Sacrul și profanul

Mircea Eliade, tratează în lucrarea Sacrul și profanul o temă care se regăsește în

majoritatea lucrărilor sale de specialitate, cea despre homo religiosus, care își segmentează

universul de cunoaștere în două dimensiuni diferite: sacrul și profanul.

Lucrarea cuprinde o introducere şi patru capitole ce conţin la rândul lor o serie de

subcapitole. Astfel, sunt atinse următoarele problematici: Spaţiul sacru şi sacralizarea lumii,

Timpul sacru şi miturile, Sacralitatea naturii şi religia cosmică şi Existenţă umană şi viaţă

sanctificată.

Ideea care sta la baza textului Sacrul si profanul se referă la faptul că nicaieri în lume

nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii se pastrează

totuși urmele unei valorizări religioase. Spaţiul profan pastrează locuri "privilegiate",

deosebite de celalalte, cum ar fi ţinutul natal, strada copilariei. Aceste spaţii devin locuri sfinte

pentru că determină o schimbare în universul de cunoaștere al celui implicat direct. Ele oferă

revelaţia unei alte realităţi decât aceea de zi cu zi.

Se poate spune că omul ia cunoştinţă de sacru pentru că acesta se manifestă, se prezintă

ca fiind ceva cu totul diferit de profan. Se propune termenul de hierofanie, care înseamnă

dezvăluire a sacrului, se poate chiar afirma că istoria religiilor este alcătuită din mai multe

hierofanii. Omul arhaic are tendinţa de a trăi cât mai mult în sacru sau în intimitatea obiectelor

consacrate, deoarece pentru el sacrul însemnă realitate, perinitate, eficacitate. Astfel, pentru

homo religiosus sacrul se poate manifesta în obiecte, pietre, arbori etc., lucru pe care omul

modern nu îl poate concepe sau accepta. Astfel se disting două moduri de a fi în lume: modul

sacru şi modul profan. Acestea sunt două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul

istoriei. Exemple de hierofanii sunt : manifestarea sacrului într-o piatră, într-o plantă, pentru

creştini întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Nu este adorată piatra sau arborele în sine,

ci este adorată pentru că este o hierofanie., pentru că arată ceva care nu mai este arbore sau

piatră, ci este ceva sacru, „ganz andere”.

Eliade tratează noţiunea de spaţiu sacru, subliniind că pentru omul religios, spaţiul nu

este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi care permit constituirea lumii, acestea fiind cele

care dezvăluie punctul fix, axis mundi, care are menirea de a face legătura între cele trei

nivele ale lumii: infernul, lumea terestră şi cerul, sacrul. Omul arhaic are deci nevoie de

plasarea lui şi a locuinţei lui în centrul lumii, cât mai aproape de punctul care face legătura cu

divinul şi care îi oferă echilibrul care îi este necesar. Homo religiosus a avut întotdeauna frică

de acel întuneric primordial şi de acea omogenitate a spaţiului care îi conferă relativitate,

nesiguranţă, de aceea el îşi asumă responsabilitatea de a imita cosmogonia prin sacralizarea

spaţiului pe care urmează să îl locuiască. Pentru aceasta, el are nevoie de rupturi în

omogenitatea spaţiului care să facă trecerea de la sacru la profan. Descoperirea punctului fix

se poate face prin mai multe metode. Prima este aceea de teofanie, care înseamnă apariţia

sacrului, manifestarea lui. Un exemplu este visul pe care l-a avut Iacob cu scara ce atingea

cerul şi în urma căruia a luat piatra pe care o avea la căpătâi şi a pus-o ca semn de pomenire.

Deci teofania consacră un loc prin însuşi faptul că îl deschide către înalt.

Pentru omul profan spaţiul este omogen şi neutru, nu există nici o ruptură care să

determine deosebiri calitative între diferitele spaţii, nu există centru, lume, ci un număr infinit

de „locuri” în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o societate

industrială. Această experienţă profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură: oricare ar fi

gradul de desacralizare a lumii, omul care a adoptat o viaţă profană nu reuşeşte să abolească

total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele

unei valorizări religioase a Lumii. Intervin unele valori care amintesc de experienţele

religioase ale spaţiului. Mai există locuri privilegiate, care se diferenţiază de celelalte: ţinutul

natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colţ din primul oraş străin văzut în tinereţe. Toate

aceste locuri păstrează, chiar şi pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepţională,

„unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte” ale universului său privat, ca şi cum această fiinţă

nereligioasă ar fi avut revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa

de zi cu zi.

Pentru omul sacru o biserică într-un oraş modern reprezinta un spaţiu diferit,uşa

marcheaza o ruptură, pragul este cel care separă cele două spaţii, distanţa dintre cele două

moduri de existenţă.Pragul casei are o funcţie asemănătoare, exista diferite ritualuri legate de

pragurile caselor(,,oamenii se închină ori îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu

mâna”) uşa si pragul sunt simboluri şi vehicule ale trecerii dintre cele două

spaţii.Deasemenea templul semnifică o deschidere către lumea zeilor, o „poartă”, aici este

posibilă comunicarea cu divinităţile. Pentru omul profan biserica este o clădire ca oricare alta.

Spaţiul sacru poate fi revelat şi prin anumite simboluri cu caracter apodictic, adică

simboluri care nu permit opoziţie. De exemplu: „Potrivit legendei, ascetul musulman care a

fundat El-Hemel, la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-a oprit pentru a petrece noaptea aproape

de izvor şi a înfipt un toiag în pământ. A doua zi, vrând să-l ia din nou pentru a-şi continua

drumul, a observat că prinsese rădăcini şi-i crescuseră muguri. A văzut în asta semnul voinţei

lui Dumnezeu şi şi-a fixat locuinţa în acel loc.”

Totuşi sunt situaţii când nu se manifestă nici un semn, iar atunci oamenii se lasă

ghidaţi după animale sau provoacă semnul de care au nevoie. Un exemplu este atunci când

este urmărit un animal sălbatic şi în locul unde este răpus se construieşte sanctuarul. De

asemenea, oamenii obişnuiau să dea drumul unui animal domestic, de obicei unui taur, şi să îl

caute dupa câteva zile, iar în locul în care era găsit îl răpuneau şi construiau sanctuarul.

Eliade spune că acest proces de construire a spaţiului sacru de către om nu trebuie să

ne ducă cu gândul la o lucrare pur omenească. Omul nu reuşeşte prin propriul său efort să

consacre un spaţiu, ci ritualul de consacrare este eficient doar dacă este reprodusă lucrarea

zeilor.

Un spaţiu poate fi consacrat şi prin cucerirea de teritorii sau prin defrişarea spaţiilor

necultivate dacă aceste acţiuni înseamnă repetarea cosmogoniei. Căci haosul care trebuie

transformat în cosmos este prezent atât atunci când un teritoriu întins nu este locuit, cât şi

atunci când un teritoriu este locuit de o populaţie străină care trebuie cucerită şi sacralizată.

Dupa cum am spus pentru omul sacru lumea se formează de la un singur punct care

este considerat sacru. Acel punct, axis mundi, poate apărea în mai multe forme: un munte, un

stâlp etc. Astfel, conform tradiţiilor unui trib arunta, fiinţa divină Numbakula a cosmicizat în

timpurile mitice viitorul spaţiu al tribului, după care s-a înapoiat în cer urcând stâlpul sacru,

trunchiul unui arbore de cauciuc. Membrii tribului nu puteau fi despărţiţi de acest stâlp sacru

şi îl purtau după ei în peregrinările lor. Atunci când acest stâlp a fost distrus, membrii tribului

au rătăcit o vreme după care s-au oprit acceptând ideea de a muri, căci scopul lor în lume a

dispărut odată cu dispariţia punctului de axis mundi.

Deci imaginea universului porneşte de la un centru, ceea ce explică cum în unele

tradiţii satul porneşte de la o răspântie. În unele regiuni ale Asiei, când se vrea construirea

unui nou sat, se caută o răscruce naturală, unde două drumuri se întretaie perpendicular. Astfel

satul va fi împărţit în patru sectoare care înfăţişează cele patru orizonturi, iar în mijlocul

satului este ridicat locul de cult. Aceeaşi imagine a celor patru orizonturi poate fi întâlnită şi în

simpla construcţie a unei locuinţe, cei patru pereţi fiind cei care conferă casei calitatea sacră.

Pentru omul profan imaginea universului nu are un centru.

Simbolismului Centrului:

1. Oraşele sfinte şi sanctuarele se află în Centrul Lumii(pentru toate religiile)

Exemple sunt: capitala Suveranului chinez desăvârşit se află în Centrul Lumii;

templul din Ierusalim: stânca pe care fusese înălţat era „buricul Pământului“.

2. templele sunt replici ale Muntelui cosmic şi fac legătura cu Cerul, dar, prin Axis

Mundi, şi cu Infernul. Exemple sunt: „Muntele Casei“, „Casa Muntelui tuturor

Pământurilor“, „Muntele Furtunilor“, „Legătura dintre Cer şi Pămint“, Zigurat–ul care

era de fapt un munte cosmic, templul din Barabudur, în Java, sanctuarele babiloniene

precum cele de la Nippur, Larsa, Sippar.

Partea cea mai tragică a consacrării unui spaţiu intervenea atunci când oamenii

trebuiau să imite o cosmogonie în care lumea a fost creată prin uciderea unui monstru,

deoarece acest lucru presupunea un sacrificiu uman sau, în cel mai bun caz, doar imitarea unui

sacrificiu uman. Este cazul mitologiei mesopotamiene, care spune că lumea a fost creată din

rămăşiţele monstrului acvatic Tiamat de către Marduk („Domnul priveşte leşul Tiamatei; el

vrea să împartă dihania, să plăsmuiască din ea lucruri frumoase.” Enuma Elish). Acelaşi lucru

este întâlnit şi în mitologia scandinavă, unde zeii fac din carnea uriaşului Ymir pământul, cu

sângele lui umplu albiile râurilor, mormanele de oase devin munţi, iar părul lui păduri. Asadar

se poate observa că uneori este nevoie de sacrificiu pentru a face posibilă construirea unei

locuinţe, sacralizarea unui spaţiu. În India punctul temeliei era indicat de către un astrolog,

căci acesta trebuia să fie poziţionat deasupra Şarpelui care susţine lumea. Meşterul zidar

ciopleşte un ţăruş pe care îl înfige în punctul desemnat pentru a pironi capul şarpelui. Şi acest

lucru arată faptul că omul trebuie să imite felul în care zeii au salvat mai întâi lumea şi după

aceea au construit-o.

Eliade atinge totuşi şi problema omului modern în raport cu spaţiul sacru. Acesta a

desacralizat de mult imaginea locuinţei şi a tuturor actelor fiziologice. Conform unui mare

arhitect contemporan Le Corbusier, casa este „o maşină de locuit“ care face parte, aşadar, din

nenumăratele maşini produse în serie în societăţile industriale, ea trebuie să fie în primul rând

funcţională, adica să asigure hrană, odihnă, muncă si poate fi înlocuită la fel de des ca

bicicleta de asemenea, omul poate pleca din oraşul sau din ţinutul în care s-a născut, fără alt

inconvenient decât cel impus de adaptarea la altă clima această desacralizare se datorează

acţionării gândirii ştiinţifice şi mai ales a descoperirilor fizicii şi chimiei. Însă Eliade afirmă

că este imposibil să întâlnim un om pe deplin nereligios, deoarece omul areligios rămâne un

urmaş a omului religios, deci păstrează în inconştient o înclinaţie către sacru, deşi nu îl

recunoaşte precum îl recunoştea omul arhaic. Acesta intră totuşi în contact cu propriile sale

rupturi în spaţiul omogen care devin locuri sacre personale: satul natal, oraşul primei iubiri,

primul muzeu vizitat etc. Însă, deşi trăieşte sacrul şi acest lucru îi provoacă un sentiment de

siguranţă, omul modern este conştient de faptul că spaţiul sacru personal nu are nici o legătură

cu divinitatea sau cosmogonia.

Un alt element important în viaţa omului arhaic era timpul sacru, care îi permitea

acestuia să regăsească periodic Cosmosul aşa cum era el la începutul tuturor lucrurilor.

Timpul sacru este cel al sărbătorilor, care spre deosebire de cel profan este reversibil, nu

curge, poate fi mereu reactualizat şi adus în prezent. Singurul care poate trăi în două tipuri de

timp este homo religiosus, el făcând diferenţa dintre cel sacru, al sărbătorilor şi cel profan, al

activităţilor de toate zilele. Totuşi, la fel ca şi la spaţiul sacru, şi omul modern poate cunoaşte

un timp sacru în momente de calm total, de fericire, de relaxare, în momentul în care ascultă

muzica preferată şi mai ales în momentul în care citeşte, deoarece cartea este cea care îl duce

într-un timp diferit de cel profan.

Pentru omul religios al cultului arhaic orice creaţie începe în timp, căci înainte ca un

lucru să existe, timpul lui nu putea să existe, iar mitul este cel care dezvăluie modul în care o

realitate a început să existe. Astfel putem participa la o reactualizare a cosmogoniei în fiecare

an, care se produce de Anul Nou. Desigur, aceasta presupunea repetarea facerii lumii,

restaurarea timpului primordial prin purificări, izgonirea păcatelor sau printr-un ţap ispăşitor.

Spre exemplu, la Anul Nou persan regele declara: „Iată o nouă zi a unei noi luni a unui nou

an: trebuie să reînnoim ceea ce timpul a învechit.” Aici timpul care învecheşte este evident

timpul profan. Astfel, se observă că sărbătoarea nu este comemorarea unui eveniment religios,

ci reactualizarea lui. Prin sărbători omul religios poate deveni periodic contemporanul zeilor,

deşi se poate spune că acesta este paralizat de mitul eternei reîntoarceri.

De asemenea, la omul arhaic, rememorarea cosmogoniei avea şi un rol curativ,

recitarea rituală a mitului ajutând la vindecarea bolnavilor şi la regenerarea fiinţei. Repetarea

modului în care la începutul lumii a fost răpus demonul ajută la răpunerea bolii. Deşi acest

lucru pare greu de crezut, mai ales pentru omul areligios, este bine de ştiut că omul arhaic

avea o însuşire pe care omul modern şi-a pierdut-o în mod voit: castitatea. Marii învăţaţi ştiau

că păstrarea castităţii sau simpla abţinere de la a-şi irosi sămânţa putea să confere o mai mare

putere a cuvântului lor şi o mai mare putere a vonţei lor, care în ultimă instanţă era capabilă să

înfrângă bolile şi în general răul din jur.

Simbolismul spatiului cosmic:

Cosmosul a fost închipuit sub forma unui arbore uriaş care avea capacitatea de regenerare,

tinereţe veşnică, sănătate, nemurire, înţelepciune, cunoaştere.

Cultul lunar reprezinta ritmurile lunii: naştere, moartea, învierea, ţesutul, destinul,

temporalitatea, ciclul, dualitatea, opoziţia, conflictul, reconcilierea contrariilor.

Soarele reprezenta autonomia, suveranitatea, inteligenţa, puterea.

Eliade mai pune şi problema sacralităţii naturii, spunând că pentru omul religios

natura este la rândul ei sacră. Această concepţie vine în primul rând de la faptul că se crede că

zeii îşi au locuinţa în ceruri şi de acolo se manifestă prin intermediul fenomenelor

meteorologice. De aceea, simpla contemplare a boltei cereşti poate declanşa o experienţă

religioasă.

Totuşi, se observă că fiinţele cu structură celestă tind să dispară din cult pentru că omul

arhaic slăveşte tot mai mult zeii mici, ai agriculturii, ai căminului, zeii de care are nevoie în

viaţa de zi cu zi. Se apelează la zeul suprem doar în vreme de criză, de calamitate. În unele

tradiţii se consideră că zeul suprem a creat lumea, după care şi-a pierdut din energie, iar

oboseala l-a determinat să se îndepărteze de aceasta, lăsând-o în seama eroilor civilizatori. În

alte tradiţii intervine ideea de îndepărtare a zeului care poate fi provocată şi de lipsa unui cult,

a rugăciunilor sau a jertfelor. De asemenea, se mai crede şi că zeul este prea bun şi prea măreţ

pentru a-şi întoarce privirile spre ofrandele oamenilor şi pentru a asculta rugăciunile lor. Iar

această tendinţă de a nu-l deranja pe zeu cu lucruri mărunte ţine de respectul faţă de acesta.

În afară de sacrul celest omul arhaic este conştient şi de sacrul acvatic, căci ştie că

înainte de toate au fost apele primordiale, cele care reprezentau haosul absolut. Apa precede

orice formă şi susţine orice creaţie, iar simbolismul ei implică atât moartea cât şi renaşterea.

Acest lucru este demonstrat de prezenţa mitului Potopului sau al celui al Atlantidei. Astfel,

omul se renaşte după ce moare a doua oară, teorie susţinută şi de taina botezului( Sfantul Ioan

Gură-de-Aur spunea ca „omul vechi” moare prin imersiune în apă dând naştere unei fiinţe noi,

regenerate” si tot el spunea El este moartea şi mormântul, viaţa şi învierea…”). Apa are rolul

de a purifica, de a crea un om nou şi o lume nouă, în cazul potopului. De asemenea, la creştini

botezul este privit şi ca o repetare a potopului, iar goliciunea din momentul botezului

semnifică dorinţa întoarcerii la origini, în Grădina Paradisului.

Un alt obicei era acela de a spăla păcatele oamenilor sau de a-i vindeca printr-un ritual

de îngropare parţială. De aici vine şi credinţa scandinavă că o vrăjitoare poate fi salvată de la

damnare dacă este înmormântată de vie, dacă se seamană seminţe deasupra mormântului şi se

strânge recolta obţinută astfel.

Spaţiul teluric prezintă iarăşi o sacralitate cunoscută de toate culturile, deoarece

pământul a fost mereu perceput ca mamă primordială. Se spune chiar că pământul era capabil

să zămislească fără ajutor din exterior şi că terra-mater este cea care a născut pentru început

cerul, apoi a făcut împreună cu el oamenii. Unirea dintre cer şi pământ este prezentă în

anumite tradiţii în taina căsătoriei, femeia fiind considerată ca fiind un câmp întins care

aşteaptă să fie semănat şi să dea roade. De aceea la unele populaţii se întâlneşte tradiţia

naşterii pe pământ sau a depunerii copilului pe pământ după ce a fost îmbăiat pentru a fi

recunoscut şi ridicat de către tată.

Natura este cea care contribuie la iniţierea neofiţilor în tainele lumii, deoarece în multe

culturi tinerii trebuiau să fie iniţiaţi de la o anumită vârstă şi de obicei să treacă prin o serie de

torturi corporale. Aceştia erau izolaţi în sânul naturii, în mijlocul unei păduri, unde trebuiau să

îndure singurătatea şi regimul aspru, acest tratament semnificând un fel de renaştere, de

desăvârşire, deoarece atunci când acesta era încheiat tânărul începea o nouă viaţă, adesea

primea chiar un nou nume. Iniţierea fetelor era diferită, la ele procesul începând odată cu

prima menstruaţie, când tânăra era închisă într-o colibă în pădure, unde nu trebuia să scoată

nici o vorbă şi trebuia să stea într-o anumită poziţie, de cele mai multe ori incomodă.

Tot de iniţiere ţin şi imaginile podului îngust şi a uşii strâmte, acestea sugerând ideea

trecerii periculoase de la profan la sacru, de la viaţă la moarte sau de la neştiinţă la cunoaştere.

Aceste motive abundă atât în ritualurile iniţiatice, cât şi în ritualurile funerare.

Prin aceste mituri omul arhaic încearcă să se apropie de idealul sacru, de imaginea lui şi

a lumii imediat după cosmogonie. Sacrul este starea în care homo religiosus tinde să se

regăsească cât mai mult, mereu încercând să imite zeii şi eroii civilizatori prin consacrarea

spaţiului în care locuiesc şi prin rememorarea mitului prin intermediul sărbătorilor.

Simbolismul initierii:

Iniţierea reprezinta maturizarea spirituală;

Iniţiatul este cel ce ştie;

Moarte simbolică în corturi, gropi este simbolul pântecelui;

Intrareareprezinta accesul la sacralitate;

Un exemplu de initiere grupul Menadelor din Antichitate.

Până şi oamenii moderni simt sacralitatea pământului atunci cănd se arată legaţi de

locurile natale, de locuinţa în care şi-a petrecut viaţa. De asemenea, nu poate fi întâlnit om

care să nu fie sensibilizat de farmecele naturii. Natura mai are un anumit „farmec”, un

„mister”, o „măreţie” în care se pot regăsi urmele vechilor valori religioase.

Pentru omul modern, areligios, sacrul reprezintă obstacolul principal în calea libertăţii la

care tinde. El caută să desacralizeze lumea, să ucidă zeii pentru a crea ceea ce consideră că

este pur raţional și util. Majoritatea omului ”fără religie” are un comportament religios fără

să-şi dea seama: dispune încă de o mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate, de

exemplu mutarea într-o casă nouă, un nou loc de muncă, mitologie folosită în spectacolele

care-i plac, în cărţile pe care le citeşte(înlocuieşte rostirea miturilorcare reprezinta o ieşire din

timp, omoară timpul cu cititul sau se integrează în lumea cărţii). Este posibil ca într-un viitor

apropiat să se ajungă la un om total desacralizat, pentru că în prezent omul încă mai păstrează

în inconştientul său rămăşiţe ale dorinţei de sacralitate pe care le manifestă fără să îşi dea

seama.