi simplu în Fiziolog. Sau era înfăţişat pe pereţii vreuneibiserici ori catedrale. Întregul spaţiu imaginar eraînţesat cu astfel de semne, al căror rost nu era unul purdecorativ; imaginea unui animal avea ea însăşi un senspe care i-l conferea tradiţia simbolică. Acest proces deconstituire a unui limbaj al imaginilor şi semnelor esteexplicat optim de Umberto Eco. În Evul Mediu,constată semioticianul, „în loc să vorbească, aşa cum seîntâmplă în tradiţia fabulistică, animalele sunt semneîntr-un limbaj divin. Ele «spun» multe lucruri, dar fărăs-o ştie. Tocmai ceea ce sunt ele sau ceea ce fac devineimagine a altui lucru. Leul semnifică Mântuire prinfaptul că-şi şterge urmele, elefantul – prin faptul căîncearcă să-şi ridice tovarăşul căzut, şarpele – prinfaptul că-şi schimbă pielea. Personaje ale unei cărţiscrise digito Dei, animalele nu produc limbaj, ci sunt eleînsele cuvinte ale unui lexic simbolic. Nu suntobservate în comportamentele lor efective, ci în celepresupuse, şi nu fac ceea ce fac, ci ceea ce bestiarul leimpune să facă, pentru a putea să exprime, prinpropriul comportament, ceva despre care ele nu ştiunimic”11. Este vorba, prin urmare, de un limbajspecific, de o convenţie a semnelor pe care cu toţii oînţelegeau şi o împărtăşeau.

Cantemir este el însuşi conştient de toate acestelucruri. El ştie foarte bine că, atunci când foloseşteimaginea uui animal, acesta transmite deja un mesajarhicunoscut prin simpla sa apariţie. Nu mai e nevoiesă se manifeste, nu mai e nevoie să vorbească. El facedeja parte dintr-un cod comun lumii creştine. Doar căabia aici intervine nota sa personală, ruptura de aceastăilustră şi autoritară tradiţie creştină. Cantemir sedovedeşte a fi un raţionalist. El nu mai are încredere întoate aceste simboluri, nu mai crede în realitatea lor.Pentru el, unicornul este un mit, deci o sumă dereprezentări, nu un animal real, aşa cum era, de pildă,pentru Marco Polo.

Dar să ne oprim puţin asupra acestui aspect, pentrua putea vedea cum funcţionează gândirea raţionalistă alui Cantemir. Pentru acesta, spuneam, inorogul este ofiinţă imaginară. El este, în orice caz, una dintre cele maiputernice simboluri ale Evului Mediu şi o apariţieobligatorie în orice bestiar. Într-o carte de pionierat,Robert Delort consideră că animalele imaginare, pecare astăzi le percepem noi astfel, care s-au doveditinexistente, nu sunt apariţii întâmplătoare în imaginarulmedieval. „Este interesant de văzut, scrie el, dacă laînceput, nu a fost vorba de observaţii retransmisegreşit”12; susţinând originea unei eronate interpretări arealităţii, într-un context în care imaginea nu avea cumsă fie precisă, autorul merge mai departe şi constată:„Până la mitul licornului şi mai ales al sirenei marine,nu există nimic care să nu poată fi plasat, parţial, într-un context zoologic acceptabil”13. După care propune

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 4

contexte favorabile apariţiei acestor animale fantastice.Concluzia sa este foarte clară şi explică de ce medievaliicredeau în existenţa acestor animale: „Bestiarulfantastic nu este creat numai de fantezia nestăpânită aoamenilor, de imaginea, povestirea, descrierea şiacumularea de detalii provenite dintr-o imaginaţiebogată; el poate avea ca bază observarea deformată aunei realităţi ciudate, remarcabile (mirabilia), chiarmonstruoase (monstra), retranscrisă fără încetare, chiarinterpretată de generaţii succesive de miniaturişti, dedoctori şi de clerici care, acordându-le calităţi fictive,reuşesc să le facă verosimile şi să le pună de acord cumentalităţile vremii”14. Aşa stând lucrurile, este limpedecă oamenii Evului Mediu, asaltaţi de miturile şi delegendele care umpleau spaţiul cotidian prinreprezentările plastice din manuscrise sau tipărituri şi,mai ales, din sculpturile catedralelor gotice, credeau înexistenţa acestor animale. Aşa erau educaţi. Cazul celmai elocvent şi mai cunoscut, adeseori comentat, estecel din Cartea lui Messer Marco Polo, în care, văzând, înRegatul Basman (de fapt, Pasaman, pe coasta de vest aInsulei Sumatra) un rinocer, marinarii îl iau dreptinorog şi-şi mărturisesc dezamăgirea. Reiau pasajul cupricina: „Au elefanţi sălbatici; au încă mare mulţime deinorogi, cu nimic mai prejos decât elefanţii ca mărime.Pielea o au asemenea bivolilor, iar labele seamănă cuale elefanţilor. Pe mijlocul frunţii au un corn negru,foarte zdravăn. Luaţi seama că nu se slujesc de corn casă atace, ci numai de limbă şi de genunchi. Fiindcă aupe limbă un fel de ţepi foarte lungi şi ascuţiţi: când vorsă atace, doboară prada şi o calcă cu genunchiivătămând-o apoi cu limba. Au capul asemeni cu cel almistreţului şi îl ţin întruna aplecat în pământ; le placemult să se scalde în mocirlă şi glod. E un animal hidosla înfăţişare; nu e deloc aşa cum spunem şi povestimdespre el în ţările noastre: că e o vietate care îşi aşeazăcapul numai în poala unei fecioare. Vă încredinţez că ecu totul altfel decât spunem noi că este”15. Pasajul estesuccint comentat şi de Umberto Eco, în Kant şiornitorincul. Omul medieval, obişnuit de bestiarii şi dereprezentările care abundă în spaţiul său familiar, credeîn existenţa acestor animale şi tinde să considere că unanimal necunoscut, în faţa căruia se află, este odeformare a celui cunoscut, despre care nu are totuşinici o dovadă că ar exista. Ei bine, Cantemir nu maipăstrează absolut nimic din această mentalitate. El ştiefoarte clar că inorogul nu există, că el este un simbol şitocmai de aceea îl alege pentru a se reprezenta pe sineprin intermediul lui. Mai mult decât atât, din tot ceea cebestiarele medievale scriu despre unicorn, Cantemiralege doar ceea ce îi convine: că e iute de picior, că esteun simbol al purităţii, că prin cornul său are puteri deantidot asupra otrăvurilor. Nu apare în Istoria ieroglificănimic din încărcătura sexuală a simbolului. De aceea, seevită şi unanim prezenta scenă a prinderii inorogului,prin ispitirea sa de către o fecioară. Cu alte cuvinte,Cantemir cunoaşte foarte bine plurivalenţa acestui

simbol şi îşi ia libertatea de a alege, din diferiteleipostaze, pe cele care îi convin.

Despre influenţa bestiarului lui Damaschin Studitulasupra romanului cantemirian au scris CătălinaVelculescu şi Mihai Moraru16. Acolo, inorogul areputerea de a îndulci apa stricată din deşert, după carese întâmplă un lucru foarte straniu: „Şi acolo unde sînthiarăle şi aşteaptă pre inorog să împreună streine custreine hiară şi să fac ciudate împreunări între hiară:adecă pardosul să împreună cu cămila şi să face pardos-cămilă. Iarăşi lupii de la India să împreună cu cânii deacolo şi fac zăvozi; asemenea pardoşii să împreună culeoaicele şi să fac paralei; asemenea şi alte hiarăîmpreună alcătuite aşa să fac întru acele locuri”17 A mairelua discuţia despre asemănarea cu Istoria ieroglifică numi se pare important aici. Important este să vedem cetrăsături ale animalului alege Cantemir şi de ce. ÎnFiziologul latin, inorogul apare ca „un animal mic,asemănător unui ied, foarte ager”18, ceea ce, fireşte, nuîi convine lui Cantemir. Prin urmare, deşi e foarteprobabil să fi cunoscut textul, nu preia nimic. Dar ceeace apare în orice bestiar medieval19, în cele mai multevariante ale Fiziologului, este cruzimea licornului, dincauza căruia acesta nu poate fi capturat decât cuajutorul unei fecioare. Deşi aceasta pare a fi esenţasimbolului, Cantemir pur şi simplu ignoră faptul. Dece? Foarte simplu: pentru că nu îi convine. În acestmod, el deformează mitul medieval al unicornului, fărăa- deturna însă şi sensurile.

Aşa procedează Cantemir şi cu alte simboluri:Liliacul devine un personaj pozitiv, câtă vreme tradiţiacreştină îl plasează printre fiinţele infernale, castorul numai e, cum îl recomandă Fiziologul, un model de

5 >>>

Inorogul

http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2010/06/licdam21.jpg? -w=500&h=430

<<< 6

Transilvania

6-7/ 2

011

conduită creştină, ci un frustrat sexual, aşa cum îldemască Lupul şi Vulpea, nevăstuica nu mai e unsimbol al Sfintei Fecioare, ci o soţie adulterină, Lupulnu mai este o fiară diabolică, ci un înţelept, model alfilosofului etc. Întreaga tradiţie creştină a acestorsimboluri zoomorfe este răstălmăcită cu bună ştiinţă.Pentru omul medieval, respectarea simbolului era oobligaţie morală; pentru Cantemir, manipularea,decuparea, selectarea, colajul, amestecul trăsăturilorsunt procedee la îndemână. Atitudinea sa este unaraţionalistă, uneori chiar iconoclastă. Cantemirevoluează de la o mentalitate medievală, specificăarealului cultural Est-european, la una modernă; capătăîncredere în puterea raţiunii, devine un raţionalist.Primul din cultura noastră, în orice caz, dar şi unuldintre puţinii raţionalişti ai epocii sale din spaţiul est-european.

Note:

1. G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română...2. Petru Caraman, L’etnographe Cantemir et le folklore du Proce-Orient, în „Dacoromania. Jahrbuch füf ösliche latinität”, nr.2/ 1974, Verlag Karl Alber, Freiburg/ München, p. 313.3. Virgil Cândea, Studiu introductiv, la vol. Dimitrie Cantemir,Opere, Vol. I, Editura Academiei Române, Editura UniversEnciclpedic, Bucureşti, 2003, p. 17.4. Idem, p. 19-20.5. Idem, p. 45.6. Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, EdituraAcademiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964, p.125.7. Idem, p. 131.8. Paul Hazard, Criza conştiinţei europene (1680-1715),traducere de Sanda Şora, Editura Univers, Bucureşti, 1973.9. Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelorumane, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu,Editura Univers, Bucureşti, 1996, p. 82.10. Ibidem.11. Umberto Eco, De la arbore spre labirint. Studii istorice despresemn şi interpretare, traducere de Ştefania Mincu, EdituraPolirom, Iaşi, 2009, p. 163.12. Robert Delort, Animalele şi istoria lor, traducere deMioara Izverna şi Florica Georgescu, Editura Meridiane,Bucureşti, 1993, p. 100.13. Ibidem.14. Ibidem.15. Cartea lui Messer Marco Polo zis şi milionul, cetăţean alVeneţiei, în care se istorisesc minunăţiile lumii, traducere, cuvântînainte şi note de Emanuel Grosu, Editura Humanitas,Bucureşti, 2004, p. 304.16. Mihai Moraru, Alegoria animalieră şi fantasticul animalier înIstoria ieroglifică (Contribuţia Fiziologului), în „Revista deistorie şi teorie literară”, tomul 21, nr. 3/ 1972; CătălinaVelculescu, Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi culturaromânească, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.17. Adunare de la filosofii cei vechi pentru firea osebirilor aoarecărora vietăţi de Damaschin Studitul, în Fiziolog. Bestiar,ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Editura

Cavallioti, Bucureşti, 2001.18. Fiziologul latin. Richard de Fournival, Bestiarul iubirii, ediţieîngrijită, traducere din latină şi franceza veche, note şistudiu de Anca Crivăţ, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 33.19. Am consultat, în culegerea lui Gabriel Bianciotto,Bestiares de Moyen Age, mai multe texte, precum: le Bestiairede Pierre de Beauvais, le Bestiare divin de Guillaume le Clerc,le Bestiaire d’Amour de Richard de Fournival, le Livre du trésorde Brunetto Latini şi Des Propriétés des Choses de Corbechon.

Bibliography

Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir / Thephilosophy of Dimitrie Cantemir, Editura AcademieiRepublicii Populare Române, Bucureşti, 1964

Petru Caraman, L’etnographe Cantemir et le folklore duProche-Orient / Cantemir the ethnographist and the folklore ofthe Middle East, in „Dacoromania. Jahrbuch füf öslichelatinität”, nr. 2/ 1974, Verlag Karl Alber, Freiburg/München

Virgil Cândea, Studiu introductiv / Introductory study atDimitrie Cantemir, Opere / Works, Vol. I, EdituraAcademiei Române, Editura Uinvers Enciclpedic,Bucureşti, 2003

Robert Delort, Animalele şi istoria lor / Animals andtheir history, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993

Umberto Eco, De la arbore spre labirint. Studii istoricedespre semn şi interpretare / From tree to labyrinth. Historicalstudies on sign and interpretation, Editura Polirom, Iaşi,2009

Paul Hazard, Criza conştiinţei europene (1680-1715) /The crisis of the European conscience (1680-1715), EdituraUnivers, Bucureşti, 1973

Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie aştiinţelor umane / Words and things. An archaeology of humansciences, Editura Univers, Bucureşti, 1996

Această lucrare a fost realizată în cadrulproiectul Societatea Bazată pe Cunoaştere –cercetări, dezbateri, perspective, cofinanţat deUniunea Europeană şi Guvernul României dinFondul Social European prin ProgramulOperaţional Sectorial Dezvoltarea ResurselorUmane 2007-2013, ID 56815.

SS e lasă încă aşteptat un studiumonografic despre Horia Petra-Petrescu, directorul revistei

Transilvania, între 1923-1927 şi, alături de IonAgârbiceanu, între 1928-1934. Trecut, cu folosintelectual şi artistic, prin şcolile braşovene şi prinuniversităţile din Budapesta, Viena şi Leipzig, HoriaPetra-Petrescu (1884-1962) este una dintrepersonalităţile cunoscute ale Astrei în prima jumătate asecolului al XX-lea. Secretar literar al Asociaţiunii(1923-1940) şi bibliotecar al acesteia (1929-1940),Horia Petra-Petrescu a coordonat colecţia de cărţi şicalendare a Bibliotecii populare a Asociaţiunii (1920-1947), a făcut parte din conducerea revistei Transilvania(1923-1934), a Societăţii pentru Fond de TeatruRomân (1912-1914) şi a colaborat, cu articole,foiletoane şi editoriale, la numeroase periodice.Subiectele culturale şi politice abordate sunt cele alerealităţilor româneşti ale secolului al XX-lea, cu tezedesprinse din tradiţia transilvăneană.

La douăzeci şi cinci de ani după Titu Maiorescu şiConstantin Dobrogeanu-Gherea, Horia Petra-Petrescudeschide larg şi documentat seria exegezeloruniversitare consacrate lui Ion Luca Caragiale, apreciat,la începutul secolului al XX-lea (în 1910), ca unuldintre “reprezentanţii de seamă ai literaturii românemoderne”. Astăzi (2011), după o sută de ani, teza dedoctorat a lui Horia Petra-Petrescu reprezintă unexemplu de rezistenţă şi receptare a criticii universitare(Cf. Horia Petra-Petrescu, I.L. Caragiale, Viaţa şi opera /

Leben und Werke, Ediţie de Ioan Derşidan şi RudolfWindisch, prefaţă de Ioan Derşidan, postfaţă de KlausBochmann,Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,2004).

Sibianul Horia Petra-Petrescu la Leipzig. Prima teză de doctorat despre I.L. Caragiale

I o a n D E R Ş I D A NUniversitatea din Oradea, Facultatea de Litere

University of Oradea, Faculty of LettersStr. Universităţii nr.1 Oradea 410087, România, tel. :0040 259 408178, fax:0040 259 408476, e-mail: litere@uoradea.ro

Personal e-mail: ioandersidan@yahoo.com

Horia Petra-Petrescu in Leipzig. The first doctoral paper on I.L. Caragiale

This paper presents the first doctoral thesis on Ion Luca Caragiale, written by Horia Petra-Petrescu in German, inLeipzig, under the coordination of Gustav Weigand. The thesis will be published in both German and Romanian, 100years after having been presented, in 1910, in the presence of Ion Luca Caragiale (Horia Petra-Petrescu, I.L. Caragiale,Viaţa şi opera / Leben und Werke, Edition by Ioan Derşidan and Rudolf Windisch, Foreword by Ioan Derşidan, Afterwordby Klaus Bochmann, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Stiinţă Publishing House, 2004).

Keywords: Horia Petra-Petrescu, PhD thesis, Ion Luca Caragiale, the Caragialian North, Gustav Weigand, Leipzig.

7 >>>

Asemenea altor familii transilvănene, familia Petra-Petrescu (tatăl, Nicolae Petra-Petrescu, şi fiul, Horia) sepune necondiţionat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şiînceputul secolului al XX-lea, în slujba idealuluinaţional şi cultural. De aceea în cercul celor apropiaţilor intră, cu intensităţile epocii şi încărcătura legăturilorbazate pe afinităţi, principii şi credinţe, Iosif Blaga,Vasile Goldiş, Andrei Bârseanu, Ion Pop Reteganul,Iosif Vulcan, Ioan Micu Moldovan, Ion LucaCaragiale, Octavian Goga, Ciprian Porumbescu, IonAgârbiceanu, Paul Zarifopol, Oct. C. Tăslăuanu, IoanLupaş, Pericle Papahagi, Sextil Puşcariu, Al. Ciura, A.P.Bănuţ etc. Ideea dreptăţii, preţuirea naţiei şi a celor careluptă pentru înălţarea ei, conştiinţa valorii şi arăspunderii îl caracterizează pe Horia Petra-Petrescu înseria amintită. Din încercările vieţii sale au făcut parteboala, războiul, sacrificiul şi restriştea – de la flacăraidealului înspre anii reci ai vârstei, bolii, singurătăţii şi(uneori) ai istoriei.

Personalitate remarcabilă a culturii române dinperioada Marii Uniri din 1918, Horia Petra-Petrescu ascris poezii, proză şi piese de teatru (“unele pe nedreptuitate”, scrie Georgeta Ene, în Caragiale la Berlin,Bucureşti, Editura Edinter, 1992), a tipărit numeroasefoiletoane şi articole politice şi a purtat ocorespondenţă intensă cu nume importante ale culturiiromâne şi europene. Afirmând ideea Europei libere, elprezintă adesea cultura şi spiritualitatea cehă (Cevadespre Cehoslovacia, conferinţă ţinută la Sibiu, în 1923).

Temeinic şi riguros în manifestările sale publice,Horia Petra-Petrescu şi-a pregătit doctoratul la Lepzigîn timp îndelungat (noiembrie 1906-noiembrie 1910),documentându-se şi având o legătură strânsă cu I.L.Caragiale şi Gustav Weigand. În epocă era apreciat caun foarte bun cunoscător al operei caragialiene şi alteatrului european. Până la definitivarea tezei a publicatmai multe articole şi studii despre I.L. Caragiale. Aintervenit în apărarea lui I.L. Caragiale în discuţiile şipolemica privitoare la plagiat şi originalitate.Cunoscător din interior al teatrului, în teza de doctoratdezbate numeroase aspecte de “tehnică” şi facenumeroase trimiteri la autori contemporani, români şistrăini.

Astăzi, la o sută de ani de la susţinerea acestei tezede doctorat despre I.L. Caragiale, în faţa lui GustavWeigand, îmi pare important de subliniat faptul căautorul ei, Horia Petra-Petrescu, bun cunoscător aloperei caragialiene, evidenţiază importanţa tematiciisociale a acesteia şi a utilizării unor jargoane şi argouri,pentru a caracteriza periferia culturală, sufletească şi dementalitate. Tranziţia românească (aparţinând eternuluiuman) va fi aproximată de către Eugen Ionescupornind de la perspectiva lingvistică şi viziunea tragi-comică şi abisală a lui I.L. Caragiale. Piesele de teatruale lui Caragiale, scrie Horia Petra-Petrescu, au rămas“miezul tare al literaturii române”. Scriitorul esteprezentat trăind “în vâltoarea luptelor politico-socialeale epocii”. De fapt clasificarea operei cuprinde 1.scrieri satirico-umoristice, 2. nuvelele şi drameleserioase şi 3. scrierile politice. Opera este prezentatăîntr-o legătură strânsă cu istoria României, iar îndescrierea şi interpretarea acestora autorul foloseşteadesea rezumatele şi analiza didactică şi ştiinţifică.Astăzi informaţiile tipărite în legătură cu istorialiteraturii dramatice româneşti înainte de I. L. Caragialeşi ariile comparaţiilor şi analizelor sunt mai bogatedecât în momentul elaborării tezei.

În teza de doctorat a lui Horia Petra-Petrescu existănumeroase aprecieri care pot fi reluate. Astfel, autorulconstată că opera lui I.L. Caragiale reflectă procesul de“dezvoltare spirituală a poporului nostru”, iardiferenţierea scriitorilor modifică istoria literaturiiromâne. “Produs specific al scriitorilor”, literaturapoartă “marca timpului în care a fost creată şi a culturiinaţionale specifice acelui timp”, scrie Horia Petra-Petrescu, după Psihologia popoarelor de W. Wundt. Ideeao vom regăsi în situarea operei lui Caragiale de către E.Lovinescu (în resorturile şi “spasmul ambulatoriu” dinspatele cadranului de ceasornic, în disocierile satiricedin “epoca de tranziţie” şi, mai ales, înreprezentativitatea eroilor caragialieni “numai pentru oepocă mărginită”). Dar discuţia despre timpul literaturiide moravuri şi despre “sensibilităţile epocii” dereceptare este actuală. Ca şi “fizionomia epocii” văzutăprin creaţie şi prin creator. Cu o grilă asemănătoarecelei lovinesciene, în ceea ce priveşte receptarea lui I.L.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 8

Horia Petra-Petrescu

Caragiale, aplicată “nemţeşte”, aproape didactic, HoriaPetra-Petrescu reţine în primul rând argumenteleprivind valoarea şi originalitatea operei. Deseori avemimpresia, arată doctorandul, că I.L. Caragiale a scris“comedie de dragul comediei”.

“Unul dintre cei mai buni nuvelişti şi dramaturgi airomânilor, Ion Luca Caragiale este şi unul dintre ceimai buni stilişti”, scrie Horia Petra-Petrescu. Redareaacestui stil este dificilă, deoarece îşi are rădăcinile “într-un mediu social a cărui vorbire se îndepărtează adeseade cea a societăţii cultivate” (“einer der bestenStilisten”). Este ca şi cum ai trata despre “argoulsuburbiilor Parisului, aşa cum apare el în opera unuiscriitor francez (la Maupassant sau Coppée deexemplu”). Literar, mahalaua este, prin I. L. Caragiale,o descoperire, un nou continent. Tranziţia româneascăi-a livrat scriitorului genial un tip literar şi o multitudinede subiecte. “Pana măiastră” a lui I.L. Caragiale vadescrie aceşti “oameni semi educaţi luaţi de curentulrenaşterii naţionale”. Fatalitatea unei comedii este“faptul că se şterge curând”, scrie, în concluzie, HoriaPetra-Petrescu. Confruntarea atitudinilor, moravurilorşi a limbajului operei cu timpul, spiritul critic şiconştiinţa literară a actualităţii o avea în vedere, în acestcaz, reamintim, E. Lovinescu.

În concluziile tezei, alături de sublinierile privindimportanţa lui I.L. Caragiale în literatura românămodernă, valoarea “schiţelor culturale diverse dinRomânia” (“Kulturelle Skizzen”) şi a tipurilor specificeale capitalei (mahalagiii capitalei), Horia Petra -Petrescu arată că aceste comedii “nu au o valoareperenă”, ceea ce ne reaminteşte de caracterizareacreaţiei caragialiene de către E. Lovinescu.Simplificarea psihologică, absenţa ideologiei şi aconflictului sufletesc arată că “lumea lui Caragiale nu edeparte de lumea gorilelor” (E. Lovinescu). La antipodse află mila creştină, înregistrată peste cincizeci de anide N. Steinhardt, în Secretul “Scrisorii pierdute” şi lumeaveselă, idilică şi de regretat, pe care o descoperă MihaiRalea, în 1931, în creaţia lui Ion Luca Caragiale.Comediile de moravuri sunt fixate asupra unei epoci detranziţie - de la bunul plac oriental la arbitrariu,simplificare, schemă a periferiei şi a prezentului, de laconservatorism la progres, de la fiinţă la mască şi de lastagnare la un puls nou.

Aspectele comice ale societăţii româneşti au fostsatirizate înaintea lui I. L. Caragiale de către VasileAlecsandri. Spiritul satiric, zeflemeaua, sarcasmul şicriticismul caragialian pornesc din scepticism şimizantropie şi din proiectul scriitorului privindautenticitatea şi eternul uman. Caracterul documentaral operei caragialiene provine din urmărireaprezentului, a actualităţii. Teatrul de satiră socială sebazează pe observaţia pătrunzătoare a dramaturgului,pe spiritul său critic (“spiritul aspru de observaţie”, vascrie Horia Petra-Petrescu).” Caragiale a avut darulsuveran de a crea oameni”, dând eroilor săi ”actele

stării civile” (E. Lovinescu). Horia Petra-Petrescuaparţine unei generaţii preocupate identitar de“cadrele” vieţii noastre sociale şi istorice şi de procesulformării civilizaţiei moderne. El este adeptul creşteriinaturale, organice, al evoluţiei şi iniţiativelor propagate(= promovate), din care se selectează binele, iniţiativaspecifică (tendinţa), originalitatea şi valoarea.Determinismul metodei naturale caragialiene estevizibil în momente, comedii, nuvele, dramă şi înpoveşti şi arată rolul mediului şi al societăţii îninfluenţarea creaţiei şi creatorului.

Citarea, în primele pagini ale tezei, a lui W. Wundt,autorul cărţii Völkerpsychologie, în zece volume, nu esteîntâmplătoare. Acesta, cu renume, coordonase, în1893, la Leipzig, doctoratele lui Eduard Gruber şiConstantin Rădulescu-Motru. Viitorul autor alPersonalismului energetic şi al Psihologiei poporului român era,se ştie, un prieten apropiat al lui I.L. Caragiale. Lui îidatorăm şi micromonografia despre Friedrich Nietzsche,a cărei tipărire a fost sprijinită de I. L. Caragiale, unuldintre principalii destinatari. C. Rădulescu-Motru estecitat, de altfel, în teză, cu o afirmaţie importantăprivind “judecata morală” a contemporanilor. Pe dealtă parte, putem adăuga la argumentele privindmeteorologicul caragialian (din volumul Nordulcaragialian, 2003) pe acela că personalitatea prelungeşte“activitatea energetică a naturii” (ConstantinRădulescu-Motru). Cu asemenea aprecieri privindcompletarea naturii de către om nu ne miră constatareadoctorandului că romanticii germani şi naturaliştiifrancezi constituie mediul favorabil în care se înscriunuvelele grave ale lui I.L. Caragiale. “Simt enorm şi vădmonstruos. Nu mai pot privi, dar tot ascult” (1890)este astfel un enunţ modern, la confluenţaromantismului cu naturalismul şi simbolismul. Îicorespunde, la nivelul enunţului şi al simţurilor, al“supranaturalismului”, baudelaireanul “Les parfums,les couleurs et les sons se répondent”(1857 - “Parfum,culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” – Correspondances/ Corespunderi, Traducere Al. Philippide). Preocupat demistere şi feerii, I.L. Caragiale se situează în perspectivanaturalismului, a prezentării cazurilor şi a vieţiiorganice, a tipurilor şi excepţiilor. Pe de altă parterezultă clar documentarea lui Horia Petra-Petrescupentru definitivarea tezei şi suportul teoretic şi aplicatival acestuia pentru prezentarea mediului social al creaţieicaragialiene şi a perspectivei istorice asupra schiţelorculturale şi satirei sociale, a vieţii poporului, a unor tipuriurbane şi rurale, a cauzelor scepticismului lui Caragialeşi a orizontului de aşteptare a publicului.

Apropierea lui Horia Petra-Petrescu de culturagermană este vizibilă şi în “introducerea şi explicările”la Wilhelm Tell, drama istorică a lui Fr. Schiller (scrisă în1804), tradusă “în întregime” (“diamant preţios”) de Şt.O. Iosif şi publicată la Braşov, în 1913, cu remuneraredin partea Societăţii pentru Fond de Teatru. Un episodal dramei a fost reprezentat în 1859 de unchiul lui I.L.

9 >>>

Caragiale, Costache Caragiale. Între cuvintele explicatela finalul cărţii tipărite se află armură, blazoane, burg,doina, escortă, gotic, herold, hrisoave, iarmaroc, Laculcelor patru Cantoane, oastea casei, Riga, turnir, Tell,vasal etc.

Interesul pentru istorie, economie, cultură şi limbăeste vizibil şi în studiul economic Despre bănci,operaţiunile lor, despre efecte şi despre burse, prezentat laAdunarea generală a Asociaţiunei în 1881, cu un adaus,un “dicţionar de termeni tehnici comerciali şi exemplede calculaţiuni”: accept, acţie, amortiza, bilanţ(balanţă), cameră comercială, capital, chitanţă,comisionar, consorţiu, credit, cupon, debit, deponent,depunere, divident, emite, faliment, garant, hală,import, inventar, ipotecă, lichid, mandat, net, potent,procent, rabat, ramburse, salar, solvent, speculă, talon,uzanţe etc. Evidenţiem, din preocupările complexe aleautorului, interesul său aparte pentru ilustrareastilurilor şi a indivizilor, ceea ce poate explica atracţiapentru opera caragialiană.

Un interesant text poetic este Faust şi aviatorul(Sibiu, 1921), dedicat părinţilor, în care Faust esteconfruntat aievea cu “zborul”, “escadrila” şi “nacela”.Muritorul a rupt pecetea: “Înflăcărate raze de lumină”/ “m-au smuls din mâna ta” /… “sferele cereşti m-auizbăvit”. Elanuri macedonskiene distingem în elogiul“electricităţii” şi răzvrătirii, în nebunia vitezei şifantazarea romantică, solitară, spre “steaua polară”.

În Biblioteca poporală a Asociaţiunii apar, în 1933,Amintirile din copilărie. Odinioară şi acum de Ioan Pop-Reteganul, cu o prefaţă de Horia Petra-Petrescu.Scriitorul (“dascăl al poporului”) este prezentat ca un“mucenic al scrisului românesc”, într-o vreme în carealţii aruncă pe “răbduria” hârtie “parascoveniile lor,pline de murdărie şi de venin”. Cărţile sale sunt“nutremânt sufletesc” şi de aceea la va retipări încolecţia Bibliotecii Asociaţiunii, alături de lucrări ale luiIoan Slavici, Ion Agârbiceanu, Ion Creangă, CostacheNegruzzi şi de traduceri din literatura germană, rusă,cehă şi italiană (Cf. Georgeta Antonescu, Horia Petra-Petrescu, în Dicţionarul scriitorilor români, III, M–Q,coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu, MarianPapahagi şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Albatros,2001, pp. 689 - 691; Publicişti ardeleni către Horia Petra-Petrescu, vol. I, II, III, de Elena Dunăreanu, Biblioteca“Astra” Sibiu, 1976, 1977, 1979; Mircea Popa, Unprieten transilvănean al lui Caragiale: Horia Petra-Petrescu, înAdevărul literar şi artistic, an XI (2002), nr. 610, 26martie, p. 13).

Mişcarea teatrală şi viaţa intelectuală, publicul şiinstituţiile statului stau în atenţia tânărului doctor (înCaragiale şi în teatru), animator al Societăţii pentrufond de teatru român, al unui teatru misionar şisusţinător al justiţiei sociale. Articole, conferinţe şibroşuri precum Publicul nostru şi teatrul (Arad, 1911),Este mişcarea noastră teatrală un lux? (Braşov, 1912),Mişcarea noastră teatrală şi sbuciumul sufletesc al intelectualilor

de la noi (Braşov, 1913), Viaţa intelectuală românească înoraşele din Ardeal, cum este şi cum ar trebui să fie (Braşov,1914) scrutează orizonturi largi, evaluează contexteeuropene, sociale şi naţionale, disociază între parteaspectaculoasă a teatrului, partea sufletului şi a minţii.Căci arta dramatică se poate produce “în natură”, “pe untăpşan de verdeaţă”, în “culisele naturii”, în atmosferaunui salon (“Kammerspiele”), ori într-o sală despectacol.

Horia Petra-Petrescu prezintă numeroase statisticicomparative privind impulsionarea mişcării teatrale şiîntreţinerea localurilor de teatru la noi şi în alte ţări(Franţa, Germania, Anglia, Austria, Spania, Rusia,Elveţia, Suedia etc.). Pledoria pentru reprezentaţiileteatrale săteşti şi pentru repertoriul îngrijit este reluată.Spiritul de răspundere şi de sacrificiu, valoarea trupeiteatrale şi calitatea repertoriului (a producţiei literare)pot influenţa publicul şi răspândirea culturii în popor.În spiritul ideilor maioresciene şi lovinesciene, HoriaPetra-Petrescu este convins că “exemplele bune alealtor naţiuni au putut fi folosite de naţiuni mai puţindezvoltate culturaliceşte”. El cheamă instituţiile statuluila “bara justiţiei”, a sprijinului şi colaborării, asolidarităţii (de la reviste pentru copii, la donaţii decărţi, la expoziţii şi muzee, la bibliotecile publice, laclimatul muncii din satele şi oraşele noastre). “Pavăzaneamului”, “misiune culturală”, entuziasm şisolidaritate sunt noţiuni care apar în asemenea lucrări,în spiritul programului Astrei, ca argumente şi nucleeale convingerilor şi pledoariilor sale.

Horia Petra-Petrescu prezintă o scenă a“ospătărniciei” lui I. Pop-Reteganul: primirea luiGustav Weigand. “Odată dete prin Reteag învăţatulprofesor de la Lipsca, din Ţara Nemţească, GustavWeigand. Voia să cunoască poporul de la sate şi peconducătorii săi. Ioan Pop-Reteganul i-a spus nevestii:– Ascultă-mă, dragă, să nu-i dăm domnului mâncări cuforfoi, ci – iacă – aşa, cum mâncăm noi, pe la casanoastră, de dascăl român sărac. Mămăliga să nulipsească de pe masă. Pui, vin pe cumpărate, mămăligă– şi atât! Cu mare greu a închis ochii când a venit pemasă pe lângă friptura de pui şi o prăjitură. Da’ când afost să plece profesorul Weigand zice că l-a prins înbraţe şi l-a sărutat: – Să trăieşti, domnule Reteganu’, căam văzut la dumneata o casă curat românească,primitoare şi lipsită de farafastâcuri! Pasă-mi-te,învăţatului din streini i se făcuse lehamite de atâteabanchete, la câte fusese invitat în decursul călătorieisale. Aici putea să se bucure de un bruş de mămăligă(pânea n’o atinse) şi de o vorbă spusă oarzăn, a unuiadevărat dascăl al poporului de la ţară.

Vesel, totdeauna bun de glume, cum e românul înveselie, cântecul cu care-şi descărca prea-plinul inimiiReteganul era acesta: – Cui nu i-s dragi horile – Bată-lsărbătorile – Că pe mine nu m-or bate – Că horesc şizi şi noapte – Să-mi horesc horile toate! – sau cânteculplin de tristeţe: - Doamne-Doamne! Mult zic: Doamne!

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 10

– Dumnezeu gândesc că doarme – Cu capul pemânăstire – Că de mine n-are ştire!. În culmea bucurieisufleteşti găsea alinare într-un Deşteaptă-te româneînflăcărat, iar când era dus pe gânduri se mângâia cuconstatarea din cântecul poporal din Reteag: –Aşteptându-mi binele – Mi se gată zilele!”… Dinaceste amintiri ale lui I. Pop-Reteganul se încheagă deasemenea o imagine de mare forţă a Crăciunuluiromânesc.

Comitetul Asociaţiunii recomandă pentrurepertoriul teatral şi piesa “poporală”, în trei acte, a luiHoria Petra-Petrescu, Gogu (1922) şi proza Dacă dai de-un om de-al tău (1923; “pentru cei ce au îndrăgitmeseriile şi fac propagandă pentru ele”). Se faccunoscute totodată societăţile meseriaşilor şi reuniunilelor. O localizare după Georges Courteline (Învingeristrălucite) apare în 1913 în Biblioteca teatrală a Societăţiipentru Fond de Teatru. Alte traduceri şi adaptări suntfăcute după Tolstoi şi Turgheniev, M. Gorki, I. Volkelt,L. Holberg şi P. Rosegger.

Într-o carte poştală ilustrată către Nicolae Petra-Petrescu, din 11 noiembrie 1910, de la Lipsca, IonLuca Caragiale îi transmite acestuia ,,călduroasesalutări”, cu ,,dragoste frăţească”. Se afla alături de,,bravul dumneavoastră fiu şi tânărul meu amic Horia(Doktor)”, de Paul Zarifopol şi de Panait Cerna.Prilejul: sărbătorirea doctoratului lui Horia Petra-Petrescu, obţinut la Universitatea din Leipzig, subconducerea lui Gustav Weigand, cu teza Jon LucaCaragiales Leben und Werke. Inauguraldissertation zurErlangung der Doctorwürde. Teza va fi publicată în 1911,la Leipzig, datorită lui Gustav Weigand, în AnuarulInstitutului şi în extras. Actuala ediţie ( din 2004)prezintă pentru prima dată la noi textul german al tezeide doctorat a lui Horia Petra-Petrescu şi traducerea luiîn limba română,realizată de un colectiv inimos decadre didactice ale Facultăţii de Litere din Oradea.

Sunt mai multe indicii care îndreptăţesc afirmaţia căînainte de a-şi da doctoratul la Gustav Weigand, HoriaPetra-Petrescu a trebuit să treacă cu bine, în timp,probele de foc caragialiene. Căci dramaturgul eranordic şi meteorologic şi înainte să deschidă / închidăuşa şi să recomande purtarea anumitor “ghete” verificamult temperatura, barometrul, presa, “mersulpreludiului etern”, căutătura şi manierele. Putemaprecia că Horia Petra-Petrescu s-a bucurat de sprijinulscriitorului. Cu asemenea premise literare, climatice şiafective, Horia Petra-Petrescu scrie o teză documentatăşi echilibrată, didactică, după rigorile genului – oricumaparte, datorită operei lui I.L. Caragiale, interesului luiGustav Weigand pentru cultura română şi perspectiveiinterpretative (universitare), monografice şi sociale,explicând creaţia, autorul şi epoca sa.

Este de imaginat şi de argumentat registrul divers alatitudinilor şi încercărilor lui I.L. Caragiale în aceastăperioadă, dacă arătăm, de exemplu, că Horia Petra-Petrescu avea o vârstă apropiată de cea a lui Mateiu,

fiul dramaturgului, care, după cum rezultă din Scrisorilecătre N. A. Boicescu, exersa acum carnavalescul (Cf. IoanDerşidan, Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şi liturgiculoperei, Bucureşti, Editura Minerva, 1997; în funcţiaflăcării din operă identificăm focul roşu caragialian,organic, lumina paternă şi focul albastru, matein,strălucitor şi ascensional), sau dacă urmărim chemărileartistice şi cele lumeşti şi motivaţiile sociale, politice şietnice ale scriitorului desţărat, aşa cum apar ele încreaţie şi din documentele de însoţire a literaturii.Georgeta Ene propune Învăţăturile lui Caragiale către…fiul său, o interesantă grilă caragialiană şi paralelă filială.Întâlnirile lui I. L. Caragiale cu Gustav Weigand, PaulZarifopol, Panait Cerna şi Horia Petra-Petrescu tind lao comuniune de spirit şi de atitudine, la un climateufemizant, la un cerc de aleşi.

Savantul Gustav Weigand era un foarte buncunoscător al culturii şi al limbii române şi un prietenal românilor. El îşi definitivase monumentalul Atlaslingvistic al teritoriului daco-roman (însoţit de zeci de hărţilingvistice) şi publicase numeroase alte monografii şilucrări separate despre subdialectele şi graiurile dinBanat, din Muntenia şi Dobrogea, din Oltenia, Serbiaşi Bulgaria, din Bucovina şi Basarabia, de pe Criş şiMureş, de pe Someş şi Tisa. Acest atlas, editat în 1909,va constitui un punct de pornire (reluare), dupăpatruzeci de ani, de către Muzeul Limbii Române dinCluj, pentru Atlasul Lingvistic Român, prin SextilPuşcariu şi colectivul coordonat de el. Pentruactivităţile didactice şi ştiinţifice din seminar, savantulgerman a tradus din scriitorii români. Astfel, a tradus,a editat şi comentat Povestea lui Harap-Alb de IonCreangă şi a elaborat o Gramatică practică a limbii româneşi numeroase aplicaţii de sintaxă pe texte populareromâneşti. Asemenea manuale au fost scrise şi pentrulimbile bulgară şi albaneză. Studiul acestor limbinaturale, vii, are la dialectologul Weigand o perspectivăteoretică şi practică.

Institutul pentru limba română din Leipzig,întemeiat cu ajutorul Guvernului român (unul dintreartizanii subvenţiei anuale a fost Take Ionescu), a fostcondus, din 1893, de Gustav Weigand. Profesorulextraordinar Gustav Weigand a predat aici filologieromână, balcanică şi etnografie – raportul balcanic allimbilor sud-europene preocupându-l constant. Elcunoştea perfect limbile balcanice din punct de vederelingvistic, elaborând manuale şi gramatici ale acestora,cuprinzând cunoştinţe de bază şi propunând o metodăde lucru / învăţare. Gustav Weigand ne-a cuprinsuneori prea strâns între balcanici, aşa cum a legat limbaromână de limbile balcanice. Prezentând operacaragialiană într-un interval al tranziţiei româneşti,Horia Petra-Petrescu deplasează accentul de lageografie la istorie, insistând asupra noutăţii,originalităţii şi valorii acestei creaţii (Cf. şi KlausHeitmann, Oglinzi paralele. Studii de imagologieromâno-germană, Traducere şi postfaţă de Florin

11 >>>

Manolescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei CulturaleRomâne, 1996).

G. Weigand apare de mai multe ori încorespondenţa lui I.L. Caragiale. Astfel, în 1904,dramaturgul îi scrie lui Paul Zarifopol să-i remită“cărţile ce i-am promis”, să-i spună “multă sănătate” şică doreşte mult “să-l revăz”. Alteori este vorba deiarmarocul de la Lipsca sau de o cazare la familiaWeigand (“poate că să aibă dumnealor loc, să neprimească în gazdă pentru două-trei zile”) etc. Perioadanemţească / berlineză a lui I.L. Caragiale cuprindepeste douăzeci de prezenţe intense la Leipzig, mai lungisau mai scurte, de obicei prin Paul Zarifopol. În seriaRapoartelor anuale ale Institutului pentru limba română,coordonată de G. Weigand, a apărut, în 1911, teza dedoctorat a lui Horia Petra-Petrescu. Prin GustavWeigand, la Universitatea din Leipzig limba şi culturaromână au stat în centrul cercetării şi învăţământului.

Drumul era deschis. Fama Lipschii pentru Daţia(1827), prima gazetă editată în limba română, este unreper al acestui interes pentru viaţa socială şiintelectuală a poporului. Negustorii lipscani şi urmaşiilor cutreierau nu doar Braşovul, Sibiul, Bucureştii,Focşanii, Oradea, Suceava şi Cernăuţii, ci şi imaginarulmultor români. Jupânul Dămian, eroul lui MihailSadoveanu, ne asigură că la nemţi “învăţătura e la marecinste”. La Lipsca a fost de-a lungul timpului la studiu“o procesiune întreagă de români”, o colonieadevărată: Sextil Puşcariu, Simion Mehedini, I.A.Rădulescu-Pogoneanu, Paul Zarifopol, Nicolae Iorga,Ştefania Dobrogeanu-Gherea, Ionel Borcia, IoanScurtu, Sterie Stinghie, Ioan Papp, I. Săvescu, EduardGruber, Theodor Capidan, C. Rădulescu-Motru, VirgilMadgearu, Panait Cerna, Horia Petra-Petrescu şi alţii.Este un program cultural (şi politic), cum puţine au fostîn afară pentru români.

Ion Scurtu a susţinut la Lipsca (în 1903) teza dedoctorat despre viaţa şi scrierile în proză ale lui MihaiEminescu. Contribuţia este apreciată de către HoriaPetra-Petrescu. Altă teză, despre influenţapesimismului schopenhauerian asupra concepţieidespre lume a lui Mihai Eminescu, aparţine lui I.Pătrăşcoiu (1905). Chiar Horia Petra-Petrescu a scris,se ştie, în perioada interbelică, despre viaţa şi opera luiMihai Eminescu, prietenia cu I.L. Caragiale şicolaborarea celor doi la Timpul, mediul familial alpoetului, influenţa creaţiei populare asupra poeziei,despre postume, repertoriu teatral, etică şi opiniipolitice, receptare şi valorificare a creaţiei.

Teza de doctorat a lui Horia Petra-Petrescu estecitată, desigur, de unii critici şi istorici literari: FlorinManolescu, Şerban Cioculescu, I. Constantinescu şiMarin Bucur. Alte comparaţii şi prezentări de tradiţii şiinfluenţe privitoare la opera lui I. L.Caragiale întâlnimla Ştefan Cazimir, Mircea Zaciu, Vasile Fanache, IonVartic, Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Al.Călinescu, Marta Petreu, Maria Vodă Căpuşan, Mircea

Iorgulescu, Mircea Tomuş, Mircea Popa, ConstantinCubleşan, Liviu Papadima, Constantin Trandafir,Silvian Iosifescu, Marina Cap-Bun, V. Mândra etc.Oricum, în seria tezelor de doctorat despre opera lui I.L.Caragiale, lucrările lui Horia Petra-Petrescu şi ScarlatStruţeanu sunt, deocamdată, mai rar cita/ite. Esteispititor, de exemplu, să urmăreşti cronologic,interpretările şi aprecierile critice iscate de creaţiacaragialiană pornind de la capătul seriei: legătura dintremorală şi literatură, asemănarea comică a personajelor,similaritatea acestora, “jocul” situaţiilor dramaticepornind de la o intrigă comună, coexistenţa temelormajore şi minore în comedii şi schiţe, modul deargumentare a unităţii şi originalităţii creaţieicaragialiene, apropierea de naturalism, caricatura şiabisalitatea, spectacolul teatral şi orizontul de aşteptareal publicului, apropierile de alţi scriitori din literaturaromână şi universală, tipurile comice înregistrate,expresivitatea numelor proprii, dublul caragialian saulumea ca reprezentare crucişă a celuilalt, focul roşucaragialian, omul ca fiară, Nordul atitudinal şi crucişullingvistic, parodia – crucişul programat etc.

Corespondenţa lui Ion Luca Caragiale cu HoriaPetra-Petrescu şi cu Nicolae Petra-Petrescu aratălegăturile strânse dintre aceştia şi preocupareaîndelungată a doctorului Horia Petra-Petrescu decreaţia caragialiană. Astfel, unele scrisori aledramaturgului, răspunsuri la întrebările de biografieartistică şi literară şi la dovezile de afecţiune ale familieiPetra-Petrescu, constituie mărturisiri de scriitor, de,,meseriaş” (cum scrie Ion Luca Caragiale), entuziasteparticipări la unele numere de sărbători ori aniversareale Tribunei, proiecte literare, propuneri de şezătoareliterară, de întâlniri în doi, în trei (cu Paul Zarifopol ),în patru (şi cu Panait Cerna) şi mai mulţi, informaţii,invitaţii, sfaturi, cereri, felicitări, bucurii, forme aleprieteniei şi interesului pentru cei apropiaţi.

Este de subliniat afirmaţia lui Horia Petra-Petrescuprivitoare la drama Năpasta a lui I. L. Caragiale, maiapreciată în Transilvania decât teatrul comic alscriitorului. Capitolul din teza de doctorat consacratacestei drame are un registru grav, uneori patetic.Reamintim şi faptul că autorul a debutat ca traducătoral unei tragedii, Roma învinsă, de Al. Parodi. Aceastăcomponentă nordică, gravă şi neliniştitoare, a creaţieicaragialiene, a fost semnalată devreme de exegeţi, darnu a avut întotdeauna fundamentarea şi coerenţalămuritoare necesară. Receptarea actuală a creaţieicaragialiene asociază nordul cu meteorologia şiperspectiva argotică şi eufemistică asupra eroilor.Unele din părerile lui Horia Petra-Petrescu privitoare la,,drama românească” se apropie de cele ale lui MihaiEminescu din articolul Repertoriul nostru teatral şi cuunele idei ale tratatului lui M. T. Rötscher, Artareprezentării dramatice, tradus de poet. “Averea noastrădramatică” a fost evaluată între primii de MihaiEminescu, pornind de la adevăr şi fond, de la situaţiile

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 12

dramatice, caractere şi limbă. Ne aflăm încă în perioadaluptelor pentru teatru, a consolidării Societăţii pentruFond de Teatru, a opţiunilor tematice, sociale, istoriceşi politice şi a căutărilor fecunde, a dezbaterilor aprinseprivitoare la teatru, limbă, reviste, forme şi fond,tradiţie şi conştiinţă naţională, în care asemeneainiţiative şi acţiuni culturale precum cele ale lui HoriaPetra-Petrescu, ale tribuniştilor şi astriştilor au un rolstimulativ, formator şi sistematizator.

Distingând între timp (,,unitate de măsură pentruschimbările ce se petrec în natură”,în care au loctransformări fizice şi chimice ale materiei) şi destin(,,timpul trăit”, succesiunea şi totalitatea vieţii),Constantin Rădulescu-Motru,unul dintre tineriiapropiaţi de Caragiale-tatăl,examinează substanţa vieţiisufleteşti şi relaţia dintre timp şi destin (Cf. C.Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Bucureşti, Fundaţiapentru literatură şi artă ,,Regele Carol II, 1940).Intrebându-se dacă ,,îmbătrâneşte oare Pământul”,filosoful înregistrează finalitatea organismelor şisituarea vieţii / a omului între naştere şi moarte:,,pe omîl aşteaptă bătrâneţea şi moartea,pe când pe pământeternitatea”, căci numai ,,vieţuitoarele au devenire şisens”: schimbările omului sunt ,,creşteri de vârstăînlăuntrul unei deveniri creatoare de lumi spirituale”.Tragismul omului provine din supunerea lui legilorîmbătrânirii şi morţii, în raport cu eternitateapământului şi a naturii. Examinarea procupărilor luiMihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale de fenomenelefizice, chimice şi biologice ale devenirii,în raport cuomul şi cu elementele (apă, aer, pământ, foc), indică otensiune extraordinară a scrisului acestor scriitori,odinamică fascinantă (în care sunt cuprinşi catilinarii şitemperatorii,de exemplu) şi forme de figurare şiexprimare a diversităţii existenţei pământene (tragice,comice, fantastice, catilinare, temperatoare, realisteetc.). Naturile catilinare eminesciene şi celetemperatoare caragialiene au unele surse darwiniene,prin care se introduc idei,argumente şi exempleprivitoare la ,,activitatea energetică a naturii”,înstrăinarea catilinarilor, meteorologia temperatorilor,adaptarea speciilor, lupta pentru existenţă, forme şispecii evoluate şi exemplare degenerate etc.

Investigând perioada vieneză şi berlineză a luiMihai Eminescu (1869-1872 şi 1872-1874), cu treizecide ani înaintea exilului caragialian (1904-1912), exegezaspecializată evidenţiază mediul nemţesc prielnicetnopsihologiei, dezbaterilor şi preocupărilor privindpsihologia popoarelor, organizarea socială, psihologiaexperimentală şi descrierea experienţelor interioare.Formele şi fondul urmărite de Titu Maiorescu (În contradirecţiei de astăzi în cultura română şi Contra ŞcoaleiBărnuţiu) şi “importul necritic de instituţii străine”,nămolul de “forme şi reforme nesăbuite” stau înatenţia lui Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.Această perioadă şi aceste preocupări contribuie laorientarea poetului spre cultura şi civilizaţia germană,

filosofie, economie politică şi drept, spre egiptologie şiistoria naţională (Cf. Eugen Simion, Prefaţă la ediţiaEminescu, Opere, vol.VI, Bucureşti, Editura AcademieiRomâne şi Univers Enciclopedic, 2003 şi Ilina Gregori,Studii literare, cap. Eminescu la Berlin, Bucureşti, EdituraFundaţiei Culturale Române, 2002). Comparativ,specificul nemţesc, Orientul, cultura şi viaţa politică şisocială românească stau în atenţia lui Ion LucaCaragiale în perioada berlineză. Tenta eufemizantă estevizibilă în creaţia literară şi în documentele care oînsoţesc (corespondenţă). Rolul “catalitic” al culturiigermane şi influenţa lui Gustav Weigand (la Leipzig)sunt vizibile la Horia Petra-Petrescu, a cărui tezădespre I. L. Caragiale pune accent pe tranziţiaromânească, pe cronica şi spectacolul ei. Eminescucitează surse nemţeşti privind psihologia popoarelor,pentru ideile acestora referitoare la activitatea spiritualăşi facultăţile sufleteşti, la istorie, sociologie şi politică.Însemnările lui Eminescu despre filosofia inconştientului alui Eduard von Hartmann şi despre cosmogonia indiană,după Martin Haug, arată interesul pentru psihologiapercepţiilor şi legăturile dintre om şi lume, dintreinconştient şi spiritul conştient, dintre lumea fizică(organică, senzorială), sufletească şi idealitate, dintresociogonie, cosmogonie şi antropogonie. Oparticularizare a acestor asimilări şi idei ale veacului lacei doi clasici am identificat-o prin catilinariieminescieni şi temperatorii caragialieni (Vezi volumeleCatilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,2011, Nordulcaragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,2003, pp. 134-143 şi Monologul dramatic eminescian, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, pp. 140-142) etc. HoriaPetra-Petrescu este documentat şi situează creaţiacaragialiană în climatul epocii.

“Sensibilitatea climatică” a autorului şi a eroilor săio putem înregistra astăzi şi ca o aproximare a Nordului(reflex al vieţii organice şi al abisalităţii) şi ca omodalitate naturalistă şi simbolistă (modernă), înpeisajul divers al epocii, din care nu lipseauexperimentele romantice, simboliste şi decadentiste,confluenţele şi situările paradoxale. Eduard Gruber, deexemplu, citat deja, era interesat de fenomenul“audiţiei colorate”. Sinestezia şi corespondenţelesimboliste constituie alchimia verbală care răspundeexperimentului psihologic amintit. BerlinezulHelmholtz experimenta constanţa energiei, teoriaculorilor şi a armoniei şi fiziologia auzului. Atracţiaaproape experimentală a lui I.L. Caragiale pentruformele diverse ale vieţii şi sondarea limitelor, interesulviu pentru energia ,,înmagazinată”, lanţurile senzorialeşi scepticismele celui păţit, confruntarea cu temelenorocului, întâmplării, meteorologiei şi astronomiei şidenunţarea convenţiilor, modul de înregistrare aperiferiei culturale şi sociale, apropierea de“crucişurile” lingvistice şi atitudinale, răspărul şirescrierea acestora, perspectiva parodică şi psihologică

13 >>>

asupra mentalului şi inconştientului şi tratarea“impresionistă”, comică, tragică, fantastică, realistă şinaturalistă, multitudinea aparenţelor şi înregistrareaunor forme enorme şi monstruoase ale lor, atenţia lanuanţe, la conştiinţă şi la viaţa organică,lanţul cauzal şiefectul disonanţelor, coexistenţa intuiţiei şi inteligenţeicu viaţa organică şi spiritul difuz,atenţia afectuoasă dincamera limbajului,între aprobare şi dezaprobare,constituie elocvenţe care pot fi apropiate simbolis-mului şi naturalismului.

Documentarea doctorandului este vizibilă în întregşi în detalii şi teza cuprinde numeroase informaţiipentru cititorul german sau român în ceea ce priveşteteatrul înainte de I. L. Caragiale şi în timpul acestuia,viaţa şi opera (comediile, momentele, drama şinuvelele), caracterizarea personajelor, gradareapsihologică a sentimentelor şi stilul creatorului. Suntaprecieri recognoscibile în exegeza caragialiană dinsecolul XX. Ironia, pesimismul şi “seriozitatea amară”(“tief-ernste Schwermut”) a scrisului caragialian suntargumentate şi exemplificate divers, exegetul urmărindscene de viaţă, defecte sociale (“soziale Schäden”),“situaţii sociale ascunse” (“verborgene sozialeZustände”) şi ridicolul individului produs de tranziţiaromânească. În vremea lui I.L. Caragiale satira socială,societăţile dramatice şi critica teatrală aveau un începutde tradiţie la noi. Căci ,,reforma trece, năravurilerămân”.

Esenţiale şi actuale sunt şi alte constatări aleautorului tezei, precum cele privind “certificatuljunimist de aptitudini literare”, “spiritul incitant”,subiectele satirice ale unei perioade de tranziţie,“nucleul psihologic” al schiţelor, “conflictul intern, devoinţă”, al Anei, succesul comediilor, spiritul teatral şidensitatea detaliilor din comedii, cauzele scepticismuluilui Caragiale, lipsa de înţelegere a publicului, viaţaspirituală a scriitorului, omul ca fiară, introducerea şitratarea originală în literatură a tipurilor periferice, roluleconomiei şi al politicii, influenţa lui Caragiale asupraliteraturii române şi apropierile de scriitorii francezi şiruşi. Originalitatea nuvelelor şi a poveştilor caragialienenu este evidenţiată precum cea a comediilor. Caluldracului, Kir Ianulea, În vreme de război şi Cănuţă, om sucitnu sunt prezentate. În analiza prozei, făcută selectiv dedoctorand, “izbeşte” dramaticul (subiect, evocare şitrăire, accent pus pe sinistru şi cruzime). În teză nurăzbate nimic din preferinţele muzicale ale lui I. L.Caragiale: L. V. Beethoven, G. F. Händel, R. Wagner, J.S. Bach şi F. Mendelssohn-Bartholdy, de exemplu,ultimii legaţi de Lipsca. Din enumerarea scriitorilorjunimişti, făcută de doctorand, în 1910, lipseşte,surprinzător, Ioan Slavici.

În privinţa concepţiei politice şi despre viaţă, I.L.Caragiale este apropiat, de către autorul tezei dedoctorat, de N. Machiavelli şi romanticii germani, iardintre sursele şi comparaţiile literare posibile suntprezentate în primul rând cele franceze (E. M. Labiche,

V. Sardou, E. Scribe, V. Hugo, G. de Maupassant, A.France, F. E. J. Coppée) şi ruseşti (A. P. Cehov, L.Tolstoi, N. Gogol, L. Andreev şi M. Gorki), dar şigermane, austriece şi norvegiene (Fr. Schiller, H. Ibsenetc.). Seria deschisă de autor ar merita analizatăcomparativ cu cea a exegeţilor caragialieni din secolulal XX-lea. Referindu-se la documentare şi la modul delucru, Horia Petra-Petrescu arată cu amărăciune că niciAcademia Română nu posedă toate scrierile lui I. L.Caragiale, nici scriitorul, care vădeşte, în aceastăprivinţă, “o indiferenţă uimitoare”. Absenţadocumentelor caracterizează “nivelul actual alcercetării literare româneşti”.

Viaţa şi creaţia lui Horia Petra-Petrescu şiapropierea de Ion Luca Caragiale, despre opera căruiaa scris prima monografie / teză de doctorat (Ion LucaCaragiales Leben und Werke), în Germania, la GustavWeigand, ar putea constitui, credem, încă un argumentpentru ceea ce am numit nordul caragialian (Cf. IoanDerşidan, Nordul caragialian, Bucureşti, Editura UniversEnciclopedic, 2003; Ioan Derşidan, Corespondenţa lui IonLuca Caragiale, între document şi literatură, în ,,Familia”, an40 (140), nr. 6 (452), iunie 2003; Tentaţia Nordului, studiişi articole despre I. L. Caragiale, coordonatori IoanDerşidan şi Mircea Popa, Oradea, Editura Universităţiidin Oradea, 2003).

Este vorba de evidenţierea de către noi a opţiuniicaragialiene pentru Germania (şi Transilvania) şi aîncărcăturii grave, tragice şi realiste, a scrisuluicaragialian şi a componentelor meteorologice,temperat-continentale, ale operei şi documentelor deînsoţire a acesteia, a ferestrei lingvistice argotice şieufemistice (“crucişe”). Existenţa (posibilă, echilibrată)a acestor patru-cinci perspective (vizibile mai bine decâtacum o sută de ani) se bazează pe explicareadimensiunii meteorologice (fenomenale) şi atitudinalea naturii umane, prin crucişuri şi viceverse lingvistice şiprin tema norocului şi a întâmplării. Căci “norocul eprea puţin şi lumea prea multă” (I. L. Caragiale).Enormul şi monstruosul simţirii şi viziunii şi versiunileNordului caragialian au nevoie de aceste perspective.

În “mahalagismele” lui Caragiale inventariate deHoria Petra-Petrescu intră franţuzisme, grecisme,turcisme, bulgarisme etc. Orice traducere lasă afară“coloritul local” şi farmecul originalului. Exempleleprivind “dificultatea traducerii” date de doctorand dincomedii sunt concludente, ele cuprinzând pungaşi,bagabont, coate-goale, dragă frate, moftangiu, domnule, nene, asfeclit-o, onoarea de familist, care (re)confirmă aprecierile(din Nordul caragialian) privind jargonul, argoul şieufemismul caragialian ( ca moduri de definire aoriginalităţii creaţiei lui Ion Luca Caragiale), aceaatenţie afectuoasă a scriitorului din cameraa limbajului,pentru suprevegherea “crucişului” lingvistic şiatitudinal. În germană şi în română, trădarea (printraducere) rămâne, adună şi înlănţuie, îşi aratăpreferinţele, afinităţile şi slăbiciunile. Datarea

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 14

lingvistică înseamnă că “aluziile nu mai sunt înţelesecorect” şi că momentele şi comediile (în primul rând)ar trebui / ar putea fi însoţite de un comentariu asupralimbii. Teza lui Horia Petra-Petrescu este conectată laaceste tensiuni ale sfârşitului de secol XIX şiînceputului de secol XX, ale tranziţiei româneşti.

În istoria receptării creaţiei caragialiene, teza dedoctorat a lui Horia Petra Petrescu, la Leipzig, desprecreaţia lui Ion Luca Caragiale, sub îndrumarea luiGustav Weigand, acum o sută de ani, constituie unexemplu clasic de tratare unitară a vieţii şi a operei,cronologică şi structurală, a textului literar şicontextului istoric şi social. Creaţia caragialiană viazăîntr-un câmp al tranziţiei. În 1910-1911 Caragiale era,scrie I. Scurtu, “singurul scriitor (român) în viaţă care-şi putea citi monografia”. De voie, de nevoie, exegeţiioperei lui I.L. Caragiale trebuie să ţină cont de aceastărealitate. În reprezentările noastre Lipsca şi lipscaniiocupă un loc important, dobândit în timp. Valorizarealui I. L. Caragiale în acest mediu este una naturală şi nupoate decât să ne bucure – călare pe două veacuri sauîntre faliile a două milenii: lipscan, cu diplomă dedoctor, Horia Petra-Petrescu şi-a conservat un secolideile şi aprecierile critice despre I. L. Caragiale. Elîncepe mileniul trei testând piaţa critică şi (re)vizitândcaragialienii şi caragialismul – (o) probă – parolă: chipulscriitorului (“…cu lancea ridicată”) pe hârtia de unmilion, “ultima emisiune”.

Bibliography:

1. Ion Luca Caragiale, Opere / Works, vol. I-IV, I. Prozaliterară / Literary prose, II. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri /Plays. Writings on theatre. Lines, III. Publicistica / Articles, IV.Corespondenta / Letters, Ediţie îngrijită şi cronologie deStancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Harlav, Prefaţă deEugen Simion, Editura Academiei Române si EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, 2001, 2002

2. Horia Petra-Petrescu, I. L. Caragiale. Viaţa şi opera /Leben und Werke / I. L. Caragiale. Life and Work, Ediţie deIoan Derşidan şi Rudolf Windisch, Prefaţă de IoanDerşidan, Postfaţă de Klaus Bochmann, Editura CasaCărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.

3. Publicişti ardeleni către Horia Petra-Petrescu /Transylvanian writers to Horia Petra-Petrescu, vol. I, II, III, deElena Dunăreanu, Biblioteca “Astra” Sibiu, 1976,1977,1979.

4. Georgeta Antonescu, Horia Petra-Petrescu, înDicţionarul scriitorilor români, Dictionary of Romanian writers /III, M – Q, coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu,Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Albatros,2001, pp. 689 – 691.

5. Mircea Popa, Un prieten transilvănean al lui Caragiale:Horia Petra-Petrescu / A Transylvanian friend of Caragiale’s:Horia Petra-Petrescu, în Adevărul literar şi artistic, an XI (2002),nr. 610, 26 martie, p. 13.

6. Serban Cioculescu,Viaţa lui I. L. Caragiale.

Caragialiana / The life of I. L. Caragiale. Caragialiana,Bucureşti, Editura Eminescu, 1977.

7. Stefan Cazimir, Caragiale recidivus, Bucureşti, EdituraPentru Literatura Natională, 2002.

8. Alexandru George, Caragiale. Glosse. Dispute, Analize /Caragiale. Notes. Disputations. Analyses, Bucureşti, EdituraFundaţiei Culturale Române, 1996.

9. Mircea Tomuş, Opera lui I. L. Caragiale /The work of I.L. Caragiale , Bucureşti, Editura Minerva, 1977.

10. Ion Vartic, Clanul Caragiale / The Caragiale clan, Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 2002.

11. I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile teatruluieuropean modern / Caragiale and the beginnings of modernEuropean theatre, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.

12. Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu maimulte strategii / Caragiale and Caragiale. Games withmultiple strategies, Bucureşti, Editura Cartea Românească,1983.

13. Georgeta Ene, Caragiale la Berlin / Caragiale in Berlin,Bucureşti, Editura Edinter, 1992.

14. Cornel Ungureanu, Geografie literară / Literarygeography, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2003.

15. Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale / Caragiale’sphilosophy, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.

16. Gheorghe Glodeanu, Poetica misterului în opera luiMateiu I. Caragiale / The poetics of mystery in the work of MateiuI. Caragiale,, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

17. Eugen Simion, Prefaţă la ediţia Eminescu / Preface atEminescu’s edition, Opere / Works, vol. VI, Bucureşti,Editura Academiei Române şi Univers Enciclopedic, 2003.

18. Ilina Gregori, Studii literare / Literary studies, cap.Eminescu la Berlin /Eminescu in Berlin , Bucureşti, EdituraFundaţiei Culturale Române, 2002.

19. Klaus Heitmann, Oglinzi paralele. Studii deimagologie româno-germană / Parallel mirrors. Studies ofRomanian-German imagology, Traducere şi postfaţă deFlorin Manolescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei CulturaleRomâne, 1996.

20. C. Rădulescu- Motru, Timp şi destin / Time and destiny,Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele CarolII, 1940.

21. Ioan Derşidan, Clasicii junimişti şi învăţământul / Theclassics from Junimea and education, Bucureşti, EdituraDidactică şi Pedagogică, Colecţia Akademos, 2000.

22. Ioan Derşidan, Nordul caragialian / Caragiale’s North,Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003.

23. Ioan Derşidan, Catilinari şi temperatori. Eminescu şiCaragiale / Catilinaries and temperators. Eminescu and Caragiale,Cluj Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010.

24. Ioan Derşidan, Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şiliturgicul operei / Mateiu I. Caragiale – the work’s carnivalesqueand liturgic, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.

15 >>>

CC um teatrul nu i-a oferit satisfac ţi a d e adeveni un autor de succes, aclamat demulţime1 (drama De peste prag, publicată

în 1906, a fost un eşec), tânărul Lovinescu, fără sărenunţe la gândul de a scrie literatură, s-a reorientatchiar de la debut şi spre proză, exersând pentru începutatât varianta mai puţin pretenţioasă a scenetei saunuvelei (specii situate, de asemeni, în proximitateagenului dramatic), cât şi forma gazetărească aimprovizaţiilor pe teme morale, în maniera adusă laperfecţiune ulterior, tot sub specie theatri, în miniaturaleledin Aqua forte. Ieşite din mantaua notelor de călătorie şia foiletonisticii, textele de acest gen, modeste valoric,interesează îndeosebi prin faptul că anticipează unanumit tip de poetică (fragmentară, secvenţială) şi oanevoioasă tranziţie spre roman care a durat aproapedouă decenii, până în anii ’30, când Lovinescu, dejaconfirmat în postura criticului cu autoritate morală,pare decis să întoarcă foaia şi să joace totul pe cartealiteraturii2. Pare doar, fiindcă pe ultima sută de metriamfitrionul de la „Sburătorul” îşi găseşte timp să iasă la

rampă cu alte lucrări demne de atenţia publicului, de-arfi să amintim sinteza din 1937 (Istoria literaturii românecontemporane) ori laborioasele studii monografice despreMaiorescu şi epoca sa. Dar, dacă geneza opereilovinesciene reflectă un proces continuu de modelare apersonalităţii, proces stând sub semnul „dublei vocaţii”(de critic şi scriitor) şi al conflictului dintre„temperament” şi „voinţă”, cu victorii temporare de oparte sau alta, atunci se înţelege de ce s-a produscontaminarea „impresionistă” a genurilor abordate,indiferent de „legile” de creaţie specifice fiecăruia înparte.

Ca atare, deşi evoluează de la stilul flamboaiant-beletristic la o expresie tehnică, strict funcţională,obiectivându-se, critica lui Lovinescu vizează (ca şiliteratura) evidenţierea personalităţii interpretului,considerată drept unica instanţă în măsură să garanteze(moral) judecăţile de valoare. În aceeaşi ordine de idei,literatura sa nu lasă impresia că ar putea evada vreodatădin preajma biografiei şi a discursului critic propriu-zis(vecinătatea îi prieşte chiar de minune – dovadăexcelenţa valorică a Memoriilor!), chiar dacă aiciconstatăm o evoluţie inversă, de la „obiectiv” la

„O dragoste florentină“.Poveste fără sfârşit

A n t o n i o P A T R A Ş

Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Litere„Al. I. Cuza” University of Iassy, Faculty of Letters

B-dul Carol I, nr. 11, Iaşi; tel: +40 (232) 201052; 201053; fax: +40 (232) 201152;e-mail: admlit@uaic.ro, web: http://letters.uaic.ro

Personal e-mail: antoniopatras@yahoo.ca

„A Florentine love”. The neverending story

The present paper undertakes the goal to show the dramatic side of Lovinescu’s work, generated by the writer’s travelimpressions. In fact, being totally aware by his lack of imagination, the critic holds captive to his own life experiencesand frequently outlines the incongruity between the lived fact and its literary “translation”, deeply convinced that a writercan resolve the encumberances in a single possible way: by refusing the “mimetic” pact, and consequently by mystifying“reality”. It is on this process of sheer mystification that countless narrative sequences build upon, which onwardly clottogether as individual episodes of a story that does not miss the most general reflections, taken tale quale out of theforerunning travel pages. So as to give more dramatic spice to his narration, the critic makes use of framing techniquessuch as “the found manuscript” or “the frame story”, which altogether obliquely suggest at least two psychologicaldimensions of his personality: 1. the refusal of confession and, implicitly, a discourse tendency to “objectivize” the„personal” stuff; 2. a distinct sensitivity for theatre and melodrama with all their imaginary paraphernalia. In any case,the forming and modelling character of the first “romances” should be paid a bit of attention at, as the followingcascades of literature tentatives and the late novels are engendered by this basic principle. Keywords: dramatizednarration, melodramatic imaginary, romance, frame story, affective memory

Keywords: modern Romanian literature, E. Lovinescu, dramatized narration, melodramatic imaginary, romance,frame story, affective memory

<<< 16

Transilvania

6-7/ 2

011

17 >>>

„subiectiv”, de la teatru la proză – cu o singurăprecizare, totuşi: subiectivitatea lovinesciană nu eniciodată expresia directă, necenzurată, a „eului”, ci semanifestă mereu în formele „obiectivate” retoric aleunui discurs „înstrăinat” cu metodă, ca la teatru. Pe dealtă parte, având în vedere că Lovinescu rămâne fidelpână la sfârşit crezului impresionist, în intenţia de ascoate în relief importanţa personalităţii criticului, nucumva din acelaşi motiv (dorinţa afirmării eului„ideal”, a „măştii apolinice”) literatura amfitrionului dela „Sburătorul” păstrează, până şi în cele mai„subiective” forme ale sale, legătura cu teatrul şi cuprocedeele predilecte ale acestuia?

Apoi, preferinţa tânărului Lovinescu pentru teatru(genul „obiectiv” prin excelenţă) şi, îndeosebi, pentrumelodramă (definită în mod curent ca artă a evaziuniiîn imaginar, unde virtutea este răsplătită după merit) nuatrage oare după sine obsesia obiectivării cu orice preţşi privilegierea criteriului moral, de care criticulconvertit la dogmatism va face atâta caz? Nu acelaşigust pentru melodramă îi dictează apreciereasuperlativă a literaturii „de o clasicitate absolută” a luiDuiliu Zamfirescu (afinităţile cu autorul Vieţii la ţară aumai fost semnalate3), plasată la polul opus„trivialităţilor” ce alcătuiesc opera lui Caragiale, preaapropiată de „natură” („mimetică”, deci) ca să rezisteeroziunii timpului? Şi nu tot sensibilitatea „teatral-

melodramatică” stă la originea condamnării comiculuipur, „nedureros”, sancţionat pe latura sa „naturală”, înformele nemediate intelectual, cu resorturi pur afective(i. e. „lirice”, „subiective”, „specific naţionale”), alesatirei sau pamfletului?

Desigur. În plus, opţiunea pentru melodramă, cuetica ei schematic-melioristă, altădată foarte„populară”, îi va fi apărut lui Lovinescu drept ocurajoasă tentativă de singularizare, pentru că serevendică de la acea distincţie sufletească şi de la oeleganţă „retro” care compun farmecul discret alburgheziei de secol XIX, în răspăr cu „autenticismul”ori „naturaleţea” contemporanilor (revizitareatrecutului teatralizează imaginea vieţii). Aşa se explicăde ce a ales el să-şi dramatizeze confesiunea /„povestea”, ca spectator-narator al propriei existenţe,probabil şi din convingerea că unica modalitate de aexprima eficient (adică: estetic) „fondul” psihic al vieţii(care e, tot Lovinescu remarca, de natura „lirismului”,a sugestiei muzicale) o constituie forma dramatică,teatrul. Prin urmare, abundenţa procedeelor (melo)dramatice din proza lovinesciană sugerează dorinţa dea „vorbi” cât mai convingător despre sine, dar şiexasperarea de a nu putea exprima prin cuvântnuanţele vieţii afective, intensitatea trăirilor interioare.De aici rezultă concluzia descurajantă a inutilităţiioricărui tip de discurs („analitic” ori nu), ceea cedetermină recursul obligatoriu la limbajul „mut” algesturilor, fizionomiei, comportamentului (adică lalimbajul teatrului).

Din pricina aceasta, ca şi în paginile de însemnăriculese pe timpul voiajurilor în străinătate, în proza detinereţe Lovinescu atrage mereu atenţia asupraneconcordanţei dintre „viaţă” şi „carte”, dintre faptultrăit şi expresia lui „literară”, încredinţat fiind căscriitorul nu poate ieşi din impas decât într-un singurfel: refuzând pactul „mimetic”, mistificând „realitatea”.Într-adevăr, călătorul plecat peste hotare cu gândul dea-şi face ucenicia artistică se arată descumpănit la totpasul de inautenticitatea „notiţelor” din carnetele lui(inautenticitate probată de verdictul negativ al luiNicolae Iorga, care-i refuză textele trimise sprepublicare la „Sămănătorul”), însă, refuzând să accepteeşecul, junele cronicar de la „Epoca” rescrie mare partedin materialul adunat şi transformă nişte fragmente cumiez narativ pe care le publică, alături de câtevacompuneri mai vechi (de inspiraţie exclusiv livrescăsau, oricum, fără legături transparente cu experienţelebiografice), în volumul Nuvele florentine, apărut în acelaşian (1906) al debutului său ca dramaturg şi critic literar4.

Prima modificare impusă de rigorile genuluiabordat (nuvela) ar fi trebuit să conducă, firesc, laobiectivarea (prin dialog) a naraţiunii descriptiv-memorialistice din textul originar (notele de călătorie)– lucru izbutit numai parţial, deoarece autorul se

mulţumeşte să decupeze pur şi simplu episoadele cupotenţial dramatic, aglutinându-le într-o manieră maicurând... „impresionistă” decât nuvelistică stricto sensu.Sursa de „inspiraţie” e indicată, dealtfel, chiar dinprefaţă, unde prozatorul îşi mărturiseşte intenţiaromanţării „documentului” (procedeu recurent în toatăliteratura sa): „Paginile ce urmează sunt compuse dupănotele luate numai la Florenţa. Sub condeiul meu deacum ele au luat forma de nuvele. Cetitorul va avea dejudecat dacă am făcut bine sau nu de a le scrie subaceastă formă. Eu însă m-am simţit obligat a le daaceastă explicare pentru a motiva astfel caracterul puţincam exotic al lucrării de faţă”.

După cum observăm, „exotismul” lucrării se referămai puţin la „spaţiul povestirii”, la „decor” (Florenţa),Lovinescu afirmându-şi în schimb dorinţa de a renunţala o poetică mimetică, axată pe „document” (jurnalul),în favoarea unei literaturi de pură fantezie, eliberată detirania adecvării obligatorii la „realitate”. Conştientprobabil de inadecvarea celor două coduri estetice, elva recurge din capul locului la răsuflatul truc almanuscrisului găsit, datorită căruia perspectiva narativăse dedublează şi capătă adâncime, ca în exergă,teatralizând discursul. Prin urmare, în nuvela cedeschide volumul (O dragoste florentină, republicată în1912 cu un alt titlu: Crinul), există mai întâi un narator„implicat” („actor”), pe nume Leon, şi acesta relateazăprietenului său (naratorului propriu-zis al „nuvelei”) opoveste sentimentală consemnată cândva în paginileunui jurnal de călătorie în Italia.

O primă distorsiune se produce, aşadar, chiar înrelatarea participativ-empatică a povestitorului, înclinatprin natura lucrurilor să exagereze (deoarece tot elfusese „eroul” aventurii cu pricina), pentru ca abia celce ascultă şi transcrie la rândul său „povestea” s-otransforme efectiv în „nuvelă”, adică într-o creaţieliterară fără vreo legătură vizibilă cu „realitatea”subiectivă a experienţelor personale. Prezenţaascultătorului-spectator teatralizează de faptnaraţiunea, obligând povestitorul să-şi pună în scenăjurnalul şi să joace, din nou, comedia dragostei, şi încăîn cel mai melodramatic mod cu putinţă. Pe scurt,măcar două sunt motivele pentru care utilizeazăLovinescu procedeul „manuscrisului găsit” sau al„povestirii în ramă”: 1. refuzul confesiunii şi, implicit,tendinţa de obiectivare a discursului „personal”; 2.sensibilitatea aparte faţă de teatru şi melodramă, cuimaginarul specific.

Revenind la nuvela în cauză5, se cuvine remarcat că,pe lângă procedeul povestirii în ramă, un alt elementcare contribuie la dramatizarea poveştii sentimentale îlconstituie memoria afectivă, activată de perspectivadistanţei faţă de eveniment şi de nişte circumstanţeexterioare prielnice (aici, întâlnirea cu un prieten,partener compatibil de dialog, capabil să rezoneze laemoţiile retrospective ale „eroului”). Spaţiul memorieise dovedeşte, astfel, nu doar un rezervor de citate, ci şi

o scenă de teatru. Nu întâmplător, atunci când îşireciteşte însemnările de călătorie, Leon6 se aratădezamăgit, fiindcă nu mai descoperă acolo firul uneiadevărate drame, precum aceea trăită de el odinioară.Scrisul falsifică, prin urmare, viaţa. Când spune: „Suntnumai un călător ce-şi scrie impresiile” (asemenicriticului cu doctorat la Paris, convins prematur derelativitatea tuturor lucrurilor), povestitorul aşteaptă săfie contrazis şi imploră colaborarea unui auditoriureceptiv, dispus să caute împreună cu el „drama” dintext, printr-o lectură „complice”, tendenţioasă.

În acest scop, naratorul selectează din bogatarecoltă a notelor de călătorie numai fragmentele legate,într-un fel sau altul, de povestea sentimentală şi deîmprejurările care au favorizat-o (resorturile interioare,psihice), lăsând deoparte impresiile convenţionale, deturist obligat să se închine, după obicei, lamonumentele artei occidentale. Dealtfel, percepţiaestetică pare să depindă exclusiv de predispoziţiileintime, sufleteşti, fiindcă sensibilitatea erotică pune înumbră pasiunea pentru artă: în memoria afectivă ascriitorului, Florenţa nu trăieşte doar ca oraş-muzeu, ciîndeosebi „ca o femeie culcată, cu brâul Arnuluiaruncat la o parte”. În altă ordine de idei, amintireacapătă preţ, în mare măsură, datorită faptului că iubireacu pricina a fost „duioasă şi neîmplinită”, „ca omireasmă tainică” – or, tocmai „neîmplinirea” oferămemoriei afective prilejul evocărilor convenabile,autocompătimitoare, menite a-i întări criticului-artistcredinţa în „zădărnicia a tot ce e omenesc” şi (ca oimplicită compensaţie) în devotamentul faţă de literascrisă. Vocaţia artistică cere (nu-i aşa?) sacrificiul, jertfade sine.

După cum am menţionat deja, nuvela păstreazăaspectul fragmentar al jurnalului de călătorie, cuindicaţia locului şi timpului (fără menţionarea anului),pentru ca, ulterior, dilatarea narativă a episoduluiamoros să determine încălcarea convenţiilor diaristice,înlocuite cu procedeele clasice ale nuvelei şi(melo)dramei. Oricum, nici digresiunile pe tema artei,religiei sau naturii nu sunt, vom vedea imediat, completlipsite de legătură cu „subiectul”. Astfel, odată ajuns laFlorenţa, călătorul în căutare de odihnă ocoleştetraseele aglomerate către marile galerii şi, privind maiîntâi viaţa palpitantă din jurul său, înregistreazăneplăcuta impresie produsă de locuitorii legendareicetăţi toscane, indivizi vulgari şi clamoroşi, obişnuiţi săspeculeze fără scrupul naivitatea străinilor îndrăgostiţide frumos. Mai încântat se arată junele voiajor dereprezentantele sexului slab, care-l întâmpină iniţial, laun han modest, în persoana unei femei agresive,masculinizate, fără pic de mister („o femeiuşcă roşie cuun glas aspru şi bărbătesc”), de o naturaleţe brutală (îngenul lui Caliban) – pentru ca, imediat, să-şi facăapariţia varianta cealaltă, întruchipând tipul ideal,anume: „femeia înaltă şi bine făcută”, cu „ochi măreţişi melancolici” şi „şolduri pline”, „frumos rotunjite”.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 18

Caracterizarea evidenţiază, nu-i greu de sesizat, atâtfrumuseţea formei exterioare, modelată după nişteproporţii generoase, armonios îmbinate, cât şipuritatea sufletului enigmatic, trădat de privireaînlăcrimată. Aşa se cuvine să fie trupul şi sufletul femeiiperfecte, ipostaziată aici în făptura unei napoletancefocoase purtând numele de Igeea.

Întâlnirea cu asemenea exemplar de rasă nu putearămâne fără urmări, şi bietul „Signor Leone” începe săsuspine de la primele pagini, indiferent la plasticaimpetuoasă a corpului (ţine el să ne avertizeze), însăfascinat de amănunte infinit mai subtile, precum„mlădierea mişcărilor” ori „melancolia ochilor”.Instinctul „natural”, „calibanic” iese din schemă,pentru că iubirea e înţeleasă ca un proces psihiccomplex (în genul „cristalizării”), declanşat cu largulconcurs al imaginaţiei. Într-adevăr, tânărul călător nuvrea sub nicio formă să cadă în capcana excitaţiei purlibidinale făcute să se consume, previzibil, la nivelulunei sensibilităţi periferice. El se îndrăgosteşte desufletul Igeei, simţindu-se atras mai curând de ceea ceam numi latura „muzicală” a feminităţii (reductibilă,după convingerea sa, la dinamism, sugestie şi mister).În consecinţă, „ceea ce e static şi bine definit (i.e.,plastic) nu atrage” – afirmaţia, trebuie precizat, îlpriveşte doar pe călătorul lovinescian, poposit laFlorenţa cu gândul de a-şi trata boala (plus tristeţeasingurătăţii), şi nu de a contempla viaţa placid, de ladistanţă, ca pe un tablou oarecare. În consecinţă,motivul dragostei florentine aduce din nou în scenăeterna gâlceavă dintre suflet şi trup, de data aceastaprozatorul dând câştig de cauză sufletului, cu toatăpoezia sa „inefabilă”, în spiritul şi logica melodramei(în De peste prag dramaturgul optase pentru soluţiacontrară).

Aşadar, intelectualul îndrăgostit de Igea e mult maiapropiat de profilul personalităţii lovinesciene decâtsinucigaşul dezamăgit în amor, chiar dacă, acum,tocmai el se vede nevoit să joace detestabilul rol al„amantului”. E drept, şi datele problemei s-auschimbat radical: soţul nu mai apare ca o victimăinocentă şi nu stârneşte pic de compătimire, de vremece îşi foloseşte cu neruşinare consoarta ca momealăpentru „clienţii” primiţi în găzduire. Exasperat, larândul său, de refuzul provocator al frumoaseinapoletance, Leon bănuieşte că femeia dorită nu e atâtde ingenuă precum vrea să pară. Ca atare, amintindu-şibrusc că se află într-unul din cele mai frumoase oraşedin lume, hotărăşte să frecventeze şi alte lucruri demnede admirat, în speranţa purificării (de pasiune) prinartă. Însă microbul vulgar al dragostei la prima vederenu-i dă pace, împiedicându-l să experimenteze senzaţiimai elevate (melodrama eludează preliminariile,prezentând îndrăgostirea ca fapt inexplicabil şiiraţional, coup de foudre). Nici măcar vechile plăceri, decărturar cu gust rafinat, nu-l mai satisfac, semn că şiemoţiile estetice sunt condiţionate psihologic. Iată un

fragment edificator, în care e respinsă teoriamaioresciano-schopenhaueriană a „emoţiei imper-sonale”, în acord cu opiniile de mai târziu ale criticului:„unde e seninătatea cu care priveam Madonna dellaSedia a lui Rafael? Ea a rămas aceeaşi, dar eu m-amschimbat. Iată pentru ce şi ea s-a schimbat. Chipulacela curat nu-mi mai spune nimic, cum nu-mi maispun nimic şi formele frumoasei Venere mediceice.Pentru ce-mi arăţi sânurile tari şi şoldurile rotunde?Pentru ce-mi faci gestul de pudiciţie? Trec pe lângă tinecu un ochi rece şi mă gândesc aiurea.”.

Capodopera lui Rafael e receptată, vasăzică, altfeldecât odinioară, cu o mai mare implicare „subiectiv㔺i fără niciun criteriu estetic, probabil fiindcăintelectualul, frustrat în amor, ajunge să descopere înartă prilejuri de satisfacţie... erotică. Iar planturoasaIgea, cu sângele clocotindu-i în vine, nu are ce căuta învecinătatea virginalei Madonna della Sedia. Amorezatulfără speranţă o întrezăreşte mai curând în figurilepictate rudimentar de pe „frescurile” prerenas-centiştilor – de aici concluzia că arta primitivă e„sinceră” şi mai „expresivă”, deoarece ar reflecta direct„adevărul” sentimentelor7. Ca în melodramă, de pildă,unde suferinţa îndrăgostiţilor îşi află până la urmă, dinbelşug, alinare. În orice caz, după credinţa naratorului(şi a lui Lovinescu însuşi), catharsis-ul nu e garantat devaloarea estetică a operei de artă, ci de predispoziţiilepsihice ale publicului care o receptează. Sau, cumafirmă într-un loc amărâtul Leon: „arta nu tedesrobeşte de nimic; arta nu te ridică într-o lume fărăgriji, decât când eşti desrobit de mai înainte”.Concluzie tipic lovinesciană8.

După voiajul inutil prin muzee, vizitatorul nefericitîn amor îşi caută apoi aleanul în mijlocul mulţimii careparticipă la sărbătoarea legată de statornicirea dogmeiimaculatei concepţiuni a Fecioarei Maria. „Tema”ceremoniei nu e totuşi deloc în măsură a domoliobsesia erotică a bărbatului cu simţurile încinse,mefient în privinţa capacităţii creştinismului de aimpune, fie şi numai în rândul celor constrânşi lacastitate, abolirea sexului şi spiritualizarea iubirii.Bănuiala îi este imediat confirmată de curiozitateafoarte pedestră a oamenilor din jur, mai ales a femeilor,care s-au adunat la biserică nu atât din respect pentrucele sfinte, cât de dragul unui preot frumuşel, devenitfaimos prin predicile sale patetice şi extrem deînsufleţite. Prin urmare, nici refugiul în credinţareligioasă nu-i sigur, cât timp predicatorul însuşi ajungesă tremure la un moment dat din tot corpul „de fioruliubirii”. Nereuşind nici în biserică să se reculeagă,bărbatul mai încearcă o dată să-şi găsească liniştea, dedata aceasta în sânul călduros al naturii-mamă, ca totomul modern, alienat de civilizaţie. În zadar însă.Fantasma erotică se amplifică halucinant, şi nu doar înforma previzibilă a unor imagini plastice, referitoare la„trup” (golful părea „rotund ca sânul şi şoldurile ei”),ci şi în maniera, infinit mai insinuantă, a percepţiilor

19 >>>

sonore, muzicale, desemnând „sufletul” (apa mării sebătea de ţărm „cu înmlădieri ca acelea ale glasului ei”).Altfel spus, iubirea „eroului” nostru e o boală aînchipuirii, dar şi o boală închipuită, de care el nu ţinesă se vindece neapărat.

În consecinţă, după solitarele promenade prinnatură, religie sau artă, Signor Leone, torturat dedorinţă, se reîntoarce nutrind gânduri mari la hanulunde îl aşteaptă femeia cu sânge de viperă. Încurajat şide strategia provocatoare a ospitalierei gazde care mainu vrea, mai se lasă, timidul bărbat cu mare deficit deexperienţă amoroasă ia taurul de coarne şi-şimărturiseşte dragostea într-o scenă patetic-grandilocventă, scoasă parcă dintr-o piesă de teatru(bineînţeles, dintr-o melodramă). Modelul livresc e,apoi, la vedere: cei doi îndrăgostiţi se cred chemaţi săjoace, din nou, povestea amorului tragic dintre Carmenşi Don José, chiar dacă luciditatea îi împiedică să seidentifice până la capăt cu „rolul”. Viaţa imită cartea,dar numai într-o rezonabilă măsură, atât cât să deaomului iluzii confortabile despre sine. De aceea, fărăsă-şi piardă capul din cauza vorbelor mari, femeiaintuieşte că „eroul” ei nu e decât un călător ca atâţiaalţii, un guraliv vânător de plăceri trecătoare, şi îlbănuieşte de laşitate („Lui Signior Leone îi este frică de

soţul Igeei!”, constată ea, cu amărăciune). Dinpăcate, oricât i-ar plăcea să viseze, SignorLeone rămâne un intelectual lucid şi îşi dăseama că nu va avea niciodată curajulnebunesc al lui Don José, prin aceastafăcându-se, normal, nevrednic de iubireafemeii. E drept, Igea pretinde, la fel deneîntemeiat, că ea, spre deosebire de laşulbărbat, ar fi în stare de cine ştie ce nebunie,asemeni arzoaicei gitane din nuvela luiMérimée9. În fapt, femeia se dovedeşte maidegrabă ridicolă, ca... Miţa Baston (oarePloieştiul nu a devenit, graţie lui Caragiale, unNapoli al românilor?), căreia îi împrumutădoar limbajul, nu şi puseurile belicoase derepublicană gata să recurgă la „vitrion”. Igea eo Miţa blândă, femeie dedată mai curând lavisare decât la acţiune, soţie şi mamă devotată,aşteptând cu înfrigurare să se supună voinţeibărbatului. De aceea, înduioşată în faţa„suferinţei” junelui amorez, ea refuză totuşi sădea curs pasiunii dincolo de limitele admise degelozia presupusă a soţului, adică de etapasărutului amical şi a celorlalte atingerinepericuloase. Apoi, când simte că lucrurilescapă de sub control, pleacă o vreme de acasă,lăsându-l pe bietul Signor Leone pradămelancoliei şi a unei tristeţi pe care însăşinatura se vede constrânsă a o reflecta fidel(„Soarele s-a ridicat de prisos şi a apus fărănici un farmec”, notează în jurnal călătorul,subliniind că nu doar sentimentul estetic, ci şi

sentimentul naturii e condiţionat psihologic).Dar pasiunea creşte în intensitate şi, într-o noapte,

asiduitatea grăbitului chiriaş o determină pe Igea să-şispună, în fine, „povestea”, nu înainte de a-şi exprimaregretul că iubirea nu poate rămâne „curată” şi căsufletele nu se unesc de la sine. Iată care-i, de fapt,„enigma” napoletancei: nevoită să se mărite, orfanăfiind, cu primul venit (soţul adică, pe care mărturiseşte,firesc, că nu l-a iubit niciodată), se îndrăgosteşte de unanume Charles (Signor Leone n-a fost singura„aventură”!) şi e pe punctul de a se sinucide cu otravă.Noroc de grijuliul tovarăş de viaţă, care o salvează latimp, sechestrând-o mai apoi în casă, ca pe un obiect.Totul se sfârşeşte cu lacrimi şi cu explicaţia prozaică aconstrângerilor matrimoniale („Nu mai pot iubi penimeni altul decât pe Giorgio şi când o voieşte el”),stipulând că femeia nu are cum să accepte aventuradecât în limitele prescrise de soţ şi de societate (catolicăfiind, îi este interzis divorţul). Luminat, în sfârşit,asupra motivelor chipurile insurmontabile care-oîmpiedicau să-l iubească nu doar cu sufletul, SignorLeone se resemnează imediat şi, mişcat de mărturisireaneaşteptată, începe să plângă „ca un copil”. Plânge şifemeia, iar lacrimile lor „se uniră în tăcere, fierbinţi”.Plânge şi Leon la sfârşitul lecturii însemnărilor sale de

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 20

călătorie, „cu plăcerea omului ce simte o uşurare înlacrimi”.

Însă nici ascultătorul (amicul povestitorului), nicicititorul „nuvelei” lovinesciene nu prea găsesc motivede plâns în toată povestea de faţă, menită săimpresioneze, pare-se, exclusiv pe cel care a trăit-o. Cutoate acestea, interesant e modul cum înţelegeLovinescu să-şi asume eşecul estetic, cu regretul de anu fi izbutit, decât pe jumătate, să extragă „literatura”din „viaţă”. Altminteri, el nu avea să se împace nicicândpe deplin cu ideea că, în fond, literatura din literaturăse naşte.

Note:

1. Vezi şi această mărturisire tardivă din articolul Debutulmeu în... teatru, în „Scena şi ecranul”, an I, nr. 2, 18 ian. 1936:„De atunci (din tinereţe, n.n.) n-am mai făcut încercăridramatice. (...) N-am mai revenit poate şi din faptul că emult mai greu să joci o piesă decât s-o scrii; forţele autorilornoştri dramatici se cheltuiesc mai mult în stăruinţă,aşteptări şi enervări decât la birou, în faţa sfintei foi dehârtie albă” (apud E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare,Editura C.N.I. „Coresi” SA., vol. IV, p. 460).2. Frecvente mărturii găsim în monumentalul „dosar” al„agendelor literare” întocmit de Al. George, GabrielaOmăt şi Margareta Feraru.3. I. Negoiţescu subliniază „influenţa operelor de sfârşit alelui Duiliu Zamfirescu”, cu „aerul de prematură îmbătrânireşi sterilitatea ei” (E. Lovinescu, Editura Albatros, Bucureşti,1970, p. 122). 4. Aici are loc cea dintâi prelucrare a motivului dragosteiflorentine ce va bântui până târziu, ca o puternică obsesie,imaginaţia scriitorului (volumul Crinul, din 1913, reiaaceleaşi texte, fără modificări substanţiale). 5. Episodul se regăseşte în Aripa morţei, şi în Comediadragostei, şi în Viaţă dublă, şi în Bizu.6. Gabriela Omăt identifică în numele personajuluianagrama lui Lovinescu: tânărul Leone e „o anagramădestul de străvezie a lui E(ug)en Lo... (vezi E. Lovinescu,Sburătorul”. Agende literare, vol. IV, ed. cit., p. 282).7. Poate nu întâmplător, în peregrinările sale prin însoritaItalie (vezi Scrisorile din Italia, publicate în prima ediţie, din1972, a volumului Bunul simţ ca paradox), AlexandruPaleologu ocolea muzeele pline de turişti ahtiaţi dupăcapodopere, zăbovind în schimb cu plăcere la un pahar cuvin, într-o cârciumioară liniştită, de unde se poate lua pe viupulsul străzii, sau la adăpostul răcoritor al unor bisericioarecare, în faţa unor fresce primitive. Şi inteligentuluieseist arta prerenascentiştilor i se părea mult mai „sinceră”.Să fi fost la mijloc tot vreo „Igea” cu sânge fierbinte? 8. Deşi observă, de asemenea, că personajul lovinescianpercepe universul întreg în forma unui „chip de femeie”, depildă, „cu zâmbet tainic”, Ioan Holban preferă lectura îngrilă mimetic-realistă, din perspectiva căreia cadrul exteriordetermină comportamentul şi psihologia personajului:„provocat de spaţiul exterior feminizat, de cuvintelepredicatorului şi de comentariul vocii din public, Leon seîndrăgosteşte de Igea, iar textul urmează de acum jocul

erotic al celor doi” (Proza criticilor, Editura Minerva,Bucureşti, 1983, p. 45). În opinia noastră, dimpotrivă, prozalovinesciană se înscrie programatic în alt registru estetic (almelodramaticului), încălcând pactul mimetic, al literaturii„realiste”: prin urmare, „peisajul” lovinescian e o proiecţieimaginară a interiorităţii „psihice” (în termeni freudieni, oafirmare a id-ului, cu care luptă în zadar „eul” personajului). 9. Nuvela scriitorului francez a inspirat muzica genialeiopere a lui Georges Bizet, elogiată de Nietzsche ca modelabsolut al artei cu ecouri adânci în sensibilitate (e vorba demelodramă şi de tradiţia bel canto-ului), împotriva luiWagner, care intelectualizase excesiv „drama muzicală”,subminând tradiţia cu mare succes la public a teatrului„liric”. Opţiunea pentru Bizet este foarte sugestivă înprivinţa concepţiei tânărului Lovinescu, care identificaresorturile plăcerii estetice în sensibilitate (şi, implicit, într-un orizont psihologic), cu menţiunea că această preferinţă„temperamentală” (pentru melodramă) va fi reprimată,bovaric, de teoriile „intelectualiste” ale criticului modernist,convertit la doctrina radicală a unui estetism rigid şiintransigent, clamând „puritatea” artei.

Bibliography:

Ioan Holban, Proza criticilor / The prose of the critics,Editura Minerva, Bucureşti, 1983

E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare /„Sburătorul”. Literary notebooks, Editura C.N.I. „Coresi”SA., vol. IV

I. Negoiţescu, E. Lovinescu, Editura Albatros,Bucureşti, 1970

Alexandru Paleologu, Bunul-simţ ca paradox / Commonsense as paradox, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1972

This paper is suported by the SectorialOperational Programme Human ResourcesDevelopment (SOP HRD), financed from theEuropean Social Fund and by the RomanianGovernment under the contract number SOPHRD/89/1.5/S/59758.

21 >>>

CC ultura românească a însemnat înperioada interbelică ştiinţă, medicină,filozofie şi aeronautică, dar, întrucât

intelectualitatea românească a găsit puterea să crească dinpunct de vedere calitativ mai ales prin polemică şidezbateri în faţa opiniei publice, principalul teren deluptă ideatică a fost publicistica. Într-o perioadă în careredacţiile ziarelor şi revistelor româneşti au luat loculcenaclurilor literare ale secolului trecut, problemele luateîn discuţie de intelectualii români aparţineau deopotrivăspaţiului mioritic şi lumii de dincolo de graniţelenaţionale.

Caracteristica esenţială a poeziei interbelice oconstituie interferenţa curentelor literare manifestateconcomitent în perioada de mare efervescenţă literară1:coexistenţa realismului, romantismului şi clasicismului cusimbolismul, tradiţionalismul-ortodoxist, modernismul,avangardismul, expresionismul şi ermetismul. Sub raportprozodic, se cultivă versul liber şi rima albă, concomitentcu versificaţia clasică, structurată în secvenţe liriceinegale simultan cu alcătuirea în catrene sau strofesimetrice. Diversitatea tematică, stilistică şi de viziune apoeţilor în perioada interbelică se poate defini prinpluralitatea curentelor culturale/literare care s-aumanifestat cu aceeaşi forţă şi concomitent, ceea ceconstituie o caracteristică inedită a poeziei româneşti,care a explodat valoric în această epocă. Marea varietatea concepţiilor şi procedeelor literare se poate reconstituiprin investigarea temelor de creaţie care compununiversul liric al celor mai importanţi poeţi interbelici.

În această perioadă „oarecum tulbure” a literaturiiromâne, datorată atâtor opinii contradictorii, îl întâlnim

şi pe Dan Botta, care a făcut parte din grupul „Criterion”,fiind prezent în special la pregătirile ce se făceau pentrusimpozioanele organizate, care l-au făcut atât decunoscut şi de apreciat în epocă, chiar dacă părerile suntîmpărţite şi în această privinţă, anumiţi critici literariconsiderând că reprezentanţii acestui grup (MirceaEliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, EmilCioran) nu făceau altceva decât să ţină conferinţe care nuaveau nicio substanţă.

Informaţii deosebit de valoroase despre grupul„Criterion” şi în special despre Dan Botta, găsim înamintirile lui Mircea Eliade2, în special într-un articolintitulat sugestiv „Fragment pentru Dan Botta”, apărutla Chicago în 1960. Din acest articol aflăm atât date deordin fizic, cât şi moral al autorului în discuţie. Din punctde vedere fizic, Eliade îşi aminteşte cu plăcere defrumuseţea lui Botta şi de faptul că întotdeauna păreaatât de bine îmbrăcat, chiar dacă în realitate era un omfoarte modest, dar care parcă strălucea, iradia datoritătrăsăturilor sale morale. Fiind un om frumos sufleteşte,plin de calităţi, Dan Botta emana o stare de bine, ofrumuseţe ce nu putea fi înţeleasă de cei ce nu-lcunoşteau, un mister3:

Dan Botta se plimba întotdeauna cu mare grijă, parcă tot i-ar fi fost teamă că s-ar putea lovi cu creştetul de tavan. Era înalt,blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris .Cândcita un vers, sau repeta cu încântare un cuvânt bogat, dar mai alescând vorbea despre unul din “adevăraţii lui contemporani” înălţabraţul şi-şi clătina ameninţător degetul arătător.

Eliade îşi aminteşte despre prima lui întâlnire cu DanBotta, în anul 1932, după întoarcerea lui din India, cândîntr-o seară îl găseşte pe acesta la el acasă aşteptându-l înmansardă pentru a-i spune că descoperise „fervoarea”.

Dan Botta. Poetul, dramaturgul, traducătorulA n d r a P O P A

Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte„Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts

Bd-ul Victoriei, nr.5-7, Sibiu, 550024, România, tel: +40-(269) 21.55.56, fax: +40-(269) 21.27.07,e-mail: litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro

Personal e-mail: popa24andra@yahoo.com

Dan Botta. Poet, playwright, translator

The inter-war period is one of the most important in Romanian literature also because of the development ofsciences and arts, i.e. literature, mainly poetry.

Dan Botta is one of the most active inter-war writers, active in various fields of literature; he wrote poetry, essays,plays and translations. He was also a member of the Criterion group, which played an important role in that period.

Even though his literary work was well known in that period, Dan Botta’s posterity was not quite generous; thecontemporary reader may discover a representative writer, who has to be taken into account, not only for his seriouseducation, but for his remarkable poems and plays.

Keywords: modern Romanian literature, inter-war period, Criterion, Dan Botta, poems, classicism

<<< 22

Transilvania

6-7/ 2

011

23 >>>

Încă de la prima întâlnire, Eliade descoperă în Botta unom deosebit de discret şi sfios, exaltat de literatură,hermeneutică şi exegeză literară, care recita versuri, ca penişte incantaţii, repetând frazele care-i plăceau mai multsau făcând pauze dese. Motivul vizitei lui Botta a fost şipentru a-i dărui viitorului său prieten volumul de versuri„Eulalii”, în care Eliade descoperă o expresie care fusesefolosită şi de Miron Costin, iar faptul că observase acestamănunt îl face pe Botta să-l îndrăgească mai mult peEliade4. După această întâlnire oarecum stranie, cei doiînţelegându-se mai mult sufleteşte, fără a folosi preamulte cuvinte, dar marcând începutul unei frumoaseprietenii, în vara aceluiaşi an, ia naştere grupul„Criterion”, membrii acestuia obişnuind să se întâlneascăla unul dintre ei, serile încheindu-se cu discuţii referitoarela literatură şi cultură.

Chiar dacă Dan Botta a participat destul de rar lasimpozioanele organizate de „Criterion”, el era nelipsit laorganizarea lor, la împărţirea temelor şi la alegereaconferenţiarilor, şi mai apoi la discuţiile ce urmau acestorsimpozioane. La fel ca toţi membrii grupării, şi Botta estede-a dreptul încântat de succesul fulminant pe care îl ausimpozioanele organizate de ei, multe dintre ele trebuindrepetate, lucru care-l face pe Botta să realizezerăspunderea pe care o aveau membrii grupării:

Succesul “Criterionului” demonstra că “esenţele” suntaccesibile şi “marelui public”(...). Asta înseamnă că “fenomenulromânesc” era susceptibil să fie exprimat nu numai prin creaţii destructură folclorică, ci şi printr-o cultură majoră (care, cu timpul,ar fi înlocuit cultura minoră, provincială, în care ne învăţasem sătrăim).

Alte trăsături care pot creiona portretul spiritual al luiDan Botta erau: entuziasmul său pentru geniul popularromânesc, la fel cum era pasionat de Racine sau Proust,pasiunea pentru esenţe şi iubirea pentru tot ceea ceînsemna „clasicism”, considerat de el ca o sursăinepuizabilă de inspiraţie: (Numai un “clasicist”, credeaDan Botta, putea identifica marile creaţii ale poezieipopulare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelulfilologiei, folclorului sau istoriei literare). Botta era atâtde încântat de activitatea Criterion-ului datorită faptului cădoar astfel era facilitat drumul culturii spre popor; pe dealtă parte, Botta era foarte atent şi la felul cum erautransmise ideile şi sentimentele către popor, insistând pefervoarea celui ce vorbea. Astfel, experienţa grupului„Criterion” a fost una deosebit de interesantă, dându-lemembrilor lui ideea de libertate de exprimare, chiar dacăaceastă experienţă a avut o viaţă relativ efemeră, de doardoi ani.

Întorcându-ne la Dan Botta, Eliade îşi aminteşte defaptul că întâlnirile lui cu acesta nu au fost foarte dese,dar se crease între ei o legătură spirituală inexplicabilăcare îl face pe cel din urmă să-şi amintească anumitedetalii importante pentru a putea înţelege adevărata luifire: era mereu vesel, râsul lui fiind inconfundabil, şi chiarîn momentele când era iritat de o problemă, chiar dacă serevolta cu multă frenezie, curând revenea tot la starea luipozitivă.

De altfel, Dan Botta avea o purtare castă, aproape

virginală, pe care o sublinia şi faptul că nu fuma, nu bea(decât puţină apă, ca grecii antici) şi era frugal,mulţumindu-se zile întregi cu pâine şi brânză, sau salatăcu mult untdelemn. Ani de-a rândul, nimeni n-a ştiutnimic despre familia lui. Deşi admira pe Proust şi iubeape Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. Nu credeaîn realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toatezilele. În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de ainteresa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginileexemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicismal lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care oimplica, nu era rezultatul unei “învăţături” – ci, înainte detoate, un mod de a fi în lume. Pentru Dan Botta, lumeadevenea reală când începea să-şi reveleze structurile eiprofunde; adică, atunci când ochiul minţii începe sădesprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurilemitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară cândizbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilenă:Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fataverde, Una,/ Duce-i-aş cununa5. Cosmosul întreg îşidezvăluia atunci înţelesurile lui adânci. Nu era vorba deo simplă cunoaştere a fenomenelor cosmice – căcivântul, luna erau doar cifrul unor mituri şi dramestrăvechi, care făceau deja parte din istoria spirituală aomului.

Chiar dacă nu a fost considerat de critica vremii unmare scriitor al literaturii române, Dan Botta are o certăvaloare datorată operei sale, care e destul de vastă şioriginală în acelaşi timp: operă lirică, teatru, eseistică şitraductologie. Cele patru coordonate ale operei sale scotîn evidenţă un spirit tumultuos, aflat într-o permanentăcăutare a absolutului, un autor care îşi crease oWeltanschauung proprie prin eseurile şi conferinţele sale,ce-i scot în evidenţă erudiţia, aprecierea culturii clasice,greacă şi latină, gustul pentru tot ceea ce este mai frumosşi mai pur în cultura românească. Trebuie să ţinem seamaşi de faptul că Dan Botta este printre puţinii românimândri de apartenenţa lor etnică, autorul acordând îneseurile sale un loc primordial acestei probleme,considerând chiar din exces de zel că strămoşii noştri austat la baza apariţiei civilizaţiei în această parte a Europei.Astfel, prin articole ca „Frumosul românesc”, „Românii,poporul tradiţiei romane”, „Libertatea românească” sau„Unduire şi moarte”, Botta scoate în evidenţă mândriade a aparţine unui neam binecuvântat, care s-a aflatmereu sub tutela lui Dyonisos, văzut ca un adevăratZeus.

Eseul emblematic pentru înţelegerea concepţieifilosofice a lui Botta este „Charmion sau Despremuzică”, o adevărată artă poetică, unde autorul îşiexprimă ideile legate de om şi univers, dar şi credinţa căesteticul reprezintă valoarea majoră, absorbind parcăvalorile etice şi teoretice. Citind în întregime eseistica luiBotta, se pot desprinde clar reperele mentale care au statla baza operei sale: Platon şi gândirea neoplatonică,Dante, Racine, Hölderlin, Poe, Mallarmé, Brâncuşi,Pârvan, folclorul românesc, Proust, Valéry, Eminescu.Miturile primitive, limba, cutumele şi stilul de viaţă alpoporului capătă pentru Botta semnificaţia unor

<<< 24

Transilvania

6-7/ 2

011

adevărate principii explicative ale culturii.O altă particularitate a operei lui Botta este

permanenta pendulare între clasic şi romantic, lucru evi-denţiat de însuşi autorul în invocaţia către Athena, aşezatăca motto al volumului de eseuri intitulat sugestiv Limite6:

Tu îmi dai ca model verticalitatea statuilor, ochii lor închişipeste lume... Limite, forme, proporţii sunt atributele tale... Tu nepropui aceleaşi modele, spectacolul rece şi pur al categoriilorlumii...Dar eu încep să simt fiecare lucru ca un miracol... Vreausă particip, să mă dărui. Un freamăt e în sângele meu. Adorfreamătul!...Vezi tu, nu ştiu. Nu mai ştiu. Mă îndoiesc.

O astfel de destăinuire plină de sinceritatedemonstrează firea aprigă, dar în acelaşi timp deosebit desensibilă a artistului, aşa cum se va reflecta ea în opera salirică. Chiar dacă a scris relativ puţină poezie (poeziaantumă e cuprinsă în volumul Eulalii, iar cea postumă ereprezentată de Rune, Cununa Ariadnei, Epigrame, Poeme şiPoem în curs), văzută de critici drept o imitaţie a liricii luiValéry, Ion Barbu sau a lui Mallarmé, opera lirică a luiDan Botta este una riguros elaborată, cu o versificaţieperfectă, incantatorie, construită pe principiile uneimuzicalităţi mistice, învăluitoare şi de mare inventivitatelingvistică. Principiile clasice ale geometriei, atât de dragilui Botta, nu sunt prezentate transparent, la modulexplicit, ci într-o manieră criptică, oraculară, lucru care adeterminat etichetarea operei lui lirice drept ermetică şiinaccesibilă neiniţiaţilor. Poezia emblematică esteCantilena, considerată de Ion Biberi7 drept unul dintre celemai fascinante poeme ale literaturii române.

Deosebit de interesante sunt poemele erotice, redateîntr-o formulă clasică prin ciclul de sonete intitulatCununa Ariadnei, poeme situate la graniţa dintre cântecşi imn, care se caracterizează prin expresia personală,sinceritatea şi adâncimea emoţiei, versul nu este unulfacil, ci atent cizelat, emanând elan şi ardoare, zbor cătreînalt. Prin ciclul Poeme şi Poem în curs alunecăm uşor spreultima fază a liricii lui Botta, unde avem de-a face cu oaerare şi o închegare logică a textului, care se caracerizezăprintr-o mai mare claritate, deşi vocabularul, viziuneamitologică şi tonalitatea sufletească rămân aceleaşi.

Opera dramatică a lui Dan Botta ne face săpătrundem într-un alt registru sufletesc, care scoate încăo dată în evidenţă pasiunea artistului pentru culturaantică. Operele dramatice se caracterizează printr-oaglomerare de actanţi şi conflicte, expresie concentrată,unduind muzical, decoruri minuţios realizate, finalurilefiind de obicei asemănătoare tragediilor. Fiecare dintrecele patru opere dramatice ilustrează o altă realitate:Comedia fantasmelor reconstituie scene istorice din timpulRenaşterii, populate de simboluri ale puterii - PapaAlexandru al VI-lea Borgia, Cesare şi Lucreţia Borgia,Machiavelli; Alkestis reia drama personajelor mitice dintregedia greacă a lui Euripide. Prin operele dramaticeDeliana şi Soarele şi luna, Botta dramatizează motivefolclorice, iar prin Sărmanul Dionis, scenariu pentru unfilm romantic, autorul aduce în prim plan nuvela luiEminescu. Văzute ca un întreg, operele dramatice ale luiBotta scot în evidenţă amănunţimea documentării,pregătirea lor laborioasă prin studierea temeinică a

temelor tratate, dar şi originalitatea autorului, care nurespectă clişeele şi ocoleşte convenţia. Pe de altă parteaceste opere sunt bogate în alegorii şi parabole, viziunilirice şi populate de personaje din mitologia antică, dinrenaştere sau din folclorul românesc, dându-i astfelautorului ocazia de a relua teme tratate anterior.

Activitatea de traducător a lui Dan Botta a fost unadeosebit de prolifică, specifică ultimei perioade a vieţiisale, când nu mai publică literatură originală, tot ceea cescria fiind, după propria lui afirmaţie, „pentru sertar”.Traducerea tragiciilor greci, „Troienele” de Euripide şi„Oedip Rege” de Sofocle, scoate încă o dată în evidenţăpasiunea pentru cultura şi literatura greacă, citită înoriginal. Celelalte traduceri, „Regele Ioan” de WilliamShakespeare, poemele lui Francois Villon, romanul „OileDomnului” al lui Ferreira de Castro şi nu în ultimul rând„Poemele” lui Edgar Allan Poe, nu fac altceva decât sărotunjească imaginea unei personalităţi erudite, o certăvaloare a literaturii române, un artist care poate sta foartebine alături de marile nume ale literaturii interbelice.

Note:

1. Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele douărăzboaie mondiale. Ediţia a II-a, vol 1. Bucureşti: EdituraUniversală, 2003, p. 15.2. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, în Prodromos,nr. 7, iulie 1967, p. 19.3 Dan Botta, Limite şi alte eseuri. Bucureşti: Editura Crater,1996, p. 10.4. Mircea Eliade, art. cit, p. 19.5. Dan Botta, Scrieri, vol. 1. Bucureşti: Editura PentruLiteratură, 1968, p. 43.6. Dan Botta, Limite şi alte eseuri. Bucureşti: Editura Crater,1996, p. 9.7. Ion Biberi, Ultimele eseuri. Bucureşti: Editura Cartearomânească, 1985, p. 168.

Bibliography:

1. *** Dicţionarul general al literaturii române / Generaldictionary of Romanian literature. Bucureşti: Editura UniversEnciclopedic, 2007.

2. Biberi, Ion, Ultimele eseuri / Last essays. Bucureşti:Editura Cartea Românească, 1985.

3. Botta, Dan, Limite şi alte eseuri / Limits and other essays.Bucureşti: Editura Crater, 1996.

4. Crohmălniceanu, Ov, S., Literatura română între celedouă războaie mondiale / Romanian literature between the twoWorld Wars, ed. a II-a, vol I. Bucureşti: Editura Universalia,2003.

5. Eliade, Mircea, Fragment pentru/for Dan Botta, înProdromos, Chicago, nr. 7, iulie 1967.

6. Micu, Dumitru, Modernismul românesc / Romanianmodernism. Bucureşti: Editura Minerva, 1985.

RR edactată între anii 1954-19811, piesaînregistrează, pe de o parte,abandonarea speciei literare familiare

autorului, poemul dramatic, iar, pe de altă parte,continuitatea, întrucât Valeriu Anania propune o nouădramă istorică. Subtitlul acesteia, mit valah în devenire,este relevant pentru opţiunea categorică şi programatăa dramaturgului de a surprinde modalitatea deconfigurarea a unui mit, liant care asigură numitorulcomun, viziunea integratoare a întregii sale pentalogii.Pe de altă parte, dificultăţile nesurmontate în cazuldramei istorice anterioare, Steaua zimbrului (1971)2, suntreluate într-o nouă tentativă de a conferi o expresieartistică autentică întâlnirii într-un spaţiu comun a douădimensiuni cu naturi specifice: istoria şi mitul. ValeriuAnania îşi asumă o dată în plus dificila tentativă de aexprima, la nivel artistic, frânturi din esenţeleoriginarului etnic, transgresând dimensiunea istoriei,adesea rigidă prin informaţii exhaustive, către cea amitului, cu siguranţă mai inexactă obiectiv, dar poatemai apropiată spiritului uman când se exprimă un faptcert, dar greu explicabil după formule axiomatice.Tocmai de aceea timpul „istoriei” dramei este unul

„posibil”: 1197-1207, interval în care, la sud de Istru(Dunăre), vlahii au căutat a-şi rostui aşezăminteobşteşti autonome, ridicate la pretenţia de regatindependent. Ţaratul vlaho-bulgar al Asăneştilor serecomandă ca o formaţiune statală extrem decurajoasă, dar sortită efemerului, întrucât depăşeacondiţia unui neam care a „... intrat în istorie preadevreme.” (IV, p. 243), laitmotiv al piesei.

Drama Greul pământului este aşadar prima piesă(publicată) a autorului care abandonează versurile, fărăa renunţa cu totul la lirismul intrinsec al unui „diegesis”învăluit într-o atmosferă nebuloasă, mistică, de erespopular. Concret personajele sunt figuri identificabilesau plauzibile ale secolelor XII-XIII, întreaga fabulăgravitând în jurul unui episod al istoriei ImperiuluiBizantin, imperiu aflat într-o dureroasă disoluţie subloviturile cele mai diverse. Pe acest palier, alreconstituirii atmosferei de epocă, Greul pământuluiaduce un plus de verosimilitate faţă de tentativa dinSteaua zimbrului. Astfel ne sunt prezentaţi, ca personajecredibile, autentice, „vii”, bazileul Isac, împăratulBizanţului, fiul acestuia, cezarul Alexie, precum şifratele împăratului, Alexie al III-lea Anghel. În familiaimperială, de origini negustoreşti, sunt relevate sugestiiale decăderii morale: bazileul Isac s-a căsătorit, din

25 >>>

Ţaratul vlaho-bulgar al Asăneştilor în „Greulpământului“, „mit valah în devenire“ de Valeriu Anania

L u c i a n B Â G I U

The Norwegian University of Science and Technology in Trondheim (NTNU),Faculty of Humanities, Department of Modern Foreign LanguagesUniversitatea Norvegiană de Ştiinţe şi Tehnologie din Trondheim,

Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Departamentul de Limbi Străine ModerneN-7491, Trondheim, Norway; tel: +4773596803; fax: +47 73 59 65 12

Personal email: lucian_bagiu@yahoo.com

The Wallachian-Bulgarian Kingdom of Asan in “The Sprite of the Earth”, a “Wallachian Myth” by Valeriu Anania

In the play Greul pământului (The Sprite of the Earth) (1982), the myth of the earth is the setting for the heroes of thestory. The author had manifested his belief that the Romanian people is mainly a carrier (and an expression) of a mythof the earth, even if an explicit documentary proof does not exist in the folkloric literature. Mistica pământului (TheMystique of the Earth) an article previous to the drama, is the expression of the writer’s belief regarding the existence ofthis phenomenon in the Romanian popular culture up to even suggesting the chthonic as natural psycho-analyticalfeature of local ethnicity. What Valeriu Anania performs in The Sprite of the Earth is the expression of his imaginationregarding what could have been atemporal, or could imponderably be the essence and shape of this mystique of theearth. We witness the cultured creation of a pretended popular mythology, even more than in the case of “heraldiclegend” from The Star of the Bison (1971). The playwright even over passes the previous attempts, so specific to hisdramaturgy, to explain “the germinal metaphor of the myth”. This is a risky bet, won only partially, but more convincingthan the previous historical drama.

Keywords: modern Romanian literature, Valeriu Anania, plays, Byzantium, myths of the earth, Wallachians.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 26

raţiuni politice, cu fiica de nici zece ani a regeluihunilor, Bela. Războaie haotice şi fără de sfârşit purtatede Anghel şi de ginerele său Comnen cu diverşivrăjmaşi, Saladin, Kilidj, turcii, frâncii, normanzii nuduc la victorii, ci la restrângerea Imperiului. Iar înhotarele acestuia se răscoală vlahii şi bulgarii, conduşide Asan şi Petru. Anghel preia tronul prin forţă,orbindu-şi fratele, dar nu poate face faţă unei noiameninţări: cavalerii occidentali care, porniţi încruciadă din Veneţia, pe datorie, vor poposi înConstantinopol, pe care-l vor spolia de toatefrumuseţile, inclusiv caii de bronz ai Hipodromului vorfi transportaţi în vârful bazilicii Sfântu Marcu dinVeneţia. Noul rege al Bizanţului devine Balduin, unflamand, iar în Agya Sofia va celebra slujbe Morosini,trimisul Papei… „Din vechiul Bizanţ nu ne-au mairămas decât vorbele, iar vorbele zboară ca-ntr-odesfrunzire. Cine le mai crede?...” (I, pp. 194-195)afirmă însuşi bazileul Isac, iar Ioniţă va sintetiza stareade degradare acută a gloriosului imperiu: „Bizanţul numai e vrednic de sine însuşi.” (IV, p. 246). La unmoment dat apare Irina, fiica lui Isac şi soţia lui Filipde Şvabia, pretendent la tronul Sfântului ImperiuRoman de Naţiune Germană, în urma morţii luiHenric al IV-lea, căutând sprijin la Bizanţ şi nu laRoma, căci nu recunoştea supremaţia Papei…Proiectarea intrigii pe o canava de amplitudinemonumentală se poate deduce şi din titlul pe care şi-larogă Irina, în fond un personaj fără semnificaţiedeosebită: „... principesă de Şvabia şi noră a luiFrederic Barbarossa şi cumnată a lui Henric al şaselea.”(III, p. 222), urmărind să devină ea însăşi împărăteasă...Dramaturgul reiterează tentaţia grandiosului, dar, înacest caz, modalitatea sa de a creiona atmosferaspecifică Bizanţului se recomandă ca o reuşită notabilă,îndeosebi tehnica dialogului subversiv, cu sugestiihâtre, de subtext, captând atenţia receptorului. Prinacest aspect istoric (e drept, secundar) al subiectuluidramei, piesa lui Valeriu Anania îşi asigură un loc inedit(dar nu singular) în istoria dramaturgiei române,anterior înregistrându-se foarte puţine tentative care săse fi referit la acelaşi epos. Indiscutabil însă ValeriuAnania va fi avut sentimentul situării în descendenţapieselor de relativ aceeaşi factură ale lui Ion Luca, pecare dealtfel le-a şi comentat apreciativ în repetaterânduri3.

Am releva, în contextul amintit al tehniciidialogului, rolul Stâlpnicului. Acesta pare a fi unsubstitut al corului antifonic al tragediilor antice,reluând sau anticipând, într-un discurs criptat înformule liturgice, sensul acţiunilor sau al declaraţiilorpersonajelor dramei. În momentul în care ImperiulBizantin pare a intra în colaps, Stâlpnicul psalmodiază,„absent” din desfăşurarea conflictului dramatic,suspendat „deasupra” protagoniştilor: „Intrat-auneamurile în moştenirea ta, locaşurile tale le-aupângărit, cetăţile tale făcutule-au ruini. Pus-au

stârvurile alor tăi mâncare păsărilor cerului, trupurilecelor viteji ai tăi, fiarelor pământului. Ca apa vărsatu-s-a sângele lor în preajma cetăţilor şi nu este cine să-iîngroape. Făcutu-ne-am ocară vecinilor noştri,batjocură şi râs celor dimprejurul nostru.” (I, p. 191).Exact acelaşi „cântec de prohod” va fi rostit, într-osimetrie calculată, de schimnicul Vasilie Zavorâtul, încontextul în care Ţaratul vlaho-bulgar se află îniminenţa destrămării (II, p. 202). Stâlpnicul reia, înfond, pasaje ale psalmilor biblici, parafrazarea mergândpână la o cvasi-sinonimie: „Dumnezeule, intrat-auneamurile în moştenirea Ta, pângărit-au locaşul Tău celsfânt, făcut-au din Ierusalim ruină. / Pus-au cadavrelerobilor Tăi mâncare păsărilor cerului, trupurile celorcuvioşi alor Tăi, fiarelor pământului. / Vărsat-ausângele lor ca apa împrejurul Ierusalimului şi nu eracine să-i îngroape. / Făcutu-ne-am ocară vecinilornoştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru.”(Psalmul 78, Al lui Asaf, 1-4)4. Prezenţă relativconstantă, Stâlpnicul asigură o coerenţă a viziunii şi aatmosferei de mister medieval pe care o presupune,într-o anume măsură, piesa lui Anania.

În istoria încărcată de evenimente de anvergurăeuropeană, adesea contradictorii, ilogice şi meschine,îşi face apariţia un necunoscut, Ioniţă. Originea sa eincertă, grăjdar în Bizanţ, dar prieten cu cezarul Alexie,având experienţa unei călătorii în Cartagina undesusţine a-i fi slujit lui Hanno, proiecţie imaginară avalenţelor sale aparte. Eroul susţine că „... tatăl meu afost lup.” (I, p. 185), ceea ce îi asigură o descendenţămitico-totemică, a dacilor de odinioară, anterioriBizanţului, idee folosită şi de Lucian Blaga în pieselesale, dacă ar fi să ne referim doar la Ioana zănatica dinCruciada copiilor (1930). Ioniţă se dovedeşte a fi însăfratele răzvrătiţilor Asan şi Petru, a căror răscoalăconfuză o va transforma finalmente într-o revoluţie cusorţi de izbândă. Dar Ioniţă înţelege că intervine într-oistorie care îl depăşeşte ca individ, care nu îi este sortită,în datele căreia nu îşi află rostul, el nefiind decâtexponentul unui virtual neam neatârnat, care se vadesăvârşi în alte împrejurări. Edificator în acest senseste un schimb de replici dintre cezarul Alexie şiprotagonist: „Ai intrat în istorie” decretează cezarul,„E prea devreme, alteţă. De abia am ieşit din pădure.”(III, p. 234) răspunde Ioniţă.

Mai accentuat decât în Steaua zimbrului, dar şi la unnivel superior al discursului dramatic, este prezentă aiciideea boicotului istoriei pe care l-a profesat„fenomenul românesc”, „selecţia organică” afilosofului Lucian Blaga: „Începuturile românismuluicoincid astfel cu o «retragere» din «istorie» şi din toateposibilităţile ei etnice şi dialectice, într-o viaţă nu lipsităde cultură, nu despuiată de forme, dar anistorică. (…)viaţa preromânească şi apoi românească a fost nevoită(…) să renunţe la «istorie», să se retragă adică într-oexistenţă organică-sufletească, oarecum atemporală.Această existenţă, de o fizionomie proprie, era

27 >>>

condamnată să se menţină închistată, într-o autonomieredusă. (…) Preromânismul s-a retras gasteropodic încochilia sa.”5. Piesa lui Valeriu Anania se vădeşte a fi o„punere în scenă” ce urmăreşte fidel (deşi, probabil,involuntar) fondul teoriei lui Blaga, astfel ValeriuAnania probând un consens şi o afinitate de viziune afilosofiei culturii (sau măcar a filosofiei istoriei), înpofida criticilor severe pe care urma a le aducesistemului filosofic blagian6. „... aţi intrat în istorie preadevreme” (IV, p. 243) le reproşează Ioniţăfraţilor săi, acuza înţelegând a şi-o atribuiulterior şi lui însuşi: „... eu întotdeauna m-amtemut că noi am intrat în istorie prea devreme.”(IV, p. 284). Momentul determină „retragereagasteropodică în cochilie”: „Istoria unui neamîncepe cu leagănul mormintelor lui.” (IV, p. 248)admite eroul înainte de a se îndrepta cătrepropriul mormânt din cimitirul străbun,metaforă a revenirii în anonimatul existenţei„organic-sufleteşti”, încă atemporală. (Ioanavusese, dealtfel, premoniţia şi certitudineaefemerităţii încercării sale: nu îşi putuse fonda ocasă în vatra strămoşească întrucât acolo se aflaun cimitir şi ar fi deranjat morţii - „Nu poţistăpâni o ţară dacă nu ţi-ai stăpânit mai întâivatra.”, IV, p. 247 - , aşadar e o anume rostuire avetrei sale, a însăşi originii sale şi a neamului,pierderea spre împlinire). Campania militarăpresărată cu succese militare remarcabile,cucerirea cetăţii Adrianopole şi înfrângerea luiBalduin, se situează la antipodul acestei filosofii,mergând după alt calapod, impropriu şinespecific „fenomenului românesc”, sintetizatde Muma într-o replică obsesivă a piesei:„Doamne, câtă grabă pe lumea asta!” (IV, p.253). O replică de conjunctură a piesei esterelevantă deopotrivă pentru crezul personal alautorului în ceea ce priveşte propriul traseu existenţial,cât şi perfect aplicabilă „filosofiei textului”, referitoarela un întreg popor: „Viaţa omului e o taină a treptelor.Ea cere răbdare şi stăruinţă.” (II, p. 206). Vlahii dinGreul pământului se dovedesc nerăbdători a forţa pasulpe prima treaptă, când aceasta nu le era încă rostuit.

Eroul „mitului valah în devenire”, Ioniţă, primeştenumele de Caloian, semantica acestuia fiind incertă.Poate semnifica, în primul rând, acea păpuşă-fetiş, princare se invocă ploaia, deci este un iniţiat/predestinatpentru a aduce fertilitate şi prosperitate neamului său,o resurecţie existenţială. Însă această interpretare esteriscantă, întrucât în timpul domniei sale se aşterne osecetă care sugerează o secătuire a Firii, îndeplinindu-se o temere a Mumei: „Ce ne vom face, Doamne, ce nevom face de vor seca fântânile, de s-ar opri izvoarele,de s-ar zăvorî porţile cerului? Se vor usca păşunile şivor zbiera oile la Dumnezeu şi Scorpia va să roadăfurca pământului şi nu va fi nimeni s-o oprească. Aşasă nu fie, să nu fie!” (IV, p. 242). Urmărirea modalităţii

în care se desfăşoară ritualul în datinile păgânepopulare precum şi a expresiei sale artistice în dramacultă ne va releva însă faptul că există suficienteafinităţi. Conform chestionarelor lui NicolaeDensuşianu şi a ordonării acestora de către AdrianFochi7 reţinem următoarele caracteristicerecognoscibile şi în Greul pământului: obiceiul estepracticat de fete (în piesă de către Grelele pământului,asupra cărora vom reveni); se practică, printre altele, şi

la o dată fixă: a treia joi sau la trei săptămâni după paşti(în piesă: „Au trecut Paştile şi cojile de ouă roşii s-audus pe ape curgătoare, să ajungă în tărâmul celălalt şi săafle cei de-acolo că a înviat Hristos. Acum e vremea săiasă Grelele Pământului să îngroape Caloianul.”, II, p.200); se face o singură păpuşă, înfăţişând un bărbat(cazul piesei); simbolizează, printre altele, „un sfânt, cumare hatâr pe lângă Dumnezeu”, „trimisul luiDumnezeu...” (în piesă Ioniţă, în mod repetat,aminteşte încredinţarea sa în Cuvânt: „... numai vorbelenu ajung dacă nu au în ele Cuvântul.”, I, p. 185); păpuşase îngroapă: la rădăcina unei cruci; o poartă cu toatăceremonia unui mort; în convoi e „cler complet alcătuitdin fete” (în piesă „... Grelele Pământului, purtândCaloianul ca într-un convoi de înmormântare,cântând”, îl îngroapă în proximitatea cimitirului, II, p.84). Textul bocetului relevă indubitabile surse deinspiraţie, cel existent în piesă fiind evident prelucratdupă variantele populare, afinităţile cele mai frapanteînregistrându-se între: „Scaloiene Iane, / Trup de

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 28

coconete; / Scaloiţă Iţă, / Trup de coconiţă! / Te cătamă-ta prin pădurea deasă / Cu inima arsă, / Şi tată-tăuprin pădurea rară / Cu inima amară.” şi „Caloiene,Ene, / Caloiţă, Caloian, / Trupuşor de dician, / Mumate căta, / Te căta, te întreba / Prin pădurea deasă / Cuinima arsă...” (VI, p. 288, ultimele cuvinte ale piesei).

Ioniţă se substituie (fără intenţie, dar înconformitate cu legile ineluctabile ale fatalităţii şi alenecesităţii) Caloianului în piesă (evident într-un schimbde replici, IV, p. 248), ceea ce determină gravedestructurări ale „boicotului organic” pe care„fenomenul românesc” îl performa raportat la istorie.Ritualul Grelelor Pământului presupunea, în acord cudatina populară, dezgroparea fetişului după un răstimp,pentru a fi îngropat la temelia Cetăţii Bătrâne. Odată cuintruziunea în istorie a lui Ioniţă, Caloianul dispare, numai există pentru a fi aşezat, în rosturile sale, la temeliaa însăşi „fenomenului românesc”, după cum se deducesemnificaţia Cetăţii Bătrâne dintr-o caracterizare aacesteia: „... zidirea e aici de la-nceputul nostru, decând au durat-o ostaşii de aramă sosiţi de la Râm...” (II,p. 199). Apariţia prematură a lui Ioniţă pe scena istorieise dovedeşte extrem de dăunătoare preromânismuluiîncă „retras gasteropodic în propria cochilie”.„Fenomenul românesc” era necesar a mai fiinţa ovreme organic, atemporal, într-o dimensiune aeresurilor păgâne, a mitului şi a misterelor naiv-naturiste, până la a face pasul decisiv către existenţaobiectivată în canoane raţionale, conştiente,sistematizate riguros.

Pentru a înţelege de ce însă Valeriu Anania face apella un ritual aparent al invocării ploii (paradoxal autorulcontrazicându-se pe sine însuşi, întrucât în istoriadramei descinde seceta) este necesar să relevăm oopinie a sa asupra propriei creaţii literare. Autorulsusţine faptul că drama Greul pământului ilustreazăreversul fenomenului din Steaua zimbrului: „Dacădesprinderea din mit a unui popor şi intrarea lui înistorie se consumă dramatic, drumul invers, adicărefugiul unei istorii copleşitoare şi reintegrarea în mit,poartă în el toate semnele sublimului tragic.”8. ValeriuAnania vede reintegrarea în mit prin revenirea vlahilorsud-dunăreni în datele pământului; iar mitulpământului se încăpăţânează a fi decodificat cuperseverenţă în ritualul Caloianului, până la a primiconfirmarea dintr-un curs al lui I.-A. Candrea „... încare nu se află nici o urmă a ritualului de ploaie; e maidegrabă un cult al pământului generator şi regenerator,pe coordonata viaţă-moarte-resurecţie, un mister almateriei care se naşte, hrăneşte, absoarbe şiremodelează fiinţa etnică în orizonturi subliminale, nufără dimensiunea unui dramatism al labirintului.”9.Ioniţă Caloian va performa întocmai acest traseuiniţiatic. Să redăm, însă, expresia ipotezei în formulareaaparţinând chiar lui I.-A. Candrea, care porneşte de laprezumata origine etimologică paleoslavă a numeluiCaloianului, anume kal, ce semnifică „lut”: „Cum

alături de Caloian există şi forma de Calian, nu rămânenici o îndoială că aceasta reprezintă din punct devedere [etimologic] forma adjectivului vechi-slavkalean, care înseamnă de lut. Numele actuale Caloian,Scaloian sunt numai alteraţiuni posterioare din formaprimară.”10. Argumentele lui I.-A. Candrea suntrelative, dar plauzibile. La aceste observaţii trebuieadăugate alte două opinii asupra semnificaţiei numeluide Caloian, la rândul lor cu titlul de ipoteză, întrucâtcertitudinea lipseşte. Etimologia indicată de G.Săulescu este frapantă: „Caloian este un supranume sauepitet «atribuit lui Ioniţă, fondatorul Imperiuluibulgaro-român, (...) care înseamnă bunul Ioniţă».”11.Preexistenţa, în istoria piesei, a datinii Caloianului,activă în amintirea lui Ioniţă şi deci anterioară eroului,demontează evidenţa (posibil ca Anania să nu ficunoscut amănuntul sau, mai degrabă, să fi dorit a-iconferi Caloianului o altă simbolistică). O sintagmă aGrelelor pământului adresată Caloianului ne apropieînsă de consideraţiile lui Th. Burada, după care„Caloian e un idol”, locuitorii din proximitateatulceană a Dunării se numesc dacieni, decieni, prinurmare „... când se cântă Caloianului că are trupşor dedician (s. n., L. B.) am putea zice, credem noi, căCaloianul e o rămăşiţă a vreunei zeităţi din Dacia şi că e deorigine dacă, începând în Dobrogea cultul acestui zeu,care se păstrează până-n zi de astăzi la noi.”12.„Trupuşor de dician” este un apelativ constant al luiIoniţă, un argument suplimentar fiind şi revendicareaexplicită a eroului de la strămoşul său lup, mărturie adescendenţei dacice.

Simbolistica numelui este esenţială pentrudecriptarea semnificaţiei textului, importanţă pe care oresimte covârşitor chiar şi cel denumit, eroul: „Doar cunumele meu m-am încrucişat şi sufletul mi s-a poticnitde el ca de o piatră tăioasă.” (II, p. 205). O a douainterpretare a numelui Caloian o constituie ineditatraducere a numelui Caloian prin Ioan cel Frumos (II,p. 209), aşadar exponentul „frumos” al neamului vlahsud-dunărean. El însuşi, înainte de a reveni înanonimatul pământului originar, oferă o a treiainterpretare, aceasta fiind o apoteoză a esenţei esteticea dramei: din numele său doreşte să nu mai rămânădecât începutul, „Io”, „numele în stare de sămânţă”,astfel instituindu-se „Istoria în stare de sămânţă.Asemenea Grelelor Pământului. O sămânţă care nu varodi niciodată nimic, în afară de gândul că totul încămai poate rodi.” (VI, p. 285). Şi totul va rodi, după cumpsalmodiază extatic Vasilie, arhiereul statului vlaho-bulgar: „Io Basarab voievod, Io Vlad voievod, IoMircea voievod, Io Ştefan voievod, Io Mihaivoievod…” (VI, p. 286). Ideea seminţei germinale, amonadelor care adastă într-un somn al virtualităţii sevrea a fi principala notă de originalitate estetică a piesei,fiind exprimată artistic în mod repetat, obsesiv, o litanieinternă a istoriei piesei, lait motiv ce asigură substratulideatic al textului.

O primă sugestie în acest sens o constituieo observaţie pasageră a cezarului Alexie, careconstată că, pentru Ioniţă, „Cuvântul în starede sămânţă.” (I, p. 186) este un constituentstrict necesar pentru ca o incantaţie să îşiproducă efectul, pentru ca vorbele, în ultimăinstanţă, să semnifice. Aşadar conţinutulsemnificativ al semnului, fondul din interiorulformei. Nu întâmplător în dialogul imediaturmător, dintre Ioniţă şi micuţa principesăTeodora, fetiţa recită o anume „amintire” a ei:„Înţelegerea cea neînţeleasă căutând fecioarasă o înţeleagă...” (I, p. 187). Referirea laimaculata concepţie se integrează aceleiaşiparadigme inaugurate anterior prinintroducerea „cuvântului în stare de sămânţă”.Sugestia cumulată devine evidentă: naştereapoporului vlah întru istorie este similarăprocesului miraculos-sacral prin care s-anăscut în istorie Mântuitorul, în cazul ambelorCuvântul (Logosul) germinal jucând rolul deconsacrare absolută. Paralelismul poate fiaprofundat prin psalmodierea complementarăa Stâlpnicului: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacăurechea ta şi uită poporul tău şi casa părinteluitău...” (I, p. 187). Întocmai după cum Fecioaratrebuise să „uite” de fiinţa sa contingentă,cotidiană, pentru a-şi putea însuşi statutul denăscătoare a Fiului lui Dumnezeu, astfel şiIoniţă trebuie să „uite” de determinările salefunciare, autohtone, pentru a proiecta neamulsău în istorie. Cu diferenţa că demersul săueste impropriu, timpuriu, iar soluţia va fitocmai revenirea în datele originarului, alevetrei, ale mormântului străbun. În acest senso premoniţie o are însuşi protagonistul, care îi spunecezarului Alexie: „Nu pot deveni cineva decât dacărămân eu însumi.” (I, p. 190), fraza fiind un ecou certal posturii protagonistului Făt-Frumos din poemuldramatic Du-te vreme, vino vreme! (1969)13. Paralelismulpoate fi suprasolicitat prin relevarea împărtăşirii şi aunei alte dimensiuni structurale de către cei doi „eroi”:întrebat de către Mumă dacă nu mai crede în poveşti,Ioniţă răspunde: „Dacă n-aş mai crede-n ele, n-aş maicrede nici în mine.” (II, p. 199). Întocmai ca Făt-Frumos, Ioniţă aparţine ficţiunii, diegesisului imaginar,basmului sau legendei, „rătăcirea” sa, temporară, prinlumea factuală, prin istorie, fiind o abatere de la traseulunic, singular, care şi-l va aroga inerent, prin revenireaîn datele mitului, „reintegrarea în mit” despre carevorbea însuşi autorul.

Mitul în care vor reveni eroii istoriei este acela alpământului. Autorul îşi manifestase convingerea căpoporul român este intrinsec şi principal purtător (şiexpresie) a unui mit al pământului, chiar dacă o atestaredocumentară explicită în acest sens nu există înliteratura populară. Mistica pământului14, articol cu mult

anterior dramei, este expresia convingerii publicistuluicu privire la existenţa acestui fenomen în culturapopulară românească, până la a se sugera htonicul catrăsătură psihanalitică funciară etnicului autohton:„Noi, românii, fără-ndoială, avem o mistică aPământului.”15. Mircea Eliade relevase, dealtfel, încădin 1953, manifestarea universală a mitologieihtonicului16. Ceea ce înfăptuieşte Valeriu Anania înGreul pământului este expresia imaginaţiei sale asupra aceea ce ar fi putut să fie, atemporal, sau ar putea să fie,imponderabil, forma şi fondul acestei mistici ahtonicului. Mai mult chiar decât în cazul „legendeiheraldice” din Steaua zimbrului (1971) asistăm acum lacrearea cultă a unei mitologii pretins populare,dramaturgul depăşind chiar tentativele anterioare,specifice dramaturgiei sale, de explicare a „metaforeigerminale” a mitului. Este un pariu riscant, câştigatdoar parţial, însă mai convingător decât în cazulanterioarei drame istorice.

29 >>>

Valeriu Anania

În articolul amintit, datând din 1969, ValeriuAnania mărturisea că „... solicitările care m-auemoţionat până la cutremurare au fost acelea alemultor români dintre cele două ape mari de a le aducepământ din Ţară. Pământ de pe o groapă, pământ delângă o biserică, pământ dintr-o grădină.”17, citândchiar şi versuri din Dan, căpitan de plai al lui Alecsandri:„sărută ca pe-o moaşte / Pământul ce tresare şi care-lrecunoaşte...”18, autorul însuşi purtând la el un săculeţde pământ. Din toată această alchimie biobibliograficăValeriu Anania imaginează în piesă un eres alpământului (calificat drept erezie de către Morosini,trimisul papal), cu modalitate de manifestare dejadelimitată: întreaga populaţie a Imperiului Bizantin estecontaminată de ritualul păgân, de sorginte vlahă, de apurta un săculeţ cu pământul vetrei natale, pentru a-lavea în cazul în care se vor îndrepta către propriulmormânt pe plaiuri străine. Boril, „neguţător depământ”, este prima intruziune în istoria dramei careexprimă eresul: „- Uite-aici pământ din pământulrădăcinilor tale, să te-ngropi cu el şi să-ţi ţină cald.” (I,p. 194). Eresul dobândeşte amploare semnificativă prinexpresia lui Ioniţă: „Eu am luat punga în palmă şi amsimţit-o bătând ca o inimă (...) şi ca o inimă băteapământul din pământul bunilor mei (...). Şi adevărulacesta mi s-a pecetluit atunci când în palma mea amavut şi pământ din alte pământuri şi nici unul nu mi s-a arătat viu, fără numai cel din pământul bunicilormei.” (II, p. 213). Oricât ar părea de inedit cultulpământului imaginat de Valeriu Anania în ultima sapiesă, atestări ale unor credinţe similare se regăsesc întradiţiile populare române. Romulus Vulcănescuaminteşte astfel unele „evenimente secundare” legatede riturile ce ţineau de cultul pământului, culese deIosif S. Naghiu: „«obiceiul (...) de a duce pământ în altăţară în mod simbolic, sau de a dormi pe pământul adusdin patrie», obiceiuri care trădează comuniuneastrăveche existentă altădată între pământ şi oameni,rămasă amintire numai ca datini mitice.”19. AcelaşiRomulus Vulcănescu sintetizează un demers al luiPetru Caraman de a sistematiza riturile despre pământ,care ţin de fondul străvechi al cultului PământuluiMumă, printre care regăsim: „ritul purtătorului unuibulgăre de pământ într-un săculeţe atârnat la gât de cel ce pleacăîn străinătate sau este înstrăinat fără voia lui. PetruCaraman consideră ultimul rit ca simbol nostalgic alpământului patriei. Noi considerăm acest rit ca simbol alputerii protectoare a pământului de acasă, care putere se poateextinde şi asupra pământului de oriunde...”20. Aşadardramaturgul Valeriu Anania are repere bine statorniciteîn mitologia românească, premize atestate de la carepleacă în tentativa personală de a imagina propriul mital pământului.

Prima menţiune asupra greului pământului seregăseşte anticipativ în Du-te vreme, vino vreme! (1969),unde Făt-Frumos se adresează „lumii poveştilor”, din

care tocmai descinsese în istorie, printr-o chemareenigmatică: „N-aude, n-a vede, n-a greul pământului!”,pentru ca „negurile” să îi răspundă „aude vede eul-pământului!” (II, p. 29). Ritualul se repetă când eroul,îmbătrânit de revenirea în „timpul real”, strigă însprenegurile beciurilor a ceea ce a fost, odinioară, castelulpărintesc (X, p. 166). O reluare, parţială, a replicilor seregăseşte în Greul pământului, prin unele frânturi alestrigătelor unor personaje absente din scenă: „N-aude,n-a vede, n-aude, n-a vede...” (IV, p. 251).

În piesa Greul pământului prima „apariţie” a grelelorpământului, personaj colectiv straniu, se regăseşte într-un dialog dintre Ioniţă şi Mumă. Eroul le poartă înamintirea sa din vremea copilăriei, când le considera aaparţine basmelor, eresurilor imaginare. Muma îlcontrazice afirmând realitatea făpturilor în discuţie,proiectându-le într-o temporalitate a statornicieiperene: grelele pământului fiinţează de la începutulînceputurilor, de la facerea neamului vlah, carereiterează facerea mitică a lumii: „... asemenea fiilorcerului când s-au împreunat cu fiicele oamenilor şi s-aunăscut uriaşii pe pământ, atunci s-au plămădit şi ele subtemelia zidirii şi aici au rămas.” (II, p. 199). Aşadar,aparţin începutului, primordialităţii, lui illo tempore,repetând un gest arhetipal. Valeriu Anania formulase,încă odată cu romanul Străinii din Kipukua (1979)21,apartenenţa miticului la realitatea originară a lumii22.Opţiunea autorului, frapantă în ambele cazuri, seînscrie însă în consensul opiniilor exprimate, în anul1953, de către Mircea Eliade cu privire la acelaşi statutal mitului, până la parafrazarea acestora23. Or, dacăgrelele pământului aparţin realităţii mitului, ele impunun comportament exemplar pentru poporul care s-azămislit sub auspiciile lor. Eroii piesei, reprezentaţi caşi colectivitate de Ioniţă, vor trebui să reiterezegesturile, în ultimă instanţă, exemplaritatea mitică,receptată ca etalon şi canon. Iar ceea ce lecaracterizează pe grelele pământului este fiinţarea îndatele htonicului, nedesprinderea de realitatea mitului:„Dacă s-ar naşte, n-ar mai fi grele.” (II, p. 199)conchide Muma, prin aceasta destinul lui Ioniţă (şi alvlahilor) fiind pecetluit: întocmai după cum grelele nuse pot naşte, prin aceasta însemnând a se anula caidentitate ontologică, părăsindu-şi condiţia specifică amitului, tot astfel nici vlahii nu se pot naşte întruistorie, prin aceasta semnificând, la rândul lor, părăsireadimensiunii specifice de existenţialitate, încă mitologică.În repetate rânduri, în desfăşurarea conflictuluidramatic, Ioniţă are suspiciunea că păşeşte prea devremeîn istorie (Muma vorbeşte despre graba lumii),temperându-şi chiar semenii de a trece la „înfăptuiri”drastice, definitorii, irevocabile (atacarea întru cucerirea cetăţii Bizanţului). El simte, premonitoriu, căamestecarea decisivă în rosturi până în acel momentstrăine ar determina anularea lor, definitivă, cavirtualitate. Asemeni grelelor pământului, care revinciclic în ţărână, protagonistul (şi neamul său) se vor

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 30

reintegra... mitului htonic.Însă Valeriu Anania îşi demonstrează subtilitatea

creativă (şi, totodată, surmontarea unei perspectiveparadoxal limitative pe care o impuneau teofania şihierogamia relevate anterior) prin contaminareamitului htonicului (având ca expresie imediată eresulgrelelor pământului) cu integrarea în datelemonadismului, ale virtualităţii, sugerate constant prinideea fecundei germinaţii a „seminţelor”. Grelelepământului nu sunt pură încremenire „seacă” înreiterarea unui ritual atemporal, anistoric şi in-uman, cisunt... seminţe. Într-un dialog aparent pueril, dintremicuţa principesă Irina şi Ioniţă, sunt sugeratecaracteristici esenţiale ale grelelor pământului: ideeaadăstării lor „în întuneric” (sumbră perspectivă) estecontracarată şi nuanţată: „... pântecele lor lumineazădinlăuntru.” (III, p. 230). Ele trăiesc astfel în CetateaBătrână (simbol al începuturilor, al etnogenezei)„IONIŢĂ: Ca seminţele. / IRINA: Şi ce fac ele acolo?/ IONIŢĂ: Ce fac şi seminţele.” (III, p. 230), adicăgerminează întru încolţire. Muma relevă statutulgerminal absolut pe care îl au grelele pământului, caresunt sugestie a virtualităţii totului: „... seminţe de chipşi seminţe de grai şi seminţe de cântec şi seminţetuturor izvoadelor noastre celor statornice.” (IV, p.239). Dispariţia Caloianului fetiş (prin intrarea luiIoniţă Caloian în istorie) determină însăşi eludareaposibilităţii lor de a germina, le anulează statutul demonade: „... vai, cum o să toarcă ele pe-ntuneric şi cumo să năvădească ele pe-ntuneric şi cum o să ţese ele pe-ntuneric şi cum o să mai fim noi statornici întru alenoastre din izvoade de-ntuneric?” (IV, p. 239).Caloianul magic, lumina grelelor pământului („Nu ştiţivoi câtă lumină e-n întunericul din ele!...”, IV, p. 240),era garantul virtual al depăşirii stării mitice întruîncolţirea în istorie. Absenţa acestuia (prin luarea înposesie a istoriei pe cont propriu, deci caduc şiimperfect) determină grave abateri ale fiinţării, posibilireconciliabile. Pe de altă parte ne vedem nevoiţi areleva că faptul că Valeriu Anania a şi suprasolicitatideea esenţială a germinaţiei prin proiectarearespectivei structuri existenţiale nu doar asupra grelelorpământului şi ale lui Ioniţă Caloian, ci şi asupraprincipesei Teodora, numită, în repetate rânduri, „...sămânţă din care nu va rodi niciodată nimic, în afară degândul că totul încă mai poate rodi.” (III, p. 235; IV, p.246). Se poate întrezări, în subtext, mobilul care l-adeterminat pe dramaturg să recurgă la această sugestie:conferirea etnogenezei vlahilor cu o aură suplimentarăde nobleţe printr-o sugerată comuniune, virtuală, întreIoniţă, primul rege vlah, şi Teodora, ingenuă şi sacrăprincipesă bizantină: „IONIŢĂ: Teodora, preacuratăTeodora, tu eşti potirul care a cules de pe cer steauaBizanţului. / TEODORA: Caloian!... Dacă n-aş fi grea,m-aş logodi cu tine! (...) ALEXIE: Prin gura pruncilorşi a celor ce sug se rosteşte istoria.” (III, p. 235).Păstrarea, însă, a formulării în datele generalului pur

(cum se întâmplă când se oferă răspuns cu privire la ceva rămâne după ce ultimul Stâlpnic va muri, „Rămânesămânţa din care nu va rodi niciodată nimic, în afară degândul că totul încă mai poate rodi.”, IV, p. 252) esteînsă mult mai potrivită esteticii de ansamblu a textului.Înfiinţarea întru istorie a vlahilor se permanentizeazăîn dimensiunea inefabilă a imponderabilului, aceştianeputând, funciar, a dispărea vreodată caexistenţialitate atâta vreme cât este statuată ideea uneietern posibile înfiinţări. Nu este necesar ca entitatea săse manifeste concret, palpabil, atâta vreme cât esteconştientizată posibilitatea acestei manifestări. Este caşi cum, nerenunţând la paradigma mitului, entitateafiinţează în cea a concretului istoric prin intermediulideii. Expresie artistică a Ideilor platoniciene, amonadei lui Leibniz, a Lacrimei Mari a lui Blaga etc.

Această împlinire Ioniţă o resimte în inextricabilalegătură cu pământul străbun, de care vlahii nu se potdespărţi funciar, oferindu-se ca argument o referiresubtilă la Zamolxis. Prin acest paragraf Valeriu Ananiaproiectează mitul său, personal, al greului pământului,ca reiterare a unui gest arhetipal pe care l-au săvârşit,odinioară, Fiinţele supreme, strămoşii mitici ai vlahilorde azi. „Un strămoş al meu, cetăţean al cerului, s-apogorât la o vreme în peştera unui munte şi a ieşit dinea ca cetăţean al pământului. Ştii ce s-a întâmplat înpeşteră? Lumina lui n-a mai părăsit-o, ci i-a pătrunspereţii şi a dat năvală prin starturile pământului şi s-astatornicit acolo, să le ţină morţilor de urât. De atuncinoi trăim pe pământul nostru ca şi cum am trăi în cer.”(V, pp. 265-266). Este aici exprimată magnificperspectiva sofianică specifică ortodoxiei, transcen-denţa care coboară în umanitate, uranicul către htonic,impregnând efemerul cu crâmpeie ale eternităţii şi aledivinităţii. Grelele pământului repetă, la nivel teofanic,gestul ontofaniei instaurate de Zamolxe, iar lui IoniţăCaloian nu îi rămâne decât a se înscrie în liniiledirectoare – şi integratoare – ale participării la gestul şila semnificaţia originară. La finalul istoriei drameiînţelege modalitatea de împlinire a rostului său şi revineîn greul pământului care l-a izvodit: „IONIŢĂ:Doamne, cum bate!... Ca o inimă bate... E vremea să-iîntorc pământului inima şi să-i mulţumesc că mi-a dat-o... Ale sale dintru ale sale... (...) MUMA: Acum toatesunt la locul lor.” (VI, p. 287).

Unul dintre exegeţii care s-au pronunţat asupradramei relevă rostul operei de artă, pentru a justificadiscursul dramaturgului: „... opera de artă este înaintede toate transfigurare, recreare într-o viziune proprie,într-o manieră originală a unor evenimente, şi nureconstituirea lor. (…) scriitorul este chemat săimagineze o nouă realitate, mai adevărată decâtadevărul (…), o realitate sufletească.”24. Observaţia, opremisă estetică fundamentală şi oarecum superfluu afi amintită în contextul interpretării oricărui text literar,îşi relevă totuşi funcţionalitatea în cazul drameloristorice, care urmăresc o realitatea paralelă faptului

31 >>>

atestat documentar. În acest sens, ceea ce nu a reuşit sărealizeze decât foarte vag dramaturgul în poemuldramatic Steaua zimbrului (1971) se recomandă caîmplinire estetică superioară prin Greul pământului,unde, dealtfel, istoria este personaj secundar, iar mitulcel principal. Cu toate acestea suntem nevoiţi a afirmacă nici în acest din ultim caz autorul nu a reuşit să sedebaraseze complet de anumite opţiuni care aducatingere caracterului autotelic al operei de artă.Întâlnim, şi în cea de-a doua – şi ultima – dramăistorică a lui Valeriu Anania paragrafe mult prea extinseîn care se impune retorica patriotardă. Gândulpermanent al autorului este la neamul românesc,element care subzistă în spatele genezei ambelor drameistorice. Referirile la „ceilalţi vlahi”, de la nord de Istru,încă nemanifestaţi istoric, străbate întreaga dramă, subforma unor vagi sugestii: „Vezi că sunt şi-ai noştri (s. n.,L. B.) pe-acolo, poate ne ajută şi ei.” (II, p. 203), sau aunor declaraţii explicite: „Şi i-am cunoscut şi pe vlahiide dincolo de Istru. De pământul lor se bucură toatehoardele pământului şi ei au rămas în sapă de lemn, darde pe pământul lor nu se mişcă.” (IV, p. 250), sau, înfine, chiar a unor anticipaţii angajate ale finaluluideschis al dramei: „Mă tot gândesc la cei de dincolo deIstru. Manaster îi ţine încă în pământ, dar va veni şipeste ei un cutremur şi-i va sili să iasă la lumină.” (VI,p. 285).

Intruziunea calculată a preromânismului nord-dunărean în istoria – şi în mitologia – dramei nu ar fi însine o carenţă, dar o masă considerabilă de monologurisufocante exprimă, nu întru totul convingător princhiar amplitudinea acestora, calităţi exagerate, multaugmentate, ale „fenomenului românesc” privit înansamblul său. Astfel, spre exemplificare, monologullui Asan, care glorifică, plin de emfază, traiul aspru,brut, dar titanic, al strămoşilor, în mijloculvicisitudinilor existenţei: „Când se rezema unul cuspinarea de stâncă, nu ştiai care e omul şi care emuntele. (...) ... trupurile noastre se ţineau de cremene.”(II, pp. 205-206); apoteozarea sentimentuluineatârnării: „... cununa libertăţii noastre.” (II, p. 207);„Nu-i pot numi prieteni pe cei care-mi răpesc libertateaşi-mi cer să-mi asupresc cugetul.” (III, p. 233);exacerbarea superfluă a dragostei faţă de pământ:„Pământul se cere iubit nu numai pentru că te hrăneşte,ci şi pentru că deasupra lui luceşte steaua sub care te-ainăscut.” (IV, p. 250). Asemenea replici, expresii onesteale opţiunii sufleteşti a autorului, nu constituieepisoade pasagere ale discursului dramatic, ci oprezenţă statornică. Însă demnă de reţinut este, în acestcontext, o afirmaţie „între paranteze” a autorului,datând din anul 1986, ulterior editării ambelor saledrame istorice: „în definitiv, care mare operă literară nuconţine într-însa o «teză», adică tocmai acel ceva princare autorul a voit să-l spună?”25.

Note:

1. Cf. Valeriu Anania, Greul pământului. Mit valah în devenire,apud Valeriu Anania, Greul pământului, o pentalogie a mituluiromânesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, II, p. 288.Toate trimiterile prezentului studiu se vor face la aceastăediţie a piesei.2. Vezi Lucian Vasile Bâgiu, Etnogeneza moldo-vlahilor şiîntemeierea voievodatului Moldovei în poemul dramatic „Steauazimbrului” de Valeriu Anania, în Philologica Jassyensia, nr.2/2009, p. 7-20.3.Vezi Valeriu Anania, Câte ceva despre Ion Luca (în Îndrumătorbisericesc, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1986, apudValeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte,Ediţie îngrijită de Ioan-Nicu Turcan, Cluj-Napoca, EdituraDacia, 2000, p. 104), în care autorul se concentrează perelaţia dintre dramaturgul Ion Luca şi spiritul ortodox-bizantin, relevând conţinutul a două dintre piesele acestuia,Femeia Cezarului şi Năframa iubitei.4. Menţionăm că parafrazarea, de către dramaturgul ValeriuAnania, a textului biblic, se face după ediţia „standard” laacea epocă (1982), anume traducerea, din 1936, a VechiuluiTestament, după textul masoretic, de către Gala Galaction,Vasile Radu şi Nicodim Munteanu. Vreme de opt deceniiaceasta a fost versiunea mereu reeditată de către BisericaOrtodoxă Română, până în anul 2001, când BartolomeuValeriu Anania oferă o nouă versiune, după Septuaginta, aVechiului Testament, care nuanţează distinct expresiapasajului în discuţie prin sintagma „colibă prădată”,preferată aceleia de „ruină”. Întrucât autorul nuprefigurează, în anul 1982, în piesă, propria traducere apsalmului, am optat pentru citarea textului biblic dinsingura ediţie/versiune în circulaţie la acea epocă.5. Lucian Blaga, Evoluţii şi involuţii în Spaţiul mioritic, apud.Lucian Blaga, Opere, 9, Trilogia culturii, Ediţie îngrijită deDorli Blaga, studiu introductiv de Al. Tănase, Bucureşti,Editura Minerva, 1985, p. 298.6. Vezi Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti,Editura Florile Dalbe, 1995, p. 150.7. Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secoluluial XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu,Bucureşti, Editura Univers, 1976, p. 267-275.8. Valeriu Anania, Mitologia românească, în Revista de istorie şiteorie literară, 1-2/1987, Răspuns la ancheta publicaţiei, apudValeriu Anania, Din spumele mării Pagini de religie şi cultură,Ediţia îngrijită şi postfaţă de Sandu Frunză, Cluj-Napoca,Editura Dacia, 1995, p. 122.9. Ibidem, p. 123. 10. I.-A. Candrea, Privire generală asupra folclorului românesc înlegătură cu alte popoare, litogr., Bucureşti, I, 1933-1934; II,1935, p. 367, apud Romulus Vulcănescu, Mitologie română,Bucureşti, Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, 1987, p. 422.11. Cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 421.12. Ibidem, pp. 421-422.13. Vezi Lucian Vasile Bâgiu “Tinereţe fără bătrâneţe şiviaţă fără de moarte” în “Du-te vreme, vino vreme!”, poemdramatic de Valeriu Anania, în Transilvania, serie nouă,revistă editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania,sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu, anul XXXVII(CXIII), 11/ 2008, p. 8-17.14. Valeriu Anania, Mistica pământului, în Credinţa, 4/1969,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 32

apud Valeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi altetexte, ediţia citată, p. 45-47.15. Ibidem, p. 47.16. Mircea Eliade, Pământul-mamă şi hierogamiile cosmice, înMituri, vise şi mistere, Traducere de Maria Ivănescu şi CezarIvănescu, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, p. 166-202.17.Valeriu Anania, Mistica pământului, ediţia citată, p. 46.18. Ibidem, p. 47.19.Cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti,Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p.446.20. Ibidem, p. 447.21. Vezi Lucian Vasile Bâgiu, „Străinii din Kipukua” deValeriu Anania - elemente de naratologie, în AnnalesUniversitatis Apulensis, Philologica, 6/2005, Tom 1, AlbaIulia, 2005, p. 347-356.22. „Noi, hawaienii, numim o poveste imaginară kaao, iaruneia despre un fapt adevărat, istoric, îi spunem moolelo.Povestirile noastre despre zei, de pildă, sunt moolelo, căci eleistorisesc întâmplări adevărate despre fiinţe reale.” (ValeriuAnania, Opera literară, Străinii din Kipukua, roman, Prefaţă deAurel Sasu, Cronologia: Ştefan Iloaie. Cluj-Napoca, EdituraLimes, 2003, p. 34). Adică în mentalitatea hawaiană, ceacare constituie substanţa istoriei romanului (evenimenteledenotate se petrec în cvasitotalitate în lumea exotică ainsulelor Hawaii) se înregistrează distincţia între povestireade ficţiune, kaao şi cea factuală, moolelo, dar mitul aparţine,paradoxal, nu imaginarului, ficţiunii, ci factualului,istoriseşte „întâmplări adevărate despre fiinţe reale”.23. Vezi Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, ediţia citată, pp.11-12.24. Valeriu Râpeanu, Greul pământului, apud Valeriu Anania,Greul pământului, II, p. 176.25. Valeriu Anania, Câte ceva despre Ion Luca, ediţia citată, p.104.

Bibliography

Anania, Valeriu. De dincolo de ape. Pagini de jurnal şialte texte. (From Beyond Waters. Pages of a Diary and OtherTexts). Ediţie îngrijită de Ioan-Nicu Turcan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, 159 p.

Anania, Valeriu. Din spumele mării Pagini de religie şicultură. (Out of the Foams of the Sea. Pages on Religion andCulture). Ediţie îngrijită şi postfaţă de Sandu Frunză,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, 246 p.

Anania, Valeriu. Greul pământului, o pentalogie amitului românesc, I, II. (The Sprite of the Earth). Bucureşti,Editura Eminescu, 1982, 559 p. + 293 p.

Anania, Valeriu. Opera literară. Străinii din Kipukua,roman. (Works. The Strangers of Kipukua, novel). Prefaţăde Aurel Sasu, Cronologia: Ştefan Iloaie, Cluj-Napoca,Editura Limes, 2003, 259 p.

Anania, Valeriu. Rotonda plopilor aprinşi. (The Rotundaof the Enflamed Poplars). Bucureşti, Editura FlorileDalbe, 1995, 235 p.

Bâgiu, Lucian Vasile. Etnogeneza moldo-vlahilor şi

întemeierea voievodatului Moldovei în poemul dramatic „Steauazimbrului” de Valeriu Anania. (The Rise of the Moldavian-Vlach People and the Foundation of the MoldavianPrincipality in the Lyrical Drama “The Star of the Bison” byValeriu Anania). În: Philologica Jassyensia, nr. 2/2009, p.7-20.

Bâgiu, Lucian Vasile. „Străinii din Kipukua” deValeriu Anania - elemente de naratologie. (“The Strangersfrom Kipukua” by Valeriu Anania – Aspects of Narration).În: Annales Universitatis Apulensis, Philologica, 6/2005,Tom 1, Alba Iulia, p. 347-356.

Bâgiu, Lucian Vasile. “Tinereţe fără bătrâneţe şiviaţă fără de moarte” în “Du-te vreme, vino vreme!”,poem dramatic de Valeriu Anania. (“Youth withoutHoary Age and Life without Death” in “Go Away,Time! Come Time!”, dramatic poem by ValeriuAnania). În: Transilvania, serie nouă, revistă editată deCentrul Cultural Interetnic Transilvania, anul XXXVII(CXIII), 11/2008, p. 8-17.

Blaga, Lucian. Opere, 9, Trilogia culturii. (Works. 9.The Trilogy of Culture). Ediţie îngrijită de Dorli Blaga,studiu introductiv de Al. Tănase, Bucureşti, EdituraMinerva, 1985.

Eliade, Mircea. Mituri, vise şi mistere. (Myths, Visionsand Mysteries). Traducere de Maria Ivănescu şi CezarIvănescu, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998.

Fochi, Adrian. Datini şi eresuri populare de la sfârşitulsecolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui NicolaeDensuşianu. (Traditions and Folk Superstitions at the End ofthe 19th Century: the Answers to Nicolae Densusianu’sQuestionnaires). Bucureşti, Editura Univers, 1976.

Vulcănescu, Romulus. Mitologie română. (RomanianMythology). Bucureşti, Editura Academiei RepubliciiSocialiste România, 1987.

33 >>>

RR omanul Astra continuă voletulautobiografic al scrierilor lui PaulGoma fiind, în desfăşurarea

cronologică, al treilea la număr. Cifră fatidică şi,totodată, mistică, dacă e să o privim din punctul devedere al religiei creştine, aceasta aşază romanul subsemnul unei dualităţi, predestinându-l, pe de o parte,unui sfârşit dramatic, iar pe de altă parte îmbrăcânddiegeza într-o tensiune benefică, capabilă să trezească,atât naratorului, cât şi cititorului, un fragil sentiment desperanţă, de aşteptare a unei minuni. Dincolo desimbolistica romanului, de altfel deloc întâmplătoare,asupra căreia vom reveni, ne propunem, pentru afacilita înţelegerea textului, să explicăm semnificaţiacuvântului ,,Astra” – topos în jurul căruia gravitezaîntreaga scriitură, dar şi să facem o incursiune însubiectul romanului, în atmosfera epocii respective,trasând liniile esenţiale ale analizei.

Compartimentată în douăsprezece capitole, carteadebutează cu o scenă din faţa unei biblioteci unde, înatmosfera îngheţată de iarnă (decembrie 1949),naratorul prezintă, rând pe rând, o galerie de personajememorabile (,,personaje ale epocii”, după cum însuşiavea să afirme). Poziţionaţi în faţa uşii închise abibliotecii, oamenii, diferiţi prin vârstă, cultură,

vestimentaţie, aspect fizic, statut social, creioneazăatmosfera unei epoci de restrişte, aflate sub cizmaocupantului sovietic. Combinând perspectiva narativăsubiectivă cu cea obiectivă a evocării istorice, autorulsolidarizează eul social, psihologic, moral cu celcreator, în dorinţa de a pune împreună biografiaistorică şi mitică, demonstrând modelarea celei de adoua (exceptând pasajele ficţionale), sub presiuneacelei dintâi. Proiectată pe ecranul conştiinţei imediate,istoria ocupă un spaţiu definitoriu în roman, apelul laretrospecţie întregind tabloul dezastruos al unei lumidominate de servitudine şi strâmbătate, în care apariţiaafişului ortografiat analfabetic pe uşa bibliotecii – ăncisp. iventr – nu poate decât să reflecte starea societăţii şi asistemului totalitar.

Pornind de la duplicitatea ocupantului, Paul Gomaîşi construieşte romanul în baza structurilor binare,împânzite de-a lungul întregii scrieri, atât la nivelultimpului şi al spaţiului, al exteriorului uşor sesizabil, câtşi la nivel interior, psihologic, făcând o diferenţă netăîntre eu şi alţii. Demonstrând că evenimentul istoriceste rodul oricărei tipizări, naratorul diferenţiază timpulistoric de timpul epic îmbinând concreteţea,unidimensionalitatea mărimii temporale istorice cuafinităţile ,,mitice”, pluridimensionalitatea timpuluiepic. Cu deosebiri de ritm – controlat, static, al istorieişi accelerat, sau întârziat, au ralenti al epicului,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 34

Paul Goma. Romanul Astra: Lizibilitate literarăşi semnificaţie estetică

M a r i a n a P A S I N C O V S C H I

Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava, Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării“Ştefan cel Mare” University of Suceava, Faculty of Letters and Communications Sciences

Str. Universităţii nr. 13, 720 229, Suceava, România, tel: +40 230 520 081, fax: +40 0230 520 080, http://www.litere.usv.ro,Personal e-mail: mariana_amalia12@yahoo.com

Paul Goma. The novel Astra: Literary readability and aesthetic significance. Introduction

The aim of this study is to demonstrate the authenticity, the originality and the literarity of Paul Goma’s novel Astra.The published fragment represents an introduction to a more complex analysis which covers all the levels of Goma’swriting. Starting with the explanation of the meaning of the word “Astra”, around which the whole writing revolves, wepropose to penetrate into the novel’s subject, into the atmosphere of that era, tracing the essential lines of the analysis.What is apparent is that, being the mirror of 1949, in a general atmosphere of denial of man by man, the author makesa blueprint of the society from the position of a teenager, looking at the consequences of the totalitarian system andhalting on the traumatism of the library's closure. Built on the basis of binary structures, starting from the duplicity ofthe Soviet occupant, the text reveals a real narrative drama intensified especially by the lack of solidarity and action ofthose who surround him. Combining the historical time with the mythical one, the narrator introduces into the novelpoetic fragments, managing to keep awake the reader's curiosity. The writing is a definition of the creative process inwhich the town Sibiu has an important place.

Keywords: modern Romanian literature, Paul Goma, the novel Astra, literarity, authenticity, duplicity, totalitariansystem, ethnic cleansing

naraţiunea devine statico-dinamică, iar apelul laimperfect, cu scopul de a prelungi durata clipelor,împreună cu natura statică a descrierilor, vădeşte otehnică a amânării, cu atât mai benefică cu cât reuşeşte săia în posesie cititorul, într-o relaţie de ,,perfectăegalitate ... contractuală”1. Ţinând lectorul în tensiune,autorul îl pregăteşte, totodată, prin aspectul formal alromanului, pentru concluzia din urmă, pentrurăspunsul de-ce-ului mult-aşteptat, cu toate că finalulrămâne unul deschis.

Deşi poate fi privit ca Bildungsroman, urmărinddevenirea spirituală adolescentină, trecând prin viaţa deliceu, internat, poposind asupra iubirilor fictive, eşuatesau concretizate, meritul autorului este de a zugrăviadevărate tablouri metaficţionale, implicând atât imagineascriitorului, cât şi a lectorului, cu o posibilitate de a seprivi lucid şi de la distanţă. Obiectivat într-un alter-ego,naratorul provoacă, întreţine şi susţine permanentacuriozitate a cititorului, printr-o tehnică a stimulăriiinteresului, a captivării spiritelor. Astfel, pe lângă laturagravă a romanului, Paul Goma are grijă să introducă şiaici ludicul, carnavalescul – un respiro nu doar lanivelul limbajului, ci şi la nivelul presiunii istoriei –,legând ,,forma, normală şi deosebită totodată, avorbirii sale, de vasta istorie a celorlalţi”, demonstrândcă scriitura este, printre altele, şi ,,un act de solidaritateistorică”2.

În plan compoziţional, autorul abordează aceeaşitehnică de construcţie a incipitului, pornind de lalaitmotivul Inventar? Cum aşa: in-ven-tar? sau Inventar? Dece, inventar?, laitmotiv care închide în sine întreaga

problematică a romanului, fiind reiterat în aproapetoate subcapitolele şi constituind efectul de centru caregenerează coerenţa şi ritmicitatea. Predilectă pentrutimpul prezent, acţiunea se petrece acum, sub ochiicititorului, în virtutea convenţiei ficţiunii, cartea dândsenzaţia unui roman care se scrie sub ochii noştri, într-odeplină comuniune cu istoria la care face referinţă.Dacă e să eliminăm, imaginativ, partea de retrospecţie,vom observa că romanul prezintă întâmplări petrecutetimp de o zi, aspect evident prin plasarea naratorului,dar şi a celorlalte personaje în faţa uşii închise abibliotecii. Nucleu germinativ, acesta permite mişcareaeului actant în timp şi spaţiu, răsfrângându-se, catulpina unei liane pe tot parcursul textual, pentru areveni, de fiecare dată, în acelaşi loc, nuanţând tablouldezastruos şi inevitabil al unei adevărate tragediiconsemnate istoric: închiderea bibliotecii Astra –,,As(ociaţia) Tra(nsilvană)“, înfiinţată de GeorgeBariţiu din Sibiu, în vederea epurării cărţilor.

Cu o tehnică de construcţie a personajelor prinnume, îngroşând calităţile fizice sau morale, cutrimitere directă la I. L. Caragiale sau la Ion Creangă,autorul îşi situează scrierea în perimetrul autenticităţii,într-o lume hilară a lui Bahtin în care, pe fundal tragic,aplecarea spre pitoresc (asemeni lui Balzac pe care îlinvocă), întoarcerea la origini şi ridicularizarea, însoţităde aerul pamfletist al naratorului, nu fac decât săînscrie romanul într-o formă de originalitate pură şimult-râvnită de cei aflaţi în slujba condeiului. În acestspaţiu de basm, cu personaje deformate ca în poveste,deşi nelipsite de încărcătură istorică, se conturează deja

35 >>>

câteva direcţii importante, transformate în adevărateobsesii, nelipsite nici în romanle precedente. Estevorba despre frică, dorinţa de libertate şi tăcere, vectoricare influenţează întreaga ţesătură textuală, exprimaţiprin slogane enunţate şi în alte romane.

Afectat direct, biografic de arderea cărţilor,naratorul va trăi o adevărată dramă, intensificată maiales din lipsa de solidaritate şi acţiune a celor care îlînconjoară. Din acest motiv şi sub imperativul uneidureri absolute, el va apostrofa direct cititorul – ,,darciteşte, cititorule, doar ştii carte, citeşte ceea ce cuadevărat stă scris, pe uşă!”3, făcând trimitere la laşitatea,,specific-naţională”, printr-o transpunere la un nivel alclasei: ,,în recreaţie, toţi copiii: unguri, tătari, ruşi, neînghiontesc, ne îmbrâncesc, ne pişcă, ne vămuiesc – cesă facem: să ne-apărăm? Nu se cade – aşa că ne mirăm,plângându-ne de soartă”4. Rescriind istoria scrisă, dar şiorală, cu înclinaţie spre demitizare, Paul Goma face oradiografie a societăţii, uzând din plin, după cum bineobservă Daniela Sitar-Tăut5, de tehnica palimpsestului(inserarea de texte preponderent eminesciene,bacoviene, sau cu trimitere la Caragiale, Arghezi,Dostoievski, Gorki, Clausewitz ori la ,,producţiile”epocii), ironizând subproducţiile proletcultiste, pactulscriitorilor cu sistemul şi ilustrând cu exactitateatmosfera de creare a ,,omului nou”. În acest sens seînscriu pregătirile pentru celebrarea zilei de naştere alui Stalin, instalarea sufocantă a difuzoarelor în spaţiilepublice, dar şi private, intime chiar, atmosfera desărbătoare în ciuda suferinţei umane maxime, oameniifiind izgoniţi din casele lor, flămânzi şi prost îmbrăcaţi,teroarea şi suspiciunea, într-un cuvânt castrarea celormai nobile sentimente şi, în final, orientarea sprebibliotecă ca soluţie ultimă de ştergere a identităţii.

În această atmosferă generală de dezicere a omuluide către om, scrisul lui Paul Goma va erupe prin,,clocotul verbal”, parodiind şi spărgând convenţiileromaneşti prestabilite, artificialitatea şi ,,ceremoniile”,descătuşându-se într-o rostire totală, anti-elitistă, încare firescul, spontaneitatea scrisului ca şi cea agândirii, vor coborî literatura în stradă (asemeniprozatorilor optzecişti), investind-o cu o frumuseţefără artificii. Reuşind să ,,scrie cum îi vine”, limbajul vareflecta această opţiune a scriitorului, devenind unsălaş al inversiunilor, al deformărilor lexicale, alîntreruperilor sintactice, al trecerilor de la o persoană laalta, al schimbării timpurilor verbale, al retrospecţieisau introspecţiei, al jocurilor lingvistice cu predilecţiecătre oralitate, inovaţii lexicale, ludic şi ironie.Persiflând melodramatismul şi ironizând romanulcavaleresc, Paul Goma nu va propune o soluţieneaşteptată, în sensul vechii tradiţii (,,Deus exmachina”), pe care o ridiculizează, situând-o îndiscordanţă cu logica interioară a narativului. Dincontra, naratorul va pregăti cititorul pentru verdictulfinal reflectând, prin prisma unei triade – filosofie,poezie, proză – (triadă pe care o formează împreună cu

cei doi prieteni Septimiu şi Octavian) asupra literaturiişi prezentând foarte clar opţiunea sa pentru roman.

Deşi ar da impresia unei continuităţi, aceleaşielemente ale unui sistem infect planând şi asupraacestei scrieri, Astra aduce, în schimb, un filon aldiferenţei constituind începutul definirii procesului decreaţie. Scris la Paris între 1986 şi 1988 şi publicat laEditura Dacia în 1992, romanul oglindeşte starea detensiune a scriitorului ,,ne-publicat” şi, totodată, esterodul unei conştiinţe ajunse la maturitate, aspect carese va răsfrânge în munca de compoziţie, capacitatea dedisociere a eului creator de eul empiric şi creator caobiect reflectat, mobilarea lumii şi autonomizareapersonajelor prin vorbire, analiza şi critica acidă aepocii, erosul, ludicul, carnavalul şi pitorescul. Cu unsubtitlu (Biblioteca) în noua ediţie (deocamdată în,,Autura Autorului”), cartea face lumină în privinţaspaţiului investigat, deşi păstrează aceeaşi structură dedouăsprezece capitole, intenţionat fără titlu, într-operfectă concordanţă cu tăcerea care va plana asupratoposului predilect. Plasându-se în ,,aici” şi ,,acum”,într-un afară proxim, naratorul îşi va permite săevadeze, imaginar, din acest spaţiu pentru a-şi procurarechizitele necesare finalizării tabloului dezastruos alanului 1949. Cu o dorinţă inegalabilă de a puneevenimentele pe hârtie, el va sugera importanţa lucruluiconsemnat, piatra, cărămida sau hârtia echivalând cuumplerea golului istoric, cu vivificarea şi încarnareatrecutului. Urma va deveni, astfel, un simbol allibertăţii mult-râvnite, o şansă unică de a rupefrontierele între noi şi alţii, de a recupera o parteconsistentă a unei culturi şi de a o separa de jerbeleutopice ale unui sistem sortit pieirii şi, nu în ultimulrând, ,,o şansă de a se purifica, de a se mântui, adicăşansa de a exista”6.

Pe lângă destinele personajelor recompuse treptat,naratorul aduce în scenă precizări legate de timpulbiografic, din care aflăm că este elev la liceul,,Gheorghe Lazăr”, că au trecut aproape patru luni decând părinţii au fost eliberaţi de la Securitatea de laMediaş, respectiv şase ani de când au plecat dinBasarabia şi că nu cunoaşte o bibliotecă adevărată –biblioteca ,,Astra” – decât de opt-nouă săptămâni. Deşipresurate nestructurat, fără a respecta cronologia,aceste detalii vor reuşi să întregească şi să continue firulnarativ început în Din Calidor, cu precizarea cănaratorul actant nu mai este copil, ci adolescent, iaropţiunile lui în materie de literatură vor confirma dinplin acest statut (Romeo şi Julieta pe primul loc, urmat deRegele Lear, Visul unei nopţi de vară, iar Hamlet fiindconsiderat ca ,,prea jucând teatru” şi exclus). Fără aocupa primul plan, ca urmare a vârstei adolescentine,părinţii îşi vor găsi şi de astă dată un loc deloc neglijabilîn roman, presupoziţiile tatălui, verticalitatea denezdruncinat, împreună cu invenţiile lexicale ironice laadresa sistemului ale mamei, demonstrând o diferenţănetă între basarabeni şi localnici. Interesaţi de cultură şi

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 36

37 >>>

pariticipând activ la ,,crearea omului nou” prin lecturacărţilor, a broşurilor, a ziarelor, memorarea şi recitareademonstrativă a unor ,,fragmente duşmănoase”,poposind pe la ideologie şi literatură, părinţii vorconstitui un suport moral al tânărului plecat la studii,dar şi un exemplu de urmat, continuând linia separăriivalorii de non-valoare, răspicat şi cu riscurile asumate.Cu toate acestea, singura barieră de netrecut, chiar şipentru basarabeni, va rămâne, în continuare, frica dedeportare, ea manifestându-se sub diverse aspecte înroman şi continuând să îşi lase amprenta nu doarasupra personajelor, ci şi asupra sistemului care, tot subimperiul fricii, va ordona epurarea bibliotecii.

Îmbinând discursul cu metafore, uzând de sunete,culori şi mirosuri, autorul va da curs imaginaţieiintroducând, într-o lume a lucrurilor pe dos, fragmentepoetice, născute sub impulsul reveriei, tulburândadesea ,,identitatea confortabilă a autorului, naratoruluişi a personajului”. Venind din preaplinul biografic,răbufnirile scriptoriale vor constitui adevărate tornadeale voluptăţii cuvântului, oscilând între moderato şiallegro, dându-ne posibilitatea de a filtra diegeza prinocularizare sau auricularizare. Pornind de la acesteaspecte, ne propunem recompunerea traseuluiauctorial, fără a neglija rolul catharctic al dezveliriiadevărului7 (,,Aşa-i legea: cine n-are scris, nu există”),tinzând să precizăm că, indiferent de spaţiu şi de timp,mâna scriitorului va constitui o punte de legătură întregeneraţii, reuşind să anuleze distincţia între viaţă şiliteratură, bruscând rutina teoretică şi instalându-leîntr-un tot unitar, clocotind de suflu viu, senzorialitateşi senzualitate, convocând şi urechea, şi ochii, la reveriiautentice, transcendente şi supradimensionate.

Note:

1. Paul Goma, Despre Ostinato şi altele (I), în „Vatra”, nr.4/1992, p. 14.2. Apud Adriana Babeţi, prefaţă, în Roland Barthes,Romanul scriiturii. Antologie, traducere de Adriana Babeţi şiDelia Sepeţean Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p.16.3. Paul Goma, Astra, Cluj, Editura Dacia, 1992, p. 60.4. Ibidem, p. 61.5. Daniela Sitar-Tăut, Lecţia de literatură a Astrei, în,,Metaliteratură”, nr. 5-6/2010, p. 93.6. Marta Petreu, Între depoziţie şi fantasmare, prefaţă la Artarefugii, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 7.7. Idem

Bibliography:

Barthes, Roland. Romanul scriiturii. Antologie (The Novel ofWriting. Anthology), Traducere de Adriana Babeţi şi DeliaSepeţean-Vasiliu, Prefaţă de Adriana Babeţi. Bucureşti,Editura Univers, 1987, 381 p.

Goma, Paul. Arta Refugii (Art of Refuge). Cluj, EdituraDacia, 1991, 334 p.

Goma, Paul. Despre Ostinato şi altele (About Ostinato andOthers) (I). În: ,,Vatra”, nr. 4/1992, p. 14.

Petreu, Marta. Între depoziţie şi fantasmare (BetweenTestimony and Fantasy), prefaţă la Arta refugii. Cluj, EdituraDacia, 1991, 334 p.

Sitar-Tăut, Daniela. Lecţia de literatură a Astrei (Astra’sLiterature Lesson). În: ,,Metaliteratură”, nr. 5-6/2010, pp. 91-97.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 38

ÎÎ ntr-un anume sens, Postmodernismulromânesc e o carte nostalgică. Nu pentrucă, aşa cum s-a afirmat adeseori cu

maliţie, Mircea Cărtărescu ar scoate din pălărie uncurent pentru a-şi legitima propria carieră literară. Nu.Ci pentru că înaintea oricui altcuiva, Mircea Cărtărescuse arată aici cel mai puţin încrezător în succesul dedurată al optzecismului poetic autohton. Iar dacăpledează în repetate rânduri pentru o istorie agrupusculelor în dauna uneia majore şi totalizante1, oface, de bună seamă, şi dintr-un interes strategic.Numai aşa, strălucirea nucleului dur al Cenaclului deLuni poate fi conservată, în ciuda evoluţiilor nu o datădecepţionante ale componenţilor lui2. Lucrul n-a fostînţeles de comentatori. După cum n-a fost înţeleasănici distincţia, altminteri foarte clară, pe careCărtărescu o face între postmodernism şi optzecism:acesta vorbeşte răspicat despre opere postmoderne la,de pildă, Mircea Horia Simionescu, dar metaforizeazădin plin apartenenţa la curent a celor patru poeţi dinAer cu diamante. Aşa încât astăzi, când incandescenţadiscuţiilor în jurul acestor concepte s-a mai diminuat(cu toate că reticenţa de principiu a rămas), persistăîncă în anumite medii ideea că, la noi,postmodernismul reprezintă doar marota, fragilăestetic, a câtorva (nici măcar a tuturor) membri de primplan ai Cenaclului de Luni3. Pus laolaltă şi confundatintenţionat cu optzecismul în întregul lui, curentulacesta de import e respins sub diverse subterfugii.

Nu se poate nega că şi aceşti contestatari au partea

lor de dreptate. Cu toate că operează, de cele mai multeori, cu o vulgată a optzecismului (care s-ar rezuma la:„intertextualitate, ironie, parodie, textualism, tehnică,multă tehnică, cerebralitate, poezia cotidianului,biografism ş.a.m.d”4), ei aduc în faţă argumentul, greude combătut, al bursei literare actuale. Sigur, argumentnu lipsit de impurităţi, de vreme ce calculul se face cuduble măsuri (Florin Iaru n-a mai publicat nimic deaproape două decenii. Până nu demult, Ion Mureşannu stătea nici el mai bine. Numai că, se spune frecvent,Iaru e prestidigitator, în timp ce Mureşan, poet din cappână-n picioare.)

Totuşi, dacă despre caracterul de curent literar aloptzecismului se mai poate discuta, faptul căantioptzecismul e în primul rând o stare de spirit aparedrept indiscutabil. Întrebarea pe care acest eseu îşipropune s-o ridice (şi, măcar în parte, s-o rezolve lanivel de sugestii) este de unde înverşunareatransparentă a tuturor acestor sceptici?

O ipoteză interesantă (care de altfel a şi dat naştereinterogaţiei) oferă chiar Mircea Cărtărescu, caredetectează, la cald, doi dintre troienii prezenţi dintru-nceput în programul poetic al generaţiei 80:

„În privinţa poeziei, două au fost modelele care,prin prestigiul lor, au frânat înaintarea multor autoricătre o atitudine postmodernă. Cel mai important estemodelul Nichita Stănescu. Poetul trăia încă şi erafrecventat de aproape toţi tinerii optzecişti, atraşi de elca de o lumină orbitoare. Poezia sa era ştiută pedinafară, iar omul avea o charismă unică. Ultimul dintremarii modernişti ai secolului, el impunea nu numai

Creanga de sub picioareC o s m i n C I O T L O Ş

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de LitereUniversity of Bucharest, Faculty of Letters

Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, sector 1, Bucureşti, România, tel.: 004 021-313.88.75; fax: 004 021-313.43.36 / 004,e-mail: litere@g.unibuc.ro, web: http://litere.unibuc.ro

Personal e-mail: cosminciotlos@yahoo.com

The branch beneath the feet

The following study aims at answering a simple, but essential question: where from originates the generalizedresistance to the literary programme of the so-called „generation ’80”? The asnwer is sought for not only in thetheoretical proposals advanced by the poets of the generation ’80 in their manifestos and essays, but also (or mainly) inthe failure of the critics of the same generation of gaining authority and credibility. Unable to develop a credible andauthoritative synthesis on their own generation, also because of being too generous in their critical appreciations of theirfellow poets, these critics have cut the golden bough beneath their feet.

Keywords: contemporary Romanian literature, generation ’80, critical authority, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter,Mircea Cărtărescu

propria sa lume poetică, ci şi pe aceea a lui Arghezi sauIon Barbu, cu irezistibila lor vigoare muntenească.Forţa de atracţie a acestor lumi a fost atât de mare,încât a făcut ca optzecismul poetic să devină de fapt nuo mişcare pură, un curent sau o şcoală cu principiiradicale şi solide, ci o fermecătoare sinteză poetică întretrecutul modernist şi deja presimţitul viitorpostmodern. Celălalt model, mult mai nociv, este celardelean, de asemenea modernist, care, prin poeţi aianilor ’60 ca Ioan Alexandru sau Gh. Pituţ şi prinechinoxismul anilor ’70, relua modul solemn şiincantatoriu, ca şi expresionismul metafizic al poezieiblagiene. De aici neoexpresionismul anilor ’80, care,dacă a dat şi poezie valoroasă (în cazul lui Ion Mureşansau al lui Liviu Ioan Stoiciu), rămâne totuşi sursaeşecului celor mai mulţi optzecişti ardeleni.”5

Ambele observaţii sunt scrise cu mână de prozator.Indiferent de doza lor de adevăr (căci o doză de adevărau), ele se reţin fără dificultate. Prima fiind însăparticulară în cel mai înalt grad, aş insista mai alesasupra celei secunde. Prin ea, Mircea Cărtărescu atinge,cumva à contre coeur, chestiunea delicată a specificuluinaţional. Argumentul nu e tocmai corect politic şi, întot cazul, nu e în acord cu atitudinea deschisă apostmodernismului. Dar că el exprimă o realitate, nutrebuie să excludem din start. Cultul suferinţei,dramatizarea boemei, atitudinea oraculară, misticapoeziei, toate acestea sunt valorile (exact aşa!) pe careşcoala clujeană, şi nu numai clujeană, le opuneformalismului bucureştean6. Chiar şi atunci când vinedin direcţie bănăţeană şi când nu implică numaidecâtun sens peiorativ, o astfel de prejudecată întăreşte odată în plus graniţele provinciilor literare. În 1983,Mircea Mihăieş de pildă scria negru pe alb: „Ceea ce nuînseamnă că Poeme de amor e o carte săracă înconsecinţe. În ce ne priveşte, ea ne-a deschis o poftăinsaţiabilă de a-l reciti pe Caragiale (tatăl). De la neneaIancu încoace nu am avut vreun autor care să ne deaimpresia că miticismul (şi metafizica lui gregară) poatefi o stare de spirit atât de complexă.”7

Când, totuşi, le recunoaşte valoarea câtorva dintreneoexpresioniştii generaţiei sale, Mircea Cărtărescu seplasează, din punct de vedere retoric, sub semnulchiasmului. (Pe care Brook Thomas8 îl considerăspecific stilisticii postmoderne.) Înapoiaţi ca poetică,aceştia ar fi în schimb, admirabili pe plan estetic, chiardacă, nu multe pagini mai jos, discutând pe text, şiStoiciu, şi Mureşan sunt trataţi necomplezent. Celdintâi se mişcă dezinvolt printre exigenţelebiografismului lui Robert Lowell, ca imagerie nu trecede nivelul prelucrărilor lui Alexandru Mitru9. Cel de-aldoilea e plimbat prin atâtea repere livreşti10 încât, deşipoet până-n vârful unghiilor, originalitatea pare a-i stanumai în negrul de sub acestea.

De ce, dacă tot pune în pagină un set dediscriminări de metodă, Mircea Cărtărescu nu le

extinde şi în planul verdictului estetic? O explicaţie, pecare o consider pe cât de plauzibilă, pe atât de utilă îndemersul meu, vine din neîncrederea lui (pe care numai e nevoie s-o probez) în virtuţile criticii literare dediagnostic. Pe aceasta, autorul Postmodernismuluiromânesc o ia cu un grăunte de sare. Adică în ceea ceînseamnă viziune, sistem, acribie, speculaţie,interpretare. La sentinţe impresioniste însă nu sepretează. Preferă să le dea credit, tacit ce-i drept, celordeja ratificate11. Sau, atunci când ajunge la autori strictcontemporani, de felul lui Sorin Gherguţ sau MariusIanuş, să nu ia în seamă nici măcar pasager existenţaunor eventuale comentarii revuistice.

Cu acestea, ne apropiem de punctul nevralgic aldiscuţiei. Răspunzător în primul rând (şi mai presus decele două modele identificate de Mircea Cărtărescu înfragmentul citat anterior) pentru eşecul poeticiioptzeciste e chiar tipul de critică literară practicată deautorii optzecişti. Şi poezia, şi proza generaţiei ’80 şi-autrasat destul de limpede de la bun început direcţiiledacă nu revoluţionare, măcar reformatoare. Fireşte, cuezitări şi-ntr-o parte, şi-n alta, când către livresc saucătre experimentele rive gauche, când către cotidianulnemijlocit. S-a vorbit, în cazul lor, ca şi în cazul luiMircea Dinescu, despre „un nou pact cu realul”12.Eibine, în locul unor asemenea negocieri dure, criticiiliterari ai generaţiei au optat, diplomatic, pentrureeşalonare.

Formaţi, majoritatea dintre ei, în cenacluriuniversitare, aceştia s-au specializat din mers pe analizade priză directă, pe care, cel puţin în Cenaclul de Luni,au exersat-o cot la cot cu poeţii. Paginile de jurnal alelui Ion Bogdan Lefter spun totul: intervenţiile luiMircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina sauobservaţiile Magdalenei Ghica puneau în umbrăopiniile pertinente unui Radu Călin Cristea, deexemplu. Statutul de vedetă al celui dintâi e garantat devalenţele sale de comentator: „Primul lucru care măface să am încredere în poezia lui Mircea Cărtărescu seaflă, paradoxal, înaintea poeziei propriu-zise: am învedere spiritul critic ieşit din comun al poetului. Cine aavut ocazia să-l asculte comentând lecturi de cenaclusau literatură în general nu poate să nu fi fost frapat deacuitatea observaţiei şi de puterea de pătrundere ainterpretării. În această privinţă, Mircea Cărtărescuposedă nu doar un remarcabil spirit critic implicit, careîi susţine poezia, ci şi capacitatea de exprimare artisticăpropriu-zisă, pusă în mişcare în cadrul unui sistemsolid şi original de a privi literatura.”13

Doar că, în critica literară, spiritul critic e necesar,nu şi suficient. Fără modalitate, fără tehnică (încuvintele lui Camil Petrescu) şi mai ales fără autoritate,acesta e condamnat să rămână o însuşire printre altele.Mulţi dintre poeţii optzecişti au avut şi au spirit critic.Câţi dintre ei se pot lăuda în schimb cu buna posesie aunei metode de proximă actualitate? Chiar Mircea

39 >>>

Cărtărescu, în eseul asupra lumii poetice eminesciene14

e tributar psihanalizei. Cât despre Radu Călin Cristea(ca să ne referim încă o dată la un critic în sens strict),acesta a debutat cu un studiu pregnant bachelardianasupra poeziei lui Emil Botta15!

A fost în genere frecvent invocat apetitul teoretic aloptzeciştilor. În ce-i priveşte pe criticii literari însă,acesta s-a manifestat mai ales la nivelul informaţiei, nuşi la acela al algoritmilor. Acelaşi Mircea Cărtărescupune în lumină termenul lui Raymond Federman16,critifiction. Cu mici excepţii (Ion Bogdan Lefter, deexemplu) nimeni n-a explorat filiera acestui hibridteoretic, mulţumindu-se, cei mai mulţi, cu un, în cel maibun caz, călinescianism reîncălzit. Al. Cistelecan, RaduG. Ţeposu, Dan C. Mihăilescu, Valentin F. Mihăescu,Lucian Alexiu, Val Condurache sunt doar câţiva din susamintita majoritate. (Ca picanterie17: numai în 1983,scrie Ion Simuţ, au debutat nu mai puţin de 32 de criticiliterari. Semn de adevărată inflaţie! Ce procent dintreaceştia îl reprezentau veleitarii, se poate deduce destulde uşor.)

La o asemenea densitate, autoritatea acestora eramai degrabă nesemnificativă18. Sigur, generaţia, înansamblul ei, a beneficiat de sprijinul criticilor maivechi, cu poziţii consolidate în mainstream, ca NicolaeManolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, CornelRegman, Marin Mincu sau Laurenţiu Ulici. Dar dincolode unele coincidenţe de opţiuni între aceştia şicomentatorii cu cel puţin două decenii mai tineri, nuputem vorbi despre o mutaţie la nivelul viziunii.Limbajul rămăsese acelaşi, fundamental impresionist.Nici unul din conceptele esenţiale ale optzecismului nua trecut cu adevărat în cărţile acestor arbitri versaţi. Cutoată tevatura suscitată de aluziile culturale din poeziaunor Cărtărescu, Iaru, sau Stratan, prea puţine dintresurse au fost devoalate cu sistemă19. Cazul exemplar îlreprezintă Levantul lui Mircea Cărtărescu, comentatpână astăzi exclusiv în termeni vagi, de influenţegenerale. Despre el au scris şi încă scriu (la reeditare)critici din generaţii mai vechi sau mai noi. Toţiimprovizând variaţiuni pe cele câteva teme trasate, lacald, de Nicolae Manolescu20.

Să admitem un fapt: în critica literară, autoritateamai mult se pierde decât se câştigă. Orice recenzent eîntâmpinat sub prezumţia de competenţă, iar evoluţialui presupune mai degrabă evitarea căderilor decâturmărirea congestionată a salturilor. Nu altcumva s-aîntâmplat cu criticii generaţiei ’80. Cei mai mulţi dintreei au primit rubrici sau au fost găzduiţi de revisteimportante. (Cu atât mai importante cu cât în epocănumărul lor nu era foarte mare.) Şansa de a fi încercatsă impună lecturi proaspete, aşadar, au avut-o. Cum aexploatat-o fiecare dintre ei, e altă chestiune21.

Radu G. Ţeposu, de pildă, pare a fi cel maipredispus la trucuri metodologice. Cartea lui, Istoriatragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, apărută

în 1993 (deşi terminată în 1985), e de fapt un amalgamde teorie relaxată şi analize individuale cu alonjăpublicistică. Sigur, un mixtum compositum asamblat cutalent, dar tot un mixtum compositum. Pretextulindeterminării, funcţional în postmodernism, nu ecredibil. Prima parte combină conspectele cuinventarele de nume, memorialul fragmentar cuopiniile uşor speculative. Impresia e că optzecismul eun fenomen de gazetă, pelicular, mobil, activist şitranzitoriu. N-are înălţimi, n-are profunzimi. Lucrucare se confirmă în partea secundă, o radiografie pegenuri a întregii generaţii. (S-ar zice chiar a întregiigeneraţii biologice, nu doar creatoare, dat fiindnumărul neverosimil de mare al autorilor supuşidiscuţiei.) Să ne oprim la poezie. Ţeposu identifică şasecategorii, intitulate cu lejeritate călinesciană.Permutările sunt infinit posibile, iar noţiunile, infinitmodificabile. Iată: Codidianul prozaic şi bufon îi cuprindepe Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Liviu IoanStoiciu, Florin Iaru, Andrei Zanca, Alexandru Muşina,Virgil Mihaiu, Gheorghe Izbăşescu, Gabriel Stănescu,Ion Zubaşcu, George Stanca, Elena Zubaşcu, ŞtefanMera, Nicolae Sava. Urmează Gnomici şi ezoterici.Manierişti. Apoi Fantezismul abstract şi ermetic, Crizainteriorităţii. Patosul sarcastic şi ironic, Criticismul teatral şihistrionic. Comedia literaturii şi, în fine, Sentimentalii rafinaţi.Cu nume de toată mâna, de la Ion Mureşan, NichitaDanilov, Marta Petreu, Ion Stratan sau Mariana Marinla Ligia Holuţă, Constantin Severin, Ion Bala, DanGiosu sau Soril Miavoe.

Numărătoarea s-ar dovedi inutilă. Despre toţi,Radu G. Ţeposu scrie egal, cu unele sclipiri, dar înesenţă nici mai bine, nici mai rău decât o faceLaurenţiu Ulici în seria de cronici ale debuturilor,Prima verba. La Cărtărescu, de pildă, încheierea eoarecare: „În Totul, ca şi în celelalte volume, MirceaCărtărescu nu e doar un poet ingenios şi inteligent,original până la stridenţă adesea, ci şi o structurălirică adevărată, frisonată de mari tensiuni, irigată deo sensibilitate convulsivă.”22 La Iaru, pune totul înrime săltăreţe: „Savoarea şi candoarea, fiorul şiumorul, profunzimea şi isteţimea sunt notele celemai puternice ale acestei poezii persiflante şifanteziste.”23 Păcat că la acelaşi joc va mai apela odată, la un poet de un cu totul alt calibru. Lui Coşoveiîi reproşează tocmai rafinamentul din 1,2,3 sau...,încurajându-l în eternele căutări de sine. De fapt,cuvântul acesta revolut şi mediocru e cel mai potrivitpentru a defini critica lui Ţeposu: el încurajează petoată lumea, apreciind ici şi depreciind colo.

În ce-l priveşte pe Ion Bogdan Lefter, Flashback-ulsău e un model de rigoare. Încheiat de asemenea în1985, dar publicat după exact 20 de ani, acesta începede asemenea cu o serie de aproximaţii teoretice.Postmodernismul e încă in statu nascendi, aşa că punctulde inflexiune îl reprezintă, la Lefter, cenaclul. Eschiţată, din loc în loc, şi o istorie a cenaclismului

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 40

naţional, începând, fireşte, cu Junimea maioresciană.Sunt inserate aici pagini de jurnal, portrete afectuoase,glume de grup. Spre deosebire de Ţeposu, Ion BogdanLefter nu e, în materie de lunedism, un civil. Aparticipat la aproape toate şedinţele, a citit în câteva, ecoautor la două din volumele cult ale generaţiei (Cinci,respectiv Desant ‘83). Punctul forte sunt totuşianalizele, minuţioase până la a fi exhaustive. Aproapetoate prezentările încep cu reconstituirea traseelorfiecărui poem. Există, aflăm, şi o preistorie a fiecăruidebut, de obicei în aşa-numitele Caiete ale debutanţilor.Cine mai ştie astăzi despre Praştia de aer a lui FlorinIaru, imagine de la care nu mai e mult până la faimosulAer cu diamante? Cine mai ştie cancanurile cu infante pecare Lefter le caută în dedicaţiile volumelor lui TraianT. Coşovei? Spectacolul interpretativ dă foarte bunerezultate în capitolul dedicat lui Ion Stratan. (Pentru căaici criticul pleacă urechea către fiecare sunet venit dinafară. Ar fi putut-o face şi în cazul polemicii implicitedintre Marta Petreu şi Ion Mureşan, doi clujeni, ambiiabsolvenţi de studii filozofice, care par a se duela înpoeme şi cărţi de iarnă, publicate în acelaşi an 1981. Numerge însă până-ntr-acolo.)

Oricum, selecţia lui Lefter e mai severă. Suntreţinuţi doar 22 de poeţi, comparabili totuşi caimportanţă. Nici unul dintre aceştia nu e, până azi, deneglijat, cum nici gruparea lor în trei categorii nu elipsită de eficacitate: Prozaizanţi, Conceptualizanţi şiOrgolioşi moralişti. Totuşi, deşi excelente ca analiză,studiile de aici sunt deficitare ca detentă. În ciuda mizeienorme pe care-o pune pe Mircea Cărtărescu,formularea în sine nu reuşeşte să-l propulseze cuadevărat în postura de lider al optzecismului poetic.

Cam aceasta e situaţia sintezelor. Despre volumelede cronici, cu ambiţii de sinteză şi ele, n-are rost săvorbim. Merită consemnat doar, cu titlu de exemplunegativ, cel al lui Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers,a cărui intenţie iniţială e mai interesantă decât tot ceurmează după. Empatice şi extrem de tolerante, notelepoetului convertit la critică sunt departe de inteligenţaîncercării de condensare lui Auerbach. De fapt, seporneşte de la o sumă de versuri, pentru a se ajunge, pecăi confuze, cam tot acolo. Şi aici, ca şi la Ţeposu, sepot citi reflecţii despre misteriosul Soril Miavoe24.Lărgind plaja până peste marginile admise, criticiigeneraţiei ’80 par a-şi fi făcut singuri un deserviciu,prin subminarea brumei de autoritate pe care o aveau.Bazându-se aproape exclusiv pe calităţi analitice, fără aîncerca să detecteze, fie şi lozincard, o „nouăsensibilitate”, au dat ei înşişi apă la moară celor pentrucare poezia optzecistă e făcută numai pe hârtie.Fascinaţi fie de teoria literară, fie de ştiinţele naturale,fie de matematicile superioare, fie de sociologia subtilă,au rămas imuni la tentaţiile antropologiei culturale25.(Pe care, chiar dacă rudimentar, sub formeexistenţialiste sau sub presiunea nu o dată falsificată alimitelor expresioniste, adversarii au fructificat-o.) În

cuvinte puţine, criticii şi-au tăiat creanga de aur de subpicioare.

Mult mai eficace se dovedesc a fi studiile unor poeţiformaţi la şcoala generaţiei optzeci, chiar dacă în răspărdeclarat cu aceasta. Mă refer la Andrei Bodiu (autor nunumai al câtorva monografii corecte, dar şi al unuiprim volum dintr-o proiectată panoramă, Direcţia optzeciîn poezia română) şi la Radu Andriescu (bine orientat înpoeticile americane ale momentului, a cărui carte,Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actualăreface o punte necesară cu poezia rusă a aceluiaşideceniu al nouălea.) Câteva vorbe doar despre Bodiu:cel mai important câştig adus de el exegezei acesteiprime generaţii postmoderne e tocmai acela careconstă în renunţarea la conceptul de generaţie. În locullui, e propusă direcţia, o noţiune dintru-nceput maideschisă semantic, dar mai puţin permeabilă cainventar. Dacă-şi va respecta criteriile, acest work inprogress care e Direcţia optzeci în poezia română va conţine,odată încheiat, nu mai mult de douăsprezece nume.Primele şase supuse interpretărilor (în accepţie tare)sunt indiscutabile: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru,Mariana Marin, Ion Mureşan, Alexandru Muşina şiLiviu Ioan Stoiciu. Le trage în jos, oarecum, naturauneori didactică. Ceea ce însă nu vine în atingere cugradul lor de interes.

Note:

1. Cum s-a dovedit a fi, nouă ani după apariţiaPostmodernismului românesc, cea a lui Nicolae Manolescu.2. Iată un paragraf care, deşi sună tranşant, nu face decât săcamufleze abil esenţa chestiunii: „Una dintre misiunileimplicite ale optzecismului a fost tocmai impunerea unuinou model, al poetului cu spirit critic şi cu simţulrelativităţii valorilor, compatibil cu o lume pluralistă şiliberală, în schimbare permanentă. Din păcate, calitateaintelectuală şi umană a multora dintre autorii grupului nu afost cea aşteptată şi unii au căzut victimă modeluluiprecedent, mai comod şi mai consolator”, înPostmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti,1999, p. 393 .3. Unul din cei mai radicali susţinători ai acestui punct devedere este criticul literar Bogdan Creţu, care propune olistă alternativă în prefaţa antologiei Băutorii de absint.Interesant e că în urma amalgamării criteriilor, noua faţă aoptzecismului cuprinde, la numărătoarea finală, şi unlunedist pursânge, Traian T. Coşovei!4. Bogdan Creţu, Cinci poeţi nedogmatici, prefaţă la Băutorii deabsint. Antologie de grup, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p.5.5. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1999, p. 368.6. Ele se văd până astăzi, chiar şi la un critic atent şi bineinformat cum e Ion Pop, în analizele din volumul Echinox.Vocile poeziei apărut în 2008 la Editura Tribuna. 7. Mircea Mihăieş, Turneul candidaţilor, în Orizont, nr. 43/1983.

41 >>>

8. Apud Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, EdituraParalela 45, Piteşti, 1996, p. 99.9. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1999, p. 390.10. Mircea Cărtărescu, op. cit., pp. 391-392.11. Interesant, în această perspectivă, e că nicăieri înPostmodernismul românesc nu se face vreo referire la cronicileliterare dedicate în epocă autorilor generaţiei ‘80. Asta deşilunediştii îl aveau de partea lor pe cel mai redutabil cronicaral momentului, Nicolae Manolescu, şi, mai mult decât atât,făceau ei înşişi critică de întâmpinare. 12. Vezi Eugen Simion, în volumul al treilea din Scriitoriromâni de azi.13. Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985. Începuturile „noiipoezii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 180.14. Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Editura Litera,Bucureşti, 1992.15. Radu Călin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocenţei,Editura Albatros, Bucureşti, 1984.16. Al cărui prenume, Radu G. Ţeposu îl transcrie greşit,Roger!17. Apud Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă aîntunecatului deceniu literar nouă, ediţia a III-a, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2006, p. 44.18. Ceea ce se poate constata inclusiv din amânarea sine diea manuscriselor câtorva dintre ei, după mărturisirile lui IonBogdan Lefter şi Radu G. Ţeposu.19. Cel mai avansat sub acest aspect e Nicolae Manolescu,care în Despre poezie lămureşte, pe urmele lui Genette şiRiffaterre, câteva noţiuni operaţionale. Mai mult, tot acolo,acesta dă dreptul la cuvânt interpretărilor unor criticialtminteri reduşi la tăcere editorială (e cazul diferenţei deatitudine dintre avangardă şi postmodernism pe care ostabileşte Ion Bogdan Lefter).20. Cu riscul de a încărca pagina, trebuie spus că viziuneacronicarului României literare rămâne cea mai aproape deceea ce s-ar numi o lectură postmodernă a epopeii luiMircea Cărtărescu. Nu numai că, dintre toţi comentatorii,Manolescu relevă, en passant, cele mai multe modele, dar dăarticolului un titlu preluat de la un alt poet optzecist(cândva destul de bine cotat), Petru Romoşan: Comedialiteraturii. Reluând formula în capitolul despre Ion Budai-Deleanu din primul volum al Istoriei critice a literaturii române,Manolescu conferă o dimensiune aluzivă în plusinterpretării iniţiale.21. Mi se pare însă necesar să precizez că absolut nici unulnu a vorbit despre un set nou de exigenţe critice. Poeticesau prozastice, da, cu mai mult sau mai puţin aplomb, darniciodată critice. 22. Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 80.23. Ibidem, p. 90.24. Al cărui titlu de debut, Cum să nu, nu e, totuşi, rău deloc,în ciuda uşoarei similitudini cu volumul lui Ioan Alexandru,Cum să vă spun (1964).25. Asta dacă dăm la o parte „noul antropocentrism” pecare Alexandru Muşina îl opune, de unul singur, ce-i drept,mult mai popularului „postmodernism”. Până la urmă însă,insuccesul sintagmei lui Muşina spune ceva despre lipsa deinteres a generaţiei pentru domeniu, de care pomeneam.

Bibliography:

Andriescu, Radu, Paralelisme şi influenţe culturale înlirica română actuală / Cultural paralellisms and influences inactual Romanian poetry,, Editura Universităţii Al. I. Cuza,Iaşi, 2004.

Bodiu, Andrei, Direcţia optzeci în poezia română /Direction ’80 in Romanian poetry, Editura Paralela 45,Piteşti, 2000.

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc /Romanian postmodernism, Editura Humanitas, Bucureşti,1999.

Coşovei, Traian T., Danilov, Nichita, Mureşan Ion,Pop. Ioan Es., Stoiciu, Ioan Liviu, Băutorii de absint /The absynth drinkers, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.

Coşovei, Traian T., Pornind de la un vers / Starting froma line, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.

Cristea, Dan, Poezia vie / Alive poetry, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2008.

Lefter, Ion Bogdan, Flashback 1985. Începuturile „noiipoezii” / Flashback 1985. The beginnings of the „newpoetry”,, Editura Paralela 45, Piteşti 2005.

Manolescu, Nicolae, Despre poezie / On poetry,Editura Aula, Braşov, 2002.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură / Critical history of Romanianliteratur, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică.Lista lui Manolescu / Post-war Romanian literature, EdituraAula, Braşov, 2002.

Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului / Poetics ofpostmodernism Editura Paralela 45, Piteşti, 1996

Ţeposu, Radu G., Istoria tragică & grotescă aîntunecatului deceniu literar nouă / Tragic & grotesque historyof the dark literary ninth decade, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2005.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 42

43 >>>

DD ans la seconde moitié du XXème siècle,la critique littéraire roumaine a subi unprocessus continu de phénomènes

dynamiques qui se sont décantés dans le climat desidées de la modernité culturelle. La littérature a subsistégrâce aux diverses stratégies adoptées. Il est importantde signaler le fait qu’autant les traductions de languerusse (extrêmement massives à l’époque) que lespublications françaises et anglaises ont influencé lareprésentation de la littérature sur la carte culturelle.

La critique roumaine, tributaire en premièreinstance à l’idéologie marxiste-léniniste, va négocierson statut avec les années ’60. L’effet en plan littéraireest le choix de nouveaux modèles culturels surgis dujour au lendemain. En adoptant un style d’analysecritique presque mimétique, mais sans se revendiquerde modèles étrangers «décadentistes et haineux», leslittéraires roumains ont commencé soit de se rallier auxtendances idéologiques, soit de manifester unedélocalisation par une critique centrifuge.

La dépendance historique du contexte a imposé lacréation des automatismes linguistiques, en favorisantle développement chaotique de la «langue de bois».Premièrement, les intellectuels adoptent les principescommunistes par l’adhésion «au nouveau type depensée». Deuxièmement, la lucidité des littérairessemble être punie, reniée par la logique de ladégradation de l’être humain. Pour le début, on peutdélimiter les idéologues des écrivains de propagande,même si les deux catégories font circuler des idées

récurrentes qu’on trouve applicables à un systèmefermé. Mihai Novicov, Nicolae Moraru, TraianŞelmaru, Mihail Petroveanu, Ov. S. Crohmălniceanu,Paul Georgescu se sont légitimés comme idéologuesdu nouveau régime politique. Toutefois, une autrecatégorie est représentée par les critiques et lesthéoriciens littéraires, en qualité de formateursd’opinion. La résistance et l’innovation sont lesvariables liées au «processus du communisation», quisuppose «une transformation socialiste des structuressociales et des consciences individuelles» (Martin 2002:654/6).

Simultanément, au début du régime communiste enRoumanie et en d’autres pays de l’Europe Centrale etOrientale, le champ artistique s’est subordonné àl’idéologie totalitaire. Magda Cârneci, dans son ouvragepubliée à Paris, en 2007, Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989, dissocie entre l’art européen libre et l’arttotalitaire, les deux soumis aux mécanismes spécifiquesde fonctionnement: «le champ artistique a étésubordonné drastiquement aux règles d’un moded’existence marqué par le lourd primat de l’idéologietotalitaire» (Cârneci 2007:7). Forcé d’être tributaire àune pensée coercitive, le champ culturel-artistique s’estmanifesté dans le climat d’une «continuité»fragmentaire, motivée par le hiatus avec l’évolutionesthétique d’après la guerre: «les ingérences desfacteurs politiques n’ont pas cessé de se ressentirmême après 1964 et après 1971 elles se sont amplifiées,mais sans suggérer l’inhibition, la pression constante,mais flasque, une sorte de menace sourde, agonique,

La critique littéraire roumaine des années 1960-1970 et sa relation avec la critique littéraire occidentale

I r i n a G E O R G E S C U

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de LitereUniversity of Bucharest, Faculty of Letters

Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, sector 1, Bucureşti, România, tel.: 004 021-313.88.75; fax: 004 021-313.43.36 / 004,e-mail: litere@g.unibuc.ro, web: http://litere.unibuc.ro

Personal e-mail: georg_irina@yahoo.com

Romanian literary criticism of the 1960s-1970s and its relation with Western literary criticism

The paper is focused on the relation between the Romanian and the Western criticism in the 60’s and the 70’s of theprevious century. One the one side, the authoress aims to observe how there was possible a critical and theoreticaldiscourse, despite the pressure of the communist ideology. On the other side, she proposes to highlight the immediateeffects in the literary area. In the same time, we try to point out the importance of the various translations (most of themfrom Russian, French and English) in the attempt to rehabilitate the intellectuals who suffered detentions or signatureban.

Keywords: Romanian criticism, translations, official ideology, communism, totalitarian art, cultural rehabilitation.

sans être accompagnée de mesures punitives» (Negrici2003 :14). De Hannah Arendt (Les origines dutotalitarisme, 1951), nous parvient une taxonomie àlaquelle on retourne souvent. En plus, Eugen Negrici(La poésie d’une religion politique, 2003) associe lecommunisme à une religion satanique, centrée autourde l’haine de classe. En même temps, on retrouve unedéfinition particulière de l’idéologie chez BéatriceCompagnon et Anne Thévènin, qui considèrent que«l’idéologie est un système d’explication du monde; elles’exprime par un ensemble de croyances, d’idées etd’attitudes que caractérisent un groupe social»(Compagnon & Thévènin 200:72). Pendant les 45années de totalitarisme en l’Europe de Est, on peutdécouper trois périodes différentes qui ont permis auxformes artistiques et culturelles de se manifester.Premièrement, la période d’instauration forcée dunouveau régime politique (en commençant avecl’occupation des pays de l’est par l’Union Soviétique –1944-1947 – jusqu’à la fin des années ‘50 et le débutdes années ’60) se propose de «construire» lesfondements de la société socialiste; cette démarchetend à se confondre avec les diverses formes derévisionnisme (les campagnes contre le «collabora-tionnisme», les sympathisants de Hitler ou ceux quiembrassaient sans réserve les idées allemandes, lessympathisants d’Antonescu, les légionnaires etc.)1.

La «purification» de la culture (dans l’idéologietotalitaire) a supposé la condamnation sans réserves detous les intellectuels, «l’interdiction des livres scolairesqui contenaient de textes et de noms inacceptables,l’épuration de bibliothèques publiques de tous lesimprimés contraires a l’époque et, dans une diversité decas, leur brûlement, la suppression des publications«réactionnaires» et même de celles démocratiques,progressistes, en tout cas «hésitantes»,l’emprisonnement de quelques écrivains et de tous lesintellectuels culpabilisés» (Micu 2008 AlexandruMarcu, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru, StelianPopescu, Ion Sân-Giorgiu. Beaucoup de littéraires sontostracisés et emprisonnés. Toutefois, ils sont exemptésde leur droit de signature dès 1948. En même temps,de nombreuses éditions sont déclarées hors d’usagemaintes éditions parce qu’elles contenaient «desœuvres intolérables ou soignées, préfacées et annotéespar des personnes non grata, presque tous les auteurs dela littérature roumaine moderne: Eminescu, Coşbuc, I.H. Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Gr.Alexandrescu, C. Negruzzi, Anton Pann, N. Filimon,D. Cantemir, Gh. Şincai, Petre Ispirescu, D. Anghel, Şt.O. Iosif ” (Ibidem: 14).

La deuxième étape est caractérisée par une«normalité» ambiguë, ayant comme effet laconstruction «de la société socialiste» (les années ’60-70). Cette période désigne les «régimes politiques semi-autoritaires»2, conformément à Marina Ottoway, pourlaquelle l’existence et la persistance des mécanismes

qui préviennent le transfert de pouvoir dans les mainsd’un seul parti, qui est imposé malgré la prétention deliberté politique garantie pour les citoyens. En plus, lacompétition au niveau central est une fiction tandis queles structures fonctionnent d’une manière pyramidale.On observe ainsi la diversification spectaculaire de laproduction artistique, une trouvaille de la réalité,fréquemment subversive: „dans ce contexte, l’arttotalitaire peut continuer de désigner la production d’artofficiel, crée pour les besoins idéologiques du pouvoir enplace, mais à côté de lui, un art indépendant prend sonessor. Cet art tend à réassimiler le plus vite possible lecours artistique international, en s’ouvrant vers lesnéo-avant-gardes occidentales d’après-guerre”(Cârneci 2007:9-10). Dans ce contexte, «la culturetotalitaire», qui garde sa fonction coercitive, par sanature officielle, s’oppose à «la culture alternative». Latroisième étape signifie plutôt une période «post-totalitaire», de stagnation et de dégradation, qui se finitavec les révolutions de 1989. La situationdichotomique et pleine de tensions entre la culturetotalitaire et la culture alternative de s’accroître”(Ibidem: 10).

D’autre part, les critiques éduqués dans la périoded’entre deux guerres sont „réhabilités” (ŞerbanCioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, G.Călinescu, Perpessicius). En même temps, des auteursqui possédèrent une culture formée avant la guerredeviennent de plus en plus visibles: Ion Negoiţescu,Corneliu Regman (la filière franco-allemande), AdrianMarino, Al. Piru (la filière française), Dinu Pillat. Enplus, l’apparition d’une nouvelle génération de critiquesa imposé un autre type de lecture et des réactionsdiverses. Ainsi, la génération des années ‘60 va seremarquer par un changement de perspective, enadoptant une stratégie «d’omission ou de sublimationde thèmes officiels», les critiques contribuantétroitement à «brumasser les messages trop directs duréalisme-socialiste» (Goldiş 2009: 41/ 16) – MateiCălinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, GabrielDimisianu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, MirceaMartin. Ces changements sont dus aux conditionshistoriques, grâce à la libéralisation qui caractérisait ledébut des années ’60. Des exégètes comme VirgilNemoianu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, MihaiZamfir modifient la manière dont on perçoit lalittérature roumaine par rapport à d’autres littératures.

Il est important de signaler l’élargissement del’horizon des traductions, qui visait non seulement desauteurs communistes (Nikolai Ostrovski, Et l’Acier futtrempé, A. Fadeev, La jeune garde), des sympathisantscommunistes (Louis Aragon, Paul Éluard, ErnestHemingway, J. P. Sartre, Pablo Neruda, GiorgioBassani), mais aussi, hors les auteurs déjà consacrés,quelques auteurs nouveaux (avant tout, il s’agissait dela littérature des années 1930-1960: F. Scott-Fitzgerald,Virginia Woolf, John Dos Passos, James Joyce). En

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 44

plus, d’auteurs soviétiques et de quelques Russes qui sepréoccupaient uniquement de l’Union Soviétique et durôle créateur du peuple, aux Editions pour Littératureet Art (Al. Rosetti, editeur) on publiait les œuvres de V.Alecsandri, N. Bălcescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă,Tolstoi, Cehov, Balzac et Mark Twain tandis qued’auteurs tels Tudor Arghezi (Ochii Maicii Domnului /Les yeux de la Sainte Vierge), Perpessicius (Menţiuni critice/ Mentions critiques), Al. Philippide (Scriitorul despre artalui / L’Ecrivain et son art), Marcel Proust (A la recherchedu temps perdu) ont était rejetés à faute „de la pénuried’argent” (Mocanu 2008: 9).

Tudor Arghezi traduira en 1952 Fables de Krîlov etHistoires de Saltîcov-Scedrin. Deux années plus tard, en1954, il traduit Fables de La Fontaine et Ames mortes deGogol. La revue Secolul 20 inclura dans ses projets depublication non seulement des fragments de poésieallemande, italienne, espagnole et belge (avec lesconcessions idéologiques afférentes) – Norge, ArthurHaulot etc. – , mais aussi des extraits de prose courtede Hemingway, des poèmes de Pablo Neruda etGiorgio Bassani, considérés „les amis de la Roumanie”(dans la traduction de Florian Potra), et des „formesmodernes de la critique littéraire marxiste” (les essaisde Frederic Jameson, „Marxism şi formă – către ocritică dialectică” / «Marxisme et forme – vers unecritique dialectique» (cf. Secolul 20, 1974: nr. 9-10, p.172-181) et Virgil Nemoianu, „Estetica dialectică a luiJameson” / «L’Esthétique dialectique de Jameson»(Ibidem: 182-186)). Toutefois, en 1969, la premièretraduction du roman Petersburg d’Andrei Belâi est parueaux Editions Univers. D’ailleurs, l’importance de lamaison d’Editions Univers grandit avec les études decritique et de théorie littéraire, qui ont fait possible laliaison entre les recherches de l’étranger.

«La génération ’60 a illustré la résurrection de lacritique et de l’histoire littéraire, dans les conditions oùl’idéologie continuait à parachever ses automatismes.En ce sens, «la critique esthétique de la génération desannées ’60 a prouvée assez vite son autorité»(Manolescu 2008:1201) et le nouveau canon critiqueest devenu presque immédiatement un canondidactique. Quelques uns des représentants notables dela génération – Eugen Simion, Matei Călinescu, MirceaZaciu, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, AlexandruGeorge, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ion Pop,Sorin Alexandrescu, Eugen Negrici, Mihai Zamfir –seront préoccupés plutôt du structuralisme français,ensuite de la sémiotique et d’autres, de la critique de laconscience (Lucian Raicu, Mircea Martin) ou desétudes de sociologie que de l’histoire littéraire.

Le canon neomoderniste tend à maintenir, àprotéger et à cultiver l’espèce artistique, proposant unesorte de «chasse pour la nouveauté à tout prix», par laliaison renouée avec la tradition d’entre les deuxguerres, d’une part et par les tentatives d’établir desrelations fortes avec la tradition universelle et

moderne, d’autre part. Le processus de«decanonisation» se réalise difficilement, parl’écartement du réalisme-socialisme au début, etensuite par une «recanonisation», ainsi que le canonneomoderniste ne s’associe plus au canon social et a lapolitique. On observe le fait qu’en dépit de la dictatureil y a une rupture entre le canon politique, idéologiqueet celui littéraire et culturel. Après 1964, le canonneomoderniste impose une loi spécifique: la valeuresthétique. L’élargissement du canon neomoderniste aeu des conséquences diverses: en premier lieu,beaucoup d’écrivains voulaient publier, en acceptantles concessions imposées par le régime; ensuite, lemanque généralisé de la littérature de tiroir, explicablepar le désir de légitimer les nouveaux écrivains.

La relation entre la critique littéraire et lapublication des chroniques littéraires vise une sorte de«dispense d’idéologie de la chronique», même si « lesrestaurations et les promotions se sont réaliséestoujours avec les nuances nécessaires et les gains ontété compensés avec des pertes à mesure» (Goldiş 2009:nr. 41, 14). Plusieurs critiques ont marqué leur début etse sont consacrés comme chroniqueurs: MateiCălinescu, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, EugenSimion à România literară, Nicolae Manolescu àContemporanul, Mircea Martin à Amfiteatru, GheorgheGrigurcu à Familia, Ion Pop à Echinox. Pour lesreprésentants de la génération 60, la critique signifieplutôt chronique littéraire, parce que leur espaced’intérêt reste l’actualité, c’est-à-dire les nouvellesparutions. En ce sens, «il n’est pas étonnant le fait que,pendant cette période, la chronique littéraire a signifiéeaussi un programme, un manifeste, un lieu privilégiépour le changement des critères de la littérature»(Ibidem: 14). En ce qui concerne les débutants, lachronique devient synonyme avec du jugement devaleur esthétique, souvent élogieux. Les jeunesécrivains sont loués et encouragés, pour faireconcurrence à la critique officielle, associée au«sociologisme vulgaire» (les idéologues et les écrivainsde cour). D’une part, on observe le fait que, pour lesreprésentants de la génération d’entre guerres (qui ontdébuté dans les années ’30), les critiques s’exprimentfavorablement, notamment pour les anthologies sanstache idéologique. D’autre part, dans le cas desécrivains morts, la chronique littéraire supposel’interprétation de l’œuvre, jusqu’au stade de l’exégèse,ayant toujours comme principe le fait que la littératuren’a ni une valeur sociale, ni tout à fait partisane, nipropagandiste. Ainsi, les chroniqueurs des années ’60-70 ont un seul parti pris: l’autonomie esthétique, parceque «chaque chronique devient une pièce d’une longueet épuisante démonstration, chaque livre viable dupoint de vue esthétique est classé dans la série desvaleurs certaines, pour refléter une attitude critiquegénérale, pour remplir un vide dans la représentationmême de la littérature. Toutefois, en ce qui concerne la

45 >>>

relation entre la critique et l’histoire littéraire, lesrepresentants de la generation ’60 ne se préoccupentpas de l’histoire littéraire, même s’ils ne rejettent pas ladiachronie. Mais ils refusent l’histoire littérairemarxiste, parce que cette méthode – la littératureperçue comme un produit de divers facteurs socio-économiques – contrevient à leur conception sur lalittérature et ensuite parce que pour l’histoire littérairemarxiste les formes littéraires sont toutes desinstruments de propagande. Les ’60 récupèrent l’esprithistorique à peine dans les années ’80, au moment oùMircea Martin écrit G. Călinescu şi complexele literaturiiromâne / G. Calinescu et les complexes de la littératureroumaine (1981), en analysant l’histoire de la littératureroumaine, et ensuite Nicolae Manolescu récupèrel’historicité du roman dans l’ouvrage Arca lui Noe /L’Arche de Noé (1980-1983) et commence à rédigerIstoria critică a literaturii române /L’Histoire critique de lalittérature roumaine.

En guise de conclusion, il me semble important dese retourner sous les pas des critiques des années 60-70pour récupérer non seulement le tableau de l’époquemais aussi les détails qui fournissent les stratégies deslittéraires dans la période communiste.

Note:

1. L’attaque a été préparée aussi par la presse tributaire auParti National Paysan (cf. Oscar Lemnaru, qui a commencéle 22 septembre 1944 «L’oreiller à aiguilles» dans la revueLa Justice orientée vers Radu Gyr, Nichifor Crainic, AronCotruş, Al. I. Brătescu-Voineşti etc.2. Martha Brill Olcott, Marina S. Ottaway, Challenge of Semi-Authoritarianism, Carnegie Paper No. 7, October 1999, p.75: “In choosing the term semi-authoritarian, we are notseeking to engage in a semantic discussion, but to highlightwhat we view as the defining characteristic of theseregimes: the existence and persistence of mechanisms that effectivelyprevent the transfer of power through elections from the hands of theincumbent leaders or party to a new political elite or politicalorganization. These mechanisms function despite theadoption of formal democratic institutions and despite adegree of political freedom granted to the citizens of thecountry. Semi-authoritarian countries may have areasonably free press, for example; the regime may leavespace for autonomous organizations of civil society tooperate, for private business to grow, and thus for neweconomic elites to rise”.

Bibliography:

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului / The originsof totalitarianism, trad. Ion Dur şi Mircea Ivănescu,Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

Cârneci, Magda, Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 / Art and power in Romania. 1945-1989, Paris,Editions L’Harmattan, 2007.

Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo,Stanomir, Ioan, Explorări în comunismul românesc /Explorations in Romanian communism, vol. I-II, Iaşi,Editura Polirom, 2005.

Chişu, Lucian, Laurenţiu Hanganu (coord.),Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 încultura română - / Literature during totalitarianism. The age1945-1965 in Romanian culture, Academia Română,Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”,Bucureşti, Editura Printech, 2008.

Compagnon, Béatrice, Thévenin, Anne, O cronologiea secolului XX. Principalele tendinţe şi datele cele maiimportante / A chronology of the XXth century. The maintendencies and the most important dates, trad. Radu Valter şiRodica Valter, Bucureşti, Editura All Educaţional,2000.

Deletant, Denis, Ceauşescu şi securitatea. Constrângere şidisidenţă în România anilor 1965-1989 / Ceauşescu and thesecuritate: coercion and dissent in Romania 1965-1989, trad.Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas,1998.

Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea „omuluinou” / Communist censorship and the making of the „newman, Bucureşti, Editura Nemira, 1999.

Fotache, Oana, Divanul criticii. Discursuri asuprametodei în critica românească postbelică /The criticism’s couch.Discourses on the method in post-war Romanian literature,Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură / The critical history of Romanianliterature. Five centuries of literature,, Piteşti, EdituraParalela 45, 2008.

Petcu, Marian (coord.), Cenzura în spaţiul culturalromânesc / Censorship in Romanian cultural space, ,Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005.

Articles:

Goldiş, Alex, Rolul progresist al cronicii literare în anii’60 / The progressist role of the literary review in the 60s, înCultura, serie nouă, anul IV, nr. 41 (245), 15 octombrie2009, p. 14-16

Martin, Mircea, „Cultura română între comunism şinaţionalism” / , în Revista 22, anul XIII, nr. 654, 17-23septembrie 2002, p. 6-8.

Idem, „Cultura română între comunism şinaţionalism (II)”, în Revista 22, anul XIII, nr. 660, 29octombrie – 4 noiembrie 2002, p. 10-12.

Idem, „Cultura română între comunism şinaţionalism (III)”, în Revista 22, anul XIII, nr. 661, 5-11noiembrie 2002, p. 10-11.

Idem, „Cultura română între comunism şinaţionalism (IV)”, în Revista 22, anul XIII, nr. 665, 3-9decembrie 2002, p. 10-11, 13.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 46

47 >>>

FF ie că vor, fie că nu, scriitorul, literaturaşi societatea participă spontan la joculunei triple determinări, fiecare dintre

entităţi funcţionând, într-un anume sens, ca resortpentru cealaltă; un raport problematic, amplu dezbătutde teoreticienii literaturii. Se vorbeşte de o funcţiesocială a poeziei (Eliot), de miza etic-socială a unorromane (la Balzac, Flaubert), de rolul didactic pe care îlincorporează unele piese dramatice. Asemeni societăţii,literatura este un produs al omului (deşi nici termenulproces nu este total nepotrivit, cu câteva ajustări). Firesc,societatea influenţează scriitorul care creează operaliterară. Nu ne oprim la exemple, tocmai pentru că nucredem că ar putea cineva să găsească vreuncontraexemplu. Invers, literatura, înţeleasă ca idee, camanifest, poate căpăta valoare în societate. Să nuuităm, de pildă, de cărţile sacre sau de un roman care agenerat fenomenul de suicid în cazul mai multorpersoane (Suferinţele tânărului Werther), ori de literaturaconcepută ca armă de manipulare în mişcări precumconstructivismul rus1.

Restrângând discuţia la monolitul culturii europeneexistă, pe de o parte, susţinătorii literaturii văzute careflectare a societăţii, deşi această abordare cade îndizgraţie şi este adesea criticată de adepţii artei literarepure. Pe de altă parte, chiar şi arta pentru artăreprezintă un verdict asupra societăţii, devenindinvoluntar angajată, pentru că dă seama de o criză a

artei şi societăţii implicit. Indiferent de perspectivă, separe că scriitorii nu pot face abstracţie de societate, demecanismele complexe ale acesteia, nu se pot sustragesocialului, pentru că natura umană însăşi este de fiinţăsocială (cel mult cu o asocialitate mimată saudobândită, ca să-l tachinăm pe frère Jean Jacques ).Creatorul de literatură poartă cu sine, chiar inconştient,sub o formă sau alta, amprenta societăţii din careprovine şi nu se poate descotorosi de ea nici în operaliterară, nici în viaţa sa de zi cu zi.

Ceea ce am vrut să nuanţez în această parteintroductivă a studiilor de caz care urmează a fost ideeacă literatura şi societatea nu funcţionează separat, decâtprintr-un exces de rigoare teoretică, dintr-o dorinţă destructurare a realităţii. Altfel, raportul este unulconjunctiv, de reuniune, de tipul L reunit cu S, iarmulţimea care rezultă conţine elemente din L şi din S.

Punctul nevralgic: asumarea scriiturii

Un aspect relevant este acela al statutuluiscriitorului în societate (in abstracto) şi relaţia sa cuputerea. De conceptul de „putere” şi de poziţiascriitorului faţă de aceasta ţine asumarea scriiturii cuîncărcătură socială. Ne referim, evident, la putereapolitică de care scriitorul este dependent, în special înregimurile totalitare. Astfel, puterea exercită cenzura dela distanţă, iar scriitorul este conştient că îşi pune înpericol integritatea sa biografică dacă o sfidează.Posibilităţile teoretice în ce-l priveşte pe scriitor sunt

Scriitorii şi puterea totalitară.Indicii în opere autobiografice şi de ficţiune

D i a n a R A D U

Universitatea „Transilvania“ din Braşov, Facultatea de Litere„Transylvania“ University of Braşov, Faculty of Letters

Bd. Eroilor nr. 25, Braşov, România, tel: +40 268 474059, fax: +40 268 474059

E-mail: f-litere@unitbv.ro

Writers and totalitarian power.Clues in autobiographical and fictionary works

This paper comprises a succession of five case studies on autobiographical or fictional novels. Our purpose was toanalyze the relationships established between the writers and political power in the totalitarian regimes.

We were interested in how much of their writing was assumed by the authors, when and to what extend did theyhave the courage to express what they were thinkng and how (ouvertly or allegorically) did they manage to express it. Atthe same time, we were debating whether their literature represents a way of standing for their beliefs or it is just a politeway of assuming compromises.

Keywords: power, engaged literature, assumed writing, censorship, metafiction, manipulation, compromise,legitimation, multidiscours.

cel puţin patru la număr: prima ar fi aceea a adeziuniisincere la doctrina puterii. Tu, ca scriitor, eştiîncredinţat că doctrina puterii este cel mai aproape deadevăr şi contribui la promovarea ei, chiar şi în operaliterară, atunci când ai ocazia. Poţi contribui subtil sautezist. A doua variantă este aceea de a contesta doctrinaputerii, de a scrie ce şi cum gândeşti, cu asumarea unuirisc considerabil. Acesta e un gest eroic, fără sorţi deizbândă, un act de bravură ce poate avea consecinţecatastrofale pentru individ şi pentru familie. De regulă,rămâne un model doar teoretic. În situaţia terţă,scriitorul poate alege duplicitatea, masca, diplomaţia.Să cocheteze cu puterea pentru a nu se expunepericolelor, chiar dacă este un critic al doctrinei. Estecea mai condamnabilă atitudine. Acuzată de ipocrizie,compromis, laşitate, această posibilitate cu mulţi adepţiare circumstanţele ei atenuante, dar apare, încontinuare, lipsită de moralitate, pălind în faţa unei apatra căi: tăcerea. Pus în situaţia de a renunţa lapropriile convingeri, scriitorul alege să renunţe la scris,cel puţin până puterea va fi înlocuită. Asta înseamnă că,la un moment dat, cărţile vor fi date pe faţă. E o laşitateun pic mai mică, dar poate fi, de asemenea, asprucriticată, în virtutea ideei că „după război, mulţi vitejise-arată”. Există o a cincea opţiune, care nu este laîndemâna oricui. Nu oricine are acces la ea. E, maidegrabă, o chestiune de revelaţie şi un dram de noroc.A păcăli puterea, prin mistificare sau a scrie în aşa fel,parabolic, alegoric, codat, astfel încât să nu-ţi fietransparentă intenţia. Şi, în fine, o a şasea posibilitate, aascunde ceea ce scrii. Este aşa-zisa literatură de sertar,de regulă jurnale, mărturii, poeme, romane biograficesau ficţionale care devin unica formă de liberăexprimare în anumite momente, întrucât, un regimtotalitar de tipul comunismului din România, nu s-amărginit la politizarea spaţiului public, încercând săpolitizeze chiar spaţiul privat al individului, consideratcu atât mai periculos cu cât este mai cultivat. Estesuficient să aducem în discuţie intoleranţa cenzurii,„demersurile” securităţii, de la percheziţii şi confiscăriabuzive la arestări nejustificate. Întrucât puneau înpericol manipularea maselor, intelectualii au fost vizaţide „ochii din umbră”, iar opţiunile acestora au devenitextrem de limitate.

După acest periplu în regimul teoreticului şi alposibilului, v-aţi dat probabil seama de subiectul pecare am ales să-l urmăresc: voi scrie despre câtevaromane româneşti şi unul străin pentru a analiza maipuţin fabula cât substratul relaţiei scriitorului cuputerea politică în comunism. Prima intrebare de lacare am pornit este una al cărei răspuns l-am sintetizatdeja mai sus. Care sunt reacţiile posibile ale scriitorilorîntr-un regim totalitar? Am încercat să evaluez cărţilecitite din punct de vedere estetic şi să găsesc elementelede subtilitate în privinţa aluziilor la putere, sau,dimpotrivă, să decupez pasajele directe, de vehementăopoziţie faţă de ea. O altă chestiune care m-a interesat

a fost momentul apariţiei cărţilor (comunism/postcomunism) pentru a legitima anumite reţineri sauexplozii de exprimare/ expresivitate.

Cinci lecturi, cinci răspunsuri...„Un tun dezlegat”... „după douăzeci de ani”

Petru Popescu scrie Supleantul, un roman marcatautobiografic despre expatrierea sa, despre idila cuZoia Ceauşescu, despre eliberare şi condiţia lui cascriitor în comunism. Apărută la douăzeci de ani dupărevoluţie, această carte nu are un caracter şocant, multedintre ororile comunismului fiind deja „canonice”.Impresionantă este sinceritatea debordantă a autorului-narator. Aflat într-o relaţie cel puţin interesa(n)tă cuputerea, supleantul disimulează din motive lesne deînţeles, încercând, inconştient, să îşi vadă propriul scop,acela de a găsi libertatea. Astfel, el îşi foloseşte talentulscriitoricesc, realizând discursuri şi reportaje laudativedespre activitatea dictatorului, despre vizitele sale etc.Rememorând trecutul, scriitorul îşi dezvăluie un statutoarecum privilegiat, chiar înainte de a ajunge în relaţiecu puterea. Evocă imaginea tânărului scriitor cu prizăla public, al entuziastului practicant de literatură care seşi vinde. Se bucură de notorietate, fiind adesearecunoscut de cititori. Are o funcţie publică, aceea desupleant la tineret. Oricum, îşi doreşte să scape,simţindu-se constrâns. Vorbind cu Zoia despre una dincărţile sale, se imaginează în postura deplinei sincerităţi:„Mă aud spunând: N-ai idee câte mi-au făcut ăia de lasecţie până au aprobat cartea.”2 De altfel, sistemul încare trăieşte îl forţează pe naratorul Popescu, dar nunumai (el fiind exponentul unei generaţii aici), lacompromisuri. Reluând traseul său profesional, îşijustifică totodată funcţia în cadrul puterii. „TineretulRomâniei comuniste are o organizaţie de tineret şiorganizaţia are o conducere, un comitet central, dupămodelul partidului tată. În acel comitet sunt incluşi şitineri intelectuali, selectaţi pe criteriul popularităţii.După ce primul meu roman devenise cunoscut,fusesem inclus în acea conducere. Acceptasem?Bineînţeles. O să-mi fie mai uşor cu alte cărţi, la secţie.Când se întrunea în şedinţă comitetul respectiv, nu măduceam.” O jumătate de compromis, am spune.

Ceea ce emoţionează la cartea biografică a lui PetruPopescu este felul în care ajunge să fie implicat în cerculputerii. Relaţia cu Zoia este poarta lui spre putere. Amzis relaţia, nu iubirea, deoarece, dintru început,scriitorul nutreşte un interes pentru fiica dictatoruluicare nu se confundă cu dragostea. El o vede pe Zoia unfel de provocare, dar şi o expresie a senzualităţii,profitând de fascinaţia fetei pentru el, apropiindu-se deaceasta mai mult dintr-un joc al curiozităţii decât dintr-un sentiment naiv. De altfel, date fiind cirscumstanţelepolitice, groaza de securitate, scriitorul îşi reprimă oricetentativă de a cădea în vâltoarea amorului. Iniţial, separe că interesul Zoiei pentru Popescu este politic. Ea îi

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 48

propune un pact, acela de a-l ajuta pe tatăl ei să recâştigetineretul. Însă ambasadoarea Zoia este sedusă descriitor, prin stilul evaziv, prin faptul că nu se lasă uşoracaparat: „Câtă vreme nu-i dau un răspuns clar, ea îmiva spune tot mai multe despre el.” (despre dictator).Cuvântul cheie este, în cazul lui, „rezervare”. Deşi facece i se cere, îşi păstrează un oarecare orgoliu, nuelogiază în stilul deja clasic persoana dictatorului. Acestfapt, deşi supărator pentru cei din jurul preşedintelui,care îl văd un intrus ce le poate dezechilibra activităţile,îl face superior. Protecţia Zoiei, prin puternica influenţăasupra tatălui său, îi permite autorului-narator săpătrundă în multe din jocurile ascunse ale conducerii.De exemplu, dezvăluie că „faraonul”, „şeful”, cum estenumit ironic dictatorul, nu are, în fapt puterea. El esteînfăţisat, mai degrabă, ca o marionetă, uşor de manipu-lat: semianalfabet, cu o gândire rudimentară şi mărginităla câteva stereotipii, nu poate pricepe un discurs care seabate de la tipic. Este vorba despre un articol scris denarator care, introducând atributul „modernist” cuprivire la dictator, îl face pe acesta să respingăreportajul, să aibă mari dubii. De fapt, dubiile sunt ali-mentate intenţionat de apropiaţii preşedintelui: „Eu, săfiu iertat, nu înţeleg ce vrea să spună tovarăşul Popescuîn aceste speculaţii”, urmat de remarca interogativă apreşedintelui însuşi, pe care autorul o reproduce fidel:„Eu sunt modirnist? Di ce modirnist, eu?”3

Regimul totalitar care frizează nu o dată absurdul,este cauza unor traume majore trăite de scriitor, traumecare îl vor determina să fugă din ţară. Indignarea luicontra sistemului are legătură şi cu pierderea unorpersoane dragi: fratele scriitorului, în copilărie, dincauza lipsei unui vaccin şi pierderea prietenei de suflet,Luminiţa, din cauza unui avort ilegal. Sarcasmulautorului atinge cote maxime în rememorareapropriilor drame: „Vaccinul antipolio, american,imperialist, fusese deja dat în folosinţă în Vest, dar nufusese importat în lagăr, ce nevoie avea lagărul de el,starea sanitară comunistă era perfectă.”4 Obsesialibertăţii este latentă cu irumperi spectaculoase. De lafaptic (un unchi ce a traversat înot Dunărea sprelibertate), la declarativ (exploziile întârziate de revoltăale scriitorului) şi apoi din nou la faptic (fuga propriu-zisă cu ocazia însoţirii preşedintelui în America deSud), Petru Popescu condamnă puterea, o reneagă şi orefuză fugind de ea. Deşi mărturisit după douăzeci deani, visul său se contura puternic în 1973: „Tundezlegat, tun dezlegat! Asta voiam să fiu. Un răzvrătit,neaşteptat, un sfidător al regulilor, un iconoclast. Şi înscris, care era visul desăvârşirii mele, voiam să scriuliber, fără reguli (...), fără morgă, fără stil, dezlănţuit. Săfiu în scris ceea ce voiam să fiu în viaţă, poate nu toatăviaţa, dar măcar o parte din anii mei tineri: un tundezlegat.”5 Reflexiv, în deplină maturitate în momentulscrierii acestei cărţi, Petru Popescu simte o marefrustrare, aceea de a se fi rupt de identitatea saculturală, de prietenii săi şi de ceea ce defineşte un

scriitor: limba maternă. Pe acestea le-a pierdut înschimbul libertăţii, iar romanul său este, vizibil, unulscris în deplină libertate.

Într-o manieră narativă captivantă, Petru Popescuse dovedeşte un abil al jocului obiectivării, uneorivorbind despre sine la persoana a treia: „încerc săevadez din eu şi să văd personajul el”6, ceea ce va şireuşi pe alocuri.

Şi-n alte părţi artiştii... dau piept cu activiştii

Din istoria romanului Umbra: „După ce l-a redactatîntr-o formă semicodată ăntre 1984 şi 1986, Kadare adepus manuscrisul romanului Umbra într-o cutie devalori dintr-o bancă pariziană, având promisiuneaeditorului că, în cazul în care ar suferi vreun„accident”, romanul va vedea lumina tiparului.”7

Într-o Albanie terorizată de dictatură, un tânărcineast are privilegiul de a călători în Occident. Dacăfiecare călatorie la Paris este echivalentă cu intrarea întărâmul celor vii, fiecare întoarcere în ţara natalăînseamnă o recădere în infern.

Suntem în faţa unei ficţiuni, de data aceasta. Deşi,nu totul este fictiv, mai ales în ce priveşte dictatura,starea de spirit a artistului, încătuşarea, falsitatea, teama.Romanul este, în mod cert, unul aluziv. Nu degeabascriitorul Kadare se teme de un „accident”. Lamomentul scrierii, îşi dă seama de riscul la care seexpune. Sub pretextul „accidentului”, viaţa i-ar putea filuată, la comanda puterii. În mod convenţional, acestfapt ar fi etichetat de restul ca accident, deşi unulneaccidental. Accident devine eufemismul major. Kadareeste, ca mai toţi intelectualii lucizi, într-un raportpolemic cu puterea politică. Are curajul nebun să-şiscrie romanul şi să spună ce gândeşte prin intermediulpersonajului alter-ego pe care îl construieşte. Acestatrăieşte alternativ în două lumi diametral opuse: cea alibertăţii şi cea a opresiunii, din care provine. Conştientde privilegiul pe care îl are călătorind, mărturiseşte„Eram unul dintre puţinii care călătoreau singuri înOccident”8. Cu sprijinul unchiului sus pus, al puterii,cineastul are mai multe escapade la Paris, sub pretextulunor festivaluri de film. Deşi e scârbit de sistem, artistulnu are curajul să-şi înfrunte unchiul, ţinându-şi repliciledoar pentru el. Prototip al îndoctrinatului, unchiul dăsfaturi: „Îmi dau seama că o să ajungi departe, nepoate.O să ne mândrim într-o zi cu tine. (...) Slujeşte partidul,nepoate, aşa ca mine. Să n-ai milă de duşmanii de clasăşi nici de burghezii şi cucoanele lor de acolo dinFranţa.” Revolta personajului este mare, dar nu denereprimat: „Mi se oprise dumicatul în gât. Dacă nueram la masă, l-aş fi zburat cu fulgi cu tot. Drept cinemă iei tu pe mine, idiot bătrân? Cum îţi închipui tu,sceleratule, că eu aş putea să mă bălăcesc în murdăria ta?În vreme ce în sinea mea îl înjuram, cuvintele lui măumpleau de venin.”9

49 >>>

O idee sugerată de autor este aceea a inhibiţiilor, aincapacităţii de a se bucura specifce unui individ care atrăit în dictatură. Ajuns la Paris, personajul nu numai cănu-şi găseşte locul, dar nu se poate descătuşa nicimăcar în amor, ceea ce îl va frustra ireversibil.

Dacă ar fi să îl includem pe Kadare într-una dintipologiile menţionate anterior, el s-ar încadra în rândulscriitorilor care îşi asumă şi ascunde opera, dar seasigură că ea va fi citită, cu orice chip. Este un critic alregimului, iar prin faptul că personajul său profită defavorurile unchiului comunist atrage atenţia asupraideii că doctrina egalitaristă nu era decât o ficţiune, dinmoment ce unii (care „aveau relaţii”) puteau să-şipermită libertatea de a călători în Occident.

Polidiscursul lui Groşan

Cartea intitulată Caravana cinematografică este obijuterie textualistă ingenioasă, apărută în 1985, în plinoptzecism. Groşan pune aici în discuţie mai multeprobleme: pe de o parte, aceea a condiţiei scriitoruluipostmodern, care, nemaigăsindu-şi cuvintele, se vedenevoit să recicleze literatura anterioară şi celelalte tipuride discurs, pe de altă parte problema luminoasei idei dea culturaliza indivizii din mediul rural, în linia dorită departid. Aceste aspecte apar pe fondul unei accentuări aceea ce înseamnă agresiunea asupra spaţiului privat alindividului şi asupra libertăţii de a se manifestaautonom, în relaţiile intime. Cartea este construită dinpatru părţi aparent distincte, dar lianţii nu sunt greu destabilit după o lectură atentă.

Intenţia nu este de a realiza un comentariu propriu-zis al cărţii, ci de a încerca să stabilesc în ce fel deraport se află acest scriitor cu puterea. La momentul lacare scrie, probabil că se prefigura un sfârrşit aldictaturii. Literatura se mai relaxase puţin. Oricum,exista deja un repertoriu de „tradiţii comuniste”, caaceastă caravană cinematografică, activităţile de lacăminul cultural sau Casa Pionierilor. Autorul priveştesituaţia cu ironie amară, în manieră comică cu uşoareunde tragice. Evident, nu lipsesc aluziile la ceea ceînseamnă colectivizarea, episoadele care amuză prinreacţiile şi limbajul personajelor, dar totodată lasă ungust amar. Sosirea caravanei cu mari dificultăţi cauzatede ploaie în satul Mogoş reprezintă pretextul pentruactivarea unei „conduite” specifice din partea sătenilor.Iată o mostră de retorică specifică mediului: „din uliţămegafonul se auzea clar. Peste sat se revărsa melodia cuoraşul înfloritor în continuă dezvoltare”10. Un motivrealist, valorificat de Groşan, şi care ţine tot de ethosulperioadei, ca o aluzie la modul în care „se făceaulucrurile”, este destinul învăţătoarei repartizate la ţară,într-un sat uitat de lume, ca Mogoşul.

Interesant este contrastul între reacţia ideală şi ceareală a sătenilor din Mogoş. Indiferenţa lor şitărăgănarea în a oferi ajutor caravanei înnămolitepentru ca activiştii să-şi ducă la bun sfârşit datoria, îl

înfurie pe tovarăşul Tavi: „ – Nu mă interesează! Săvină toată lumea aici! Ce-i asta? Bătaie de joc? Să nulipsească unu! Aduceţi-i pe toţi! Care nu vrea să vină lafilm, îl notezi imediat, tovarăşe plutonier, şi mi-l aducimie!”11 Dar tovarăşul Tavi nu e decât un activist careacţionează aşa cum i se cere, nu reprezintă oameninţare reală. Mai mult, el cade în deriziune încă dela început, când ascultă cu interes mărturisirileamoroase ale şoferului camionului şi în momentul încare se îndrăgosteşte de tovarăşa învăţătoare, în faţacăreia se fâstâceşte ca un adolescent. Ideea din subtextse referă la faptul că a fi activist nu presupuneîntotdeauna o adeziune sinceră la doctrină. Mai mult,chiar, unii indivizi, de regulă slabi, uşor de manevratsunt dezirabili unora cu caracter. Activistul Tavi este unsimplu instrument, individul care nu pericliteazăsistemul pentru că nu îşi pune niciodată întrebări înlegătură cu moralitatea doctrinei, nu are dileme de tipuldrept/ nedrept, corect/ greşit. El acţionează dininerţie, lipsit de reflexivitate. Şi când face exces de zel,manifestându-şi furia, o face tot pentru că aşa „dăbine”.

Un fapt intrat în folclor deja stârneşte hazul şi aici:pana de curent care amână vizionarea celui de-al doileafilm este o nouă aluzie amară a autorului. Filmulpropus spre vizionare este despre război, însă nu arenicio valoare estetică.

În virtutea datoriei, tovarăşul Tavi o chestioneazăpe învăţătoare cu privire la părinţi: „– Cu ce se ocupă?/ – Sunt ţărani./ – Ce fel de ţărani?” Ştiind dinexperienţele anterioare că miza era să afle dacă au saunu pământ, fata îi răspunde: „sunt ţărani săraci, fărăpământ”12, ceea ce e mulţumitor pentru Tavi, întrucâtînseamnă că ea însăşi era o membră a mult iubitei clase.

Un rol antologic prin valoarea aluzivă îl areepisodul cu ţiganul Darcleu în polemica despre găinape care o furase. Este, de fapt, o parabolă a doctrineiegalitariste: „Plopu desfăcu sforile. Găina ieşi (...)

– Păi ce faci? strigă Darcleu.– Gata, nu mai e a ta, e a tuturora, zice Plopu.– Cum a tuturora?– Nu, că nu înţelege, zise Tanasie. De-aia o să vină

ei de-acuma mai des să priceapă toţi.”13

Este sugerat asaltul de „educare” comunistă căruiasatul trebuie să-i facă faţă: „în vară au fost ăia cuprietenia, săptămâna trecută cu întovărăşirea, acumăştia cu filmul. Nu se mai termină.”14

Groşan înfăţişează puterea care sufocă şi care sefoloseşte de oameni în mod abuziv, ascunzându-se înspatele unei retorici gestuale şi verbale goale, în spateleunor măşti. El trage un semnal de alarmă subtil cuprivire la ce a însemnat dezumanizarea/ păstrareaumanităţii în România socialistă. Felul în care spunelucrurilor pe nume este unul asumat, cvasiparabolic,deşi, pe alocuri transpare cu multă precizie adevărulsupărător, într-o ironie ghiduşă Este o scriitură subtilă

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 50

şi totuşi străvezie, autorul are, însă, grijă să facă dinpovestea sa un joc, ferindu-se de acuze directe.Personajele sunt ilustrative. Avem în faţă o variantă soft,mai puţin ofensivă a imaginii despre dictaturacomunistă, presărată de glumiţe serioase, şi un scriitorfin observator, fin analist care reuşeşte să se exprimeprin surprinderea unor comportamente umane de overosimilitate acerbă.

O întoarcere în timp... din nou despre libertateîn libertate

Gheorghe Crăciun îşi elaborează romanul Puparussa între anii 1994-2002. Este o carte pentru carecomunismul nu reprezintă decât fundalul mişcăriloreroinei Leontina Guran. Scopul autorului nu enicidecum o răfuială cu puterea politică, cartea nu e orevoltă întârziată împotriva regimului. Miza este de altăfactură şi priveşte relaţia autorului cu personajul său,tema corporalităţii, a scrisului care devine mod de a fi.Gheorghe Crăciun face parte din acea categorie descriitori care au preferat să nu abordeze tema puteriipolitice. A exersat jocul teoretic şi eseistic, fiind unintelectual de marcă, dar s-a simţit dezarmat în faţaputerii. Este, în definitiv, firea sa de estet care l-aîmpiedicat să se coboare la atrocitate. Totuşi, în Puparussa, puterea apare, sub forma ei opresivă,neîngăduitoare, ca expresie a reminiscenţelor dinsufletul scriitorului. De altfel, el valorifică în carte totsoiul de discursuri şi compoziţii proletcultiste pentru aatrage atenţia asupra edulcorării excesive şidezumanizării limbii, stereotipiilor unei limbi de lemn,specifice perioadei la care face trimitere: „În RepublicaPopulară Română muncitorul ară, ţăranul strânge fânulde pe câmp şi-l bagă în furnale, pionierul veselfotografiază recoltele, porumbul creşte printrehergheliile de cai, canalul Dunăre-Marea Neagră aînceput să prindă contur şi aleargă la vale sub stele.Ţesătoarea se scoală de dimineaţă” etc.

Prin Pupa russa, autorul face un salt în dictatură, însăfără a se teme de represalii, de cenzură, bucurându-sede libertatea de exprimare. Laitmotivul individuluiurmărit de securişti este reluat şi de Crăciun, în cazulLeontinei. Ca mulţi alţii, ea cedează compromisului şise pune în slujba partidului, încercând să-şi asigureliniştea. Leontina devine rotiţă în sistemul pe care îlurăşte, fiind privată de libertate. Paradoxal, rebelaLeontina este acaparată, ceea ce în subtext poateinduce ideea că nici cei mai puternici nu au avutscăpare. Libertatea veritabilă este în America, unde seaflă naşa fugită de multă vreme. Ideea fugii nu-i estestrăină. Îi dă curs încă din adolescenţă, când, plecatăîntr-un turneu sportiv, încearcă să se facă pierdută.Fuga devine fuga de ea însăşi, într-un moment în carese simte complet paralizată in interior. Iată cumevaluează Leontina postura de activistă: „decâtprofesoară de sport în vreo mizeră şcoală comunală, la

dracu-n praznic, mai bine activistă U.T.C.” Mai departe,autorul ne oferă o altă perspectivă: „îşi lua munca înserios, dar fără suflet. Privea totul ca printr-un geam.Era ţestoasa din acvariu, hamsterul din borcan,păianjenul din cutiuţă.” Toate aceste metafore ţintescîntr-un singur punct: privarea de libertate.

Chiar dacă pune puterea politică în fundal, Gh.Crăciun nu poate să rămână total mut şi surd cu privirela un regim care l-a încorsetat atâta vreme. Totuşi, prinopţiunea sa de a încerca, în epoca socialistă, să ignore,atât cât se putea, contextul politic, scriitoruldemostrează că nu s-a lăsat dominat de acesta.

Mistificarea prin metaficţiune

Analizând opera lui Ivasiuc, Sanda Cordoş15

remarcă, pe de o parte, „câteva romane ratate, cu carea încercat să obţină recompense şi privilegii politice (...)şi un roman excepţional, Racul, pe care literaturaromână nu-şi poate permite luxul să-l ignore”. Aceastăcarte apare în 1976 şi tratează tema puterii într-omanieră parabolică. Ingenios construit, prin plasareaacţiunii şi personajelor în spaţiul Americii de Sud,romanul este, în realitate o reflectare a oricărui regimtotalitar. În cazul autorului, această poziţie pare camproblematică, dat fiind faptul că nu s-a dezis de la ascrie şi pe placul puterii, dar fluctuaţiile au, probabil, olegitimare intrinsecă. Tocmai aceste fluctuaţiidemonstrează influenţa maladivă a puterii politiceasupra scriitorului.

Care sunt atributele puterii în Racul? Anti-individualismul, opresiunea, absurditatea, aleatoriul,teroarea. Puterea este misterioasă, opacă, se foloseştede planuri, de tehnică: „Scoţând din vocabularul nostrunoţiunea de individ, răspundere, justiţie,o vom înlocuicu noţiunea de tehnică. Clar gândită, obscur resimţită.Noţiunea de aleatoriu o va face misterioasă. Putereastatului va fi pe deplin arbitrară. Nimeni nu se va simţila adăpost, pentru că adevăratul criteriu va rămâneascuns. În realitate, desigur, cu excepţii, vor dispăreacriterile”.

În mijlocul evenimentelor este prins tânărulMiguel, secretarul politic al puterii (Don Athanasios).Iniţial fascinat de putere, el realizează doza deatrocitate a acesteia. Parcursul său este dilematic şioscilant. Poate fi o aluzie la destinul oricărui tânăr dinRomânia socialistă, înflăcărat la început şi dezamăgitulterior de abuzuri şi atrocitate. Înlăturarea pericoluluianarhist se face prin iniţiativa unei „nopţi sângeroase”în care „vor fi executate 1000 de persoane, dintre care500 de suspecţi şi 500 absolut la întâmplare.”

Gândirea antiumanistă, va observa Miguel, nu estesingulară, lumea fiind înţesată de doctrine aberantecare omit omul concret. El se va dezice, în cele dinurmă de putere, asumându-şi riscul de a fi ucis, pentrucă judecata morală nu-i permite să accepte ideeauciderii unor oameni nevinovaţi. Mai mult, se va

51 >>>

transforma într-un trădător al puterii, devenindmesagerul antefactum al masacrului în rândulpopulaţiei.

O modalitate de salvare din faţa acestei agresiunieste, sugerează Ivasiuc, retragerea în imaginaţie saudragostea. Sentimenetele faţă de arăboaica Tahereh sauîntoarcerea lui Miguel la arhetipuri prin imagineatemplului pierdut în pădurile luxuriante sunt căile salede apărare.

Finalul romanului este sângeros. Măcelul se produce,în ciuda eforturilor lui Miguel de a-l împiedica. Înaceastă atmosferă apocaliptică de teroare şi absurditateMiguel are viziunea Racului, care simbolizează o regresiea fiinţei umane spre rudimentar, dar devine şi metaforăa supravieţuirii. Într-un regim totalitar fiinţa sedezumanizează, singurul scop este acela de rezistenţă, desupravieţuire, de perpetuare.

Întrebarea care se naşte este cum de această alegorienu a fost descifrată de cenzură? Răspunsul stă îningeniozitatea stabilirii unui context atât de îndepărtatde cel românesc, dar şi ideea că, în Racul, puterea ieseînvingătoare, reuşind să-şi atingă scopul. Din moment cerevoluţia nu s-a înfăptuit, romanul a fost, probabil,considerat o pildă pentru ce reprezintă autoritateaputerii. În subtext, însă, putem citi critica şi oroarea.

Scriitorul reuşeşte să spună ceea ce gândeşte şi tot-odată să şi publice cartea în comunism. Formula aleasă,felul în care eufemizează lucrurile, îl scapă de teroarea pecare au trăit-o alţi scriitori contemporani cu el.

Concluzii

Indiferent de caracterul autobiografic sau ficţionalal cărţilor, făcând un pas în culise, spre autori, amobservat că, prin diverse modalităţi, s-au raportat laputerea politică. În exemplele selectate, atitudineaunanimă este de contestare a puterii. Fiecare a spus-ocum şi când a putut, dar important este că autorii ausimţit nevoia să-şi clarifice poziţia faţă de autoritateapolitică, deşi în viaţa cotidiană au fost/ sunt apolitici.

În studiul Ordinea discursului16, Michel Foucaultdemonstra că puterea este exercitată prin discurs. Cualte cuvinte, puterea este discursul înţeles ca doctrină,ansambluri de mentalităţi, comportamente sociale/individuale, „valabile” la un moment dat într-o cultură.Scriitorii au încercat, atât în epoca socialistă, dar maiales în democraţie, să submineze discursul puterii,pentru că acesta nu i-a convins. Azi, acel tip de discurscare a reprezentat puterea a fost dinamitat, poate şigraţie autorilor de literatură care nu au renunţat să seexprime, mai devreme sau mai târziu. Cu siguranţă,însă, dinamitarea nu este completă, aşadar, ar maitrebui ca ei să scrie despre puterea comunistă, pentruca reminiscenţele să se resoarbă şi să lăse locul unuidiscurs împrospătat şi convingător.

Note:

1. Constructivismul este o mişcare artistică ce s-a născutîn Uniunea Sovietică imediat după Revoluţia bolşevică.Constructivismul era privit ca o nouă estetică, ca un efortde a armoniza arta cu producţia industrială, ca un efort dea-i uni pe intelectuali şi pe muncitori, de a şterge graniţeledintre muncă şi artă.2. Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, Bucuresţi,2009, p. 34.3. Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, Bucuresţi,2009, p. 180.4. Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, Bucuresţi,2009, p. 50.5. Idem 4 , p. 38.6. Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, Bucuresţi,2009, p. 80.7. Note pe coperta ediţiei 2008.8. Kadare Ismail: Umbra, ed Humanitas, Bucureşti, 2008,trad. M. Dobrescu, p. 13.9. Idem 7, p. 14.10. Ioan Groşan, Caravana cinematografică, ed. CarteaRomânească, 1985, p. 29.11. Idem 9, p. 50.12. Idem, p. 75-76.13. Idem, p. 70.14. Idem, p. 107.15. P. Popescu şi Sanda Cordoş, Două romane de epocă: unulmediocru, iar altul fără termen de valabilitate, în antologia Cărţilesupravieţuitoare, coord. V. Podoabă, ed Aula, Braşov, 2008.16. Michel Foucault , Ordinea discursului – Un discurs desprediscurs, ed. Eurosong &book, 1998, trad. Ciprian Tudor.

Bibliography:

Crăciun, Gheorghe, Pupa russa, ed Humanitas,Bucureşti, 2004.

Groşan Ioan, Caravana cinematografică / Cinemato -graphical caravan, ed Cartea Românească, Bucureşti1985.

Ivasiuc, Alexandru, Racul / The crab, ed. Albatros,Bucureşti, 1976.

Kadare, Ismail, Umbra / The shadow, ed Humanitas,Bucureşti, 2008, trad. Marius Dobrescu.

Popescu Petru, Supleantul / The supplicant, ed CurteaVeche, Bucureşti, 2009.

Podoabă, Virgil, Cărţile supravieţuitoare / Survivingbooks, ed. Aula, Braşov, 2008.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 52

53 >>>

PP robabil că dificultăţi legate deînţelegerea poeziei sale au contribuit laconturarea unui anumit curs al

destinului său1. În anul 1955 Oskar Pastior (1927-2006), cel care avea să devină unul dintre cei maiimportanţi poeţi ai secolului 20, citise la o micăpetrecere din Sibiu poezia Kasette [Casetă]2. Deoareceera una din primele apariţii ale poetului destul dedezorientat, probabil că era foarte curios de ecoul ce-lavusese poezia sa. Dar mare trebuie să-i fi fostdezamăgirea când şi-a dat seama că prietenele şiprietenii săi nu pricepeau mare lucru din textulprezentat. I s-a spus direct că textul era prea cifrat, iarimaginile folosite nu le erau familiare.

Surprins de ignoranţa prietenilor săi în domeniulesteticii şi probabil cu orgoliul de tânăr şi ambiţiosautor rănit, Pastior continuase să recite şi alte poeziiproprii, ‘mai pe înţelesul lor’, deci mai puţin ermetice,printre acestea unele care tematizau şederea sa într-unlagăr sovietic de muncă silnică. Acolo fusese deportatîn ianuarie 1945, la vârsta de doar şaptesprezece ani,asemenea altor 75 000 de conaţionali de-ai săi germani,şi s-a reîntors doar în 1949, după un martiriu de cinciani, prelucrat literar atât de emoţionant de laureata din2009 a premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller(născută în 1953), în romanul său Leagănul respiraţiei3,

nu în ultimul rând şi pe baza însemnărilor lui OskarPastior.

Poeziile în care Pastior lăsase să pătrundă aspectecotidiene din lagărul sovietic plăcuseră auditoriuluiextraordinar de mult. Situaţiile şi evenimentelecuprinse erau familiare celor mai vârstnici, unii dintreei fuseseră, asemenea lui Pastior, deportaţi în UniuneaSovietică. Chiar şi cei mai tineri, care nu erau afectaţinemijlocit, cunoşteau suficient de bine aceste situaţii.Povestiri despre evenimente de pe şantiere, mine şicolhozuri din Ucraina aparţineau familiilor germanedin România acelor ani; chiar dacă se povesteau discret,doar şoptit, ele constituiau temele de conversaţiepredilecte.

La petrecere participase şi Grete Löw (născută: în1927), colega de muncă de atunci a lui Pastior, care-lidolatriza pe cultul şi şarmantul prieten, apreciindu-l capartener inteligent de dialog şi poet talentat. Ei îiîncredinţase Pastior în toamna lui 1955 mai multepoezii proprii, când plecase la Bucureşti pentru aîncepe studiul germanisticii; printre acestea erau şi celeîn care prelucrase experienţele sale în UniuneaSovietică, rugând-o să le păstreze pentru a putea săapeleze la ele, în cazul în care copiile aflate la el s-arpierde. Interesată de probleme literare, de filozofie şiarte plastice, Grete Löw păstrase poeziile ca pe ocomoară, legase tiposcriptele la un legător cunoscut,citind din ele în cercuri familiare.

„Mi-e teamă de poveşti neinventate“.Dosarul de „Securitate“ al lui Oskar Pastior

S t e f a n S I E N E R T H

Universitatea „Ludwig Maximilian“ din München,Institutul pentru Cultura şi Istoria Germană din Sud-Estul EuropeiInstitut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas (IKGS)

Halskestrasse, 15, 81379 München, tel.: 089-78 06 09-0, telefax: 089-78 06 09-22, web: www.ikgs.de, e-mail: ikgs@ikgs.de

“I’m afraid of not invented stories”. Oskar Pastior’s Securitate File

The present study appeared in the periodical “Spiegelungen” (München) and deals with the persecution andcollaboration of the modern German poet Oskar Pastior (1927, Sibiu – 2006, Frankfurt am Main) with the Securitybefore leaving Romania and settling in Germany. The German poet, an adolescent aged 17, was deported to the laborcamps of the Soviet Union where he survived for 4 years. Once he returned to his country, he continued his studies –the Brukenthal Highschool in Sibiu and the German Studies at the University in Bucharest –, being persecuted by theSecret services, both for his homosexual inclinations and for his anti-Soviet poetry. 1961 he signed a collaborationagreement as an informer with the Security and he assumed this role until 1968 when he left on a journey to Germanyand didn’t return to Romania any more. Oskar Pastior was a close friend and collaborator of Herta Müller, the 2009Nobel Prize Laureate for Literature.

Keywords: Oskar Pastior, Herta Müller, deported, informer file, persecution file, The National Council for SecurityArchives Study

Se pare că în următorii doi ani n-a mai avut loc nicio întâlnire între cei doi. Pastior se căsătorise cuetnografa şi pictoriţa Roswith Capesius (1929-1984),fiica renumitului pedagog şi umanist transilvăneanBernhard Capesius (1889-1981), adăugând numeleacesteia la numele său. Oskar (Walter) Pastior Capesius,cum avea să se numească în continuare oficial circa undeceniu şi jumătate, îşi crease în Bucureşti un nou cercde prieteni. Avea relaţii de prietenie cu colegi interesaţide literatură, frecventa cercuri de literaţi bucureştene,publică primele texte în presa germană din România şiera apreciat atât de autori de expresie germană tineri,cât şi de vârstnici ca un poet talentat. Probabil că înaceastă perioadă nu s-a mai prea gândit la Grete Löw.

Dar în toamna anului 1957 a apărut pe nepusă masăla ea la Sibiu. Această vizită neaşteptată a fostdeterminată de urmăririle şi arestările care erau şi înRomânia, după eşuarea revoluţiei anticomuniste dinUngaria (1956), în plin avânt. Ele marcau sfârşitulperioadei de “dezgheţ” introdusă de Hrusciov, dupămoartea lui Stalin (1953), şi întoarcerea la măsuri desocializare şi oprimare înăsprite. Pastior, ale căruiamintiri din lagărele de muncă ale Uniunii Sovieticeerau încă vii, trebuie să fi intrat în panică. Sub pretextulcă i-ar fi adus alte texte pentru a le păstra, o rugă pe

Grete Löw la plecare să copieze poeziile, să le dea altetitluri şi să le semneze O(tto) Hornbach, pentru a creaimpresia că este vorba de un autor evreu care şi-aprelucrat poetic experienţele sale din lagărul deconcentrare Buchenwald. După aceea să distrugăoriginalele. Grete Löw îi îndeplinise dorinţa,intreprinse modificările recomandate de Pastior, apoipuse textele originale sub cheie şi la început n-a vorbitcu nimeni despre ele.

Fără a avea încă cunoştinţă de existenţa poeziilorsale cu tematică “antisovietică”, Securitatea puseseochii şi pe Oskar Pastior în cadrul verificărilordemarate în martie 1957, deoarece acesta atrăseseatenţia într-un mod neplăcut unui profesor universitarbucureştean care-şi semna informările pentruSecuritate cu numele de cod “Silviu”. Fiindcoordonator al cercului literar studenţesc – astfelinforma “Silviu” –, Pastior invitase la întrunirea din 21martie 1957 şi pe cunoscutul autor Oscar Walter Cisek(1897-1966), fără a se consulta în prealabil cu “Silviu”,care era responsabil al cercului literar din parteacadrelor didactice4. La discuţiile care au urmat uneiprezentări făcute de o studentă despre poetul şvab dinBanat Franz Liebhard (1899-1989) se pare că aparticipat şi Cisek, susţinând că referenta a fost prea

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 54

Oskar Pastior

http://www.n-tv.de/img/15/1513611/O_1000_680_680_pastior.jpg

mult preocupată de conţinuturile politice ale poeziei luiLiebhard, ignorând total aspectele formale. Cisek s-aadresat şi cadrului didactic “Silviu”, să-i determine pestudenţi să acorde mai multă atenţie criteriilor estetice.Acest fapt ar fi şi în interesul literaturii germane dinRomânia. Nu interesează faptul că până şi opera luiGoethe ar fi interpretată doar din perspectiva“progresului”.

La plecare, scrie în informare, “Silviu” l-a rugat peCisek să-l convingă pe Pastior să trateze conducereacercului cu mai multă seriozitate şi să se angajeze maimult. Pastior ar fi “un creator”, n-ar trebui să fieîmpiedicat – bunăoară prin muncă de agitaţie – să scriepoezii. Talentul său ar trebui susţinut, iar el, Cisek, artrebui să facă acest lucru.

Autorii care nu respectau recomandările vieţiiliterare oficiale, de a promova poeţii interesaţi deconţinuturi “revoluţionare” şi mai puţin de formă, eraula sfârşitul anilor cincizeci în general suspecţi.Deoarece opiniile lui Cisek erau cunoscute Securităţii,iar acesta intrase deja în vizorul agenţilor, “Silviu”primi sarcina să-l observe îndeaproape pe Pastior, darmai ales mediul în care se învârtea acesta. Securitateaera interesată de acele personaje cu care se întâlneapoetul, mai ales că regimul se temea de orice grupareintelectuală şi dorea înăbuşirea acestora în fazăincipientă.

“Silviu” îşi desfăşura activitatea securisticăconştiincios şi, o săptămână mai târziu, la 30 martie1957, anunţa că Pastior ar fi prezentat la seminarul săuun referat despre Alfred Margul-Sperber (1898-1967)şi poezia din Bucovina în care ar fi folosit materialeprimite, se pare, de la Sperber, care nu împrumutacărţile sale nimănui5. Cu această ocazie Pastior a amintitşi poezii de Moses Rosenkranz (1904-2003), un deţinutpolitic, care a susţinut poziţii antisovietice, fiindpedepsit din acest motiv6. În general, Pastior avuseseopinii pozitive despre poezia interbelică din Bucovina,fără a indica prin notă critică faptul că era vorba de “uncerc burghez-diversionist”. Lui i-ar fi trebuit mult tact,accentua “Silviu”, pentru a-l corecta atent, prudent şinebătător la ochi. Pentru a nu provoca dezbaterineplăcute, ar fi simulat că nu îl cunoaşte peRosenkranz. “Silviu” conchide că era foarte convins căreferatul lui Pastior ar fi fost scris sub îndrumarea şi cuajutorul lui Sperber, ceea ce ar constitui o dovadăindubitabilă despre faptul că Pastior ar deţine legăturistrânse cu Sperber, amândoi aparţinând unei alianţeliterare secrete, la care “Silviu” ar fi făcut referire cualtă ocazie: “iată o dovadă a legăturii Pastior-Sperber(vezi problema cercului clandestin de literatură)”7.

Dintr-o altă notă informativă8 reiese că „Silviu“ aluat la rost două colege ale lui Pastior – una dintreacestea era Jutta, fiica scriitorului transilvăneanAndreas Birkner (1911-1998) –, care ar fi afirmat la unseminar al lui “Silviu” că minoritatea germană din

România comunistă nu s-ar bucura de aceleaşi drepturica populaţia majoritară. În ţară nu ar exista nici unsingur avocat german, în sate germanii “sîntpersecutaţi”, casele expropriate după cel de-al doilearăzboi mondial nu le sunt restituite, pe scurt “sîntjecmăniţi”. Deoarece în acea grupă, din care făceaparte şi Pastior, nimeni nu le-a contrazis pe cele două,ar fi întrerupt seminarul, notează “Silviu”9. Ofiţerulcoordonator a făcut o adnotare pe margine: “nota va fifolosită în legătură cu semnalarea unui ‘cerc literarsubversiv’, din care face parte studentul OskarCapesius Pastior”10.

La alţi prieteni ai lui Pastior face referire “Silviu”într-o altă Notă informativă pe care a predat-o ofiţeruluicoordonator, în locuinţa sa conspirativă, la aceeaşi dată,13 aprilie 195711. În afară de Jutta Birkner, Pastior ar fiprieten cu Dieter Schlesak (născut la 1934) şi DieterFuhrmann (1935 – 2009), scriitorii de mai târziu, decare-l lega dragostea pentru literatură. Dintre autorii maivârstnici s-ar simţi atras, în afara lui Cisek şi Sperber, deAlfred Kittner (1906-1991), directorul adjunct alBibliotecii din cadrul Institutului Român pentru RelaţiiInternaţionale, unde merge Oskar Pastior cu plăcere. Îngeneral el trăieşte mai degrabă retras, dedicându-selucrărilor sale literare, din care tocmai apăruseră câtevaîn revistele Neue Literatur / Noua literatură12 şi Volk undKultur / Popor şi cultură. “. Are succese de poet”, poeziasa ar fi apolitică, “idilică”, şi în afară de aceasta ar fifoarte puţin angajat social. La conducerea Cerculuiliterar studenţesc s-ar comporta mai degrabă pasiv,iniţiativa personală ar fi redusă, mai mult “aşteaptă să fieîmboldit” de cadre didactice pentru a participa laactivităţi13. Tabloul conturat de “Silviu” despre Pastiorpoate avea trăsături autentice, însă nu corespundea înnici un fel idealului tineretului comunist şi astfel, nusurprinde pe nimeni faptul că Securitatea îi întocmeştelui Pastior un dosar pe baza notelor informativeîntocmite de “Silviu” despre el. Acolo au fost stocate şialte materiale despre poet, spre exemplu o “fişăpersonală”14. În aceasta se spune că Pastior a fost luat depe băncile şcolii – era elev în clasa a şaptea gimnazială încadrul Gimnaziului Brukenthal – şi deportat în UniuneaSovietică, fiind folosit ca muncitor necalificat într-omină de cărbune. După întoarcerea sa (1949) a lucratîntr-o “fabrică de lăzi”, de unde s-a mutat în 1951 la ofabrică de jucării. Între timp a putut să-şi finalizezestudiile gimnaziale, prin cursuri la fără frecvenţă (1949-1951). Servicul militar l-a efectuat, în perioada 1951-1953, într-o întreprindere de construcţii din Sibiu, care i-a oferit în continuarea stagiului militar un post detehnician constructor. În 1955 a demisionat şi şi-aînceput studiile la Bucureşti, fiind în anul al II-lea (1957).Este fiul unui profesor de desen şi din 1954 estecăsătorit cu Roswith, născută Capesius.

Dar aceste informaţii nu erau suficiente pentruautoritatea din Bucureşti pentru a acţiona împotriva lui,

55 >>>

dacă situaţia ar fi cerut-o. Din acest motiv, Direcţia aIII-a a Serviciului secret, responsabilă cu spionajulextern şi care urmărea cazul Pastior, solicită imperiosDirecţiei VII, al cărei domeniu de activitate erasupravegherea populaţiei în plan intern, să facăcunoscut în termen de zece zile ce se ştia desprecomportamentul lui Pastior şi relaţiile sale cu vecinii15.În răspunsul din 8 mai 1957 scria că cercetările au scosla iveală că Pastior ducea o viaţă de familie lipsită detensiuni, retrasă, că este serios, liniştit, iar acasă s-arocupa mai ales cu studiul16. Cu vecinii ar fi în relaţiibune, dar nu apropiate, abia că le vorbeşte. Este vizitatocazional, după-amiaza, dar mai mult în zile desărbătoare şi duminica, doar de colegi de facultate. Şisoţia sa, care este pictoriţă şi este în legătură cu colegelede serviciu, este muncitoare şi prietenoasă, se bucurăde simpatia vecinilor din bloc şi este vizitată adesea demama ei de la Sibiu17.

Pentru a adăuga contururi suplimentare imaginii luiPastior şi, probabil, cu speranţa de a ajunge la alteinformaţii care l-ar pune într-o lumină mai puţinfavorabilă, Direcţia a III-a s-a interesat la secţia dinBraşov care răspundea ca Autoritate Regională şi deSibiu, asupra situaţiei familiale şi a trecutului politic,asupra averii părinţilor lui Pastior18. Aspectul privindaverea interesa pentru a putea conchide dacă nu a făcutparte cumva din rău famata clasă a “capitaliştilor” şiexploatatorilor de de odinioară, ceea ce, în cazul în caresuspiciunea s-ar fi întărit, ar fi oferit securiştilor unargument suplimentar, de a-l aresta pe baza răspunderiifamiliale (Sippenhaft**). Într-o scrisoare datată 15august 1957, reprezentanţii Securităţii din Bucureştiexplicau colegilor lor din Braşov că ar fi nevoie deaceste informaţii, având în vedere că se suspecta oactivitate subversivă a lui Pastior împotriva statuluiromân19. Departamentului din Braşov i-a luat destultimp pentru a se documenta şi răspunse abia la 29octombrie 1957 printr-o scrisoare care reprezenta atâtpentru Pastior, cât şi pentru familia sa, un certificatextraordinar de bun20. Nici el, nici părinţii “nu posedănici un fel de avere şi duc o viaţă modestă, trăind maimult din pensie.”21 Atitudinea socială şi politică amamei nu lasă nimic de dorit – “comportarea faţă decetăţeni şi regim este foarte bună”22. Oskar Pastior estecăsătorit cu fiica unui profesor de gimnaziu pensionat,el a fost în Uniunea Sovietică, iar după ce s-a întors s-a dedicat pregătirii sale profesionale. El este “un băiatbun şi fără vicii. Nu are legături cu persoane dubioase,iar anturajul său îl avea format din saşi, pentru a sedistra”23. Relaţiile sale cu străinătatea sunt foarte vagi,corespondenţă primea sporadic de la o rudă dinElveţia.

Dar nici acest “atestat” nu înlătură suspiciunea,autoritatea din Bucureşti nu era mulţumită cu aceastăprezentare, ofiţerul adnotează pe margine aceastăscrisoare: “să fie urmărit”24

O măsură următoare fu interceptarea corespon-denţei familiei. În dosar există copii şi fragmente dinscrisori traduse în limba română, pe care Pastior leschimbase cu scriitori din Transilvania, bunăoară cuUrsula Bedner (1920-2005) sau Ernst Jekelius jun.Scrisorile nu au relevanţă literar-istorică, de regulă suntscurte şi nu cuprind ştiri compromiţătoare. Nicicorespondenţa mai amplă a lui Roswith PastiorCapesius cu mama ei din Sibiu nu cuprinde informaţiiconcludente. La 9 octombrie 1957 Roswith îiinformează pe părinţii ei din Sibiu că “Ossi” ar fi scrisîntr-o singură zi patru poezii, dintre care una mai aleseste foarte frumoasă. Le scrisese de asemenea căscriitorul din RDG Günther Deicke (1922-2006) seaflă în ţară şi se va întâlni cu Cisek şi “Ossi”25. Şicorespondenţa prietenului Dieter Fuhrmann, carestudent fiind nu avusese temporar o adresă stabilă înBucureşti, primind scrisorile de la părinţi pe adresa luiPastior, fusese interceptată26.

Intensitatea observării lui Pastior de cătreSecuritate fusese cam aceeaşi şi în 1958. “Tatiana”, ocolegă a lui Pastior, primi la 26 februarie 1958 sarcinasă afle în ce relaţie se aflau Pastior, Schlesak şiFuhrmann27, deoarece Securitatea voia să afle dacăaceştia plănuiau vreo acţiune împotriva statului şi cineconducea gruparea. La 13 februarie 1958, “Silviu”rezumă tot ce informase despre Pastior până în acelmoment, adăugând informaţiile pe care reuşise să leobţină ulterior28. Că Pastior ar fi, datorită deportării,mai în vârstă decât colegii săi, căci îşi începuse studiuldoar la 27 de ani, biografia sa fiind fracturată. El esteinteligent şi conşticios, dar atitudinea sa politică ar lăsamult de dorit, în ciuda notelor bune pe care le obţinusela disciplinele ideologice. Astfel, referatul cu temaToamna în poezia germană ar cuprinde o serie dedenaturări. Şi poeziile publicate în ultimii doi ani înperiodicele Volk und Kultur, Neue Literatur şi în ziarulNeuer Weg ar fi fără excepţie “idilice”. Ele cuprinddescrieri de peisaje, nu sunt ancorate în realităţilesociale ale României comuniste. Ideologia progresistă îieste străină, iar poezia angajată o detestă29. El esteapreciat foarte mult de Cisek şi Kittner. Şi cu Sperber,care susţinea aderarea lui Pastior la Uniunea scriitorilor,avea legături strânse. În primăvara lui 1957 Pastior aluat parte la o manifestare la care participase, pe lângăSperber, şi Harald Krasser (1905-1981), un istoricliterar din Transilvania, prezenţi au fost şi Cisek şiKittner30. În general Pastior este foarte apreciat deliteraţii germani din România, după cum o dovedeşte şiparodia amical-drăguţă publicată de Christian Maurer(născut: 1939), un tânăr poet din Sibiu, în cotidianulNeuer Weg31.

Ca student este foarte harnic, citeşte foarte mult, cuprecădere “autori decadenţi” ca Franz Kafka. Cucolegii are legături bune, amicale, este numit “Ossi celloial”. Nu şi-a putut entuziasma colegii pentru cercul

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 56

studenţesc de literatură pe care-l conducea, deoarece elînsuşi se achita mult prea pasiv de sarcinile care-ireveneau de aici32.

În ciuda încercării de a-i face dreptate şi de a relataobiectiv, au fost totuşi cuvinte incisive, periculoase cucare-l caracterizase “Silviu” şi incriminase pe studentulsău. Dar se pare că Securitatea nu era încă decisă săacţioneze, fie pentru că dovezile erau prea precare, fiepentru că rămânea în expectativă, continuândobservarea, pentru a deveni activă în momentul în cares-ar ivi o ocazie prielnică.

(traducerea din limba germană: Maria Sass)

Note:

* Prezentul studiu a apărut cu titlul original „Ichhabe Angst vor unerfundenen Geschichten” . Zur„Securitate”- Akte Oskar Pastiors, în: Spiegelungen,Heft 3, 5 (59) Jahrgang 2010, München, p. 236-271.Începând cu acest nr. al revistei „Transilvania“ vaapare întreg studiul în traducere, în mai multeepisoade. 1. Baza de documentare a prezentului articol este dosarulîntocmit de Securitate despre Oskar Pastior, aflat laConsiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii(CNSAS) şi păstrat în două mape. Prima parte (însemnată:ACNSAS, 1210840) cuprinde 60 de file şi este un “Dosarde urmărire individuală (D.U.I), al doilea (însemnat:ACNSAS, R 249556) cuprinde 238 de file şi este conceputca “Dosar de reţea”. Pentru informaţii suplimentare a fostcercetat şi dosarul lui Grete Löw, precum şi alte documenterelevante ale CNSAS la care se va face referire în notele desubsol. 2. Poezia nu a apărut în nici unul din volumele publicate dePastior în România (Offene Worte/ Slove deschise, Bucureşti1964 şi Gedichte/Poezii. Bucureşti 1965). Probabil că nu i s-a mai părut important, deoarece această poezie n-a apărutnici în ediţia Opere realizată de Ernst Wichner care preia şipoezii timpurii, nepublicate ale autorului. Vezi: OskarPastior: „...sage, du habest es rauschen gehört” / ... spunecă ai auzit-o fremătând”. Opere. Vol. I. Editate de ErnestWichner. München, Wien 2006, p. 9-28, 159-211, 307-3543. Herta Müller: Leagănul respiraţiei. Trad. din germană: I.Şahighian. Ed. Humanitas, Bucureşti 20094. A se vedea „Silviu”, informarea din 23 martie. În: idem,R 249556, fila 85. Sub numele de cod „Silviu” se ascundecu foarte mare probabilitate istoricul literar HeinzStănescu, unul dintre cei mai activi agenţi ai Securităţii dinmediul literar de expresie germană din România. În anii1970 semna rapoartele pentru Securitate cu numele de cod„Traian”.5. Idem, fila 846. Rosenkranz a fost deportat forţat în 1947 în UniuneaSovietică de către KGB şi a fost eliberat abia în 19577. În: Dosarul lui Oskar Pastior, R 249556, fila 848. Vezi informarea lui “Silviu” din 13 aprilie 1957. În: idem,fila 81

9. Idem10. Idem11. Idem, fila 8212. „Silviu” face probabil referire la poeziile din NeueLiteratur Nr.1, 1957, p. 102-10513. În: Dosarul lui Oskar Pastior, R 249556, fila 8214. Vezi, idem, fila 8615. Vezi: idem, fila 5516. Idem, fila 6617. Idem18. Idem, fila 65** Spiegelungen, Heft 3, 5 (59) Jahrgang 2010, München,S. 24019. Idem20. Idem, fila 6321. Este evident că Securitatea nu avea cunoştinţă de faptulcă tatăl lui Pastior (1898 – 1954), pe care-l chema tot Oskarşi lucra ca profesor de desen în Sibiu, era un fotografamator pasionat şi care, în cadrul Grupării PopulareGermane din România, la sfârşitul anilor treizeci şi în 1940fotografiase “întruniri, marşuri etc. După ce Româniaîntoarce armele la 23 august 1944, Pastior distruge o mareparte din fotografiile arhivate cu grijă, care deveniserăexplozive din punct de pedere politic.” (Konrad Klein: DerExotik Siebenbürgens auf der Spur. Zum 100. Geburtstagdes Kunsterziehers und Amateurfotografen OskarPastior”/ Pe urmele exoticii transilvănene. Omagiu laaniversarea a 100 de ani de la naşterea profesorului de artefrumoase şi fotograf amator, Oskar Pastior. (În:Siebenbürgische Zeitung, 20 august 1998.)22. În: Dosarul lui Oskar Pastior, R 249556, fila 6323. Idem24. Idem25. Idem, fila 4026. Idem27. Idem, fila 79-8028. Idem, fila 209-21029. Idem, fila 20930. Idem, fila 21031.Christian Maurer: Dem Zauberer O.W.P.C.[Magicianului Oskar Walter Pastior Capesius]. În: NeuerWeg, 31 ianuarie 195832. În: Dosarul lui Oskar Pastior, R 249556, fila 210.

57 >>>

II n this postmodern times offragmentariness, the myths of ancientworlds stand as universals with

inexhaustible layers of meaning, which undergovarious interpretations. Such is the case of the myth ofNarcissus that has been used in the field ofpsychoanalysis, cultural studies and even metafiction.To this myth we dare propose yet another reading, thistime through the lens of exile as this concept isunderstood by the Romanian born American writer,Andrei Codrescu. To this extent we shall useCodrescu’s autobiographical and exilic work. Thejustification for this reading is that we see Narcissus’mirroring in the pool of water symbolic for themirroring of the exiled writer in the autobiographicaltext. Three autobiographies1 are signed with theauctorial name of ‘Andrei Codrescu’, each of themaddressing a different stage in the becoming of thewriter’s self. Still, considering these works, the object ofanalysis of the present paper is the essay “Adding toMy Life” that summarizes the author’s point of viewon exile and autobiography.

Exile for Codrescu exceeds the limits of physicalbanishment and becomes a writerly heterotopia2, aplace where all exiled writers co-exist in “an

archipelago (…) inhabited mainly by creative citizens.”3

This dream starts to take shape in the mind of theyoung poet when insertions from the life outsideCommunism start to invade the life of the young poet.Moreover, every great writer that did not serve as atool for Communist propaganda was exiled in oneform or another, be it internal exile, intellectual orphysical. To this extent the status of the exile becomesalmost synonymous with the status of the writer.Moreover, most of the writers from CommunistRomania who did not want to serve as tools for theCommunist propaganda chose to leave their country.They began a life under the stigma of not beingallowed to see their native land, but being able to createfreely without any restraints from the Communistparty. Thus for Codrescu Exile became a place withreal borders and ……., that began, says the writerwhere the Soviet Union ended. But In order to reachthis place, the writer has first to leave his country andaccept the impossibility of return4. The previousmeanings of exile as free writer folds over thedictionary-like meaning, because, for being a exile (aswriter) one has to accept the shortcomings of physicalexile. Within this folding of meanings, the conclusioncould be drawn that, an exile is, in the end aninhabitant of a utopian country called Exile.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 58

The mirror of Exile. Autobiography as estrangement in the works

of Andrei CodrescuO a n a E l e n a S T R U G A R U

Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava, Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării„Ştefan cel Mare” University of Suceava, Faculty of Letters and Communication Sciences

Str. Universităţii 13, 720229 Suceava, România, tel: +40 230 216 147, fax: +40 0230 520 080Personal e-mail: oana_andriese@yahoo.com

The mirror of Exile. Autobiography as estrangement in the works of Andrei Codrescu

The present paper deals with the concept of estrangement as a narcissistic projection of Self in the society due tothe need of the exiled writer to reconstruct his identity. The writer does so by a process of deterritorialization of his Selfin text. The text becomes from this standpoint the environment where identity disseminates in the form of narrationand where the individual becomes Subject as character in the literary work. This enables the Self to undergo permanentreconstruction, as every reader of the literary work will put together the image of the character, as the Other, alwaysdifferent. We are going to focus in our paper on the study of the autobiographies of the American writer of Romanianorigin Andrei Codrescu, who regards this type of narrative as a means to reconstruct identity in order to integratewithout discarding his stranger-self.

Keywords: exile, autobiography, narcissistic estrangement, Codrescu, mirroring

So, in 1965, when he was only 19 years old,Codrescu leaves Romania in search of his dreamcountry called Exile. Once stepping outside theborder, Codrescu reaches America. Here the authorfinds an entire culture founded on exile: “its meaninghas been expanded to take in anything from an hour ofalienation to a summer of bumming around Europe.”5

This wide understanding convinces the writer that hehas finally reached his destination.

Still, despite these positive connotations the writergives to the term, and no matter of what interpretationhe adopts, exile is always accompanied by identitytrauma generated by the disappearance of all constantsof the exiled’s life.

But the thing that the individual misses most is hisself reflection. The image of the self is lost once theexile breaks any mirror of self reflection. Taken fromamong the familiar, the individual is faced with theunknown, both concerning the world, and alsohimself. He does not know the new reality he has toface, and does not know himself as part of this reality.In the case of the writer, this crisis is even stronger,because his self-image is more dependent on languagethan the rest. That is why exile is usually equivalentwith the status of the writer, because the writer feelsstronger the severing from his mother tongue and anyconnection to the others is conditioned by finding acommon ground of understanding. Not knowing thenew idiom, and being unable to connect with theothers, the exiled writer is faced with his owninvisibility, as he cannot reflect his image into others.But once the new language is learned, he can mirrorhimself in the new language and let others see hisreflection. This is what brings about the need forautobiography as finding an image of the self reflectedin the new language: “Here I am”, says the author“rising from the need to tell my story, gatheringlanguage around it as I go...”6. The exiled writer leansover the autobiographical text to see the image of theself mirrored in this new dimension of language.

This need for reflection in language is what bringsclose the exiled writer and Narcissus. Both of themlook in mirrors to find answer to an identity crisis. Themirror is to be understood in Lacanian terms, asenabling the self to both identify and separate itselffrom its reflection7. The self sees its image bothinterior (part of the self) and exterior (outside, in themirror). But the mirror also connects the self with theothers. In fact, in the Lacanian theory, identification isnot possible in the absence of others which treatreflection as object of interpretation. The self alsouses the other as mirror, but the reflection receivedback is modified by the interpretation of the other. Inturn, the self too is a mirror for the others, reflectingand interpreting the other in the same way it isreflected in interpreted. This intersubjectivity shattersthe illusion of a unitary self. The image is never a

whole and is always conditioned by the existence ofothers.

In the Lacanian theory, the mirror stage isovercome, but the self, caught in the middle of thisfunhouse mirrors, remains with a constant feeling ofincompleteness8. This raises the question of why theexiled writer is special. Why does exile bring the selfback to the initial need for mirrors?

Exile generates a shift in the perspective of thewriter. He becomes invisible, as all the previousmirrors of self-reflections have been shattered. Exile isthe place where the exiled has to look for mirrors, asboth self and other are unknown and reflection is notyet realized.

As for Narcissus, he is the embodiment of exile.He carries from birth this stigma of banishment andcan only act in accordance to it. Due to his mixedparentage, Narcissus belongs neither with gods, norwith humans. He refuses the love of nymph Echo, thesymbol of self-expression conditioned by the other.Echo is in love with her own voice, so guilty ofnarcissism. She transforms the others into objects ofher adoration and uses them as mirrors for herself.Simultaneously, she is a mirror for the others whoreflect their voice into hers. By refusing her love,Narcissus refuses to function as a mirror. He does notallow Echo to reflect her image into his. Echo is theintersubjectivity that Narcissus wants to escape from.In fact, he looks for a mirror that will reflect nothingbut his own image. He will discover it as “a fountainsilver-clear and bright, which neither shepherds northe wild she-goats, that range the hills, nor any cattle’smouth had touched”9. Because he refuses Echo, shecurses him: “If he should love deny him what heloves!”10. Narcissus will become aware of the cursewhen leaning against the pure mirror: “Alas, this fatalimage wins my love, as I behold it. But I cannot pressmy arms around the form I see, the form that gives mejoy. What strange mistake has intervened betwixt usand our love?”11

Love is to be understood as transforming the otherinto a mirror for the self. Echo loves Narcissus for thepossibility of mirroring her self into his, allowingNarcissus to mirror his self into hers. As Derridaexplains, “love is narcissistic” because of thepossibility to use the other as object of reflection: “therelation to the Other, even if it remains asymmetrical,open, without possible reappropriation, must trace amovement of reappropriation in the image of one’sself for love to be possible”12. By being denied what heloves, Narcissus is actually denied the appropriation ofhis own image from which he finds himself estranged.Estrangement, then, is what best characterizesNarcissus, as it signifies the inability to recognize thefamiliar13 . Echo’s curse can be read as ‘if he mirrorshimself, deny him his reflection.’

59 >>>

In the same way, the exiled writer in Codrescu’sworks leans against the autobiographical text thatbecomes mirror with the writer as subject ofreflection. Still, due to the impossibility of mirroringwithout otherness, the subject of text becomes objectof reading, thus, of interpretation. The readersbecome a dimension of the narrative mirror in thesame way as otherness is enclosed in the mirror ofNarcissus. The readers modify the subject of narrativein accordance to their own interpretation in the sameway as the mirror returns a modified reflection ofNarcissus. Without readers, the text would not reflectanything, just as the mirror does not reflect in theabsence of alterity. In his isolation, Narcissus has tocompensate, to double himself and become his ownother. This is what leads him to the inability ofrecognizing his own reflection, as it is his own gazethat makes the reflection constantly modify. In bothcases, any search for reflection is a failure as the mirroritself will never return the image of the one mirrored.

Unaware of this paradox, Narcissus suffers fromnot recognizing his reflection. The writer, on the otherhand, takes advantage of this permanent opportunityof new reflection, and when looking in the mirror,chooses to see himself in a reflection that is not hisown. Autobiography thus functions as a mirror inwhich the exiled can reach out and modify hisreflection. In the first pages of his third autobiography,Codrescu chooses as reflection of the self amythological character that, despite the fact that hismost ardent wish is to be like everyone else, findshimself becoming the exact opposite. And if he isdifferent from everyone else, and the self is always asthe writer says “under construction”14, than, thischaracter is in a constant state of change. This makeshim also different from himself with every act ofmirroring. If not for the mention in the text that thischaracter is of Jewish origin, I would take the risk ofassuming that the name of the character is no otherthan Narcissus himself.

This assuming of a different reflection in every actof mirroring is what may be called ‘narcissisticestrangement’ which functions as the key ofinterpretation for the entire autobiographical textbearing the signature15 of ‘Andrei Codrescu’. Withevery need for autobiography, generated by a crisis inreflection, the exiled writer seeks to assume newimages. All three autobiographies mentioned earlierstand under a different symbol of identity. In “Addingto my Life” the writer explains their functions and alsothe justification for choosing them. The firstautobiography is written under the symbol of EugenIonescu, the writer bitten by the absurd coming fromcountry where exile “is a precondition of greatness”16

The second autobiography is written under the sign ofDracula, the outsider that invades the world of theother, bearing his narrative as an identity card for

immortality. And finally, the third symbol is NadiaComaneci, the gymnast who “gracefully walked thetightropes of this life, which were actually the seamsbetween the various stories”17. This last symbolenhances the idea already outlined by the others, theself as always escaping a fixed definition, and alwaysnegotiating its image between its own reflection andthe interpretation of the others. The narcissisticmirroring of the writer extend itself to any textualentity, be it novel, poetry or essay, only to lead to theemergence of a different reflection, just as Narcissus.But, as opposed to the mythological character, thewriter can choose symbols with which to identify,which he uses until they become insufficient.

He also is aware of the importance of the other, asreader: “There were more potential witnesses to mylife”, says Codrescu,” than there had been people in mylife so far – a heady feeling. I could add them all to mylife by writing my life”18. The reader is called tolegitimize the entire process of mirroring that willnever reach an end due to the infinite process ofreading. So, with every new reader, the writer will addanother layer of reflection, confirming the lack ofunity of the self.

Despite this constant alteration, autobiographyneeds what Codrescu calls ‘an audience’, someone tobe addressed to. The need finds justification in that the‘audience’ in its permanent modifying the writer’sreflection, is what enhances the production of text, asmirror. The writer will always produce text in searchfor new reflections. As soon as the act of mirroring isfinished, he will move to another. This leads to apermanent doubling of the self. In the opening phraseof “Adding to My Life”, the writer changes thediscourse from first person singular to the third: “I amdelighted to stand before you exactly the way I willstand in the first chapter of the third volume of myautobiography, in which the narrator – that is, myself –stands before the world authorities on autobiographyand is about to make a speech.”19 Just as Narcissus, thewriter will see in every textual mirror a reflection thathe will not recognize as his own. He will always beestranged from his reflection, and will be trapped in hisown narcissistic mirroring.

Still, this direct aiming for the reader as audience,discloses the most important function of the exile’sautobiographical narrative. The narcissistic act ofmirroring in the text generates negotiation of a placein the world of the reader and the writer looks forintegration where Narcissus searches isolation. But thisdoes not put an end to estrangement nor to exile, asintegration is achieved by enhancing difference. Thisjustifies the choice of the initial symbol of identity, asthe image of the different is the key to the entire work.Difference can only be emphasized upon by the meansof a personal narrative. This is actually the only assetof the exiled. “The only thing I had” says Codrescu,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 60

“was my story, which, I was convinced, was the priceof admission to everything.”20 And he continuessumming up the entire purpose of the exile’sautobiography “The currency of the outsiders is theirpersonal story.” But the autobiographical narrativepreserves this value as long as it enhances difference,as long as it remains a story of the outsider, of thedifferent, even if it this is done with the price of self-estrangement.

As long as the story of the outsider portrays itssubject as different from the audience it is addressedto, it will have an audience. Integration is notguaranteed by the mere auto-narration. It has to beread or listened to. Talking about his mother the writersays: “Her story had no one she could properly addressit to, which is why she couldn’t write herautobiography”21. She did not manage to adapt to therealities of exile, and could negotiate her place in thenew world. The writer finds blame for her failure tointegrate, exactly in the lack of an ‘audience’ for herstory. Reflection in autobiography is thus impossible inthe absence of the reader, and despite the fact that theexiled looks for it, it may become a failed act thatmakes integration impossible.

Autobiography is in itself an exilic act. In order totell the story of his life, the ‘author’ must be exiledfrom himself. He has to be a Narcissus, at the sametime ‘author’ and ‘character’ in a schizoid gesture ofbeing both the self and its reflection. The illusion of aunitary self will entrap Narcissus under his own gaze.The writer on the other hand, is aware of his self as aproject ‘under construction’, and will lean against themirror of the text in a narcissistic gesture of using theothers as mirrors. Still, with every reflection, both thewriter and Narcissus will find themselves estrangedfrom their own images. Hence the need forautobiography as mirroring will never exhaust itself,only to lead to more narcissistic estrangement.

Note:

1. The tittles of the autobiographies are: Life and Times of anInvoluntary Genius, In America’s Shoes, and The Life and times ofan Involuntary Genius in America’s Shoes;2. In “Of Others Spaces: Heterotopias”, Foucault arguesthat one of the functions of heterotopias is “to create aspace that is other, another real space, as perfect, asmeticulous, as well arranged as ours is messy, illconstructed, and jumbled”; http://foucault.info/documents/heteroTopia/foucault.heteroTopia.en.html, 04 August 20103. Andrei Codrescu, “Adding to My Life” in KathleenAshley; Leigh Gilmore; Gerald Peters, (ed), Autobiographyand Postmodernism, Boston, University of Massachusetts,1994, p.25;4. Codrescu leaves Romania in 1965 when the country wasunder the rule of the Communist Party. Exile was acommon solution for the writers who couldn’t stand seeing

their works cut by Censorship. Still, Codrescu’s vision onexile is unique due to this transformation into a myth,rather than seeing it a an ultimate solution of survival; 5. Andrei Codrescu, op.cit., p. 266. Andrei Codrescu , op. cit. p. 23;7. Jacques Lacan, “The Mirror Stage” in Paul Du Gay;Jessica Evans, (ed), Identity: A Reader, London: Sage, 2000,p. 46;8. Ibid, p. 50;9. Ovid, Metamorphoses, http://www.theoi.com/Text/OvidMetamorphoses3.html, 04 August, 201010. Ibidem;11. Ibidem;12. Jacques Derrida, Points..., Stanford: Stanford UniversityPress, 1995, p. 57;13. reference14. Andrei Codrescu, op. Cit., p. 24;15. Jacques Derrida, The Ear of the Other: Otobiography,Transference, Translation, New York: Schocken Books, 1985,p. 1216. Andrei Codrescu, op.cit., p. 25;17. Ibid, p. 30;18. Ibid., p. 23;19. Ibid., p. 21; 20. Ibid., p. 23;21. Ibid, p. 26.

Bibliography:

Codrescu, Andrei, “Adding to My life” in KathleenAshley; Leigh Gilmore; Gerald Peters, (ed),Autobiography and Postmodernism, Boston: University ofMassachusetts, 1994, pp. 21-32.

Jacques Lacan, “The Mirror Stage” in Paul Du Gay;Jessica Evans, (ed), Identity: A Reader, London: Sage,2000, pp. 44-50;

Ovid, Metamorphoses, available at http://www.theoi.com/Text/OvidMetamorphoses3.html, visited on 04 August,2010.

Jacques Derrida, Points..., Stanford: StanfordUniversity Press, 1995.

Jacques Derrida, The Ear of the Other: Otobiography,Transference, Translation, New York: Schocken Books,1985

Michel Foucault, “Of Others Spaces:Heterotopias”, available at http://foucault.info/documents/hetero Topia/ foucault. hetero Topia.en.html, visited on 04 August 2010.

Proiect Posdru 6/15/S/22 “Doctoral Burses atUSV” sponsorizat de Fondul Social European:“Investeşte în Oameni” (“Stefan cel Mare”University of Suceava, 6/15/S/22 POSDRUProject “Doctoral Burses at USV” sponsored byEuropean Social Fund: “Invest in People”).

61 >>>

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 62

1. Swinburne şi contemporanii săiCu maximă promptitudine şi răbdare, exegeza a

investigat rolul crucial al modelelor şi lecturilor înformarea şi evoluţia versatilei personalităţiswinburniene. S-au scris deja studii serioase desprerelaţiile lui Swinburne cu Landor (W. Brooks DraytonHenderson, Swinburne and Landor: A Study of TheirSpiritual Relationship and Its Effect on Swinburne ’s Moral andPoetic Development), cu Baudelaire (Anne Walder,Swinburne’s Flowers of Evil), cu Tennyson (KerryMcSweeney, Tennyson and Swinburne as RomanticNaturalists) cu Hardy sau cu Lawrence (Ross Murfin,Swinburne, Hardy and Lawrence and the Burden of Belief).Pentru ca tabloul edificării de sine să depăşească schiţaunui cult exagerat al eroilor, trebuie relevat modul încare a fost receptat Swinburne de către contemporaniisăi.

După cum s-a remarcat, dacă Swinburne şi-aadmirat cu sinceritate confraţii, reciproca nu e delocvalabilă: necunoscând „plăcerea nobilă de a lăuda”,aceştia l-au „citit” pe Swinburne cu o măsură mult maimeschină, aceea a spiritului critic auster, lipsit dereceptivitate complice. Sincronic, majoritateaaprecierilor critice se supun determinărilorcontextuale: scriitorii consacraţi îl vor trata pe scriitorcu condescendenţă, pe când cei tineri îl vor lăudaexcesiv1. Spre exemplu, Tennyson a manifestat obunăvoinţă condescendentă faţă de tragedia „elină”Atalanta in Calydon: „Acceptaţi felicitările mele pentrusuccesul piesei dumneavoastră greceşti. Am avut unele

obiecţiuni întemeiate în privinţa unor părţi ale ei, darcred că ele s-au modificat după ce am răsfoit-o din nouşi, în orice caz, îndrăznesc să zic că nu are rost să vi lepun în vedere; totuşi, amintesc numai una singură. Estecorect ca un cor grecesc să insulte Divinitatea înmaniera profeţilor evrei? Dar, trecând peste asta, demult timp n-am mai citit ceva atât de rafinat; nu numaică este scris cu grijă, dar mai are şi putere, şi strălucire,arătând că stăpâniţi cu ingeniozitate metrul, înzestrarepentru care vă invidiez”2.

Mai târziu, anecdotele colportează sentimentul uneidiscrete animozităţi între cei doi poeţi. Se spune că,după citirea unei povestiri mai licenţioase, Tennyson arfi comentat, cu umor: „Ia gândiţi-vă ce harababură arfi făcut micul Swinburne din toată chestia asta!”3. Într-adevăr, după publicarea volumului Poems and Ballads,Poetul Laureat va vorbi mult mai rezervat despretânărul confrate, folosind o metaforă interpretată, decele mai multe ori, în sens peiorativ: [Swinburne e] „Unfluier prin care trec toate lucrurile şi sună a muzică”4.Remarca tennysoniană merită, însă, o analiză maiatentă: în măsura în care Swinburne poate fi acuzat deprolixitate, şi elegiacul din spatele lamentaţiei InMemoriam suferă de pe urma unei „estompări” şi„fluidizări” („a sense of dimness”5), obsesiaevanescenţei devenind o adevărată „maladie” asecolului, diagnosticată ca atare de Pater în tragiculproces de „ţesere şi destrămare a noastră”6. În ciudaeforturilor de individualizare, poezia secolului al XIX-lea prezintă un pronunţat aer de familie datorită

Algernon Charles Swinburne şi plăcerea nobilă de a lăuda

R o x a n a P A T R A Ş

Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi, Facultatea de Drept, Departamentul de limbi străine„Petre Andrei” University of Iassy, Faculty of Law, Department of Foreign Languages

Str. Ghica Vodă, nr. 13; Iaşi, România, Web: www.upa.ro, E-mail: office@upa.roPersonal e-mail: herox20@yahoo.com

A.C. Swuinburne and the noble pleasure of the eulogy

The present study dwells upon the reactions bestirred by Algernon Charles Swinburne’s portentous poetry amid hisfellow writers. A complete picture catches sight on the cross fusillades of irony and disbelief which equally festered andkept alive his work. It is argued that parody is the best gauge for the endurance of a literary fame. If Tennyson came tobe the most mimicked writer of the period, than little Algie was certainly the most laughed at, parodied and, eventually,ignored “litterateur”. Albeit his ridiculous rags and tails, the hard core of his work was first stricken neither by theprofessional critics nor by fellow writers, but by those whifflers who stood in the theatre pit and booed at times whenthe show became too conceited.

Keywords: modern English literature, A.C Swinburne, parody, self parody, sense of dimness, Pre-RaphaeliteBrotherhood, Victorianism, Arthurian legend

„fluidităţii” şi „vagului”, anticipând apariţiasimbolismului: indiferent de prozodie, lirica devineechivalentul senzual al unui flux pe care îl imită, darcăruia îi şi opune rezistenţă7. De aceea, refuzulconfesiunii şi al „filozofării” i-ar aduce pe cei doi maripoeţi mai aproape decât ne-am fi aşteptat8.

Faţă de confratele mai vârstnic Swinburnemanifestă, chiar şi după moartea acestuia (1892), odiscretă atitudine polemică. Îi recunoaşte, bineînţeles,meritele, parodiindu-i cu măiestrie stilul în Heptalogia sa(The Higher Panteism in a Nutshell). Printre altele, declarăcă nu-i va permite nimănui să râdă de Tennyson9,numai lui însuşi fiindu-i rezervat acest privilegiu. Tot încheie parodică va trata Swinburne amorul conjugal şidomestic al lui Arthur (din The Idylls of the King), căruiaîi va da o replică „tragică” în Tristram of Lyonesse,insistând mai mult asupra poveştilor picante desprepatima incestuoasă pentru Morgause şi naşterea luiMordred (de altfel, cameelor cu domniţe cuminţi lecorespund, în răutăcioasa oglindă swinburniană,medalii întoarse cu chipurile tuturor femeiloradulterine, consumate de pasiune şi damnate să-şirepete păcatul la nesfârşit, indiferent dacă se numescSappho, Dolores, Faustine, Guenevere, Isolda,Rosamond, Estrild, Caterina de Medici sau MaryStuart). Pe de altă parte, divinei „monotonii” prozodicetennysoniene i se răspunde printr-o varietate diabolicăde forme şi ritmuri: sonet, coriamb, sestine, dublesestine, elegii, safice, balade, nocturne, epitafuri, ode,therenodii, cântece funebre, rondeluri, „roundel”-uri,rodou-uri, litanii, dedicaţii, egloge etc. Din acest punctde vedere iese în evidenţă şi tragedia Locrine (1887)care, din punct de vedere al metricii, reprezintă unadevărat tour de force10. Oricum, deşi nu-şi ascundeostilitatea faţă de intrarea Poetului Laureat înParlament (1884), faţă de Tennyson (comparat cuMusset – şi nu numai din pricina prenumelui!)Swinburne va manifesta mereu o atitudine admirativ-elogioasă, mai ales cu ocaziile festive.

Nici „dialogul” cu Robert Browning nu-i lipsit deinteres. Personalitate robustă şi epicureică, Browningconsidera scriitura swinburniană doar „o beţie decuvinte” („a fuzz of words”11), faţă de intimiexprimându-se încă şi mai tranşant: „În privinţaversurilor lui Swinburne (...) gustul meu le simte drept«neputinţă înflorată», minimul de gândire şi idee înmaximul de cuvinte şi expresie”12. Referent la celebraeditură Chapman&Hall, Browning respingemanuscrisul swinburnian, ascunzându-se sub scutuljudecăţii obiective: „Despre operele sale, de la apariţiaprimului volum, nu ştiu mai nimic, în afara unui poempe care l-a recitat seara trecută, peste care mă uitasemmai înainte când mă aflam în vizită la Rossetti, şi altefragmente pe care le-a recitat tot seara trecută: despreultimele, aşadar, nu mi-am putut forma o opinie. Mi s-

au părut greşeli morale mântuite prin multă abilitateintelectuală (...) Iar când am fost pus din senin, câtevazile mai târziu, să estimez puterile creatoare ale d-luiSwinburne, n-am putut decât să zic că «avea geniu, darcă scria versuri unde, în opinia mea, nu exista nimicbun»”13.

Swinburne, pe de altă parte, îl onorează peBrowning cu o serie de sonete (A Sequence of Sonnets onthe Death of Robert Browning, 1890) şi cu un fragmentcritic atât de encomiastic, încât aproape că pare scris înantifrază: „Dacă, în intelectul d-lui Browning, vreocalitate iese mai clar în evidenţă decât altele, atunciaceasta este decisiva şi incisiva capacitate de gândire,siguranţa şi intensitatea percepţiilor sale, rapida şitranşanta atingere a miezului. Să-l acuzi de obscuritatear fi ca şi cum ai spune că Lynceus era orb sau ca şicum te-ai plânge de încetineala telegrafului. El esteceva mai mult decât reversul obscurităţii; pentru acelcititor expeditiv de scriitori expeditivi el este preasclipitor şi subtil ca să te ţii, cu certitudinile intacte, deurmele unei inteligenţe atât de rapide, încât nu realizezicu ce agilitate şi sagacitate de păianjen spiritul săuedificator tresaltă şi se înalţă în sus şi-n jos, înainte şi-napoi, lăsând în spate caierul animat al trudei sale, sarede pe un fir pe altul şi se năpusteşte ca o săgeată dincentru către circumferinţa pânzei lucitoare şitremurătoare a gândului viu, ţesută din rezerveleneistovite ale percepţiei şi iradiată de focul neistovit alimaginaţiei sale”14. Şi tot lui Browning îi sesizează,corect, procedeul retoric-interogativ într-o savuroasăparodie din Heptalogia, intitulată John Jones’s Wife.

Şi Matthew Arnold se înscrie în linia remarcilorironice la adresa verbozităţii poetului. „Un fel depseudo-Shelley”, eticheta primită în corespondenţaprivată a profesorului oxonian, îl plasează peSwinburne sub semnul falsului şi al imitaţiei sterile. Maimult, despre poemul epic Tristram of Lyonesse Arnoldnu are decât vorbe de ocară: „Obiceiul funest al luiSwinburne de a folosi o sută de cuvinte acolo undenumai unul singur ar fi suficient mă jigneşte”15. Decealaltă parte, în zilele studenţiei, insuflat de evlavietinerească, Swinburne a audiat cursurile de teorie apoeziei ţinute de Arnold la Balliol. Pentru că, de lacatedră, dascălul i se va fi părut poate prea arid şi lipsitde entuziasm, din admiraţia pentru Empedocles on Etnanu rămâne mai nimic. Relaţia dintre cele douăinteligenţe polivalente ale secolului victorian se rezumăla o stranie echitate: ca poeţi, s-au bănuit deartificialitate (sau chiar de impostură); în calitate decritici, şi-au păstrat respectul într-o stază de salubrăcriogenie.

Legătura cu John Ruskin depăşeşte răceala formalăa relaţionării profesionale. Mai înţelegător decâtconfraţii săi critici, avocatul artei prerafaelite a

63 >>>

presimţit geniul şi s-a speriat de puterile luidemolatoare. La apariţia Atalantei..., criticul gireazătalentul tânărului impetuos şi „demonic” cunedisimulate reverenţe şi benignă invidiescriitoricească: tragedia tocmită după modelul elin estedeclarată „cel mai măreţ lucru realizat vreodată de untânăr”16. Pe parcursul sinuoasei cariere poetice, Ruskinva renunţa însă la tonul condescendent didactic,considerându-l pe Swinburne un autor de talieeuropeană şi recunoscându-i superioritatea culturală:„Este mult deasupra mea în tot ceea ce ţine decunoaştere şi putere şi nici n-ar trebui să mă maigândesc a-i da vreun sfat sau a-l critica (...) Cât despreideea că Swinburne nu-mi este superior, află că, înepoca sa, el reprezintă pur şi simplu una dintre minţilecele mai cuprinzătoare ale Europei – ştie greaca, latinaşi franceza la fel de bine ca engleza – poate să scrieversuri cu aceeaşi uşurinţă în toate patru limbile –cunoaşte în profunzime marea literatură a celor patrulimbi, la fel ca şi mine – în fine – poate chiar mai binedecât ştiu eu orice altceva. Cât priveşte putereaimaginaţiei şi înţelegerii sale, pur şi simplu mă măturădin calea lui ca pe-o pietricică din faţa unui torent. Eusunt mai firesc decât el – aşa-s, poate, şi mieii saurândunelele – dar toate acestea nu-i servesc drepttermen de comparaţie”17.

Totuşi, în ciuda efuziunilor şi entuziasmului,subiectul spinos al publicării versurilor swinburnieneapare în unele scrisori adresate lui Lady Trevelyan,dublat de teama inchiziţiei victoriene: „Am trecut pe laSwinburne ieri şi mi-a fost dat să aud unele dintre celemai păcătoase şi mai splendide versuri scrise vreodatăde-o creatură umană. Cât am stat acolo a băut trei sticlede porter. Nu ştiu ce să mă fac cu el sau ce să fac pentruel, dar nu trebuie să publice astfel de lucruri. Vorbeştedespre tine cu nemăsurată recunoştinţă – aşa că spune-i tu că nu trebuie să le publice”18. Dintr-o replică a luiSwinburne deducem că, onest, Ruskin îşi exprimaseîndoielile şi faţă de tânărul poet: „Dragă Ruskin, //Sunt fericit că ţi-a plăcut micul meu eseu, dar şi maifericit încă de ideea de-a veni să mă vezi. Însă (sincer)nu înţeleg care-i motivul lucrurilor pe care le zicidespre mine. Ce s-a întâmplat cu mine de te-amsupărat într-atâta încât să-ţi dau impresia prăbuşirii. Euîncă nu mă simt prăbuşit de-a binelea. Sigur că mă simtîngrozitor de bătrân, poate pe bună dreptate – căci înaprilie cred că fac douăzeci şi cinci de ani – ceea ce-miproduce oroare «numai când stau şi mă gândesc». Dar—- ! ce-am făcut sau am zis să merit asemenea vorbeterifiante? // Îmi zici că nu poţi să-ţi pui prea multesperanţe în mine. Oare nu crezi că ar trebui să lăsămsperanţa şi credinţa pe seama copiilor, mai tineri saumai bătrâni? (...) Nu-mi doresc mai multă laudă şisucces decât merit, mai multă suferinţă şi eşec decâtpot evita. (...) Îmi compari opera cu un templu în careşopârlele i-au înlocuit pe zei; eu prefer o şopârlă vie şi

neîndoielnică unui zeu mort şi îndoielnic. // Mă opuncu stăruinţă opiniei tale despre Felise, care reprezintăunul dintre copiii mei favoriţi”19.

Cu toată rezerva, Ruskin se va solidariza totuşi cutabăra apărătorilor Poemelor şi Baladelor, atunci cândconjuraţia criticii moralist-puritane va ataca volumuldin 1866. Şi, chiar dacă nu are curajul să-şi afirmedeschis admiraţia pentru vraja versului swinburnian, îitrimite nefericitului autor câteva scrisori de încurajare.El însuşi subiect de scandal şi de bârfe mondene (dupăinfama acuzaţie de „impotenţă”, fluturată cu ostentaţiede Effie Gray în răsunătorul proces de divorţ), Ruskinia partea rebelilor mai mult din compasiune pentruvictimă.

În altă ordine de idei, se poate ca Swinburne să fifost influenţat, la fel ca şi prietenii săi din frăţiaprerafaelită, de „mitul cultural”20 medieval propus înampla lucrare ruskiniană The Stones of Venice, mai exactde capitolul consacrat arhitecturii gotice. După cum seştie, Ruskin stabilise câteva trăsături esenţiale21

(constituind de fapt un breviar de principii estetice,aplicabile tuturor artelor), ce izvorăsc dintr-o viziuneelementală şi organică asupra actului artistic, conceputca formă iniţială, „spontană” de creaţie. Fascinat deidealul artistic antimecanicist al lui Ruskin, autorulPoemelor şi Baladelor punea în practică, prin elaborateconstrucţii prozodice, principiul diversificării patternuluiprestabilit, al inovaţiei continue. Totuşi, oroarea declasicism, considerat manierist şi academic, refuzuletalării virtuozităţii şi exaltarea umanismului artei,elogiul simplităţii şi brevităţii par să contrazicăprincipiile esenţiale ale operei swinburniene. Afinitateaadâncă între cele două personalităţi trebuie căutată decialtundeva, în paginile eseistice, unde lecţia persuadăriicititorului nu prin sistematică argumentare sauexpozeu tehnicist, ci prin expunerea lirică a unei intuiţiihermeneutice reprezintă un model de „vizualitatediscursivă” preluat şi prelucrat de Swinburne şi dusaproape de perfecţiune în lucrarea consacrată de PaterRenaşterii.

Şi relaţia cu epicureul de la Brasenose depăşeşterigiditatea amiciţiei de condei. În vara lui 1873, aflat învizită la bunul profesor Benjamin Jowett, Swinburneobişnuia să dispară din peisaj pentru vizite de taină laWalter Pater. Aici nu se dezbat complicate chestiunifilosoficeşti, ci problema procesului lui SimeonSolomon care ameninţa să-i implice pe toţi apropiaţiipictorului defăimat. Edmund Gosse rememorează unalt episod biografic dezonorant: descinderea, la adresalui Rossetti din Cheyne Walk, a unei perechi hilareformată dintr-un dandy visător, cu mănuşi galbene dinpiele de căprioară (Pater), şi un chefliu patruped(Swinburne)22.

Dar, dincolo de temporarele întâlniri biografice,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 64

Pater nu ezită să sublinieze importanţa lecţieiswinburniene în modelarea discursului său critic. Maiales stilul notaţiilor după tablourile artiştilor expuşi laUffizzi din Notes on Designs of the Old Masters of Florence(1864) influenţează unele fragmente, precum faimosulpasaj despre Mona Lisa: „Aşezaţi-o pentru o clipăalături de una din albele zeiţe greceşti sau defrumoasele femei ale antichităţii şi veţi vedea cât detulburate vor fi ele de această frumuseţe prin care atrecut sufletul cu toate bolile lui! Toate gândurile şiexperienţa lumii s-au gravat şi modelat în ea, în putereape care o au de a rafina şi de a face expresivă formaexterioară, animalismul grecesc, lăcomia romană,misticismul medieval cu ambiţia sa spirituală şi iubirilesale imaginate, reîntoarcerea lumii păgâne, păcatelefamiliei Borgia. Ea e mai bătrână decât stâncile pe carestă. Ca vampirii, a murit de mai multe ori şi a aflatsecretele mormântului. A fost şi scufundător în mărileadânci şi mai păstrează în ea lumina ce apune în acesteape. A făcut trafic de ţesături fine şi ciudate cunegustorii orientali şi, la fel ca şi Leda, a fost mamaElenei din Troia şi, ca şi Sfânta Ana, mama FecioareiMaria (...) Închipuirea unei vieţi eterne care să aducă laun loc zece mii de trăiri este veche”23.

Cinci ani mai târziu, mărturisindu-i lui DanteGabriel Rossetti admiraţia trezită de comentariilepateriene asupra artei lui Leonardo sa Vinci,Swinburne se mândreşte să regăsească, printre rânduri,„puţin din savoarea stilului” său24. S-ar zice că Pater nupreia numai reflexe discursive. Surâsul terifiant alfemeilor inaccesibile va fi contribuit, de asemeni, laideea contopirii frumuseţii şi terorii în chipul hidrei(Medusa era atribuită, pe atunci, lui Leonardo). La felca şi Swinburne, părintele lui Marius epicureanul urmăreaacea subtilitas naturae a frumuseţii evanescente precum„flacăra intensă, ca de gemă”25 din „zâmbetulinsondabil al femeilor, mereu cu o umbră sinistră înel”26 sau din curgerea apelor. Samuel Chew subliniazăafinitatea dintre estetismul paterian şi principiilecriticismului swinburnian: pentru ambii autorisenzulitatea ar fi augumentată, crede Chew, deconştiinţa precarităţii fiinţei umane. Dealtfel,fundamentele heracliteene ale mişcării cyrenaice,iniţiate de Pater în rândul studenţilor oxonieni, seregăsesc şi în palimpsestul liricii autorului Poemelor şiBaladelor27. Cu toate că, la o atentă analiză a discursuluicritic, relaţia Pater-Swinburne e una de perfectăreciprocitate (ambii scriu eseu şi critică literară înpaginile revistei „Fortnightly Review” cam în aceeaşiperioadă), Pater îi recunoaşte lui Swinburnesuperioritatea în plan literar şi-i face o entuziastăreclamă în cercul esteţilor nutriţi de înţelepciunea sacristalină. Printre admiratori se numără şi Wilde, careîngână cântul melodios al magistrului încă din poemulRavenna, distins cu premiul Newdigate (totuşi, rodiilesângerânde, mânile dalbe de crin, buzele purpurii şi

trandafirii fanaţi deveniseră deja nişte clişee ale poezieiswinburniene). Dar, deşi ştia cât îi datorează, la apariţiacelei de-a treia ediţii a Poemelor şi Baladelor (1889) Wildeexpediază volumul condescendent şi în grabă:„Desigur, «de dragul cântecului», ar trebui să ne placăopera D-lui Swinburne, căci nu te poţi abţine, într-adevăr, să nu-ţi placă, atât de minunat muzician este el.Dar ce te faci cu sufletul? Pentru suflet trebuie săcercetăm în altă parte”28. Wilde nu pare să fi înţeles că,la Swinburne, miza majoră era tocmai depăşireadihotomiei suflet-trup, după modelul artei lui Blake, dela care se revendică autorul Atalantei... mai ales după ceîncheie cuprinzătoarea monografie dedicată autoruluiCărţilor profetice.

Chiar dacă întreaga sa viaţă s-a transformat într-unrăzboi deschis cu filistinii, vom trece în revistă treiprincipale nuclee conflictuale ce au tulburat activitatealiterară a lui Swinburne. Înzestrat cu nefericita etichetăde poet imoral, autorul Poemelor şi baladelor nu reuşeştesă-şi spele imaginea publică nici măcar după publicareainocentelor Songs Before Sunrise. Astfel, implicarea închestiunea „the fleshly school of poetry” îi aducedeservicii mai degrabă lui Dante Gabriel Rossetti decâtlui Swinburne însuşi. Atacat de Robert Buchanan dupăpublicarea, târzie, a volumului Poems (exhumat, laîndemnul lui Charles Augustus Howell, din sicriul luiElisabeth Siddal, muză şi soţie dispărută încircumstanţe tragice), liderul prerafaeliţilor trece printr-un impas creator asemănător aceluia suferit deSwinburne în 1866. La fel ca şi „micul său prietennorthumbrian”, Rossetti trebuie să riposteze cumva şio face scriind The Stealthy School of Criticism. Nici vagadefulare belicoasă, nici tentativa lui Buchanan de aretracta acuzaţiile (1882) nu-l salvează de cumplitadepresie, cu accese paranoice, ce îl va urmări până lasfârşitul vieţii şi-l va îndepărta de prietenii loiali29. Ce-lmâna totuşi în luptă pe acest scoţian cu sângeclocotitor? La mijloc, se aflau, de bună seamă, totpricini biografice: prolific şi ambiţios, autor a peste 50de piese de teatru, 30 de romane şi al unui numărconsistent de texte critice, Buchanan ajusese să fieconsiderat printre scriitorii importanţi de la mijloculsecolului victorian30. Adevăratul motiv al violenţeiatacului se rezumă, aşadar, la o crâncenă încleştarepentru supremaţie: Swinburne şi poeţii „spasmodici”ameninţau o poziţie socială consacrată şi validatăpublic.

Infamul semnatar al poemului Fragoletta nuprimeşte lovituri decât prin ricoşeu şi tangenţial.Conştient de raţiunile meschine ale criticii luiBuchanan, Swinburne se decide să-l înfiereze pe laşulascuns sub scutul unui pseudonim (Thomas Maitland).Rezultatul investigaţiei din Under the Microscopereprezintă anihilarea şi, în bună măsură, sfârşitulcarierei cronicăreşti a belicosului scoţian. „Criticul”,

65 >>>

spunea Swinburne, nu este decât „fantoma unuipurice” („the ghost of a flea”)31. Deconspirat în gestulautomistificator de a scrie laudativ despre propriulvolum de poezii, autorul mizerabilei broşuri The FleshlySchool of Poetry se descalificase şi intelectual prin lipsade conţinut, limbajul bombastic, lipsa de proprietate atermenilor şi, în general, prin folosirea unui dialectcritic de proastă calitate, reductibil la invocarea unorîmprejurări biografice complet lipsite de relevanţă.Robert Buchanan nu va ezita să răspundă atacului într-o satiră intitulată The Monkey and the Microscope32.Scandalul continuă aproape cinci ani şi culminează cuun celebru proces (1876), ce aduce victoria luiBuchanan împotriva revistei „The Examiner”, obligatăsă-i achite 150 de lire pentru calomnie. Dar victoriaintelectuală a fost de partea lui Swinburne, care a avutinteligenţa să nu lupte cu armele rudimentare alepamfletarului. Ultragiul adus prietenului Rosseti l-adeterminat să reacţioneze prompt şi lucid, printr-unfrumos gest de solidaritate, dar şi printr-un tăiosexerciţiu de ironie, de care liderul prerafaeliţilor nu eracapabil şi la care Buchanan nu a avut o replică pemăsură.

O altă circumstanţă polemică o constituie schimbulde replici purtat cu Frederick James Furnivall,întemeietor al unei asociaţii numite „New ShakspereSociety”, devenită în scurt timp ţintă a parodiilorswinburniene datorită obiectivului utopic de a prezentapublicului „un nou Shakespeare”. Cercetător asiduu alteatrului elisabetan, Furnivall dă prima loviturăsancţionând opiniile lui Swinburne despre paternitatealui Henric VIII. Prompt şi la fel de ironic, poetul-criticîi răspunde că el nu se numără printre „pedagogiiparnasieni” care socotesc pe degete metrul poetic.Adversarul îl atacă din nou, indicându-i editoruluiWilliam Minto o altă eroare de atribuire comisă deSwinburne într-un articol de enciclopedie (plasareapoemului The Court of Love printre producţiilechauceriene). Hărţuirea continuă timp de aproape undeceniu, iar după publicarea eseului A Study ofShakespeare (1880) tirul de injurii lansate de Furnivall nuva fi oprit decât prin intervenţia fermă a prietenilor.Fără îndoială, distinsul profesor avea întotdeaunadreptate. Însă, în lipsa argumentelor, Swinburne nu arfi pierdut ocazia unei competiţii de batjocure (flyting)33

pe cinste, ca în vremurile de glorie ale lui WalterKennedy şi William Dunbar.

Mult mai derizoriu şi mai ridicol, conflictul cu oanume „Societate pentru Suprimarea Viciului” (cuadevărat periculoasă în tentativele sale de a cenzuraliteratura mai nouă sau mai veche prin declanşareaprocedurilor juridice de acuzare) porneşte de la obanală confuzie. Crezând că o traducere din Rabelais arfi o nouă infamie comisă de Swinburne împotrivabunelor moravuri burgheze, secretarul asociaţiei cere

ca volumul intitulat Rabelais să fie retras de pe piaţă.Incultura puritanilor hotărâţi să eradicheze viciul (şi, numai puţin, literatura autentică) devine motiv deamarnică ironie în câteva pagini swinburniene34.

Un episod mult mai semnificativ îl reprezintă ataculvirulent al lui Swinburne la adresa lui Emerson (ajunsîn 1874 la o vârstă venerabilă), atac provocat de oregretabilă neînţelegere. Iată despre ce a fost vorba:într-o revistă americană se publicase o relatare despreanumite opinii emersoniene cu privire la persoana luiSwinburne: „El [Emerson] l-a condamnat cu severitatepe Swinburne, spunând despre el că-i doar o leprăabsolută şi-un sodomit, învinuire ce aminteşte de aspradescriere făcută de Carlyle însuşi – poetul e închipuit caun individ băgat până la gât într-o hazna, sporindu-iconţinutul. Morris, autorul volumului The EarthlyParadise reprezintă tocmai opusul lui Swinburne şi va fide ajutor în neutralizarea impresiei proaste produse deacesta asupra publicului”35. Supărat, poetul cereexplicaţii, dar, neprimind niciun răspuns de la filosofuldin Concord, trimite un text violent în „New YorkDaily Tribune”, din care cităm doar un fragment,elocvent pentru expresivitatea sa pamfletară: „O gurăscârbavnică este atât de nepotrivită cu o barbă albă căm-aş bucura să-i cred pe scribii ziarului uniciiresponsabili pentru afirmaţiile bestiale ce, zic ei, auscăpat unui învăţător ai cărui discipoli îl expun, spredezgustul şi compasiunea noastră, să joace cu ultimeleputeri, pe o scenă obscenă, ultimele măscări ale uneimaimuţe păroase şi ştirbe, care a atras atenţia la începutpentru că stătea cocoţată pe umărul lui Carlyle, iaracum, ajunsă la senilitate, s-a pus pe scuipat şiclămpănit de pe-un suport mai josnic, anume găsitpentru mizeriile sale”36. Scandalul s-a stins însă de lasine, confirmând o dată în plus proasta reputaţie apoetului cu limbă înveninată.

Swinburnieni şi „sin-burnieni”

Chiar şi atunci când publicul victorian se lăsacucerit de corurile tragediei Atalanta in Calydon, câţivatineri scriitori cu minte sprintenă şi condeineastâmpărat ieşeau de sub vraja sonurilorswinburniene. Lewis Caroll, de pildă. Familiarizat cu„eroii” cercului prerafaelit prin intermediul lui JohnEverett Millais, îl reinventează pe Swinburne înmanieră parodic-culinară, după cum urmează: „And Ivowed, «’twill be said/ I’m a fortunate fellow,/ When thebreakfast is spread - / When the topers are mellow- / Whenthe foam of the bride-cake is white, and/ the fierce orange-blossoms are yellow»”37.

Însă cele mai multe poeme devenite ţinta parodieifac parte dintre celebrele Poeme şi balade. În felul acestase verifică valoarea incontestabilă a volumului din1866, întrucât parodia rămâne o modalitate de a întărisentimentul unei continuităţi, sensul unei tradiţii

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 66

literare. Biografii nu au ezitat să sublinieze că prestigiulpoeziei lui Swinburne era atât de mare în rândulstudenţilor, încât aceştia îi intonau versurile încampusurile universitare ţinându-se de mâini şirepetând ca hipnotizaţi fragmentele obsedante. Astfel,refrenul femeii îndrăgostite din In the Orchard (care,fiind captivă într-o grădină, îşi cheamă iubitul lasăvârşirea unui ritual erotico-thanatic)38 obţine, înviziunea lui Carolyn Wells, o interpretare caresubliniază şi mai adânc tragedia claustrării – de dataaceasta, între pereţii unui dovleac: „Oh, my fair love, Icharge thee, let me out/ From this gold lush encircling meabout;/ I turn and only meet a pumpkin wall./ The crescentmoon shines slim, - but I am stout -/ Ah me, ah me, thatpumpkins are so small!”39. Subtilitatea parodistului nurezidă aici numai în identificarea ritmului prozodicsimilar, ci şi în surprinderea, în simbolistica matricială adovleacului, a infantilei sensibilităţi auctoriale. Apoi,substantivul lush are o dublă conotaţie: captivuldovleacului se chinuie a ieşi din bogata învelitoarevegetală şi, nu mai puţin, dintr-o apăsătoare starebahică, subliniată atât de sensul primar al termenului,cât şi de polisemia lui stout (adj. „vânjos, dârz”; subst.„bere neagră”).

Scenariul virtualei comuniuni între o „regină aplăcerii” şi un „rege al durerii”, în poemul A Match40,devine modelul lui Tom Hood the Younger: „If youwere but a jingle/ And I were but a rhyme,/ We’d keep this upfor ever,/ Nor think it very clever/ A grain of sense to mingle/At times with simple chime;/ If you were but a jingle/ And Iwere but a rhyme”41. Într-o mai mare măsură şarjăsatirică42 decât parodie, strofa citată atacă seriaantitezelor luate drept termen de comparaţie pentru ceidoi protagonişti. Vizibil influenţat de prejudecataalexandrinismului swinburnian, imitatorul ţinteştefacilitatea versificatorului, incapabil să amestece înreţetele prozodice şi „un grăunte de simţire”.

Efecte mai hazlii obţine anonimul autor alpoemului Vaccine, turnat în tiparele prozodice aleversurilor din Faustine43: „Beloved Maid of manycharms,/ Calm and serene,/ Fondly we take thee in ourarms,/ Lovely Vaccine!”44. Cunoscând, poate, legendascrierii poemului, parodistul propune, pe lângănumeroasele rime rare swinburniene (Faustine – lean;Faustine – clean; Faustine – queen; Faustine – sheen;Faustine – therein; Faustine – between; Faustine – weenetc), o variantă şi mai excentrică: Faustine - Vaccine.

Fără îndoială că „Madona durerii” („Our Lady ofPain”) stârneşte cele mai multe dispoziţii parodice45.Dintre acestea, alegem numai varianta lui A. C. Hilton,unde Dolores se metamorfozează într-o seducătoarecaracatiţă, plutind în acvariul regal de la Crystal Palace:„Wast thou born to the sound of sea-trumpets?/ Hast thoueaten and drunk to excess/ Of the sponges – thy muffins andcrumpets/ Of the sea-weed – thy mustard and cress?/ Wast

thou nurtured in caverns of coral,/ Remote from reproof orrestraint?/ Art thou innocent, art thou immoral,/ Sinburnianor Saint?// Ah, thy lips, lascivious and luscious/ With deathin their amorous kiss!/ Cling round us, and clasp us, and crushus,/ With bitings of agonized bliss:/ We are sick with thepoison of pleasure,/ Dispense us the potion of pain;/ Ope thymouth to its uttermost measure,/ And bite us again!”46.Autorul versurilor citate surprinde automatismele şiponcifele swinburniene pe trei coordonate semantice:1. verbele sugerând violenţa relaţiilor erotice: bite, kiss,cling, clasp, crush; 2. construcţiile nominale trimiţândspre un imaginar masochist: death, immoral, agonized bliss,bitings, mouth, excess, (lascivious, luscious) lips, potion of pain,poison of pleasure; 3. imaginarul maritim, conţinândnucleul simbolic al reprezentărilor poeticeswinburniene: sound of sea-trumpets, weed, caverns of coral).

Realizate în urma unui proces de „deplasare acontextului”, parodiile reprezintă, după taxinomiile luiGenette, forme de „hipertextualitate”47. Or,„hipotextul” swinburnian nu are decât de câştigat înurma acţiunilor de parodiere (para odein, „contra-cântare”), deoarece ochiul parodistului alege, în primulrând, textele singulare, originale. Acestea suferă ceea ceGenette numeşte „transpoziţie”, adică o formăeficientă de resemnificare la care se ajunge printr-otransformare cu sens axiologic (valorare-devalorare-transvalorare). Dar înnoirea textului originar cu oviziune nouă, inspirată de simpatie, admiraţie sau chiardragoste, presupune o prealabilă evaluare critică48. Cualte cuvinte, cei care au apreciat cel mai corect valoareaşi amploarea operei swinburniene au fost nu exegeţii cuifos academic, ci „neserioşii” parodişti.

Însuşi Swinburne va fi simţit, în câteva rânduri, oirepresibilă tentaţie către autoparodiere49. Astfel,poetul îşi ironizează înclinaţia excesivă spre aliteraţie,obstinaţie formală sau retorism – gest rarissim înlumea literară, după cum comentează acelaşi Genette,în lipsa unei autentice tării de caracter50. Într-adevăr,niciun scriitor nu-şi râde de sine decât dacă areconştiinţa propriei unicităţi. Chiar dacă lipsa centrului,privilegierea detaliilor şi expresiei, difuziunea51,discursivitatea luxuriantă şi facilitatea versificaţiei audat de bănuit că în spatele lor se ascunde un vid desensibilitate sau poate chiar de inteligenţă, la scriitorulenglez atitudinea autoparodică se dezvoltă pe tulpinaunei acute lucidităţi critice.

Dacă porneşti în căutarea adevăratului Swinburne,poţi fi sigur că nu vei descoperi doar netrebnica„fantomă a unui purice”. Trebuie numai să ai curajul şirăbdarea să priveşti în gol în speranţa că, după o vreme,şi golul va privi spre tine. Cu un zâmbet prietenos,poate.

67 >>>

Note:

1. Biografii consemnează influenţa covârşitoare a liriciiswinburniene asupra tinerilor din universităţi care seprindeau de mâini şi intonau celebrele versuri ale poemuluiDolores (v. consemnările lui George Saintsbury şi HaroldNicolson despre pasiunea studeţilor de la Oxford şiCambridge pentru poezia erotică, în Clyde Kenneth Hyder,op. cit., p. 115).2. Clyde Kenneth Hyder, Swinburne’s Literary Career and Fame,New York, Russel &Russel, 1963 (reedit. 1933), p. 86.3. Samuel C. Chew, Swinburne, Hamden, Conneticut,Archon Books, 1929, p. 262.4. Clyde Kenneth Hyder, op. cit, p. 87.5. James Richardson, Vanishing Lives. Style and Self inTennyson, D. G. Rossetti, Swinburne and Yeats, Charlottesville,University Press of Virginia, 1988, p. 4. 6. Walter Pater, Renaşterea, traducere de Iolanda Mecu,Bucureşti, Univers, 1982, p. 202.7. James Richardson, op. cit., p. 9.8. Kerry McSweeney, Tennyson and Swinburne as RomanticNaturalists, Toronto, University of Toronto Press, 1981, p.XIII.9. Kerry McSweeney, op. cit., p. 3.10. Samuel C. Chew, op. cit., p. 220.11. Clyde Kenneth Hyder, op. cit., p. 87.12. ibidem.13. Robert Browning, apud Rikky Rooksby, A.C. Swinburne:A Poet’s Life, Aldershot, Scolar Press, 1997, p. 84. 14. Algernon Charles Swinburne, George Chapman: A CriticalEssay, London, Chatto&Windus, 1875, p. 16, www.archive.org:„If there is any great quality more perceptible than anotherin Mr. Browning’s intellect it is his decisive and incisivefaculty of thought, his sureness and intensity of perception,his rapid and trenchant resolution of aim. To charge himwith obscurity is about as accurate as to call Lynceuspurblind or complain of the sluggish action of thetelegraph wire. He is something too much the reverse ofobscure; he is too brilliant and subtle for the ready reader ofa ready writer to follow with any certainty the track of anintelligence which moves with such incessant rapidity, oreven to realise with what spider-like swiftness and sagacityhis building spirit leaps and lightens to and fro andbackward and forward as it lives along the animated line ofits labour, springs from thread to thread and darts fromcentre to circumference of the glittering and quivering webof living thought woven from the inexhaustible stores ofhis perception and kindled from the inexhaustible fire ofhis imagination”. 15. Clyde Kenneth Hyder, op. cit., p. 89.16. Letters of John Ruskin to Charles Eliot Norton, apud ClydeKenneth Hyder, op. cit., p. 91. 17. E. T. Cook, Life of John Ruskin, apud Clyde KennethHyder, op. cit., p. 91: „He is infinitely above me in allknowledge and power, and should no more thing ofadvising or criticising him (...) As for Swinburne not beingmy superior, he is simply one of the mightiest scholars ofhis age in Europe – knows Greek, Latin, and French as wellas he knows English – can write splendid verse with equalease in any of the four languages – knows nearly all the bestliterature of the four languages, as well as I know – well –

better than I know anything. And in power of imaginationand understanding simply sweeps me away before him as atorrent does a pebble. I’m righter than he is – so are thelambs and the swallows, but they’re not his match”.18. Swinburne Letters, ed.Cecil Y. Lang, vol. I, New Heaven,Yale University Press, 1959, p. 141 v. infra: „I went to seeSwinburne yesterday and heard some of the wickedest andsplendidest verses ever written by a human creature. Hedrank three bottles of porter while I was there. And don’tknow what to do with or for him, but he mustn’t publichthese things. He speaks with immense gratitude of you –please tell him he musn’t”.19. ibidem., vol. I, p. 159-160: „Dear Ruskin, // I am gladyou like my little essay, and gladder to hear that you think ofcoming to look me up. But I do not (honestly) understandthe gist of what you say about myself. What’s the matterwith me that I should cause you sorrow or suggest the ideaof ruin? I don’t feel at all ruinous as yet. I do feel awfullyold, and well may – for in April I believe I shall be twenty-five, which is «a horror to think of». Mais —- ! what have Idone or said, to be likened to such terrible things?// Youspeak of not being able to hope enough for me. Don’t youthink we had better leave hope or faith to infants, adult orungrown? (...) I don’t want more praise and succes than Ideserve, more suffering and failure than I can avoid. (...)You compare my work with a temple where the lizards havesupplanted the gods; I prefer an indubitable and livinglizard to a dead and doubtful god. // I recalcitratevigorously against your opinion of Felise, which is rather afavourite child of mine.”20. Sorin Alexandrescu, Prefaţă la John Ruskin, Însemnăridespre artă, antologie şi prefaţă de Sorin Alexandrescu,traducere de Cristina Micuşan şi Sorin Alexandrescu,Bucureşti, Meridiane, 1968, p. 20.21. v. John Ruskin, The Stones of Venice, vol. II, cap. TheNature of Gothic, www.homepage.villanova.edu/seth. koven/gothic.html: „1. Savageness; 2. Changefulness; 3.Naturalism; 4. Grotesquenes; 5. Rigidity; 6. Redundance.These characters are here expressed as belonging to thebuilding; as belonging to the builder they would beexpressed thus: 1. Savageness or Rudeness; 2. Love ofChange; 3 .Love of Nature; 4. Disturbed Imagination; 5.Obstinacy; 6. Generosity”. 22. Edmund Gosse, Confidential Paper, apud PhilipHenderson, Swinburne. Portrait of a Poet, New York,Macmillan Publishing Co, 1974, p. 162.23. Walter Pater, op.cit., p. 111. 24. Swinburne Letters, ed. cit., vol. II, 1959, p. 58: „I like Pater’sarticle on Leonardo very much. I confess I did fancy therewas a little spice of my style, as you say, but much goodstuff of his own and much of interest”.25. Walter Pater, op. cit., p. 203.26. ibidem., op. cit., p. 110.27. Samuel Chew, op. cit., p. 93-94.28. Oscar Wilde, apud Clyde Kenneth Hyder, op. cit., p. 102:„Certainly «for the song’s sake», we should love MrSwinburne’s work, cannot, indeed, help loving it, somarvelous a music-maker is he. But what of the soul? Forthe soul we must go elsewhere”.29. Swinburne notează în A Record of Friendship etapeleîndepărtării bunului său prieten care ajunge să fie degradat,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 68

în ierarhiile prieteniilor poetului, de Watts-Dunton şi deLord Houghton (v. Samuel C. Chew, op. cit., p. 136 infra).30. Clyde Kenneth Hyder, Introduction la Swinburne Replies.Notes on Poems and Reviews. Under the Microscope. DedicatoryEpistle, Syracuse, Syracuse University Press, 1966, p. 5.31. Algernon Charles Swinburne, Under the Microscope,Portland Maine, Thomas B. Mosher, 1899,www.robertbuchanan.co.uk/html/micro2.html. 32. Cităm în cele ce urmează un pasaj din răspunsul luiRobert Buchanan, The Monkey and the Microscope,www.robertbuchanan.co.uk/html/micro2.html: „A cleverMonkey – he can squeak,/ Scream, bite, munch, mumble,all, but speak;/ Studies not merely monkey-sport/ But vicesof a human sort;/ Is petulant to most, but sweet/ To thosewho pat him, give him meat/ Can imitate to admiration /Man’s gestures, gait, gesticulation; / Is amorous, and takesno pain / To hide his aphrodital vein; / And altogethertrimly drest / In human breeches, coat and vest, / Lookshuman and upon the whole / Lacks nothing, saveperchance a Soul”.33. Sugerat de Clyde Kenneth Hyder, op. cit., cap. New Glory,and Some “Flytings”, termenul e folosit de Walter J. Ongpentru a desemna competiţiile de injurii organizate de barziiscoţieni (v. The Flyting of Dumbar and Kennedie). Acestea luauforma unui turnir verbal dar continuă o întreagă tradiţiegermanică, prezentă şi în unele poeme epice, mai ales înformulele de hărţuială şi jignirile adresate de combatanţiînainte de luptă. 34. Clyde Kenneth Hyder, op. cit., p. 180.35. ibidem., p. 178.36. Algernon Charles Swinburne, citat de Clyde KennethHyder, op. cit., p. 178: „A foul mouth is so ill matched witha white beard that I would gladly believe the newspaperscribes alone responsible for the bestial utterances whichthey declare to have dropped from a teacher whom suchdisciples as these exhibit, to our disgust and compassion, asperforming on their obscene platform the last tricks oftongue now possible to a gap-toothed and hoary-headedape, carried first into notice on the shoulder of Carlyle, andwho now, in his dotage, spits and chatters from a dirtierperch of his own finding and fouling”.37. Lewis Caroll, Atalanta in Camden Town, apud ClydeKenneth Hyder, Swinburne’s Literary Career and Fame, NewYork, Russel &Russel, 1963 (reedit. 1933), p. 109.38. Algernon Charles Swinburne, In the Orchard, în Poems andBallads. First Series, London, Moxon, 1866, The SwinburneProject, www.letrs.indiana.edu: „O my fair lord, I charge youleave me this:/ It is not sweeter than a foolish kiss?/ Naytake it then, my flower, my first in June,/ My rose, so like atender mouth it is:/ Ah God, ah God, that day should be sosoon” etc.39. Carolyn Wells, In the Pumpkin, apud Clyde KennethHyder, op. cit., p. 110. 40. Algernon Charles Swinburne, A Match, în Poems andBallads. First Series, ed. cit.: „If I were what the wordsare,/ And love were like the tune,/ With double sound andsingle/ Delight our lips would mingle,/ With kisses glad asbirds are/ That get sweet rain at noon;/ If I were what thewords are/ And love were like the tune” etc. 41. Tom Hood the Younger, The Match, apud ClydeKenneth Hyder, op. cit., p. 110.

42. Gérard Genette propune termenul de „mimotext”. VeziPalimpsestes, Paris, Seuil, 1982, p. 290 sqq.43. Algernon Charles Swinburne, Faustine, în Poems andBallads. First Series, ed. cit.: „Lean back, and get someminutes’ peace;/ Let your head lean/ Back to the shoulderwith its fleece/ Of locks, Faustine” etc.44. Citat în Walter Hamilton, Parodies of the English andAmerican Authors, vol. VI, apud Clyde Kenneth Hyder, op.cit., p. 111. 45. Pentru un bilanţ riguros al reacţiilor suscitate defaimosul poem v. Clyde Kenneth Hyder, op. cit., p. 111-116(refrenul „Our Lady of Pain” suferă originale distorsiuniparodice: „Our Lady Champagne”; „Our Lady of Bulk”;„The Toper’s Lament”; „Brandy and Soda” etc.).Majoritatea continuă tradiţia reprezentării unui Swinburnemahmur sau de-a dreptul beat, lansată de Robert Buchananîn The Session of Poets, satiră publicată în 1866, după apariţiavolumului Poems and Ballads: „What was said? what wasdone? was there prosing or rhyming?/ Was nothingnoteworthy in deed or in word?—/ Why, just as the hour ofthe supper was chiming,/ The only event of the eveningoccurred./ Up jumped, with his neck stretching out like agander,/ Master Swinburne, and squealed, glaring out thro’his hair,/ «All Virtue is bosh! Hallelujah for Landor!/ Idisbelieve wholly in everything!—There!»// With languageso awful he dared them to treat ’em,—/ Miss Ingelowfainted in Tennyson’s arms,/ Poor Arnold rushed out,crying «Sœcl’ inficetum!»/ And great bards and small bardswere full of alarms;/ Till Tennyson, flaming and red as agypsy,/ Struck his fist on the table and uttered a shout:/ «Tothe door with the boy! Call a cab! He is tipsy!»/ And theycarried the naughty young gentleman out” (v.www.robertbuchanan.co.uk).46. A. C. Hilton, Octopus, apud Donald Thomas, Swinburne.The Poet in His World, New York, Oxford University Press,1979, p. 134.47. Gérard Genette, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982, p. 290.48. Marian Popa, cap. Modul parodic, în Comicologia, Bucureşti,Univers, 1975, p. 147-174. 49. În volumul Specimens of Modern Poets. Heptalogia or TheSeven Against Sense. A Cap with Seven Bells, publicat anonim în1880, Swinburne îşi dedică sieşi ultima şarjă parodică înpoemul Nephelidia: „From the depth of the dreamy declineof the dawn through a notable nimbus of nebulousnoonshine,/ Pallid and pink as the palm of the flag-flowerthat flickers with fear of the flies as they float,/Are theylooks of our lovers that lustrously lean from a marvel ofmystic miraculous moonshine,/ These that we feel in theblood of our blushes that thicken and threaten with throbsthrough the throat?// Thicken and thrill as a theatrethronged at appeal of an actor’s appalled agitation,/ Fainterwith fear of the fires of the future than pale with thepromise of pride in the past;/ Flushed with the famishingfullness of fever that reddens with radiance of ratherecreation,/ Gaunt as the ghastliest of glimpses that gleamthrough the gloom of the gloaming when ghosts goaghast?” etc.50. Gérard Genette, op. cit., p. 307.51. T.S. Eliot, The Sacred Wood: Essays on Poetry and Criticism,1920 (reedit. London, Methuen&Co, 1972), p. 17,www.archive.org.

69 >>>

Bibliography:

a. Work:

1. Swinburne Letters, ed. Cecil Y. Lang, vol. I-VI, NewHeaven, Yale University Press, 1959-1962.

2. Swinburne, Algernon Charles, Notes on Poems andReviews, London, John Camden Hotten, 1866,www.archive.org.

3. idem, Dedicatory Epistle, în The Poems of AlgernonCharles Swinburne, vol. I, London, Chatto&Windus, 1904,www.archive.org.

4. idem, George Chapman: A Critical Essay, London,Chatto&Windus, 1875, p. 16, www.archive.org.

5. idem, Under the Microscope, Portland Maine, ThomasB. Mosher, 1899, www.robertbuchanan.co.uk/ html/micro2.html.

6. idem, Poems and Ballads. First Series, London, Moxon.1866, The Swinburne Project, www.letrs.indiana.edu.

7. idem, Specimens of Modern Poets. Heptalogia or TheSeven Against Sense. A Cap with Seven Bells, London,Chatto&Windus, 1880, www. gutenberg.org.

b. Secondary literature:

1. Abrams, M. H., Natural Supernaturalism. Traditionand Revolution in Romantic Literature, New York, W.W.Norton Comp.&Inc., 1971.

2. Alexandrescu, Sorin, Prefaţă / Preface at JohnRuskin, Însemnări despre artă / Notes on art, anth. andpreface by Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Meridiane,1968.

3. Ralph Pite, Tom Hubbard, Rikky Rooksby&Edward Wakeling (ed.), Lives of Victorian LiteraryFigures VI, vol. 3, Algernon Charles Swinburne (RikkyRooksby ed.), London, Pickering&Chatto, 2008.

4.Buchanan, Robert, The Monkey and the Microscope,www.robertbuchanan.co.uk.

5. Buckler, William E., The Victorian Imagination:Essays in Aesthetic Exploration, New York, New YorkUniversity Press, 1980.

6. Cassidy, John A., Algernon C. Swinburne, New York,Twayne Publishers, 1964.

7. Chew, Samuel C., Swinburne, Hamden, Conneticut,Archon Books, 1929.

8. Dobrescu, Caius, Revoluţia radială / Radial revolution,Braşov, Editura Universităţii din Braşov, 2008.

9. Earle-Welby, Thomas, Swinburne: A Critical Study,London, Elkin-Matthews, 1914, www.archive.org.

10. Fletcher, Ian, Swinburne, London, Longman,1973.

11. Fuller, Jean Overton, Swinburne. A CriticalBiography, London, Chatto &Windus, 1968.

12. Gay, Peter, The Burgeois Experience. Victoria toFreud. Education of the Senses, vol. I, New York, OxfordUniversity Press, 1984.

13. Genette, Gérard, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982.14. Gibson, Ian, The English Vice: Beating, Sex and

Shame in Victorian England and After, London,Duckworth, 1978.

15. Gosse, Edmund, The Life of Charles AlgernonSwinburne, London, Macmillan&Co, 1917, www.archive.org.

16. Henderson, W. Brooks Drayton, Swinburne andLandor: A Study of Their Spiritual Relationship and Its Effecton Swinburne ’s Moral and Poetic Development, London,Macmillan, 1918, www.archive.org.

17. Henderson, Philip, Swinburne. Portrait of a Poet,New York, Macmillan Publishing Co, 1974.

18. Hyder, Clyde K., Swinburne’s Literary Career andFame, New York, Russel &Russel, 1963 (reedit. 1933).

19. Kernahan, Coulson, In Good Company. SomePersonal Recollections of Swinburne, Lord Roberts, Watts-Dunton, Oscar Wilde, Edward Whymper, S. J. Stone, StephenPhillips, London, John Lane, 1917, www.archive.org.

20. Lafourcade, Georges, La Jeunesse de Swinburne,Paris, 1928.

21. Mackail, J. W., Swinburne: A Lecture Delivered Beforethe University on April 30, 1909, www.archive.org.

22. Mandelbaum, Maurice, History, Man, and Reason:A Study in Nineteenth Century Thought, London, The JohnsHopkins Press, 1971.

23. McSweeney, Kerry, Tennyson and Swinburne asRomantic Naturalists, Toronto, University of TorontoPress, 1981.

24. Pater, Walter, Renaşterea / Renaissance, traducere deIolanda Mecu, Bucureşti, Univers, 1982.

25.Popa, Marian, Comicologia / Comicology, Bucureşti,Univers, 1975.

26. Richardson, James, Vanishing Lives. Style and Self inTennyson, D. G. Rossetti, Swinburne and Yeats,Charlottesville, University Press of Virginia, 1988.

27. Rooksby, Rikki, A.C. Swinburne: A Poet’s Life,Aldershot, Scolar Press, 1997.

28. Ruskin, John, Lectures on Architecture and Painting,www.gutenberg.org.

29. Ruskin, John, The Stones of Venice, vol. II,www.archive.org.

30. Thomas, Donald, Swinburne. The Poet in His World,New York, Oxford University Press, 1979.

31. Thomas, Edward, Algernon Charles Swinburne: ACritical Study, London, Martin Secker, 1912,www.archive.org.

32. Weir, David, Decadence and The Making ofModernism, Amherst, University of Massachusetts Press,1995.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 70

LL e substantif «corps» vient du latincorpus, corporis qui désignait le corpsmort, le cadavre, par opposition à

l’âme, anima1, et définit, en français, ce qui estenveloppe matérielle de l’individu, la constructionphysique de chair et d’os, qu’elle soit vivante ou non.Aussi, le mot «corps» nous renvoie à d’autressignifications: «qui a du corps» (qui a de la force),«corps céleste», «corps typographique», «corps saint»,«le corps d’un édifice», «le corps d’une lettre», etc.; ildésigne donc non seulement, un organisme vivant oule cadavre, un objet d’anatomie, mais aussi «toutechose exprimée dans sa matérialité ou dans sadéfinition conceptuelle et symbolique.2» Nousretenons ici que, contrairement à d’autres langues quidissocient sémantiquement le corps vivant du corpsinanimé (ex. : body et corps en anglais), le françaisemploie le même terme pour ces deux hypostases.

Pour les personnages de Simone de Beauvoir, le«corps» n’est que peu de choses. Le corps est monnaiecourante qui sert dans leurs actions et les aide à menerà bien leur plan. Il s’agit de la conception du corpsmarchandise qui souligne la matérialité du corps paropposition au sacré de l’âme. Sacrifier la vie poursauvegarder une idéologie. Le corps est ainsi signifiantchargé de mission, dans un but idéologique. Madeleine,amie de Jean, le héros du roman, donne très peu devaleur à son corps et à sa vie: «il était vrai que sa vie nevalait pas cher puisqu’elle la mettait elle-même à si bas

71 >>>

Le corps entre la vie et la mort dans Le sang des autres de Simone de Beauvoir

I r i n a D U R N E A

Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3Michel de Montainge University, Bordeaux 3

Domaine Universitaire, F33607 Pessac Cedex, Tél : +33 (0)557 12 44 44, Fax : +33 (0)557 12 44 90Personal e-mail: irina.durnea@etu.u-bordeaux3.fr

The body between life and death in „The blood of the others” by Simone de Beauvoir

Life and death are two bodies that act directly on living bodies, two essential properties of beings that havepreoccupied the artistic imagination since the dawn of time. People have always felt the need to represent their existence:the cavemen have left trace including death that is inherent in all existence. In the life and work of Simone de Beauvoir,death is always presented as a mirror to life. In a depth perspective, the characters of Simone de Beauvoir perceive deathas a continuance of life and realize that death is an alternative to life and that the body remains a tool of manipulationand exchange. It seems interesting to understand the role of the characters in the novel The blood of others, published in1945.

Keywords: contemporary French literature, Simone de Beauvoir, The blood of others, novel, body, death, character

Simone de Beauvoir

prix; son corps ne valait pas cher, elle le livrait avecindifférence à qui l’en sollicitait; son temps ne valaitpas cher, elle l’employait surtout à dormir ou à fumer,les yeux dans la vague...» (p. 83) Le personnage semblese moquer de son enveloppe charnelle, qu’elle offrefacilement pour satisfaire des plaisirs immédiats. Plusloin dans le roman, nous apprenons qu’elle manifestele désir de risquer sa vie afin de se sentir utile: «Je veuxm’engager comme milicienne. Pourquoi pas? Pour ceque je fais de ma vie ici. (...) la vie ne vaut pas si cher»(p. 147) La mort est docilement acceptée, il n’y a guèrede bataille engagée pour l’éloigner, et son corps est uncompromis convenable pour sortir de l’aliénanteinaction.

Hélène aussi est prête à risquer sa vie lorsqu’elledécide de lutter dans la Résistance:

- C’est du travail dangereux, dit Jean.- Ca m’est égal. (...) je ne vis plus; je suis comme une morte.

Tu te rappelles: tu m’a dit une fois qu’on pouvait accepter derisquer la mort pour que la vie garde un sens. Je pense que tuavais raison.» (p. 299)

Même si cet engagement la conduira à la mort,l’héroïne pense avoir gagner l’immortalité par ce qu’ellerefuse inaction: «Je suis vivante. Je serais toujoursvivante. Elle sentait sa vie qui battait dans sa poitrine etcet instant était éternel.» (p. 301)

Ecrit pendant la guerre, Le sang des autres, est unroman existentialiste qui nous enseigne que mêmedans le refus de choisir nous choisissons de ne paschoisir. C’est un roman qui mélange lutte politique,mouvements de résistance, questions existentialistes etla responsabilité des conséquences de ses propresactions. Mais ce roman nous intéresse davantage par cequ’il met en opposition «la plénitude de la vie» et «ladissolution de la mort»3. Dans cette opposition, nousnous reposerons sur l’observation du corps. De quellemanière le corps prend-il position dans ces deuxpostulats?

«Le corps, instrument de vengeance»«Le corps est à la fois ce qui me permet d’avoir

prise sur le monde et ce par quoi le monde et lacontingence ont prise sur moi.4» Nous trouvons unintérêt particulier dans cette théorie parce qu’elleexplique clairement le comportement «hystérique» dupersonnage d’Hélène, auquel nous accordonsréflexions.

Comme la plupart des romans de Simone deBeauvoir, Le sang des autres tisse son histoire autour dela relation homme-femme: Jean Blomart, jeunehomme privilégié, choisit de rejeter son milieu, derenier le monde capitaliste qui l’a élevé, pour se joindreà la cause communiste. Hélène, jeune artiste, tombesous le charme de ce jeune homme, qui refuse de

répondre aux caprices de l’amour. Repoussée, Hélènedécide de punir Jean, qui se défend de l’aimer parloyauté pour Paul, son ami. Démunie d’armes quipourraient lui procurer une vengeance à la hauteur del’affront subi, Hélène choisit d’utiliser la seule armequ’elle possède: son corps.

«Il verra, dit-elle. Il verra.» Elle mordit son mouchoir. Il neverrait rien; elle ne pouvait lui faire aucun mal, il était horsd’atteinte. (...) Cela, elle pouvait le faire: se faire du mal. (p.119)

Le personnage de Simone de Beauvoir envisageainsi automutilation, voire même l’autodestruction,comme seul moyen de réparation de l’affront:

Je voudrais rouler dans le ruisseau (...). Je vais me saouler àen crever et je passerai sous un autobus, et Paul lui dira: «Hélènea passe hier soir sous un autobus.» Il fera une drôle de figure.(pp. 119-120)

Ces pensées, caprices de jeune fille gâtée,soulignent l’impuissance de la femme amoureusedevant le refus de l’homme. Elle le punit en sepunissant elle-même. Par cet aspect, Simone deBeauvoir n’a pas choisi de prêter une personnalité forteà son personnage, mais montre la femme dans soncaractère faible, avec un comportement hystérique.Personne ne porte de jugement sur la condition de lafemme, le personnage-même se charge de mettre lafemme en position inférieure par rapport à l’homme.Son comportement est dégradant et ne rendaucunement service à la cause féminine, pour laquelleSimone de Beauvoir s’est engagée toute sa vie.

L’acte de punition réel commence d’abord avec ledon de son corps. Ainsi, repoussée par Jean, Hélène sejette dans les bras de Pétrus, vieille connaissance,auquel elle sacrifie sa virginité:

Hélène descendit de l’autobus, entra dans un café-tabac etmarcha vers la cabine téléphonique: «Allô, je voudrais parleravec Pétrus.»

Il y eut une rumeur au bout du fil, un bruit de pas. S’il n’estpas là, je téléphonerai à Francis, à Tourniel, n’importe quelidiot. Ca m’est bien égal.

- Allô?- Allô, c’est Hélène.- Tiens! Je te croyais morte. C’est pas gentil de lâcher les

copains. Qu’est-ce que tu deviens?- Tu veux sortir avec moi, ce soir?- Tu veux sortir avec moi?- Je m’emmerde. Je veux me saouler, dit Hélène.Il y eut un silence:- Viens plutôt te saouler chez moi, dit Pétrus. J’ai du bon

porto et des disques.- Ca va, dit Hélène. Je viens. (p. 120)Plus tard, cette punition prend de l’importance car

les répercussions d’une nuit passée sans discernement

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 72

prennent de l’ampleur: Hélène est enceinte et doitpasser par la pratique de l’avortement pour effacer lerésultat d’un mauvais choix, exercé lorsqu’elle étaitsous l’emprise de la colère.

Le résultat de cette vengeance se manifeste commeattendu par Hélène. Ce don de son corps atteint Jean,qui ressent la blessure qu’Hélène voulait lui causer:«Parce que je l’avais chassée. De nouveau je sentis cettemorsure dans mon cœur.» (p. 123) Il n’est pasindifférent à ce qu’elle a fait: «Hélène a eu un amant; unsale type; un sale type a glissé sa main sous sa robe, illui a fait mal, elle va avoir mal, et c’est une enfant.» (p.125)

Le héros se sent maintenant responsable de ce quiest arrivé au corps de la femme:

Elle n’avait pas manqué son coup, elle avait même réussi au-delà de ses espérances. A chaque élancement de souffrance, ledésespoir, le scandale me labouraient sauvagement le cœur. Ladouleur s’apaisait un instant et elle renaissait aussitôt: chaquefois, elle se faisait plus violente. Celui qui l’avait couchée sur celit, c’était moi. Je n’avais pas voulu entrer dans sa vie, j’avais fui,et ma fuite avait bouleversé sa vie. Je refusais d’agir sur sondestin et j’avais disposé d’elle aussi brutalement que par un viol(p. 127)

Ainsi, il se dit coupable comme si, en refusantl’amour d’Hélène, il lui avait imposé un viol etl’avortement. On peut donc constater que ce quel’héroïne avait imaginé en réalisant son plan est arrivé.Sa vengeance par le corps est advenue comme prévu.Le corps investi par la libido5 est, dans ce sens, uninstrument à dominer l’esprit. Hélène voulait posséderle corps de Jean et elle y parvient par la possession del’esprit. A travers la débauche du corps, l’esprit del’autre en est touché. Là où la séduction a failliautopunition a réussi. Ce n’est pas la femme qui estrendue responsable de cet état corrompu, maisl’homme qui se déclare responsable de ce qui est arrivéaux autres.

«Le corps et l’ouvrage de la mort»

La mort occupe non seulement le centre de la viede Simone de Beauvoir, écrivaine existentialiste, maisaussi le centre de ses œuvres. Dans La Force de l’Age,l’auteure s’exprime à ce sujet: «La mort conteste notreexistence mais c’est elle qui lui donne son sens (...).»(pp. 617-618), et nous fait part de ses intentions dansLe sang des autres: « J’avais tenté dans Le sang des autres demontrer qu’elle (la mort) se brisait contre la plénitudede la vie; (...).» (p. 621)

Le rapport entre le corps et la mort estcontinuellement rappelé au fil du texte. La mort estprésentée dans son état final, lorsqu’elle a prisentièrement possession du corps ou bien pendantqu’elle œuvre afin de prendre possession du corps

vivant. A présent, nous allons regarder séparément cesdeux manifestations.

Nous avons évoqué une deuxième épreuve àlaquelle Hélène soumet son corps: l’avortement. L’actede punition se transforme en souffrance corporelle; lecorps, après avoir reçu le plaisir éprouvé lors d’une nuitd’abandon de soi, est soumis à une étape de«purification» pour en effacer le résultat. Cet acte faitpartie d’une série de souffrances que nous allonsrelever dans cette analyse. Dans ce roman, deuxsituations, qui illustrent les ouvrages de la mort sur lecorps humain, retiennent notre attention. La premièreest la description de l’avortement et l’extirpation ducorps du fœtus, et la deuxième est la longue agonied’Hélène, que nous retrouvons tout au long du roman.

Premièrement, le lecteur parcourt le compte rendud’un avortement et assiste au déchiquetage de la chairhumaine réduite à un amas de sang. Le texte nousdévoile la souffrance infligée au corps de la femme parl’extirpation de l’embryon:

Sans fin la douleur déchirait son ventre, elle hésitait uneseconde et puis la traversait de nouveau avec rage. (...) Les yeuxd’Hélène chaviraient. Parfois, je sentais qu’un cri aigu allaits’échapper de ses lèvres et je posais ma paume sur sa bouche.

- Oh! Dit-elle, je n’en peux plus. Vite, vite, un petit répit.Avec un rictus maniaque elle épiait le flux et le reflux de ladouleur: Vite, le répit. Vite, vite.

Une lame plus violente que les autres la souleva, lasubmergea. Son regard se noya. (p. 127)

L’expérience vécue, au-delà de la souffrance qu’elleimplique, fait acte de transformation, de corruption ducorps innocent:

Comme elle était jeune! Elle aimait le chocolat et lesbicyclettes, elle s’avançait dans la vie avec une hardiesse puérile.Et voilà qu’elle était couchée là, dans son sang rouge de femme,et sa jeunesse et sa gaieté s’écoulaient de son ventre avec ungargouillement obscène. (p. 129)

En même temps que l’expulsion de l’embryon,Hélène perd ainsi une partie de ce qu’elle était. Elle estpossédée par l’obscénité. Son corps se modifie. Lesdébauches d’une nuit laissent des traces beaucoup plusprofondes que ce qu’elle avait imaginé.

Elle impose à son corps une souffrance physiquepour pouvoir se débarrasser de ce «corps» qui a prit vieen elle. L’héroïne doit se soumettre à la pratiquecurative de l’avortement, afin de pouvoir mettre fin àsa vengeance. En effet, Jean assiste Hélène dans cetteopération clandestine. Le texte nous dévoile ainsi unedescription minutieuse de la souffrance, et de l’effetproduit sur le corps.

Il convient également d’évoquer de quelle manièrese fait l’identification du corps qui habite l’utérusd’Hélène. Le fœtus est d’abord mentionné comme«cette chose qu’elle nourrissait de son sang», «cette

73 >>>

chose dans son ventre» (p. 125), puis se matérialise etapparaît comme «cette crème rouge (où flottent) degros morceaux de mou de veau.» A aucun momentdans le texte il n’est question de prêter une notion decorps humain à cette existence qui s’abrite à l’intérieurde notre héroïne. Sous le regard de l’autre le corps estchosifié avant d’être désintégré.

Dans le roman, le mal et la souffrance apparaissentcomme inhérents à la condition humaine. «(...) j’aivoulu me garder pur alors qu’elle était installée en moi,mêlée à ma chair, à mon souffle, la pourritureoriginelle. Nous sommes vaincus; les hommes sontvaincus.» (p. 238) Le héros rappelle, par ses propos, àdeux reprises dans le roman (au début et vers la fin), ladoctrine du péché originel, seul responsable du maladvenu à l’humanité entière. Le corps est ainsi rongé del’intérieur par la faute, il est corrompu par nature.Finalement, le discours du héros résume l’humain: «lavie se gonfle et se défait d’un rythme égal, muscles,sang, sperme et grouillement de vers repus.» (p. 238)

A plusieurs reprises, nous l’avons vu, l’auteureinsiste sur la description du corps disloqué, du corpsrendu à l’état liquide, qui renvoie à la thématiquemétaphysique du tout et du multiple. Cependant, lachair et le corps ne sont pas dissociés, la chair devientcorps et le corps devient chair. La métonymie estd’ailleurs une figure de style assez présente dans letexte.

Une autre présentation de la mort dans l’action estla description de l’agonie. Le roman commence avecune scène d’agonie: suite à un attentat contre lesAllemands, pendant l’Occupation, Hélène estmoribonde; une balle l’a atteinte au poumon et sesheures sont comptées. Le roman se déroule ainsipendant la nuit de son agonie, durant laquelle le héross’interroge sur la responsabilité de ses actes.

Avec Le sang des autres, Simone de Beauvoirs’applique à nous retracer le parcours du héros, JeanBlomart, qui s’aperçoit que, inexorablement, l’hommeest «pourriture» et que toute tentative de soustraction àcet état, généré par le péché originel, ne peut êtrequ’illusoire. Dans l’agonie, le temps devient l’allié de lamort, et l’attente est l’occasion pour les personnagesd’assister à l’ouvrage de la mort et de les pousser às’interroger sur le sens de l’existence et sur laresponsabilité de leurs actes.

Comme dans beaucoup de romans de Simone deBeauvoir, nous retrouvons ici la description détaillée del’agonie, du passage de la vie à la mort, qui transformele corps du vivant en une masse inerte et absente.Aussi, en dehors de l’agonie, le corps-cadavre ou lecorps non-vivant est minutieusement observé et décritdans les lignes de ce roman.

L’agonie d‘Hélène s’insinue dans le texte qui se

compose des flashbacks du héros. La première allusionau corps mourant de l’héroïne est mentionnée de cettemanière: «Tu es seule sur ce lit, et moi je ne peuxqu’entendre ce râle qui sort de tes lèvres et que tun’entends pas.»(p. 17) Puis, la description reposedavantage sur l’aspect terni que le corps commence àrevêtir: «La voilà étendue sur le lit avec ses paupièresinertes; la chevelure jaune sur l’oreiller a déjà l’air d’uneplante fanée.» (p. 36)

Le lecteur assiste à la métamorphose inévitable ducorps moribond et aux différents états que l’agonieenregistre sur le corps. La description souligne,d’abord, l’horreur du corps touché par la mort:

Son souffle s’est fait plus court et le réseau de veinestransparaît sous la peau parcheminée. Tu n’avais pas choisi cela:ce râle, cette sueur sur ton front, ces ondes violacées qui te montentau visage, cette odeur de mort qui déjà sourd de ton corps.

Puis, le texte exprime la magnificence qu’onretrouve dans la mort de par la libération qu’elleprocure:

Elle le regarda; le même regard qu’autrefois, soupçonneux,exigeant. (...) Cette fois, il ne pouvait pas hésiter; il ne doutaitpas: malgré la sueur sur ses tempes et sa voix haletante, ce n’étaitpas là un pauvre objet de chair; un regard, une liberté; sesderniers instants n’appartenaient qu’à elle. (...) Il se pencha,effleura de ses lèvres la joue mauve. (...) Ces cheveux ternesétincelaient, ces joues creuses brillaient de vie, c’était elle. Lamême liberté. (...) dans ce souffle haletant, dans ces paupièresbleues, est-ce que tu reconnais encore ta volonté? (...) Les motsfranchissaient avec peine ses lèvres. Mais son regard guettait.Vivante, présente (pp. 306-307)

Le regard du lecteur est dirigé jusqu’au derniersouffle de la mourante:

Les veines sont gonflées et la bouche entrouverte. (...) Lesouffle remonte avec effort des poumons aux lèvres, il descendgrinçant des lèvres aux poumons, la vie halète et peine, etcependant elle est encore entière jusqu’au dernier instant; (...)Chaque battement de son cœur la rapproche de sa mort. (...)

Elle ouvrit les yeux; il la prit dans ses bras. Ces yeux ouvertsne voyaient plus. Hélène! Elle n’entendait plus. Quelque chosedemeure qui n’est pas encore absent soi-même, mais déjà absent dela terre, absent de moi. Ces yeux sont encore un regard, un regardfigé qui n’est plus regard de rien. Le souffle s’arrête. (...) Ellerespire encore une fois; les yeux se voilent; le monde se détached’elle, il s’effondre; et cependant elle ne glisse pas hors du monde;c’est au sein du monde qu’elle devient cette morte que je tiens dansmes bras. Un rictus tire le coin de ses lèvres. Il n’y a plus de regard.Il abaissa les paupières sur les yeux inertes. Cher visage, chercorps. C’étaient ton front, c’étaient tes lèvres. (pp. 308-309)

Cette manipulation du corps qui glisse lentementdans un état d’inertie illustre l’admiration de l’auteuredevant l’exploit de la mort, qui s’approprie le corps.L’assimilation se fait progressivement pour permettreau lecteur d’observer attentivement la transformationopérée sur le corps, pareil à un médecin qui observe le

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 74

déroulement de ses expériences. On assiste ainsi, à lafin, au résultat du processus:

Il releva la tête. Il avait dû rester longtemps, le front posécontre ce cœur silencieux. Cette chair qui a été toi. Il regarda avecangoisse le visage figé. Il était demeuré tout pareil à lui-même,mais déjà ce n’était plus elle. Une dépouille. Une effigie. Pluspersonne. Voilà que son absence a perdu ses contours, voilàqu’elle a fini de glisser hors du monde. (p. 309)

L’image du corps-cadavre apparaît à plusieursreprises dans le roman. Par exemple, nous découvronsque: «Dans le moïse, il y avait un bébé pâle aux yeuxfermés», (p. 16) ou «Ils l’avaient déposé dans sachambre à coucher, étendu sur le lit avec des cierges etdes fleurs tout autour de lui; on aurait dit unmannequin de cire, un mannequin inquiétant fabriquépour quelque exposition surréaliste.» (p. 148). Lapremière description est celle du corps de l’enfant deLouise, mort en bas âge. Cet événement marqueprofondément notre héros: lorsqu’il a huit ans, l’enfantde la voisine, Louise, meurt. Jean voit cette mortcomme un «malheur qui souill(e) le monde» (p. 16), et,se sent impuissant devant la mort qui s’est emparé del’enfant. Devant cette impuissance, Jean pensera qu’ilest responsable de sa mort: l’enfant est mort et lui, iln’a rien pu faire pour le sauver. Il s’assumera cetteresponsabilité du début à la fin du roman.

Ce «bébé pâle aux yeux fermés» devient le spectrequi hante la conscience du personnage. Mais aussi,cette mort est représentée comme un «scandale»:«J’avais huit ans quand pour la première fois mon cœura connu le scandale.» (p. 16) L’image de cette mortrevient vers la fin du roman, lorsque Jean est engagédans des actions de résistance à la suite desquelles desinnocents sont fusillées en répression par lesAllemands, et nous percevons la charge de culpabilitéqui pèse sur ses épaules:

La vieille odeur d’encre et de poussière flotte dansla galerie; jadis elle me suffoquait, et sous le piano jegriffais le tapis: le petit de Louise est mort. Mort sansremède, pour toujours. J’ai pris leur vie pour toujours,leur vie unique, personne ne la vivra pour eux. Ils neme connaissent même pas et moi je leur ai pris leur vie.(p. 289)

L’image, ou devons nous dire l’idée, du corps-cadavre accompagne le texte pour mieux souligner letravail de conscience du héros. Le thème du remordstient d’ailleurs une place importante dans le texte. Lehéros découvre en même temps que sa responsabilitéet sa liberté, sa culpabilité. Ce postulat est illustré par lemythe antique, mais toujours actuel, de la Genèse.

La deuxième description de cadavre que nousavons donné plus haut est celle de Jacques, ami de Jean,qui meurt militant dans un mouvement de gauche.L’image de ce corps inanimé, couché sur un banc, levisage ensanglanté, accompagne l’esprit du héros. Ses

pensées sont hantées par cette vision cadavérique, qui,elle aussi, lui rappelle sa culpabilité : « Un geste estJacques est mort. Un geste et quelque chose de neufapparaît dans le monde, quelque chose que j’ai créé etqui se développe hors de moi, sans moi, entrainantaprès soi d’imprévisibles avalanches » (p. 96)

Dans la première partie de cette analyse, nousavons relevé que le corps pouvait avoir un rôle demonnaie courante. Le cadavre est également synonymede monnaie d’échange, tout autant que le sang versé:

Mes mains ne tremblent pas; je n’ai pas rougi. Pourtant surmes mains, sur mon visage, il y a des traces, je les sens; ma mèreles voit et son regard me brûle. (...)

- Est-ce que cette bombe a sauvé la vie d’un seul Polonais?dit ma mère. Ca fait vingt-quatre cadavres de plus, et voilà tout.

- Ce sont des cadavres qui pèsent lourd, dis-je. Crois-tuqu’après ça le mot de collaboration garde un sens? Crois-tuqu’ils pourront encore nous sourire avec des airs de grand frère.Maintenant, entre eux et nous, il y a du sang tout frais.(p.288)

Il est question ici du prix à payer pour se montrerfort devant l’adversaire.

Et puis, nous remarquons aussi que le texte prête àla majorité des personnages des traits de visageavilissants. Lorsque le héros décrit les visages desautres personnages, il ne le fait que pour soulignerl’horrible qui s’y lit. Le description des visages nereflète que des traits négatifs: «visage chargé dereproche et d’excuse», «ses joues étaient molles etmouillées», «bébé pâle» (p. 16), «ce sang caillé sur sonvisage» (p. 17, 19, 22), «ma joue tuméfiée» (p. 24),«Jeanfixait les veinules violettes qui striaient les joues de sonpère; des joues d’apoplectique.»(p. 26), «et Marcel quime laissait parler en souriant de son énorme sourire decannibale, imbécile, aveugle» (p. 28)

«Il souriait (Marcel) d’un sourire qui découvrait sesdents grises et creusait des rides profondes dans sapeau ce caïman» (p. 36), «ce petit visage sec etintelligent qu’écrasait la lourde masse de cheveux», «etcet ennui, cette aigre fadeur de lait caillé, c’était la chairmême dont elle était faite, une chair glaireuse etflasque, parcourue de menues frissons. Tout justecomme une huître» (p. 56)

Rien d’attrayant n’apparaît sur ces visages, commesi le corps n’avait rien de beau.

Nous l’avons dit, le corps constitue un espace demanifestation de la souffrance. Chez Simone deBeauvoir, cette souffrance est perçue même dans lesexpériences sensuelles, qui elles devraient enregistrer lajouissance du corps, le plaisir. Mais cette souffrancen’est pas ressentie directement, elle agit sur le corpsqu’elle détruit petit à petit, dans l’imagination dupersonnage:

75 >>>

Elle s’abandonnait sans résistance à ce charme qui lamétamorphosait doucement en plante; maintenant elle était unarbre, un grand peuplier argenté dont la brise d’été agitait lesfeuilles duveteuses. Une bouche chaude se collait à sa bouche, àtravers son corsage une main caressait ses épaules, ses seins; lestièdes vapeurs s’épaississaient autour d’elle; elle sentit que ses oset ses muscles fondaient; sa chair devenait une mousse humide etspongieuse, fourmillante de vies obscures: mille insectesbourdonnantes la piquaient de leurs aiguillons emmiellés. Paul lasouleva dans ses bras, il l’allongea sur le lit et s’étendit à côtéd’elle; contre son ventre, ses doigts tissaient une tunique ardente;elle respira avec effort; elle avait peine à respirer, elle s’enfonçaitau cœur de la nuit, elle perdait pied; les yeux clos, paralysée parces rets de soie brûlante, il lui semblait que plus jamais elle neremonterait à la surface du monde, qu’elle resterait à jamaisenfermée dans ces ténèbres gluantes, à jamais une obscure etflasque méduse couchée sur un lit d’orties enchantées. Des deuxmains elle repoussa Paul, elle se redressa.

- Laisse-moi, dit-elle (pp. 103-104)Ce sont les sentiments non partagés qui agissent

sur l’imagination, qui fabrique un corps décomposé,comme pour signaler sa destruction.

Dans le rapport avec Jean, le corps d’Hélèneaccepte plus facilement l’enlacement sexuel, sansaucun effet adverse:

Elle l’étreignit; tiède, lisse, élastique et dur: un corps. Il étaitlà: tout entier contenu dans ce corps d’homme qu’elle serrait entreses bras. Tout le jour il s’était échappé: dans son passé, avec sespensées, près de sa mère et de Denise, répandu dans le mondeentier. Et maintenant, il était là, contre sa chair, sous ses mains,sous sa bouche; pour le rejoindre, elle se laissait couler sanssouvenir, sans espoir, sans pensée, au fond de l’instant immobile:plus rien qu’un corps aveugle éclairé sourdement par lecrépitement de millions d’étincelles. (p. 192)

Mais la souffrance du corps ne tarde pas à semanifester même dans la relation amoureuse:

Nos baisers, nos caresses avaient vite perdu de la limpiditéheureuse des premiers jours. Souvent des ombres passaient surson visage et tandis que je l’embrassais elle fermait les yeux avecun air de souffrance; parfois au milieu d’un étreinte, elle sedégageait brusquement. (p. 140)

L’héroïne ne semble ainsi trouver aucunapaisement; son corps est continuellement balancédans la souffrance. Même lorsqu’elle ferme les yeux,elle ne peut qu’imaginer la désintégration de son corps.

La souffrance provient de ce que le corps estéprouvé par la routine quotidienne qui le soumet à desdiverses sensations et émotions, régies par la«pourriture» logée en nous. Cet état impur de la naturehumaine, marqué par «le scandale originel», apparaîtdans les premières pages du roman, comme unpostulat qui accompagne la conscience réflexive dupersonnage de Blomart: «(...) l’absolue pourriturecachée au sein de tout destin humain.» (p. 12) Ainsi,l’impur loge en tout corps humain comme un

constituant de nous-mêmes. A ce point, nousretrouvons une personnification du mal, qui s’incarnedans la chair humaine. Le corps est ainsi condamnédepuis sa naissance.

Dans ce roman, il n’y a pas de corps malade qui estconduit vers la mort, mais un corps corrompu parl’homme qui cherche la mort. C’est un corps sur lequell’homme a agi et sous l’influence duquel il s’esttransformé. Nous parlons ici de perversion moraleautant que de perversion corporelle. Les personnagessont lucides et connaissent la valeur de leur vie, lavaleur de leur corps. Leurs actes sont dirigés pour nousmontrer d’abord une certaine réticence par rapport à lamort, et ensuite la résignation avec laquelle il fautaccepter la mort. Ils sont intimement liés à la mort,dans laquelle ils voient le moyen de donner un sens àla vie. Nous avons vu dans cette analyse la souffrancedu corps infligée par l’autopunition, l’avortement, oul’agonie, ainsi que les différentes hypostases danslesquelles le corps se retrouve dans le texte. Il seraittout aussi intéressant de voir, dans une future analyse,comment la hantise du «temps qui passe» remplace laprésence obsessive de la mort, dans les œuvres deSimone de Beauvoir, post-guerre.

Notes :

1. François Dagonet, Le corps, Quadrige, PUF, Paris, 2008, p. 72. Cf. Michel Porret, «Le corps et ses enjeux», in Le corpsviolenté, Du geste à la parole, Genève, Droz, 1998, p. 83. Voir Laurent Gagnebin, Simone de Beauvoir ou le refus del’indifférence, éd. Fischbacher, Paris, 19684.i Chantal Moubachir, Simone de Beauvoir ou le souci de différence,éditions Seghers, Paris, 1972, p. 995. Voir le chapitre sur le corps libidinal dans FrançoisDagonet, Le corps, op. cit.

Bibliography:

Jean-Raymond Audet, Simone de Beauvoir face à lamort/Simone de Beauvoir în faţa morţii /Simone de Beauvoir beforedeath, Lausanne, Ed. L’Age de l’homme, 1979

François Dagonet, Le corps / Corpul / Corps, Paris, PUF,Quadrige, 2008

Elsa Dorlin, Sexe, genre et sexualité /Sex, gen şi sexualitate/ Sex, gender and sexuality, Paris, PUF, 2008

Chantal Moubachir, Simone de Beauvoir ou le souci dedifférence/Simone de Beauvoir sau grija pentru a fi diferit / Simonede Beauvoir and the care for the difference, éditions Seghers, Paris,1972

Michelle Perrot, Les femmes ou les silences de l’histoire/Femeile sau tăcerile istoriei/ Women or silences history, Paris,Flammarion, 1998

Le corps violenté, Du geste à la parole / Corpul violentat, De lagest la cuvânt / Body and violence. From gesture to word /, texteschoisis par Michel Porret, Genève, Droz, 1998

Le corps / Corpul / The body, textes choisis et présentéspar Eva Lévine et Patricia Touboul, Paris, Flammarion,2002

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 76

AA nalizând particularităţile literaturiilatino-americane, scriitorul cubanezAlejo Carpentier pornea chiar de la

caracteristicile geografice ale acestei părţi de lume, denatură a determina, după părerea sa, însăşi culturazonei, în ceea ce are ea mai profund. Astfel, dupăpărerea lui Carpentier, continentul sud-american poatefi împărţit în diferite zone (muntele, câmpia, râul etc.),semnul teluric ce se defineşte în acest fel permiţândtratarea temelor romaneşti esenţiale, transpuse îndiferite contexte. Această percepţie a spaţiului hispano-american fusese exprimată, de altfel, şi de Alexandervon Humboldt, cel care, încă în 1802, punea înevidenţă relaţiile existente între relief, populaţie şicultură. Dar Alejo Carpentier explică importanţaacestor elemente în romanul din acest spaţiu culturalprin nevoia artistului latino-american de a numielementele în mijlocul cărora trăieşte: „el nu lucreazădoar pe o pânză amplă, ci vrea să o acopere întotalitate, să nu lase spaţii goale, pentru că, dacă cei dinLumea Veche pot numi lucrurile în trecere, fără a ledescrie, acest lucru se întâmplă pentru că ele fac partedintr-un patrimoniu comun şi pot fi recunoscuteuşor.”1 Însă realitatea Lumii Noi trebuie descoperită şidescifrată; dar, pentru a putea pătrunde dincolo deaparenţe, pentru a surprinde „miracolul”, considerat afi elementul determinant al realităţii înconjurătoare,

trebuie să se ajungă la o exaltare a spiritului:„Miraculosul începe să se manifeste fără echivoc atuncicând provine dintr-o neaşteptată modificare a realităţii,dintr-o revelaţie privilegiată a acesteia, dintr-oiluminare neobişnuită sau extrem de favorabilă abogăţiilor sale, dintr-o amplificare a scărilor şicategoriilor realităţii, percepute cu o intensitatedeosebită, în virtutea unei exaltări a spiritului ceconduce la un tip de stare-limită.”2 Potrivit acestuiprincipiu, în propriile sale romane, Alejo Carpentier nuva reelabora la modul „fantastic” datele lumiiexterioare, câtă vreme cosmosul subiectiv al scriitoruluieste reprezentat de recrearea realităţii prin prismarevelaţiei privilegiate, iar el, ca autor, nu caută lucrurileesenţiale în descrierea exterioară, ci în viziunea acesteia.În fond, chiar teoria „realului miraculos” îşi are genezaîn simbioza unor culturi distincte, în amestecul de rase,de limbi, în coexistenţa unor stadii culturale diferite,dar şi în istoria latino-americană, în particularităţile eiîn care Carpentier consideră că există mit şi basm,precum şi în realitatea social-politică a continentului:„La fiecare pas întâlnim realul miraculos. Aceastăprezenţă este patrimoniul întregii Americi, unde încănu s-a încheiat, de pildă, inventarierea tuturorcosmogoniilor. Realul miraculos se află la fiecare pas învieţile oamenilor care au înscris date memorabile înistoria continentului şi au lăsat nume purtate încă înziua de azi”.3

77 >>>

Alejo Carpentier. Dimensiunile realităţii şi naraţiunea muzicală

R o d i c a G R I G O R E

Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte”Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts

B-dul Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, 550024, România, tel: +40-(269) 21.55.56, fax: +40-(269) 21.27.07, e-mail: litere@ulbsibiu.ro,web: http://litere.ulbsibiu.roPersonal e-mail: rodica_grigore@yahoo.com

The Dimensions of Reality and Musical Narrative

Alejo Carpentier, the well-known author of some exquisite novels (El arpa y la sombra, Concierto barroco, La consagracionde la primavera, to name just a few of them) is also the one who explained the meanings of „real maravilloso” (a differentdefinition of magic realism). This essay analyses the implications of various types and levels of reality within the field ofLatin American literature (and novel) and also the importance of a new kind of musical poetics that the Cuban writer isalready eager to stress upon. Whereas in La consagracion de la primavera the author makes use of the dialogic principleof narrative, El arpa y la sombra develops a different pattern, focused upon metatextual strategies and all kind ofintellectual details, thus Carpentier succeeding in his attempt to impose a new type of discourse in the general contextof contemporary Latin-American fiction.

Keywords: modern Latin American literature, Alejo Carpentier, magic realism, reality, history, realism,postmodernism, music, narrative discourse.

De altfel, Alejo Carpentier este cel care va încercasă şi structureze o adevărată poetică a „realuluimiraculos”, orientare atât de specifică, după părerea sa,pentru spaţiul cultural latino-american. Imagineaglobală pe care o avem despre această formulă nurezultă doar din scurtul text polemico-teoretic –prefaţa autorului la prima ediţie a romanului El reino deeste mundo (Împărăţia acestei lumi, 1949) – care a pus-o încirculaţie, ci mai ales din accepţiunea consacrată deopera narativă a lui Carpentier şi a altor autori, în alecăror scrieri realul miraculos a devenit o prezenţă totmai evidentă. Pentru Carpentier, romanul este un modde înţelegere a realităţii, iar în cazul în speţă a realităţiiamericane, cerută de o explorare în profunzime şi deun limbaj care să permită scriitorului să numeascălucrurile cu adevăratul lor nume, câtă vreme scriitorul

latino-american, fără a înceta să fieuniversal, trebuie să încerce săexprime lumea sa, o lume cu atât maiinteresantă, cu cât este mai nouă, maiplină de surprize, cu elemente greu detratat, neexplorate încă de literatură,America Latină fiind un continent încănedescoperit din punct de vederespiritual, consideră Carpentier; e uncreuzet în care se contopesc credinţe,obiceiuri, realităţi ce încă n-au fostdefinite şi care constituie, de fapt, aici,realitatea de zi cu zi.

În fond, aceste idei reprezintă şipunctul de plecare pentru majoritatearomanelor sale, fapt evident, poate,mai ales la o lectură atentă a douădintre ele, Ritualul primăverii şi Harpa şiumbra. Astfel, în încercarea de a defini– oricât de parţial – Ritualul primăverii4,carte apărută în anul 1978, AlejoCarpentier se exprimă în felulurmător: “Bărbaţi şi femei cu destinemodificate, transformate, revenite lapunctul de plecare, depăşite, cu saufără consimţământul lor, de istoriaveacului nostru – acestea suntpersonajele romanului de faţă”. Încăde la prima lectură devine, astfel, clar,că avem de-a face cu un roman aparte,din mai multe puncte de vedere. Nudoar pentru că începe prin citareacâtorva măsuri preluate din muzicabaletului omonim al lui Igor Stravinski(nimeni altul decât autorul celebrei

Poetici muzicale) – aceasta poate fi o surpriză numaipentru cititorii cu totul neobişnuiţi cu maniera de ascrie a autorului cubanez şi cu pasiunea sa frecventafirmată pentru muzică, dacă e să ne amintim măcar decâteva dintre titlurile sale reprezentative în acest sens –Concierto barroco (1974) sau El arpa y la sombra (1979). Cişi pentru că, în mai puţin de zece pagini, primele zecepagini ale cărţii, cititorului i se pun în faţă versuri dinopera lui William Shakespeare ori Paul Valéry, sintagmesau citate din Jean Cocteau şi Novalis, autorul făcând,de asemenea, trimiteri la pictura lui Van Gogh sau labaletul lui Igor Stravinski, precum şi la libretul acestuia.O carte, apoi, ce reprezintă un adevărat exerciţiu deconstrucţie, căreia am putea să-i spunem chiar“împletită” – nimic altceva decât o veritabilăcompoziţie muzicală, urmând îndeaproape tehnicacontrapunctului, deoarece scriitorul modifică în fiecarecapitol vocea narativă şi, implicit, punctul de vedereasupra evenimentelor relatate, care tind, cel puţinuneori, să pară fundamental diferite, în funcţie deidentitatea celui care spune, iar şi iar, o poveste.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 78

Alejo Carpentier

http://spanskespanol.wikispaces.com/file/view/alejo_carpentier.jpg/144799565/alejo_carpentier.jpg

Povestea. O poveste de dragoste, între Vera, balerinărusoaică, mare admiratoare a Anei Pavlova, şi Jean-Claude, hispanist francez, înrolat voluntar în RăzboiulCivil din Spania. Sau o alta, ulterioară, petrecută dupămoartea lui Jean-Claude, între aceeaşi Vera – sau poate,în mare măsură, deja o altă Vera – şi Enrique,descendent al unei bogate familii cubaneze, şi elangrenat în Războiul din Spania. Dar şi o poveste de şidespre istorie, cea care transformă mereu vieţileoamenilor. Căci, plecând din Rusia ca să scape deurmările revoluţiei bolşevice, Vera va ajunge,finalmente, în Cuba, unde, după câteva decenii, va aveade înfruntat provocări asemănătoare, odată cuascensiunea la putere a lui Fidel Castro.

Singura modalitate de rezolvare a complicatelorprobleme pe care atâtea linii narative le presupun eraimpunerea unei naraţiuni de tip polifonic – în înţelesulpe care Mihail Bahtin îl dă acestui gen de discurs: vorfi incluse, prin urmare, în text o multitudine de „voci”foarte diferite, ţinând fiecare de o esenţă (un „materialal memoriei”) la fel de diferit (de la diverse clişeelingvistice la expresii populare, de la disertaţii asupramuzicii la tradiţia literară hispană, cu ecouri ajungândpână la Don Quijote de Cervantes sau la lirica Secoluluide Aur spaniol, pentru a sfârşi prin citate ironice dinmaterialele propagandei castriste). Romancierul areastfel în faţă o multitudine de căi şi de drumuri croiteîn „obiect” chiar de conştiinţa socială. „Alături decontradicţiile interne din obiectul însuşi, prozatorulabordeaza şi plurilingvismul social din jurul acestuia,acel amestec babilonic de limbaje care se manifestă înjurul oricărui obiect.”5 În funcţie de obiectulreprezentării, naraţiunea „reproduce (parodic) cândformele elocinţei oficiale, când vorbirea obişnuită aoamenilor. Această stilizare a straturilor limbajului eîntreruptă uneori de discursul direct al autorului.”6

Frontiera este în mod intenţionat labilă şi ambiguă, iaracest complicat joc al frontierelor discursurilor,limbajelor şi perspectivelor constituie unul dintreaspectele cele mai importante ale stilului lui AlejoCarpentier, fapt evident in majoritatea romanelor sale,dar mai cu seamă în Ritualul primăverii. Căci aici fiecareenunţ este „implicat în «limbajul unic» (în forţele şitendinţele centripete) şi, în acelaşi timp, înplurilingvismul social şi istoric (în forţele centrifuge,stratificatoare).”7 Nu va mai exista, prin urmare, vreuncentru lingvistic unic, aşa cum se întâmpla înnumeroase romane din deceniile anterioare, ci se vaderula, în faţa cititorului, un adevărat „joc viu culimbajele” (al oamenilor de cultură, al judecătorilor, alreprezentanţilor aparatului de propagandă etc.); în felulacesta, toate limbajele devin veritabile măşti textuale, şinu va mai exista un singur chip autentic şi indiscutabilal acelei lumi. Plurilingvismul despre care vorbeaBahtin, fiind organizat în aceste genuri inferioare, eraorientat, în mod parodic şi polemic, tocmai împotriva

limbajelor oficiale ale contemporaneităţii, fiind, deaceea, „un plurilingvism dialogizat”8, exact ceea cecititorul are în faţă în romanul lui Alejo Carpentier.Interorientarea dialogică analizată de Bahtin devine,aşadar, în Ritualul primăverii, într-un fel, evenimentuldiscursului însuşi, pe care îl însufleţeşte şi îldramatizează din interior, în fiecare din elementele lui.Concluzia lui Bahtin este, aşadar, perfect aplicabilăromanului de faţă: „plurilingvismul introdus în roman(oricare ar fi formele introducerii lui) nu este altcevadecât discursul altuia în limbajul altuia şi serveşteexprimării refractate a intenţiilor autorului.”9 Iar înconcepţia lui Carpentier însuşi, acest tip de discursspecial bivocal în orice punct al său reprezintă faptul cănu putem şti, în mod real, ce este realitatea, decipercepţia noastră e doar o lectură între altele, o lecturăa altor lecturi, la infinit. De aceea, Ritualul primăverii sestructurează, ca discurs romanesc, într-un modaccentuat stratificat, prin însumarea polifonică avocilor tuturor personajelor sale, incluse în discursulcuprinzător al autorului.

Se ştie, de la Henri Bergson încoace cel puţin, cătimpul se scurge într-un mod variabil, după dispoziţiaintimă a individului şi după evenimentele care vin să-iafecteze conştiinţa. Iar fenomenul muzical esteinimaginabil în afara celor două elemente care-ldefinesc, după cum afirma Igor Stravinski (cel al căruibalet, Ritualul primăverii, urmează să fie pus în scenă,amănunt deloc întâmplător, tocmai de personajeleromanului lui Carpentier): sunetul şi timpul; „arteleplastice ni se înfăţişează în spaţiu, însă muzica seîntocmeşte prin succesiune în timp şi necesită decivigilenţa memoriei. Muzica este deci o artă cronică; eapresupune înainte de toate o anumită organizare atimpului.”10 Nevoia de organizare şi permanentaraportare a muzicii la axa temporalităţii este evidentă şiîn romanul de faţă, dacă ne gândim doar la faptul căprotagonista este balerină, pasionată de muzica luiStavinski. Desigur, problema „cronosului” muzical estemai complexă şi cu adevărat esenţială, ea necesitând „oexperienţă cu totul muzicală a timpului”.11 În acestsens, Stravinski însuşi consideră că muzica esteguvernată de două principii: cel al similitudinii pe de oparte, şi pe de alta acela al contrastului, în funcţie detimpul – ontologic sau psihologic – pe care îlreprezintă. Contrastul produce un efect imediat, însăsimilitudinea nu ne satisface decât în timp, ea luândnaştere dintr-o accentuată tendinţă către unitate. Înromanul lui Carpentier, veritabil exemplu de naraţiunemuzicală, povestea de dragoste dintre Vera şi Jean-Claude este construită pe baza principiului muzical alsimilitudinii, cei doi reprezentând punctul de stabilitateşi de convergenţă care unifică şi echivalează multipleleplanuri discursive, cel puţin în prima parte a cărţii.Contrastul, pe de altă parte, este un element de variaţie,dar împrăştie atenţia, o risipeşte. Şi, chiar dacă nevoia

79 >>>

de a varia este perfect legitimă, nu trebuie să uităm căvariaţia nu-şi găseşte deplina viabilitate estetică decât cao căutare a similitudinii. În romanul de faţă, elementulde contrast vine din exploatarea la maxim a resurseloroferite de diversele „voci” ale personajelor care apar întext şi, de asemenea, de numeroasele planuri paralele şinaraţiuni suprapuse care alcătuiesc structura atât decomplicată a textului.

Nu puţini au fost criticii care au încercat să expliceaşa numita „criză” a personajului din romanul sud-american al ultimelor decenii ale secolului trecut drepto expresie a crizei omului în societatea de consum.Numai că, în acest caz, explicaţiile se cer nuanţate. Căciavem de-a face, în Ritualul primăverii – dar exemple suntde găsit şi în alte scrieri ale lui Carpentier – cu o altăcriză, pe care Ana Maria Barrenechea o numeşte „acontractului mimetic”. Mai exact, cu o structurăromanescă ce nu mai seamănă prea mult cu celeconsacrate – nici măcar cu acelea venite pe filieracelebrului „boom” al anilor ‘70 – şi care, în consecinţă,a modificat semnificativ relaţiile consacrate dintreoperă şi referent (relaţii extratextuale), dar şiconexiunile dintre nivelurile distincte ale textului,precum şi dialogul stabilit, implicit, de acesta cu alteopere literare. Încă de la o primă lectură se vede clar căAlejo Carpentier reuşeşte să „dizolve” toatecomponentele tradiţionale ale romanului – scenariunarativ, personaje, acţiuni; de asemenea, devin tot maiambigue şi spaţiile enunţării faptelor relatate si, maiales, implicaţiile obsedantei istorii, despre care autorulînsuşi vorbeşte nu o dată. Iar această evidentăredistribuire internă a dimensiunilor operei îşi areparalela într-o disoluţie a imaginii naratorului, într-oabolire – temporară sau definitivă – a referentului, ceeace reclamă, desigur, şi o nouă funcţie a cititorului, privitca etern decodificator al unei scriituri infinite dar,deopotrivă, şi al istoriei.

Se întâmplă aşa deoarece, în epoca în care Ritualulprimăverii a fost scris, în America Latină se constată, lanivelul literaturii, o evidentă ruptură de convenţiilerealismului, cu toate posibilele nuanţe ale acestuia. Ianaştere, astfel, treptat, o nouă orientare, reprezentată înprincipal de Carpentier, Miguel Angel Asturias, Malleaşi Yañez, desemnată, în numeroase studii criticerecente, drept „super-realism”, termen ce nu trebuienicidecum confundat cu cel de „suprarealism”. Nouaorientare va avea în vedere, în mod esenţial,suspendarea realismului şi a canonului său estetic,anularea vechiului mod de reprezentare a realităţii prinintermediul unui set de convenţii narative consacrateşi, în cazul particular al lui Alejo Carpentier, impunereaunui mod fundamental muzical de structurare atextului, în combinaţie cu deja amintitele procedeevenite pe filiera realului miraculos, teoretizat chiar deautorul în discuţie. Ritualul primăverii stă mărturie înacest sens, mai ales dacă avem în vedere faptul că

romanul aduce în prim-plan un soi aparte descepticism cognitiv şi o permanentă incertitudine,manifestată nu doar la nivelul acţiunilor personajelor, cişi al acela al finalităţii acestor acţiuni. Şi-atunci, undemai e de găsit adevărata realitate – sau, cel puţin, ceeace înainte purta acest nume, şi ce mai poate eareprezenta în aceste condiţii? Răspunsul, oricât deciudat ar putea să pară acest lucru, e prezent chiar înmotto-ul romanului, deloc întâmplător luat tocmai dinLewis Carroll: „- Vrei, te rog, să fii atât de bună şi să-mi spui în ce direcţie s-o iau ca să plec de aici? - Astadepinde foarte mult de locul unde vrei s-ajungi, zisePisica. - Nu prea îmi pasă unde ajung, zise Alisa. -Atunci n-are importanţă în ce direcţie o iei, zise Pisica.”Replici pe care, în mod identic sau, alteori, cu minimemodificări, le rostesc, ca pe un leitmotiv, în momentelecheie ale vieţii, toate personajele romanului luiCarpentier, punându-le, ca pe un soi de ineditesemnături, alături de marile evenimente istorice care lecreionează destinele. Iar soluţia (unică) de depăşire atuturor incertitudinilor, mai cu seamă pentru Vera,Jean-Claude sau Enrique, rămâne una singură –evident, muzica. Căci, într-o epocă în care condiţiaumană a suferit zguduiri atât de profunde, cunoscute,cel mai frecvent, sub numele de “revoluţii” – albe, roşiisau de orice altă culoare posibilă sau imaginabilă –omul pare a fi pe cale de a pierde cunoaşterea reală aadevăratelor valori, precum şi simţul raporturilor dintreele. Iar muzica, doar muzica este, după cum binespunea înţeleptul chinez Sen-Ma-Tsen în memoriilesale, ceea ce unifică. Numai că această descoperire aunităţii – care e, deopotrivă, unitate a sinelui – nu areloc niciodată, pare a spune Alejo Carpentier în fiecarepagină din Ritualul primăverii, decât după o îndelungăcăutare şi o încordată trudă.

Strategia recursului la funcţiile unui discurs prinexcelenţă muzical (evident chiar din sugestia titlului!)este păstrată, însă, şi în cartea următoare, El arpa y lasombra, cu precizarea că, aici, scriitorul devine chiar mai„baroc” şi, desigur, mai subtil în demersul său. Căci iatăcum se structurează, acum, însăşi fraza: „Dar, în acesteclipe, când trăiesc – încă trăiesc – în aşteptareaultimului meu auditor, suntem doi într-unul. Cel cezace, cu mâinile aşezate de pe acum în chip derugăciune, resemnat – nu tocmai! – să vadă moarteaintrând pe uşa aceasta, şi celălalt, cel dinăuntru, careîncearcă să se elibereze de mine.” Aceasta este, iar olectură reluată va demonstra cu siguranţă afirmaţia,situaţia esenţială a romanului Harpa şi umbra12 de AlejoCarpentier, dar, deopotrivă, şi a personajului săuprincipal, Cristofor Columb. Construită în jurul figuriidescoperitorului Americii şi pornind de la pretextulnarativ reprezentat de încercarea eşuată de a-l canonizape marele navigator, demers iniţiat de Papa Pius al IX-lea, cartea aceasta este, din mai multe puncte de vedere,un adevărat tur de forţă. Nu doar în ceea ce priveşte

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 80

realizarea ca atare a chipului marinarului şiaventurierului genovez care şi-a oferit posibiladescoperire o dată Spaniei, de două ori Portugaliei şi odată Angliei – dar fără succes – până când, în cele dinurmă, Isabela de Castilla a acceptat să finanţeze (dar nucu bani proprii!...) expediţia spre tărâmurilenecunoscute de dincolo de mări. Ci şi, poate mai ales,în ceea ce priveşte modul în care autorul cubanez alegesă se înscrie în tradiţia literară hispană de până la el dar,în egală măsură, să şi întemeieze o alta, în bunadescendenţă a scriiturii marelui său înaintaş Miguel deCervantes, trecând prin maniera textuală a ficţiunilorborgesiene. Se întâmplă aşa deoarece, după cum AlejoCarpentier însuşi afirma cu convingere: „Totul e dejascris în opera lui Cervantes.”

Asemănător până la un punct cu concepţia lui JorgeLuis Borges, modul lui Carpentier de a înţelege şi de apractica literatura se raportează mereu, mai mult saumai puţin evident, la Cervantes însuşi, şi nu, aşa cumproceda maestrul argentinian al ficţiunii, doar la DonQuijote. Harpa şi umbra, ultimul roman al luiCarpentier, publicat în 1978, este, fără îndoială, dovadacea mai potrivită în acest sens. Autorul construieşte aicio nesfârşită serie de asocieri intertextuale cefuncţionează ca puncte de legătură între propria sacreaţie şi Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei, cea de peurmă carte a lui Miguel de Cervantes însuşi. Ca şiacesta, scriitorul cubanez încearcă să realizeze o sintezăa tuturor scrierilor sale de până atunci, dar şi a proprieivieţi. Şi tocmai din caracterul fantast şi imaginativ,prezent în cel mai înalt grad în textul despre Persiles şiSigismunda derivă încrederea sa în puterea ficţiunii,singura de natură a stabili o conexiune convingătoareîntre lumea misterioasă a ceţurilor Islandei, tocmaicadrul cu care începe cartea lui Cervantes, şi dorinţa luiCristofor Columb de a descoperi noile tărâmuri depeste mări. Este evident încă din primele pagini aleromanului de faţă, unde Carpentier relatează călătorialui Columb în Nord, că scriitorul încercă să stabileascăo subtilă legătură între Cervantes şi Columb, dar şiîntre Cervantes şi el însuşi ca autor al cărţii de faţă – încalitate de specialişti în stare a face speculaţiireferitoare la natura literaturii şi, mai ales, la tradiţiaprozei latino-americane. În fond, în Harpa şi umbra,cititorul găseşte o extinsă relatare a vieţii lui Columb,făcută de el însuşi, pe patul de moarte, în aşteptareaduhovnicului. Întrucâtva asemănător, Carpentier aveasă moară la mai puţin de doi ani după apariţiaromanului, iar Cevantes se stingea la patru zile după cesemnase dedicaţia pentru Persiles şi Sigismunda. Delocîntâmplător, şi Pierre Menard, cunoscutul “autor al luiDon Quijote” din celebra ficţiune a argentinianului JorgeLuis Borges, este trecut de puţină vreme în lumeaumbrelor... Moartea autorului este o temă ce apare întoate aceste texte tocmai pentru că ele aduc în discuţie– fiecare în felul său – ideea de sfârşit, cu toate

implicaţiile acestuia, ca şi nevoia – uneori disperată –de a spune adevărul în aceste ultime clipe. În plus,exact ca şi Muncile lui Cervantes, Harpa şi umbra seîncheie la Roma, în încercarea evidentă de a marcafinalitatea demersului narativ, dar şi transcendenţacuprinsă în faptele personajului principal.

Figura lui Cristofor Columb a reprezentat ofascinaţie constantă pentru numeroşi scriitori latino-americani, dacă e să amintim aici, pe lângă Carpentier,doar numele lui Augusto Roa Bastos cu La vigilia delAlmirante sau Abel Posse cu Los perros del Paraiso.Scriitorul cubanez se individualizează, însă, întreaceştia, mai cu seamă prin restructurarea formulelorconsacrate ale romanului istoric, accentul căzând, înHarpa şi umbra, nu neapărat pe detaliile raportabile laanumite realităţi cunoscute şi demonstrate saudemonstrabile, ci, mai ales, pe ideea imposibilităţiicunoaşterii totale a adevărului istoric sau a realităţiiînsăşi, pe distorsiunile ludice şi sau parodice, peelementele de metaficţiune şi intertextualitate, toateacestea, utilizate cu succes de Carpentier încă dinConcert baroc. De altfel, elementul livresc şi permanentaraportare la acesta apar încă din epigraful cărţii, preluatdin Legenda de aur: „În harpă, când o faci să sune, sunttrei lucruri: arta, mâna şi coarda. În om: trupul, sufletulşi umbra.” Se ierarhizează, astfel, de la bun început,prezenţa celor doi termeni care vor organizacompoziţia romanului, implicând prezenţa a douăperspective, una mitificatoare şi alta demitificatoare cecompun complicatul joc de perspective şi de nuanţe ceduce la creionarea figurii contradictorii a lui Columb.Figură ce se raportează mereu, dincolo de toate acesteamănunte, mai cu seamă la Cervantes – poate mai alesîn momentul în care, întors în Spania, marele amiralorganizează la Barcelona un adevărat spectacol depăpuşi în faţa Curţii Regale, cu scopul de a-şi etala câtmai strălucitor marea descoperire – reprezentată, însă,doar de câteva foiţe de aur şi de nişte indigeniînfometaţi şi speriaţi de moarte, purtând nişte veşmintede carnaval... Nimic altceva decât făcuse şi Cervantes,marele maestru şi mânuitor al unor personaje picareştiprecum Gines de Pasamonte, cu scopul aproapedeclarat de a-şi demonstra vocaţia de scriitor. În fond,propria prezenţă a lui Cervantes ca autor în paginileoperei sale i-a furnizat lui Carpentier modelul deurmat, mai cu seamă în imaginea tutelară a cărţii,Columb meditând asupra vieţii proprii pe patul demoarte, căci, desigur, “lucrurile umane nu sunt eterne”,după cum constatase, la rândul său, Cavalerul de laMancha... Desigur, perspectiva lui Carpentier eîmbogăţită cu numeroase alte trimiteri, de la Quevedola Federico Garcia Lorca, trecând, mereu şi delocîntâmplător, prin ironia lui Montaigne din eseuriprecum celebrul Despre canibali, la care se fac, în fond,evidente (si numeroase) trimiteri în Harpa şi umbra.

Însă paradoxul esenţial constă, poate, tocmai în

81 >>>

faptul că, deşi contestat de unii şi venerat de alţii,Cristofor Columb însuşi este considerat, în numeroaseistorii ale literaturii latino-americane, drept cel dintâiautor al continetului, prin celebrul său jurnal, scris ladebarcarea în Lumea Nouă. Un autor străin, prinorigine, de tradiţia hispană. Şi un jurnal... inexistent –mai exact, pierdut şi apoi reconstituit din fragmentelecompilate ulterior de Fray Bartolome de las Casas încompendiul său intitulat Historia de las Indias. Tocmai deaceea, Harpa şi umbra tinde să devină, la rândul său, unsoi de veritabil Aleph al literaturii latino-americane înansamblu, având în vedere că este compus, ca textromanesc, din numeroase trimiteri sau aluzii la clasicicum sunt Esteban Echevarria cu al său El matadero sauSarmiento cu Facundo. Dar şi la autori moderni, de laPablo Neruda cu al său Canto general, la Lezama Limacu Rapsodia para un mulo, pentru a rămâne doar la acesteexemple.

Mesajul implict şi insidios al romanului de faţă estecă, simplificând mult lucrurile, bazele literaturii latino-americane reprezintă un soi de text hibrid, scris într-ospaniolă imperfectă şi rescris, apoi, de Carpentierînsuşi, un adevărat nou Pierre Menard, în căutareaoriginilor uitate. Iar dacă naratorul invocat în anumitemomente de Cervantes, Cide Hamete Benengeli, eraarab, deci, implicit, mincinos, Columb din Harpa şiumbra, pregătindu-se pentru cea de pe urmă călătorie,de astă dată fără de întoarcere în această (minunată?)lume (nouă), îşi trece în revistă nenumăratele minciunisau jumătăţi de adevăruri pe care, de-a lungul vieţii, le-a spus nu doar tovarăşilor săi, ci le-a inclus în propriilescrisori şi pagini de jurnal. Dar acum, în ultimele clipee hotărât: „Voi vorbi, deci, voi spune tot.” Adicăadevărul despre cucerirea paradisului şi despreparadisul cuceririi. Despre băştinaşi şi despre hărţiledin vechime. Despre distanţele străbătute pe mări şidespre bogăţiile din Indii. Şi, mai presus de orice,despre el însuşi. Dar... pentru că toate lucrurile dinîmpărăţia acestei lumi trebuie scrise, Columb va alege,finalmente, tocmai contrariul. Şi anume, să rostească,ca şi cum ar face-o „cu glasul altuia”, doar „ceea ce arputea rămâne scris pe un monument de marmură.”Căci adevărul lumii de dincolo de Paradis e de găsit –atât cât este – doar în cele scrise. În acest fel,raportându-se mereu, subtextual, la inevitabilulprocent de miraculos (sau de „real miraculos”!) prezentmereu în lumea (literatura!) latino-americană, darîmbogăţindu-şi discursul romanesc cu dimensiunileunei neaşteptate şi subtile naraţiuni muzicale, fără apierde vreo clipă din vedere implicaţiile livrescului şistrategiile narative labirintic-borgesiene, AlejoCarpentier a reuşit să se impună în spaţiul cultural dinaceastă parte a lumii ca o voce inconfundabilă, atât prinaccentele teoretice, cât şi prin capacitatea de a edifica ooperă care, de suficientă vreme, poate fi numită pedrept cuvânt universală.

Note:

1. Alejo Carpentier, De lo real maravilloso americano, în Tientosy diferencias, La Habana, Ed. Unión, 1966, p. 9.2. Ibid., p. 96.3. Ibid., p 98.4. Alejo Carpentier, Ritualul primăverii. Traducere de DanMunteanu, Bucureşti, Editura Corint, 2006. 5. Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică. Traducere deNicolae Iliescu, prefaţă de Marian Vasile, Bucureşti, EdituraUnivers, 1982, p. 133.6. Ibid., p. 159.7. Ibid., p. 126.8. Ibid., p. 127.9. Ibid., p. 185.10. Igor Stravinski, Poetica muzicală. Traducere de MartaPană, Bucureşti, Editura Muzicală, 1967, p. 30.11. Ibid., p. 32.12. Alejo Carpentier, Harpa şi umbra. Traducere de AndreiIonescu, Editura Corint, 2006.

Bibliography:

Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică /Problems of literature and aesthetics. Traducere de NicolaeIliescu, prefaţă de Marian Vasile, Bucureşti, EdituraUnivers, 1982.

Alejo Carpentier, Ritualul primăverii / The ritual ofspring. Traducere de Dan Munteanu, Bucureşti, EdituraCorint, 2006.

Alejo Carpentier, Harpa şi umbra / The harp and theshadow. Traducere de Andrei Ionescu, Editura Corint,2006.

Alejo Carpentier, De lo real maravilloso americano /About the American magic realism, în Tientos y diferencias /Hues and differences, La Habana, Ed. Unión, 1966.

Igor Stravinski, Poetica muzicală / Musical poetics.Traducere de Marta Pană, Bucureşti, Editura Muzicală,1967.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 82

DD acă admitem că există un principiu alsimplităţii, trebuie să acceptăm măcaripoteza unui principiu al excesului.

Walter Chatton a criticat “briciul lui Ockham” (legeapuţinului şi a diminuării) şi a propus un principiu alplenitudinii (legea adiţiei). Principiul poate fi formulatîn multe feluri. Iată, mai întâi, definiţia lui Chatton:“Dacă trei entităţi nu sunt suficiente pentru a verifica opropoziţie afirmativă despre anumite lucruri, trebuieadăugată o a patra entitate şi aşa mai departe” (cf.Maurer, 1984: 464).

Pentru a pregăti discuţia de mai jos, aş reformulaprincipiul plenitudinii după cum urmează: dacă nimicnu ne împiedică să gândim un lucru (un fapt prim),atunci e posibil (şi recomandabil) să gândim nu numaifaptul dintâi, dar şi lucrurile legate de faptul dintâi, darşi relaţia dintre aceste lucruri cu faptul dintâi, dar şiIdeea de relaţie între lucruri, dar şi Ideea în sine, dar şiIdeea de Idee, dar şi sursa Ideilor, care e Dumnezeu(mai departe e imposibil să mergi). În alte cuvinte, dacăputem gândi un fapt oarecare şi încă unul (legat defaptul prim), un fapt secund, putem gândi oricare altfapt legat de faptul prim şi de faptul secund şi, în celedin urmă, oricare alt fapt, în genere.

În cadrul acestui eseu, am optat pentru formulareapersonală a principiului risipei: dacă putem gândi a,putem gândi non-a, putem gândi non-a-non, dar şi b, c,d, e până la z (şi dincolo de z). Cum vedem, de la

permisiune la exces nu este decât un singur pas.Plenitudinea devine adesea risipă şi gratuitate.Risipitori au fost, se înţelege, exegeţii. Dar risipitori,proverbial de risipitori, au fost îndeosebi teologiiscolastici.

Nimic nu le-a rămas ascuns (sau neînţeles): noapteaînceputurilor, aeviternitatea, tenebrele viitorului,viitura viitorului, raportul dintre temporal şi atemporal,argumentul lui Arius, moartea deplorabilă a lui Arius,esenţa lui Dumnezeu, cunoaşterea, puterea şibunătatea lui Dumnezeu, raportul lui cu adevărurilenecesare, sempiterne, imuabilitatea adevărurilornecesare, naşterea Fiului dintru Tatăl, purcedereaSfântului Duh dintru Tatăl şi de la Fiul, Sfânta Treimeşi relaţiile dintre cele trei ipostasuri, misterul Întrupării(“cur Deus homo?”, a întrebat sfântul Anselm fărăruşine), trădarea, Răstignirea, lipsa de căinţă a lui Iuda,mântuirea lui Iuda, figura lui Antichrist (el e făpturafără prezent, făptura ce va să vie), alcătuirea îngerilor,locomoţia îngerilor, ierarhia celestă, speciile angelice cuun singur individ, motivul răzvrătirii lui Lucifer,recuperarea lui Lucifer, apokatastaza, identitateafructului interzis (a fost rodie, măr, lămîie, smochină,strugure?), raportul afectiv dintre Adam şi Eva,sexualitatea edenică, prezenţa şarpelui lângă Arborelecunoaşterii binelui şi răului, idiomul şarpelui, limbileparadisului, numirea tuturor animalelor într-o singurăzi (“şi a pus Adam nume tuturor animalelor, şi tuturorpăsărilor, şi tuturor fiarelor sălbatice”, Facerea 2: 20),legătura dintre Providenţă şi libertate (dacă Dumnezeu

83 >>>

Principiul risipei quodlibetaleV a l e r i u G h e r g h e l

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filosofie“Alexandru Ioan Cuza” University of Iasi, Faculty of Philosophy

Bd. Carol I, nr. 11, Iaşi, România, tel.: +40. 0232201055; fax +50.0232201650; e-mail: nicolas@uaic.roPersonal e-mail: valeriu.gherghel@yahoo.com

The Principe of Quodlibetal Waste

William Ockham's principle of parsimony was challenged by Walter Chatton's principle ofplenitude. Ockham tended toward simplicity or parsimony in theories and explanations. However,such explanations cannot always be sustained. On the other hand, Walter Chatton wanted moredetailed, wasteful explanations. The medieval thinkers, as well as the contemporary ones, are naturallyinclined to favor the principle of plenitude. By applying the principle of plenitude, the theologicalscholars were able to interpret and examine the whole multitude of questions and their possibleanswers. Out of the extensive quodlibetal repertoire, this essay will examine just four questions.

Keywords: disputatio de quodlibet, principe of simplicity, principe of plenitude, wastefulness,angelology, divine omnipotence

ştie dinainte ce va face Iuda, trădarea lui Iuda mai esteconsecinţa liberului său arbitru?), topografia lumii dedincolo, Ierusalimul ceresc, focul din Purgatoriu,numărul îngerilor rebeli, organizarea cohortelordemonice, muştele lui Belzebuth, fiinţa nimicului,intuiţia nimicului, perceperea entităţilor non-existente,perceperea entităţilor imposibile, modul de a fi alobiectelor imposibile (în ce chip şi unde subzistă cerculpătrat?; dar muntele fără văi?), mulţimile singulare(pasărea Phoenix, universul, Selene), mulţimea vidă,infinitul actual, infinitul “rău” al lui Hegel, statutulontologic al imaginilor din oglinzi, aspectul dragonului,aspectul himerei, intenţiile prime, intenţiile secunde,obiceiurile culinare ale himerei, enunţurile tautologicefără supoziţie materială, soluţia sofismatelor etc.

Nu numai că s-au întrebat cu privire la toate acestea(şi chiar la mai mult decât atât), dar teologii auaproximat şi expus, observând cu fidelitate principiulplenitudinii, cum vom vedea mai jos, întreaga mulţimea soluţiilor posibile. Iată, mai întâi, un catalog foartesumar al întrebărilor mai ciudate: “utrum Deus possitvirginem corruptam reparare?”; nu e nevoie să traducîntrebarea la care au meditat sfântul Bonaventura,sfântul Thoma d’Aquino, Duns Scotus; “utrum Deuspossit scire plura quam scit?”: Dumnezeu poate şti maimult decât ştie?; da şi nu, au spus Ockham, Chatton,Robert Holcot; Dumnezeu poate crea şi zvârli în capuldiavolului piatra de neridicat?; poate modificaadevărurile necesare?; dacă vrea, poate, a afirmatDescartes; poate răsturna trecutul, câtă vreme timpulnu poate fi dat înapoi?1; poate realiza un Giotto?; astăziîntrebarea se referă la artiştii contemporani: Dumnezeupoate face un Picasso?; ce se întâmpla dacă Iisus nu arfi fost găsit vinovat şi răstignit?; câţi îngeri pot dănţuipe vârful unui ac?; “utrum angelus possit moveri deextremo ad extremum non transeundo per medium?”:îngerul care se deplasează din A în C trece prin punctulB aflat la mijlocul distanţei?; Iuda a acţionat liber sauconstrâns de necesitate?; hazardul combinaţiilorcorpusculare din universul lui Epicur poate crea primulverset din psalmul 22: “Dominus reget me”?; dacă îieste foame, o himeră va îndrăzni să mănânce intenţiilesecunde? Et caetera.

Întrebările menţionate mai sus, dar şi multe altele,fac parte din aşa-numitul repertoriu quodlibetal. Ele ţinde pedagogia scolastică, axată pe dispută, amuzamentşi gratuitate. Nici Thoma d’Aquino nu s-a sustras de laobligaţia de a diseca nimicul ex cathedra. Tratatulintitulat Quaestiones quodlibetales e numai o consecinţă aei. Modul lui Thoma de a gândi şi de a-şi ordonamateria tratatelor, alta. În Summa theologica, de pildă,filosoful analizează realitatea viermilor din iad: doarcăinţa îl roade acolo pe damnat? Nu cumva şi viermiimundani? S-a stabilit de mult: în universităţile timpului,profesorul de teologie avea trei obligaţii principale: săcitească (şi să explice) Scriptura, să discute încontradictoriu pe marginea ei, să predice Cuvântul lui

Dumnezeu, legere, disputare, praedicare; în acest sens,mărturia lui Pierre le Chantre e limpede (cf. “Verbumabbreviatum”, 1, Patrologia latina, 205: 25). Profesorulcerceta minuţios fiecare pasaj din Biblie (sintaxa,sufixele, numele proprii, sintagmele dubioase: “Eu sîntcel ce sînt” etc.), orice propoziţie echivocă, comen-tatorii. Adulmeca dificultăţile. Căuta să pătrundăneînţelesul. Zguduia imposibilul. Dar / şi, de cele maimulte ori, oferea şcolarilor un prodigiu de ingeniozitatedialectică: mă refer, desigur, la disputatio de quodlibet. Arămas în anale disputa, o quaestio disputata, de aceastădată, dintre fratele minorit John Peckham şi Thomad’Aquino. Dar disputa quodlibetală era altceva.

Subiectul ei era ales la întâmplare. Sau, ca să citezlatina lui Humbert de Roma, “de quodlibet advoluntatem cuiuslibet”. Întrebarea disputei putea veni,aşadar, de la oricine - de la un filosof din auditoriu, dela un adversar de idei -, putea fi propusă deprotagonistul însuşi şi putea viza orice subiect cuputinţă. Nimic nu era interzis, nici măcar erosul edenic,nici măcar chestiunile politice, nici măcar întrebărilelicenţioase. Totul era licit. Astfel de discuţii aveau locde două ori pe an: în postul Paştelui şi în postulCrăciunului. Mulţimea de studenţi şi profesori se sculade dimineaţă şi invada fremătătoare sala. Prelecţiuneaîncepea la ceasul al treilea al zilei (cam la 8 dimineaţa),cel mai târziu la ora 10. Disputa se încheia (când seîncheia) abia în amurg şi nici atunci. Continua a douazi. În desfăşurarea ei sinuoasă, labirintică, nimic nu eracert, nimic nu era previzibil, soluţia, înlănţuireainferenţelor, concluziile, sfârşitul. Nici nu putea existaun plan. Publicul însuşi ridica obiecţii, rectificaargumentele, după dispoziţie şi umori, din pura plăcerea discuţiei în contradictoriu, cu bună credinţă sau cuostilitate şi viclenie. Adeseori, participanţii încercau să-l înfunde pe magistru, să-l pună într-o postură ridiculă,să-l facă stupid. Dar, alteori, voiau pur şi simplu să-iverifice astuţia şi competenţa, pentru a-l aclama înfinal.

Oricum ar fi, magistrul dispus să susţină o disputăquodlibetală trebuia să dovedească o stăpânire de sineabsolută, un temperament rece. Numai profesorul cedomina realmente problema izbutea să iasă cu bine (înviaţă!) dintr-un astfel de exerciţiu periculos. Nu eradeloc simplu.

Se spune că Thoma d’Aquino a participat ladouăsprezece dispute de acest tip (oricum, înQuaestiones quodlibetales, consemnează douăsprezece),toate la Paris, dar doctorul angelic şi universal, doctoruldoctorilor, a călătorit neobosit între universităţile dinKöln, Napoli şi Paris, pe jos sau pe spinarea măgarului,în căutarea ştiinţei şi a deţinătorilor ei. După un calculsumar, a străbătut, în scopul de a se instrui,aproximativ unsprezece mii de kilometri. Nu e puţin.Ca majoritatea teologilor din veacul al XIII-lea, Thomad’Aquino a fost un adevărat peregrin.

Totul era, în fond, o joacă de copii. Fatuitatea

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 84

acestor prezumţioşi a fost ironizată, mai târziu, deFrançois Rabelais, Desiderius Erasmus, MichelEyquem de Montaigne, de Jonathan Swift, AlexanderPope, John Gray, Thomas Parnell şi John Arbuthnot.Ultimii cinci au compus înainte de 1714, sub unpseudonim colectiv, lucrarea “Memoirs of theExtraordinary Life, Works, and Discoveries ofMartinus Scriblerus”. Memoriile s-au tipărit abia în1741. Martinus Scriblerus nu a existat. Au existat doarexcesul şi veselia post-scolastice. A existat ulteriorsarcasmul lui Scriblerus.

În Preaînfricoşata viaţă a marelui Gargantua (I: 19),François Rabelais (1494-1553) parodiază aspectul purmecanic al inferenţelor medievale. Meşterul Janotus deBragmardo vrea să-l convingă pe Gargantua săînapoieze parisienilor clopotele de la Notre-Dame,printr-un discurs soporific, din care voi citaraţionamentul din final: “Omnis clocha clochabilis inclocherio clochando clochans clochativo clochare facitclochabiliter clochantes. Parisius habet clochas. Ergogluc”2. Silogismul meşterului Janotus e vid, ca şicapetele teologilor medievali (după opinia de bun simţ,exprimată de Thoma d’Aquino într-un moment de bunsimţ, fiindcă era totuşi un teolog de bun simţ).Gargantua cedează nu din pricina validităţiiinferenţelor, ci din pricina comediei involuntare a luiJanotus de Bragmardo. Discursul e hilar până şi înmomentele de luciditate: “Un oraş lipsit de clopote e caun orb fără toiag, ca un măgar fără căpăstru şi ca o vacăfără talangă. Până nu vă veţi hotărî să ne daţi înapoiclopotele, vom plânge ca orbul care şi-a pierdut toiagul,vom zbiera ca un măgar fără căpăstru şi vom mugi cao vacă fără talangă”, declară Janotus în hazul tuturor.Nici psalmul 136 (“la apa Vavilonului am şezut şi amplâns”) nu e pe măsura acestei lamentaţii.

Să ne întoarcem însă la principiul lui WalterChatton: dacă putem gândi un fapt oarecare şi încăunul (legat de faptul prim), putem gândi oricare altfapt, oricât de îndepărtat de faptul prim. În consecinţaprincipiului, erudiţii medievali au abordat fără teamă şireţinere vastul domeniu al posibilului. La oriceîntrebare posibilă (şi când nu-i posibilă o întrebare?) audat o sută de răspunsuri posibile. Cine poate estimatemeinicia rezolvărilor, atâta vreme cât obiectulinvestigaţiei nu e unul empiric, concret, palpabil? Poţimăsura suprafaţa lui Dumnezeu, cum voia AlfredJarry? Poţi cântări silueta unui înger vaporos? Poţidescrie înfăţişarea lui Antichrist? Fireşte că poţi. Darnumai dacă ai mintea ascuţită a monahului Adso deMontier-en-Der şi însuşirea clarviziunii 3.

Din imensa literatură quodlibetală, am ales patruprobleme.

Prima quaestio. Una din întrebările savanţilor a vizatcunoaşterea divină. Dumnezeu ştie deja totul (e, prindefiniţie, omniscient), dar poate şti mai mult decât ştie(sau mai puţin)? Poate cunoaşte şi altceva (decât totul).Întrebarea nu e câtuşi de puţin absurdă. A fost atacată,

pe rând, de Ockham, de Chatton, de Holcot. WilliamOckham a răspuns negativ. Dumnezeu nu poate şti maimult decât ştie. Totul înseamnă totul. Suma adevărurilor(a propoziţiilor adevărate) deţinute de Dumnezeurămâne mereu aceeaşi. Dar adevărurile, independent devoinţa divină, se pot modifica în timp. Dumnezeu poatecunoaşte totul şi altceva (pe deasupra). O propoziţie eadevărată în momentul t, dar poate fi falsă în momentult+1. Propoziţia “Socrate aleargă” (un exemplu tenace,utilizat de logicienii medievali, doar măgarul era maifrecvent decât Socrate) e adevărată numai şi numai dacă,în momentul prezent, Socrate cel real aleargă (de teamaXantippei). Când se opreşte din fugă şi se aşază lamarginea drumului să-şi tragă sufletul (fiindcă a obositori Xantippa a renunţat să-l persecute), propoziţia“Socrate aleargă” e falsă. Prin urmare, mulţimeaadevărurilor poate diminua. Timpul afectează, aşadar,valoarea de adevăr a propoziţiilor şi suma lor(indefinită), deşi Ockham va spune că e constantă.Afectează oare şi desăvârşita cunoaştere a luiDumnezeu? Se preface Dumnezeu? Sau rămâneimutabil? Am văzut deja părerea lui Ockham. WalterChatton va răspunde, la rându-i, negativ şi va fi de acord(măcar în concluzii) cu adversarul lui electiv. În schimb,pentru Robert Holcot, propoziţiile din intelectul divinsunt perfect contingente, aşa cum sunt şi în minteaomului de rând, întrucât depind de timpul rostirii, alscrierii şi asumării lor. Ergo: Dumnezeu poate şti maimult decât ştie, mai puţin decât ştie sau, horribile dictu,nimic4.

Secunda quaestio. Problema numărului exact alîngerilor care pot dănţui pe vârful unui ac nu a fostdiscutată, în forma consacrată, de filosofii scolastici.Sau, cel puţin, nimeni nu a reuşit s-o identifice înscrierile lor. Ce-i drept, autorul anonim al tratatuluiSwester Katrei (sec. XIV) mărturiseşte că în preajma luiDumnezeu o mie de suflete pot sta foarte bine pevârful unui ac: “tûsent sēlen siczen jn dem himelrichûff einer nadel spicz”. Structura entităţilor angelice, da,a constituit pentru Thoma d’Aquino, doctor angelicus,pentru Bonaventura, doctor seraphicus, ca şi pentru mulţialţii, mai târziu, o preocupare acută. SfântulBonaventura (Giovanni di Fidanza) a pus problema întermeni matematici: îngerul poate sta “in locoimpartibili sive punctuali”: într-un loc indivizibil saupunctual? Dar punctul matematic nu e un loc empiric.Îngerul ocupă întotdeauna un loc (cel mai mărunt cuputinţă), dar nu un punct geometric. În pofida acestordistincţii foarte fine, teoretic vorbind, nu există nicioraţiune ca ierarhia îngerilor şi întreaga lor seminţie sănu se afle în unul şi acelaşi loc. Bonaventura crede însăcă ordinea universului ar fi nimicită dacă două făpturidistincte nu ar fi separate prin spaţiu. Aşadar: e bine săacceptăm că într-un loc (care nu e punctul geometric)se află doar un singur înger şi numai unul. Thomad’Aquino a acceptat această idee. Duns Scotus arespins-o.

85 >>>

De fapt, dacă nu mă înşel, cea mai veche menţiunea întrebării despre hora îngerilor se află într-o lucrarepublicată, în 1638, de William Chillingworth. Teologulpuritan e adevăratul inventator al problemei. Dinmotive strict polemice, Chillingworth a pretins căîntrebarea i-a obsedat numai pe teologii medievali (şinumai pe teologii catolici). O îndoită minciună!Coregrafia a devenit chinuitoare abia pentrureprezentanţii angelologiei moderne (şi post-moderne). Astfel, vice-cancelarul UniversităţiiNewcastle, Raoul Mortley, adresându-se Senatului, aţinut cândva acest gingaş discurs: “Mă întrebaţi câţiîngeri pot dănţui pe vârful unui ac? Nimic mai simplu.Soluţia e una singură: dacă îngerii sunt graşi, mai puţini,dacă sunt slabi şi ascetici, mai mulţi. Q. E. D.”.

Fiind o făptură pur inteligibilă, îngerul nu este,precum ceara înmiresmată a lui Descartes, o res extensa.Nu are întindere, mărime, extensiune, chiar dacă ocupăun loc (locul minim, obţinut prin diviziune, nu prinintersectare). În schimb, îngerul are poziţie, poate fiidentificat după coordonate cartesiene, putem punedegetul pe el, dacă-mi este îngăduit să mă exprimneprotocolar. În consecinţă, pe vârful unui ac potdansa toţi îngerii din univers: şi serafimii, şi heruvimii,şi arhanghelii. Mai precis: atât îngerii buni, cât şi îngeriicăzuţi5.

Tertia quaestio. A fost discutată concis de DanteAlighieri, într-un pasaj din Convivio (IV: 24): ce s-ar fiîntâmplat dacă Iisus Christos nu ar fi fost răstignit?Câţi ani pământeşti ar fi stat printre muritorii de rând?Răspunsul lui Dante e foarte precis: Iisus l-a văzutprima oară”, după o povestire notată de Vincent deBeauvais, în Speculum historiale, III: 60, care trimite la untratat al lui Apuleius. Dar cât a trăit Platon? Nu e unsecret. Optzeci şi unu de ani. Nici mai mult, dar nicimai puţin. De unde ştia Dante, în secolul al XIV-lea,cât a trăit Platon, cu aproape două milenii în urmă?Printr-o viziune? Printr-o intuiţie subită? Nu. Dinlectura unui tratat al lui Marcus Tullius Cicero (Desenectute, 5). Ţinînd cont de premise, concluzia nu poatefi decât una singură. Citez: “Iar eu cred că dacăChristos nu ar fi fost răstignit şi ar fi trăit tot timpul câtputea dăinui viaţa lui potrivit naturii, la optzeci şi unude ani ar fi fost strămutat din trupul pieritor în celveşnic”.

Dante Alighieri nu spune însă dacă Iisus Christos arfi continuat să predice sau nu, dacă s-ar fi stabilit înIerusalim sau Nazaret, dacă ar fi fost proclamat de factoregele iudeilor, dacă s-ar fi întâlnit cu împăratulTiberius, dacă s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena,dacă s-ar fi împăcat cu fariseii, dacă ar fi călătorit laAlexandria sau Atena, dacă l-ar fi stimat pe arhiereulCaiafa, dacă l-ar fi pus dregător pe Iuda, dacă l-ar ficunoscut pe Saul din Tars, dacă ar fi iertat smochinul,dacă Irod ar fi renunţat de bunăvoie la tron etc.

Quarta quaestio. Se ştie că mănăstirea de la Saint-Victor a fost vizitată nu numai de saxonul Hugo, nu

numai de persanul lui Charles de Secondat, baron de laBrède et Montesquieu, dar şi de uimitorul Pantagruel.Mănăstirea avea o bibliotecă ilustră, de peste o mie devolume. De altfel, în cartea lui François Rabelais,Pantagruel, regele dipsozilor (II: 7), despre abaţie nu ni sespune nimic altceva. Mănăstirea se reduce la bibliotecă,iar biblioteca la titluri. Din păcate, Pantagruel şi-a notatdoar bibliografia: 139 de autori şi volume, atât înfranceză, cât şi în latină. Catalogul lui e o pildă deconfuzie, deoarece nu urmează niciun criteriu. Unuldin titluri (nu cel mai lung) sună astfel: “Questiosubtillissima, utrum Chimera, in vacuo bombinans,possit comedere secundas intentiones, et fuit debatutaper decem hebdomadas in concilio Constantiensi”.Am putea traduce titlul în chipul următor: “Problemăpeste poate de subtilă: dacă himera care mormăieşteprintre dinţi în vacuum poate mânca intenţii secunde?Problema a fost discutată timp de zece săptămâni înconciliul din Konstanz”. Istoricii relatează, de altfel, căzisul conciliu a durat, ca toate conciliile (de conciliere aBisericii cu ea însăşi), aproape o veşnicie: din 1414până în 1418.

În manualul de logică, himera (în Evul Mediu,grafia acestui substantiv a rămas indecisă: „chimera”,“chimaera”, „chimaira”, chiar “symera”) era unexemplu de făptură imposibilă. Nu a fost văzută denimeni, vânătorii nu au întâlnit-o în codri, alături deunicorni, tragelaphi grifoni şi ondine. Thoma d’Aquinoa clasificat himera (ens fictum) în specia fiinţelor deraţiune, alături de negaţii, privaţii şi relaţii. Eu aş numi-o entitate nominală, care nu există decât dacă e numităşi enunţată. Enciclopediile medievale ştiau, totuşi, căhimera are coadă de şarpe, tors de femeie şi cap de leu.Un glosator meticulos a notat în marginea unuimanuscris: nota quos symera est animal fictum compositum excapite leonis, ex cauda draconis et ex ventre virginis: “ia aminte[cititorule] că himera e un animal închipuit, compusdintr-un cap de leu, dintr-o coadă de dragon şi dintr-untrup de femeie”.

Inexistenţa himerei nu i-a oprit pe logicieni, nu l-aoprit nici pe François Rabelais, să examineze o seamăde enunţuri în care himera e subiectul logic. Iată câtevaexemple: (i) “nihil et chimera sunt fratres”: nimicul şihimera sunt fraţi; (ii) “chimera est opinabilis”: himeraeste obiect de opinie; (iii) “chimera est intelligibilis”:himera este obiect de intelecţie; (iv) “chimera estsignificabilis”: himera e un obiect de numire şisemnificare (e semnificatul cuvântului “himeră”). Defiecare dată, gânditorii iau himera ca obiect mental, caact prin care se accede la o intenţie secundă. Judecăţileenumerate deasupra nu dovedesc realitatea himerei, cidoar posibilitatea de a o desemna şi gândi6. Debunăseamă, François Rabelais întâlnise acestesubtilităţi într-o compilaţie academică7.

N-aş putea încheia eseul despre risipă fără a precizaun amănunt curios. La întrebarea despre ferocitateahimerei, nu ştim, nu vom şti răspunsul, fiindcă

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 86

Pantagruel (un adept al simplităţii şi scurtimii) a notatdoar titlul, nu şi rezumatul cărţii. Ce s-ar întâmpla însădacă tratatul subtilissim ar consta doar dinpromiţătorul lui titlu? Cel puţin un lucru e sigur: titlular fi de n ori mai lung decât opera. Să ne oprim puţinla această entitate incompletă, propusă de Pantagruel încatalogul lui insolit. Cartea despre himeră are titlu, darnu are conţinut. E o carte posibilă, dar improbabilă.Tot ceea ce ştim despre ea (şi tot ceea ce este, îndefinitiv, această carte) se rezumă la fraza: “Questiosubtillissima, utrum Chimera, in vacuo bombinans,possit comedere secundas intentiones, et fuit debatutaper decem hebdomadas in concilio Constantiensi”.

Dacă un cititor s-ar mulţumi cu titlul lucrării, arproceda, am impresia, în chipul cel mai parcimonios cuputinţă. Îţi ia cel puţin o viaţă să-l interpretezi cum secuvine. Căci nu e niciodată uşor să dezlegi întrebărisubtillisime, să-ţi închipui mormăitul înfundat alhimerei, neliniştea intenţiilor secunde, groaza lor înfaţa unui act ineluctabil, vidul, nedumiririrea cinstiţilorepiscopi adunaţi în Konstanz, munca lor de zecesăptămîni.

Dar dacă un comentator ar încerca să deducă dintitlu, doar prin abilitatea raţiunii sale imaculate,conţinutul detaliat al cărţii fără capitole, paragrafe şidiviziuni, ce aţi spune? L-aţi socoti oare în toateminţile? L-aţi detesta sau l-aţi preţui? Nu ar procedaoare acest interpret subtil ca un adept al Principiului luiChatton? Nu ar fi asemenea teologilor de altădată? Nuar fi un risipitor?

Da.

Note

1. Ideea neputinţei divine în faţa ireversibilului temporalapare încă la poetul tragic Agathon (448 – 400 a. Ch.),prietenul lui Euripide şi Platon, care afirmă: “nici chiardivinităţii nu îi este îngăduit să facă neîntâmplat ceea ce s-aîntâmplat”.2. Fraza lui Rabelais este intraductibilă, ceea ce nu neopreşte câtuşi de puţin s-o traducem în română (tocmaiasta ne recomandă principiul plenitudinii). Ofer, mai întâi,varianta lui Alexandru Hodoş (1967: 89): “Orice clopotbun de clopoţit clopoţitor în clopotniţă, clopoţit în chipclopotarnic, face să clopoţească pe clopotarii buni declopoţit. Parisul are clopote. Aşadar: nimic”. Iată şi variantamea: “Orice clopot de clopoţit clopoţind în clopotniţaclopoţitoare printr-o clopoţire clopoţelnică face peclopotari să clatine clopotele în chip clopoţitor. Parisul areclopote. Aşadar: deci”.3. Adso a scris, pe la anul 954, Epistula ad Gerbergam reginamde ortu et tempore Antichristi. O putem reciti în ediţia lui D.Verhelst (1976).4. Pentru o discuţie amănunţită a întrebării quodlibetale,trimit la Susan Brower-Toland, 2011.5. Christian Otto Josef Wolfgang Morgenstern a versificatîntrebarea despre îngeri în prima parte a poezieiScholastikerprobleme. Poezia e mai degrabă amuzantă decâtadmirabilă. Literatura angelologică e nesfârşită. Trimit doar

la Franklin, 1993; Guiley, 1996; Keck, 1998; Goris, 2003;Deely, 2004; Sylla, 2005; .6. După cum ştim, locul şi prestigiul himerei au fost luate,în secolul XX, de inexistentul rege pleşuv al Franţei, carepoartă încălţări ipotetice, legate cu şireturi categorice. Aşa îlvede Sten Ebbesen, 1981.7. Pot fi găsite, astăzi, şi într-un roman. În Molloy, cătresfârşit, Samuel Beckett enumeră 16 întrebări la care nu sepoate da un răspuns corect, iar dacă se poate da un răspunscorect, nu se poate da un răspuns acceptabil, iar dacă sepoate da un răspuns acceptabil, nu se poate da un răspunsinteligent. Samuel Beckett consemnează că Moran a spus:“În mod straniu mă preocupau anume probleme de ordinteologic”. Întrebările ţin negreşit de excesul quodlibetal. Depildă: “Şarpele se târa [în paradis] sau, cum afirmăComestor, mergea în picioare?”. Alta: “Cât timp ne va lăsaAntichrist să-l tot aşteptăm?”. Alta: “Să fie adevărat căsupliciul lui Iuda se întrerupe sâmbăta?”.

Bibliography.

a) Primary literature

Adso Dervensis, De Ortu et Tempore Antichristi, edited byD. Verhelst, Turnhout: Brepols, 1976.

Rabelais, François, “Pantagruel”, in Oeuvres complètes,Paris: Garnier, 1962, ch. VII, pp.250-256.

Rabelais, François, Gargantua şi Pantagruel / Gargantuaand Pantagruel, transl. by Alexandru Hodoş, Bucureşti:Editura pentru Literatura Universală, 1967.

b) Secondary literature

Brower-Toland, Susan, “Can God Know More? A CaseStudy in Late Medieval Discussions of Propositions”, inRondo Keele & Charles Bolyard (eds.), Essays in LateMedieval Metaphysics and Semantic Theory, Fordham UniversityPress, 2011.

Deely, John, “The Semiosis of Angels”, The Thomist, 68(2004): 205-258.

Ebbesen, Sten, “‘The Present King of France WearsHypothetical Shoes with Categorical Laces’: TwelfthCentury Writers on Well-Formedness”, Medioevo 7 (1981):91-113.

Franklin, James, “Heads of Pins”, AustralianMathematical Society Gazette, 20: 4 (1993): 127.

Goris, Harm, “The Angelic Doctor and the AngelicSpeech: The Development of Thomas Aquinas’s Thoughton How Angels Communicate”, Medieval Philosophy andTheology, 11: 1 (2003): 87-105.

Guiley, Rosemary, Encyclopedia of Angels, New York,NY: Facts on File, 1996.

Maurer, Armand, “Ockham’s Razor and Chatton’sAnti-Razor”, Mediaeval Studies, 46 (1984): 463-475.

Keck, David, Angels & Angelology in the Middle Ages,New York: Oxford University Press, 1998.

Sylla, Edith Dudley, “Swester Katrei and Gregory ofRimini: Angels, God, and Mathematics in the FourteenthCentury”, in Teun K. Koetsier & Luc Bergmans (eds.),Mathematics and the Divine: A Historical Study, Elsevier, 2005,pp. 249-27

87 >>>

NN u sunt puţini gânditorii care şi-au scrisopera în urma unei revelaţii [revelatio]. Celpuţin aşa ne spun ei. Amintesc aici, fără

o ordine anume, dar nici la întâmplare, pe R. Descartes,B. Pascal, şi nu în ultimul rând pe N. Cusanus1. Unii auvisat, chiar de mai multe ori, alţii au auzit, şi se pare căau auzit bine, doar „credinţa este din auzire” [Rm. 10,17], iar altora li s-a întâmplat în călătorie, pe mare, nuştim cum, dar ştim de unde [de la Părintele Luminii:„credo superno dono a patre luminum”]2. Că autorul nostruvenea sau pleca [de] la Constantinopol nu mai conteazăacum3. Iar dacă unii şi-au scris textele sub influenţaunei astfel de revelaţii, alţii nu au voit să mai scrie nimicîn urma unui astfel de eveniment [spre exemplu, Tomadin Aquino].

I. Fără nici o îndoială, toţi recurgem la analogii. Însens larg, analogia [αναλογία] desemnează ideea uneicorespondenţe între elementele a două ansambluridiferite, graţie căreia se poate stabili între ele ocomparaţie. Acest procedeu este inerent întregiigândirii umane, regăsindu-se în toate culturile, fărăexcepţie; de asemenea, acest procedeu permite punereaîn lumină a unui anumit tip de unitate a diversului, înacelaşi timp stă şi la baza acestei unităţi. Dincolo deprezenţa acestui procedeu întâlnit în istoria gândiriiumane4, „analogia dobândeşte o importanţă deosebităîn Evul Mediu, pentru că suntem într-un universcreştin în care tot ceea ce există este efectul unui actcreator. Noi ne găsim deci în faţa a două tipuri defiinţă: Fiinţa Creatoare şi fiinţa creată […]. Cuvântul

fiinţă aplicat fiinţelor diferite - Creator şi creaţie - nupoate, în mod evident, avea un sens identic. Cu altecuvinte, nu poate fi univoc. Luată în mod univoc,Fiinţa se identifică cu Neantul [...]. Nici univocă, niciechivocă, raportul între fiinţa creată şi Fiinţa creatoarenu poate fi decât analogic. În ce constă acest raportanalogic? [...] doar analogia ne ajută să înţelegem căfiinţa creată, efect a lui Dumnezeu, nu esteDumnezeu”5.

În concluzie la cele de mai sus, putem observa căavem de-a face cu o analogie teologică care desemneazărelaţia dintre creatură şi Dumnezeu, adică plecând[contemplând] [de la] cele create ne putem face o ideedespre Cel care le-a creat [Rm. 1, 20].

În literatura de specialitate dedicată opereicusaniene există o întreagă discuţie cu privire laproblema dacă N. Cusanus întrebuinţează sau nu, întextele sale, analogia. Unul dintre primii autori ce poatefi invocat în acest caz este Rudolf Haubst care, înarticolul său „Nikolaus von Kues und die analogiaentis”6, argumentează faptul că N. Cusanus evită înmod conştient termenul „analogia” pentru a nu intraastfel în războaiele „scolastice”. Pe de altă parte, înceea ce priveşte temele majore ale metafizicii sale, înoptica lui R. Haubst, Cardinalul nu abandonează ideeaanalogiei, ci se străduie să o refondeze7. Totuşi, înopinia altor exegeţi, cum ar fi Josef Koch şi PaulWilpert, argumentaţia lui R. Haubst nu este foartesatisfăcătoare. Un alt interpret al operei cusaniene,Stephan Wisse, distinge în textele Cardinalului întrecunoştinţele simbolice şi cunoştinţele analogice. Acest autor

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 88

Nicolaus Cusanus şi doctrina analogiei [1]F l o r i n C R Î Ş M Ă R E A N U

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filosofie“Alexandru Ioan Cuza” University of Iasi, Faculty of Philosophy

Bd. Carol I, nr. 11, Iaşi, România, tel.: +40. 0232201055; fax +50.0232201650; e-mail: nicolas@uaic.roPersonal e-mail: fcrismareanu@gmail.com

Nicolaus Cusanus and the Doctrine of Analogy

The goal of the present study is to analyze, first of all, Nicolaus Cusanus’ standpoint regardingthe issue of analogy, this very frequent and always recurrent procedure in the texts of scholastics.How does the so-called Cardinalus Teutonicus relate to this inherent method of human thinking?Secondly, the author of the study is interested especially in a passage from De docta ignorantia [II, 4],where Nicolaus Cusanus writes about a certain type of participation, whose scholastical name isquantum potest.

Keywords: knowledge, analogy, participation quantum potest, theology, Christology, divinization

subliniază faptul că noţiunea de analogie are un locimportant în fundamentarea metafizică a cunoaşteriilui Dumnezeu, în timp ce cunoaşterea simbolică puneexistenţa umană într-o relaţie concretă cu divinul. Înacest context, nu este o coincidenţă faptul că N.Cusanus vorbeşte de conjecturi [conicere] şi nu deanalogie8. Discuţiile interpreţilor nu se opresc în niciun caz în acest punct.

În opinia altor exegeţi, „când R. Haubst şi P. Hirt sereferă la problema analogiei, o problemă similară esteîn joc. Omul recunoaşte în sine însuşi structuratrinitară a realităţii divine, care nu este la drept vorbindposibilă decât într-un mod analogic. R. Haubst separăîn mod justificat între conceptul de conjectură şiproblema analogiei […]. R. Haubst uită, totuşi, căNicolaus Cusanus, care a cunoscut tradiţia filosofică,nu are în vedere analogia, ci conjecturile. În lectura sa,P. Hirt depăşeşte simpla interpretare teologică aconceptului de conjectură. Legarea continuităţii şi adiscontinuităţii, a proporţiei şi a disproporţiei, care estecaracteristică gândirii prin analogie, are o valoaresemnificativă pentru universul uman de semnificare întotalitatea sa, univers căruia îi aparţine atât gândirea, câtşi limbajul despre Dumnezeu”9.

Punctele de vedere prezentate în rândurile de maisus [mai ales interpretarea propusă de R. Haubst] înclinsă cred că oferă un răspuns satisfăcător doar pejumătate. Despre partea corectă a acestei interpretări[respingerea ideii de analogie] voi discuta şi eu în primaparte a prezentului articol, iar despre o posibilă soluţiela problema dezbătută de interpreţii operei cusaniene,voi vorbi în partea a doua a studiului.

Pentru început, voi avea cu precădere în vederelucrarea capitală a Cardinalului, De docta ignorantia. Nudoar în lectura acestui text se observă cu uşurinţăfaptul că N. Cusanus renunţă la monotonia„întrebărilor” scolastice [quaestiones] şi foloseşte stilulîntrebărilor maieutice, socratice, a căror succesiune esteimposibil de anticipat.

Împotriva lui Aristotel şi adepţilor săi10, N. Cusanusnu mai atribuie creaturii coexistenţa celor douămodalităţi, adică fiinţa în potenţă şi fiinţa în act11.Această poziţie a Cardinalului prin care se doreştedepăşirea perspectivei aristotelice, a actului şi apotenţei, reprezintă un progres real spre o înţelegere alumii ca semn vizibil a invizibilului [Rm. 1, 20], demanifestare a caracterului ascuns [Is. 45, 15]12, ceea ceoferă un fundament pentru înţelegerea lumii ca teofanie[θεοφάνεια], ca manifestare a divinităţii.

Chiar dacă în mai multe texte ale sale se pronunţăclar împotriva aristotelismului scolastic13, N. Cusanusîşi structurează lucrarea De docta ignorantia14 în modtriadic, similar cu structura propusă - de exemplu - deToma din Aquino în Summa Theologica. Episcopul deBrixen începe cartea I, care se ocupă de Maximumabsolut, sub auspiciile modestiei: „încerc să-mi fac publice

barbarele mele prostii” [„meas barbaras ineptias incautiuspandere attempto”]. Acest aspect nu cred că esteîntâmplător, deoarece nu poţi spune absolut nimicdespre Acela care este dincolo de toate, decât nişte„inepţii” [ineptias]. Pentru N. Cusanus, Dumnezeu trece deorice concept şi, a fortiori, de orice nume [DI cartea I, capitolul24]15. Pe linia apofatismului dionisian, necunoaştereafiinţei divine [trecând, printre altele, şi prin textelecusaniene] se va metamorfoza în ceea ce Imm. Kant vanumi lucrul în sine [das Ding-an-sich sau numen], care nupoate fi cunoscut. În cartea a II-a, Cardinalus Teutonicustratează problema universului, a creaţiei, iar în cea de-aIII-a chestiunile hristologice îl reţin, adică mediereaîntre maximul absolut şi maximul restrâns16. Mijlocireaeste realizată de Iisus Hristos [1 In. 2, 1; 1 Tim. 2, 5 etpassim] care participă şi la una şi la alta, deoarece El prinÎntrupare ia asupra Sa toate slăbiciunile naturii umaneîn „afară de păcat” [Evr. 4, 15].

De docta ingnorantia17 poate fi considerată într-unanume sens o „teorie” a cunoaşterii, iar posibilitateacunoaşterii rezidă în proporţia dintre finit şi infinit,dintre cunoscut şi necunoscut18 Or, N. Cusanus spuneîn mai multe rânduri că „între infinit şi finit nu este posibilănici o proporţie” [infiniti ad finitum proportionem non esse - DII, 3]19. În mod cert însă, această axiomă întâlnită întextele cusaniane - între infinit şi finit nu este posibilă nici oproporţie - se regăseşte deja la Aristotel [Despre cer, 275 a:„infinitul nu se află în nici un raport posibil cu finitul”],Bonaventura [Super Sent. III, d. 14, a. 2, q. 3], DunsScotus [Reportatio parisiensis IV, dist. 49, q. 10, n. 5:„nulla est proportio finiti ad infinitum”] şi Toma de Aquino[Super Sent., lib. 4, d. 49, q. 2, a. 1 ad 6: „finiti ad infinitumnon possit esse proportio”; De veritate, q. 3, a. 1, arg. 7: „Sednulla est proportio creaturae ad Deum, sicut nec finiti adinfinitum”].

Invoc aici alte câteva exemple din textele cusanienesemnificative pentru problema în discuţie: „toţi cei carecercetează judecă un lucru nesigur potrivit unei proporţii,făcând comparaţie cu ceea ce este presupus ca fiind sigur. Aşadar,orice cercetare care se face prin mijlocirea proporţieieste comparativă” [DI I, 1]. O întrebare mi se parejustificată în acest moment. De ce N. Cusanus foloseşteîn marea majoritate a textelor sale termenul de proporţieşi nu pe acela de analogie? În primul rând, înclin să credcă foloseşte acest termen deoarece încă mai aparţinealimbajului matematicii spre deosebire de termenulanalogie care, încă din textele platoniciene, seîndepărtase de sensul său originar, matematic. Mai multdecât atât, cred că dorea să se delimiteze şi terminologicde marea majoritate a scolasticilor care foloseau în modfrecvent termenul analogie, evitând astfel disputeleinterminabile. Pe de altă parte, cred că apelează latermenul proporţie, deoarece aceasta nu poate fiînţeleasă fără număr, „căci numărul este suportul proporţiei -proporţia neputând exista în absenţa numărului”20. Aşa cumreiese din textele lui N. Cusanus, proporţia între două

89 >>>

entităţi nu poate fi realizată fără număr. Numărul faceposibilă proporţia, analogia. Dumnezeu nu are nevoie denumăr, deoarece El poate cunoaşte lucrurile fărărecursul la acestea. În definitiv, numărul ţine doar decondiţia umană şi noi putem cunoaşte lucrurile doarprin intermediul lor. Doar cu ajutorul numerelor putemdistinge între multele proprietăţi ale lucrurilor.

În concluzie la cele de mai sus, bazată pe comparaţiasau raportul [proportio], care nu poate fi niciodată exact, dintreun lucru presupus cunoscut şi unul necunoscut, orice cunoaştere estede fapt necunoaştere, deoarece rămâne întotdeauna în urmacunoaşterii adevărului. Concluzie perfect dionisiană prinprisma finalităţii.

În paginile acestui articol sunt interesat în modspecial de analogia teologică, adică de raportul întreDumnezeu şi creatură, care este, în optica lui N.Cusanus, marcat de o asimetrie profundă: Dumnezeu dăfiinţă întregii creaturi iar acesta nu adaugă nimic la fiinţa luiDumnezeu21. Disproporţia care există între finit şi infinitconstituie unul din fundamentele doctei ignoranţe:„Deoarece este de la sine înţeles faptul că nu există raport întreinfinit şi finit, este de asemenea foarte clar şi faptul că deacolo de unde se poate găsi ceva în plus şi ceva în minus,nu se poate ajunge la maximul pur, deoarece cele ce ţinde plus şi minus sunt finite” 22. În optica lui N. Cusanus,raportul între Dumnezeu şi creatură este acelaşi raport [dedisproporţie] cu acela dintre lumină şi culori23.

Dacă analogia [proporţia] între finit şi infinit nufuncţionează în textele cusaniene24, care este soluţiacardinalului? Simpla recunoaştere a incognoscibilităţiifiinţei divine nu este o soluţie. Agnosticismul nu este unrăspuns25.

Fără nici o îndoială, postulatul fundamental altratatului De docta ignorantia pare a fi coincidenţa maxi-mului cu minimul absolut: „Maximul absolut şi contras înacelaşi timp, adică Iisus cel pururi binecuvântat” [DI III,Proemium]. Acel unic maxim absolut, incomunicabil, in-sondabil din cartea I [DI III, 1], este făcut cunoscut prinIisus Hristos: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”[Col. 1, 15; vezi şi In. 1, 18; 14, 6]. „Pe Dumnezeu nimeni nu-l va vedea decât dacă Hristos i-L arată. Căci numai Lui îi este datsă-L arate, fiindcă numai Fiul îl poate arăta pe Tatăl”26.

Spre deosebire de marea majoritate a scolasticilor, N.Cusanus vorbeşte despre Hristos nu ca despre un concept, ci încalitate de Mântuitor, prin El vom obţine mântuirea şi viaţaeternă [DI III, Proemium; vezi de asemenea III, 8:„Christum non amplectitur mediatorem et salvatorem, Deum ethominem, viam, vitam et veritatem”]. N. Cusanus susţine căfiliaţia divină, sau filiaţia adoptivă, prin care oamenii potparticipa la filiaţia esenţială a lui Hristos, echivalează cuîndumnezeirea [θέωσις]27, cu mântuirea lor: „Pentru avorbi pe scurt, eu afirm că filiaţia divină nu semnifică nimicaltceva decât îndumnezeirea, ceea ce în greacă înseamnă théosis”28.Formulare care îi îndreptăţeşte pe unii exegeţi să afirmecă „for Cusanus, theosis pervades the entirety of thedynamic relationship between Creator and creation. It

infuses at once creation’s origin, its existence as itself,and its ultimate return to God”29.

Într-un alt text al său - De pace fidei - N. Cusanusafirmă că „omul nu vrea să fie decât om, nu un îngersau o altă fire ; el vrea să fie un om fericit, care sădobândească fericirea ultimă […] printr-un mijlocitor toţioamenii şi-ar putea atinge dorinţa ultimă, iar aceasta este Calea,fiindcă este Omul prin care orice om poate ajunge până laDumnezeu […] Hristos este deci Cel presupus de toţi cei cenădăjduiesc să dobândească fericirea ultimă”30. PentruCardinal, nu există nici o îndoială că Iisus Hristos esteunicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni31. Uniuneacelor două naturi în Hristos este în mod efectiv folosităca un argument pentru a arăta că fiinţa creată nuadaugă nimic lui Dumnezeu care este Fiinţa însăşi, daraceastă fiinţă creată nu este nici anihilată; din contra, eaeste păstrată aşa cum este, cu toate că este dependentăîn întregime de Dumnezeu însuşi: „in homine assumpto averbo concedimus unicum esse personale hypostaticum ipsiusverbi, et nihilominus Christus vere fuit homo univoce cum aliishominibus”32. Aşadar, în Hristos, natura umană nu areexistenţă prin ea însăşi; ea subzistă în mod unic înpersoana Cuvântului33.

Pentru Episcopul de Brixen, uniunea între maximulabsolut şi maximul contractat este realizată de IisusHristos, om şi Dumnezeu34. Dacă între finit şi infinit nuexistă nici o proporţie, există uniunea35 între Creator şi creaturărealizată de Hristos [DI III, 12], uniune care este dincolode orice concept [DI III, 2]36. „Nimeni nu vine la TatălMeu decât prin Mine” [In. 14, 6] ne spune Mântuitorul,care este Deus et homo [DI III, 3; III, 5; III, 4; III, 8; III,12; vezi şi De ludo globi, 75], Creator şi creatură, fărăamestec, diviziune, confuzie sau separare a celor două naturi37

este în termenii cusanieni „uniune admirabilă”38 [DI III, 3].Adevăratul centru al universului este Iisus Hristos, încalitate de mediator între Dumnezeu şi cosmos. Fărănici o îndoială, „ce rôle cosmique du Christ39 est lefondement de son activité proprement salvifique etrédemptrice”40.

De pe alte coordonate, Joachim Ritter considera căîn concepţia lui N. Cusanus nu este „nici vorbă deseparare sau tăietură: nu există două lumi, una adivinului şi alta a terestrului. Lumea este vizibilitateaDumnezeului nevăzut, tot aşa cum Dumnezeu esteinvizibilitatea lumii văzute. Acelaşi principiu care-ldesparte pe Cusanus de analogia entis scolastică îl separăşi de participarea platonică sau neo-platonică”41.

În ceea ce priveşte poziţia lui N. Cusanus faţă deanalogia entis, autorul mai sus invocat are perfectădreptate, însă cu privire la „participarea platonică sauneo-platonică” afirmaţia sa nu cred că se susţine. Voiîncerca în partea a doua să evidenţiez acest lucru.

Note:

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 90

1. Trimit la câteva locuri din textele cusane unde acestainvocă revelaţia - Donum Dei revelatum - : Apologia doctaeignorantiae discipuli ad discipulum , Opera Omnia, vol. II, ediditR. Klibansky, Lipsiae, 1932, 5, 19-22: „Mărturisesc,prietene, că atunci când am primit de sus această concepţie,încă nu văzusem <vreo scriere> dintre cele dionisiene orivreo alta dintre cele ale adevăraţilor teologi; dar m-amîndreptat cu grabnică dorinţă către scrierile celor învăţaţi şinu am găsit altceva decât revelaţia <aceea> înfăţişată înmod diferit”; vezi Ibid., 12, 14-17; vezi de asemenea De doctaignorantia, III, Epistola auctoris..., [cf. Andrei Bereschi,Postfaţă la De docta ignorantia, Iaşi, Polirom, 2008, p. 557sqq.].

2. Cf. N. Cusanus, De docta ignorantia, III, Epistola auctorisad dominum Iulianum cardinalem.

3. În anul 1934, la seminarul dedicat lui N. Cusanus, M.Eliade afirma că „Nicolaus Cusanus a avut intuiţia ideii Dedocta ignorantia pe când traversa Mediterana [în noiembrie1437] îndreptându-se spre Constantinopol”. Textul luiCusanus ne spune însă altceva: „in mari me ex Graeciaredeunte” [cf. Andrei Bereschi, Postfaţă la De docta ignorantia,ed. cit., p. 626]. În tot cazul, experienţa cusană este pe mare,ceea ce înseamnă că este şi mai dificil de localizat. Asupraacestui drum [dus - întors] al lui Cusanus cătreConstantinopol vezi şi studiul lui Pascal Mueller-Jourdan,„Les linéaments d’une métaphysique de la communion:Notes sur l’acclimatation d’un topique néoplatonicien enBavière et sur ses conséquences possibles. Le cas du DeIcona [1453] de Nicolas de Cues”, în Istina, vol. 52, no4[2007], pp. 503-514.

4. Se pare că prima menţiune a analogiei, ca procedeu,între ceea ce este creat şi planul supranatural, se regăseşteîn Iliada, cântul al XVIII - lea. Paul Grenet numeşte aceastăformă de analogie „literară”, fiind apropiată mai ales decomparaţie şi metaforă [cf. P. Grenet, Les origines de l’analogiephilosophique dans les dialogues de Platon, Paris, Bovin & Cie,1948, p. 52, n. 133].

5. Cf. Hervé Pasqua, Introduction à la lecture de „Être ettemps” de Martin Heidegger, Paris, L’Âge d’homme, 1993, p.50. Mulţumesc şi pe această cale domnului Hervé Pasquacare, în urma lecturii unui articol publicat de mine[„Nicolas de Cues: un théologien opposé à l’analogie”, înAnalele ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi[Serie nouă], Filosofie, Tom LVI [2009], pp. 21-28; în careapar unele teze pe care le dezvolt în prezentul studiu], m-aîncurajat să continui cercetarea problemei analogiei întextele cusaniene.

6. Cf. R. Haubst, „Nikolaus von Kues und die Analogiaentis”, în Die Metaphysik des Mittelalters, ihr Ursprung und ihreBedeutung, Berlin, Walter de Gruyter, 1963, pp. 686-695.

7. În opinia mea, aici intervine, cel puţin în cazul lui N.Cusanus, participarea quantum potest [asupra căreia voiîntârzia în partea a II-a a prezentului studiu], „analogianouă” pentru marea majoritate a gânditorilor scolastici. Pede altă parte, Renaşterea este de asemenea epoca triumfuluianalogiei. În acest sens, E. Cassirer vorbeşte de „ces épaisréseau d’analogies tissées sur la totalité du cosmos, latotalité du monde physique et spirituel, comme pour leprendre dans ses rets” [cf. E. Cassirer, Individu et cosmos dansla philosophie de la Renaissance, trad. Pierre Quillet, Paris,Minuit, 1983, p. 116]. Pentru oamenii acestei epoci, lumea

este un mare animal, iar microcosmosul (omul) esteimaginea macrocosmosului. Pentru Paracelsus, spreexemplu, „mercurul, intermediar între soare şi lună [întreaur şi argint] este Hristos în lumea materiei, pe cândHristos, mediator între Dumnezeu şi lume, este mercurulspiritual şi universal” [cf. A. Koyré, Mystiques, spirituels,alchimistes du XVIe siècle allemand, Paris, Gallimard, 1971, p.116; vezi de asemenea Laurence Bouquiaux, L’Harmonie etle Chaos: Le rationalisme leibnizien et la „nouvelle science”, Paris,J. Vrin, 1994, p. 178]. Cum uşor vom putem observa, nuaceasta este „noua analogie” adoptată de N. Cusanus, iarhristosul de care vorbeşte Paracelsus nu poate fi Hristosulcreştinilor.

8. Cf. Stephan Wisse, Das religiöse Symbol, Essen, Versucheiner Wesensdeutung, 1963, pp. 128-130 şi pp. 240-247.

9. Cf. Iñigo Kristien Marcel, L’art de la collection:introduction historico-éthique à l’herméneutique conjecturale deNicolas de Cues, traduit du néerlandais par Jean-MichelCounet, Louvain, Éditions de L’Institut Supérieur dePhilosophie, 2007, pp. 76-77.

10. N. Cusanus atacă chiar „secta aristotelicienilor” înaceşti termeni: „Unde cum nunc Aristotelica secta praevaleat, quaehaeresim putat esse oppositorum coincidentiam, in cuius admissioneest initium ascensus in mysticam theologiam, in ea secta nutritis haecvia penitus insipida […] ab eis procul pellitur […]” [cf. Nicolausvon Kues, Apologia Doctae Ignorantiae, edidit R. Klibansky(Opera Omnia, vol. II), Lipsiae, 1932, 6,7-9]; vezi deasemenea De Non-Aliud .

11. Cf. N. Cusanus, Trialogus de Possest, § 25.12. Cf. N. Cusanus, De pace fidei, I, 4, 7: „qui es Deus

absconditus” [trad. rom. de Wilhelm Tauwinkl, Bucureşti,Humanitas, 2008, p. 42; trad. rom. de Mihnea Moroianu,Iaşi, Polirom, 2008, p. 15]; vezi de asemenea Idem., De Deoabscondito, trad. rom. de Mihnea Moroianu, Iaşi, Polirom,2008, pp. 61-77 [trad. rom. de Bogdan Tătaru-Cazaban,Bucureşti, Humanitas, 2008, pp. 119-133].

13. Spre exemplu, încă de la începutul Apologiei docteiignoranţe [cf. Nicolai de Cusa, Opera Omnia, vol. II: Apologiadoctae ignorantiae discipuli ad discipulum, edidit R. Klibansky,Lipsiae, 1932. Novam editionem curavit BurkhardMojsisch, 2008], N. Cusanus se poziţioneză clar împotrivaparadigmei aristotelice, adoptată de marea majoritate ascolasticilor, care obturează accesul la teologia mistică:„Nam garrula logica sacratissimae theologiae potius obest quamconferat” [Apologia…, II, 21, 11]. De cealaltă parte, autorulcăruia îi răspunde N. Cusanus, Iohannis Wenck, erareprezentantul teologiei de şcoală, adică a paradigmeiaristotelice.

14. Sintagma docta ignorantia nu apare pentru prima datăla N. Cusanus şi nu se regăseşte ad litteram nici în textele luiDionisie Areopagitul aşa cum este sugerat de cele maimulte ori [cea mai apropiată formuă se află în De mysticatheologia 1, § 1: ἀγνώστως ἀνατάθητι, ceea ce înseamnă căpentru Dionisie necunoaşterea devine identică cucunoaşterea]. Sintagma ca atare apare la Augustin înEpistolae 130, ad Probam, c. 15, § 28, scrisoare citată de N.Cusanus. Augustin în acea epistolă spune: „Est ergo in nobisquaedam, ut ita dicam, docta ignorantia, sed docta spiritu Dei quiadiuvat infirmitatem nostram”; vezi şi Idem., De Ordine, I, 11,31. Ideea doctei ignoranţe se întâlneşte şi în textele autorilorcare l-au succedat pe N. Cusanus. Spre exemplu, în

91 >>>

scrisoarea lui R. Descartes către Regius din 10 ianuarie1642 filosoful afirmă: „Comme, en effet, notre science estparfaitement limitée, et que tout ce qui est su n’est presque rien à côtéde ce qu’on ignore, c’est une marque de savoir que de confesserlibrement qu’on ignore les choses qu’on ignore: et la docte ignoranceconsiste proprement en ceci, car elle appartient proprement à ceux quisont vraiment doctes”; vezi şi finalul celei de-a VIII-a Reguli.

15. Cf. Nicolas de Cues, Sermons eckhartiens et dionysiens,introduction, traduction, notes et commentaires parFrancis Bertin, Paris, Cerf, 1998; în special Predica XX, DiesSanctificatus, în Opera Omnia XVI, fasc. 4, p. 337: „Supraomnem igitur oppositionem et contradictionem Deus est”.

16. „Cărţile din De docta ignorantia administrează pe rând[dar nu fiecare în parte] o teorie a cunoaşterii, o ontologieşi o cosmologie, toate fiind, aşa-zicând, «contrase», înultima carte, într-o hristologie” [cf. N. Cusanus, De doctaignorantia, trad. rom. de Andrei Bereschi, ed. cit., p. 538, n.97]. Pentru hristologia sa vezi Predica „Verbum caro factumest” [27 decembrie 1253 la Brixen]; vezi de asemenea a douaPredică „Verbum caro factum est” [1 ianuarie 1454 la Brixen];cu privire la hristologia lui N. Cusanus vezi lucrarea clasicăa lui R. Haubst, Die Christologie des Nikolaus von Kues,Freibourg, Herder, 1956; vezi şi M. de Gandillac, Laphilosophie de Nicolas de Cuse, Paris, Aubier, 1943; vezi deasemenea Forbes Liddel, „The significance of the doctrineof the Incarnation in the philosophy of Nicholas of Cusa”,în Actes du XIe Congrès international de philosophie, Amsterdam,vol. 11 [1953], pp. 126-131.

17. Prin doctrina doctei ignoranţe, N. Cusanus depăşeşteprincipiile aristotelice, mai ales acela al non-contradicţiei şi al terţuluiexclus. Acum poate fi înţeleasă şi critica de pe poziţiiscolastice, aristoteliciene, venită din partea profesorului dela Universitatea din Heidelberg, Iohannis Wenck, din 1443,contra doctrinei cusanienne în scrierea polemică De ignotaLitteratura.

18. După N. Cusanus, „sarcina doctei ignoranţe constă încontemplarea Invizibilului” [cf. Nicolas de Cues, Sermonseckhartiens…, p. 159].

19. Cf. N. Cusanus, De docta ignorantia, I, 1: „deoarece scapăoricărei proporţii, infinitul ca infinit este necunoscut” [trad. cit., p.31]; vezi de asemenea Ibid., I, 3: „un intelect finit nu poate săcuprindă în chip exact adevărul lucrurilor prin raportul deasemănare” [trad. cit., p. 43]. Pentru aceeaşi idee formulatăaltfel se poate vedea Ibid., I, 12; II, 2; vezi de asemenea şiDe pace fidei, I, trad. rom. de Mihnea Moroianu, ed. cit., p. 17[trad. rom. de Wilhelm Tauwinkl, ed. cit., p. 43].

20. Cf. N. Cusanus, Ydiota de mente, VI, trad. rom. deMihnea Moroianu, ed. cit., p. 313.

21. N. Cusanus în De Vision Dei, XIII, reia o formulă alui Eriugena după care Dumnezeu este asemănarea celorasemănătoare şi neasemănarea celor neasemănătoare, opoziţia celoropuse şi contrarietatea celor contrare [De Divisione Nature I, înP.L., 122, col. 517 C; vezi şi Jean-Michel Counet,Mathématiques et dialectique chez Nicolas de Cuse, Paris, J. Vrin,2000, p. 44]. Evident, aceste formule sunt de inspiraţiedionisiană [vezi în special Ierarhia cerească, capitolul al II-lea].

22. Cf. N. Cusanus, De Dogta Ignorantiae I, 3; II, 2; II, 4;vezi şi De Principio 38; Predica 16; vezi de asemenea Jean-Michel Counet, Mathématique et dialectique…, le chapitre III„Excursus la notion de splendeur et de disproportion chezNicolas de Cues”, pp. 110-114.

23. Cf. Idem., De Dato Patris Luminum II, 100. Unexemplu similar, de această dată comparaţia este întrevedere şi culori, întâlnim în De Deo abscondito: „Căci aşa cumeste vederea în regiunea culorilor [pentru regione coloris vezişi De coniecturis II, 17], aşa este Dumnezeu pentru noi” [trad.rom. de Bogdan Tătaru-Cazaban, ed. cit., p. 131; trad. rom.de Mihnea Moroianu, ed. cit., p. 75].

24. După Hans Urs von Balthasar, Nicolaus Cusanuseste un autor care privilegiază dimensiunea catalogică [Kata-logische, după formula originală a lui Hans Urs vonBalthasar], şi nu analogică [cf. Hans Urs von Balthasar,Théologique II. Vérité de Dieu, Bruxelles, Culture et Vérité,1995, secţiunea „Aspects catalogiques”, pp. 159-198).

25. Totuşi, un autor ca Rudolf Stadelmann, în Vom Geistdes Ausgehenden Mittelalters. Studien zur Geschichte d.Weltanschauung von Nicolaus Cusanus, Halle, Niemeyer, 1927,pp. 41-57, consideră că N. Cusanus este un gânditor foarteinfluenţat de misticism şi care în cele din urmă cade înagnosticism. Concluzie absolut deplasată pentru unCardinal al Bisericii romano-catolice. O poziţie injustă, dinpunctul meu de vedere, faţă de N. Cusanus are şi P. Duhem:„une absurdité renforcée d’une jonglerie de mots, voilà cequi va porter tout le système métaphysique de NicolasChrypfs. La jonglerie de mots! Ce sera vraiment la méthodede notre philosophe. Il se donnera l’air de dérouler deschaînes de syllogismes” [cf. P. Duhem, Le système du monde.Histoire des doctrines cosmologiques de Platon à Copernic, tome X,Paris, Librairie Scientifique Hermann, 1959, p. 261].

26. N. Cusanus se referă aici la pericopa din In. 14, 7-9;vezi în acest sens De ludo globi, 71 [trad. rom. de MihneaMoroianu, ed. cit., p. 323].

27. În opinia unor interpreţi, „Cusanus’s notion ofdeification includes themes of ontology, epistemology,revelation and soteriology” [cf. Nancy J. Hudson, BecomingGod: The Doctrine of Theosis in Nicholas of Cusa, Washington,D.C., The Catholic University of America Press, 2007, p.6].

28. Cf. N. Cusanus, De filiatione Dei, cap. 1: „Ego autem,ut in summa dicam, non aliud filiationem dei quamdeificationem, quae et theosis graece dicitur, aestimandumiudico”; vezi şi traducerea franceză propusă de JeanDevriendt, La filiation de Dieu, prefaţă de Marie-AnneVannier, Paris - Orbey, Arfuyen 2009, p. 29. În De filiationeDei, termenul deificatio, care traduce grecescul théosis[θέωσις], are 8 ocurenţe. Finalul textului De filiatione Dei esteconsacrat, chiar dacă nu într-un mod explicit, raportuluidintre Dumnezeu şi Unul. Interesantă [şi decisivă] esteopţiunea lui N. Cusanus pentru théosis şi nu pentru hénosiscare pare a fi, la o prima vedere, în centrul preocupărilorsale.

29. Cf. Nancy J. Hudson, op. cit., p. 12.30. Cf. N. Cusanus, De pace fidei, XIII, trad. rom. de

Mihnea Moroianu, ed. cit., p. 75 [trad. rom. de WilhelmTauwinkl, ed. cit., p. 90].

31. Cf. 1 Tim. 2, 5: „Căci unul este Dumnezeu, unul esteşi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul HristosIisus”; citat reluat de N. Cusanus în De ludo globi, 51 şi 75,trad. rom. de Mihnea Moroianu, ed. cit., p. 289 şi p. 329.

32. Cf. Maître Eckhart, Prologus in Opus Propossitionum, nr.19, în Master Eckhart: Parisian Questions and Prologues,Armand Maurer [éd.],Toronto, Pontifical Institute of

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 92

Medieval Studies, 1974. 33. Cf. Jean-Michel Counet, Mathématique et dialectique…,

le chapitre IX: „La dialectique des deux natures dans leChrist” [pp. 365-428].

34. Cf. Ibid., p. 370. 35. „Înainte de orice pluralitate, există unitatea” [cf. N.

Cusanus, De pace fidei, VI, trad. rom. de Mihnea Moroianu,ed. cit., p. 31 [trad. rom. de Wilhelm Tauwinkl, ed. cit., p. 59];vezi de asemenea traducerea franceză de Roland Galibois şiMaurice de Gandillac, La paix de la foi, § 6, Centre d’étudesde la Renaissance, Université de Sherbrooke, 1977, p. 45].Teza acceptată de aici de N. Cusanus este evident una desorginte neoplatonică; într-o notă, M. de Gandillac remarcafaptul că Parmenide a lui Proclus este textul cel mai adnotatdin biblioteca lui N. Cusanus.

36. „Dumnezeu scapă oricărui concept” [„deus potiusaufugiat omnem conceptum”] De Deo abscondito XV; vezi şi Devisione Dei, XIII, traducere engleză de Jasper Hopkins:„God escapes all conception”; vezi trad. rom. de BogdanTătaru-Cazaban, ed. cit., p. 132; trad. rom. de MihneaMoroianu, ed. cit., p. 75.

37. Cardinalul N. Cusanus vorbeşte de o uniune „fărăseparaţie şi fără confuzie” a naturii contractate şi a naturiiabsolute într-un singur ipostas. Fără nici o îndoială, regăsimîn textele cusaniene problematica şi chiar terminologiahristologică de la Calcedon [451]. Hristologia calcedonianăadoptată de N. Cusanus nu se limitează la concepte, căci ceconcept fără rest poate cuprinde persoana lui Iisus Hristos,care este om adevărat şi Dumnezeu adevărat, în două firi [ἀν δἀοφἀσεσιν], fără amestecare [ἀσυγχύτως], fără schimbare[ἀτρέπτως], fără împărţire [ἀδιαιφέτως] şi fără despărţire[ἀχωρίστως].

38. F. Bertin când interpretează poziţia hristologică alui N. Cusanus, vorbeşte de o „Personne théandrique” [cf.Nicolas de Cues, Sermons eckhartiens…, p. 99, n. 1]. Totuşi,contrar acestei poziţii, formula calcedoniană vorbeşte de o„uniune între două naturi într-o singură persoană, ipostas”.În opinia mea, Dionisie Areopagitul vorbeşte pentru primadată explicit de o actio theandrica [θεανδρική ένέργεια - Ep.IV, în P.G., col. 1072 C], şi nu despre o „persoanăteandrică”. Nu este nici o singură lucrare cum au modificatmonofiziţii textul dionisian, ci de o lucrare nouă. Sfântul MaximMărturisitorul în scolie la Epistola a IV-a spune că: „nimenisă nu declare, adoptând o vorbire nebună, pe Domnul Iisusteandrit [θεανδρίτην]; căci n-a spus teandrit [θεανδρίτην] dela θεανδρίτης, ci o lucrare teandrică [θεανδριkην], adică olucrare împletită a lui Dumnezeu şi a omului. De aceeaspune că Dumnezeu s-a înomenit [άνδρωθέντα] şi nu căDumnezeu s-a făcut om. Dionisie a numit numai lucrareaîmpreună teandrică”.

39. Acest rol cosmic al lui Iisus Hristos din textelecusaniene îl apropie foarte mult pe Cardinal de poziţia unuiPărinte al Bisericii, Sfântul Maxim Mărturisitorul [580-662].Unul din locurile unde N. Cusanus îl invocă peMaxim Mărturisitorul este acesta: „Sed si se gratiam assequisperat, ut de caecitate ad lumen transferatur, legat cumintellectu Mysticam theologiam iam dictam, Maximummonachum, Hugonem de Sancto Victore, RobertumLincolniensem, Iohannem Scotigenam, abbatemVercellensem et ceteros moderniores commentatores illiuslibelli; et indubie se hactenus caecum fuisse reperiet” [cf.

Apologia doctae ignorantiae, în Nicolai de Cusa, Opera Omnia,vol II, edidit R. Klibansky, Lipsiae, 1932 (Novam editionemcuravit Burkhard Mojsisch, 2008), pp. 20-21].

40. Cf. Jean-Michel Counet, Mathématique et dialectique…,pp. 370-371.

41. Cf. Joachim Ritter, „Die Stellung des Nicolaus vonCues in der Philosophiegeschichte. GrundsätzlicheProbleme der neueren Cusanus-Forschung”, în Blätter fürDeutsche Philosophie, 13 [1939-1940], pp. 111-155, aici p. 128.

Bibliography:

Counet, Jean-Michel. Mathématiques et dialectique chezNicolas de Cuse [Mathematics and Dialectic in Nicolas ofCusa], Paris, J. Vrin, 2000.

Crîşmăreanu, Florin. „Nicolas de Cues: unthéologien opposé à l’analogie” [„Nicholas of Cues: atheologian against analogy”]. In: Scientific Annals of theUniversity „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi [New series],Philosophy, Tom LVI [2009], pp. 21-28

Cues, Nicolas de. Sermons eckhartiens et dionysiens[Sermons Eckhartian and Dionysian], Paris, Cerf, 1998.

Cusa, Nicolai de. Opera Omnia [The Complete Works],Ediderunt E. Hoffmann et R. Klibansky, Lipsiae,Meiner, 1932 sqq.

Cusanus, Nicolaus. De docta ignorantia [On LearnedIgnorance], Romanian translation by Andrei Bereschi,Iaşi, Polirom, 2008.

Cusanus, Nicolaus. De pace fidei [On the Peace ofFaith], Romanian translation by Wilhelm Tauwinkl,Bucharest, Humanitas, 2008 [Romanian translation byMihnea Moroianu, Iaşi, Polirom, 2008];

Cusanus, Nicolaus. De Deo abscondito [On the HiddenGod], Romanian translation by Mihnea Moroianu, Iaşi,Polirom, 2008, [Romanian translation by BogdanTătaru-Cazaban, Bucharest, Humanitas, 2008].

Gandillac, Maurice de. La philosophie de Nicolas deCuse [The Philosophy of Nicholas of Cusa], Paris, Aubier,1943.

Haubst, Rudolf. „Nikolaus von Kues und dieAnalogia entis” [„Nicholas of Cusa and the analogy ofbeing”]. In: Die Metaphysik des Mittelalters, ihr Ursprungund ihre Bedeutung [The metaphysics of the Middle Ages, theirorigin and meaning], Berlin, Walter de Gruyter, 1963, pp.686-695.

Hudson, J. Nancy. Becoming God: The Doctrine ofTheosis in Nicholas of Cusa, Washington, D.C., TheCatholic University of America Press, 2007.

Acknowledgements: this study is the result of aresearch activity financed through the projectPOSDRU/89/1.5/S/49944 [„Developing theInnovation Capacity and Improving the Impact ofResearch through Post-doctoral Programmes”].

93 >>>

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 94

TT he main focus of the present article isthe analysis of the perception ofnature and the forest by means of a

text on the “wandering years” [Wanderjahre] of ajourneyman. The secondary focus is the following ofthe manner in which group solidarity was forgedwithin journeymen brotherhoods.

An important aspect in the formation of thecharacter of the young journeymen in Transylvania isdefined by the paradigm of travel culture: thewandering years of journeymen1. The moment of theirdeparture on the journey was special, because itinvolved their initiation, their acquaintance with life bypassing through several perils. That is why the momentof departure had an initiation role and represented animportant event.

For instance, the ritual described below, found in aGerman collection of texts2, narrates one of the mostinteresting and fascinating aspects from the life of ajourneyman, that of the travel. It is about the speechthe Father of smith journeymen held in front of ayoung journeyman who was about to start his journeyto gain knowledge in the world. However, this speechis valid for any journeyman brotherhood. Upon receipt

of the apprenticeship certificate, the youngster isreleased during a ceremony. He has to express hisgratitude and apologize to all those around him: first tothe leadership of the guild and the master who shel-tered him, then to his friends in the guild and the town.

While the masters and journeymen gather, theFather of journeymen leads the young journeyman tothe gathering and opens his speech with the followingwords:

„Greetings! May God bless our craft! Please, mastersand journeymen, a moment of silence. Youngjourneyman, I want to present to you the custom of theguild about when it is recommendable to travel;traveling is better between Easter and Pentecost when itis moderately warm and the trees offer shade. Thus, youbid farewell from you master on Sunday after lunch,because it is not customary for a craftsman to do thisduring the week. And tell him if he is a teacher to you:«Teacher, I thank you that you have taught me an honestcraft, today or tomorrow I ask You and the members ofthe household to forgive me [if I wronged you].» Then,[tell] the lady of the house: «Madam, thank you fortaking care of my clothing, and I were to return today ortomorrow, please forgive me again.»

Don’t shelter your ragbag, but tell your master:«Teacher, I want to ask you whether you would like to

Travel rituals and the fear of the forest at the journeymen in Transylvania

D o r i n I o a n R U SUniversitatea din Viena, Institutul pentru Studii Est-EuropeneUniversity of Vienna, Department of East European History

A-1090 Wien, Spitalgasse 2/ Hof 3, tel.: +43/1/4277 - Kl. 41101, e-mail: osteuropa-geschichte@univie.ac.atPersonal e-mail: dorin-ioan.rus@hotmail.com

Travel Rituals and the Fear of the Forest at the Journeymen in Transylvania

An important aspect in the formation of the character of the young journeymen in Transylvaniais defined by the paradigm of travel culture: the wandering years of journeymen. The moment oftheir departure on the journey was special, because it involved their initiation, their acquaintance withlife by passing through several perils. That is why the moment of departure had an initiation role andrepresented an important event. For instance, the ritual described, narrates one of the mostinteresting and fascinating aspects from the life of a journeyman, that of the travel. It is about thespeech the Father of smith journeymen held in front of a young journeyman who was about to starthis journey to gain knowledge in the world. The forest also appears as the center of the projectionsof the individual and collective consciousness within a community. The main focus of the presentarticle is the analysis of the perception of nature and the forest by means of a text on the “wanderingyears” of a journeyman. The secondary focus is the following of the manner in which groupsolidarity was forged within journeymen brotherhoods.

Keywords: fear, forest, journeyman, projections, rituals, travel

shelter my ragbag for a night.» Then go to your friendsand the Brotherhood, thank them and tell them: «MayGod protect you, don’t speak ill about me.» If you havemoney, play Knaves with them, freshen up, and go outthrough the gate.

When you go out through the gate, take threefeathers in your hand and blow them up into the air,one will fly back over the city walls, the other over thewater, and the third forward; don’t hit your headagainst the wall, and before crossing the water, througha stone into it, because if it carriers the stone, it willcarry you, too. Man up and go further.

And if you go an a road, you will arrive to a bushytree on which three ravens stand and shout: «Stay here,stay here.» Just go on your way and tell yourself: «You,black ravens, you don’t have to give me any news.»

Then you will reach a village, at the end of whichthere is a mill whose wheel spins all the time and says:«Go back, go back, go back...». But you must gofurther and say: «Mill, mind your own business, and Ishall mind mine.»

And if you go further, you will find three womenwho sit and say: «Young journeyman, beware of theforest, the wind blows strong and it is cold»; but youwill go on your way and say: «The little birds aresinging in the forest, and I want to look happy in frontof them.»

And when you reach the dense forest, a mountedknight dressed in a red velvet cloak will come and sayto you: «Why are you so happy?», and you will answer:«I don’t have to be happy, my father’s entire wealth iswith me.» Therefore, he will offer you an exchange, butyou should not accept it the first time, not even thesecond, but if he were to make the offer the third time,don’t be fool and give him your coat first, but let himinstead give you his cloak first. When you finished withhim, go further and don’t look back, for he can rideafter you and take your life.

Now go further, and the forest will look dark andterrifying to you, and you won’t find the path, and it willbe tremendously difficult for you to advance. The birdswill sing, the will will be strong and cold, the trees willshake and will make signs, they will chatter, roar, andcrackle. You will have the feeling they are falling downand you will think: «Ah, had I stayed home at my mo-ther’s!». But you shouldn’t go back, you must go further.

When you go out of the forest, you reach abeautiful pasture where you will find a pear treebearing juicy yellow pears. Don’t reach for them, shakethe tree and don’t pick all the fallen pears, becauseanother good journeyman might come after you, and itwould be a good deed from you to leave some to him.

Then you will reach a high hill where you will think:«Lord, how will I carry my ragbag uphill?». However,don’t bind it to a thread and pull it, but keep it on yourback so that nobody takes it from you.

If you go further, you will reach a well, for you will

be very thirsty; if you drink, put your ragbag on theground and don’t keep it on your back, because whenyou drink, its weight can press you down and make youfall. Nonetheless, keep it close to you, becausesomebody might come and thus you will lose it. Afteryou drink, clean yourself and the well, because afteryou another good journeyman might come and wouldlike to enjoy the water.

Bind your ragbag and go further, and you will see agallows. Neither rejoice, nor get sad if someone ishanged there, but rejoice that you reached a village ora town. When you are close, sit down for a minute, puton a good pair of shoes and enter the town.

Then the guard of the gate will shout: «Where areyou coming from, young journeyman?» Don’t tell himthat you are coming from far away, but name theclosest village in order to get past him as quickly aspossible. In many places there is the habit that theguardsman doesn’t let a person through the gate, buttakes his bag off and requests a sign. That’s why askand say: «Good friend, tell me at which master is theshelter?» Then put your ragbag down, go to a shelter,and bring a sign from the Father.

When you reach the shelter, say: «Good day andgood luck. May the Lord protect the craft, masters, andjourneymen. Father, please give me a journeymaninsignia so that I can recuperate my ragbag at the gate.»The Father will immediately provide you with a […] ora […] as an insignia. You will receive your ragbag backonce you showed your insignia.

Then you have to return to the shelter and say:«Thank you very much for lending me the insignia.Moreover, I would like to ask for work, if you want tohost me tonight, me on the settle and my ragbag underit; please, ask the Father not to place a chair in front ofmy door, because I would like to preserve thecraftsman custom, as honest journeyman do.»

Then the Father will say: «If you want to be a cleanson, according to the guild customs, go to the roomand leave your ragbag, in the name of the Lord.» Whenyou get to the room, and the Lady Mother is there, say:«Good evening, Lady Mother», but don’t hang yourragbag on the wall, but place it smoothly under thehammer table; if the Father doesn’t lose his hammer,you will not lose your ragbag either. If you sat downand the brother is working, ask once or twice if goingafter a present is the custom here.

If you go after a present, for the gift and drink,don’t go first to the nearest workshop, bu to thefarthest one so that every time you come closer to yourworkshop. When you enter the workshop and there isa piece of work begun in the house, be careful not tostep or spit on it, because the craftsmen could say: «Eh,who knows if he can do better than this.» If you had adrink or two, when the Master is in the room, say:«Master, thank you for the present, for Your goodwill,now I should excuse myself from You and Your family

95 >>>

today or tomorrow.» Then express your gratitude tothe fellow journeymen and say: «[...] than you for thepresent, for your kindness, if you were to visit me andI am working, I shall give you a mug of beer or a glassof wine in case I have some on me.»

If you come to the shelter again, the brother willtell you: «How is it, brother, the journeymen gave apresent to you?» and will always reply «Yes» despite nothaving drunk anything.

If you go to dinner in the evening, place yourself atthe door. If the Father says «Journeyman, come andeat with us», don’t run, just say: «Father, thank you forthe dinner»; if he tells you again, then go there and eat.When you had enough to eat, don’t put your knife backin the ragbag before the other finished his meal, or elsehe could say: «This is certainly a small table knife, hesurely wants to stab someone, that’s why he eats solittle.» If afterward the Father drinks, you can drink aswell; if you have money, you can drink everything, andask if an invitee can join you, because you want to payfor a mug of beer.

When the evening comes, the father will havesomebody show you to the bed. If you shadow is onthe ground and the bed is good for you, wish him goodnight and tell him to go with God, because you mustgo to bed. Wake up in time in the morning, and if youwere to go to the room, tell everyone good morning,because maybe they will ask you how you slept and youwill tell them what you dreamed.

If you go further, say: «Father, thank you forsheltering my ragbag, I should excuse me from Youand Your family today or tomorrow.» Therefore, gofurther. When you arrive at the gate, you will be asked:«Where to?» Just tell them you don’t know. And alwaysgo on your way.

[Do] everything with permission [from the guild].Have a safe journey, be it on the road, water or land,wherever the Lord might send you. And if you were toarrive to a place where guild law is not observed, makeit happen. Help the guild law by strengthening it, notby weakening it. Rather help ten peers to do their jobhonestly, than one peer to be dishonest, wherever youcan. And in case you can’t, take your ragbag and leave.”

The departure takes place when Nature is in fullbloom, between Easter and Pentecost in May, whenpeople are tempted to go on trips and try newchallenges.

The exit from the native town is very suggestive:the journeyman blows three feathers into the wind, buthe follows only the one that flies forward; he is notallowed either to return home, or to cross the river.

The speech of the Father of Journeymen teacheshim to follow his path up to the next town as well asto read Nature’s signs: if the stone thrown into thewater is taken away by the current, he will also becarried by destiny, and if the stone sinks to the bottom,he is master of his destiny. The scream of birds that

seem to say: “Er zieht dahin, er zieht dahin” is anothersign of Nature, to which he answers in verse, refusingto heed to feelings, heeding only to reason instead.

Nature’s signs are ever more evident andcomplicated, the journeyman is increasingly urged toreturn home and submitted to more and more difficulttrials: the wind, the darkness, the howling forest, andthe encounter with the red knight. He mustsuccessfully face all these steps and traps of fate inorder to reach the closest town. He is asking the mill tofulfill its role, being aware of the healing powers of itswater3. The advice received does not refer only to thereading of Nature’s signs, but also to the proper andcivilized behavior in towns and the world in general: toleave the well clean or to protect the fruit-bearing tree.He must show respect to his peers and theenvironment alike. The speech can also be viewed asproof that in the Middle Ages, guilds were a substitutefor family, dealing with the education of its youngmembers as early as their apprenticeship when theypassed from the care of their family into that of theguild masters upon their admission within its ranks.The young traveling journeyman had to be meek, toshow modesty, to respect and love his peers both at thetable and the workplace.

The departure after Easter is blessed; and thedirection of the wind is favorable: from where thewind blows at Easter, from there it will blow until theAscension or the Pentecost, according to the Germanmedieval superstitions4.

The journeyman’s trip seems short, but in reality itis long, because the distance between medieval townswas relatively big5. The closeness of a locality issignaled by the presence of the gallows, but he is notallowed to be sad in case he sees a hanged person, buthe should rejoice at the sight of an urban settlement.

The itinerary of Transylvanian journeymen mainlycomprised towns and market-towns in the German-language area in Central and Western Europe: “Meisterund Gesellen welche sich in fremde Lande, alsWalachei, Moldau und bey solche Nations so bey unsnicht Zech fähig sein, sich begeben zu arbeiten, sollenbey ihrer Wiederkunfft nicht wider in die Zechgenommen.”6 Journeymen were forbidden to travel toplaces where there were no guilds or there werehandicrafts that were not organized in guilds; amongthese places were the two Romanian Principalitieswhere the terms craft and guild were still unknown atthe time of the formation and development of guildsin Transylvania7. If a journeyman worked in a localitywhere there was no guild, he tarnished his reputationand did not receive work from another master, or hecould wash away this sin by paying a large sum ofmoney. On the one hand, the aim of these measureswas to prevent the creation of new guilds in thelocalities that were outlets, and on the other, there was

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 96

a desire to lead the journeymen towards those masterswho could thoroughly teach them the craft.

The journeyman’s card was stamped by each guild-master that he visited. Moreover, the latter also wrotenotes on his activity and behavior. The journeyman’sbehavior during the journey was a prerequisite for hisremaining as part of the guild, because he wassupposed to be a living proof of the guild’s honestyand reliability in the world. This aspect was stipulatedin the statute of numerous Transylvanian guild. As anexample in this respect, one can quote the travel bookof the twenty-year old tanner Demetrius Bongyanfrom Alba Iulia, who traveled to Sebeş, Sibiu, Cluj,Orăştie, and Aiud between 1827 and 1829 in order tolearn the craft; the guild masters from these townsstamped his card and wrote short assessments either inHungarian (in Aiud, Orăştie, and Cluj), or in German(in Sibiu and Sebeş)8.

The travel years brought several advantages:journeymen were offered the possibility to assimilatethe most advanced technical knowledge of the time aswell as to improve their techniques and implementthem in Transylvania; Journeymen returned from thetrip not only with new tools of the trade, but also withnovel artistic and cultural ideas, thus opening the pathto knowledge and fresh perspectives to those whoremained at home as well.

Each journeyman was required to completesuccessfully this travel period, except for those whowere ill or had to take care of the household followingthe demise of their parents. In Transylvania, it lastedbetween two and four years9.

G. A. Schuller makes a powerful description of theway in which a journeyman from the Rhinelandreached Transylvania: “[...] he took his ragbag, grabbedthe travel baton, blew three feathers into the air infront of the town, and followed the one that fewtowards the sun. While traveling from town to town,while learning and working, he drew closer and closerto the East on the old settler road […] towards UpperHungary, the wooded mountains, finally reachingTransylvania. Therefore, how could he not be happywhen, after long days of traveling through foreignlands, he passed through a town gate that he foundvery similar to those in Germany, and how could hisheart not jump with joy when in this semi-Asia hisguild greeting was answered in the same language:«Enter joyfully! May God bless the craft!» Many times,when faced with such a surprise, some would placetheir travel stick in a corner and sit down.”10

From a historical point of view, the journeyprovided the journeymen with quality professionaltraining, the possibility to expand their knowledge intheir area of expertise, and to improve their leadershipskills. From a personal point of view, the journeyallowed for technology transfer into the guilds thatwere open to the exterior.

The journey contributed to the consolidation of therelationship among journeymen, it encouraged theirsocialization. The above-mentioned texts indicate theexistence of certain rituals that were meant tocontribute to the socialization of the youth. When theyoung journeyman were liberated and embarked ontheir journey, festivities and parties were organized,which allowed the journeymen to get acquainted betterwith one another and strengthen their camaraderie. Thesociologist Georg Simmel, in his book Sociologie derMahlzeit, admitted that “drinking and eating togetherrepresented a tremendous socializing power, and dinnerwas considered a unique way to forge bonds betweenparticipants.”11 This seems to have been the decisivemoment for the forging of the unity of the journeymenbrotherhood12. Paul Münch reached the sameconclusion, arguing that “eating, festivities, and drinkingtestified to a solidarity that contributed to the preser-vation of togetherness and peaceful existence within thegroup, and conferred exclusivity outside of it.”13

Furthermore, games and dances belong, the same aseating and drinking, to the group culture of guilds andjourneymen brotherhoods. In the past, they representedthe main means that a given society used to strengthenthe common bonds, to develop the feeling of commonbelonging. The passion for games is noticeable atcraftsmen, firstly as individuals. They played dice, cards,and threw balls in their free time14. Secondly, it is alsonoticeable at the group level where they manifestedthemselves beyond the usual present in order to becomeknown in public. Such public manifestations wereoffered by the celebrations during the major Christianholidays within the community.

The traveler, who left the safety of the town behind,did not perceive the sombre and impenetrable forest abeauty of nature, but as an unknown peril, and that iswhy he “gave the church an expensive carpet as apresent after he saw himself rid of the dangers ofpasses, where the trail elbowed among the rocks oralong a foaming river, and where no human hand couldcome to his help in case of an attack from bandits.”15

One can ask the question whether, generally, therewas a phobic vision of the forest at the time or the fearwas justified by certain happenings?

Anxiety is fear without an object, while phobia hasan object but targets a wider category. However, in thepresent case, the fear of common people has not onlya concrete object, namely the man from the forest, butalso a diffuse one: the fear of the unknown, ofsomething that cannot be seen, since one does nothave good visibility in the forest and knowing thatthere are fantastic and mythological creatures hiding.

The forest had its social role as a source of woodfor homes, heating, etc., but it was also the center ofthe projections of the individual and collectiveconsciousness within a community. Therefore, legends

97 >>>

take place in a forest or on the top of a mountain. Theforest can also have a coercive effect when children arethreatened to be taken and left in the forest, etc.

The forest also appears in this case as the center ofthe projections of the individual and collectiveconsciousness within a community. For instance,aggressiveness, destructiveness, incestuous tendenciesbeing hard to cope with, the psyche unleashes aprotection mechanism through which these contentsare expelled, which are sometimes located withincertain spatial and temporal contexts that are quiteconfusing or graphic as perception. Thus, the forestcan be viewed as a multitude of trees, as a dark placefull of perils (wild beasts), which corresponds very wellto such a projection, creating the possibility for thecreation of legends and myths that essentially describeour tendencies that we project towards the exterior.Therefore, Therefore, people transfer their fears toplaces difficult to access; the monsters located in theforest are also images created in our subconsciousnessabout certain people, most often by parents orauthority figures, such as the guild masters whose jobwas to educate apprentices. In this case, their decisionshad a unilateral vision of the forest.

At the end, it is worth mentioning another threesymbolic elements: the knight’s horse can beinterpreted in this context as a bearer of the souls ofthe departed16, and the appearance of the raven is anomen of misfortune17. Finally, the stones thrown inthe flowing river: folk medicine confer them the abilityto take over the diseases if they were rubbed against oraround the aching part of the body and then throwninto the water. They said that those who wanted to getrid of pain and suffering were not supposed to see thestones anymore and to throw them backwards18.

All this transforms the release ritual of thejourneyman into a symbolic event, a reminder of man’scoexistence with the environment.

Note:

1. For the type of journey that will be analyzed here, it isimportant to distinguish its modalities, functions, and formsclearly. Firstly, one should distinguish between “journey” and“mobility,” between athe aim and cultural forms of the jour-ney, and between the travel activity and report. In this respect,the journey, if it was intended to end with the return to theplace of departure, has the character of an event. (MichaelMaurer, Kulturgeschichte, in Michael Maurer (Hrsg.), Aufriß zurhistorischen Wissenschaften, Köln, 2004, p. 323).2. Ernst Frisius, “Das Freisprechen eines Schmiede-gesellen,”in: Bruno Brandl and Günther Creutzburg, Die Zunftlade. DasHandwerk im Spiegel der Literatur vom 15. bis 19. Jahrhundert,Berlin, 1973, pp. 263-269.3. They ascribed healing powers to mill water when used forwashing oneself. The ill person had to wake up before sunrise,dress up in clean clothes, take a new pot and go to the mill.Here, he was not allowed to talk or let him-self be seen byanyone. He had to take the water and wash the whole body

with it. Then, he would recover. (Helmut Hiller, Lexikon desAberglaubens, München, 1986, p. 154).4. Hiller, p. 171.5. Paul Niedermaier, “Evoluţia reţelei de oraşe în Transilvaniamedeivală,” in: Historia Urbana, I, Sibiu, 1993, pp. 21.6. Artikel der Huttmacher Zunft, at ANDJ-Mureş, the archivalfond of the Evangelical Parish in Sighişoara – guilddocuments, no. 80, year 1740, Article XVII.7. R. Rösler, “Beitrag zur Geschichte des Zunftwesens. ÄlteresZunftwesen in Hermannstadt bis zum Jahre 1526,” in: Archivdes Vereins für siebenbürgische Landeskunde, N.F. Bd. 38,Hermannstadt, 1912 pp. 460.8. Document kept at the National Museum of the Union inAlba Iulia, reference number: 3229.9. R. Rösler, pp. 509.10. G. A. Schuller, “Zunftleben,” in: Bilder aus der vaterländischeGeschichte, Hermannstadt, 1928, vol. 1, p. 342.11. Georg Simmel, “Sociologie der Mahlzeit,” in: Brücke und Tür,edited by M. Landmann, Stuttgart, 1957, pp. 243-250.12. Wilfried Reininghaus, “Alte und neue Geselligkeit imHandwerk, Miszelle anhand westfällischer Quellen zu einemsozialgeschichtlichen Phänomen von langer Dauer,” in:Formen der Geselligkeit in Nordwestdeutschland 1750-1820, editedby Hans Erich Bödecker and Ernst Heinrich, Tübingen, 2003,pp. 413.13. Paul Münch, Lebensformen in der frühen Neuzeit, Franfurt,Berlin, 1992, pp. 282.14. Wilfried Reininghaus, Alte und neue Geselligkeit imHandwerk, pp. 419.15. Otto Lexen, “Die Erschließung der siebenbürgischenBergwelt. Erinnerungen an den SiebenbürgischenKarpathenverein,” in: Siebenbürgisch-Sächsisches Hauskalender,München, 1971, pp. 111-132.16. Hiller, pp. 174.17. A sign of bad luck, because it was the incarnation of theDevil. More of them brought death: their cry foretold quarrel,and if they were on the roof, they foretold domestic disputes.In order to prevent the consequence of the foretelling, theywere supposed to spit on the ground three times. They saidthat those sentenced to death were turned into ravens. (Hiller,pp. 177)18. Hiller, pp. 218.

Bibliography

1. “Article of the Hat-making guild”, at ANDJ-Mureş, the archival fund of the Evangelical Parish inSighişoara – guild documents, no. 80, year 1740.

2. Frisius Ernst: “The Absolving of a SmithJourneyman,” in: Bruno Brandl and GüntherCreutzburg, The Guild box. The Perspective of Craftsmanshipin Literature from 15th to 19th century, Berlin, 1973.

3. Hiller Helmut: Encyclopedia of superstition, München,1986.

4. Maurer, Michael: „Cultural history“, in MichaelMaurer (Hrsg.), Layout of historical Science, Köln, 2004.

5. Münch Paul: Ways of life in the early modernity,Frankfurt, Berlin, 1992.

6. Simmel Georg: “Sociology of the meal”, in: Bridgeand Door, edited by M. Landmann, Stuttgart, 1957, pp.243-250.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 98

99 >>>

Scurt istoric

În limba vechilor azteci – “nahuatl” –, Teotihuacanse traduce prin "Oraşul zeilor", sau "Locul în careoamenii devin zei". Situat la 50 km nord de MexicoCity, Teotihuacanul a fost un oraş prosper şi un marecentru ceremonial. Cel mai probabil la apogeul său, înperioada anilor 500-600 AD, oraşul număraaproximativ 200.000 de locuitori, pe o suprafaţă deaproximativ 20 km2. El a fost în Mexic cel mai mareoraş antic şi, totodată, în aceeaşi perioadă, al şaseleaoraş ca mărime din lume. Civilizaţia sa (600 BC-600AD) a fost contemporană cu cea a vechii Rome.Teotihuacanul a intrat într-un declin brusc aproximativîn anul 650 AD, şi a fost aproape complet abandonat înjurul anului 750 AD. Nimeni nu ştie care au fostcauzele acestui abandon, părăsire care a precedatsosirea Aztecilor în Valea Mexicului cu mai multesecole. Aztecii – purtători şi ai unui al doilea nume,“Mexi” – au sosit aici în migraţia lor începută dintr-omisterioasă ţară de origine numită “Aztlan”,neidentificată nici în prezent. Considerând că în acest“loc al zeilor” a fost creată lumea existentă, ei nu s-auoprit aici, în schimb, sub imperiul unei puterniceimaginaţii mitologice, cât şi probabil în legătură cusemnificaţiile propriei lor religii, au dat majorităţiistructurilor găsite numele pe care îl poartă şi astăzi.Viitoarea lor capitală a fost construita la Tenochtitlan,la nord-est de lacul Texcoco, oraş ce a devenit mai apoiactuala capitală a ţării, Mexico City-ul de astăzi.

Astăzi, vastul oraş – apărut se pare fără antecedente– uimeşte vizitatorul modern prin grandoarea sa –conţinând aproape 2000 de locuinţe, 600 de piramide

şi multe alte temple, pieţe, construcţii administrativesau palate folosite de nobili şi preoti. Majoritatea suntconcentrate în partea de nord a oraşului, laextremitatea Căii Morţilor, în jurul pieţei din faţaPiramidei Lunii.

Fiecare aşezare arheologică are anumite diviziunitemporale proprii, conform etapelor ei de dezvoltare.Aceste etape sunt în relaţie cu perioadele culturale,amândouă contribuind la descrierea procesului deformare şi evoluţie al aşezării. Cea mai timpurie erăeste denumită era Formativă sau Arhaică şi corespundeintervalului de timp în care munca în ferme înlocuieştevânatul şi pescuitul ca principală sursă de hrană,trecerea la o existenţă sedentară fiind considerată caînceputul formării civilizaţiilor. La rândul ei, aceastaeste divizată în perioadele Formativă Timpurie,Formativă Medie şi Formativă Târzie, ultima începânddin anul 300 BC şi sfârşind în anul 200 AD. În perioadaFormativă Medie au început să apară oraşele de-alungul văii. Construcţia marilor piramide ale Soarelui şiale Lunii a început în perioda Formativă Târzie sauPre-Clasică, aşa numitul Teotihuacan 1. Teotihuacanul2 a fost construit în perioada Clasică Timpurie, iarTeotihuacanul 3 în perioada cuprinsă între anii 300 şi600 AD, aşa numita perioadă Clasică. Ca centru urban,prin cultura şi arhitectura sa, el a influenţat întregazonă a Mezoamericii . În acest tip de civilizaţie se parecă nu au existat ziduri de apărare, războinici sausacrificii de prizonieri. Uriaşul oraş şi-a impus putereaşi influenţa prin mijloace politice şi culturale, nu numaiîn habitatul său, dar de asemenea şi de-a lungulcoastelor tropicale, ajungând chiar în zonele Maya dinGuatemala. Aici, la Kaminalijuyu, a fost descoperită o

Teotihuacan – oraşul zeilorF l o r i n S T Ă N E S C U

Universitatea „1 Decembrie 1918“ Alba Iulia, Departamentul de Istorie“1 Decembrie 1918” University from Alba Iulia, History Department

Alba Iulia, str. Gabriel Bethlen nr.5, cod 510009, tel. +40-258-806130Personal address: smzfls@yahoo.com

Teotihuacan – City of the Gods

The following study observes some of the performances and achievements of the unindentified culture which builtthe magnificent city of Teotihuacan, most probably the largest city of the world during the Antiquity. The researcher alsotries to draw some peculiar features of this people, for whom the historians use the name “Teotihuacanos”. The mainfigure analyzed here is that of the unknown architect who has built the towering Pyramid of the Sun, Pyramid of theMoon, the Citadel which contains the Temple of Quetzalcoatl and the wide Street of the Dead.

Keywords: Teotihuacan, Pyramid of the Sun, Pyramid of the Moon, Citadel, Street of the Dead, Temple ofQuetzalcoatl

copie, la scară redusă evident, a Teotihuacanului. Înperioda clasică de înflorire, marele centru de aicicuprindea şi oraşe din imprejurimi, precum Atitilco sauTepantila. Unele complexe tip palat, care se pare că augăzduit preoţi sau alte persoane de seamă, au secţiunice cuprind peste 176 de camere conexate sub acelaşiacoperiş. Există încă îndoieli cu privire la numărulpopulaţiei, dar diverse estimări cuprind acest numărîntre 50.000 şi 200.000 de locuitori. Cea mai recentămerge pînă la circa 250.000 locuitori, număr care, cuocazia manifestărilor festive şi religioase ce aveau locaici, este posibil să fi fost depăşit.

Prin anii 650 AD, influenţa Teotihuacanului asupra

Mezoamericii a început să scadă, iar un secol mai târziuacesta ajunsese o umbră a fostei sale măreţii, după ce înjurul anului 700 AD, datorită unei serii de invadatorinecunoscuţi, oraşul a fost distrus şi ars în moddeliberat. Singurul indiciu este că probabil jefuitorii aufost localnici, din moment ce au fost găsite numairămăsiţe ale Teotihuacanului 2, fără nici un vestigiucare să indice influenţe externe.

Populaţia a scăzut rapid, o mare parte emigrând

spre est. Marcat de un declin rapid, oraşul a fostacoperit în curând de vegetaţia deasă a zonei. Chiar şiîn această situaţie, opt secole mai târziu, Teotihuacanulera încă venerat ca un loc sacru, deşi nimeni nu îşi maiamintea de cei care l-au construit. Acest tip de criză –abandonarea unui oraş – a cuprins două secole maitârziu majoritatea civilizaţiilor mezoamericane, inclusivcivilizaţia Maya, forţându-le să-şi părăseascămajoritatea oraşelor. O serie de cercetători atribuieaceste abandonări problemelor legate de creştereapopulaţiilor, concomitent cu restrângerea surselor deapă şi hrană. După apogeul civilizaţiei Teotihuacanului,războiul a devenit o regulă, iar pentru cei nefericiţi careerau capturaţi în luptă, o jertfă adusă zeilor. Au apărut

puternice imperii militare, cel alToltecilor în secolul XII AD, iar maitârziu în secolul XIV cel al Aztecilor,ultimul fiind distrus de spanioli în1521.

Una din explicaţiile probabile alemodului în care spaniolii au reuşit săcucerească imperiul Aztec într-untimp relativ scurt ţine nu atât de faptulcă aceştia aveau arme de foc, ci se parecă s-a datorat amănuntului că aceştiasemănau fizic cu descrierile zeuluiQuetzalcoatl din legendele aztece.Quetzalcoatl, simbolizat ca un şarpecu pene, pare să fi fost o figură istorică– un personaj creditat cu ridicarea lacivilizaţie, prin cultură, datorităcunoştinţelor sale avansate desprecalendar, matematică, metalurgie,astronomie, zidărie, arhitectură,agricultură productivă, proprietăţilevindecătoare ale plantelor, noţiuni dedrept. El este descris ca un tip fizicdestul de diferit de nativii zonei – cuun nas lung, precum şi cu o barbălungă. El sosise acolo venind cu oambarcaţiune de pe mare, dinspre est.Promiţând că se va întoarce după untimp, a plecat cu aceeaşi ambarcaţiuneînapoi spre vest.

Calea morţilor

O privire aeriană asupra zonei oferă posibilitatea dea observa că oraşul se întindea iniţial în forma uneimoderne intersecţii de pătrate, având ca principalăarteră aşa numita “Cale a Morţilor”. Acest nume a fostdat de Azteci, fără însă ca – aşa cum am mai menţionat– aceştia să cunoască adevăratul ei nume, dat denecunoscuţii săi constructori. "Calea" are aproape 5km, dar astăzi se pot vizita numai 2 km, pornind de lamuzeul actual şi sfârşind în Piaţa Lunii, la extremitatea

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 100

Planul Teotihuacanului. În centru, aproximativ pe direcţia N-S, CaleaMorţilor. La extremitatea de nord a Căii, Piramida Lunii, Palatul jaguarilor (1)şi Palatul lui Quetzalcoatl (2). În centru, Piramida Soarelui cu Piaţa Soarelui(6). Spre extremitatea de sud a porţiunii explorate în prezent, Grupul Viking

şi Piaţeta de Est (9), Piaţeta de Vest (11) şi Citadela cu Templul luiQuetzalcoatl (12).

nordică a aşezării. Restul părţii de sud nu este încăexplorată pe o lungime de aproape 2 km.

Orientată aproximativ pe direcţia nord-sud, Caleaprezintă o abatere spre est faţă de nordul astronomicde aproximativ 15°25’, iar după măsurătorile autoruluidin anul 2008, de 16 grade. Alţi autori dau 17 grade.Perpendicular pe Cale, în centrul oraşului ea estetraversată de Calzada Est–Vest, care divide oraşul înpatru cadrane. De partea ambelor Căi, traseele urbanesunt realizate în ideea ca atât acestea, cât şi edificiile săfie paralele sau perpendiculare între ele. Pe întreagalungime a Căii se află în jur de 80 de construcţii dediferite tipuri, palate, piramide sau temple, precum şialte vestigii similare. Tot perpendicular, un râu, SanJuan, traversează Calea între Piramida Soarelui şiCitadelă.

În partea centrală a zonei cuprinseîntre Piramida Soarelui şi râul San Juanexistă un complex ce poartă numeleCăii şi este compus din soclurile unorpiramide ce aveau temple în parteasuperioară, din platforme şi spaţiirezidenţiale, ordonate împrejurul uneipieţe centrale. Acest complex, dedicatdiferitelor activităţi religioase saupolitico-administrative, este înconjuratde un zid pe o distanţă de 350 m pedirecţia est-vest şi de 380 m pe direcţianord-sud. Complexul, în care întâlnimAnsamblul Piaţetelor de Vest şi de Est(Fig. 1, pct. 9 şi 11) şi Grupul Viking(Fig.1, pct. 9) este divizat, prinplatforme ce traversează CaleaMorţilor (Fig. 3), în mai multe secţiuni.

Piramida Soarelui

Spre deosebire de piramidele din Egipt, aproapetoate piramidele din Mexic, cu puţine excepţii, au fostfolosite ca platforme pe care erau amplasate templele,şi nu ca încăperi mortuare. Doar în câteva piramide dinsudul Mexicului, în Palenque –zona Chiapas, deexemplu, au fost găsite şi camere mortuare.

Piramida Soarelui este cea mai impunătoareconstrucţie a întregii zone, iar ca mărime este a douapiramidă din Mexic, după cea de la Cholula. Aceastadin urmă are astăzi pe platformă o mare catedralăcatolică, construită de spanioli după ce au demolattemplul care se afla aici, fapt ce sugerează dimensiunileimpresionante ale acestei construcţii precolumbiene.

Piramida Soarelui acoperea o piramidă mult maimică şi mai veche şi a fost construită în timpulperioadei clasice timpurii. Mărimea ei originală a fostmai mare decât ceea ce se vede astăzi. Acest fenomenneobişnuit se datorează faptului că, atunci când s-alucrat la pregătirea Centenarului Mexican din 1910,învelişul de piatră şi stuc a fost îndepărtat din greşeală.

Colosul, care are mai de grabă aspectul unui zigurat cucele cinci nivele ale sale, are dimensiunile bazei practicegale cu ale piramidei lui Keops din Egipt – 226 metri,faţă de cei 235 ai piramidei egiptene. În schimbînălţimea sa este mai mică, măsurând astăzi 65 metri,faţă de cei 138 de metri actuali (146 metri iniţiali) aipiramidei lui Keops.

Orientarea feţelor piramidei permite, de pe treptelefaţadei de vest, vizualizarea apusului de soare din ziuasolstiţiului de vară. Accesul la platforma superioară seface prin câteva grupuri de trepte înguste şi înalte, înnumăr de aproape 400.

Piramida Soarelui, privire spre est, de pe Calea Morţilor.© Florin Stănescu 2008

Cercetările efectuate în anul 1974 au dus ladescoperirea, la o adâncime de aproximativ trei metri,a unei grote imense, situată sub centrul piramidei, acărei destinaţie se crede că a fost cea a ceremoniilorsacerdotale. Şi aceasta a fost jefuită, dar, deoarece nu afost găsit nici un vestigiu care să indice influenţeexterne, profanările şi distrugerile au fost atribuitepopulaţiilor din zonă.

Piramida Lunii

Situată la extremitatea nordică a cetăţii sacre, înpreajma masivei coline Cerro Gordo şi marcând astfellimita nordică a Căii Morţilor, această piramidă este adoua structură de aici ca mărime, după PiramidaSoarelui. Dimensiunile sale ating aproximativ 150 demetri la bază şi 46 de metri în înălţime. Construcţia nueste încă restaurată în întregime în acest moment, astfelcă în spate se poate observa starea piramidei înainte dea se fi refăcut aspectul iniţial de pe faţada vizitabilă desud. O platformă adosată şi o scară largă, ce porneştede la nivelul Căii şi se întrerupe la nivelul treptelor

101 >>>

piramidei, permite accesul spre platforma superioară,aceasta din urmă nefiind însă accesibilă în prezent,datorită lucrărilor de restaurare.

În faţa piramidei se afla Piaţa Lunii, înconjurată de13 socluri de piramide, tipice caracteristicilorarhitectonice ale Teotihuacanului, care la vremea lorerau pictate, constituind un cadru adecvat unorritualuri publice. La baza piramidei se mai află şi aşanumita “Structură A”, în al cărui interior se întâlnescnouă altare dispuse pe ziduri, unul fiind plasat încentru, altare care simbolizează direcţiile cardinale şicentrul universului.

Citadela

În afară de Piramida Soarelui sau de PiramidaLunii, cea mai importantă structură sacră a mareluioraş era templul zeului Quetzalcoatl, localizat în aşanumita Citadelă, situată în partea de sud a actualei Căia Morţilor. Ca şi la celelalte structuri, denumirea i s-adat după câteva secole, când clădirile erau în ruine, şideci nu are nici o legătură cu denumirea iniţială –necunoscută –, fiind aşadar fără semnificaţie, cuexcepţia faptului că cercetătorii s-au gândit că ar aveaînfăţişarea unei “Citadele”.

Citadela este o imensă piaţă, ale cărei laturi ating400 de metri şi care poate cuprinde până la 100.000 deoameni; funcţiona probabil ca o rezidenţă aguvernatorilor oraşului. Pe această mare platformă sepot localiza 15 temple, construite în maniera tipicteotihuacană, o Piramidă adosată, Piramida Şarpelui cuPene, precum şi o serie de altare.

Piramida Şarpelui cu Pene – “SerpienteEmplumada” –, constituită iniţial din şapte trepte,prezintă una dintre cele mai bogate şi mai complexefaţade din întreaga epocă prehispanică, precum şi dinîntregul Mexic. Este cunoscută şi sub numele deTemplul lui Quetzalcoatl, una din zeităţile cele maiimportante din vechiul Mexic, şi se crede că a fostconstruită în jurul anilor 350 AD. Interpretări recentesugerează că edificiul era pus în legătură cu creareatimpului şi a calendarului, precum şi cu instituireaguvernatorilor oraşului.

În centrul Citadelei se află şi două platforme maimici, care pobabil erau destinate unor jertfe sau dansurirituale.

Teotihuacanul nu este doar un oraş monumentalsau un centru de ceremonii. Arta Teotihuacanului nueste de admirat numai în manifestările ei externe, ci odescoperim şi în picturile murale ce le aflăm aici,picturi care creează o lume internă a zeilor mitologici şia ceremoniilor, picturi care conservate de-alungulsecolelor scot la lumină un nivel de perfecţiune denecontestat. S-a utilizat o tehnică de frescă, la începuto culoare, apoi două, iar în perioada clasică de înflorire

cinci nuanţe de bază distincte.Ceramica este întodeauna cheia oricărei civilizaţii,

iar cea aparţinând acestui centru religios a fost unicădatorită unui număr de considerente. În primul rând,folosirea picioarelor triple era răspândită numai în acestspaţiu. În al doilea rând, culoarea portocalie şi calitateaapropiată de cea a porţelanului sunt strict caracteristiceTeotihuacanului, în timp ce în al treilea rând utilizareaşi răspândirea pietrei de obsidian îşi are originea aici.

Arta teotihuacană se remarcă în arhitectură prinutilizarea frecventă a aşa numitului Talud Tablero.Acesta este un toc/panou înrămat, care flancheazăscările principale. Aceasta ramă, şi chiar tocul uneori,erau acoperite cu un strat gros de substanţăasemănătoare cu cimentul, pe care erau apoi pictateimagini colorate prezentând orice, de la scoici de mareşi melci până la vieţile zeilor. Perspectiva eranecunoscută, dar prin variaţia mărimii figurilor se redao impresie de profunzime.

Nu a fost găsită până în prezent nici o urmă a unuieventual sistem de scriere, aşa cum au avut maiaşii şiaztecii. Credem că acesta, împreună cu un avansatsistem de numeraţie – elemente fără de care geometria,astronomia, cât şi calculele necesare trasării şi execuţieiuriaşelor structuri nu ar fi fost posibile –, trebuie să fiexistat şi la Teotihuacan.

Pentru cercetătorul, ca şi pentru vizitatorul de azi,nu este nici o dificultate să înţeleagă respectul şiveneraţia vechilor azteci pentru arhitecţii celor care auridicat uriaşele construcţii de aici.

Bibliography:

1. Arqueologia Mexicana nr. 28, Edicion Especial„Teotihuacan” Guia Visual, 2008

2. Phillips, Charles, Aztec & Maya, Ed. HermesHouse, London, 2009

3. Smith, Michael, The Aztecs, Ed. BlackwellPublishing, 2005

4. Bloomgarden, Richard, The Pyramids ofTeotihuacan, Ed. Lago Silverio, Mexico DF, 1998

5. Stănescu, Florin, Investigaciones Pluri eInterdisciplinarios de las Civilisaciones Precolombinas de lazona Mesoamericana. Proiect de cercetare în cadrul burseiaprobate de Guvernul Mexican în anul 2008.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 102

103 >>>

EE seul de faţă prezintă refugiul bizantinilorîn Asia Mică după 1204 şi încercarea lorde a menţine structurile politice pentru

continuarea luptei împotriva forţelor latine, carestăpâneau fosta capitală a Imperiului. (În partea a douaa studiului urmăresc confruntarea celor douăconfesiuni în spaţiul românesc.) Şocul pierderiiConstantinopolului din anul 1204 va fi treptat resimţitde toţi grecii ortodocşi. Bizantinii de rând aflau căjefuirea capitalei fusese organizată de aceia care îşiziceau soldaţi ai lui Hristos. Aceştia deveniseră pentrugreci, profanatorii infami, de care trebuiau a se eliberacu orice preţ. Resentimentul pe care l-a provocatpurtarea latinilor, ca şi frustrarea naţională, audeterminat apariţia noului patriotism bizantin, care seva orienta în jurul soartei Constantinopolului şi alluptei împotriva cuceritorilor săi.1

În ciuda nenorocirii care se abătuse asupra sa,Bizanţul a refuzat să se dea bătut. Din punct de vederepolitic s-a împărţit în trei state. În estul Imperiului, doinepoţi ai împăratului Andronic I, Alexios şi David, au

reuşit cu ajutorul mătuşii lor, marea regină Tamara aGeorgiei să ocupe Trapezunt. Aceştia au stabilit odominaţie de-a lungul coastelor Mării Negre din AsiaMică. David Comnenul a încercat o acţiune spre vest,ocupând Pontul şi Paphlagonia, dar a fost stopat deTheodor Lascaris al Niceei. Imperiul a adoptat calimbă oficială greaca. Acest Imperiu de Trapezunt asupravieţuit departe şi independent de Imperiulbizantin încă două secole jumătate, fiind cucerit dupăcăderea Constantinopolului din 1453.2

În vestul Imperiului, un bastard al Angelilor, MihailI Comnenul Ducas, a pus bazele despotatului de Epir.După căderea Constantinopolului de la 1204, Ducas s-a aliat cu Bonifaciu, alături de care a participat lainvazia din nordul Greciei. În timpul acestorincursiuni, s-a rupt de armata cruciaţilor, instalându-seconducător independent la Epir. El nu a adoptat vreuntitlu oficial, dar localnicii i-au acceptat autoritatea şi l-au privit ca pe un salvator. Domnia sa a debutat cu unsucces răsunător, prin recucerirea portului Dyrrachionşi, mai târziu, a insulei Corfu de la veneţieni.Autoritatea sa s-a extins de la Dyrrachion, în nord,

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie University of Bucharest, Faculty of History

Institution’s address: Bd. Regina Elisabeta 4-12, sector 5, cod 030018, Bucureşti, RomâniaTel.:+40-21.314.53.89, fax: +40-21.310.06.80

Personal e-mail: vladsofronie@hotmail.com

The survival of Byzantium and the confrontation between the two Christian Worlds in the first half of the 13th century in Little Asia and the Romanian Space

In this essay we intended to show how the Byzantine empire survived despite the conquering and the sacking ofConstantinople through the crusaders. In the second part of the study I present how the two Christian confessions gotinto conflict in the Romanian space in the first half of the 13th century. On the ground of the empire of Nicaea, theConstantinopolitan world found its refuge and began the preparations to regain their symbol: Constantinople. The bestexample for the hate the Byzantines felt for the pope is a letter from the emperor John the III-rd Vatatzes to the PopeGregoire the IX. It is actually an answer to an earlier letter sent by the pope to the Byzantine emperor.

The conquering of Constantinople in 1204 and the future events lead to the final tear up between the twoChristianities. The survival of the Byzantine empire, and the events during the first half of the 13th century will be thebeginning of the hate and the disgust the Greeks began to feel for the Latins over the next two centuries. 50 years afterthe conquest of the Byzantine capital, the aversion felt by the two Christian worlds towards each other was higher thanever and there was no way of reconciliation.

Keywords: Constantinople, Byzantium, Theodor Lascaris, John III .Vatatzes, Gregory IX., Christianity, Nicaea.

V l a d S O F R O N I E

Supravieţuirea Bizanţului şi confruntarea celor două creştinătăţi în prima jumătate a secolului

al XIII-lea în Asia Mică şi spaţiul românesc

până la Naupaktos, în sud. Sub domnia fratelui luiMihail, Theodor I. Comnenul Ducas, principatul dinEpir a reuşit supunerea Thessalonicului. Înfrângerea înfaţa bulgarilor din 1230 a dus la cădereaThessalonicului. Despotatul de la Epir va fi supusImperiului de la Niceea în 1246, acesta din urmăconstituind principalul punct de sprijin al lupteibizantine pentru recucerirea Constantinopolului.3

Cel mai formidabil dintre cele trei noi state createde greci a fost fără îndoială Imperiul de la Niceea,fondat de către fiica lui Alexios al III-lea, Ana şi soţulei, Theodor Lascaris. Nobilimea care a scăpat dinConstantinopol s-a grupat în jurul acestei noiformaţiuni. Patriarhul grec Ioan Camateros, care afugit în Tracia, a renunţat la funcţia sa pentru ca unpreot aflat deja în Niceea, Mihail Autoreianos să poatăfi ales drept patriarh de clerul plecat în exil din vecheacapitală. Astfel, noul patriarh Mihail i-a încoronat peTheodor şi Ana în 1208. În ochii grecilor, Niceea adevenit locul temporar al adevăratului imperiu. Astfelse crease din nou binomul instituţional împărat-patriarh. Nu doar membrii marcanţi ai clerului, dar şinobilii au luat drumul Asiei Mici, unde au fost bineprimiţi de noul împărat Theodor Lascaris.

Încercările lui Theodor Lascaris de a recuceriConstantinopolul au fost spulberate de înfrângerea pecare a suferit-o în faţa împăratului latin Henric.Urmaşul lui Theodor Lascaris a fost Ioan al III-leaVatatzes, care nu controla doar regiunile vestice dinAnatolia, ci a reuşit cucerirea mai multor insule şi aunor teritorii din Tracia şi Macedonia. În 1235, el areuşit să se apropie de Constantinopol şi să îl asedieze,dar apariţia unei flote veneţiene a făcut ca asaltul să nufie încununat de succes.4

Nu putem spune ca Imperiul de la Niceea avea omare importanţă sau că beneficia de o însemnată forţămilitară în acel început de secol al XIII-lea. Totuşiacesta a menţinut continuitatea Imperiului bizantin. Peteritoriul Imperiului de la Niceea, lumeaconstantinopolitană îşi va găsi refugiu şi se va pregătipentru recuperarea Constantinololului. Interesant deurmărit sunt relaţiile pe care acest imperiu de Niceeale-a dezvoltat cu lumea occidentală, mai ales cuîmpăratul Frederic al II-lea.

În ochii bizantinilor, imperiul de la Niceea era văzutca urmaşul de drept al Imperiului bizantin cucerit la1204. Această viziune a lucrurilor care îi preocupase pereprezentanţii celor două tabere şi înainte de 1204.Lupta dintre papalitate şi împărat în Occident, în primajumătate a secolului al XIII-lea şi situaţia existentă laConstantinopol, au dus la apropierea celor douăimperii, al lui Frederic al II-lea, respectiv al lui Ioan alIII-lea Vatatzes. Prima menţiune a unei colaborăridintre cei doi împăraţi, datează din anul 1238, când uncorp de oaste niceană participă alături de Frederic al II-lea la atacarea Bresciei. Alianţa politică a celor douăimperii a fost întărită de căsătoria lui Ioan al III-lea

Vatatzes cu fiica lui Frederic al II-lea. Referitor latitulatura oficială lucrurile se petrec precum înainte de1204. În timp ce Frederic al II-lea este numit “împăratal alamanilor”, Vatatzes este interpelat de suveranuloccidental cu apelativul “împărat al grecilor”. În acestescrisori, împăraţii îşi recunosc titlul imperial, dar nu şiacela de împărat al romanilor, fiecare socotindu-seurmaş de drept al acestora.5 Moartea împăraţilorFrederic al II-lea şi Ioan al III-lea Vatatzes duce la orăcire a relaţiilor dintre Imperiul romano-german şiImperiul niceean. De remarcat este faptul că şi dupăcăderea Constantinopolului în mâinile latinilor,conflictul dintre cele două imperii asupra titulaturilorcontinuă. Aceasta arată că imperiul din Occident vedeaîn imperiul de la Niceea continuarea fostului imperiude la Constantinopol.

Crearea Imperiului latin la Constantinopol aadâncit prăpastia dintre cele două lumi. Rivalitateaideologică dintre împăraţii latini, respectiv niceeni, vaduce la apariţia patriotismului grec, care se va confundacu îndârjirea antilatină. Fondarea Imperiului latin laConstantinopol şi adoptarea titlului de împat de cătreconducătorii acestuia nu putea să lase indiferentImperiul de la Niceea. Cu Imperiul din Occidentlucrurile erau clare, conflictul legat de titulatură fiindvechi. Odată cu apariţia forţată a acestui Imperiu însăchiar în inima Bizanţului, lucrurile se vor precipita şicele două imperii (Constantinopol - Niceea) vor intrainevitabil în conflict, atât în ceea ce priveşte ideologiapolitică, cât şi problemele religioase, care se adânciserăiremediabil după supunerea Constantinopolului decătre latini şi uniunea impusă bisericilor.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 104

Henric I de Flandra

Henric, împăratul latin de Constantinopol, era înconflict cu Theodor Lascaris şi ţarul bulgar Borilăpentru titlul imperial, care li se cuvenea. Toţi trei vizautitlul de împărat bizantin şi se vedeau moştenitorii dedrept al acestei instituţii. După 30 de ani, Alberic TriumFontium dă de înţeles că Henric este purtătorul de dreptal titlului imperial, pe când ceilalţi doi sunt văzuţi doarca uzurpatori. Lascaris este văzut de Alberic ca un vasalal lui Balduin, dar care s-a răzvrătit şi a uzurpat titlulimperial al împăratului de la Constantinopol.6

În lupta împăraţilor latini pentru recunoaşterealegitimităţii titlului lor imperial, papalitatea i-a susţinut.Inocenţiu al III-lea a trimis o scrisoare lui TheodorLascaris în care încearcă să-l convingă a prestajurământ de vasalitate lui Henric şi să-i recunoască titlulimperial. Argumentul lui Inocenţiu al III-lea este denatură teologică. Pentru Scaunul papal, cucerireaConstantinopolului de la 1204 nu era altceva decâttrecerea Imperiului de la greci în mâinile latinilor, unact văzut ca firesc şi binecuvântat de Dumnezeu.

Cu trecerea timpului, lupta se mută acum pe tărâmreligios. După ce papii au observat că bizantinii nu vorrecunoaşte titlul imperial al latinilor şi puterea lorasupra Constantinopolului, au trecut la acuzaţiireferitoare la confesiune. Basileii de la Niceea nu suntvăzuţi doar ca uzurpatori ai titlului imperial, ci şiduşmani ai creştinătăţii, principala piedică pe drumulreunificării celor două biserici sub primatul Romei. ÎnOccident, literatura îi prezintă pe împăraţii de la Niceeaca “schismatici”. Alberic îl înfăţişează pe Ioan al III-leaVatatzes ca pe un distrugător de catolici, iar MattheusParisiensis îl vede ca schismatic.7 După cum putemobserva nu s-a schimbat mare lucru după cucerireaConstantinopolului. Grecii nu au acceptat sub nici oformă uniunea cu biserica de la Roma şi supunereaunei autorităţi latine. Structurile politice create vor fidoar ceva temporar în aşteptarea atacului decisivasupra Constantinopolului.

Scrisoarea lui Ioan al III-lea Vatatzes către papaGrigore al IX-lea este un răspuns dur, dat unei epistoleprimite în prealabil de la prelatul roman. În aceascrisoare, Grigore al IX-lea l-a jignit pe împăratul de laNiceea, răspunsul lui Vatatzes nefiind altceva decât oreplică la acuzele papei.Vatatzes se simte ofensatdeoarece papa nu i se adresează cu titlul imperial.Probabil că Grigore al IX-lea nu recunoşteaformaţiunea politică şi titlul imperial al împăraţilor dela Niceea. De la început, împăratul niceean estecontrariat de cerinţele papei de a recunoaşte primatulRomei. Replica sa este ironică şi afirmă că scaunulpapal nu este deasupra norilor, ci pe pământ, unde nuse diferenţiază cu nimic de celelalte scaune pe care le auepiscopii. Împăratul îşi continuă pledoaria cuprezentarea legitimităţii imperiului pe care îl conduce,naţia sa fiind moştenitoarea de drept a lui Constantin.

Vatatzes este intrigat de aroganţa papei de a nu

recunoaşte imperiul său, odată ce reprezentanţiianteriori ai papalităţii i-au recunoscut pe împăraţii dindinastiile anterioare, ca împăraţi ai romanilor. Ioan alIII-lea se miră de cerinţele papei de a recunoaşteprimatul Romei. În fond, papa Grigore al IX-learespingea legitimitatea Imperiului de la Niceea şi titlulsău imperial moştenit de la Constantin. Reproşurile laadresa papei continuă, împăratul prezentând barbariilela care s-au pretat latinii în momentul cuceririiConstantinopolului, crimele odioase pe care le-aucomis. Vatatzes subliniază faptul că nici măcarmusulmanii nu s-au comportat precum aceia care senumeau soldaţi ai lui Hristos. Împăratul îşi pune nădejdeaîn Dumnezeu Atotputernicul, singurul care într-adevărdomneşte şi poate judeca. Prin această remarcăîmpăratul nicean vrea să sublinieze credinţa imperiuluisău în Dumnezeu şi dreptul care li se cuvine la putereşi imperiu graţie ajutorului divin. Observăm încontinuarea scrisorii tonul ironic al lui Vatatzes la auzulveştii că papa pregăteşte o nouă cruciadă pentrueliberarea Locurilor Sfinte. Împăratul îl sfătuieşte săînceapă cu latinii de la Constantinopol, ca o pedeapsăpentru profanările caselor sfinte, a nelegiuirilorîmpotriva creştinilor la care s-au dedat. Grigore al IX-lea e criticat dur de Vatatzes, acesta din urmă văzând îninteresele organizării unei cruciade de către papalitatedoar interese personale. “Aceste pretexte onorabilesunt doar scopuri ambiţioase şi necinstite” alepapalităţii şi o “glumă împotriva crucii”. Organizareacruciadelor de către pontiful roman este desfiinţată deIoan al III-lea.

De subliniat este faptul că Vatatzes se întreabăretoric dacă acest personaj (împăratul latin de laConstantinopol) chiar are vreo putere legitimă. Înîncheierea scrisorii, Vatatzes adresează un avertismentpapei că imperiul său nu va conteni lupta pentrurecuperarea Constantinopolului, care li se cuvine dedrept. Încă o dată, Ioan al III-lea îşi pune speranţa înDumnezeu, care îi va ajuta pe cei din neamul său, careau fost nedreptăţiţi şi îi va pedepsi pe cei ce le-aucauzat această nedreptate. Constantinopolul estepentru ei simbolul bizantin, un loc sfânt pe care îl vorrecuceri. Vatatzes este gata să recunoască primatulRomei (“să avem faţă de Sfinţia Voastră raporturi şirang de fiu”), cu condiţia ca papalitatea să-i recunoascătitlul imperial şi apartenenţa Constantinopolului laimperiul său. Nu ştim dacă împăratul vorbea serios, darne îndoim de faptul că ar supune biserica ortodoxăprimatului Romei, după eforturile pe care le-a făcut apune bazele Imperiului şi patriarhiei de Niceea. Înultima frază, Vatatzes atrage încă o dată atenţia asupra“scrisorii grosolane” pe care a primit-o de la papă,exprimându-şi totodată nemulţumirea faţă de jignirilela care a fost supus de papă.8

Această scrisoare exprimă întreaga aversiune pecare bizantinii din acea vreme o nutreau faţă de latini şide papalitate. Imperiul de Niceea şi întreaga lume

105 >>>

bizantină care refuzase a se supune primatului Romeierau socotite schismatice în prima jumătate a secoluluial XIII-lea. Confruntarea nu se încheiase, iarOccidentul întărea reacţia bizantinilor princomportamentul pe care l-au avut latinii faţă de ei.

Propaganda antilatină promovată de împăraţii de laNiceea a avut o funcţie politică importantă. Locuitoriidin teritoriile locuite de latini au început o rezistenţăpasivă faţă de aceştia. Opera cuceritorilor a început săse ruineze, iar toate forţele greceşti s-au coalizat înjurul Imperiului de la Niceea pentru îndepărtarealatinilor şi o proximă recucerire a tradiţionalei capitalebizantine.9

Recuperarea Constantinopolului de la nelegiuiţiilatini va deveni raţiunea de a fi a bizantinilor. Efortulcare va fi depus pentru izgonirea latinilor marcheazăprofunzimea diferendului care separa cele două părţiale creştinătăţii şi pecetluieşte despărţirea definitivă aacestora. Prin cucerirea cetăţii imperiale, cruciaţii audecis sfâşâierea finală dintre cele două creştinătăţi.10

Prima jumătate a secolului al XIII-lea nu va face decâtsă fie începutul urii pe care grecii o simţeau faţă delatini şi a aversiunii pe care cele două lumi vor ajungesă şi-o poarte reciproc.

Întemeierea Imperiului latin de Răsărit a urmăritextinderea catolicismului în sud - estul Europei, însă vaîntâmpina o rezistenţă dârză din partea ortodoxiei. Defapt, ţaratul Asăneştilor şi regiunile carpato-dunăreneau fost incluse în planul catolicizării, prin mijlocireametodelor diplomatice, militare şi ecleziastice, ce ar ficonstat în înfiinţarea episcopiilor. Convertirea lacatolicism se făcea de obicei cu ajutorul ordinelorcălugăreşti, acestea devenind principalele instrumentede propagandă. În această campanie a catolicizării,regatul ungar va avea o misiune dificilă la sud-est deCarpaţi.

Încoronarea lui Ioniţă Asan ca rege apostolic alromânilor şi bulgarilor, prin confirmarea papală de la 8noiembrie 1204, dă speranţe papei că aceastăconfesiune va deveni una dominantă. Unirea BisericiiOrtodoxe din Balcani cu Biserica Romană era de fapto unificare administrativă, ce se baza pe recunoaştereaprimatului papal, însă fără amestec în dogmatică sau rit.Chiar în momentul unirii, Ioniţă a lăsat mitropoliaOhridei independentă de biserica romană şi astfel i-adat dreptul, în mod conştient, la opoziţie ortodoxă,prin continuarea legăturilor cu împăratul bizantin şipatriarhul ortodox de la Niceea.11

Ţaratul Asăneştilor, care s-a împotrivit atâtImperiului latin de la Constantinopol, cât şi regatuluiungar, demonstra că era un stat foarte bine organizat,ce dispunea de o însemnată putere militară.12 Urmaşiilui Ioniţă n-au mai obţinut coroana regală de la SfântulScaun, întrucât erau consideraţi schismatici. S-a ajunspână acolo încât papa Grigore al IX-lea, în 1238,îndemna pe regele Bela al IV-lea al Ungariei să atace pe

Ioan Asan al II-lea, „vicleanul Asan”, adversar alImperiului latin, pentru a-i cuceri teritoriul. Moartea luiIoan Asan al II-lea şi invazia tătară au eliminatconflictul.13

Concomitent cu situaţia încordată de la sudulDunării, la nordul Dunării, în timpul existenţeiImperiului latin, statul ungar catolic s-a aflat îndificultate, în confruntarea dintre creştini şischismatici. Pe baza monopolurilor regale au fostaşezaţi saşii în sudul Transilvaniei şi secuii în CarpaţiiOrientali, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Aurmat colonizarea teutonilor la începutul veaculuiurmător, într-un teritoriu locuit de români, denumiteronat terra deserta.14 Acestea au avut nu numai caractermilitar şi economic, ci şi unul politic, prin separareamasei româneşti de cea din nord şi de cea de pestemunţi.15

Ofensiva catolicismului împotriva ortodoxieiromâneşti în părţile Bihorului reieşea dintr-o scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea din 16 aprilie 1204,expediată episcopului Simion al Oradei, din care aflămcă regele Emeric al Ungariei l-a înştiinţat că unelebiserici ale monahilor greci, aflate în regatul Ungarieise ruinează de tot prin lipsa de grijă a episcopilordiocezani. Regele îi propune papei să creeze oepiscopie supusă Romei în acele locuri şi să aşeze înmănăstiri călugări latini.16

Un an mai târziu, în mai 1205, Inocenţiu al III-leaîi scria arhiepiscopului de Calocea, că în “ţara”cneazului Balea există o episcopie care nu ţine de nicio mitropolie. Pontiful roman propunea aducereaepiscopiei sub autoritatea Scaunului roman ori, în cazulîn care ea a ţinut de Patriarhia de la Constantinopol,trebuie trecută sub obedienţa patriarhului catolic alNoii Rome, care a luat locul patriarhului ecumenic grecdupă cucerirea din 1204. Suprimarea episcopieiortodoxe, care se afla în teritoriile vestice aleTransilvaniei, în Crişana şi trecerea mănăstirilor“grecilor” în mâinile bisericii romane se înscriau înreacţia contra schismaticilor, declanşată de papalitate şide factorii politici din zonă. Spre exemplu, castrulMedieşul Aurit, împreună cu satele din jur, au fostsmulse “din mâinile vlahilor schismatici”, iar locuitoriiau îmbrăţişat credinţa catolică. În anul 1377 sateleromânilor din nord-vestul Transilvaniei aparţineau demai multe generaţii Bisericii Catolice, iar locuitorii lorerau pe cale să-şi piardă identitatea etno-culturală, dupăce şi-o pierduseră pe cea confesională.17

Prin instalarea ordinului teutonic în 1211 în ŢaraBârsei, regele Andrei al II-lea intenţiona, cu ajutorulcavalerilor, să-şi extindă dominaţia şi asupra teritoriiloraflate la sud şi la est de Carpaţi, sub stăpânireacumanilor.18 Aşa se explică privilegiile în actul de danie:dreptul la vămile târgurilor din acel ţinut, ridicareacetăţilor şi oraşelor din lemn ca să apere regatulîmpotriva cumanilor, nici un voievod să n-aibă drept de

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 106

găzduire, scutire de toate dările, numai regele aveadreptul de jurisdicţie asupra lor şi alegereajudecătorului de către ei spre a fi judecaţi.19 În anul1222, li se mai acordă încă un privilegiu: anual aveaudreptul la şase corăbii cu sare de la Ocna-Mureş.20

Cavalerii teutoni au construit cinci cetăţi de piatrăîn Ţara Bârsei şi astfel au încălcat înţelegerea. Înperioada şederii lor au cucerit nord-estul Munteniei şisudul Moldovei până la Siret, ridicând şi acolo cetăţi. Înaceastă situaţie, regele se temea de intenţia cavalerilorde a deveni independenţi, întrucât Ungaria, nu vroia sărenunţe la teritoriile de peste munţi. În urmaintervenţiei papei Honoriu al III-lea, regele a cedat şile-a permis teutonilor să stăpânească teritoriileextracarpatice, de la hotarul Brodnicilor până laDunăre. Sub ocrotirea lor s-au aşezat saşi şi secui înzonele Câmpulungului, Buzăului, iar în nord, pânăaproape de Bacău. Aceşti colonişti au fost însoţiţi depreoţi şi astfel s-au constituit şi primele comunităţicatolice. Ţinuturile cucerite, la rugămintea teutonilor,au intrat sub jurisdicţia Scaunului papal, sprenemulţumirea regelui Andrei al II-lea. Credincioşii dedincolo de munţi trebuiau să achite o dajdie anuală dedouă mărci de aur, împărţite egal între papă şi cavaleri.Nemulţumit de atitudinea şi tendinţele cavalerilorteutoni, în anul 1225, Andrei al II-lea i-a alungat, iarregele a pus stăpânire pe teritoriul cucerit de ei. Defapt, regele s-a temut de crearea unei feude pontificale,independente de Ungaria. Nevoiţi să plece, teutonii s-au stabilit în Prusia orientală, unde au întemeiat un statputernic, iar papa, în pofida insistenţelor, n-a izbutit să-l convingă pe rege pentru reprimirea lor în ţinuturilepărăsite.21

Cu toate că au stăpânit foarte puţin teritoriul dedincoace de Carpaţi, cavalerii teutoni, cruciaţiîmpreună cu călugării dominicani, au deschis caleacatolicizării cumanilor, după ce i-au învins. Astfel,regele Andrei al II-lea a hotărât înfiinţarea EpiscopieiCumaniei, după ce hanul cuman Bortz consimte săteacă la creştinism. Cu binecuvântarea papei, episcopulde Strigoniu, însoţit de fiul regelui, viitorul Bela al IV-lea, au înfiinţat în 1227 Episcopia cumanilor în orăşelulMilcovia. Primul episcop, dominicanul Theodoric, careera sub autoritatea papei, afirma: “…opresc ca cinevasă pretindă să stăpânească peste voi, să vă bucuraţi delibertate…să nu vă impună jugul robiei pentru că v-aţiîntors la Hristos”, o aluzie la dorinţa de stăpânire aregelui maghiar. Însă de frica tătarilor, conducătoriicumanilor au acceptat suzeranitatea maghiară, aşa cădin anul 1233 Andrei al II-lea s-a intitulat şi rege alCumaniei.22

Deşi cumanii au primit catolicismul, mai mult dinraţiuni politice, în faţa primejdiei ce venea de la răsărit,îndeosebi după bătălia de la Calca din 1223, totuşiromânii au rezistat şi nu au putut fi convertiţi,rămânând mai departe ortodocşi. O scrisoare a papei

Grigore al IX-lea semnalează existenţa în spaţiulepiscopiei cumanilor, a românilor, “care deşi dupănume se socotesc creştini…, primesc toate tainelebisericeşti nu de la venerabilul nostru frate…episcopulcumanilor, care e diocezan al acelui teritoriu, ci de launii pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor”. Cel maiindignat era papa de faptul că atât unguri, cât şi teutoniar trece la credinţa lor. Această scrisoare arată că înţinuturile extracarpatice existau episcopi ortodocşi airomânilor, care se găseau pe lângă cnezii şi voievozii lorlocali. Faptul că sunt numiţi pseudo-episcopi înseamnăcă nu au fost consacraţi canonic. După 1204, cândpatriarhul ecumenic s-a refugiat la Niceea, autoritatealui a slăbit în regiunile dunărene. Observăm existenţapopulaţiei româneşti care se opune prozelitismuluicatolic.23 Românii erau foarte numeroşi, aveaucapacitatea să atragă la ortodoxie pe catolicii sosiţi şi,foarte interesant, dispuneau de episcopi, cu ajutorulcărora păstrau vechea credinţă în pofida tututrorpresiunilor. Nu excludem ipoteza că episcopiimenţionaţi să-şi fi avut reşedinţele în cadrul unorformaţiuni politice româneşti, încă neidentificate, cumde altfel le întâlnim mai târziu.24

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1241, catedrala şireşedinţa episcopiei cumane situată în Milcovia ausuferit distrugeri totale, iar mulţi călugări dominicani,în frunte cu episcopul Theodoric au plătit cu viaţapentru credinţa lor.25 Ca o consecinţă a invazieitătarilor, regele Bela al IV-lea a încercat a reorganizaBanatul de Severin prin invitarea Ordinului CavalerilorIoaniţi în anul 1247, cărora, în schimbul pazei graniţei,le oferea unele avantaje. Până acum nu se cunoaşte câtau stat cavalerii ioaniţi în Banatul de Severin, uniicercetători afirmând că nici n-au venit.26

Ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că, întimpul existenţei Imperiului latin, au fost încercări deconvertire a ortodocşilor de la sud de Dunăre,îndeosebi pe vremea lui Ioniţă. Treptat, ortodoxia s-adistanţat de catolicism, încât Asan al II-lea ajunsese săfie considerat schismatic. În părţile carpato-dunărene,ofensiva catolicismului a fost lansată de regatul ungarla porunca papalităţii. În această încercare decatolicizare, ordinele călugăreşti au jucat un rol foarteimportant în frunte cu dominicanii, cistercienii,minoriţii, teutonii şi, parţial, ioaniţii.27

Date importante referitoare la ortodoxie şi laopoziţia ei din această perioadă le găsim în scrisorilepapale. Prin ele aflăm despre existenţa episcopilor,preoţilor şi bisericilor ortodoxe. După invazia tătară,presiunea catolicizării în regiunea carpato-dunăreanăscade. La puţin timp dispare şi Imperiul latin, sursă aîncordării dintre catolici şi ortodocşi.

După crearea lor, cele două state româneşti, ŢaraRomânească şi Moldova se înscriu încă de la început înaria comunităţii de state ortodoxe, aflate sub egidabasileului şi a patriarhului ecumenic din

107 >>>

Constantinopol. Înălţarea bisericii de la Curtea deArgeş la rangul de mitropolie, subordonată patriarhieide la Constantinopol, va consfinţi consolidareafrontului ortodox european în faţa ofensivei catolice,ce avea în regalitatea maghiară vârful ei de lance înacest spaţiu.28

Vlaicu-Vladislav promovează o politică externă deechilibru între ortodoxie şi catolicism, în condiţiileofensivei politice a regatului maghiar sub domnia luiLudovic de Anjou. Totuşi, principele român a jucat unrol important în politica de stăvilire a propagandeicatolice şi a ofensivei Islamului în Balcani. Pe fondulcreşterii ofensivei catolice este înfiinţată mitropolia dela Severin.29

Noile state româneşti începeau să-şi defineascăidentitatea religioasă. De acum statele extracarpatice seraportau la confesiunea ortodoxă. Catolicismul nu vacâştiga teren; din contră, cu trecerea timpului, ofensivacatolică se domoleşte. Spaţiul românesc ilustreazăfoarte bine confruntarea care a avut loc între ortodoxieşi catolicism. Principalul cauzator al acestei confruntăria fost Imperiul latin de la Constantinopol, creat în1204. Odată cu căderea acestuia în 1261 ofensivacatolică va scădea, până când va dispărea cu totul.

Note:

1. Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului bizantin,Bucureşti, 2002, p. 95, 100.2. Donald Queller, The Fourth Crusade. The Conquest ofConstantinople 1201-1204, Leicester, 1978, p. 179.3. John Godfrey, 1204. The Unholy Crusade, Oxford,1980, p. 159.4. Steven Runciman, A History of the Crusades, II.,Cambridge, 1957, p.128.5. Stelian Brezeanu, Das Zweikaiserproblem in der erstenHälfte des 13 Jahrhundert, p.260-261, în: „ RevueRoumaine d’histoire, XVII., nr.2, 1978, p. 260 - 272.6. Ibidem, p. 263.7. Ibidem, p. 264.8. La Lettre de Jean Vatatzes empereur de Nicee au PapeGregoire IX, p. 453, în: Revue roumaine d’histoire T XVII,no. 2, 1978, p. 452 - 455.9. Stelian Brezeanu, op. cit., p. 266.10. H. Ahrweiler, op. cit., p.96 - 97.11. Constantin I. Andreescu, Reacţiuni ortodoxe în catolicizarearegiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 11 - 12, 1938, p. 771 -773.12. Gheorghe I. Brătianu, Tradiţie istorică despre întemeiereastatelor româneşti, Bucureşti, 1980, p. 74.13. Ibidem, p. 80 - 81.14. Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale.Controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 214 - 215, 226.15. Augustin Bunea, Încercare de istoria românilor până la 1382,Bucureşti, 1912, p. 127.16. Stelian Brezeanu, Bizanţul şi statele româneşti în lupta

împotriva Islamului, p. 72.17. Ibidem, p. 73.18. Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania,Bucureşti, 1992, p. 155.19. Documente privind istoria României, veacul XI, XII, XIII, C,Transilvania, vol. I (1075-1250), Bucureşti, 1951, p. 150-151.20. K. Horedt, Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbürgens,Bukarest, 1958, p. 129.21. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxeromâne, ediţia a VI-a, Bucureşti, 1991, p. 240.22. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti,Bucureşti, 1969, p. 259-260.23. Stelian Brezeanu, Bizanţul şi statele româneşti în luptaîmpotriva Islamului, p. 74.24. Preot Ioan Rămureanu, Rolul elementului românesc încreştinarea ungurilor, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1 - 2, dinianuarie - februarie, 1980, p. 189.25. Ioan Ferenţ, Cumanii şi episcopia lor, Blaj, 1931, p. 144-145.26. Ion Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age,Sibiu, 1944, p. 17.27. Constantin I. Andreescu, op. cit., p. 779.28. Stelian Brezeanu, Bizanţul şi statele româneşti în luptaîmpotriva Islamului, p. 78 - 79.29. Ibidem, p. 80.

Bibliography

Ahrweiler, Hélène, Ideologia politică a Imperiuluibizantin / The Political Ideology Of The Byzantine Empire,Bucureşti, 2002.

Brezeanu, Stelian, Das Zweikaiserproblem in der erstenHälfte des 13 Jahrhundert / The Problem Of The TwoEmperors In The First Part Of The 13th. Century, în: RevueRoumaine d’histoire, XVII., nr.2, 1978, p. 260 - 272.

Godfrey, John, 1204. The Unholy Crusade, Oxford,1980.

Păcurariu, Mircea, Istoria bisericii ortodoxe române /The History Of The Romanian Orthodox Church, ediţia aVI-a, Bucureşti, 1991.

Queller, Donald, The Fourth Crusade. The Conquest OfConstantinople 1201-1204, Leicester, 1978.

Runciman, Steven, A History Of The Crusades, II,Cambridge, 1957.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 108

109 >>>

UU ne structure fondamentale des relationsreligieuses des Pays Roumains avecl’Eglise Orientale pendant les XIVe-

XVe siècles est représenté par celles avec le Saint MontAthos. Les liaisons roumaines avec la Sphétagora sesont matérialisées par l’attribution des princes de laValachie et de la Moldavie d’aides financières ou desdonations foncières vers des divers monastères d’ici.On ajoute à ces aides, l’activité constructive financéepar les princes roumains au Mont Athos.

L’activité constructive des princes valaques auMont Athos. Les monastères du Mont Athos sont descomplexes de batiments qui se sont développés autourdes églises (katholicon). Dans les enceintes il y avait aussides chapelles. Les moines avaient besoin de dortoirs,de réfectoirs, d’hopital pour les malades et les faibles,d’annexes (boulangerie, cuisine, grange, ateliers) etd’un port de mer (arsanas) pour le commerce1 Lesbâtiments étaient entourés de murs de défenses etprotégés d’une tour, ultime refuge. Principalementsitués en bord de mer, les monastères bénéficiaientd’un réseau d’eau amenée de la montagne.

Les batiments principaux et leurs annexes ontsouffert au long du temps des incendies accidentels oudes attaques ennemies. Ils ont été attaqués au Moyen

Age par les pirates, les musulmans voir mème lescroisés. Les batiment ont souffert à cause de ladépopulation pendant certaines periodes ou à cause demanque de soutien financier, base de leur existence.Etant considérés comme un vrai bastion de la croyance,les monastères ont été soutenus par les empereurs deConstantinople desquels ils ont dépendus jusqu’en1453. Apres la chute de l’empire Byzantin, et mêmeavant, les rois et les principaux états ortodoxes ontaccordé des dons et ont fait des donations en argent.Bien que les princes roumains n’ont pas eu demonastère au Moyen Age au Mont Athos, ils en ont étéles principaux donateurs.

Les liaisons de la Valachie avec le Mont Athos ontdébuté à peu de temps après la réalisation des relationsofficielles de l’état valaque avec le PatriarcatŒcuménique de Constantinople, en même temps avecla réconnaissance canonique de la Métropolie de laUngrovlachie, en mai 13592. Les fondateurs de cesrelations ont été le moine Hariton, le prieur de laMonastère Kutlumus, et le prince de la Valachie,Nicolas Alexandre (1351/1352-1364).

L’activité constructive au Mont Athos débute à lamême période. Les informations que nous posédonsnous permettent de tirer la conclusion que le premierprince, qui a soutenu ces activités au Saint Mont a étéNicolas Alexandru, et la principal bénéficiaire dans

L’activité constructive des princes roumains au Mont Athos(le milieu du XIVe siècle - le début du XVIe siècle)

V a s i l e M Ă R C U L E Ţ ; P e t r e B E Ş L I U - M U N T E A N U

Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş; Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu“Mediensis” Technical College of Mediaş; Brukenthal National Museum of Sibiu

str. Sticlei, nr. 9, 551130 Mediaş, jud. Sibiu, tel./fax: +40-269-834673; Piaţa Mare, nr. 4-5, Sibiu, România.Personal e-mails: vasmarculet@yahoo.com / p_besliu@yahoo.com

The financial and lands donations of the Romanian Princes for the reconstructionof some Mount Athos monasteries (the 14th -15th centuries)

An important part of the relations between The Moldavia and Walachia with Oriental Church are those with TheMount Athos monasteries. The relations with Sfetagora were underlined by financial aids or donations of lands for thedifferent communities. The financial donations for the constructions are also done. In the 14th-15th century the rulersof Walachia and Moldavia had the initiative of constructions in The Mount Athos.

In the 14th century the Walachian princes Nicolas Alexander and Vladislav the First had the initiative ofconstructions in the Kutlumus monastery.

In the 15th century the Moldavian Prince Stephan the Great helped the athonites monasteries Zografou, Vatopedou,Saint Paul, and probably Xenophontos to rebuilt some buildings .

Keywords: The Mount Athos, Walachia, Moldavia, Nicolas Alexander, Vladislav I, Ştefan cel Mare, Kutlumus,Zografou, Vatopedou, Grigoriou, Saint Paul, Xenophontos

cette époque a été le même Monastère Kutlumus.Selon les informations transmises par l’un des

testaments d’Hariton, de 1370, on découvre que celui-ci s’est adressé au prince de la Valachie, NicolasAlexandre, qui «a donné beaucoup pour la construction de lagrande tour, bien qu’il ait laissé aux autres la préoccupation deréparer ce qui s’est écroulé à ses fondements»3. Lesinformations contenues dans un deuxième testamentdu même moine, du novembre 1370, complète lessources antérieures précisant que le prince valaque «acontribué avec une importante somme à la construction de lagrande tour, mais qu’il n’a pas réussi l’achever», à cause deson décès, à 16 novembre 13644.

Il est difficile de déterminer quand a débuté cetteactivité constructive de Nicolas Alexandre auMonastère Kutlumus. Selon les informationsprésentées, nous considérons que son début pourraitêtre daté après le mai 1359, date où le prince de laValachie a opté définitivement pour l’othodoxie, maisqui pourait être admise comme un terminus post quem,continuant jusqu’à la mort du prince valaque.

Il paraît que l’assistence accordée par NicolasAlexandre, même interompue par sa mort, a ététellement importante que, depuis cette époque, leMonastère Kutlumus commence à être perçu commeun couvent de la Valachie. Le fait est confirmé d’undocument daté de septembre 1369 par Vladislav I(1364-1376/1377), son fils et son successeur au trône,qui nomme l’édifice «du prince et du père de ma règne»5.

À la sollicitation du prieur Hariton, qui dans untestament de juillet 1378, précisait qu’il s’est déplaçésept fois chez l’ancien prince Vladislav I et chez safemme, la princese Anne, leur demandant de continuerl’activité constructive au Monastère Kutlumus,commencé par Nicolas Alexandre6. Dans sondocument de 1369, le prince valaque consignait que leprélat athonien a démandé «à construire, à ajouter et àaugmenter la monastère avec une fortification et un mur de citéenvironant, à l’enrichir avec des tours de défense, à éléver uneespace de prière, une salle à tables et des cellules»7.

Dans son document, le prince de la Valchie précise,qu’après l’acceptation par Hariton d’être considéré lefondateur du monastère, il lui a mis à disposition desmoyens financiers avec lesquels le prélat «a élévé defondations et a bâti le renforcement du saint monastère rapellé età la grâce de Dieu il s’occupera aussi d’église, de la salle à tableset des cellules, il va acheter des dépendances pour le besoin desfrères»8.

La réalisation de ces constructions est confirméeaussi du prieur Hariton dans son testament de 1370.Selon ses propres affirmations, «à l’aide et le pouvoir deson argent, par mon effort et mon travail et celui de mes frères[…], j’ai construit grâce à Dieu le mur de défence qu’on peutvoir maintenant»9. Puis, dans son document, Haritonmontre qu’après «les emprunts faits à l’occasion de l’élévementdu mur de défense, il nous est resté à payer encore une dette de

mille d’aspres»10, qu’il les sollicite au prince valaque.Pendant cette phase des rapports a commencé,

paraît-il, un conflit entre le prince et le prieur Hariton.Le prétexte a été causé par la prétention du princevalaque que l’organisation de la vie de collectivité ducouvent, avec laquelle les moines roumains établis icine pouvaient pas s’habituer, soit remplaçée avecl’organisation de la vie de soi-même, qui était pratiquéedans les autres monastères du Saint Mont. Lasollicitation, repoussée fermement par Hariton, a attiréaprès le refus du prince de payer la dette de 1.000aspres de l’établissement. Le conflit se prolongeraquelques années, car, la persistance d’Hariton dans sonrefus fera même que la décision du prince resteraimmuable11.

Après plusieures interventions, Hariton afinalement, cédé aux conseils de ses collaborateurs et àaccepte les prétentions du prince valaque. Il s’engageaitd’introduire l’organisation de la vie de soi-même aussi àKutlumus «si le pieux voïvode paye la dette de 1.000 d’aspresdépensés avec l’élévation du mur de défense, il bâtit une église plusgrande, capable recevoir ici les frères romeis (byzantins, n. n.)trouvés ici et les Valaques qui viennent»12.

Le retour du prélat sur sa décision a déterminéVladislav I de modifier à son tour son attitude et depayer la dette du monastère. Le fait est aussi confirmépar Hariton dans son testament de 1378, où il précisequ’il a reçu de la part du prince «tout ce qu’il faut pour lareconstruction du monastère et lui l’a complété pour le mieux»13.Dans les conditions précisées, le conflit était éteintavant septembre 1369.

Après, les liaisons de la Valachie avec le MontAthos ont évolué. Pour la période analysée , les sourcesque nous possédons confirment des importantesdonations financières et foncières faites par les princesvalaques à la communauté monacale de la Sphétagora,mais ils ne consignent aucune activité constructive deceux-ci au Saint Mont.

L’activité constructive de la Moldavie au MontAthos. L’activité constructive de la Moldavie au MontAthos est indissolubement liée du règne d’Etienne leGrand (1457-1504). Son début se situe au début de ladécennie 8 du XVe siècle.

En 1471, à la solicitation du prieur Varlaam de laMonastère Zographou, Etienne le Grand approbaitune aide financiere à l’infirmerie de ce monastère. Ledocument donné le 13 septembre par la chancellerie deSuceava, précisait aussi, autant la valeur de la donation,mais aussi sa destination et les obligations revenantsaux destinataires. Quant à ces aspects dans ledocument du prince de la Moldavie on mentionnait qu’«on a mis du boisseau à notre infirmerie de notre saint monastèrede Zographou, que, cette infirmerie nous-même nous avonsrenforcée grace à Dieu; et soit de notre part à cette infirmerie, àceux qui se trouvent dans cette infirmerie, chaque année, 500

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 110

aspres, et qu’on se prie au Dieu pour l’âme de nos parents, etpour notre santé et pour la santé de nos enfants. Ce avant-nomméboisseau, de 500 aspres, qu’il soit pour notre infirmerie duSainte Mont de Zographou, fixe pour toujours»14.

Dans le contenu du document de 13 septembre1471 on peut identifier la formule «notre infirmerie denotre saint monastère de Zographou». Bien qu’assez confuse,cette formule nous permet de tirer la conclusion que,très probablement, l’infirmerie du MonastèreZographou a été construite et initiée toujours parEtienne le Grand. Il est difficile à préciser quand levoïvode de la Moldavie l’a fait. Notre opinion c’est quela date du debut de l’infirmerie du MonastèreZographou pourait être comprise entre ou après le 10mai 1466, la date de la premiere aide accordée àumonastère15, et avant le 13 septembre 1471.

En 1475-1476, le prince de la Moldavie construit àZographou le port du monastère, fait confirmé par l’ins-cription en slavon, mise probablement à l’occasion de lafin des travaux: «Moi Etienne voïvode, grace à Dieu prince duPays de la Moldavie, le fils de Bogdan voïvode, nous avons cons-truit cette maison (dépôt) pour les navires pendant l’an 6983»16.

Toujours à Etienne le Grand on peut attribuer lareconstruction du mur de l’enclos, des cellules,l’élèvement du réfectoire du Monastère Zographou. Letravail, réalisé entièrement pendant la première partiede l’an 1495, était achevé le 6 juin, selon l’inscriptioncontemporaine: ,,Jessus Christ Nika. Voilà, pour le ChristDieu, le dévoué, Moi Etienne le voïvode, grace à Dieu prince duPays de la Moldavie, le fils de Bogadan voïvode, nous avons faitcette réfectoire pendant l’an 7003. On l’a bâtie et on l’a achevéeen mois de juin en 6, et de son règne le quarantième ansuccessivement»17.

Le prince de la Moldavie a donné encore auMonastère Zographou: des vêtements, des vaisseaux,des vêtements sarcedotaux, des objets de culte etc. Ilest possible qu’après la victoire de Vaslui contre lesTurques (10 janvier 1475), Etienne ait donné aumonastère une icône plaquée en argent du SaintGeorges. Une deuxième icône du même saint, ayantune inscription en russe de 1838, qui consigne qu’ «ellea apparu après l’an 1484, quand le prince de la MoldavieEtienne le Grand a refait cette Sainte Monastère Zographou»,qui a été probablement donnée par le voïvode de laMoldavie après la victoire de Cătlăbuga de 148518 .

Vers la fin de la vie, environ 1501-1502, le prince dela Moldavie repare de nouveau, à ses propres frais, toutle monastère, qui ,’à cause des difficultés, connaîssaitune période de déclin19. À cette occasion, le katolikonest peint.20.

L’attention particulière portée d’ Etienne le Grandau Monastère Zographou, qui a dépassé le soutienaccordé à celui-ci par d’autres souverains précédents, afait du prince de la Moldavie un véritable fondateur dela construction. Le fait est réconnu et confirmé depuisl’an 1489 par le moine Isaia de Chilandar21. D’ailleur,

l’attention accordée d’Etienne le Grand au MonastèreZographou a déterminé que la constructionathonienne soit perçue par les contemporains commeune veritable Lavra de la Moldavie22.

Un autre monastère de Sphétagora, qui à la fin duXVe siècle a bénéficié d’activité constructive d’Etiennele Grand, a été le Monastère Vatopedou. Le débutdes liaisons de la Moldavie avec le MonastèreVatopedou reste controversé. Selon l’affirmation deTeodor Bodogae, acceptée aussi par d’autres historiensroumains de l’Eglise, «à 1472, après les insistences du prieurChiril (Khyrillos, n.n.) moine ordonné prêtre, Etienne voïvodeconstruit l’arssana (l’arsenal-le port, n.n.) pour des naviresau nord de la monastère»23.

Mais l’inscription en grec, mise à l’occasion desconstructions, gardée dans l’arsenal, infirme l’opinionexprimée de Teodor Bodogae, montrant comme l’ande la fin des constructions 1496: «le pieux [et de Christaimant], Moi Etienne voïvode, pendant l’an 7004; prieur soyantKyrillos le prieur»24.

Le monastere Grigoriou a bénéficié d’unsubstantiel soutien de la part d’Etienne le Grand aussià la fin du XVe siècle . Quelques spécialistes datent ledébut des liaisons du voïevode de la Moldavie avant lesannées 1457-1476, mais d’autres excluent l’existence detels rapports pendant Etienne le Grand25.

Selon une tradition athonite, valorisée aussi parl’historiographie roumaine, pendant l’an 1497 lemonastère a été refait entièrement par quelqu’un«Alexandre voïvode de la Valachie»u26. Parce que à cettedate en Moldavie regnait Etienne le Grande et enValachie Radu le Grand (1495-1508), on s’interroge:qui était cet Alexandre voïvode de la Valachie? Lamajorité des historiens qui ont abordé ce problèmel’ont identifié à Alexandre, le fils d’Etienne le Grand27,investit avec le titre de voïvode depuis 1490 et établit àla cour de Bacău, mais mort en juillet 149628.

Comment s’explique cette note? À notre avis, deuxhypothèses sont plausibles: soit que la réconstructionde l’édifice ait été réalisée avant le mois juillet 1496, etl’an de l’inscription consigne la date quand elle a étémise, soit, très probablement, la réconstruction de lamonastère, commencée par Alexandre avant sa mort,ait été finalisée par Etienne le Grande en 1497, après ladisparition de son fils, quand a été mise aussil’inscription votive avec le nom du défunt..

Il paraît que depuis l’an 1497 le MonastèreGrigoriou entre dans une période très difficile pourson existence, à la fin il sera abandonné. On ne sait pasles causes qui ont mené à cet état de fait, quelquesinformations de début du XIVe siècle mettent le fait surles destructions provoquées par les pirates, pendantque des spécialistes de nos jours l’attribue à «des causesinconnues»29.

Dans telles conditions, l’édifice aurait bénéficié denouvelles et importantes aides financieres de la part du

111 >>>

prince de la Moldavie pour se refaire, fait signalé desdeux documents émis d’Etienne le Grand environ1499-1500. L’un se réfère , le document de 16 juillet1513 de la Syntaxe d’Athos, où on dit que le MonastèreGrigoriou, détruit par les pirates et resté abandonné,on a été appellé le moine Spiridon pour prendre lafonction de supérieur du monastère. Celui-ci s’estadressé à Etienne le Grand pour le prier d‘êtrefondateur, à suite le prince de la Moldavie a refait lesfondations et a donné en plus 24.000 aspres, aveclesquels on a acheté à Karies le vieux monastère deSaint Triphonos, pour servir d’église pour 4-5 moines,qui résidaient là 30.

Pendant l’an 1502, Etienne refaisait pour latroisième fois le monastère. L’inscription mise à cetteoccasion sur la tour-clocher, probablemententièrement refaite ou construite à l’époque, consignebrièvement que «Moi Etienne voïvode nous avons élévé cela,l’an 7010»31 .

Etienne le Grand a été le premier voïvode roumainfondateur du Monastère Saint Paul. Les plusanciennes informations concernant les liaisons de laMoldavie avec cet monastère datent depuis le passagedu XVe en XVI-e siècle. In 1500-1501, Etienne réparele monastère et construit un aqueduc, les fontsbaptismaux et un canal d’eau32.

La vaste activité constructive initiée et conduited’Etienne le Grand au Monastère Saint Paul estconsignée de deux inscriptions votives. La première,mise à l’occasion de la construction de l’aqueduc,travail réalisé en 1500, consigne: «Pour le Christ Dieu, moiEtienne le très dévoué, par la grâce du Dieu prince du Pays dela Moldavie, le fils de Bogdan voïvode, nous avons apporté del’eau à cette monastère pour son repos et pour de profundis, sousle prieur Niconos moine ordonné prêtre, l’an 7008, l’indiction 3,le cycle solaire 8 et de la lune 16, la base 29»33.

La deuxième inscription votive, mise en 1501 àl’occasion de la construction des fonts baptismaux etdu canal d’eau, se réfèrent à ces travaux, ayant cecontenu: «Le très dévoué Moi Etienne prince du Pays de laMoldavie, le fils de Bogdan, avec son fils Bogdan voïvode ontapporté cette eau et ont fait les fonts baptismaux et le canal d’eau[…] pendant l’an 7009, du son règne 45, sous le prieur deSaint Paul, Nectarios moine ordonné prêtre»34.

Pendant la dernière décennie de son règne, Etiennele Grand s’est préoccupé aussi de la situation auMonastère Xenophontos. Dans le cas de cetteconstruction, l’historien T. Bodogae essaye d’accréditerl’opinion que ses liaisons avec la Moldavieappartiennent toujours à l’époque étiennienne. Avecquelques réserves, il soutient que «le début des liaisons avecnos pays a ete fait aux environs de 1475, quand 3 athonites –peut-être des Roumains – Jean de Simion, Dumitru etThéodosie, ont peint le réfectoir»35.

En absence d’autres informations, nousconsidérons que seulement les noms des peintres,

communs dans le monde orthodoxe, autant auxcléricaux, mais aussi aux laïques, ne représent pas unargument assez solide pour soutenir leur origineroumaine. D’autre part, même Roumains, ceux-ciauraient pu, très bien, faire partie, comme d’autres dela même éthnie, des moines de la Sphétagora, ainsi queleur travail ne peut pas et il ne faudrait pas le mettre,obligatoirement, en liaison avec toute action d’aide dela monastère athonite par les princes roumains.

L’attribution de l’initiative de peindre du refectoireà Etienne la Grand reste une démarche risquée,exclusivement ayant comme principal élément l’annéeconsignée par l’information en discution. L’associationde l’actualité de la peinture du réfectoire avec le règned’Etienne ne permet pas, ni son attribution, sansaucune réserve, au prince de la Moldavie, mais ni lerefus catégorique de cette possibilité.

En conclusion, pendant le milieu du XIVe-ledébut du XVIe siècle, les princes de la Valachie: NicolasAlexandre et Vladislav I, mais aussi Etienne le Grand,le prince de la Moldavie ont réalisé une série deconstructions au Mont Athos. Les monastères qui ontbénéficié de ces constructions ont été: Kutlumus,Zographou, Vatopedou, Grigoriou, Saint Paul etposiblement Xenophontos.

Note:

1. Pour l’ architecture des monastères: PloutarchosTheocharides, Pandelis Foundas, Stefanou Stergios, MountAthos, Athens, 1992, p. 9 şi urm.

2. Fr. Miklosich, I. Müller, Acta PatriarchatusConstantinopolitani. MCCCXV-MCCCCII, t. I, Vindobonae,1860, p. 383-388, doc. CLXXL/I-II.

3. FHDR, IV, p. 286-287 doc. XLVI/2.4. Ibidem, p. 296-297, doc. XLVI/3.5. Ibidem, p. 280-281, doc. XLVI/1.6. DIR, B, p. 22, doc. 21.7. FHDR, IV, p. 280-281, doc. XLVI/1.8. Ibidem.9. Ibidem, p. 296-297, doc. XLVI/3.10. Ibidem.11. V. Mărculeţ, Statele medievale româneşti şi formaţiunile de

origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003, p.81 (în continuare: Statele medievale româneşti).

12. FHDR, IV, p. 300-301, doc. XLVI/3.13. DIR, B, p. 29, doc. 21.14. DRH, A, II, p. 261, doc. 176.15. Ibidem, p. 191-194, doc. 135.16. F. Marinescu, N. Mertzimekis, Ştefan cel Mare şi

Mănăstirea Zografu, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet alcredinţei creştine”, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 180; Cf. N.Iorga, Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre, în AARMSI, s.II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914), p. 467 (în continuare:Muntele Athos); Cf. A.D. Xenopol, Istoria românilor din DaciaTraiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 346-347, unde datează

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 112

ridicarea construcţiei de către Ştefan în 1472.17. Ibidem.18. Ibidem, p. 183-184.19. S. Kadas, Mont Athos, Athènes, 2005, p. 86.20. Gh. Şincai, Hronica românilor, vol. II, Bucureşti,

1969, p. 141; T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstiriledin Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 217.

21. T. Bodogae, op. cit., p. 218; F. Marinescu, N.Mertzimekis, op. cit., p. 179.

22. F. Marinescu, N. Mertzimekis, op. cit., p. 179.23. Ibidem, p. 116.24. N. Iorga, Muntele Athos, p. 468.25. Pour différentes opinions exprimées, voir: N. Iorga,

Muntele Athos, p. 467; Idem, Byzance après Byzance, Bucarest,1970, p. 133; T. Bodogae, op. cit., p. 278-279; Gh. I.Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea MunteluiAthos în decursul veacurilor, în „Ortodoxia”, V, 1953, 2, p. 264.

26. N. Iorga, Muntele Athos, p. 467; T. Bodogae, op. cit.,p. 278.

.27. Ibidem; Idem, Byzance après Byzance, p. 133; T.Bodogae, op. cit., p. 278.

28. Şt. S. Gorovei, Muşatini, Bucureşti, 1976, p. 71.29. S. Kadas, op. cit., p. 123.30. T. Bodogae, op. cit., p. 280; Gh. I. Moisescu, op. cit.,

p. 264.31. Apud. Gh. Şincai, op. cit., p. 141; Apud T. Bodogae,

op. cit., p. 280; P.Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains.Recherches sur leur relations du milieu du XIVe siècle à 1654,Roma, 1986, p. 270, n. 2.

32. P.Ş. Năsturel, op. cit., p. 241-242, 249-250.33. Apud N. Iorga, Muntele Athos, p. 469; Cf. Idem,

Byzance après Byzance, p. 133.34. Apud Ibidem; Cf. Ibidem.35. T. Bodogae, op. cit., p. 275.

Abbreviations

AARMSI – Analele Academiei Române. Memoriile SecţiuniiIstorice, Bucureşti.

DIR, A, I – Documente privind istoria României. VeaculXIV, XV, A. Moldova, vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1954.

DRH, A, II – Documenta Romaniae Historica, A. Moldova,vol. II (1449-1486), Bucureşti, 1976.

FHDR, IV – Fontes Historiae Daco-Romanae-Izvoareleistoriei României, vol. IV, Bucureşti, 1982.

Hurmuzaki XV – Documente privitoare la istoria românilorculese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XV: Documente greceştiprivitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1915.

Ortodoxia – Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române,Bucureşti.

Bibliography

Bodogae, T., Ajutoarele româneşti la mănăstirile dinSfântul Munte Athos / Romanian Aids for the Mount Athosmonasteries, Sibiu, 1941.

*** Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II(1449-1486) / The Documents of The Rumanian History,Bucureşti, 1976.

*** Documente privind istoria României. Veacul XIV,XV, A. Moldova, vol. I (1384-1475) / The Documents ofThe Rumanian History, Bucureşti, 1954.

*** Documente privitoare la istoria românilor culese deEudoxiu de Hurmuzaki, vol. XV: Documente greceştiprivitoare la istoria românilor / The documents concerning theHistory of the Rumanians, Bucureşti, 1915.

*** Fontes Historiae Daco-Romanae-Izvoarele istorieiRomâniei / The historical sources of the Rumanian History,vol. IV, Bucureşti, 1982.

Gorovei, Şt. S., Muşatini, Bucureşti, 1976.Iorga, N., Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre /

The Mount Athos in the connection of our medieval countries,în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914).

Iorga, N., Byzance après Byzance / The Byzantin Impireafter The Byzantin Impire, Bucarest, 1970.

Kadas, S., Mont Athos / The Mount Athos, Athènes,2005.

Marinescu, F., Mertzimekis, N., Ştefan cel Mare şiMănăstirea Zografu / Stephan the Great and the Zografumonastery, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţeicreştine”, Sf. Mănăstire Putna, 2004.

Mărculeţ, V., Statele medievale româneşti şi formaţiunilede origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI) / TheRumanian medieval states and the Byzantin origin states,Sibiu, 2003.

Miklosich, Fr., Müller, I., Acta PatriarchatusConstantinopolitani. MCCCXV-MCCCCII / TheDocuments of The Constantinopol Patriarchy, t. I,Vindobonae, 1860.

Moisescu, Gh. I., Contribuţia românească pentrususţinerea Muntelui Athos în decursul veacurilor / Therumanian contribution to the Mount Athos help in the centuries,în „Ortodoxia”, V, 1953, 2.

Năsturel, P.Ş., Le Mont Athos et les Roumains.Recherches sur leur relations du milieu du XIVe siècle à 1654/ The Mount Athos and The Rumanians. The researches aboutthe relations from the middle of the 14 th.century to 1654,Roma, 1986.

Ploutarchos, Th., Pandelis, F., Stefanou, S., MountAthos, Athens, 1992.

Şincai, Gh., Hronica românilor / The Chronical of theRumanians, vol. II, Bucureşti, 1969.

Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană /The History of the Rumanians in the Traian Dacia, vol. II,Bucureşti, 1986.

113 >>>

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 114

LL a sfârşitul secolului al XVIII-lea şi peparcursul secolului al XIX-lea, înaproape întreaga Europă se va

generaliza sistemul educaţional de stat, principaleledirecţii de dezvoltare ale acestuia fiind: impunerea uneilegislaţii care să prevadă obligativitatea învăţământului;promovarea interesului naţional în învăţământul demasă; crearea unui Minister specializat sau cel puţin aunui Departament de stat, care să se ocupe de acestdomeniu şi stabilirea autorităţii statului asupra şcolilordeja existente sau a celor care urmau să se înfiinţeze1.Intelectualii romantici activi în aceeaşi perioadă înestul şi sud-estul Europei, reprezentaţi ai unorpopoare private de state independente şi unificateteritorial, vor acorda o atenţie deosebită popularizăriicunoştinţelor de istorie naţională atât în interiorulşcolii, cât şi în afara ei, ştiinţa istorică fiind considerată

un instrument de prim ordin în cristalizarea uneiconştiinţe naţionale2.

Aaron Florian se situează printre acei cărturariardeleni care, urmând exemplul lui Gheorghe Lazăr, autrecut munţii şi au avut o importanţă decisivă înedificarea învăţământului românesc şi în diversificareamateriilor predate în cadrul acestuia. După stabilirea înŢara Românească în 1826, activitatea sa în învăţământva fi deosebit de bogată, el deţinând pe rând funcţiilede director de şcoală, revizor şcolar, administrator alAşezămintelor Brâncoveneşti, consilier superior şipermanent al Ministerului, autor în acelaşi timp demanuale, programe, regulamente, proiecte de legi şialte documente şcolare. Nicolae Iorga îl apreciază peistoricul şi profesorul ardelean drept ,,[…] un om de ocugetare dreaptă, un spirit larg, deschis către toateorizonturile, de o formă netedă şi sigură, închegatădupă norme latine”3.

Funcţia educativă a istoriei la Aaron Florian (1805-1887)

O c t a v i a n M A R C U

Universitatea „1 Decembrie 1918“ Alba Iulia, Facultatea de Istorie şi Filologie„1 Decembrie 1918“ University of Alba Iulia, Faculty of History and Philology

str. Nicolae Iorga, nr. 11-13, Alba Iulia, RomâniaPersonal e-mail: tavisor@gmail.com

The educational function of history at Aaron Florian (1805-1887)Aaron Florian can be included among the Transylvanian scholars who, following Gheorghe Lazăr`s example, crossed

the mountains and had an utmost importance in developing the Romanian education south of the Carpathians and inenlarging the number of subjects taught. His life and work is closely connected with the 1848 Revolution, a period inwhich many representatives of the enlightenment or of pre-romanticism show an interest for history, a propensity whichis explained by the many-sided educational capacities of history. His works are mostly didactic and they outline the factthat history can be used for educational purposes in three main directions: as instrument of moral education, as catalystof crystallizing national conscience and as source of political experiences to be used by current generations.

In his point of view, the nobleness of Romanians`origin, the continuity, the awareness of unity, the glory of theancestors, Christianity, the bravery and heroism shown in the battle for defending independence represent those elementswhich history can provide in order to outline one country`s national identity. All these ideas are found in the paperswhich Florian dedicated to the national past: Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, Manualul de istoriaPrinţipatului Românei, as well as the course Cursul de istoria românilor which he held at Sf. Sava around the Union ofthe Romanian Pricipalities.

We can conclude by saying that, first of all Aaron Florian is a history teacher interested more in the educationalcapacities of history and less in the scientific research. He is not an innovator, many of his ideas regarding theimportance of history do not represent a novelty for Romania, yet one has to take into account its outstanding role inimposing and conveying historical knowledge in schools and not only.

Just like other intellectuals who lived and worked before the 1848 revolution, the Transylvanian scholar manages toimpose national history as one of the safest sources containing a set of values, ideals and objectives which are meant tobestow a mutual identity (ethnic, cultural and political) on all Romanians who lived on the area formerly lived by theDacians.

Keywords: historiography, Romanian school, ethnic community, national identity, reforming enlightenment,revolutionary romanticism.

El trăieşte şi activează în preajma Revoluţiei de la1848, epocă în care mulţi dintre intelectualii deorientare iluministă sau preromantică manifestă interespentru istorie, înclinaţie justificată prin multiplelevalenţe formativ-educative ale acesteia. În concepţiamultora dintre participanţii la evenimentele din 1848,funcţia educativă a istoriei a evoluat de la ,,şcoală demoral şi virtute” menită să formeze buni cetăţeni, laşcoală politică destinată să formeze viitorii luptătoripentru drepturi naţionale şi sociale, tendinţăobservabilă mai ales în anii ‘404. Un traseu de evoluţieasemănător îl va parcurge şi Aaron Florian, după cumurmăreşte să demonstreze conţinutul acestui studiu.Din scrierile sale, majoritatea cu rol didactic, sedesprinde ideea folosirii istoriei în trei direcţiiprincipale: a) instrument al educaţiei morale, b)catalizator al conştiinţei naţionale şi c) sursă deexperienţe politice valorificabile pentru generaţiileactuale5. În continuare voi încerca să detaliez modul încare Florian abordează fiecare dintre aceste treiipostaze.

Obiectivele general-educaţionale ale Regulamen-telor şcolare legiferate în Principate în prima jumătatea secolului al XIX-lea, cărora trebuia să se subordonezeinevitabil şi istoria, se încadrează în tendinţele politiceşi culturale europene ale momentului. De exemplu,legea învăţământului din Prusia, adoptată în 1819,demonstra că loialitatea faţă de rege şi naţiune, alăturide respectarea ordonanţelor regale, sunt aspecteesenţiale ale unui caracter moral. Se proclama cădeşteptarea şi întărirea acestor calităţi la tineri suntdatorii sacre ale institutorilor, şcoala devenind lăcaşulde formare a patriotismului desăvârşit6.

Şi la noi, în Ţările Române, în perioada domniilorregulamentare, istoria era înfăţişată în documenteleşcolare oficiale ca unul din principalele instrumente aleeducaţiei morale. Acestea cereau profesorilor ,,[…] ainsufla şcolarilor cucernicia către cele sfinte, respectulcătre pravile şi către stăpânire, iubire de bunăorânduială şi dragoste către patrie şi de a face dintr-înşiioameni de treabă şi cinstiţi mai înainte de a-i faceînvăţaţi”7.

Educaţia şcolară, văzută ca o modalitate dedobândire a calităţilor morale necesare pentruformarea unui cetăţean compatibil acestor solicitărioficiale, este relevată mai ales de acele lucrări folositeefectiv de Aaron Florian în activitatea sa didactică operioadă mai îndelungată: Catihismul omului creştin, moralşi soţial8 şi Elemente de istorie a lumii9.

Prima carte menţionată, destinată să fie utilizată înşcolile primare, se subordonează în general viziuniiautorităţii statale asupra bunului cetăţean care ,,[...]trebuia să fie în primul rând un bun creştin şi apoi unbun mădular al societăţii, adică un personaj ce-şiîndeplineşte cu asiduitate, convingere şi ataşament

datoriile faţă de patrie, autorităţi şi familie”10. Poziţiaconformistă a dascălului de la Sf. Sava poate fiexplicată prin poziţiile publice deţinute şi prindependenţa financiară totală, pe care o avea faţă deaceste funcţii. Acest volum, care reprezintă şi cartea sade debut, a fost un adevărat best-seller al secolului alXIX-lea, fiind tipărit până în 1889 în 27 de ediţii11, ceeace înseamnă că a răspuns exigenţelor unor regimuripolitice diferite, de la cel regulamentar la Monarhiaconstituţională a lui Carol I. Amprenta religioasăasupra lucrării este deosebit de pregnantă, trimterileistorice lipsind aproape cu desăvâşire.

În schimb, după cum remarca Profesorul VasileCristian, în manualul de istorie universală Elemente deistorie a lumii se demonstrează că această disciplină eraşi ,,[…] un instrument de educaţie a elevilor; faptele nusunt numai expuse, ci sunt însoţite de judecăţi devaloare, în scopul evident de a asigura obiectului ofinalitate practică”12. În prima parte a volumului, caretratează istoria Antichităţii universale, se susţine cădegradarea moravurilor, manifestată prin lux, corupţie,superstiţii şi desfrânarea generatoare de moliciune, aconstituit una din principalele cauze ale decăderiimultora dintre statele şi imperiile antice, autorulutilizând ca exemple istoria asirienilor, a lidienilor, aperşilor sau a grecilor. În cazul romanilor, explicaţiaeste mai complexă şi mai surprinzătoare, cultura şiartele având asupra lor un dublu efect: au îmbogăţitspiritul uman, dar au generat şi luxul care a moleşitmoravurile şi a afectat calităţile războinice. ,,Releleobiceiuri”, pe care romanii le preiau de la greci, suntcatalogate drept acţiuni conştiente ale acestora dinurmă prin care se răzbună pe cuceritori, deoarece ,,[...]ca supuşi nu puteau să iubească pe stăpânii lor, dar nicinu puteau să le facă vreun rău; se apucară dar să stricetinerimea romană a căruia creştere le eraîncredinţată”13. Ponderea mare a Antichităţii îndiscursul istoric urmărea şi exercitarea unei acţiunimoral-educative asupra elevilor, utilizarea în aceastădirecţie a istoriei antice fiind întâlnită şi în învăţământuldin alte ţări14.

Spre deosebire de alţi istorici romantici, AaronFlorian nu idealizează necondiţionat Evul Mediu,această epocă istorică este numită de autor ,,timpulvârstei de mijloc” sau al ,,barbariei”, migraţiile fiinddefinite drept perioada în care ,,[...] neştiinţa a domnitcu sceptru de fer”15. Există, însă, şi personalităţiexemplare ale începuturilor Evului Mediu, cum ar fiCarol cel Mare, numit un ,,războinic viteaz”, dar şi un,,civilizator al neamului său”, datorită combateriiidolatriei, construirii de biserici, sprijiniriiînvăţământului şi comerţului16.

Exemplul moral are, însă, o eficacitate mult sporitădacă este furnizat din trecutul poporului român,

115 >>>

importanţa educativă a istoriei naţionale esteconsiderată superioară celei universale deoareceinteresul şi receptivitatea individului poate fi stimulatăla un nivel superior prin intermediul modelelorfurnizate de compatrioţi17. Credinţa că istoria naţionalăeste cartea fundamentală a unui popora fost o ideecomună, apărând la mai mulţi gânditori care activeazăîn perioada premergătoare Revoluţiei de la 184818.Există, în primul rând, o legătură inevitabilă întrecreşterea interesului pentru istorie şi preocupărileintelectualilor români din perioada Vormärz-ului de astimula formarea unei conştiinţe naţionale. Ca şi alţioameni de cultură contemporani din arealul EuropeiRăsăritene, romanticii români aveau convingerea căaceastă ştiinţă putea oferi cadrul ideologic necesarcristalizării conştiinţei de neam. Treptat cărturariipaşoptişti, mai ales cei care activau în învăţământ, vordepăşi viziunea oficială asupra istoriei luată înconsideraţie numai ca factor al educaţiei morale, şi vorîncepe să o folosească pentru consolidarea unorsentimente naţionale atât în rândurile elevilor, cât şiprinte categoriile sociale mai instruite ale populaţieicare aveau acces la astfel de tipărituri. Spre deosebirede punctul de vedere al oficialităţilor regulamentare,majoritatea paşoptiştilor va începe să înţeleagă prinpatriotism ataşamentul faţă de naţie şi nu loialitatea faţăde vremelnica putere politică.

Concepţia primatului ştiinţei istorice în definireaconceptului de naţiune va deveni definitorie pentrucultura română din secolul al XIX-lea, fiind întâlnită lafiguri reprezentative ale mai multor generaţii deintelectuali români, cum ar fi: Ion Heliade Rădulescu,Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol, Grigore Tocilescu V.A. Urechea, Ioan Slavici19. Ideea de naţiune, propusăde paşoptişti, va putea fi cu adevărat popularizată lanivel de mase abia după anul 1859, nu întotdeauna cusuccesul scontat. Istoricul Mirela Luminiţa Murgescucitează numeroase mărturii, care atestă lipsa uneiconştiinţe naţionale generalizate chiar şi la sfârşitulsecolului al XIX-lea20.

În cursul ţinut la Academia Sf. Sava, Aaron Florianîşi exprimă opiniile asupra valorii formativ-educative aistoriei într-un mod direct şi tranşant: ,,Necesitatea şiutilitatea studiului istoriei Românilor sunt necontestate.Românul nu poate demonstra decât numai cu istoria căoriginea sa e romană, iară nu alta. Deodată cunecesitatea studiului istoriei Românilor se pricepe şiutilitatea ei, căci nimic nu este mai util pentru unRomân decât să-şi cunoască originea, teritoriul, limba,să ştie care a fost viaţa lor şi cum au ajuns, în fine, laaceia ce sunt astăzi”21.

În opinia lui Florian şi a contemporanilor săi,nobleţea originii romane, continuitatea, conştiinţaunităţii, faptele glorioase ale strămoşilor, creştinismulprimordial, vitejia şi eroismul, dovedite de români în

lupta pentru apărarea independenţei, sunt aceleelemente pe care istoria le poate furniza pentru acontura o identitate naţională. În Înştiinţarea, prin careanunţa inaugurarea şcolii de la Goleşti, el susţinea cuentuziasm că, prin însuşirea limbii latine, elevii ,,[...] vorcunoaşte mai curat din ce strălucită viţă sunt născuţi şimai ageri vor fi spre a urma strămoşilor lor îndeprinderera virtuţii”22. Există, în privinţa conceptuluilatinităţii, mai multe similitudini între manifestul dedeschidere al şcolii susţinute de Dinicu Golescu şiprefaţa lui Petru Maior la Istoria pentru începutul românilorîn Dacia, o dovadă în plus că lucrarea istoriculuiiluminist i-a slujit cu siguranţă lui Florian drept manualîn perioada de început a activităţii sale didactice23.Nobleţea originii romane dă naştere însă şi la obligaţiipentru conaţionalii săi, după cum susţinea în cursulţinut la Sf. Sava în preajma anului 1859: ,,[...] să nu nefălim numai cu originea, că am fost şi noi odată, citrebuie să fim şi astăzi, şi atunci vom avea dreptul să nefălim”24. Şi tot aici el spunea că ,,[...] e destul că Europaîntreagă a recunoscut că suntem adevăraţi romani;rămâne acum numai la noi a arăta că suntem demni deacest nume, de astă origine şi naţionalitate”25.

În scrierile sale este reliefată, cu deosebităpregnanţă, şi ideea continuităţii: ,,Românii cu mândriepot să-şi ridice capul-naintea veacurilor trecute, arevoluţiilor şi întâmplărilor ce i-a izbit şi cu un glastriumfător pot să zică: noi tot suntem”26. Istoriculargumentează, sentimental, continuitatea locuiriiDaciei după retragerea aureliană, scriind că aceicolonişti romani stabiliţi la nord de Dunăre ,,[...]obicinuiţi fiind încă mai dinainte cu supărărilebarbarilor, rămaseră aici, în locul în care s-au născut,unde erau averile şi mormintele părinţilor lor, de carenu se desparte cineva cu înlesnire”27. Fidel în generalteoriilor Şcolii Ardelene, mai ales în privinţaconceptelor latinităţii şi continuităţii, Aaron Florianaccentuează în plus unitatea şi comunitatea tuturorromânilor28. Impunerea ideii unei naţiuni unitarepresupunea destructurarea vechilor solidarităţiregionale; Florian însuşi este un exemplu în acest sens:ardelean la origine, el scrie o istorie a Ţării Româneşti.Încă din prima sa lucrare istorică, provinciile locuite deromâni sunt enumerate cu grijă: ,,Ţara Rumânească,Moldavia, Besarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul şipartea Ungariei până în Tisa”29. În primul volum alcărţii sale, dedicat istoriei Ţării Româneşti, este tratatîntregul areal de formare al poporului român,utilizându-se pentru acest spaţiu denumirea de Dacia,termen care în cultura română a epocii acoperea întregspaţiu locuit de români30. Ideea abordării unitare atrecutului spaţiului românesc apare şi la Kogălniceanucare, în celebrul său discurs de la Academia Mihăileană,spunea că istoria naţională este de fapt ,,[...] istoriaMoldovei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”31.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 116

Destrămarea comunităţii etnice româneşti înperioada migraţiilor este văzută a fi cel mai importantobstacol, care i-a împiedicat pe români să se ridice la opoziţie mai înaltă în istorie32. Deşi imposibilitateaformării unui stat unitar naţional este explicată înprimul rând prin condiţiile externe defavorabile,autorul nu se sfieşte să amintească şi numeroaseleconflicte din Evul Mediu între Ţara Românescă şiMoldova ,,[...] ai căror lăcuitori se priviră mai totdeaunaca când n-ar fi tot de o naţie, isvor de nefericiri pentruamândouă prinţipaturile!”33. Pentru a subliniaconsecinţele negative ale dezbinării, Florian utilizeazăşi exemple culese din istoria universală. Astfel, atuncicând vorbeşte despre polisurile greceşti, el susţine, dinnou, necesitatea unităţii politice şi naţionale, deoareceatunci când ,,[...] naţia se află împărţită în mai multepărţi deosebite, care se vrăjmăşesc unele pe altele,naţionalitatea nu se poate întemeia ca la altă naţie ceîntemeiază un tot şi ale căriia părţi sunt unite printr-olegătură mai înaltă”34.

Simbolul istoric central al comunităţii de neam, înscrierile lui Aaron Florian, este Mihai Viteazul. Spredeosebire de cronicarii medievali, care evidenţiaserămai ales lupta antiotomană a lui Mihai, iar uniicriticaseră chiar tendinţele cuceritoare ale acestuia,transilvăneanul este primul istoric care înscrie acţiuneavoievodului pe linia înfăptuirii unificării naţionaleromâneşti35. Funcţia principală a mitului este de afurniza arhetipuri sau modele exemplare, valabileoricând, în orice vremuri. În epoca romantismuluimitul asigură ,,[...] acea încărcătură morală specifică nudoar resurecţiei româneşti, ci şi renaşterilor naţionaledin secolul al XIX-lea în general. Retorica patriotică i-

a folosit din plin şi sub diverse aspecte, de laistoriografia propriu-zisă până la multiple forme deartă”36. În textele lui Florian personalitatea lui MihaiViteazul este o figură mitică, în jurul căreia sestructurează întreaga istorie medievală a românilordeoarece ,,[…] unind pe toţi rumânii într-un tot, făcu onaţie mare, vrednică de recunoaşterea altor naţii,destoinică de a se apăra şi în stare de a se civiliza.Aceasta era vremea cea mai slăvită pentru rumâni, erao epohă care prevestea pentru dânşii un veac de aur.Încă puţin şi rumânii s-ar fi fericit”37.

Istoricul ardelean îi anticipează clar pe mulţi dintrecontemporanii săi mai celebri în privinţa viziuniiasupra lui Mihai Viteazul. În perioada, în care el îldescria pe Mihai drept iniţiator al unităţii naţionale,Kogălniceanu, inspirat de Miron Costin, îl prezentaîncă pe domnitor drept un cuceritor animat denemăsurate ambiţii38. Aaron Florian a exercitat oinfluenţă indiscutabilă mai ales asupra autorului lucrăriiRomânii supt Mihai Voievod Viteazul, fostul său profesorde la Sf. Sava având meritul de a-l devansa pe istoriculNicolae Bălcescu în iniţierea prezentării domnitoruluidrept simbol al idealului unificării politice a tuturorromânilor. Cei doi cărturari dovedesc o viziunecomună asupra principelui muntean, înfăţişat ca unmodelul naţional absolut de patriotism şi virtute, elfiind cel ce personifică aspiraţiile naţionale alepoporului. După cum remarca Profesorul Alin-MihaiGherman, în urma unei lecturi comparative a textelorcelor doi istorici, pot fi stabilite chiar şi numeroasesimilitudini frazeologice, cum ar fi în modul în care esteînfăţişată celebra scenă a confruntării cu acel călăucare, impresionat de măreţia viitorului domn, refuzăsă-l execute39. Pe lângă acest exemplu, mai pot fiidentificate şi alte asemănări, mai ales în prezentareaevenimentelor din prima parte a domniei lui Mihai:dejucarea planului emirului turc care încearcă să-lcaptureze în Bucureşti sau campaniile duse împotrivacetăţilor turceşti din sudul Dunării. Într-un volumrecent, Alexandru Dobrescu formulează învinuiri durela adresa liderului paşoptist, fiind de părere că acesta aurmat fidel textul lui Florian, de la care a preluat chiarşi întreaga structură narativă a lucrării sale40. Acuzaţia,deşi porneşte indubitabil de la nişte elemente reale,pare totuşi exagerată în condiţiile în care orizontulistoriografic al lui Nicolae Bălcescu pentru Românii suptMihai Voevod Viteazul este mult mai vast, printre altemulte volume regăsindu-se mai toate izvoarele la careapelase anterior şi Florian, inclusiv mult utilizataGeschichte der Moldau und Walachey a lui Johann Christianvon Engel.

Modul în care profesorul de la Sf. Sava, dar şi alţicontemporani ai lui, insistă asupra unirii celor trei stateromâneşti în timpul lui Mihai Viteazul, demonstreazăfoarte clar credinţa sa în posibilitatea repetării acestui

117 >>>

moment: ,,Români aibă a se mândri cu eroul acestacare se luptă ca un leu pentru pricina cea sfântă adezrobirii şi slobozeniei lor. Aducă-şi aminte de ceea cepoate face o naţie unită atunci când este norocită ca sănască dintr-însa un om mare”41. Istoricul ardeleanmărturiseşte aici o idee prezentă în mediile culturale şipolitice care pregăteau evenimentele anului 1848,sugerând legătura indisolubilă existentă între conceptulindependenţei şi cel al unităţii naţionale.

Evidenţierea contrastului existent între trecutulglorios şi prezentul decăzut era o procedură foarterăspândită la cărturarii de orientare iluministă, activi înpreajma Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu:Ieromonahul Macarie, Gheoghe Lazăr, DinicuGolescu, Barbu Paris Mumuleanu sau EufrosinPoteca42, istoria devenind astfel un îndemn la resurecţiamorală a unei comunităţi etnice. Această teorie a fostpreluată şi amplificată de tinerii reprezentanţi aigeneraţiei de la ‘48. Intelectualii paşoptişti vortransforma ştiinţa istorică în instrument deautodescoperire colectivă, aplicând astfel ,,[…] cea mailargă definiţie a istoriei ca disciplină cognitivă [care] arputea fi aceasta: un instrument de autocunoştere prinrecurs la experienţa înaintaşilor”43. Demonstrareavitalităţii deosebite a românilor de-a lungul veacurilorreprezintă şi la Aaron Florian un argument pentrutrezirea energiilor contemporanilor săi: ,,Mii derevoluţiuni au zguduit Ţara Românească, ameninţândsă o cotropească; întâmpări nenumărate au năpădit cufurie pe români, înfricoşându-i că vor să le desfiinţezenaţionalitatea şi să-i şteargă din numărul celorlalte naţii.Cu toate acestea, românii cu mândrie pot a-şi ridicacapul înaintea veacurilor trecute, a revoluţiilor şiîntâmplărilor ce i-au isbit şi cu glas triumfător pot săzică: Noi tot suntem!”44.

În procesul de solidarizare pe baze etnice oimportanţă deosebită a avut-o ,,[...] invocarea patriei caidee forţă menită să polarizeze energiile şi interesele,adesea identificată cu naţiunea, sau cu noua organizaţiede stat clădită pe temelii naţionale”45. Conştiinţanaţională nu se poate dezvolta fără insuflarea unorsentimente patriotice, de iubire faţă de pământul natalşi de trecutul acestuia. În Catihismul omului creştin, moralşi soţial Aaron Florian exprimă următoarele opiniidespre patriotism: ,,Acela care nu-şi iubeşte şi nu-şicinsteşte patria, nu e vrednic să lăcuiască pe pământulei; nu e vrednic să aibă nimic pe pământul patriei şi nue vrednic nici să trăiască pe pământul ei”46, iar ,,[...]patriotul cel bun trebuie să fie încredinţat că, cerândtrebuinţa, nimic nu este mai dulce si mai cinstit ca[atunci] când moare pentru patria sa”47.

În Patria, patriotul şi patriotismul, prima scriereoriginală în limba română consacrată acesteiprobleme48, opiniile sale despre sentimentul patrioticsunt mult mai radicale şi în concordanţă cu spiritul

revoluţionar al vremurilor. În acest volum estesusţinută varianta franceză a conceptului de naţiune,înţeleasă ca o comunitate de cetăţeni pe deplinconştientă de drepturile şi îndatoririle ei. Pentruprofesorul de la Sf. Sava legăturile stabilite între unanumit teritoriu geografico-istoric şi etnia care-llocuieşte sunt deosebit de importante, el scriind cănatura ,,[...] întipăreşte în fiecare om aplecarea şi iubireacea vie către ţara sa; aceasta face casa părintească, locul,ţinutul, ţara copilăriei sale, să-i fie objecte favorite întoată viaţa sa”49. Cărturarul ardelean face, însă, odistincţie clară între patriotismul natural, văzut ca o,,[…] iubire patologică, care n-are încă în sine nici unpreţ moral”, întâlnit la orice populaţie şi patriotismulconştient asumat, specific numai statelor avansatepolitic50. Pentru Florian adevăratul patriot depăşeştesimpla solidarizare pe baze entice: ,,Patrie în ochiinaţiilor civilizate nu este numai ţara şi lăcuitorii ei, ciadevărata patrie o fac instituţiile şi aşezămintele soţiale,interesele şi trebile care întemeiază fericirea de obşte atuturor cetăţenilor”51.

Ideologia promovată de intelectualii romantici est-europeni (printre care se numără şi paşoptiştii români)nu s-a rezumat doar la lupta pentru afirmare naţională,deşi probabil aceasta a fost cea mai importantăcomponentă. În timpul evenimentelor din 1848, ei şi-au asumat voit obiectivele democratice ale Revoluţieifranceze de la 1789, amplificându-le şi adaptându-lerealităţilor temporale şi spaţiale definitorii pentrujumătatea răsăriteană a continentului. Ideea utilizăriiistoriei ca instrument politic nu este nouă, cei care şi-au dorit sau au deţinut funcţii de conducere politicăîncercând mereu să-şi motiveze acţiunile lor prinargumentaţie istorică. Această ştiinţă devine astfel unrezervor aproape inepuizabil de argumente justificativeşi un îndreptar al acţiunilor publice, pentru cei caredoreau să-şi asume conducerea politică.

După un început mai ezitant, scrierile istorice şipolitice ale lui Aaron Florian se vor orienta treptatcătre idealurile specifice liberalismului, cum ar fi:combaterea despotismului şi tiraniei, promovareaprincipiilor libertăţii şi egalităţii şi susţinerea unorforme de guvernare politică considerate democratice.Fidel valorilor liberale, manifestate într-un cadruromantic, Florian interpretează din perspectivaacestora numeroase evenimente ale istoriei universalesau naţionale, multe dintre convingerile sale politicefiind susţinute prin exemple istorice. Pentru profesorulde la Sf. Sava ,,[...] istoria avea, mai mult decât oricaredisciplină, menirea de a asigura contemporanilor oarmă de luptă şi un izvor de învăţăminte, ca şi unputernic suport spiritual într-o epocă plină detransformări”52. El a contribuit efectiv la formareaunor viitori revoluţionari; pe lângă exemplul mult mai

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 118

cunoscut al lui Bălcescu, pot fi amintiţi şi FraţiiTurnavitu din Budişteni, foşti elevi ai profesoruluiardelean, atât la Şcoala de la Goleşti cât şi la Sf. Sava53.

Patria, patriotul şi patriotismul, spre deosebire de altelucrări ale lui Florian, nu a cunoscut decât o singurăediţie, dar s-a bucurat de o influenţă cultural-politicădeosebită în epocă, fiind probabil citită de mulţi dintrecei care pregăteau evenimentele din 1848, carteareflectând multe dintre revendicările politice din timpulRevoluţiei. Anticipând într-un fel viitoarele forme deguvernare, pe care aceştia vor dori să le experimentezeîn 1848, el argumentează aici cu exemple istoriceeficienţa unor variate sisteme politice. Florian arecuvinte elogioase la adresa despotismului luminat,speranţa într-un principe cu vederi reformatoare caresă facă funcţionabilă o alianţă prinţ-popor,reprezentând o idee comună în epocă. Istoriciiperioadei arătau că rezultatele cele mai importante înEvul Mediu au fost obţinute în urma acestei alianţe,insistenţa în respectiva direcţie reprezentând şi osugestie pentru epoca domniilor regulamentare54. ÎnPatria, patriotul şi patriotismul fidelitatea faţă de unmonarh este condiţionată de identificarea acestuia cu,,[…] cel mai înalt reprezentant al voinţei publice şirezonurile statului încât în el să se personifieze binele şiinteresul public; atunci fără primejdie s-ar putea luaiubirea către prinţul domnitor drept iubirea de patrie,sau s-ar putea privi amândouă ca identice”55. Dincolode consideraţiile anterioare, autorul crede că forma ceamai eficientă de organizare statală se regăseşte în ,,[…]republicile adevărate, aşezate pe principii populare”, şicare urmează modelul grec sau roman dezvoltat iniţialîn Antichitate, deoarece numai în respectivul cazcetăţenii îşi manifestă liber şi în mod voluntarsentimentele patriotice56. Florian este, în primul rând,adeptul suveranităţii populare, deoarece ,,[…] sistemareprezentativă, după care cetăţenii iau parte nemijlocităla trebile şi interesele publice, este un isvor nepreţuit depatriotism; şi toate instituţiile care întemeiazăslobozenia civilă a fiecărui cetăţean, sunt un boldsufleţitor pentru duhul patriotic”57. Deşi este unadmirator al sistemului constituţional englez bazat peputerea micii nobilimi, el crede că este mult maiimportant ca tot poporul ,,[…] să-şi cunoascădrepturile sale şi să ia sau să-şi facă singur ceea cearistocraţia nu va să-i dea sau nu va să-i facă”58.

În Elemente de istoria lumii, Aaron Florian acordă oatenţie specială formării şi ascensiunii burgheziei laviaţa politică şi economică, desemnată încă dinperioada medievală cu termenul generic de ,,cetăţeni”şi considerată, în spirit iluminist, un important factor alprogresului59. Istoricul sprijinea, astfel, în mod indirectrevendicările politice ale categoriei sociale, din care şi elfacea parte în calitate de practicant al unei profesiuniliberale. Tot istoria universală îi poate oferi numeroaseexemple ale luptei pentru independenţă şi libertate a

unor popoare în diferite epoci istorice, cum ar firezistenţa grecilor contra invadatorilor persani60 sauactivitatea militantă a plebeilor romani pentruobţinerea egalităţii în drepturi cu patricienii61.

Din punct de vedere politic, istoria naţională estepentru Florian, în primul rând, instrument delegitimare a drepturile românilor în faţa Europeideoarece ,,[...] naţia fără istoria patriei este pierdutăîntre celelalte naţii, streină chiar în pământul său,necunoscătoare de drumul pe care a umblat mai înainteşi rătăcită în calea pe care a apucat acum. Oricare altănaţie poate să-i zică cu despreţuire: Începutul ce ai estenecunoscut, numele ce porţi nu este al tău, nicipământul pe care lăcuieşti; soarta ta aşa a fost ca să fiitot după cum eşti: leapădă-te de începutul tău,schimbă-ţi numele sau primeşte pe acesta pe care ţi-ldau eu, ridică-te şi du-te din pământul din care lăcuieşticăci nu este al tău şi nu te mai munci în zadar căci nupoţi fi mai bine decât eşti”62. Construcţia culturală afost preluată şi dezvoltată de Mihail Kogălniceanu, carescria că ,,[...] în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-au zisde către străini; începutul ni s-a tăgăduit, numele ni s-aprefăcut, pământul ni s-a sfâşiat, driturile ni s-au călcatîn picioare numai pentru că n-am avut conştiinţanaţionalităţii noastre, numai pentru că n-am avut pe cesă ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile” 63.

În manualul de istorie universală Florian dedicăsubcapitole speciale istoriei Ţării Româneşti. Suntamintite, de exemplu, capitulaţiile încheiate cu ImperiulOtoman, conţinutul ipotetic al acestora urmând a fiinvocat de revoluţionarii munteni în cererile lor privindlărgirea autonomiei ţării64. Istoria Valahiei cuprinsă înElemente de istorie a lumii se încheie cu cuvintele care sedoresc profetice ale autorului, în speranţa cărecâştigării vechilor libertăţi ale ţării şi ,,[…]redobâdirea tuturor drepturilor ei celor călcate, s-aupăstrat pentru alt timp şi pentru alţi oameni65”. Esteîncă o idee care poate fi considerată o reflectare directăa ideologiei apropiatei Revoluţii.

Reflectând o concepţie larg raspândită printrecontemporanii săi, Florian vede în istorie un importantinstrument politic, care poate ajuta la desluşireaviitorului unei naţii pe baza experienţei acumulate deaceasta, trecutul patriei devenind ,,[...] oglinda ceamagică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată avremii de acum, şi chieia cea de mare preţ cu care sedescue oarecum şi ascunsurile viitorului”66. De fapt, înIntroducţie la Arhiva românească din 1841, M.Kogălniceanu susţinea, ca şi Aaron Florian mai înainte,că prin cunoaşterea istoriei naţionale ,,[...] vom învăţace am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vomprevedea viitorul; printr-însa vom fi români, căci istoriaeste măsura sau metru prin care se poate şti dacă unpopor propăşeşete sau dacă se înapoiază”67.

119 >>>

Om al şcolii, Aaron Florian a fost în permanenţăinteresat de modalităţile de abordare a educaţieinaţional-patriotice şi cetăţeneşti româneşti. Convin-gerile sale în domeniu au cunoscut o evoluţie şi omodernizare treptată, el rămânând însă un susţinătorconstant al ideii că bunii şi adevăraţii patrioţi nu pot fidecât indivizii posesori ai unei solide pregătiriintelectuale, capabili să-şi asume ataşamentul faţă deţara natală într-un mod raţional şi conştient. Florianeste, în primul rând, un profesor de istorie, el fiindinteresat mai ales de valenţele educative ale acesteidiscipline şi mai puţin de cercetarea ştiinţifică aferentă.Nu este un novator, multe dintre ideile sale despreimportanţa istoriei în remodelarea societăţii nu suntneapărat o premieră pentru spaţiul românesc, dar esteremarcabil rolul său în impunerea şi popularizareacunoştinţelor istorice, atât în şcoli cât şi în afaraacestora. De altfel, şi el era pe deplin conştient deimportanţa propriei activităţi în larga difuzare a unorinformaţii şi concepte istorice şi politice, care reflectăpreocupările şi interesele epocii în care trăia: ,,Scopulmeu este să popularizez nişte idei de la care atârnăhotărât norocirea şi fericirea fiecărui om soţial în parte,înflorirea şi împuternicirea fiecărui stat, nobilarea şidesăvârşirea neamului omenesc întreg”68.

Dacă am încerca un bilanţ concluzional al tuturorrealizărilor sale, în special ale celor din domeniulistoriografiei, putem afirma că Aaron Florian a reuşitsă anticipeze, să argumenteze şi să dea o formăcoerentă multora dintre obiectivele politice şi naţionaleale generaţiei de la 1848. Strădaniile intelectualilorprepaşoptişti cu înclinaţie către studiul trecutului, înrândurile cărora se număra şi dascălul de la Sf. Sava, audeterminat ca istoria naţională să înceapă să fie treptatpercepută drept una dintre cele mai sigure surse69, dincare se putea extrage un patrimoniu de valori, idealurişi obiective, menite să confere o identitate comună(etnică, culturală şi politică) românilor trăitori peteritoriul vechii Dacii.

Note:

* Fragment din lucrarea Aaron Florian (1805-1887) întreiluminism şi romantism, 257 p., în baza căreia OctavianMarcu a obţinut, în anul 2009, sub conducerea ştiinţificăa Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza, titlul de Doctor în Istorie,la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

1. Francisco O. Ramirez, John Boli, The Political Constructionof Mass Schooling: European Origins and WorldwideInstitutionalization, în Sociology of Education, 60, 1, 1987, p. 9.2. H. E. Barnes, A History of Historical Writing, New York,Dover Publication Inc., 1963, p. 223.3. Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Ediţieîngrijită de I. Popescu Teiuşanu, Bucureşti, EdituraDidactică şi Pedagogică, 1971, p. 137.4. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste la pregătireaideologică a revoluţiei române de la 1848, Bucureşti, Editura

Academiei, 1985, p. 75. 5. Idem, Opera istorică a lui Aaron Florian, în Analele ştiinţificeale Universităţii ,,Al. I. Cuza”, secţ. a III-a, Istorie, 2, 1970, p.115.6. William E. Drake, God-State Idea in Modern Education, înHistory of Education Quarterly, 3, 2, 1963, p. 89.7. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste […], p.165.8. Aaron Florian, Catihismul omului creştin, moral şi soţial,pentru trebuinţa tinerilor din şcoalelor începătoare, Bucureşti,Tipografia lui Eliad, 1934, [în continuare, prescurtat:Catihismul omului creştin].9. Idem, Elemente de istoria lumii. Pentru trebuinţa tinerimeiîncepătoare din aşezămintele de învăţătură publice şi private,Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1845, [încontinuare, prescurtat: Elemente de istoria lumii].10. Mirela-Luminiţa Murgescu, Între ,,bunul creştin” şi ,,bravulromân”. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale(1831-1878), Iaşi, Editura Al 92, 1999, p. 49-50.11. Gabriel Ştrempel (coord.), Bibliografia RomâneascăModernă (1831-1918), vol. I (A-C), Bucureşti, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 3-5 .12. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste [...], p.156.13. Elemente de istoria lumii, p. 49. 14. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste [...], p.154.15. Elemente de istoria lumii, p. 75-76. 16. Ibidem, p. 87-88.17. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste [...], p. 79.18. Idem, Premisele şi trăsăturile istoriografiei paşoptiste, înCercetări istorice, II, 1971, p. 173. 19. Paul Grigoriu, Manuale de istorie din secolul al XIX-lea -veridice mărturii ale luptei românilor pentru libertate şi unitatenaţionale, în Revista muzeelor şi monumentelor istorice, 6, 1983, p.63.20. Mirela Luminiţa Murgescu, op. cit., p. 12-13.21. Nicolae Iorga, Cursul de istoria românilor al lui FlorianAaron, în Revista istorică, XIII, 7-9, 1927, p. 257, [încontinuare, prescurtat: Cursul de istoria românilor].22. Gîndirea pedagogică a generaţiei de la 1848. Studiuintroductiv şi texte alese A. Manolache, Gh. T. Dumitrescu,Gh. Pârnuţă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1968, p. 105.23. Nicolae Albu, Un dascăl al lui Nicolae Bălcescu, primulredactor la ,,Telegraful român”: Aaron Florian, în MitropoliaArdealului, XXV, 1-3, 1980, p. 96.24. Cursul de istoria românilor, p. 258.25. Ibidem, p. 259.26. Aaron Florian, Cuvântul ce s-a zis de d. Medelnicerul F.Aaron vice-directorul Colegiului Naţonal şi profesor de istoriegenerală, în Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti,Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 100, [în continuare,prescurtat: Cuvântul ce s-a zis].27. Idem, Manual de istoria Prinţipatului Românei de la cele dintâivremi istorice şi până la zilele de-acum, Bucureşti, TipografiaColegiului Sf. Sava, 1839, p. 23, [în continuare, prescurtat:Manual de istoria Prinţipatului]. 28. Vasile Cristian, Opera istorică a lui Aaron Florian [...], p.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 120

122.29. Aaron Florian, Idee repede de Istoria Prinţipatului ŢăriiRumâneşti, vol. I, Bucureşti, Tipografia lui I. Eliad, 1835, p.2, [în continuare, prescurtat: Idee repede].30. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească,Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 54.31. Mihail Kogălniceanu, Cuvânt pentru deschiderea cursului deistorie naţională în Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie1843, în Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti,p. 138.32. Idee repede, I, p. 28.33. Ibidem, p. 30.34. Patria, patriotul şi patriotismul, în Alin-Mihai Gherman,Literatura română din Transilvania între preiluminism şipreromantism, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, p.156, [în continuare, prescurtat: Patria, patriotul şi patriotismul].35. Lucian Boia, op. cit., p. 63.36. Alexandru Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii,Iaşi, Editura Polirom, p. 59.37. Idee repede, II, p. 319.38. Lucian Boia, op. cit., p. 64.39. Alin-Mihai Gherman, Între literatură şi istoriografie: FlorianAaron ,,Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Rumâneşti”, înAnnales Universitatis Apulensis, Series Philologica, I, 4, 2003,p. 181.40. Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii, Iaşi, Editura EM.OLIS, 2007, p. 90.41. Idee repede, I, p. 322.42. Nicolae Isar, Ideologia generaţiei de la 1821(I) , în Revista deistorie, XXXIV, 3, 1981, p. 436.43. Alexandru Zub, op. cit., p. 17.44. Cuvântul ce s-a zis, p. 100.45. Nicolae Bocşan, Opţiuni sociale şi democratice în procesulconstituirii solidarităţii naţionale moderne. 1821-1848, în ŞtefanŞtefănescu (coordonator), Naţiunea română. Geneză.Afirmare. Orizont contemporan, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1984, p. 343.46. Catihismul omului creştin, p. 98.47. Ibidem, p. 99.48. Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei paşoptiste […], p.39.49. Patria, patriotul şi patriotismul, p. 134.50. Ibidem.51. Ibidem, p.136.52. Vasile Cristian, Opera istorică a lui Aaron Florian [...], p.126.53. Nicolae Albu, art. cit., p. 97.54. Ibidem, p. 118-119.55. Patria, patriotul şi patriotismul, p. 145.56. Ibidem, p. 144.57. Ibidem, p. 152.58. George Bariţ şi contemporanii săi, Ediţie de Ştefan Pascu,Iosif Pervain, Ioan Chindriş şi Titus Morar. CoordonatoriŞtefan Pascu şi Iosif Pervain, I, Bucureşti, EdituraMinerva, 1973, p. 13. 59. Elemente de istoria lumii, p. 100.60. Ibidem, p. 34-35.61. Ibidem, p. 37-38.62. Idee repede, I, p.VI-VII.

63. Mihail Kogălniceanu, Opere. Scrieri istorice, I. Ediţie criticăde Andrei Oţetea, Bucureşti, Fundaţia Regală pentruLiteratură şi Artă, 1946, p. 640.64. Elemente de istoria lumii, p. 149.65. Ibidem, p. 152.66. Idee repede, I, p.V-VI.67. Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 612-613.68. Patria, patriotul şi patriotismul, p. 133.69. Concluzii expuse la Sesiunea ştiinţifică Unitate,continuitate şi independenţă în istoria poporului român. 91 de anide la Marea Unire (1918-2009), Muzeul Naţional al Unirii,Alba Iulia, 27-28 noiembrie 2009.

Bibliography

Sources

Catihismul omului creştin, moral şi soţial / . PentruTrebuinţa Tinerilor din şcolile începătoare. De F.Aaron, Profesor de Istoria generală în Colegiulnaţional din Bucureşti, Bucureşti, Tipografia lui I.Eliad, 1834.

Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, de F.Aaron, Profesor de Istoria generală în Colegiulnaţional St. Sava din Bucureşti, tom I-III, Bucureşti,Tipografia lui I. Eliad, 1835, 1837, 1838.

Cuvântul ce s-a zis de d. Medelnicerul F. Aaron vice-directorul Colegiului Naţonal şi profesor de istorie generală, înRomânia, supliment la nr. 180, 1838, p. 2-17; republicat,fragmentar, în Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istoriceromâneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 100-105.

Manual de istoria Prinţipatului Românei de la cele dintâivremi istorice şi până la zilele de-acum, De F. Aaron,Profesor de Istoria generală în Colegiul Naţional Sf.Sava, Bucureşti, Tip. Colegiului Sf. Sava, 1839.

Patria, patriotul, patriotismul, de F. Aron, Profesor deistoria generală în Colegiul naţional, St. Sava, Bucureşti,Tip. curţii lui Fr. Valbaum, 1843; text republicat înAlin-Mihai Gherman, Literatura română din Transilvaniaîntre preiluminism şi preromantism, Cluj-Napoca, CasaCărţii de Ştiinţă, 2004, p. 128-156.

Elemente de istoria lumi[i]. Pentru trebuinţa tinerimeiîncepătoare din aşezămintele de învăţătură publice şi private, deF. Aron, Profesor de Istoria generală a lumi[i] înColegiul Naţional St. Sava, Bucureşti, TipografiaColegiului St. Sava, 1845.

Mihaiu II Bravulu, biografia şi caracteristica lui, trase dinIstoria Ţării Româneşti a D. Aaron Florian. Revizuite şiîndreptate. Tipărite cu cheltuiala D. D. Rus şi Petriulibrari, Bucureşti, Tip. Colegiului Naţionalu, 1858.

Nicolae Iorga, Cursul de istoria românilor al lui FlorianAaron, în Revista istorică, XIII, 7-9, 1927, p. 256 - 272.

General and Special Works

Barnes, Harry Elmer, A History of Historical Writing,

121 >>>

New York, Dover Publication Inc., 1963. Cristian, Vasile, Contribuţia istoriografiei paşoptiste la

pregătirea ideologică a revoluţiei române de la 1848 / Thecontribution of the 1848 historiography to the ideologicalpreparation of the Romanian Revolution from 1848,Bucureşti, Editura Academiei, 1985.

Dobrescu, Alexandru, Corsarii minţii / The corsairs ofthe mind, Iaşi, Editura EM. OLIS, 2007.

Gândirea românească în epoca paşoptistă / Romanianthought at 1848. Studiu introductiv şi texte alese de PaulCornea şi Mihai Zamfir, I-II, Bucureşti, Editura pentruLiteratură, 1969.

George Bariţ şi contemporanii săi / George Bariţ and hiscontemporaries, ediţie de Ştefan Pascu, Iosif Pervain,Ioan Chindriş şi Titus Morar. Coordonatori ŞtefanPascu şi Iosif Pervain, I, Bucureşti, Editura Minerva,1973, Corespon-denţa Aaron Florian-George Bariţiu(7 februarie 1838-27 februarie 1834), p. 9-87.

Iorga, Nicolae, Istoria învăţământului românesc /History of Romanian education. Ediţie îngrijită de I.Popescu Teiuşeanu, Bucureşti, Editura Didactică şiPedagogică, 1971.

Kogălniceanu, Mihail, Opere. Scrieri istorice / Works.Historical writings, I. Ediţie critică de Andrei Oţetea,Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,1946.

Mârza, Iacob, École et nation (Les écoles de Blaj àl’époque de la renaissance nationale). School and nation (Theschools in Blaj in the age of national rebirth), TraducereRodica Chira şi Doina Puşcău, Cluj-Napoca, „CET”,2005.

Murgescu, Mirela-Luminiţa, Între ,,bunul creştin” şi,,bravul român”. Rolul şcolii primare în construirea identităţiinaţionale (1831-1878) / Between „the good Christian” and„the brave Romanian”. The role of elementary school in thebuilding of the national identity (1831-1878) , Iaşi, EdituraAl 92, 1999.

Ştrempel, Gabriel, (coord.), Bibliografia RomâneascăModernă. 1831-1918 / Modern Romanian Bibliography,, I,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.

Zub, Alexandru, Istorie şi finalitate. În căutareaidentităţii / History and finality. In search of identity, Iaşi,Editura Polirom, 2004.

Research Papers, Articles, and Lectures

Albu, Nicolae, Un dascăl al lui Bălcescu, primul redactoral ,,Telegrafului român”- Aaron Florian / / One of Bălcescu’steachers, the first editor of the „Romanian Telegraph” – AaronFlorian, în Mitropolia Ardealului, XXV, 1-3, 1980, p. 93-111.

Bocşan, Nicolae, Opţiuni sociale şi democratice înprocesul constituirii solidarităţii naţionale moderne. 1821-1848/ Social and democratical options in the making of modernnational solidarity, în Ştefan Ştefănescu (coordonator),Naţiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan /Romanian nation. Genesis. Affirmation. Contemporary

horizon, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1984, p. 338-377.

Cristian, Vasile, Activitatea istoriografică a lui AaronFlorian / Aaron Florian’s historiographical activity, în Analeleştiinţifice ale Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Istorie. Secţiuneaa III-a, 1, 1970, p. 37- 55.

Cristian, Vasile, Opera istorică a lui Aaron Florian /Aaron Florian’s historical work , în Analele ştiinţifice aleUniversităţii, ,,Al. I. Cuza”, Istorie, Secţiunea a III-a, 2,1970, p. 115-133.

Cristian, Vasile, Premisele şi trăsăturile istoriografieipaşoptiste / The premises and traits of the 1848 historiography,în Cercetări istorice, II, 1971, p. 173-181.

Drake, William E., God-State Idea in ModernEducation, în History of Education Quarterly, 3, 2, 1963, p.81-98.

Gherman, Alin-Mihai, Între literatură şi istoriografie:Florian Aaron ,,Idee repede de istoria prinţipatului ŢăriiRumâneşti” / Between literature and historiography: FlorianAaron „Quick idea on the history of the principality of theRomanian Country”, în Annales Universitatis Apulensis.Series Philologica, 2003, I, 4, p. 177-183.

Gherman, Alin-Mihai, O autoritate uitată: FlorianAaron / A forgotten authority: Florian Aaron, în Discobolul,IX, 111-112-113, 2006, p. 126-141.

Grigoriu, Paul, Manualele de istorie din secolul al XIX-lea - veridice mărturii ale luptei românilor pentru libertate şiunitate naţională / History handbooks in the XIXth century –truthful testimonies of Romanians’ struggle for freedom andnational unity, în Revista muzeelor şi monumentelor istorice, 3,1983, p. 61-70.

Isar, Nicolae, Ideologia generaţiei de la 1821 (I) / Theideology of the generation of 1821 (I), în Revista de istorie,XXXIV, 3, 1981, p. 417-439.

Ramirez, Francisco, Boli, John, The PoliticalConstruction of Mass Schooling: European Origins andWorldwide Institutionalization / The Political Construction ofMass Schooling: European Origins and WorldwideInstitutionalization, în Sociology of Education, 60, 1, 1987,p. 2-17.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 122

123 >>>

ÎÎ n a doua jumătate a secolului al XIX-lea şila începutul secolului al XX-lea, în sudulTransilvaniei, percepţiile identitare

româno-săseşti au fost modelate cu ajutorul unuiinstrumentar imagologic şi ideologic variat, supus unuipermanent control din partea autorităţilor centrale,promotoare ale unei viziuni politice proprii. Înprocesul de formare a elitelor, organizaţiile elevilorgimnaziali şi studenţilor au dobândit o pondereconsiderabilă în timpul regimului liberal al anilor 60,reflectând astfel intensificarea fenomenuluiasociaţionist în mediul urban. Organizaţiile săseşti şiromâneşti vor opera cu structuri normative şicomportamentale specifice mediilor culturaleoriginare.

Gimnaziile săseşti din Sibiu, Mediaş şi Sighişoaramoşteniseră o frumoasă tradiţie în domeniu, sub formaCoetus-urilor create în secolele XVI-XVII, odată cureorganizarea învăţământului conform principiilorhonteriene. Accentuarea curriculum-ului latin clasic şia educaţiei în spiritul umanismului civic a creatadevărate republici şcolare romane, în care viitoriiconducători, preoţi, profesori şi funcţionari, exersaumecanismele guvernării (structurarea ierarhică aautorităţii, repartizarea statusurilor şi rolurilor) şi îşiînsuşeau valorile comunitare (solidaritatea,responsabilitatea, identitatea)1.

După mijlocul secolului al XIX-lea, se producmutaţii semnificative în structura acestor adevăratecomiţii centuriate din gimnaziile săseşti. Disoluţia„imperium”-ului în Sachsenland, ca urmare a creşteriidemografice româneşti şi a impunerii autorităţii statalemaghiare, procese similare cu cele înregistrate înperioada „marilor migraţii” de la sfârşitul Antichităţii şiînceputul Evului mediu, este însoţită de o reordonare areţelelor de autoritate şi putere, după modelul feudal allegăturilor personale de fidelitate. Structura piramidalăa autorităţii este dublată de relaţia directă desubordonare senior/ octovan – vasal/ „Fuchs”/sextan2. Comunitatea şcolară gimnazială devine orepublică seniorială, cu reţele informale elaborate şistructură descentralizată, dar puternic formalizată3.

Menţinerea vechii structuri de autoritate (prefect,centurioni/ inspectori, decurioni/ juzi, octovani,septimani, sextani) a garantat continuitatea demersuluieducativ pe aceleaşi coordonate valorice4. Restrângereacurriculum-ului latin clasic şi germanizareaconţinuturilor educaţionale, după 1849, pe bazareformei implementate de ministrul austriac alînvăţământului, Leo Thun, nu a afectat caracteruldeschis şi integrativ al Coetus-ului. Numeroşi elevinegermani, mai ales români, au fost încadraţi înstructurile Coetus-ului, odată cu dobândirea statutuluide elevi ai cursului gimnazial superior5. Creştereaafluxului de elevi „străini” a determinat totuşi reacţii

Rolul organizaţiilor şcolare din sudulTransilvaniei în elaborarea structurilor

etnoidentitare (1849-1918)I o a n P O P A

Universitatea „1 Decembrie 1918“ Alba Iulia, Facultatea de Istorie şi Filologie“1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia, Faculty of History and Philology, Str. Nicolae Iorga, nr. 11-13, Alba Iulia, România, tel: +40-0258-811412, fax: +40-0258-806260,

e-mail: secretariat_istorie@uab.ro, personal e-mail: ioanpopasb@yahoo.de

The role of school organisations from southern Transylvania in developing ethnoidentity structures (1849-1918)

In the second half of the 19th and the early 20th century, the school and students’ organizations played an importantrole in the affirmation of national sentiments and solidarity. The object of the present study is the way normative andbehavioral structures inoculated future Romanian and Saxon national élites a set of values and attitudes specific to theiroriginal cultural environments. The Saxon coetus functioned as an open, integrative but also discriminating organizationin assigning statutes on superior hierarchical level. The development of the community spirit represented the essence ofSaxon identity. The Romanian reading societies had a closed, élite character, counting on the motivational engagementof members. They promoted an explicit nationalist speech, centered on the idea of liberty and unity.

Keywords: Coetus, élite, gymnasiums, ethnoidentity, cultural environment, Romanian and Saxon national élites,seminars, reading societies, normative structures, behavioral structures

defensive ale elementului german, manifestate laînceputul secolului al XX-lea prin restricţionareaaccesului la nivelurile manageriale superioare, dupăcriteriul lingvistic şi confesional6. Românii vor fiacceptaţi în funcţii de conducere doar la nivelulasociaţiilor autonome auxiliare ale Coetus-ului şi doarîn acele posturi în care talentul artistic sau sportiv eradecisiv pentru imaginea grupului (dirijori, maeştri descrimă) sau în activităţi de secretariat. În pofidacaracterului etnicist al normelor referitoare laconducerea Coetus-ului, s-au înregistrat accidenteprocedurale rezolvate însă prin intervenţia prefectului,în calitate de garant suprem al tradiţiilor şi valorilorCoetus-ului ca expresie a spiritului săsesc. În toamnaanului 1910, alegerea popularului român ortodox IuliuSavu, de loc din Sebeş/ Mühlbach, octovan al şcoliireale7, de către colegii săi de clasă, în comitetul de bal,a fost invalidată de prefectul Viktor Hager, sasevanghelic din Agnita8.

Reţelele informale dezvoltate în interiorul Coetus-ului, legate în mare măsură de instituţia „Fuchs”-ilor,sunt responsabile de formarea etnostereotipurilor şi acomportamentelor culturale, parţial discriminatorii. Nueste întâmplător faptul că, după 1890, numărul elevilorromâni este în scădere la gimnaziul evanghelic de băieţidin Sibiu, în timp ce gimnaziul de stat cu limba depredare maghiară şi atmosfera ostilă elementuluiromânesc, evocată de Octavian Goga9 sau OnisiforGhibu10, înregistrează sporuri considerabile ale tinerilorromâni, până la declanşarea primului război mondial11.

Mecanismele discriminatorii ale Coetus-ului, vizibile înalocarea statusurilor, creau mult mai multă frustraredecât confruntarea făţişă cu mecanismeleasimilaţioniste (limba maghiară, atitudinea profesorilorşi a colegilor maghiari) ale gimnaziului maghiar. Cutoate acestea, foşti elevi ai gimnaziului evanghelic,precum profesorul seminarial ortodox Daniil PopoviciBarcianu, absolvent în 1866, îşi vor orienta băieţii spreşcoala germană12.

Caracterul coercitiv al mecanismelor Coetus-ului afost resimţit şi de unii elevi germani, care, la sfârşitulsecolului al XIX-lea, criticau comportamentele socialepromovate după modelul studenţesc („Trinkver-sammlungen”, „Bierkomment”), sub ameninţareamarginalizării13. Comportamentele scandaloase vorintra în vizorul autorităţilor şcolare tutelare,direcţiunile gimnaziilor şi Consistoriul Superior alBisericii evanghelice, raporturile de autoritate fiindrestructurate la începutul secolului al XX-lea, printr-orestrângere a autonomiei Coetus-ului, după ce, într-oprimă fază, s-a recurs chiar la măsura drastică adesfiinţării organizaţiilor din Mediaş şi Sighişoara (în1892, respectiv 1900)14.

După modelul Coetus-urilor gimnaziale aufuncţionat şi Coetus-urile seminariilor teologico-pedagogice („Togatencoeten”), unificate în 1892, laSibiu. Seminarul pedagogic de fete, întemeiat laSighişoara, în 1904, şi-a creat o organizaţie similară, în190715.

Societăţile româneşti de lectură au apărut într-uncontext instituţional comparabil cu perioada medievalăpostmigratorie. În deceniul şapte al secolului al XIX-lea, s-au înfiinţat două organizaţii de elevi în seminariileteologice din Blaj şi Sibiu, în cea ortodoxă din ultimalocalitate fiind cooptaţi şi elevii secţiei pedagogice. LaBlaj, a mai fost inaugurată o societate de lectură, însingurul gimnaziu românesc din sudul Transilvaniei16..Funcţionarea paralelă a societăţii greco-catolice„Inochentie Micu Clain” (Blaj) şi a celei ortodoxe„Andrei Şaguna” (Sibiu) ne trimite cu gândul ladualitatea statală românească medievală, munteneascăşi moldovenească. Unitatea ţelurilor şi a modalităţilorde exprimare a depăşit însă stadiul identităţilororganizaţionale, proiectându-se în sfera idealurilornaţionale. Statutul medieval al ortodoxiei româneştitransilvănene se regăseşte în tolerarea societăţii delectură întemeiată de Iuliu Hossu-Longin în cadrulgimnaziului reformat din Orăştie17, în vreme cemodalitatea de manifestare a elevilor de la gimnaziul destat din Sibiu, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi laînceputul secolului al XX-lea aminteşte de acţiunilehaiduceşti din zorii modernităţii18.

Ierarhia autorităţii este mult simplificată, în cazulsocietăţilor româneşti de lectură, reducându-se larelaţia domnie/ profesor - preşedinte – boierime/funcţionari (alcătuind un sfat domnesc/ comitet al

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 124

Octavian Goga

societăţii responsabil cu activitatea departamentală:notar, casier, bibliotecar, redactor ş.a.) – oameni liberi/membri (împărţiţi în mai multe categorii). Caracterulcentralizat al organizaţiilor româneşti este dublat deunul închis, rezultatul acţiunii convergente a treifactori: a) misiunea organizaţiilor - cultivarea limbiiromâne şi a sentimentelor naţionale, în vedereaasumării rolurilor de elite naţionale; b) modalitateacooptării membrilor - voluntariatul, înlocuit la sfârşitulsecolului al XIX-lea cu obligativitatea, pentru eleviiseminariilor19; c) lipsa elementului alogen în şcolileromâneşti20.

Naţionalismul organizaţiilor româneşti se manifestăexplicit în cadrul şedinţelor literare şi al revistelormanuscrise şi este susţinut printr-o simbolisticăproprie, promovată sub forma devizelor, ştampilelor,frontispiciilor şi patronilor spirituali. Ideile-forţă alediscursului naţionalist românesc sunt unitatea,libertatea şi latinitatea, regăsite şi în manualele şcolareutilizate legal sau clandestin21. Naţionalismulorganizaţiilor săseşti este exprimat implicit, prinpromovarea valorilor comunitare ca esenţă aspecificului săsesc. Identitatea grupală este elaborată şiafirmată prin intermediul unei culturi organizaţionalespecifice, care include uniforme, steaguri, panglici,imnuri, lozinci, sigle, rituri de iniţiere, excursii,petreceri, marşuri şi parade. Discursul naţionalistsăsesc/ german este o pledoarie pentru faptă.Disciplina, responsabilitatea, punctualitatea suntînsuşite prin exemplele date în „judicium”-uri. Oricesfidare a autorităţii magistraţilor este sancţionatăimediat, ca un pericol la adresa unităţii grupului22.Întârzierile şi absenţele de la şedinţe sunt penalizatepecuniar, asemenea procedurilor utilizate de vecinătăţi.Însuşirea acestui set de valori şi comportamente ainoculat sentimentul mândriei şi solidarităţii naţionale,alimentând chiar complexe de superioritate faţă deceilalţi locuitori din fostul „Sachsenland”. În mediulromânesc, primează, în schimb, manifestările verbale.Disciplina grupului nu face obiectul unor mecanismeinterioare, de autoeducare, rămânând o preocupare acorpului didactic. Integrarea în structurileorganizaţionale nu este asociată în mod obligatoriu cudobândirea statutului de elev al cursului gimnazialsuperior sau al seminarului, mizându-se pe ataşamentulmotivaţional-ideologic al membrilor. Înscriereaobligatorie a elevilor seminarişti a accentuatcomportamentele formale şi rutiniere23. Amenzileprevăzute în statutele societăţilor „I.M. Clain” şi agimnaziştilor blăjeni, pentru absenteism, s-au aplicatdoar accidental, procesele verbale ale şedinţelorsocietăţii consemnând în mod regulat iertarea, învoirea,scuzarea sau „facultarea” absenţilor24. Aceste practiciau dezvoltat comportamente etatiste, în detrimentulcelor comunitare, expectaţiile şi responsabilităţile fiindcanalizate spre organismele centrale ale puterii,

coordonate de cei cu voinţă politică. Centralizareastatală şi politicianismul regimului românesc instauratîn 1918 nu sunt străine de modalitatea educării elitelor.

Din perspectiva output-urilor externe, a exprimăriipublice, organizaţiile săseşti şi româneşti se aseamănă.Ambele au susţinut periodic serbări şi concerte, s-auimplicat în organizarea unor serbări tradiţionale localesau naţionale, au avut iniţiative caritabile, în beneficiulunor comunităţi rurale calamitate (inundaţii, incendii)sau defavorizate (izolare, sărăcie). Legăturile strânse cucomunitatea locală au adus organizaţiilor şcolare unpublic numeros, cu ocazia manifestărilor acestora, şidonaţii consistente. În anii războiului mondial,percepţia diferită asupra conflictului s-a evidenţiat şiatitudinal. În primele luni ale războiului, spiritul coetista îndemnat la înrolări voluntare în armata austru-ungară, iar activitatea membrilor rămaşi pe băncileşcolii a fost stimulată în cadrul „Jugendwehr”-ului25.Societăţile româneşti de lectură s-au afirmat la sfârşitulconflictului, participând efectiv la desfăşurareaprocesului de unire a Transilvaniei cu România26.

Racordarea societăţilor de lectură la momentelemajore ale mişcării naţionale româneşti a fost atentsupravegheată şi diminuată de autorităţile şcolareconfesionale, care doreau să evite o intervenţie directăa autorităţilor statului. Din acest motiv, implicareaefectivă a organizaţiilor în susţinerea mişcării naţionalea rămas un deziderat, împlinit în timpul evenimentelordin toamna anului 1918. În schimb, impactul indirect alorganizaţiilor asupra mişcării naţionale a fost mult maiputernic şi s-a datorat educaţiei naţionale, de care auavut parte viitoarele elite politice şi intelectualeromâneşti. Societăţile româneşti, criticând stăriletrecute şi prezente şi urmărind o schimbare naţional-politică radicală în Transilvania, erau mult mai expuseimixtiunii autorităţilor guvernamentale. Faptul căaceasta nu a căpătat forme dure în sudul Transilvaniei(aşa cum s-a întâmplat la Oradea, Năsăud, Cluj şiLugoj, unde societăţile româneşti de lectură au fostdesfiinţate de autorităţile politice) se datorează înprimul rând vigilenţei organismelor şcolare şibisericeşti greco-catolice şi ortodoxe, care au preferatsă intervină prompt şi hotărât pentru a nu da prilejulunor decizii dramatice. Coetus-urile săseşti, invocândstările trecute ca recurs la legitimitate, nu reprezentauun pericol deosebit pentru autorităţile politicemaghiare, schimbările etno-demografice din sudulTransilvaniei diminuând impactul discursuluinaţionalist german. Misiunea autorităţilor şcolare şibisericeşti evanghelice nu a fost însă uşoară, forurileconducătoare ale gimnaziilor săseşti confruntându-se,la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu comportamentereprobabile din punct de vedere al moralităţiievanghelice şi al spiritului săsesc. În acest caz, s-arecurs la desfiinţarea organizaţiilor din Mediaş şiSighişoara, într-o primă etapă, apoi la restructurarea

125 >>>

Coetus-ului, în general, printr-o diminuare aautonomiei acestuia. În anii premergători primuluirăzboi mondial, organizaţiile şcolare săseşti şiromâneşti au ajuns la forme similare de exprimare,primele menţinându-şi însă structura ierarhică şiinformală mai elaborată. De-a lungul deceniilor,numeroase personalităţi ale vieţii politice şi culturaleromâneşti şi săseşti s-au afirmat în cadrul Coetus-urilor(ex. Friedrich Teutsch, Friedrich Müller-Langenthal,Richard Csaki), respectiv societăţilor de lectură (ex. Fr.Hossu-Longin, Vasile Duma, Ilarie Chendi, LazărTriteanu, Lucian Blaga, Andrei Oţetea)27.

După 1918, societăţile de lectură din mediulteologic românesc îşi vor concentra atenţia spremisiunea pastorală. Organizaţiile de elevi vor proliferaîn liceele de stat, precum „Gheorghe Lazăr”, pentrubăieţi (fostul liceu maghiar), şi „Domniţa Ileana”,pentru fete (fosta şcoală civilă de fete a ASTREI), dinSibiu. La „Gh. Lazăr”, în anii 1919-1921 a funcţionatchiar şi un Coetus, însă experimentul a fost un eşec. În1919 s-a înfiinţat aici Societatea de lectură „AlexandruVlahuţă”, în 1922, Societatea ştiinţifică „Spiru Haret”,în 1924, Societatea religioasă ortodoxă „SfântulGheorghe”. Pentru elevii greco-catolici a fost creatăsocietatea „Mariana”. Cercetăşia, implementată în 1920(cohorta Negoiul), va reprezenta un instrumenteducativ important al noii puteri politice. În august1921, principele moştenitor Carol era prezent în tabărade corturi din Pădurea Dumbrava (situată în apropiereaSibiului). În ianuarie 1937, cercetăşia va fi încorporatăîn organizaţia „Straja Ţării”, condusă direct de regeleCarol al II-lea. La Sibiu vor funcţiona două legiuni, unade străjeri, în frunte cu directorul Liceului „Gh. Lazăr”,profesorul Gheorghe Niculescu, şi una de străjere,coordonată de profesoara Elvira Popescu, de la Liceul„Domniţa Ileana”. În acest ultim liceu, activa, din1920, Societatea de lectură „Iulia Haşdeu”28. Coetus-urile săseşti şi-au continuat existenţa în perioadainterbelică, o adevărată „vârstă de aur” a acestei

organizaţii. La Liceul evanghelic de fete din Sibiu,înfiinţat în 1924, a funcţionat Coetus „Brukenthalia”.În 1940, Coetus-urile au fost desfiinţate, iar elevii şielevele au fost înregimentaţi în organizaţia nazistă„Deutsche Jugend”29

Note:

1.. Vezi statutele gimnaziilor din Sibiu (1598), Mediaş (1762)şi Sighişoara (1772, 1818). Carl Albrich sen., „Geschichtedes ev. Gymnasiums A.B. in Hermannstadt”, în Programmdes evangelischen Gymnasiums A.B. und der damit verbundenenRealschule, sowie der ev. Elementarschule A.B. zu Hermannstadt fürdas Schuljahr 1895/6, Hermannstadt, Buchdruckerei W.Krafft, 1896, p. 181-183; Helmuth Julius Knall (coord.),Liceul Stephan Ludwig Roth. Fragmente istorice / Stephan LudwigRoth Gymnasium. Geschichtliche Fragmente, în seria „BiblithecaHistorica Mediensis”, nr. X, Mediaş, Editura Crisserv, p.138-154, 220-320; Georg Bell, „Geschichte desSchäßburger Gymnasiums”, în Programm des evangelischenGymnasiums in Schäßburg zum Schluss des Schuljahrs 1863/4,Kronstadt, Gedruckt bei Johann Gött, 1864, p. 31-35.2. Walter König, „Die Endphase des Coetus ansiebenbürgisch-sächsischen Schulen (1920-1940)”, învolumul omagial Walter König, Schola seminarium rei publicae.Aufsätze zu Geschichte und Gegenwart des Schulwesens inSiebenbürgen und Rumänien. Als Festgabe zum 80. Geburtstagherausgegeben vom Vorstand des Arbeitskreises für SiebenbürgischeLandeskunde, Köln Weimar Wien, Böhlau Verlag, 2005, p.155.3. Relaţionarea noţiunilor „centralizare” – „formalizare”este evidenţiată de Mihaela Vlăsceanu, în Organizaţii şicomportament organizaţional, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.103-104.4. Arhiva Centrală a Bisericii Evanghelice C.A. dinRomânia, Sibiu, partea structurală 400/276, dosar nr. 3349(„Register der wöchentlichen Einteilung der Aufgaben imHermannstädter Gymnasium, 1849-1858”/ „Registrulrepartizării săptămânale a responsabilităţilor în gimnaziulsibian, 1849-1858”); Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor

Naţionale, Colecţia Brukenthal, inv. nr. 89,N 6-9, nr. 94 („Protokoll über dieSitzungen des Specialjudiciums des Coetusdes ev. Obergymnasiums und der damitverbundenen Oberrealschule A.B. inHermannstadt, 1907/08, 1908/09,1909/10, 1910/1911”), 58 file; nr. 95(„Kassabuch des Coetus Cibiniensis, 1913-1920), 63 pagini; nr. 96 (Protokolle überdie Judicien des Coetus Cib. im Jahre1918/1919”), 56 file; Schulordnung des evang.Gymnasiums A.B. in Schässburg, Schässburg,Buchdruckerei Friedr. J. Horeth, 1884,titlul VII: „Der Coetus des Gymnasiumsund seine Officialen” (art. 26-35), p. 10-12;Programm des theologisch-pädagogischen Seminarsder ev. Landeskirche A.B. in Hermannstadt fürdas Schuljahr 1885/6, Hermannstadt,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 126

Coetus „Brukenthalia“

http://www.siebenbuerger.de/bild/zeitung/2009/coetus_maifest1939.jpg

Druck von Joseph Drotleff, 1886, p. 43-48 (un extras dinregulamentul seminarului); Satzungen des Coetus Cibiniensis,Hermannstadt, Buchdruckerei Georg Heiser, 1913.5. DJSAN, Colecţia Brukenthal, inv. nr. 89, N 6-9, nr. 91-93 (Asociaţia de scrimă „Saxonia”, 1891-1920); nr. 97-101(Societatea corală „Concordia”, 1883-1920).6. Satzungen des Coetus Cibiniensis, 1913, p. 5 („ZuCoetuschargen überhaupt sind nur Coetisten wählbar,deren Muttersprache die deutsche ist. Außerdem müssendie oberen Chargen evang. A.B. sein.” [Magistraţii superioripot fi aleşi numai dintre membrii Coetus-ului, trebuie săaibă germana ca limbă maternă şi să fie de confesiuneevanghelică.]).7. Iulius Savu s-a născut în 28 decembrie 1889, în Sebeş. S-a înscris la şcoala reală evanghelică din Sibiu, în clasa a VII-a, în anul şcolar 1908/1909. A repetat această clasă în1909/1910, apoi a parcurs clasa a VIII-a, în 1910/1911.După examenul de maturitate, din iunie 1911, a urmatarhitectura; Arhiva Colegiului Naţional „Samuel vonBrukenthal” Sibiu, „Realschulmatrikel”, 1908/1909, f. 82;1910/1911, f. 85; „Maturitätsprüfung Realschule”, 1908-1912, f. 123.8. DJSAN, Colecţia Brukenthal, inv. nr. 89, N 6-9, nr. 94, f.41; Viktor Hager, evanghelic C.A., s-a născut la Agnita, în16 decembrie 1892; Arhiva CN „S.v. Brukenthal” Sibiu,„Gymnasialmatrikel”, 1909/1910, f. 77 (clasa a VII-a);1910/1911, f. 81 (clasa a VIII-a).9. Octavian Goga, Însemnările unui trecător. Crâmpeie dinsbuciumările de la noi, Arad, Institutul Tipografic „Nichin şiCons.”, 1911, p. 53-54.10. Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură,ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de NadiaNicolescu, postfaţă de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, EdituraDacia, 1981, p. 72-94 („În liceul unguresc de stat dinSibiu”).11. Ioan Stanciu, Istoricul Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu.250 ani de la întemeierea lui 1692-1942, Sibiu, Institutul deArte Grafice „Dacia Traiană” S.A., 1943, p. 142-143; IoanPopa, Învăţământul sibian. Repere istorice şi documentare, Sibiu,Editura Magister, 2007, p. 140-141.12. Arhiva CN „S.v. Brukenthal” Sibiu,„Gymnasialmatrikel”, 1905/1906, f. 58; 1908/1909, f. 86.13. Martin Binder, „Etwas über den Cötus an unserenMittelschulen”, în Akademische Blätter. Organ dersiebenbürgisch-sächsischen Hochschüler, Hermannstadt, I.Jahrgang, Nr. 1, 20 September 1896, S. 8-9; Nr. 2, 20Oktober 1892, S. 14-15.14. W. König, „Die Endphase des Coetus ansiebenbürgisch-sächsischen Schulen (1920-1940)”, p. 155-156; Heinz Brandsch, Heinz Heltmann, Walter Lingner,Schäßburg. Bild einer siebenbürgischen Stadt, 2. Auflage, Leer,Rautenberg Verlag, 1998, p. 162.15. Heinz Brandsch, Festschrift zum 25- jährigen Bestande derLehrerinnenbildungsanstalt der evang. Landeskirche A.B. inRumänien, unter Mitwirkung von Friedrich Czikeli, Paul Schullerund Josephine Siegmund, Schässburg, Verlag Friedr. J. Horeth,1929, p. 18-19.16. Ioan Pleşa, „Societatea de lectură ‚Inochentie MicuClain’ a studenţilor din Blaj. (Schiţă monografică)”, înApulum, nr. XVIII/ 1980, p. 377-391; Mircea Păcurariu,200 de ani de învăţământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu,

Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1987, p. 209-236 (Cap. VI,„Societatea de lectură ‹Andrei Şaguna›”); Eugenia Glodariu,Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din monarhiahabsburgică 1860-1918, Cluj-Napoca, Bibliotheca MuseiNapocensis, nr. XVII, 1998, p. 119-122 („Societatea delectură a Junimii Studioase de la Gimnaziul din Blaj”).17. Societatea a funcţionat timp de trei ani, între 1867-1870;Eugenia Glodariu, „Despre ‹Societatea de lectură atinerimii române studioase de la gimnaziul din Orăştie›”, înSargetia, nr. XXI-XXIV/ 1988-1991, p. 781-785; Idem,Asociaţiile culturale ale tineretului studios român, p. 145-147;Francisc Hossu-Longin, Amintiri din viaţa mea, text stabilit,introducere, note şi glosar de Georgeta Antonescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 276-283.18. Despre societatea „Cibiniana”: Onisifor Ghibu, Pebaricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, p. 90. Despre societateaşi revista „Viaţa”: Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria preseiromâneşti din Transilvania, ediţia a II-a, Bucureşti, EdituraTritonic, 2003, p. 319-320.19. Vezi statutele, regulamentele şi protocoalele societăţilor;Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond„Societatea de lectură a studenţilor teologi din Blaj‹Inochentie Micu Clain›”, inv. nr. 103, dosar nr. 17,„Statutele Societăţii de lectură ‹Inochentie Micu Clain› dinBlaj, 1874-1900” (131 file); fond „Societatea de lectură aelevilor de la Gimnaziul Superior greco-catolic Blaj”, inv.nr. 1225, dosar nr. 2, „Procese verbale de şedinţă, rapoarteprezentate la şedinţe, 1869-1916” (175 file), şi dosar nr. 4,„Registru de procese verbale de şedinţă, lista membrilorfondatori şi ordinari, 1886-1898” (173 file); „Statuteletenerimei studiose pentru societatea de leptura” [agimnaziului din Blaj], în Concordia, anul VII, nr. 67, 27august/ 8 septembrie 1867, p. 266-267; Regulamente despreafacerile administrative ale societăţii de lectură „Andreiu Şaguna”,Sibiu, Editura Societăţii, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,1903.20. Programa Gimnasiului superioru, Preparandiei, Normei si scoleipopulare de fetitie din Blasiu pre anulu scolastecu 1882/83, Blasiu,Cu tipariulu Seminariului Archidiecesanu, 1883, p. 11(statistica deceniului 1850/51 – 1859/60), 42 (situaţiaanului şcolar 1882/1883); Nicolae Brânzeu, Şcoalele din Blaj.Studiu istoric, Sibiu, „Tipografia” S.A., 1898, p. 99-109(absolvenţii gimnaziului, 1851-1870), 122-134 (absolvenţiigimnaziului, 1871-1896); Eusebiu Roşca, MonografiaInstitutului seminarial teologic-pedagogic „Andreian” al Arhidiecezeigr. or. române din Transilvania, Sibiu, Tiparul TipografieiArhidiecezane, 1911, p. 139-196.21. Vezi, spre exemplu, revista manuscrisă „Musa” aSocietăţii de lectură „Andrei Şaguna” din Sibiu, anii 1872-1907 (Biblioteca Mitropolitană Sibiu). Ideea originii purlatine a românilor este susţinută până în ultimii ani aisecolului al XIX-lea (Ioan Marin, cleric anul II, „Dacii şiresbelele lui Traian în Dacia (tractat istoric)”, în Musa, anXXII, nr. 17, 1893, p. 352); E. Glodariu, Asociaţiile culturaleale tineretului studios român, p. 151-243 (Cap. V, „Aportultineretului studios la mişcarea cultural-naţionalăromânească”) şi 245-305 (Cap. VI, „Participarea tineretuluistudios la mişcarera naţional-politică românească”).22. Karl Glückselig, „Bericht über die Concordia von ihrerGründung (1883) bis zum Jahr 1900”, în Hauptbuch der„Concordia” angelegt im Vereinsjahre 1900/1 unter Vorstand

127 >>>

Hermann Tittus, Hermannstadt, 1904, mss. (DJSAN,Colecţia Brukenthal, inv. nr. 89, N 6-9, nr. 98), f. 30, 35-36;DJSAN, Colecţia Brukenthal, inv. nr. 89, nr. 94, f. 2-3;Idem, nr. 96, f. 8.23. DJAAN, fond „Societatea de lectură a studenţilorteologi”, inv. nr. 103, dosar nr. 119, f. 161 („Raportulgeneral al comisiei literare despre activitatea literară asocietăţii de lectură ‹Inocenţiu Micu Clain› din anul1907/8”, realizat la 27 mai 1908, de preşedintele comisiei,Iuliu Maior). Zece ani mai târziu (aprilie 1917), în exilul dela Oradea, situaţia era aceeaşi, explicabilă acum prininfluenţa războiului; Ibidem, dosar nr. 161, f. 96.24. DJAAN, fond „Societatea de lectură a elevilor de laGimnaziul superior greco-catolic Blaj”, inv. nr. 1225, dosarnr. 2, f. 82, 84; fond „Societatea de lectură a studenţilorteologi din Blaj ‹Inochentie Micu Clain›”, inv. nr. 103,dosarele 17 (vezi mai sus) şi 70 („Dări de seamă şi proceseverbale cu referire la activitatea societăţii de lectură, 1895”).25. Programm des evangelischen Gymnasiums A.B. und der damitverbundenen Realschule zu Nagyszeben (Hermannstadt) für dasSchuljahr 1914/15, Nagyszeben (Hermannstadt),Buchdruckerei W. Krafft, 1915, p. 14; Ibidem, 1915/1916, p.14-15, 17; 1916/1917, p. 9-10; 1917/1918, p. 10; 65.Jahresbericht des Bischof Teutsch-Gymnasiums in Segesvár(Schässburg) am Schlusse des Schuljahres 1915/1916, Segesvár(Schässburg), Buchdruckerei W. Krafft, 1916, p. 30.26. I. Pleşa, op. cit., p. 390; Gazeta oficială, organ al ConsiliuluiDirigent, Sibiu, nr. 15, 23 februarie/ 8 martie 1919, p. 76; E.Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român, p.303.27. W. König, „Die Endphase des Coetus ansiebenbürgisch-sächsischen Schulen (1920-1940)”, p. 174;M. Păcurariu, 200 de ani de învăţământ teologic la Sibiu 1786-1986, p. 225-231.28. Ioan Popa, Liceele teoretice sibiene între 1918-1948, Sibiu,Editura Magister, 2005, p. 70-73.29. W. König, op. cit., p. 157-173.

Arhive

Arhiva Centrală a Bisericii Evanghelice C.A. dinRomânia, Sibiu: partea structurală 400/276.

Arhiva Colegiului Naţional „Samuel von Brukenthal”Sibiu: „Gymnasialmatrikel”, „Realschulmatrikel”,„Maturitätsprüfung Realschule”.

Biblioteca Mitropolitană Sibiu: revista manuscrisă„Musa”, anii 1872-1907.

Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale: fond„Societatea de lectură a studenţilor teologi din Blaj‹Inochentie Micu Clain›”, inv. nr. 103; fond „Societatea delectură a elevilor de la Gimnaziul Superior greco-catolicBlaj”, inv. nr. 1225.

Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale: ColecţiaBrukenthal, inv. nr. 89, N 6-9.

Bibliography:

***, 65. Jahresbericht des Bischof Teutsch-Gymnasiums inSegesvár (Schässburg) am Schlusse des Schuljahres 1915/1916

[The 65. annual report of the Bishop Teutsch-Gymnasium of Sighişoara at the end of the schoolyear 1915/1916], Segesvár (Schässburg),Buchdruckerei W. Krafft, 1916, 33 p.

***, Gazeta oficială, organ al Consiliului Dirigent[Official gazette, organ of the Governing Board],Sibiu, 1919.

***, Programa Gimnasiului superioru, Preparandiei,Normei si scolei populare de fetitie din Blasiu pre anuluscolastecu 1882/83 [Yearbook of the SuperiorGymnasium, the Pedagogical Institute and the girl folkschool from Blaj for the school year 1882/83], Blasiu,Cu tipariulu Seminariului Archidiecesanu, 1883, 77 p.

***, Programm des evangelischen Gymnasiums A.B. undder damit verbundenen Realschule zu Nagyszeben(Hermannstadt) für das Schuljahr 1914/15 [Yearbook ofthe Evangelical Gymnasium C.A. Sibiu and the joinedreal school], Nagyszeben (Hermannstadt),Buchdruckerei W. Krafft, 1911, 22 p.; 1915/16, 18 p.;1916/17, 16 p.; 1917/18, 15 p.

***, Programm des theologisch-pädagogischen Seminars derev. Landeskirche A.B. in Hermannstadt für das Schuljahr1885/6 [Yearbook of the Theological-PedagogicalSeminary of the Evangelical Church C.A. from Sibiufor the school year 1885/6], Hermannstadt, Druck vonJoseph Drotleff, 1886, 52 p.

***, Regulamente despre afacerile administrative alesocietăţii de lectură „Andreiu Şaguna” [Statutes of theadministrative affairs of the “Andreiu Şaguna” readingsociety], Sibiu, Editura Societăţii, Tiparul TipografieiArhidiecezane, 1903, 39 p.

***, Satzungen des Coetus Cibiniensis [Statutes of theCoetus Cibiniensis], Hermannstadt, BuchdruckereiGeorg Heiser, 1913, 12 p.

***, Schulordnung des evang. Gymnasiums A.B. inSchässburg [School statutes of the EvangelicalGymnasium C.A. of Sighişoara], Schässburg,Buchdruckerei Friedr. J. Horeth, 1884, 16 p.

***, „Statutele tenerimei studiose pentru societateade leptura” [a gimnaziului din Blaj] [Statutes of thestudious youth for the reading society of theGymnasium in Blaj], în Concordia, anul VII, nr. 67, 27august/ 8 septembrie 1867, p. 266-267.

Albrich, Carlsen., „Geschichte des ev. GymnasiumsA.B. in Hermannstadt” [History of the EvangelicalGymnasium C.A. of Sibiu], în Programm des evangelischenGymnasiums A.B. und der damit verbundenen Realschule[Yearbook of the Evangelical Gymnasium C.A. andthe joined real school], sowie der ev. Elementarschule A.B.zu Hermannstadt für das Schuljahr 1895/6, Hermannstadt,Buchdruckerei W. Krafft, 1896, p. 1-224.

Bell, Georg, „Geschichte des SchäßburgerGymnasiums” [History of the Gymnasium inSighişoara], în Programm des evangelischen Gymnasiums inSchäßburg zum Schluss des Schuljahrs 1863/4 [Yearbook ofthe Evangelical Gymnasium in Sighişoara at the end of

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 128

the school year 1863/4], Kronstadt, Gedruckt beiJohann Gött, 1864, p. 1-56.

Binder, Martin, „Etwas über den Cötus an unserenMittelschulen” [Something about the coetus in ourmiddle schools], în Akademische Blätter. Organ dersiebenbürgisch-sächsischen Hochschüler, Hermannstadt, I.Jahrgang, Nr. 1, 20 September 1896, S. 8-9; Nr. 2, 20Oktober 1892, S. 14-15.

Brandsch, Heinz, Festschrift zum 25- jährigen Bestandeder Lehrerinnenbildungsanstalt der evang. Landeskirche A.B.in Rumänien [Festive writing to the 25. anniversary ofthe Pedagogical Girl Seminary of the EvangelicalChurch C.A. in Romania], unter Mitwirkung vonFriedrich Czikeli, Paul Schuller und JosephineSiegmund, Schässburg, Verlag Friedr. J. Horeth, 1929,139 p.

Brandsch , Hans-Heinz, HELTMANN, Heinz,LINGNER, Walter, Schäßburg. Bild einer siebenbürgischenStadt [Sighişoara. Portrait of a Transylvanian town], 2.Auflage, Leer, Rautenberg Verlag, 1998, 452 p.

Brânzeu, Nicolae, Şcoalele din Blaj. Studiu istoric [Theschools of Blaj. Historical study], Sibiu, „Tipografia”S.A., 1898, 176 p.

Ghibu, Onisifor, Pe baricadele vieţii. Anii mei deînvăţătură [On the life barricades. My learning years],ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de NadiaNicolescu, postfaţă de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca,Editura Dacia, 1981, 383 p.

Glodariu, Eugenia, „Despre ‹Societatea de lectură atinerimii române studioase de la gimnaziul dinOrăştie›” [About “The reading society of the studiousRomanian youth from the Orăştie Gymnasium”], înSargetia, nr. XXI-XXIV/ 1988-1991, p. 781-785.

Idem, Asociaţiile culturale ale tineretului studios romândin monarhia habsburgică 1860-1918 [Culturalassociations of the studious Romanian youth from theHabsburg monarchy 1860-1918], Cluj-Napoca,Bibliotheca Musei Napocensis, nr. XVII, 1998, 416 p.

Goga, Octavian, Însemnările unui trecător. Crâmpeie dinsbuciumările de la noi [ Passer-by notes. Strugglingfragments], Arad, Institutul Tipografic „Nichin şiCons.”, 1911, 288 p.

Hossu Longin, Francisc, Amintiri din viaţa mea [Lifememories], text stabilit, introducere, note şi glosar deGeorgeta Antonescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia,1975, 372 p.

König, Walter, „Die Endphase des Coetus ansiebenbürgisch-sächsischen Schulen (1920-1940)”[The final phase of the coetus in Transylvanian-Saxonschools], în volumul omagial Walter König, Scholaseminarium rei publicae. Aufsätze zu Geschichte undGegenwart des Schulwesens in Siebenbürgen und Rumänien.Als Festgabe zum 80. Geburtstag herausgegeben vom Vorstanddes Arbeitskreises für Siebenbürgische Landeskunde [Scholaseminarium rei publicae. Essays to the history andpresent of the educational system in Transylvanaia and

Romania. Published by the executive committee of theTransylvanian Study Circle], Köln Weimar Wien,Böhlau Verlag, 2005, p. 154-175.

Knall, Helmuth Julius (coord.), Liceul StephanLudwig Roth. Fragmente istorice / Stephan Ludwig RothGymnasium. Geschichtliche Fragmente [The StephanLudwig Roth High School. History fragments], seria„Bibliotheca Historica Mediensis”, nr. X, Mediaş,Editura Crisserv, 407 p.

Păcurariu, Mircea, 200 de ani de învăţământ teologic laSibiu 1786-1986 [200 years of theological education inSibiu 1786-1986], Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale,1987, 420 p.

Pleşa, Ioan, „Societatea de lectură ‚Inochentie MicuClain’ a studenţilor din Blaj. (Schiţă monografică)”[The ‘Inochentie Micu Clain’ students’ reading societyof Blaj. (Monographical draught)], în Apulum, nr.XVIII/ 1980, p. 377-391.

Popa, Ioan, Liceele teoretice sibiene între 1918-1948[Theoretical high schools of Sibiu between 1918-1948], Sibiu, Editura Magister, 2005, 97 p.

Idem, Învăţământul sibian. Repere istorice şi documentare[Sibiu education. Historical and documentary guidemarks], Sibiu, Editura Magister, 2007, 248 p.

Popa, Mircea, Taşcu, Valentin, Istoria presei româneştidin Transilvania [History of the Romanian press fromTransylvania], ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tritonic,2003, 367 p.

Roşca, Eusebiu, Monografia Institutului seminarialteologic-pedagogic „Andreian” al Arhidiecezei gr. or. românedin Transilvania [Monography of the “Andreian”Theological-Pedagogical Seminary of the RomanianGreek-Orthodox Archdiocese of Transylvania], Sibiu,Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1911, 332 p.

Stanciu, Ioan, Istoricul Liceului Gheorghe Lazăr dinSibiu. 250 ani de la întemeierea lui 1692-1942 [History ofthe “Gh. Lazăr” high school. 250 years since thefoundation 1692-1942], Sibiu, Institutul de ArteGrafice „Dacia Traiană” S.A., 1943, 212 p.

Vlăsceanu, Mihaela, în Organizaţii şi comportamentorganizaţional [Organizations and organizationalbehavior], Iaşi, Editura Polirom, 2003, 332 p.

129 >>>

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 130

SS e împlineşte un secol şi jumătate de laîntemeierea Astrei. În întâmpinareaacestei aniversări, universitarul sibian

Pamfil Matei ne oferă o carte despre unul dinpreşedinţii Asociaţiunii, Andrei Bârseanu (1858-1922).

Pamfil Matei este un cunoscător temeinic alistoricului acestei însemnate instituţii culturale. Este,aşa cum se spune, un specialist în Astra. O teză dedoctorat despre Astra, care s-a bucurat la apariţia ei învolum (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986) de meritateelogii, a fost urmată de o serie de studii şi articole, iarde curând de un volum documentar, Asociaţiunea înlumina documentelor. Noi contribuţii, Sibiu, EdituraUniversităţii „Lucian Blaga”, 2005.

Titlul cărţii este oarecum limitativ, căci ea depăşeştelegăturile lui Andrei Bârseanu cu Astra. Urmândmodelul titlului obişnuit (al cărţii lui Ştefan Manciulea,de pildă – Timotei Cipariu şi Astra, TipografiaSeminarului, Blaj, 1943), ediţia concepută şi alcătuităde Pamfil Matei se încadrează în seria cărţilor pe care ledesemnează sugestiv sintagma latină „multum inparvo”, fiind şi o monografie, şi o crestomaţiereprezentativă din opera scriitorului, o îmbinare aacestor două specii de istorie literară, sugerată de însăşistructura volumului: I. Andrei Bârseanu în slujba culturiiromâneşti – studiu introductiv; II. Cuvântări rostite de AndreiBârseanu la adunările generale (1906-1921), la şedinţe plenareale secţiunilor ştiinţifice-literare ale Asociaţiunii şi la AcademiaRomână; III. Andrei Bârseanu: rapoarte, apeluri, circulare,mesaje; IV. Studii şi cuvântări (care cuprinde la rândul său

trei subcapitole: A. Disertaţii, prelegeri, conferinţe; B.Studii, recenzii, aprecieri critice ; C. “Vorbiri omagiale” şinecrologuri); V. Aprecieri despre Andrei Bârseanu. Volumulmai cuprinde, aşa cum pretinde o editare ştiinţifică, unglosar, o bibliografie (selectivă), ilustraţii.

Andrei Bârseanu (1858-1922) a fost, la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, opersonalitate reprezentativă a culturii şi învăţământuluiromânesc din Transilvania. Originar din DârsteleSăcelelor, cu studii gimnaziale şi liceale la Braşov şiuniversitare la Viena, a fost un dascăl ardelean,conştient că „viitorul mai bun al unui neam se făureşteprin muncă neobosită, prin devotament desăvârşit şi demulte ori prin jertfe grele”. Sunt rânduri scrise şi rostitede Andrei Bârseanu în 1913 şi au rezonanţa unuilegământ, a unei profesiuni de credinţă, cărora le-arămas fidel toată viaţa. La Universitatea din Viena,beneficiază de un stipendiu din partea Asociaţiunii,căreia, după ce ajunge profesor, îi înapoiază sumaprintr-o emoţionantă scrisoare de recunoştinţă: „Îmiiau libertatea de a transpune prin filiala de aici a băncii„Albina” la adresa Cassei Asociaţiunei suma de 2400coroane, drept răsplătire a sumei ce am primit-o castipendiu din partea Asociaţiunei în anii 1878-81, petimpul studiilor mele universitare, când am fost ajutat,timp de 3 ani, cu câte 400 fl. anual.” În timpul studiilorvieneze activează în societatea cultural-literară„România Jună”, unde au activat şi Eminescu şi Slavici,şi compune versurile Imnului societăţii – Pe-al nostrusteag e scris Unire (muzica de Ciprian Porumbescu),cântec care, după Deşteaptă-te române, a devenit un aldoilea „cântec naţional”. Tot lui Andrei Bârseanu îi

Un „preot al deşteptării noastre“ şi „un apostol al culturii naţionale“

I o n B U Z A Ş I

Universitatea „1 Decembrie 1918“ Alba Iulia,Facultatea de Istorie şi Filologie“1 Decembrie 1918” University from Alba Iulia, Faculty of History and Philology

Alba Iulia, str. Gabriel Bethlen nr.5, cod 510009, tel. +40-258-806130e-mail: transilvaniaro@yahoo.com

A „priest of our wakening” and „an apostle of national culture”

The following text reviews Pamfil Matei’s study regarding the life and work of one of the foremost leaders of theASTRA Association and of the Transylvania cultural magazine, Andrei Bârseanu. Andrei Bârseanu şi „Asociaţiunea” /Andrei Bârseanu and the „Association” (InfoArt Media, Sibiu, 2011) is a monographical text, with an introductory study,a biobibliographical index, a documentary breviary, selected texts of Andrei Bârseanu, notes, glossary and bibliography,all of these thoroughly realized by Pamfil Matei.

Keywords: Romanian modern history, XIXth century, Transylvania, Andrei Bârseanu, ASTRA Association

datorăm versurile Imnului Astrei, cu o arie muzicală deIacob Mureşianu, cântat pentru prima dată la Blaj, în1911, la serbările semicentenarului Astrei, în cadrulcărora, după uvertura festivă „Ştefan cel Mare”,frumoasa compoziţie a măestrului I. Murăşianu, „aurmat apoi Imnul Astrei, făcut anume pentru aceastăocaziune, din partea distinsului prezident al Astrei, A.Bârseanu şi compus pentru cor mixt şi orchestră tot demăestrul Murăşianu” – aşa cum aflăm din vol. Serbărilede la Blaj, p. 304), ale cărui versuri adună ecouri dinDeşteaptă-te române, prin îndemnul direct la deşteptarenaţională şi unire: „Pe cerul nostru înnorat / Steamândră s-a ivit / Şi, iată, s-a înviorat / Apus şi Răsărit./L-a ei lucire, fraţi români / Din somn vă deşteptaţi ;/Voi inimile vă-ncălziţi / Şi mintea luminaţi!”

Andrei Bârseanu a fost unul dintre cei mailongevivi preşedinţi ai Astrei: ales la Blaj, în 1911, el aacţionat în această calitate până la trecerea sa la celeveşnice, în 1922, după ce mai mulţi ani a fostpreşedinte (director) al Despărţământului Braşov şivicepreşedinte al Astrei. Activitatea lui ca preşedinte alAstrei este deosebit de rodnică, aşa cum mărturisescdeopotrivă şi discursurile sale la adunările generale aleAsociaţiunii şi aprecierile contemporanilor. Pentru că,din opera lui Andrei Bârseanu, autorul ediţiei de faţă nerestituie exemplar pe orator. Cred că, dintre oratoriiAstrei, Andrei Bârseanu se apropie cel mai mult decuvântările inspirate şi strălucite din punct de vedereexpresiv de cele rostite de marele său precursorTimotei Cipariu. Există o continuitate a ideilor,îndemnuri repetate la Unire, elogiul culturii camodalitate de ştergere a barierelor confesionale,elogiul şcolii ca important factor de emanciparenaţională: „Astfel trebuie să dăm toată dreptateanemuritorului Timotei Cipariu, când în discursul săude deschidere de la adunarea generală din Sibiu, dinanul 1881, zice: «Asociaţiunea a fost înfiinţată prinzelul, stăruinţa şi patriotismul general al tuturorbărbaţilor de inimă şi devotament»” – spune AndreiBârseanu în cuvântul de deschidere la Adunareajubiliară de la Blaj. În concepţia lui Andrei Bârseanu,obiectivul central al Asociaţiunii rămânea „luminareapoporului”, în anii premergători Marii Uniri,propunând, după modelul lui N. Iorga, înfiinţarea uneiuniversităţi populare, realizarea unui bust Gh. Bariţiu,sprijinirea învăţământului, obiectivele Astrei dupăîmplinirea unităţii naţionale etc.

A fost un devotat slujitor al şcolii, autor de manualeşi monografii şcolare (Istoria şcoalelor centrale române gr. or.din Braşov a fost premiată de Academia Română cusuma de 2000 lei, pe care Andrei Bârseanu a donat-opentru biblioteca gimnaziului braşovean).

A fost un admirator al culturii şi înţelepciuniipoporului. Culegerile sale de snoave: Din traista lui MoşStoica – o sută şi una de minciuni poporale din ŢaraArdealului, semnată Sandu Pungă-Goală, „dascăl şifecior de popă” ş.a. (Din traista cu minciunile), au

cunoscut o popularitate vecină cu a Isprăvilor lui Păcalăde Petre Dulfu; la Viena l-a cunoscut pe marelefiloromân, lingvistul şi folcloristul ceh Ian UrbanIarnik, cu care va publica în 1885 Doine şi strigături dinArdeal – una din cele mai valoroase culegeri de poeziepopulară transilvană.

A fost un harnic şi sagace recenzent de cărţi, pecare le recomanda lecturii, subliniind valoarea loreducativă şi literară, dar şi autor de „panegirice”(„vorbiri omagiale”) despre „oameni cari au fost”, totdupă modelul marelui său prieten Nicolae Iorga,„apostolul de la Văleni”. Paginile despre Gh. Şincai,Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri, Gh. Bariţiu, IonMicu Moldovan, Andrei Şaguna, Ion Agârbiceanu,Axente Banciu cuprind aprecieri memorabile, care potfigura oricând într-un florilegiu critic despre acestepersonalităţi. Rândurile despre Andrei Mureşanu,prezentat în paralelă cu Gh. Şincai, după modelulcelebrei opere a lui Plutarh, nu pot fi ocolite de exegeţiioperei imnului naţional al românilor: „cu totul altfel[decât a lui Gh. Şincai – n.n.] ni se înfăţişează vieaţa luiAndrei Mureşanu. Pe când soartea lui Şincai este ca aunui părău de munte, care se prăvăleşte spre şes,lovindu-se de stânci şi căzând adeseori în prăpăstiispumegătoare, fără a afla nicicând linişte, pe atuncivieaţa lui Andrei Mureşanu şerpuieşte lin prin câmpiiînflorite, arareori tulburându-şi faţa pentru câteva clipe.până când, din nenorocire, se nomoleşte fără scăpare întulbureala bolii şi în noianul morţii. Şi, prin contrast, cuprivire la terenele pe care s-au manifestat: cel dintâipăşeşte fără preget şi fără a ţinea seamă de greutăţi, pecâmpul fără de sfârşit al Istoriei, pe când al doilea cautăa urca culmile încântătoare ale Poeziei” (p. 254).

Volumul se încheie apoteotic: aprecierile despreomul şi cărturarul Andrei Bârseanu (rostite sau scrisede oameni de seamă ai culturii româneşti, ca N. Iorga,Octavian Goga, Vasile Goldiş, I. Bianu, IonAgârbiceanu, C. Rădulescu-Motru, Ioan Lupaş, IonBreazu ş.a.) recompun portretul unui profesor ardeleanpatriot, „un ardelean idealist şi ideal”, „un om curat şiun suflet frumos”, care a rămas credincioslegământului din 1913, străduindu-se prin muncăneobosită, prin devotament desăvârşit şi adeseori prinjertfă pentru viitorul mai bun al neamului românesc.

Ediţia concepută şi adnotată de Pamfil Matei este o„restituire literară”, dar mai ales o caldă omagiere aacestui vrednic cărturar ardelean.

Bibliography

Andrei Bârseanu şi „Asociaţiunea“ / Andrei Bârseanuand the „Association”, ediţie concepută, studiuintroductiv, indice biobibliografic, breviar documentar,selecţia textelor, note, glosar şi bibliografie de PamfilMatei, Editura InfoArtMedia, Sibiu, 2011.

131 >>>

DD upă impresionanta monografieAsociaţiunea Transilvană pentru LiteraturaRomână şi Cultura Poporului Român

(ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională (Cluj-Napoca,Editura Dacia, 1986), continuată cu „Asociaţiunea” înlumina documentelor (1861-1950). Noi contribuţii (EdituraUniversităţii „Lucian Blaga”, 2005), după o serie destudii şi articole dedicate ASTREI, publicate în revistede prestigiu şi în diverse culegeri, profesorul universitardoctor Pamfil Matei dă la iveală o nouă şi valoroasăcarte consacrată ASTREI şi corifeilor săi: AndreiBârseanu şi „Asociaţiunea” (Sibiu, Editura InfoArtMedia,2011), care demonstrează încă o dată că universitarulsibian este cel mai avizat cercetător şi, implicit, cel maibun cunoscător al fenomenului social, cultural şi politiccare a fost ASTRA.

E bine ştiut că Asociaţiunea Transilvană pentruLiteratura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) aluat fiinţă în 1861, cu scopul de a sluji cauza românilorardeleni pentru afirmarea conştiinţei şi fiinţei lornaţionale, iar „prin întreaga activitate, prin obiectiveleprogramului său de emancipare naţională, fundamentatpe principii umaniste democratice şi iluministeeuropene, prin lupta sa pentru afirmarea naţiuniiromâne, prin atragerea în această vastă operăculturalizatoare a numeroşi cărturari şi generoşisprijinitori din toate provinciile locuite de români,Asociaţiunea a fost şi s-a manifestat ca o societateculturală a tuturor românilor” (Pamfil Matei, AndreiBârseanu şi „Asociaţiunea”, Sibiu, Editura InfoArtMedia,2011, p. 11).

Pe drept cuvânt ne putem întreba de ce s-a opritprof. univ. dr. Pamfil Matei asupra lui Andrei Bârseanuşi nu asupra altei personalităţi care „şi-a legat cu onoarenumele” de realizările Asociaţiunii, ştiut fiind că înPanteonul ASTREI aflăm numele lui Andrei Şaguna,Timotei Cipariu, George Bariţiu, Iacob Bologa, VasileGoldiş şi al altor personalităţi de prim rang ale culturiişi ştiinţei româneşti.

Răspunsul ni-l dă însuşi autorul: pentru că „AndreiBârseanu a fost unul dintre cei mai reprezentativi lideriai generaţiei sale, «o figură luminoasă a Ardealului»,pentru care noţiunile sau sintagmele naţiune, idealnaţional, limba română, cultura naţională, demnitate şi unitatenaţională erau sfinte, şi pentru slujirea şi afirmareacărora s-a jertfit!” (idem, op. cit., p. 14).

Andrei Bârseanu a fost receptat în mod diferit atâtîn timpul vieţii, cât şi după trecerea sa în eternitate.Unii au văzut în el doar pe profesorul cu o culturăsuperioară; alţii îl considerau (consideră) folclorist;mulţi îl apreciau ca pe o figură marcantă a AcademieiRomâne, ori ca pe un membru al Asociaţiunii cu oactivitate deosebită, un om de o probitate exemplară.

Această nouă carte a prof. univ. dr. Pamfil Matei aremeritul incontestabil de a pune în luminăpersonalitatea lui Andrei Bârseanu în toatăcomplexitatea ei.

Judicios structurată în şase capitole, la care seadaugă o bibliografie de calitate şi abrevieri, lucrarea sedeschide cu Andrei Bârseanu în slujba culturii româneşti.Consideraţii introductive (cap. I). Aici întâlnim Panteonul„Asociaţiunii”, care „cuprinde numeroase şi ilustre

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 132

Un cărturar român exemplar şi o binecuvântată restituire: Andrei Bârseanu

V a s i l e U R S A N

Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte”Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts

B-dul Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, 550024, România, tel: +40-(269) 21.55.56, fax: +40-(269) 21.27.07,e-mail: litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro

An outstanding Romanian scholar and a well-deserved restitution: Andrei Bârseanu

The following text reviews Pamfil Matei’s study regarding the life and work of one of the foremost leaders of theASTRA Association and of the Transylvania cultural magazine, Andrei Bârseanu. Andrei Bârseanu şi „Asociaţiunea” /Andrei Bârseanu and the „Association” (InfoArt Media, Sibiu, 2011) is a monographical text, with an introductory study,a biobibliographical index, a documentary breviary, selected texts of Andrei Bârseanu, notes, glossary and bibliography,all of these thoroughly realized by Pamfil Matei.

Keywords: modern Romanian history, XIXth century, Transylvania, Andrei Bârseanu, ASTRA Association

nume ale ştiinţei şi culturii, care şi-au legat cu onoarenumele de cele mai importante momente şi realizări aleprestigioasei societăţi culturale de la Sibiu” (idem, op.cit., p. 9), de la Andrei Şaguna la episcopul NicolaePopovici; de la George Bariţiu şi Timotei Cipariu, laAndrei Bârseanu, Octavian Goga, Horia Petra Petrescuşi Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Andrei Oţetea etc.

Urmează un Indice biobibliografic cronologic şi un Breviardocumentar. Andrei Bârseanu şi „Asociaţiunea”, în care esteconturată personalitatea acestui corifeu al ASTREI.

În timpul profesoratului la Braşov, elaboreazăstudiul Câteva observări cu privire la propunerea istoriei;redactează, împreună cu profesorul Ioan Popea, Şcoalaşi familia. Foaie pentru creştere şi învăţământ, „publicaţiededicată părinţilor şi învăţătorilor, prin care se pledapentru colaborarea dintre şcoală şi familie şi pentruperfecţionarea pregătirii dascălilor” (idem, op. cit., p.17), iar în 1902 publică monumentala lucrare Istoriaşcoalelor centrale române gr. or. din Braşov, premiată deAcademia Română.

Tot în această perioadă apare şi Doine şi strigături dinArdeal date la iveală de dr. Ioan Urban Iarnik şi AndreiBârseanu (1885), cu o prefaţă a dascălului braşovean,una dintre cele mai importante culegeri de folclorromânesc, iar în 1890 tipăreşte Cincizeci de colinde adunatede şcolarii de la şcoalele medii din Braşov şi Din traista lui MoşStoica. O sută şi una minciuni poporale din Ţara Ardealului,semnată Sandu Pungă-Goală, „dascăl şi fecior de popă”.

Poetul Andrei Bârseanu se afirmă încă din perioadastudiilor la Viena, când Ciprian Porumbescu compuneimnul societăţii România Jună pe versurile tânăruluiardelean (Pe-al nostru steag e scris unire).

Ca urmare a bogatei şi valoroasei sale activităţiştiinţifice, culturale şi sociale, în anul 1908 este alesmembru titular al Academiei Române.

Totuşi, personalitatea complexă a lui AndreiBârseanu se dezvăluie mai cu seamă în strânsă legăturăcu Asociaţiunea, după cum ne spune şi autorul acesteicărţi (p. 31): „Apropierea lui Andrei Bârseanu deAsociaţiune şi de idealurile acesteia s-a realizat încă dinanii adolescenţei şi ai tinereţii, ca elev al gimnaziului dinBraşov, apoi ca student la Viena, s-a consolidat dupăabsolvirea studiilor în străinătate, când tânărul profesorbraşovean s-a afirmat nu numai ca poet, pedagog,culegător de literatură populară şi gazetar, ci şi în vastaoperă de culturalizare a maselor, desfăşurată deAsociaţiune, în cadrul despărţământului Braşov, al secţieiliterare, apoi chiar în conducerea centrală a prestigioaseisocietăţi culturale româneşti ce avea sediul la Sibiu.”

Toate documentele prezentate în capitolele:Cuvântări rostite de Andrei Bârseanu la adunări generale(1906-1921) la şedinţele plenare ale secţiunilor ştiinţificeliterare ale „Asociaţiunii” şi la Academia Română; AndreiBârseanu: rapoarte, apeluri, circulare, mesaje; AndreiBârseanu: studii şi cuvântări ale noii cărţi a universitaruluisibian întregesc portretul acestei personalităţiexemplare a culturii noastre naţionale, care, pe lângă

valoarea sa culturală şi ştiinţifică, se dovedeşte stăpânităde un patriotism fervent, ce se află la temelia tuturoracţiunilor sale şi pe care l-a sădit şi a ştiut să-l ţină treazîn sufletele românilor din Ardeal.

În capitolul V, Aprecieri despre Andrei Bârseanu, prinspusele unor mari oameni de cultură ai neamuluiromânesc (Nicolae Iorga, Octavian Goga, VasileGoldiş, Ioan Lupaş, Ioan Agârbiceanu etc.), esteilustrată preţuirea deosebită de care s-a bucurat acesta,pe bună dreptate, în timpul vieţii, dar şi după trecereaîn eternitate, „pentru tot ce a făcut pentru afirmarea şiapărarea Asociaţiunii Transilvanie pentru Literatura Românăşi Cultura Poporului Român, pentru cultura naţională şipentru emanciparea spirituală a românilor din ImperiulAustro-Ungar” (idem, op. cit., p. 31).

Chiar dacă nu şi-a propus şi un studiu lingvisticcomplet asupra textelor incluse în această carte, prof.univ. dr. Pamfil Matei ne prezintă „o selecţie a unorsemnificative particularităţi fonetice, lexicale şimorfosintactice, caracteristice limbii române de lasfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele douădecenii ale secolului al XX-lea” (idem, op.cit., p. 67).

De fapt, prin această selecţie autorul descrie limbaromână literară folosită în perioada respectivă deintelectualitatea românească, tabloul acesteia fiindîntregit cu un Glosar (cap. VI), ce cuprinde o serie decuvinte şi forme lexicale uzuale în epocă, dar care nu semai regăsesc în lexicul limbii române literare actuale,ori le aflăm cu alte sensuri (de exemplu: aplicat =dispus, a denega = a nega, a refuza, munificienţă =generozitate, dărnicie, nemernic = sărăcăcios; profesură =profesorat, smernic = smerit, a succesa = a reuşi, testimoniu= mărturie, document, a vulgariza = a răspândi, apopulariza etc.)

Nu-mi rămâne decât să-l felicit pe autorul acesteicărţi, prof. univ. dr. Pamfil Matei, pentru munca asiduădepusă şi pentru faptul că, în actualele condiţii social-politice, când valorile româneşti sunt nu doar nesocotite,ci defăimate şi chiar negate, iar eroii neamului suntbatjocoriţi, a reuşit să dea la lumină această valoroasăcarte care este şi o „restituire necesară şi binemeritată deun cărturar român exemplar”.

Cred că nu greşesc afirmând că şi numele prof.univ. dr. Pamfil Matei merită să stea cu cinste înPanteonul Asociaţiunii, întrucât şi pentru Domnia Sa, caromân, ca dascăl şi om de aleasă cultură, noţiunile şisintagmele: naţiune, ideal naţional, limba română, culturanaţională, demnitate şi unitate naţională sunt sfinte, iarpentru afirmarea lor domnia sa luptă permanent.

Bibliography:

Andrei Bârseanu şi „Asociaţiunea“ / Andrei Bârseanuand the „Association”, ediţie concepută, studiuintroductiv, indice biobibliografic, breviar documentar,selecţia textelor, note, glosar şi bibliografie de PamfilMatei, Editura InfoArt Media, Sibiu, 2011.

133 >>>

CC onsacrată ontologic drept dihotomieîntre iluzie şi veracitate – între ficţionalşi substanţial – şi diseminată,

pragmatic, ca opoziţie între contem plati vitate şi acţiune– între fantasmatic şi factual –, antinomia dintre artă şilumea socială devine, în perspectivă ideologică,contradicţie ireconciliabilă între real şi posibil –distanţă dintre ceea ce este (dat) şi ceea ce ar putea fi cadiferenţă generatoare de impulsuri şi febrilităţitransgresive şi, în acelaşi timp, spaţiu de coagulare şipolarizare a tensiunilor sociale. Privită cu suspiciune deorice autoritate, arta apare ca o entitate obscură şineliniştitoare, a cărei natură proteică stârneşte pasiunireformatoare, confuzii ierarhice şi tulburăricontestatare. Discursul artei este «primejdios» pentrucă nu se mulţumeşte cu ordinea dată (de divinitate saude înţeleptul-conducător), ci caută mereu săreorganizeze elemen tele universului într-o formă nouă,«nefirească» şi (politic) inoportună. Or, reorganizareaeste o reordonare şi, implicit, o punere în discuţie afundamentelor ordinii existente. În plus, voyeurisme-ulartei – capacitatea de a surprinde şi expune o «scenă»,o «situaţie», o «istorie» – este aptitudinea de a intuiscena (politică), situaţia (de fapt), istoria (subterană) –altfel spus, mecanismul funcţionării puterii şi, prinurmare, posibilitatea de a-l submina.

***

Plăsmuirile artei – acuză Platon – opun discursului«legitim» al autorităţii un discurs paralel, insinuant şi

otrăvitor, care tot picură încetişor în caractere1,semănând îndoială şi confuzie. Reflexii deformante şitulburi ale adevărului2, operele poeţilor suntvătămătoare pentru că stârnesc şi stimulează pasiunilesufletului, cultivând latura sa „apetentă”, care „ocupăcea mai mare parte a sufletului fiecăruia şi care, prinfirea sa, nu are niciodată îndeajuns. Această partetrebuie păzită ca nu cumva, umplându-se de plăcerilezise trupeşti, sporind şi întărindu-se, să nu-şi mai facătreaba proprie, ci să caute să înrobească şi săstăpânească celelalte părţi, fapt pentru care este lipsită,prin naştere, de îndreptăţire, şi să răstoarne întreagaviaţă a tuturor”3.

De aceea, afirmă filosoful – evaluând utilitateaelementelor de construcţie ale statului ideal –, estenecesar ca substanţa «toxică» a artei să fie filtrată,înainte de a-şi insinua chemările (malefice) şiîndemnurile (destabilizatoare), prin straturilepurificatoare ale eticului şi teoreticului, în numele aceea ce, mai presus de toate, se constituie drept temeioriginar, principiu ultim şi garant transcendent alstabilităţii sociale şi devenirii istorice „naturale”4 –„Ideea de Bine”. În consecinţă, arta nu trebuiecunoscută înaintea formării deprinderilor morale5, iardiversele sale genuri şi specii riguros cernute şi selectate– reţinându-se numai acelea „cumpătate” («neprimej-dioase»), „simple” («naive») şi „armonioase”(«obediente»)6.

Chiar retrasă în turnul ei de fildeş, nu există artăinocentă: inovaţia formală, inerentă procesului decreaţie artistică, pune la îndoială caracterul imuabil alordinii date şi deschide perspective către lumeaposibilului, adică, în termeni politici, către revoltă. În

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 134

Estetică şi politicăL a u r e n ţ i u H A N G A N U

Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“Romanian Academy, “G. Călinescu” Institute of Literary History and Theory

Casa Academiei, Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, Cod 050117tel./fax: +40213188106 / int 2023, e-mail: instcalinescu@yahoo.com

Personal e-mail: laurentiuhanganu@yahoo.com

Aesthetics and politics

The present study realizes a diachronical survey regarding the relation between literature (and art, in general) and thesocial-political environment. Starting with Plato and Aristotle, continuing with medieval scholars such as Saint Augustineand Bernard de Clairvaux and ending with Jacques Lacan and Theodor Adorno, the synopsis undertaken by theresearcher converges towards the conclusion that any form of art is both ideological and transcending the ideology itembodies, being thus politically suspect.

Keywords: history of aesthetics, literature and politics, literature and ideology, Plato, Aristotle, Saint Augustine,Lacan, Adorno

Egipt, de pildă, -este oprit pictorilor sau artiştilor [...]de a inova ceva, ori de a se îndepărta câtuşi de puţin deceea ce s-a orânduit de legile ţării7. Prin contrast, aratăcu îngrijorare filosoful, democraţia polis-ului atenianîngăduie poeţilor şi autorilor de tragedii să urzească, înneîngrădită libertate, aparenţe formale seducătoare,amăgitoare şi deconcertante, împiedicând mulţimea săpătrundă raţiunile adânci ale ordinii date şi -producând[...] în sufletul individual o orânduire rea [...] tot aşa cum,dacă cineva, aducând pe lume niscaiva stăpâninemernici, le-ar încredinţa cetatea, el i-ar prăpădi pe ceimai cumsecade8. [s.n.]

Germene al oricărei dezordini sociale9, arta îşimanifestă rolul politic subversiv conform logiciiinsidioase şi dislocante a infinitezimalului – detaliulaparent benign care, la început neluat în seamă, ajungesă surpe şi să distrugă întregul:

„[Arta Muzelor] nici nu vatămă nimic altceva decâtcă, cuibărindu-se în om puţin câte puţin, tot picurăîncetişor în caractere şi în îndelet nicirile oamenilor.Apoi, de aici, răsare mai mare, în relaţiile dintreoameni, iar de la acestea păşeşte sfruntată către legi şiorânduirea statului, până ce, într-un sfârşit, ea arrăsturna totul, atât în viaţa fiecăruia, cât şi în cea aobştii”10.

Orice artă este, în esenţă, un atentat social; oriceartist, un agitator. Fanteziile artistice suntcondamnabile (politic), susţine Platon, pentru că sunt«fantasmagorice» – producătoare de dublurifantasmatice – idei inautentice şi derutante, careconcurează Ideologia (oficială) şi împiedică înălţareaspiritului către contemplarea tărâmului transcendent alIdeilor (raţiunii de stat). Cultivată fără prudenţă, artaare efecte de-a dreptul catastrofice, determinându-l peînţeleptul-conducător să invoce cenzura fenomenuluiartistic drept cea dintâi măsură pentru asigurarea liniştiicetăţii: -Paza faţă de schimbări politice trebuie [...] să fieaşezată de către paznici tocmai aici, în arta Muzelor!11 [s.n.]

***

Discursul artei este discursul celuilalt – «voceaumbrei» –, care, propagat în şoaptă, echivoc şimeandric, se suprapune peste glasul spart şi agresiv alautorităţii şi îl contestă prin simpla sa prezenţă.Constituită ca alternativă la însăşi ideea de perenitate(politică) şi control (instituţional), arta promite fericireadeplină a absenţei guvernării – exuberanţa dionisiacă arevoluţiei pure, a dezordinii, răzvrătirii şi anarhiei.Strivit între putere şi opoziţie, îndrumat continuu să«aleagă» binele, omul îşi caută instinctiv în artălibertatea «căderii», descoperind în jocul gratuit alformelor eliberarea de povara responsabilităţii şiconsimţind prin empatie cathartică la proiecţia şipierderea de sine în figura exemplară a eroului, devenitţap ispăşitor al propriilor sale culpe. Virtualitateaestetică redă individului orizontul mitic al tuturor

alegerilor posibile, deschizându-i calea cătreindependenţa absolută – celălalt nume al neantului –,acolo unde îşi este sieşi suficient («stăpân»): - Cel care,datorită suficienţei de sine, este incapabil ori fără nicionevoie de trai comunitar, nu este nicidecum parte acetăţii, aşa că este ori o fiară, ori un zeu12, scrie Aristotelîn Politica.

Cel de-al doilea aspect – ţinând de propensiuneaapolinică, în conformitate cu terminologianietzscheeană – al subversiunii artistice îşi are origineaîn autodeterminarea operei de artă, a cărei viziune(re)ordonatoare contrapune Ideilor (autorităţii)propriile sale idei: arta satisface instinctul de dominaţieprin crearea şi mânuirea unui univers în care artistul,stăpân atotputernic pe acţiunile şi destinul personajelorsale, se substituie autorităţii statale. Atitudinea esteticăinclude întotdeauna inflexiuni ideologice, pentru căproiectează asupra realităţii schemele imaginare –travestite artistic – ale propriului sine, refuzândinteracţiunea şi compromisul; tiranul-filosof al luiPlaton, pe de altă parte, acţionează ideologic atuncicând îşi proclamă supremaţia diriguitoare printr-undiscurs funciar narcisist, care ia în stăpânire lumeaînchizând-o în regulile abstracte ale logicii şi raţiunii13.Ideologia – procesul de represiune la care sunt supuseaspectele fenomenalului care nu se suprapun («supun»)în totalitate Ideilor numenalului14 – devine astfelterenul vrajbei, punctul comun nevralgic al creaţiilorartei şi al Republicii – statul (ideal) ca operă de artă.

***

În vreme ce poziţia inflexibilă a lui Platon faţă defenomenul estetic ar putea fi privită, din perspectiva«liberală» a gândirii antice greceşti, drept concluzialogică («teoretic-speculativă») a unui demers retoriccare urmează, în chip reflex, paradigma metodologică areducerii la absurd, încetăţenirea ideii conform căreiaarta reprezintă o primejdie perfidă şi letală pentrucoexistenţa armonioasă a individului şi societăţii sedatorează, în cea mai mare parte, moralei rigide şipaternalismului opresiv ale Bisericii creştine.Împingând până la ultimele consecinţe implicaţiile deordin axiologic ale teoriei Ideilor, creştinismul aconsfinţit poziţia subordonată a artei prin deplasareacentrului de greutate al vieţii psihice dinspre ceea ceeste «aici» înspre ceea ce este «dincolo» şi, implicit, prindevalorizarea radicală a imediatului în favoareatransmundanului, care devine planul de referinţăimperativ – limitativ şi mortificator – al istoriei şiacţiunii umane concrete. Spre deosebire de Ideea deBine platoniciană, a cărei «intervenţie» în plan terestruse limitează la formele „proiecţiei” şi „participării”,spiritualitatea creştină năzuieşte să re-identifice, prinrespingerea monofizismului şi nestorianismului, legile(umane) cu Legea (lui Dumnezeu), instituindaserţiunea dogmatică drept premisă necesară şi

135 >>>

concluzie suficientă ale oricărei judecăţi şi retrăgândraţiunii umane demnitatea de reflex substitutiv şifuncţie mediatoare ale puterii divine. -Autoritatea [...]este în parte divină, în parte omenească, dar adevărata,neclintita, suprema autoritate este cea care se numeştedivină15, subliniază Augustin.

Ca urmare, arta, «vinovată» de interesul singularacordat lucrurilor sensibile, este acuzată de părinţiiBisericii de deturnarea atenţiei credinciosului de larealităţile absolute ale lumii de dincolo, singureleadevărate («agreate») şi deci demne («indicate») a ficultivate. Tertulian priveşte fenomenul estetic ca fiindde-a dreptul lucrarea diavolului, iar Augustin, deşieducat la şcoala retoricii antice şi autor el însuşi, înaintede convertire, a unui tratat – din nefericire pierdut –despre frumuseţe, îşi încheie activitatea scriitoriceascăprin condamnarea teatrului ca -spectacol al mizeriei şietichetarea, în descendenţă platoniciană, a artiştilor cafiind croiţi din acelaşi aluat cu circarii şi gladiatorii16.

Reconstruirea edificiului (politic al) Cetăţii luiDumnezeu pe ruinele Republicii platoniciene recuperează,în dimensiunea economică inerentă oricărei istorii aideilor, principalele premise şi argumente ale teorieimimesis--umbre ale adevărurilor superioare, frumuseţealumii ca reflex degradat al măreţiei suprasensibile,ierarhizarea valorilor în conformitate cu premisele

ideologice ale dogmei:„Cei care, în loc de tine, preţuiesc numai ceea ce

faci tu sunt asemănători indivizilor care, atunci cândascultă pe un anumit înţelept, mare meşter la vorbă,urmăresc cu aviditate gingăşia glasului lui şi structurilesilabelor dispuse aşa cum se cuvine, dar pierd dinvedere primatul sensurilor, pentru care vorbele aceleafuncţionează ca nişte semne ale lor. [...] Umbra,întrucât este preferată [obiectului real], face ochiulsufletului încă şi mai slab, şi încă şi mai neputincios îna suporta vederea ta. Motiv pentru care omul, pemăsură ce caută cu şi mai multă plăcere tot ceea ce îiîntreţine slăbiciunea [...], se întunecă din ce în ce maimult”17.

Aşa cum universul sensibil este, în conformitate cuprincipiul analogiei inverse, imaginea răsturnată aîmpărăţiei lui Dumnezeu, înfăţişarea exterioară aomului devine reflexia simetric-negativă asufletului: -Moliciunea hainelor indică moliciuneainimii, şi nu am avea atâta grijă să ne împodobimcorpul dacă nu am fi neglijat să ne împodobim sufletulcu virtuţi18, spune Bernard de Clairvaux, denunţând cuvehemenţă acţiunea «toxic»-subminatoare exercitatăasupra spiritului de artele frumoase:

„Se expune statuia unui sfânt sau a unei sfinte şi secrede că e cu atât mai sfântă cu cât e mai colorată.Aleargă oamenii să o sărute şi sunt poftiţi să-i facădaruri; însă toate aceste ofrande se adresează nusfinţeniei sale, ci frumuseţii obiectului. [...] Numărulreprezentărilor de acest fel este atât de mare, iardiversitatea lor atât de fermecătoare şi de variată, încâtdevine mai plăcut să citeşti marmurile decâtmanuscrisele şi să-ţi petreci întreaga zi admirându-ledecât să meditezi asupra poruncilor lui Dumnezeu”19.

Identificată cu apa renţa (amăgitoare) şi ornamentul(parazitar), arta ajunge, în viziunea ideologilor Bisericiicreştine, să conţină întreaga încărcătură nega tivă anon-esenţialului - iluzia, înşelăciunea, minciuna,versatilitatea şi, în ultimă instanţă, răul însuşi. Insistenţateologilor asupra laturii pasionale şi provocatoare afrumosului – situat într-un contrast ireconciliabil cu odogmă având drept scop exclusiv salvarea sufletului –confirmă acuitatea analizei de mai târziu a luiKierkegaard, conform căreia senzualitatea, ca idee, nua apărut decât odată cu spiritualitatea creştină:

„Pare lipsit de înţelepciune să susţii că creştinismula adus în lume senzualitatea. [...] Acest lucru devineînsă evident dacă ne dăm seama că, atunci când seinstituie un lucru, se instituie, în acelaşi timp, şi ceea ceel exclude. De vreme ce, în definitiv, senzualitatea esteaceea care trebuie negată, aceasta nu apare cu adevăratşi nu este bine întemeiată decât prin actul care oexclude - prin antiteză pozitivă. Ca principiu, forţă şisistem, senzualitatea, la originea sa, a fost instituită decreştinism şi, în acest sens, creştinismul este cel care aintrodus-o în lume”20.

Aflată sub determinarea spiritului care o exclude,

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 136

Augustin

http://laboringinthelord.com/wp-content/uploads/2011/05/Augustin.jpg

senzualitatea – şi, prin contaminare, întreaga artă –dobândeşte, prin instituirea sa ca termen opozitiv înpolitica mântuirii, adevărata dimensiune a forţei salesubversive.

***

În perspectivă politico-pragmatică, demersul arteicorespunde, conform schemei tripartite elaborate deJacques Lacan21, comandamentelor „Imaginarului” –ordinul narcisismului, al identificărilor şi încercărilorsubiectului de a rămâne ceea ce este prin transformarea(«deformarea») lumii exterioare în conformitate cuînfăţişarea şi idiosincraziile interiorităţii sale. Prin artă,eul evită exigenţele şi constrângerile impuse deprincipiul freudian al realităţii, străduindu-se să sesustragă fluxului devenirii şi să controleze astfel ceea ceLacan numeşte „Realul” – tărâmul neutru, indiferent şi«străin», care se interpune, cu obstinaţie, între dorinţaascunsă a subiectului şi împlinirea («acceptarea») eisocială. În vreme ce eul imaginar are tendinţa de areduce lumea, prin proiecţii şi identificări, la propriilefantasme întemeietoare22, procesul de inserare înordinea „Realului” presupune, dimpotrivă,recunoaşterea şi respectarea unui cod de norme şi legicare reprezintă, pentru subiect, tot atâtea cedări şicompromisuri.

Desfăşurându-şi suprafeţele scânteietoare şiînchegându-şi verosimilităţile între „Imaginar” şi„Real”, între interior şi exterior, arta deţine puterea dea nuanţa şi manipula „Simbolicul” – puntea de legăturădintre cele două ordine şi, totodată, cel de-al treilea dinschema teoretizată de Lacan – mediul relaţionaltranslucid, enigmatic şi fascinant, a cărui esenţă,echivocă şi versatilă, este, aşa cum spune gânditorulfrancez, limbajul. Asaltat de mulţimea de aspiraţii şirevendicări ale celorlalţi şi confruntat cu o realitateobiectivă ostilă (propriei dorinţe), eul narcisist serepliază asupra lui însuşi prin re-ordonarea şire-configurarea «râului» semnelor, întorcând societăţii,în forma frumuseţii hipnotice şi seducătoare aobiectului artistic, refuzul său de a se conforma (ordiniidate). Cântecul sirenelor – care, în Odiseea, nu facedecât să repovestească, narcotic şi apotropaic, realitatea(războiului troian) –, blochează devenirea (socială) prinreluare şi repetiţie, transformând impulsivitatea încontemplativitate şi mecanismele de adaptare încompulsiuni nevrotice.

***

-Aspectul asocial al artei, scrie Theodor Adorno,constă în -negarea determinată a societăţiideterminate24, vădindu-se în aceea că, în răspăr cuprincipiul utilităţii, -arta posedă real mente ceva dinutopia în care se reprezintă ca Altul, ca element cescapă mecanismului procesului de producţie-repro -

ducţie a societăţii şi care nu se supune principiuluirealităţii25. În viziunea lui Adorno, opera de artă,expresie a „nevoii obiective de modificare aconştiinţei”26, înfăptuieşte deviaţiile corective impusede imperativele existenţei comunitare nu în sensulpsihologic-darwinist al adaptării la realitate, ci,dimpotrivă, în direcţia subminatoare a modificăriirealităţii înseşi, „prin afrontul la adresa necesităţilordominante, prin înfăţişarea a ceea ce este familiar într-olumină nouă, lucru spre care operele de artă tind de lasine”27. Model al unei posibile practici – şi, totodată,conştiinţă a virtualului ca premisă a rectificării şischimbării – arta este „incompatibilă cu imaginea pecare societatea şi-o dă sieşi pentru a continua aşa cumeste ea”28, murmurând neîncetat împotriva perspectiveiîngheţate impuse de autoritate şi sugerând că „scopulraţionalităţii, [ca] sumă a mijloacelor ce domină natura,ar fi altceva decât un mijloc, cu alte cuvinte cevaneraţional”29. Astfel, tendinţa critică a artei reprezintăreacţia de rezistenţă a spiritului la procesul prin careraţiunea, organizând şi monopolizând cunoaşterea, iaîn stăpânire lumea prin abstractizare categorială şiepurare conceptuală, constituite în tot atâtea ipostazeale violenţei şi alienării30.

Construită pe fundamentele conceptuale alehegelianismului şi marxismului, argumentaţia luiTheodor Adorno interpretează contemplativitatea arteica neutralizare a ideii de dominaţie31., apropiindproducţia estetică de fenomenul întoarcerii către sine aspiritului şi punând în lumină mecanismul de implicareşi potenţare reciprocă dintre sfera activităţii şi aceea ahegemoniei: „Critica pe care arta o exercită a priori esteaceea a activităţii ca o criptogramă a dominaţiei.”32 Maimult decât atât: în reprezentare, afirmă esteticianulgerman, arta depăşeşte şi transcende – prin edificareautoproiectivă şi fiinţare autofagă – atât alienarearezultată din raporturile de opresiune, cât şi ideologiaînsăşi:

„Oricât de marcată şi intensificată a fost arta decătre alienarea universală, faptul că totul trece la ea prinspirit şi este umanizat fără violenţă o alienează maipuţin decât orice. Ea oscilează între ideologie şi ceea ceHegel atribuia domeniului autentic al spiritului,adevărul certitudinii de sine însuşi. Chiar dacă spiritulcontinuă să-şi exercite dominaţia în artă, el seeliberează în obiectivarea sa de scopurile-idominatoare”33.

Emblemă seducătoare a inventivităţii(«insubordonabilului»), ingeniozităţii («incon-formismului») şi inefabilului («incon trolabilului»),opera de artă este a priori socialmente culpabilă –concluzionează Adorno –, iar „orice operă care îşimerită numele caută a-şi ispăşi vina.”34

137 >>>

Note:

1. Platon, Republica, traducere de Andrei Cornea, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 424d.2. Cf. ibidem, 603a, 605a.3. Ibidem, 442a-b.4. Cf. ibidem, 546a-c.5. Cf ibidem, 402c.6. Cf. ibidem, 398e–401d.7. Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi şi Şt. Bezdechi,Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 73.8. Platon, Republica, op. cit, 605b.9. Platon, Legile, op. cit., p. 120.10. Platon, Republica, op. cit., 424d-e.11. Ibidem, 424 d.12. Aristotel, Politica, traducere de Alexander Baumgarten,Editura IRI, Bucureşti, 2001, 1253a.13. Legitimitatea demersului prin care filosofului îi esteacordată autoritatea legiuitoare şi conducătoare supremă îşiare temeiul, în viziunea lui Platon, în aceea că, posesoral -ideii neschimbătoare despre stat”, înţeleptul cârmuieşteavând în minte cetatea ideală, modelul, „esenţapermanentă”, „principiul unic” care guvernează atât lumeaIdeilor, cât şi lumea oamenilor. -Arta politicianului este oprelungire a artei de a te conduce pe tine însuţi, echivalentă,în orice metafizică, cu dominaţia sufletului asupra trupului,şi, în interiorul sufletului, ştiinţa prin care partea raţionalăle stăpâneşte pe cele -pasională şi -apetentă”.Cenzitar-reprezentativ, idealul platonician al înţeleptuluieste un concept în esenţă politic, construit ca strategie princare raţiunea, în numele nemuririi sufletului, îl ia înstăpânire pe celălalt – trupul, pasiunea, inconştientul, pofta.Prin extensie, autoritatea supremă, întrecându-le pe celeconferite de forţă, vârstă sau nobleţe este aceea acunoaşterii, care -ordonă ignorantului să asculte şiînţeleptului să guverneze şi să comande”. – Cf. Platon,Republica, op. cit., 497c, 484c-d, 485c, 519b, 441e; Legile, op.cit., p. 109.14. Cf. Thomas Docherty (ed.), Postmodernism – A Reader,New York, 2001, p. 7.15. Augustin, Opera omnia, vol. IV, traducere de Vasile Sav,Cluj-Napoca, 2002, p. 318.16. Cf. Augustin, Confesiuni, traducere şi note de IoanRămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 120-121.17. Augustin, De libero arbitrio, traducere de Gh. I. Şerban,Editura Humanitas, Bucureşti, p. 215-217.18. Bernard de Clairvaux, Apologie de Saint Bernard adressée aGuillaume, abbé de Saint-Thierry, în Oeuvres complètes, vol. II,e-text, www. abbaye-saint-benoit.ch19. Ibidem.20. Soeren Kierkegaard, Ou bien ... ou bien, traducerefranceză de F. şi O. Prior şi M. H. Guignot, Paris, 1943, p.51.21. Jacques Lacan, Écrits, Paris, 1966, passim.22. Cf. Jacques Lacan, op. cit., p. 89.23. Cf. ibidem.24. Theodor W. Adorno, Teoria estetică, traducere de AndreiCorbea, Gabriel H. Decuble şi Cornelia Eşianu, EdituraParalela 45, Piteşti, 2006, p. 321.25. Ibidem, p. 441.26. Ibidem, p. 345.

27. Ibidem, p. 345.28. Ibidem, p. 355.29. Ibidem, p. 80.30. Cf ibidem, p. 197–98.31. Ibidem, p. 113.32. Ibidem, p. 343.33. Ibidem, p. 163.34. Ibidem, p. 333.

Bibliography:

Theodor W. Adorno, Teoria estetică / Aesthetic Theory,traducere de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble şiCornelia Eşianu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006;

Aristotel, Politica / Politics, traducere de AlexanderBaumgarten, Editura IRI, Bucureşti, 2001;

Augustin, Opera omnia, vol. IV, traducere de VasileSav, Cluj-Napoca, 2002;

Augustin, Confesiuni / Confessions, traducere, studiuintroductiv şi note de Gh. I. Şerban, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2007;

Augustin, De libero arbitrio, traducere, studiuintroductiv şi note de Gh. I. Şerban, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2004;

Bernard de Clairvaux, Apologie de Saint Bernardadressée a Guillaume, abbé de Saint-Thierry / Apology ofSaint Bernard to Guillaume, Abbot of Saint-Thierr, înOeuvres complètes / Complete Works, vol. II, e-text, www.abbaye-saint-benoit.ch;

Søren Kierkegaard, Ou bien... ou bien / Either / Or,traducere franceză de F. şi O. Prior şi M.H. Guignot,Paris, 1943;

Jacques Lacan, Écrits / Works, vol. I–II, Paris, 1966;Platon, Republica / The Republic, traducere de Andrei

Cornea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1986;

Platon, Legile / The Laws, traducere de E. Bezdechişi Şt. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1995.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 138

DD ecolonizarea africană poate fi privită,dincolo de accidentele şi de detaliile eiistorice, ca o tragedie elizabetană – din

ecuaţia despărţirii de fostele metropole nu lipsesccarnagiile, asasinatele, retorica avântată şi un sens alindiferenţei sanguinare şi mesianice faţă de naţiuni şiviitorul lor. Mai mult decât simple “regate ale luiCaliban” (după memorabila şi atât de incorecta politiccaracterizare a lui Paul Johnson), multe dintre stateleafricane născute după 1960 par să fie incapabile să seemancipeze de sub dubla servitute a fascinaţiei mituluipolitic şi a tentaţiei autarhice a resentimentului1.

În joc este, indubitabil, şi o dimensiune acomplexului de inferioritate pe care noile naţiuni suntobligate să-l exorcizeze. Dominaţia colonială înseamnă,spre a relua vocabularul studiilor postcoloniale,dominant astăzi academic, şi o organizare europeană acunoaşterii şi istoriei: Europa este cea care numeşteAfrica, autohtonii fiind reduşi la poziţia de obiecteinanimate şi despuiate de orice demnitate. Europa, seva argumenta în deceniile de după ecloziuneaimperiilor, a expropriat nu numai bogăţiile minerale,dar a căutat să emasculeze, simbolic, naţiunile africane,reducându-le la un stadiu de infantilism politic.Detaşarea de Europa implică, dialectic, regăsirea uneimăreţii pe care Africa precolonială o poseda, înainte deraptul european.

Din această formulă de compensare identitară,destinată să organizeze un sentiment al rezistenţei, senasc paradigmele pe care le va vehicula elita africană, îndialogul ei, tensionat şi psihanalizabil, cu Europa. De la

negritudine la “lupta de eliberare naţională” (gândită şiorganizată de un Amilcar Cabral), Africa propune uninventar de soluţii intelectuale şi politice susceptibile dea elimina stigmatul colonial2. Ceea ce se pierde, în acestefort de reinventare istoric, inevitabil, este un sens almoderaţiei şi scepticismului. Guvernarea ilimitată,colorată utopic, pare să fie instrumentul ideal pentruingineria socială la care aspiră noii conducători. Vrânda fi noi Prospero, ei sfârşesc prin a prezida asupra uneilumi care şi-a pierdut simţul proporţiilor. Ca şi perevoluţionarii haitieni un secol şi jumătate maidevreme, tragedia răzbunării îi va consuma,devorându-le proiectele ambiţioase şi lăsând în urmădoar realitatea mizeriei.

Eliberatorul

Între aceşti eroi shakesperieni care marcheazăistoria postbelică, Kwame Nkrumah deţine poziţia“Eliberatorului“ Bolivar. Conducător al primei naţiuniafricane eliberate de tutela britanică, avocat al pan-africanismului, ideolog, călător şi profet, Nkrumaheste, până la un punct, aşa cum continuă să punctezetextele hagiografice scrise în decenile de după 1966, unWashington al Africii, omul care a înţeles, înainteatuturor, drumul pe care întreg continentul ar fi chematsă îl urmeze. Operele sale, se argumentează, rămânfântâna de la care se poate revendica orice efort genuinde regenerare africană, iar precedentul său istoricechivalează cu o ruptură epocală.

În ceea ce are mai profund şi vibrant, personalitatealui Nkrumah este marcată de acest complex prin

139 >>>

Nkrumah sau eliberatorulI o a n S T A N O M I R

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe PoliticeUniversity of Bucureşti, Faculty of Political Sciencis

strada Sfântul Ştefan, nr. 24, Bucureşti, Româniatel: +4021 3139007/3100894, email: fspub@fspub.unibuc.ro, web: www.fspub.unibuc.ro

Personal e-mail: ioan_stanomir@yahoo.com

Nkrumah or the liberator

The following study examines the African decolonization, observing the strange ideological hybrid composed fromthe mixture of pan-Africanism and Leninism. The personality of Kwame Nkrumah, Ghana’s first life-long president,serves as an excellent case study, showing how the European and American education finally led to a detachment fromEurope, in an effort of eliminating the colonial stigmata. Eventually, this „African Washington”, as Kwame Nkrumahwas called in hagiographical texts, dominated by the European complex of the Revolutionary, developed not a fesiblepolitical programme, but an African avatar of the Leninist political theology.

Keywords: African decolonization, Ghana, Kwame Nkrumah, pan-Africanism, African Leninism

excelenţă european al Revoluţionarului: fascinaţiaprimului preşedinte pe viaţă al Ghanei faţă de socialism(adică faţă de totalitarismul sovietic) traduce aceastăafinitate născută din lungul interval de studii în StateleUnite şi Marea Britanie. Paradoxal, Nkrumah este, ca şiLumumba, Nyerere sau Nasser, rezultatul unui procesde aculturaţie ce substituie mecanismului intelectualtradiţional african gramatica occidentală. Ca şinegritudinea, “nkrumahismul”, ca teologie politică suigeneris, nu este decât adaptarea unor teze europene cuvaloare de circulaţie în deceniile de dinainte de 1940.

Dacă negritudinea poate fi recitită, cum s-a şi notat,ca un slavofilism african, dominat de o pulsiuneherderiană, filosofia lui Nkrumah apare oricărui istoricdetaşat al ideilor ca un avatar al leninismului pur şi dur.Analiza lui Ali Mazrui rămâne fundamentală, în măsuraîn care leninismul lui Nkrumah este responsabil pentrumaniera în care se organizează, succesiv, lupta deeliberare şi practica de guvernare3. Tentaţiaautohtonizării, recognoscibilă la Nkrumah, ca şi laMobutu, este un ecou întârziat al unui naţionalismeuropean ce accentuează, previzibil, excelenţa“rădăcinilor” – reabilitarea trecutului ignorat deeuropeni este maniera în care fondul reprimat sereîntoarce, spre a bântui imaginarul naţional. O lecturăîn paralel a strategiei imagologice din Ghana şi RSRpoate indica, în mod deloc surprinzător, o similaritatede proceduri simbolice. Dacă Nkrumah reinventează“Coasta de aur” ca Ghana, Nicolae Ceauşescu estemarcat de pulsiunea regresivă dacică. În ambele cazuri,minoratul intelectual este compensat de supralicitareamitologică.

Şi poate că tocmai această contaminare europeanăa lui Nkrumah însuşi este responsabilă pentru profilultiraniei sale. Leninismul aduce, inevitabil, legatul săuideologic. Pe de o parte, obsesia întăririi Partidului cavehicol revoluţionar, destinat să organizeze întreagasocietate. Pe de altă parte, vocabularul şi gramaticaintelectuală, având în centrul lor o teorie a“subdezvoltării”, fondate pe paradigma leninistă a“imperialismului”. Ambiţiile de teoretician ale luiNkrumah, oricât de inocente ar putea apăreacercetătorilor entuziaşti de astăzi, sunt schema pe carese grefează mecanismul opresiv pe care Ghana îlimaginează, sub domnia lui Nkrumah. Primatulpoliticii lasă locul unei personalizări patologice aautorităţii: partidul unic se confundă cu voinţaindividuală a Conducătorului, iar fuziunea dintre stat,naţiune, partid şi Nkrumah devine cărămida pe care seridică arhitectura tiraniei. Optimismul mesianic alînceputului de lume lasă loc coşmarului, iaridiosincraziile lui Nkrumah sunt cele familiareîntregului lagăr socialist. De la industrializare lalichidarea Duşmanului generic, spiritul lui Nkrumaheste populat de verbul leninist. Marxismul acţioneazăca un agent ce legitimează voluntarismul adamic: saltulcătre viitor este saltul către subdezvoltarea pe care oteoretizează, leninist, primul Preşedinte4.

Citite atent, gesturile sale sunt copia fidelă agesturilor pe care le întreprind partidele revoluţionareeuropene. Centralitatea partidului în edificiul puteriieste dublată de recursul la starea de excepţie camodalitate de lichidare a opoziţiei. Grevele şipluralismul politic sunt inamicii ce subminează ordineaparadisiacă a Ghanei: încă o dată, tiparul antropological intelectualului şi preşedintelui Nkrumah estesuperpozabil peste cel est-european. Leninismulpotenţează o tentaţie cezarică ce se oglindeşte,fantasmatic, în statuile celebrând măreţia Fondatorului.Metamorfoza lui Nkrumah o anticipează, mutatismutandis, pe cea a lui Robert Mugabe: tiranul este închisîn crisalida luptătorului pentru independenţă.

Epopeea politică a republicii Ghana sub Nkrumahse cere redată unui context definibil prin ceea ceanalizele au definit a fi “complexul părinţilorfondatori”5. Personalismul politicii africane de dupăindependenţă şi tendinţa de privilegiere a puteriiexecutive este explicabilă şi prin ambiţia adamică acelor care pun bazele noilor state. Este vorba, aici,poate, de o ambiţie prometeică, ce vizează nu numaiarderea etapelor, ci şi constituirea unui sistem deguvernare şi a unei comunităţi care să aibă dreptelement fundamental unitatea de monolit. Mitul“cetăţii asediate” reapare în ipostaza, familiară, aagresiunii imaginate de “imperialişti”: consolidareaunităţii naţionale prin combatarea tribalismului esteposibilă, în această ecuaţie, doar prin importarea unuiinstrument totalitar european, partidul unic. Dotat cu oideologie ce reuneşte o “mantră“ locală şi rudimentele

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 140

Kwame Nkrumah

http://todaygh.com/wp-content/uploads/2011/03/nkrumah.jpg

leniniste, partidul-unic african, iar Nkrumah nu faceexcepţie, se confundă cu statul, iar dominaţia unei elitecleptocrate la nivel naţional este facilitată de aceastăfalsă strategie de modernizare.

Relaţia, delicată, dintre constituţionalismul pe careîl lasă ca moştenire regimurile coloniale europene şiordinea politică autoritar/totalitară care se naşteulterior rămâne un subiect capital în contextulcercetărilor dedicate istoriei ideilor şi instituţiilor înepoca postbelică. Vigoarea cu care Nkrumah a fostavocatul unei duble emancipări, economice şi politice,probează existenţa unei condiţionări între proiectul deconstituire a unui nou stat şi tendinţa de a elimina,programatic, vestigiile unei ordini a “domniei legii”.Moştenirea lui Nkrumah este cu atât mai importantăcu cât ea implică, istoric, două dimensiuni: impunerea,în primii ani de după 1958, a unui tipar politic inspiratde colectivismul leninist şi, în al doilea rând, instaurareaunui ciclu marcat de intervenţia politică a armatei.Simbolic, multe dintre statele africane se confruntă cuaceasta dublă tentaţie: monopartidism de extracţiesovietică versus pretorianism şi regim patrimonial. Dinaceastă perspectivă a viziunii destinate să depăşeascăsubdezvoltarea, teologia politică lui Nkrumah seînscrie în linia utopiilor voluntariste ce colonizeazăspaţiile vaste eliberate de imperiile europene. Pionier alpan-africanismului şi exponent al cruciadei “anti-imperialiste”, Nkrumah posedă un aer familiar în acesttablou de familie6.

Istoria ridicării şi prăbuşirii lui Nkrumah este doaro parte din naraţiunea dominantă a secolului XX.Seducţia barocă a puterii evacuază prudenţa, iarmoderaţia este stigmatizată ca lipsă de temeritatepolitică. Ceea ce se naşte este povestea tragică a unuiLenin african: ideologia acţionează ca un actant altiraniei. Ideile acompaniază, ca de atâtea ori, delirulautocraţiei. Eliberarea continentului este preludiul unuitimp sângeros şi confuz.

Note:

1. A se vedea Paul Johnson, “Modern times.The worldfrom the twenties to the nineties”, revised edition, HarperCollins Publishers, 1991, pp. 506- 544.2. Simbolică pentru această dimensiune ideologică militantăeste şi antologia în două volume, “ The african liberationreader”, gândită în două volume de Aquino de Bragança şiImnanuel Wallerstein, Zed Books, London , 1982.3. Ali Mazrui, “Nkrumah: the leninist czar”, în “Transition,anniversary issue”, 1997, p. 106- 126.4. O analiză comparată a patologiei politice africane, laRobert H. Jackson, Carl G. Rosberg, “Personal rule: theoryand practice in Africa”, în “Comparative politics”, no. 4,july 1984, pp. 421-424.5. A se vedea Harris Memel-Fotê, “Des ancêtres fondateursaux Pères de la nation. Introduction a une à anthropologie

de la démocratie”, în “Cahiers d’ ètudes africaines”, vol. 31,no.123, 1991, pp. 263- 285. 6. O punere în context a contribuţiei sale ideologice , laMichael W. Williams, “Nkumahism as an ideologicalembodiment of leftist thought within the african world“, în“Journal of black studies”, vol. 15., no. 1. pp. 117-134.

Bibliography:

Robert H. Jackson, Carl G. Rosberg, Personal rule: theoryand practice in Africa, in “Comparative politics”, no. 4,july 1984, pp. 421-424.Ali Mazrui, Nkrumah: the leninist czar, in “Transition,anniversary issue”, 1997, p. 106- 126.Harris Memel-Fotê, Des ancêtres fondateurs aux Pères de lanation. Introduction a une à anthropologie de la démocratie /From founding ancestors to Fathers of the nation. Introductionto an anthropology of democracy, in “Cahiers d’ ètudesafricaines”, vol. 31, no.123, 1991, pp. 263- 285. Michael W. Williams, Nkumahism as an ideologicalembodiment of leftist thought within the African world, in“Journal of black studies”, vol. 15., no. 1. pp. 117-134.

141 >>>

A fi cum eşti şi a te lăsa văzut direct aşa cum eşti constituie secretul realei seducţii.

Nicolae Titulescu

1. În cursul meu de “Microeconomie-Macroeconomie”, precum şi în cel de „Economia şiGestiunea Înterprinderii”, prezint, în mod adecvat, înfuncţie de specificul cursului, „modele şi tipuriconcrete de economie de piaţă”. Aceasta şi deoarece lanoi s-a discutat şi se discută destul de declarativ, totuşi,mai mult de economia de piaţă, ceea ce, de fapt,constituie un generic, şi mai puţin, mult mai puţin într-o manieră mai detaliată, de tipurile concrete demanifestare ale economiei de piaţă, deci ale genericuluica atare. Cum această ultimă dezbatere suscităcunoştiinţe mult mai multe şi în deplină cunoştiinţă decauză, ceea ce este mult mai greu comparativ cuafirmarea generală mai mult sau mai puţin profesionalăa fidelităţii faţă de „economia de piaţă”, afirmare laîndemâna celor mai mulţi politicieni şi decidenţi, s-aufăcut şi se fac încă numeroase confuzii în economie,fapt cu efecte negative deloc neglijabile asupra creşteriişi dezvoltării economice. Am simţit , deci, nevoia să facdepartajările ca atare, să relev în cadrul general aleconomiei de piaţă, ce diferenţiază un model sau tipconcret de economie de piaţă, de un altul. Aceasta şideoarece, funcţie de un model, de un tip sau altul, derolul statului şi al instituţiilor sale, de un anume grad dedirijism şi implicarea efectivă a raportului cerere-ofertăîn procesele complexe de aprovizionare tehnico-materială, producţie, distribuţie, consum, de raportulinfluenţelor dintre factorii interni şi externi, etc.,firmele, înterprinderile cu iniţiativa şi voinţa lor mai

mult sau mai puţin amendate de influenţeleinstituţionale, se mişcă diferit de la un fel de economiede piaţă la altul. Mi-am îndreptat eforturile astfel, darnu am pornit deloc pe un loc gol. Distinsele mele fostecolege de la Institutul Naţional de CercetăriEconomice, doamna prof.univ.dr. Sorica Sava şidoamna dr. Eufrosina Ionescu făcuseră, dânsele, în ceamai mare măsură, de mai mulţi ani, cercetări serioase înacest sens. Am avansat faţă de punctul de start, larândul meu aruncând o privire mai insistentă peliteratura economică universală, şi beneficiind decălătorii profesionale importante, având, deci,posibilitatea să studiez ,la faţa locului, structura şimanifestarea diferitelor tipuri concrete de economie depiaţă.

2. Dacă unii economişti şi cercetători se referă cuprecădere la tipul de economie de piaţă neoamerican(SUA, Regatul Unit, Canada anglofonă, Australia, unelestate emergente din Asia) şi la tipul renan (Germania,Elveţia, Olanda, Austria, Japonia chiar, evident, într-omăsură, ş.a.) eu am avut şi am sentimentul că o astfelde împărţire este mult prea generală, mult prea precară,fără să puna suficient în lumină nici genul proxim nicidiferenţele specifice respective. Astfel, că suntpartizanul unei alte împărţiri – desigur putem discuta –care se poate, de altfel, detalia pe măsura amplificăriicomplexităţii economice. Am distins şi disting tipulvest european de economie de piaţă, realizând fuziuneaacceptabilă dintre tipul renan, cu educaţie protestantămai ales, şi educaţia economică de tip catolic cuprecădere, dar şi ortodoxă, etc. Nu este vorba, însă,numai de acest lucru. Oricum, aici ar fi Franţa, Italia,Olanda, Austria, Belgia ş.a. Economiile respective

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 142

Modelul suedez între mit şi realitateD a n P O P E S C U

Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Economice„Lucian Blaga” University of Sibiu, The Faculty of Economics

Calea Dumbrăvii, Nr.17, Sibiu, 550324, România, e-mail: economice@ulbsibiu.ro, web: http://economice.ulbsibiu.roPersonal e-mail: dan.popescu@ulbsibiu.ro

The Swedish model between myth and reality

Countries and economies, as well as the populace from Northern Europe always had certain important traitsconcerning their development. These aspects are included in what economic research names “the North Europeanmarket economy type”. This specific type of economy is underlined by “the Swedish model”, attractive for other statesas well, and is usually cited by economic analysts. How did this model form in time? Which are its most representativeelements? To what extent can it represent a model concerning development, for the present and the future? These aresome of the questions to which we tried to answer in the following rows.

Keywords: economy, development, market type economy, economic model, environment, social implications, publicpolicies, civilization

vădesc particularităţi însemnate în ceea ce priveştefuncţiile statului, ale factorului public şi ale unui socialintens şi de sorginte instituţional-statală în economie.Cu alte cuvinte, chiar dacă se relevă o producţie deesenţă liberală, sunt serioase intruziuni sociale înprocesul de repartiţie. Pe urmă, am în vedere tipulanglo-saxon, mai ales cu Statele Unite, Canadaanglofonă, Regatul Unit, în care socialul nu incubă caatare - şi în cea mai mare măsură - în responsabilitateainstituţiilor de tip statal şi public, ci în cea a fiecăruiindivid. Statul este mai ales restrictiv, el impune,teoretic vorbind, reglementări valabile pentru toţiagenţii şi actorii economici, dar, s-o spunem, înrealitate de multe ori nu se întâmplă aşa. Am puteacontinua cu tipul economiei sociale depiaţă, în Germania şi cu tradiţiiînsemnate de solidaritate salariaţi,muncitori, sindicat, patronat. Apoi,tipul economiei de piaţă nord-european, Suedia, Danemarca,Finlanda, Norvegia, încă de o marelargheţe a factorului public, statal, faţăde indivizi, posibil mai ales încondiţiile în care clasa de mijlocreprezintă circa 85% din populaţie şichiar mai mult. Adaug, tipulpaternalist (japonez), de tradiţieseculară. Apoi tipul economiei de piaţăorientată exclusiv spre importuri, maiales economiile subdezvoltate cumonoproducţie şi care au fost şi suntaferente cu precădere statelor fostecolonii, dominioane, protectorate,teritorii sub tutelă, cu structurieconomice destul de deformate şi„deschise” decenii, secole de-a rândul, practic exclusivcătre fostele şi actualele metropole. Spre final, tipuleconomiei de piaţă în tranziţie de la economiasocialistă dinainte de 1990 la o economie capitalistăîncă difuz conturată. Şi deloc în ultimul rând, tipuleconomiei de piaţă pentru acele state cu 2 sisteme,posibil cu 2 viteze, China, de exemplu, etc. Desigur,consideraţiile se pot discuta, însă eu apreciez că, înmare, lucrurile se vădesc astfel şi nu altcumva.

3. Mă voi opri în rândurile de faţă asupra tipuluinord-european, în speţă „modelul suedez”.Mărturisesc că am putut analiza îndeaproape, în maimulte rânduri şi împreună cu factori înalt responsabili,pe lângă economia Suediei, atât economia Finlandei câtşi pe cea a Danemarcei, ceea ce îmi îngăduie, poate,unele consideraţii mai consistente şi comparative.Oricum, o sursă fundamentală de documentare astfel arămas lectura atentă şi diversificată. Am ales „modelulsuedez” şi întrucât prin 1990-1993, la noi - şi uniispecialişti şi preşedintele de atunci al Romîniei -vorbeau intens despre implementarea „modeluluisuedez” în economia noastră. Nu pot să spun că sunt

împotriva modelelor, avem nevoie de modele, pentru ane raporta la ceva, pentru a compara real, pentru a faceproiecţii, scenarii, pentru a valorifica experimentedemonstrate ca bune. Dar, în general, am rezerve cuprivire la implementarea „otova” a unui model sau altulîntr-o economie, fiind diferite, la model faţă de tara deproiecţie, educaţia, condiţiile concrete de evoluţie,circumstanţele, ceea ce evident că este în măsură săscadă randamentul social al procesului. Iată, dar, de ceam ales să examinez mai îndeaproape modelul suedezde dezvoltare şi să subliniez, după caz, posibile„evoluţii” şi involuţii ale sale în condiţiile uneiprezumtive proiecţii pe economai românească.Concluziile acestui demers le voi releva la final.

4. Suedia are, actualmente, o suprafaţă aproapedublă comparativ cu cea a României (441.614 km2) şio populaţie de 3 ori mai mică (spre 7,8 milioanelocuitori). De origine germanică, cu excepţia a peste8.500 laponi care trăiesc nordul ţării, populaţia Suedieieste, firesc - având în vedere datele menţionate pentrusuprafaţă şi locuitori - puţin densă, în medie circa 20 delocuitori pe kmp şi deloc omogenă din acest punct devedere. Nordul ţării, care se mai numeşte „deşertulsuedez”, este aproape „gol de oameni”, circa 2-3locuitori pe kmp, de exemplu, în „Lan de Norrbatten”,faţă de 150 locuitori pe kmp în Malmohus, „ţarameridională”. Guvernul suedez s-a străduit şi sestrăduieşte să atenueze această disparitate generatoarede dezechilbre - între un nord clar insuficient dezvoltatşi un sud care reuneşte partea majoritară a populaţieiurbane şi rurale. De altfel, concentrarea populaţiei în

143 >>>

Fiordul Göteborg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/34/Fjord_G%C3%B6teborg.jpg

oraşe a ridicat decidenţilor suedezi probleme dificile deurbanism, pe care le-au rezolvat începând din 1920. Caatare, oraşele cele mai importante, Stockholm şiGöteborg, mai ales, au fost flancate de mai multeorăşele noi ale căror funcţiuni industriale, comerciale,intelectuale, rezidenţiale au reţinut mulţi locuitori şi audiminuat „fastidioasa migraţie cotidiană între domiciliişi locurile de muncă”, cum afirmă unii analişti suedezi.Mai mult, arhitectura acestor noi orăşele a demonstratşi demonstrează o deosebită creativitate, respectându-se cadrul natural, cu care s-a îmbinat şi se îmbină, înmod fericit, modernul, modernitatea. Mai trebuie spuscă populaţia Suediei are o rată de mortalitate redusă şio rată de natalitate care a scăzut cu regularitate în anii1960-1970, dar şi mai apoi. Ca urmare, populaţia îngeneral a fost şi este în curs de îmbătrânire notabilă...Pentru a atenua efectele acestei tendinţe, Suedia, care afurnizat în decursul secolului XIX un puternic curentde emigrare, spre Statele Unite mai ales, a devenit, totmai evident, o ţară imigratoare, urmărindu-se ca noiiveniţi să compenseze de fapt penuria de potenţialdemographic şi de mână de lucru.

Şi încă. Agricultura se poate desfăşura doar pe 7%din teritoriu, iar cea mai mare parte a solului esteacoperită de păduri. Cerealele - grâu, orz, ovăz, peurmă cartofi, sfeclă sunt producţii cu randamente marica urmare a utilizării unor tehnici agricole înalte, defoarte bună productivitate şi care permit acoperireaesenţială a nevoilor întregii populaţii astfel. Modelulagricol este completat de o creştere a vitelor de mareintensitate, carnea, laptele, untul şi brânza, toateconstituind produsele de bază care acoperă şi ele, înproporţie fundamentală, nevoile nutriţionale aleSuediei. Ceea ce este caracteristic şi interesant estefaptul că cea mai mare parte a producţiei agricole sedesfăşoară în cooperaţie, încooperative, „a căror activitate nu estedeloc străină succeselor obţinute”,scriu şi spun specialiştii suedezi. Maieste, fireşte, pădurea, cu întreaga eigamă de activităţi (şi mai demult şiacum celebrele „chibrituri suedeze” caun mic detaliu), despăduririle,„bărbierirea versanţilor” fiind, însă, cudesăvârşire interzise de legi.

Industria a avut şi are pe un planesenţial industria metalurgică, bazatăpe exploatarea unor zăcăminte de fiercu o mare concentraţie. Exploatează şiprelucrează, de asemenea, metaleleneferoase, cupru, plumb, pirite,minereuri de aur şi argint, tungsten,magneziu, etc. „Bilanţul energetic”,însă, este mai puţin favorabil. Puţincărbune, mai ales turbă, şi absenţanotabilă a petrolului – pe care Suedia îl importă şi îlrafinează. Situaţia este însă compensată de energia

hidraulică obţinută la scară mare precum şi dedezvoltarea reactoarelor nucleare. Siderurgia, mai alesoţeluri, oţeluri speciale, aliaje, dar şi industrii mecanicede o înaltă complexitate şi calitate, de reputaţiemondială. Rulmenţii cu bile, de altfel o inveţie suedeză,utilaj agricol, pentru mine şi electrometalurgice,aparate şi instalaţii, telefonie, automobile, aparaturămenajeră, armament. Industria chimică remarcabilă larândul ei, îngrăşaminte, acizi, cauciuc sintetic, materialepneumatice, ş.a. Nu în ultimul rând, uzinele „Nobel”pentru fabricarea dinamitei, după numele celebruluiinventator, cel care a instituit tot celebrul „PremiuNobel” pentru realizări excepţionale în ştiinţe şitehnică.

5. Desigur, sunt multe lucruri de spus, dar ceea ceeste tot foarte interesant de remarcat este şi faptul căstructura industriei suedeze este caracterizată de o notăpredominantă a capitalului privat, statul având cuprecădere participaţii (şi acelea nemajoritare) înexploatarea pădurilor, minele de fier, producţia de gazşi electricitate. Suedia se înscrie net, deci, în rândulţărilor capitaliste, iar succesele economice pe care ea le-a obţinut şi le obţine „nu rezultă dintr-o gestiune de tipcolectiv (cooperativele din agricultură reprezentândaltceva, n.n.), cât mai ales din colaborarea dintre stat,muncitori şi proprietarii esenţialmente privaţi asupramijloacelor de producţie” (Rene Dabernat). Oasemenea politică concertată a tins şi tinde să asigureun grad înalt de ocupare, formarea profesională amuncitorilor şi specialiştilor în funcţie de piaţă şi devariaţiile previzibile ale conjuncturii economice, oproductivitate ridicată a muncii, practicarea uneipolitici de salarii înalte şi creşterea organizată,coordonată macroeconomic, a industriei. De altfel, înSuedia, în speţă economia ei, există forme de

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 144

Riksdag Sweden

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Riksdag_Sweden.jpg

planificare şi cooperări stabile încă dinspre sfârşitulsecolului XIX...

Oricum, o serie de greve şi tulburări sociale, maiales în unele sectoare naţionalizate din anii 1960 şi1970, au generat semne de întrebare privind soliditateaechilibrului stabilit între stat, patronat şi lumeamuncitorească. Ceea ce a fost în măsură să alterezeconsiderabil imaginea unei Suedii considerată, adesea,ca tip al unei anume „gestiuni socialiste a economie”.Lucrurile au revenit pe făgaşul lor anterior, normal, săspunem, tipul, modelul suedez de economie de piaţăcontinuând „să-şi dea coate” cu anumite trăsături aleunei gestiuni planificate a economiei, fără să fie vorba,deloc, însă, de un socialism „à la sovietique”. Oricum,în foarte mulţi ani balanţa comercială a Suediei „a fostşi este înfloritoare”, vânzările de produsemanufacturate (maşini, instalaţii, automobile, nave), alelemnului prelucrat, minereurilor şi produselor lactate,în cea mai mare parte, de mare valoare adaugată,depăşind cu mult cumpărările energetice, de uneleproduse alimentare şi de materii prime industriale.

Alte elemente: monarhie constituţională, având înfrunte un rege asistat de miniştri responsabili, încă înConstituţia din 1809, amendată în 1866, guvernul fiindresponsabil în faţa Parlamentului, Riksdag-ului,deţinătorul puterii legislative, compus de la 1 ianuarie1971 dintr-o singură Cameră, în speţă 350 membriialeşi pentru 3 ani prin sufragiu universal şi pe bazascrutinului proporţional de către toţi cetăţenii suedeziîn vârstă mai mare de 20 de ani. Iată un tablou, desigur,incomplet, al structurii politice esenţiale a Suediei. Amprivit atent economia Suediei şi privim atent acesttablou. Totuşi „modelul suedez de dezvoltare”,trăsăturile sale, semnificaţiile şi reverberaţiile sale, nupot fi inţelese fără a-i releva rădăcinile istorice, fără a-ireleva motivaţiile istorice. Acelea care au făcut şi fac caacest model, semnificativ pentru modul, tipuleconomiei de piaţă nord-europene, să se deosebeascăîntr-o măsură deloc neglijabilă de tipul anglo-saxon,respectiv modelul neo-american şi să se apropie înaceiaşi măsură de tipul economiei sociale de piaţă şi detipul vest european.

Se vădeşte, astfel, odată mai mult, istoria interferatăa Europei, ceea ce a inculcat unele elemente comune înmai toate statele europene. Dar a făcut şi diferenţa înraport cu marile, cu imensele întinderi americane luateîn stăpânire şi colonizate după Cristofor Columb deeuropeni, de spanioli, francezi, saxoni, englezi,germani, olandezi, italieni, impunându-se astfel, nu depuţine ori, alte legi şi cutume, diferite – chiar dacărelativ - de cele europene. Asemănările, măcardezirabile, cu dezvoltarea relativ anarhică, eminamenteperdantă a economiei româneşti după 1990, cândputeau fi mult mai bine şi mult mai eficient valorificatepotenţialul, resursele noastre, în condiţiile de libertatedobândite după Revoluţia din decembrie 1989, şi cândputea fi realizat astfel un notabil progres economic şi

social, abordat eminamente dintr-o perspectivăeuropeană, aproape că nu există. Suedia a construitvreme de secole. Noi am distrus cât am distrus în doarcâteva decenii. Sigur că „modelul suedez” fascina, darel trebuia să şi seducă, ori pentru aceasta nu se vădeauaproape nici un fel de premise. Faptul că afirmam că „îlvrem pentru noi”, în condiţiile în care evoluţiile eraufundamental diferite, a reprezentat, în opinia noastră,fie ignoranţă în materie, posibil, desigur, fieneadevăruri şi încercarea culpabilă şi nebuloasă de amasca astfel ceea ce se întâmpla în economiaromânească.

6. Să revenim, însă, la Suedia. Care ar fi punctulmajor de joncţiune cu istoria şi evoluţia europeană, alacestui regat în bună măsură belicos în istoria sa, maiales spre est, dar devenind esenţialmente constructiv,paşnic, după începutul secolului XIX, un modelbenefic de studiat şi de urmat, fireşte, nu într-o manierăgrotească, de nu puţine ţări? Pornim de la un nume, darce nume, Jean Bernadotte.

Aşadar, Jean Bernadotte... „Cercul virtuos aldezvoltării economice şi sociale armonioase din Suedialocalizează un mister. Cercetări recente sugerează înacest sens un decalaj mult mai precoce decât avântulsecolului XIX pus în evidenţă de către istoriografiatradiţională” scrie Jean Marc Olivier, cercetător deexcepţie al fenomenului nord-european. Potrivitopiniei sale, bine fundamentate, totul s-a jucat între anii1810-1840, atunci când, cum afirmam şi noi, Suedia atrecut de la stadiului de putere războinică de tradiţiedar tot mai decăzută astfel, la un model social idealbazat pe pacifism. În fapt, după 1810, suveranilorrăzboinici care epuizau forţele vii ale ţării lor înaventuri periculoase –să notăm că încă din 1709,Suedia va pierde mereu teren în faţa Rusiei, o sută deani mai târziu, în 1809, pierzând Finlanda, au fostnumeroşi morţi în lupte, o lovitură importantă pentruo populaţie ce număra doar câteva milioane delocuitori, monarhia şi ca instituţie şi ca oameni se vedeatot mai slabă şi incapabilă de a stimula progresul, din„capul ţării” etc. – le-a succedat o dinastie pasionată deînsăşi dezvoltarea economică a regatului: dinastiaBernadotte. Care a fost şirul evenimentelor de atunci şipână în prezent şi care au fost şi sunt semnificaţiileacestor evenimente?

...Jean Bernadotte se naşte în Franţa, la Pau, în1763. Era de origini modeste. Fără mijloace, s-a angajatde tânăr în armată iar Revoluţia de 1789 „l-a prins”sergent. La fel ca şi alţi subofiţeri pricepuţi şi viteji, seva ridica rapid în grad în armata revoluţionară. Astfelcă, în 1793, va fi deja general de divizie, remarcându-seîn campaniile din Germania şi Italia. Se va afla printrece apropiaţi Directoratului, iar în 1798, sigur pe sine şiîncrezător, generalul Bernadotte se va căsători cuinteligenta şi plăcuta Desirée Clary, fostă, la unmoment dat, aproape logodnică a lui NapoleonBonaparte şi cumnată a fratelui lui Napoleon, Joseph

145 >>>

căsătorit cu sora lui Desirée. În contextul respectiv vadeveni om politic, în 1798, ambasador la Viena iar în1799, ministru de Război. L-a sprijinit pe Napoleon înascensiunea sa fulminantă, dar nu a uitat niciodată că afost camarad şi egal chiar al Primului Consul devenitÎmpărat. Nu s-a supus astfel niciodată orbeşte luiNapoleon, chestiune pe care împăratul „nu a preasimpatizat-o”. Acesta îl va ridica, totuşi, la rangul demareşal, în 1804, iar în 1805 îl va şi înobila, JeanBernadotte devenind prinţ de Pontecorvo, titlu care, pelângă prestigiu, i-a adus şi o enormă dotă. În 1809, însă,Napoleon îi va retrage toate comandamentele. Dar totatunci, destinul îi va croi drum lui Bernadotte spretărâmul Suediei...

7. ...Regatul Suediei se afla în acea vremea în plinăcriză internă şi externă. După asasinarea regelui Gustaval III-lea, fiul său, Gustav al IV-lea nu a putut menţinemonarhia absolută. Opoziţia se exprima cu precădereîn Dietă, instituţie constituită din cele 4 ordine aleregatului: clerul, nobilimea, burghezia, ţărănimea.Evident în conflict cu o dietă care îi contesta puterea,Gustav al IV-lea va deveni mai vehement chiarîmpotriva Franţei revoluţionare şi apoi împotriva luiNapoleon. Era însă „ţânţarul” care se lupta cu„armăsarul”. Ca atare, în 1807, Franţa va anexaPomerania suedeză iar în 1809, ţarul, în acea vremealiatul lui Napoleon, va ocupa Finlanda. Dieta îl varecuza pe aceste rege suedez atât de slab,proclamandu-l rege pe unchiul său Carol al III-lea, şi el,însă, un bătrân incapabil să guverneze dar care vaaccepta o Constituţie ce limita prerogativele puteriiregale. Cum regele Carol al III-lea nu avea moştenitori,fiul său decedând în 1809, Dieta va decide alegereaunui prinţ moştenitor pe care Carol al III-lea să-ladopte şi care să guverneze ţara chiar înainte de a urcape tron la moartea bătrânului rege... Suedezii, Dieta, audorit un mareşal francez capabil să reorganizezearmata şi să dezvolte noi alianţe pentru Suedia.Bernadotte a fost prezentat astfel, a fost acceptat, iarNapoleon şi-a dat acordul – era vorba, în fapt, şi deDesirée Clary, fosta lui logodnică care urma să devinăregină, iar întotdeauna Napoleon a fost generos cu ceila care a ţinut -, este drept, fără prea multă căldură.Astfel că, în august 1810, Bernadotte, ales moştenitoral tronului Suediei, va porni spre Stockholm împreunăcu Oscar, fiul său şi al lui Desirée. S-au convertitrepede la luteranism, iar Jean Bernadotte, care aveamultă îndrăzneală dar, se pare, o anume inteligenţăpuţin mai jos, nu a fost capabil niciodată să înveţesuedeza, astfel că franceza – această atât de frumoasă,melodioasă şi expresivă limbă, aptă să comuniceinfinitele nuanţe ale realităţii - a devenit limba CurţiiRegale, vorbită de întreaga nobilime.

8. Prinţul moştenitor Jean Bernadotte se vaconsacra, mai întâi, afacerilor externe ale Suediei, cuabilitate şi oricum în scopul unic al realizării intereselorsuedeze. Bine sfătuit şi receptiv la sfaturi, el însuşi

gândind astfel, va înţelege noile raporturi de forţe înlumea nordică şi se va alia cu Rusia, inamicul mereu,până atunci, al Suediei. Observase atent retragereapenibilă a Marii Armate din Rusia, precum şislăbiciunile acesteia. Ca atare, va trimite în 1813,armata suedeză în Germania. Este armata care, subcomanda sa, bun cunoscător al tacticilor napoleoniene,a contribuit esneţial la înfrângerea decisivă a luiNapoleon la Leipzig. În 1814, va invada chiar Franţa,alături de celelalte trupe coalizate. Ca recompensă aserviciilor sale va obţine, la Congresul de la Viena,reunirea Norvegiei cu Suedia. Ceea ce reprezentaceva... Va fi încoronat rege în 1818, sub numele deCarol al IV-lea Jean. Va guverna cu autoritate, şi cubunul său simţ caracteristic familiei simple din care setrăgea, promovând, chiar dacă „in nuce”, ideile delibertate, egalitate, fraternitate sub imperiul cărora seformase. Aceasta până la moartea sa în 1844... Estedrept, în 1839, ca urmare a unor frământări politice,abdicase, dar fiul său Oscar va fi proclamat rege numaiîn 1844. De altfel, un urmaş al lui Jean Bernadotte esteastăzi regele Suediei. Prin toate acestea, un bun începuta ceea ce noi acum numim „modelul suedez”.

Va scrie Jean Marc Olivier: „Lucrarea acestuisuveran de origine franceză va depăşi larg stabilizareageopolitcă a Europei de nord. O eră de pace, de douăsecole, se va deschide cu domnia sa”. Este aproapesigur, cum Carol al IV-lea Jean (Bernadotte) cunoşteabine costul războaielor şi al ororilor pe care acestea legeneau, le aduceau oamenilor, a preferat să mizeze peneutralitatea Suediei, urmărind să-i asigure ţării o bunădezvoltare economică şi socială. Politica „a prins”. Dealtfel, contestat de familiile vechii aristrocraţii europenepentru originea sa modestă, Bernadotte s-a bazat înmai toate demersurile şi întreprinderile sale pefidelitatea, faţă de el, a popoarelor sale suedez şinorvegian. „Suveranul a început prin a asana finanţelestatului, îndatorate ca urmare a războaielor succesivpurtate până atunci”. Fastul curţii a devenit modest iarregele a preferat reşedinţe secundare vastului palatcentral de la Kuugliga Slotten. Şi a făcut ceea cetrebuia, de fapt, făcut, chiar cu ochii noştrii de acum. S-a ataşat mai ales valorizării importantelor resurse dinvastele teritorii ale ţării, încurajând hotărât agricultura,ştiinţele pământului, exploatarea raţională a pădurilor,producţia de utilaje şi maşini de fier, realizarea uneireţele de transport – infrastructuriile, deci – eficienteeconomic şi social. Va construi astfel şi canalul Gota,care permitea trecerea din Marea Baltică în MareaNordului, înconjurând strâmtoarea Sund controlată dedanezi.

Era interesat de lectură, fiind un adept al curentuluifiziocrat dar şi al saint-simonismului. De aici politicilede dezvoltare a transporturilor şi schimburilor care săsusţinută dezvoltarea economică. Se ştie că între 1820-1830 şi mai apoi, Suedia, ca şi Norvegia, exportaumaşini cu valoare adaugată foarte înaltă, trecând de la

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 146

calele pentru navele de lemn şi exploatarea minereuluide fier, la utilaje şi maşini complexe. Industriei textileclasice i se vor adăuga numeroase ateliere de forje dince în ce mai specializate precum şi prelucrări din ce înce mai evidente pentru industria lemnului. Astfel se vorindustrializa, cu încetul, şi Suedia şi Norvegia pânăatunci pregnant rurale. Balanţa comercială a Suediei(Suedia şi Norvegia) va deveni rapid excedentară iarcoroana suedeză va (re)deveni convertibilă în argint din1832. Sistemul bancar, cu o susţinere esenţială aindustriei şi economiei, pe modelul băncilor de afaceri,devine efficient, dobândind deja renume prima bancămodernă de afaceri fondată în 1856 de către AndreOscar Wallenberg, în speţă „Stockholm EnskildaBank”...

9. Regatul Suediei se va menţine şi se va consolida,tot mai mult, ca o ţară a păcii sociale, fără sa fieconfruntat de violentele crize sociale şi politicegenerate de industrializare şi de revendicări naţionale şiliberale, crize ce au traversat, de multe ori spectaculosnegativ, mai ales a doua jumătate a secolului XIX şi maiapoi deceniile secolului XX. Pe de o parte, a acţionat înacest sens lipsa unor mari concentraţii muncitoreşti,industria fiind bine disipată pe întregul areal central şisudic. Iar, pe de altă parte, s-au vădit semnificativesolidarităţile comportamentale de întrajutorare întreoameni, bine, solid constituite în timp şi într-o ţară cuiarnă lungă şi habitatul dispersat. De fapt, nu se puteatrăi altfel. A mai avut influenţe şi religia oficială,luteranismul în plină deşteptare „şi progres”. Era defapt, o filosofie ce invita la frugalitate şi temperanţă.

Deloc lipsit de importanţă se vădea şi s-a văditrolul suveranului, Carol al IV-lea Jean parcurgând ţaraîn lung şi lat, acordând audienţe la toţi cei caresolicitau, primidu-şi cu fratenitate subiecţii în audienţă,ajutând concret, de la faţa locului, victimele unordrame naturale sau umane – incendii, de pildă,finanţând intens din caseta personală unele opere debinefacere. În 1843, la 80 de ani, suveranul Carol al IV-lea Jean îşi va sărbători public cei 25 de ani ai regalităţiisale. Mai mult, nu va fi deloc obtuz în decizile sale, deexemplu, acordând navelor norvegiene dreptul de aavea propriul pavilion, ş.a. Oscar, fiul său, care îi vasucceda la tron, cum spuneam, în 1844, va demonstrao stăpânire perfectă a limbii suedeze, va fi modest şi,prin faptele sale, va urmări să placă societăţiiscandinave. Încă din 1842, în Suedia devine obligatoriuînvăţământul primar, Suedia relevându-se astfel unadintre ţările cele mai alfabetizate ale Europei,demonstrând că violenţa şi crima, mai mult sau maipuţin sociale, sunt legate intrinsec de puţină ştiinţă şi demultă ignoranţă. Să mai notăm că în 1860 esteproclamată libertatea religioasă, iar libertatea de aîntreprinde şi o poziţie evidentă de partea liberuluischimb vor fi adoptate din 1864. Iar în 1865, oreducere considerabilă a censului va permite dreptul devot pentru o treime din populaţie masculină, a ţării în

vreme de femeile – iată, femeile – beneficiu de drept devot la nivel comunal.

10. ...Ar fi multe de spus. Printre altele, faptul căPartidul Social Democrat Suedez, creat în 1889, şi-aaflat o însemnată componentă a vigorii sale însusţinerea sa de către puternica mişcare sindicalăsuedeză născută la finele secolului XIX. Social-democraţia suedeză va devansa – se afirmă, deseori -social-democraţia germană, recunoscând, de fapt,reguli ale parlamentarismului burghez. Conducătoriipartidului suedez doreau o cucerire democratică aputerii, prin alegeri. Partidul le va câştiga în 1932, deatunci, cu mici întreruperi, aflându-se mereu la putere.Din ideologia sa: capitalismul nu este de condamnat, elfiind considerat ca generator de bogăţii. În plus, seafirma că numărul imens de mici întreprinderi vaforma un patronat relativ modest, nu de puţine oriaproape de mentalităţile unor muncitori în general deorigine, de sorginte rurală. A fost şi este adeptulreformelor, promovând şi o anume redistribuire aveniturilor prin intermediul sistemului fiscal.

*

...Aşadar, formare solidă, constanţa în demersuri,apropiere de popor nu doar prin vorbe, ci în realităţilede fapt. Au avut şi au aceste realităţi suedeze ceva încomun cu ceea ce s-a petrecut şi se petrece la noi după1989? Răspunsul, astfel, oricum ar fi el, poate constitui– şi trebuie să constituie – un prilej adânc de reflecţiepentru politicienii şi decidenţii noştri, cei mai mulţifidelizaţi aproape exclusiv propriilor interese, în bunămăsură ignoranţi şi departe, foarte departe de “lumeadezlănţuită” a intereselor celor mulţi...

Bibliography

Michel Beaud, L’Histoire du capitalisme de 1500 à nosjours / The history of capitalism from 1500 to our days, Ed.Du Seuil, Paris, 1990

Marx Blang, La pensée économique / Economical thought,Ed. Economica, Paris, 1999

Dan Popescu, Istoria gândirii economice din antichitatepână la sfârşitul secolului XX / History of economical thoughtfrom the Ancient Times to the end of the XXth century, Ed.Continent, Sibiu-Bucureşti, revised edition, 2003

Dan Popescu (coord.), Economie Politică / Politicaleconomy, Ed. ULBS şi Ed. Continent, Sibiu-Bucureşti,2001

Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei / A study onhistory, vol.VII-X, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

147 >>>

ÎÎ n încercarea de reconstituire a trecutului,atunci când documentele scrise suntpuţine sau lipsesc cu desăvârşire,

arheologia poate fi singura sursă care să ne ofere datelegate de modul de viaţă, obiceiurile şi credinţeleoamenilor. Demersul nostru are drept scopprezentarea stadiului actual al descoperirilor funeraredatabile în secolele X-XI de pe valea inferioară aMureşului. Limitele geografice ale teritoriului propus afi analizat în studiul de faţă cuprinde ultimul sector,înainte de vărsarea în Tisa, al râului Mureş. Este vorbade spaţiul Mureşului inferior cuprins între Lipova şipână la vărsarea în Tisa1.

În cadrul acestui spaţiu vom avea în vedere în modspecial câteva din punctele care au marcat istoriaacestor cercetări. Astfel, vom prezenta cazulcercetărilor de la Pecica “Şanţul Mare”, SânpetruGerman “GAS”2 şi Nădlac “Lutărie”3, care au făcutdeja subiectul unor studii mai ample. Alegerea noastrănu a fost făcută neapărat din punct de vedere alimportanţei, ci mai ales din dorinţa de a scoate lalumină din arhiva muzeului arădean, câteva dininventarele unor morminte cercetate arheologic peparcursul a mai bine de un veac şi care au rămas îngeneral publicate doar parţial (cum este cazulsăpăturilor de la Pecica4 s-au Sânpetru German5).

Cea mai discutată sursă istorică, în care aparinformaţii care ne privesc s-a păstrat de la notarul

regelui Ungariei, Bela al III-lea (1172-1196). „Fapteleungurilor” (Gesta Hungarorum) care a stârnit peparcursul a două secole destule polemici, fără se se fiajuns până acum la un consens6.

Cunoscut ca spaţiu al interferenţelor politice,economice şi culturale, în aria avută de noi în vedereaici s-au făcut descoperiri cu caracter funerar începândîncă din secolul al XIX-lea. Din această perioadănumărul descoperirilor cu caracter funerar s-a înmulţitconstant, ajungându-se astăzi la aproape 50 de punctereperate (pe toată lungimea văii Mureşului inferior dela Lipova la Szeged), în care s-au identificat cimitire,morminte izolate sau doar piese descoperite disparat,care ar putea indica prezenţa unor complexe funerare.

Pentru teritoriul avut în vedere, marcat de liniaMureşului, în sectorul inferior al acestuia, anul O Mieşi perioada imediat următoare a adus puternicetransformări de ordin politic, religios, social şi nu încele din urmă economic. Fiind o arteră foarteimportantă, care asigura practic legătura dintrespaţiului panonic şi cel transilvan, controlul asupra ei seimpunea din punct de vedere strategic şi economic.Comunităţile umane care au vieţuit aici au beneficiatdin plin de foloasele aduse de valea Mureşului, iarstandardul de viaţă atins de acestea s-a datorat în ceamai mare parte acestui fapt.

În ceea ce priveşte cercetarea arheologică a acestuisegment cronologic la Mureşul de jos se pot distingetrei etape mari pentru spaţiul avut de noi în vedere aici:

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 148

Arheologie funerară la Mureşul de Jos (sec. X – XI)F l o r i n M Ă R G I N E A N

Complexul Muzeal AradArad Museum Complex

Piaţa George Enescu 1, Arad, România, tel. +40257.281.847, http://www.museumarad.roPersonal e-mail: finnlands@yahoo.com

Funerary archaeology on the Lower Mureş valley

The article is aiming to submit the present stage of knowledge regarding funerary discoveries from 10th-11th century’son the lower Mureş valley. The geographical boundaries of the analyzed territory comprises the final section of theMureş River before it flows into the Tisa. In the present study we will discuss only the finds from the present-dayterritory of Romania (the part between Lipova and Nădlac). Known as a space of political, economical and culturalinterference, the area in question supplied finds of funerary character since the nineteenth century. From this point onthe number of the finds constantly grew reaching today almost fifty identified points (all along the lower Mureş valley,from Lipova to Szeged) of cemeteries, isolated graves or even only dispersed finds that could indicate the presence offunerary complexes (see the map).

Concerned with the archaeological research of this period of the lower Mureş region, we dealt with three historicalperiods as it follows: the period until 1918, then the period between 1918 and 1989 and the last one, from 1989 until thepresent. For each period I chose to present a less-known case to the scholarship and in the same time relevant for thehistorical period under research.

Keywords: funerary archaeology, grave, funerary ritual, year 1000, Lower Mureş valley

perioada de până la 1918, apoi perioada cuprinsă între1918 şi 1989 şi ultima, din 1989 pînă în prezent. Pentrufiecare dintre aceste perioade corespunde un număr dedescoperiri, mai mult s-au mai puţin prezentate înliteratura de specialitate. Doar în ultimele decenii, înarticole şi studii de sinteză s-a încercat încadrareaacestor descoperiri, cu interpretări pertinente, într-uncadru mai larg din punct de vedere arheologic şi maiales istoric7. Din păcate, de cele mai multe oriinformaţia primară legată de aceste descoperiri a fostori greu accesibilă ori prezentată doar parţial în acestestudii.

În cadrul celor trei segmente de timp alese, se vavedea că valorificarea informaţiei a avut de suferit fiedin pricina nepriceperii şi chiar diletantismul celor careau făcut descoperirea, fie din cauze care ţin mai mult declimatul politic şi instituţional al vremii. Primeiperioade de timp îi corespund câteva descoperiri demarcă, cum sunt cele de la Mâsca, Zimandu Nou –Feldioara8, Pecica “Şanţul Mare” sau Felnac prezente înliteratura de specialitate a vremii. Din păcate în cazulacestora nu se cunosc prea multe date legate decondiţiile de descoperire, numărul defuncţilor,dispoziţia acestora în cadrul necropolei sau aspectelegate de ritualul funerar reperat, care ar putea fi doarpresupus.

Foarte sintetic vom încerca o prezentare a celor treicazuri amintite mai sus, cercetări realizate în perioadeistorice diferite şi care reflectă pe lângă nivelul atins încercetarea arheologică, o imagine a obiceiurilor legatede ritul şi mai ales ritualurile funerare ale celor care auvieţuit în acest spaţiu în jurul anului O Mie şi imediatdupă.

Primul caz asupra căruia ne vom opri suntdescoperirile făcute la Pecica “Şanţul Mare”9, undevom prezenta istoricul cercetărilor şi parte dinmaterialul descoperit aici. Primele cercetări de la Pecica“Şanţul Mare” sunt datorate lui Fl. Rómer. Astfel, în1870, Rómer a fost prezent la Pecica unde, împreunăcu J. Hampel, a efectuat primele măsurători la „ŞanţulMare“. Punctul „Şanţul Mare” este amintit în literaturade specialitate pentru prima dată în anul 1871 într-unvolum apărut la Arad. Probabil ca urmare a semnalăriilui Rómer şi Hampel, Comisiunea MonumentelorIstorice de la Budapesta l-a delegat, în 1872, peinginerul topograf Pál Molnár să realizeze o schiţătopografică a „cetăţii“ de la „Şanţul Mare“. Înprimăvara anului 1898 Fl. Rómer şi J. Hampel se aflaudin nou la Pecica, planificând împreună cu LaszloDömötör desfăşurarea viitoarelor săpături. L.Dömötör a mai întreprins alte trei campanii de săpăturila „Şanţul Mare“ în 1900, 1901 şi 1902, fără să avem unplan de situaţie cu amplasamentul exact al acestora (v.pl. II, 1).

Pe baza informaţiilor oferite de Dömötör L., înprivinţa descoperirilor funerare la ”Şanţul Mare” nuputem şti cu exactitate numărul defuncţilor

descoperiţi. Se poate doar estima că numărul acestoraa fost undeva peste 100 de morminte, chiar dacă înanul 1903 au fost trimise doar 98 de cranii omeneştispre studiu şi publicare la Muzeul de Etnografie dinBudapesta.

Rezultatele celor patru campanii efectuate deDömötör L. la ”Şanţul Mare”, chiar dacă nu întrunescstandardele unor cercetări făcute metodic şi ştiinţific,au rolul de a fi introdus în circuitul ştiinţific un sitmultistratigrafic, de mare importanţă pentru istoria văiiMureşului inferior. Aşa cum vom vedea în continuareînsă, primele investigaţii de la „Şanţul Mare” ale luiDömötör L. au constituit doar preambulul unorcercetări reluate în etape diferite pe parcursul secoluluiXX şi la începutul secolului XXI. Cel mai probabil înurma acestor prime cercetări au fost făcute descoperiricu caracter funerar databile în secolele X-XI, a cărorinventare se păstrează astăzi în colecţia muzeului dinArad.

În 1910 Marton Roska este primul care intreprindesăpături cu un grad mai ridicat de profesionalism laPecica „Şanţul Mare”. Din păcate aceste cercetări nu auadus nimic nou în privinţa cimitirului identificat deDömötör L. Ultimele cercetări efectuate de Roska M.între anii 1923-1924 nu aduc nimic nou în privinţaspaţiului funerar cunoscut până în acel moment. Cutoate acestea, nu poate fi minimalizată contribuţia luiRoska M. la cunoaşterea startigrafiei şi cronologieisitului de la ”Şanţul Mare”, mai ales în ceea ce priveşteperioadele preistorice10.

Materialul arheologic păstrat în muzeul din Arad,înregistrat ca fiind de la începutul secolului XX rezultatal primelor săpături, constă din piese de podoabă(inele, inele de tâmplă, mărgele, brăţări, colane),accesorii vestimentare (pandantivi, butoni), piese deharnaşament (scăriţe, zăbale, catarame) şi piese dearmament (vârfuri de săgeţi).

În deceniul patru al secolului XX cercetareaarheologică a zonei Mureşului inferior nu a cunoscutprogrese semnificative. În spaţiul actualului judeţ Arad,abia în vara anului 1943 Dorin Popescu a obţinutfondurile necesare pentru realizarea unor noi săpăturila Pecica - „Şanţul Mare“. Din păcate despre acesteaştim cele mai puţine lucruri, deşi după datele sumare pecare le avem ele indică faptul că s-au descoperitmorminte din necropola medieval timpurie11.

Săpăturile de la Pecica “Şanţul Mare” au fost reluateabia după 36 de ani de către I. H. Crişan, de laInstitutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca. Peparcursul celor patru campanii din colectivulcoordonat de I. H. Crişan, au făcut parte E. Dörner, N.Kiss, I. Roth (1960), E. Dörner, M. Pop, Şt. Ferenczi(1961), E. Dörner (1962), E. Dörner, Fl. Medeleţ, V.Lucian, E. Crişan (1964). Din păcate, obiectivuldeclarat al reluării acestor cercetări a fost acela de asurprinde şi documenta mai ales epoca dacică. Cu toatecă se ştia de faptul că este vorba de un sit

149 >>>

multistratigrafic, descoperirile care ieşeau din orizontulvizat au fost tratate superficial (cazul celor medievaletimpurii şi nu numai!). Şansa în ceea ce priveştedescoperirile databile în epoca medievală timpurie areprezentat-o faptul că E. Dörner, a reuşit atât cât aputut şi i s-a permis, să documenteze într-o măsurădestul de mare acest orizont cronologic atât pepromontoriu (unde era cimitirul), cât şi în afara lui(unde se pare a fost identificată aşezarea contemporanăcu cimitrul din perioada arpadiană). În urma acestorcercetări se pare că au fost descoperite o mare partedin mormintele databile în perioada arpadiană, fără săavem cunoştinţe despre descoperiri databile în secoleleX-XI12.

Cele mai recente cercetări efectuate la Pecica sedatorează rodului colaborării dintre muzeul din Arad,muzeul din Timişoara şi o misiune arheologicăamericană. Din păcate scopul şi până acum rezultatelenu au adus nimic nou în ceea ce priveşte cimitirul dinperioada medieval timpurie. Spaţiul delimitat şi cercetata intersectat parţial săpăturile lui I. H. Crişan (v. pl. II,2).

Aceluiaşi E. Dörner îi datorăm salvarea şidocumentarea descoperirilor de la Sânpetru German13,unde în anul 1962 a fost găsit accidental un mormântcu un interesant inventar funerar constând din piese deharnaşament şi podoabe. Chiar dacă materialul a fostpublicat, acesta nu oferea decât informaţii generalelegate de descoperire, inventarul funerar fiind încă înmare parte inedit14.

Pentru recuperarea osemintelor a fost trasată ocasetă (1,5 × 1 m) unde au fost dezvelite resturileosteologice ale unui schelet orientat vest-est, la 1,20 madâncime faţă de nivelul de călcare. Acesta a fost aşezatîn groapa sepulcrală în decubit dorsal, cu braţeleaşezate pe lângă corp şi membrele inferioare dispuseparalel.

Inventarul care a însoţit defunctul a fost compusdin mai multe piese, în mare parte ornamente dinbronz, dar şi piese de fier de la harnaşament depusritual. Astfel, în dreapta capului a fost depusă o zăbalăcu psalii, iar în zona picioarelor două scăriţe de şa şi ocataramă, toate din fier. Alte 38 de aplice completauinventarul păstrat din care, patru aplice rotunde şi unadreptunghiulară erau deasupra umărului drept, douăaplici dreptunghiulare pe clavicula dreaptă şi douăaplice rotunde deasupra umărului stâng. O aplicărotundă mare şi 15 aplice rotunde mici s-au păstrat de-a lungul braţului drept, alte 13 aplice mici rotunde eraupe piept, la încheietura braţului stâng şi la picioarelescheletului. Pe piept, două agrafe! (de fapt cercei de tipSaltovo) din bronz legate printr-un fir textil pe care seaflau înşirate trei globuleţe/perle din argint impur,alături de alţi trei butoni de bronz. Tot de pe piept s-aurecuperat două mărgele, una din pastă verde şi unagalbenă, precum şi mai multe plăcuţe dintr-un metalalbicios subţire.

Mormântul descoperit la Sânpetru German seînscrie în seria mormintelor cu înmormântărisimbolice cu cal, clasificate în urmă cu mai bine de 40de ani de către Cs. Bálint15, studiu la care s-au adus mainou completări de către E. Gáll16. Pe baza inventaruluipăstrat se pare că avem de-a face cu mormântul uneifemei din clasa de mijloc. Din cadrul inventarului seremarcă mai ales piesele şi ornamentele deharnaşament, podoabele şi accesorile vestimentare aledefunctei fiind puţine şi lipsite de valoare şi mesajsimbolic. Cu toate acestea perechea de cercei de tipSaltovo permit atât o datare relativă a descoperiri, cât şio posibilă atribuire etnică. Un amplu studiu referitor laacest tip de podoabe a fost facut de L. Révész în urmăcu mai bine de trei decenii17. Acest tip de podoabă apătruns se pare în Bazinul Carpatic la finele secolului alIX-lea, fiind adus de maghiari şi probabil populaţiilesatelitare acestora. Durata de folosinţă în acest spaţiu afost estimată între sfârşitul secolului IX şi finelesecolului X (cca. 890/900-1000), după care aceştia separe că dispar din inventarele funerare. Acest fapt afost pus pe seama dispariţiei treptate a clasei de mijlocpe parcursul secolului al XI-lea. Clasificaţi după Révészîn grupa B, cerceii de tip Saltovo par să fie un bunindicator pentru reconstituirea teritoriului pe caremaghiarii le-au ocupat la un moment dat. Deocamdatăastfel de descoperiri nu se cunosc din spaţiul transilvan,autorul punând acest fapt pe seama carenţei încercetare. Celelalte podoabe şi accesoriile vestimentaresunt des întâlnite în inventarele funerare. Şi butoni suntde mai multe forme circulare, uşor aplatizate sau înformă de ciupercă.. Acest tip de butoni sunt destul derăspândiţi în areale destul de apropiate, ca de exemplu:Felnac, Nădlac18, Pecica19, Şiclău, Orăştie – DealulPemilor/X2

20, Timişoara – Ciornei21, Hajdúszoboszló-Árkoshalom22 etc.

Cele trei plăcuţe subţiri de forme semicirculare,realizate probabil dintr-un aliaj, ar putea să fieornamente vestimentare. Din păcate dată fiind starealor fragmentară, nu se observă găuri de prindere pehaină. Piesele şi ornamentele de harnaşament îşi găsescanalogii în situri relativ apropiate geografic: Pecica,Arad-Ceala, Şiclău, Ártánd, Hencida etc.

Toate acestea permit o datare a mormântului de laSânpetru German în prima jumătate a secolului al X-lea şi îl fac contemporan cu descoperirile de la Arad-Ceala. Privite în plan istoric acestea corespundperioadei de penetrare şi ocupare a acestui spaţiu,cuprins între Crişuri, munţi, Tisa şi Dunăre. În acestsens mărturie stau cele scrise de ConstantinPorphirogenetul, care ne spune că la mijlocul secoluluiX prezenţa maghiară în spaţiul amintit mai sus era dejaun fapt împlinit.

Cele mai recente descoperiri funerare databile însecolele X-XI s-au făcut la Nădlac „Lutărie”. Peparcursul a trei ani, începând din anul 2004, primăria

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 150

din Nădlac a finanţat executarea unor cercetăripreventive în punctul „Lutărie”, pentru clarificareaapartenenţei şi cronologiei osemintelor umanedescopeirite aici. Astfel, un colectiv format din dr.Peter Hügel (responsabil ştiinţific), Florin Mărginean(Complexul Muzeal Arad) şi dr. Pavel Huszarik(profesor de istorie în cadrul Liceului “J. G. Tajovsky”Nădlac) a descoperit 12 morminte, la care se adaugăalte trei, descoperite anterior. Supuse unei analizemetodic-contextuale, dispersia cronologică aartefactelor descoperite în morminte nu excedelimitelor unui secol, adică a doua jumătate a secoluluiX şi începutul celui următor24. În cazul descoperirilorde la Nădlac merită amintit faptul că pe lângăcercetarea arheologică a defuncţilor, au fost efectuate şianalize antropologice pentru un număr de noua (9)defuncţi (M 06 – M 14). Datele şi concluziile acestoranalize au fost publicate într-un studiu separat25, acestfapt aducând un plus cercetării noastre asupranecropolei. Cimitirul descoperit la Nădlac face partedin categoria necropolelor plane, de mărimi medii,defuncţii fiind înhumaţi direct pe pământul gălbuiargilos în şiruri pe direcţia SV-NE. Ritualul funerar,care încă mai include ofrande de tipul hălcilor de carnede cal (resturi de mandibulă şi membre de cal s-audescoperit în mormântul M 01, M 06, M 09 şi M 15),indică o perioadă premergătoare extinderii rituluifunerar creştin, răspândit oficial în arealul locuit decătre maghiari după creştinarea şi încoronarea luiŞtefan cel Sfânt (1000 respectiv 1 ianuarie 1001). Chiardacă unele tipuri de piese sunt mai degrabăcaracteristice secolului X – scăriţele de formătrapezoidală, pandantivele lunulare, cercei lunulari,pandantivele duble, inelele de tâmplă simple, verigheta,mărgelele, amnarele simple – altele cu greu pot fi datateînainte de prima treime a secolului X – inelele de

tâmplă cu un capăt rasucit sau dublu ”S”, amnarul culobi etc. Astfel, cea mai corectă încadrare cronologicăpare a fi a doua jumătate a secolului X şi probabilînceputul secolului XI. Pe baza inventarului funerar s-a putut stabilii că, partea de sud-vest a cimitirului estecea mai timpurie, acesta extinzându-se spre nord-est,unde s-au făcut probabil înhumări în faza finală. Esteposibil ca aceste grupuri să facă parte din amplulproces de reorientare al puterii maghiare spre est şisud-est după înfrângerea catastrofală suferită, în 10august 955, în lunca râului Lech, din apropiere deAugsburg în faţa oştirilor germane conduse de Otto Icel Mare.

Câteva descoperiri disparate efectuate în ultimii anicompletează harta descoperirilor databile în secoleleX-XI. Primul dintre acestea se datorează hazardului,cum este cazul unui inel de tîmplă din argint descoperitla Curtici sau unor cercetări de teren pe traseulautostrăzii Arad-Timişoara. Inelul de tâmplădescoperit la Curtici în punctul „Holumb”, pe bazamărturiilor celui care l-a donat muzeului se pare că arproveni dintr-o groapă cu oseminte umane (copil?).Acest fapt poate constitui un bun indiciu pentruidentificarea unei necropole în acest punct, fiindcunoscut faptul că în mantaua unor astfel de tumuli s-au făcut astfel de înmormântări.

În cazul scăriţei fragmentare descoperite la Şagu,km 21 al autostrăzii Arad – Timişoara, nu putem facedecât presupuneri în privinţa originii sale. Piesa a fostdescoperită în arătură, fără alte indicii, iar cercetărileefectuate anul trecut în acel sector de către muzeul dinArad nu au relevat prezenţa vreunei necropole. Cutoate acestea putem spune că piesa se încadreazăcronologic în a doua jumătate a secolului al X-lea, cusuficiente analogii în acest spaţiu.

La o privire sumară, numărul descoperirilor făcute

151 >>>

Dis

trib

uţia

geo

graf

ică

a de

scop

eriri

lor d

atab

ile

în s

ecol

ele

X-X

I pe

val

ea M

ureş

ului

infe

rior.

pe durata a mai bine de un secol ne poate oferi oimagine a realităţilor din preajma anului O Mie. Cadrulgeneral de evoluţie al acestui spaţiu a fost strâns legatde axa Mureşului, importantă cale de comunicaţie, înjurul căruia au gravitat cele mai importante forme delocuire. Din păcate majoritatea descoperirilor care neprivesc în prezentarea de faţă s-au făcut întâmplător şidoar în puţine cazuri cercetările s-au făcut de cătrearheologi de profesie. Cu toate aceste neajunsuri,întregul material databil în perioada secolelor X-XIdescoperit pe cuprinsul actualului judeţ Arad, o datăprelucrat ne poate oferi o imagine a aspectelor legatede ritul şi ritualurile de înhumare, cu toate manifestărilelegate de aceste practici. De asemenea, repertorierea şidispunerea geografică a descoperirilor nu depăşesclimita primelor dealuri vestice, ceea ce ne oferădeocamdată o imagine a spaţiul pe care aceste populaţiinomade le-au ocupat începând din a doua jumătate asecolului X (v. pl. I).

Note:

1. Avem în vedere aici cu precădere descoperirile de peactualul teritoriu al României, care din motive uneorisubiective, alteori obiective sau datorită vicisitudinilorvremii au rămas mai puţin cunoscute în literatura despecialitate. 2. Mărginean 2011 (în curs de publicare).3. Mărginean, Huszarik 2007, 4. Crişan 1978, 16-17 (v. notele 6-7); Crişan 2006, 176-177.5. Dörner 1970, 457.6. Madgearu 2001, 10.7. Bálint 1991; Kürti 1994, 161-170; Fodor (ed) 1996;Cosma 2002; Velter 2002; Crişan 2006; Oţa 2008.8. Réthy 1898, 124-131.9. Întregul material referitor la istoricul cercetărilor de laPecica „Şanţul Mare” face parte dintr-un studiu mai amplucare se află în curs de publicare.10. Crişan 1978, 26 (v. nota 35).11. Crişan 1978, 28-30.12. Crişan 1978, 34-35, 36, 38, 43, 47-48, 49-50, 51, 53, 54-55, 57-58, 59-65.13. Aici pot fi amintite şi descoperirile de la Arad-Cealadocumentate şi publicate de acelaşi autor.14. Dörner 1970, 457.15. Bálint 1969, 107-114.16. Gáll 2004-2005, 375-385.17. Révész 1988, 141-155.18. Mărginean, Huszarik 2007, 17-38.19. Mărginean (în curs de publicare).20. Luca, Pinter 2001.21. Rădulescu, Gáll 2001, 169.22. Nepper II, p. 71.23. Fodor (ed.) 1996, 211, 233-234.24. Mărginean, Huszarik 2007.25. Băbău et alii, 2007.

Bibliography

Bálint 1969 Bálint Cs., A honfoglalás korilovastemetkezések néháni kérdése, în MFMÉ 1, 1969, 107-114. Bálint 1991 Bálint Cs., Südungarn im 10.Jahrhundert, în StudArch 11, Budapest 1991. Băbău etalii. 2007 A. Băbău, L. Andreica, F. Mărginean, Analizaantropologică a osemintelor descoperite în cimitirul medievaltimpuriu de la Nădlac „Lutărie” (jud. Arad), în B.AM, III.1, 2008, 191-206. Cosma 2002 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII – X d.H.. Cluj-Napoca2002. Crişan 2006 I. Crişan, Aşezări rurale medievale dinCrişana (secolele X-XIII), Oradea 2006. Dörner 1970 E.Dörner, Cercetări şi săpături arheologice în judeţul Arad, înMCA 9, 1970, 445-463. Fehér et all 1962 G. Fehér, K.Éry, A. Kralovánsky, A közep-Duna-medence magyarhonfoglalás-és kora Árpád-kori Sirleletei. Leletekataszter, înRég. Tan., II, 1962. Gáll 2004-2005 E. Gáll, Burialcustoms in the 10th – 11th Centuries in Transylvania, Crişanaand Banat, în Dacia, Serie nouă, XLVIII-XLIX, 2004-2005, 335-454. Kürti 1994 Kürti B., Honfoglalók aMaros-torok táján, în Honfoglalás és régészet, ed. KovácsLászló, Budapest 1994, 161-170. Fodor (ed.) 1996Fodor I. (ed.), The Ancient Hungarians, Budapest 1996.Luca, Pinter 2001 S. A. Luca, Z. K. Pinter, DerBöhmerberg bei Broos/Orăştie. Eine archäologischeMonographie, Sibiu, 2001. Madgearu 2001 Madgearu A.,Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001.Mărginean, Huszarik 2007 F. Mărginean, P. Huszarik,Cimitirul medieval timpuriu de la Nădlac ”Lutărie” (jud.Arad), în ArhMed VI, Reşita 2007, 17-38. Mărginean2011 F. Mărginean, Noi consideraţii privind mormântuldescoperit la Sânpetru German G. A. S. (jud. Arad), (în cursde publicare). Mărginean 2011 F. Mărginean, Cercetăriprivind cimitirul medieval timpuriu de la Pecica “Şanţul Mare”(sec. X/XI-XIII), 2011 (în curs de publicare). NepperI-II, 2002 Nepper M. Ibolya, Hajdú-Bihar megye 10-11.századi sírleletei, I-II, Budapest-Debrecen, 2002. Oţa2008 S. Oţa, Orizonturi funerare din Banatul istoric, Sibiu2008. Rădulescu, Gáll 2001 A. Rădulescu, Gáll E., Daslandnahmezeittliche gräberfeld von Temesvár – Csókaerdő, înAAASH 52, 2001, p. 155-193. Réthy 1898 Réthy L.,Két árpádkori temető Arad megyében, în ArchÉrt 18, 1898,p. 124-131. Révész 1988 Révész L., Gömbsorcsüngősfülbevalók a Kárpát-medencében , în HOMÉ, XXV-XXVI,1988, 141-159. Velter 2002 Ana-Maria Velter,Transilvania în secolele V-XII, Bucureşti, 2002.

Cercetări realizate în cadrul proiectuluiPOSDRU/6/1.5/S/26 cofinanţat din FondulSocial European prin Programul OperaţionalSectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Transilvania

6-7/ 2

011

<<< 152