Revoluţiile europenedin anii 1848-1849

1. Cauzele şi caracterul RevoluţieiIzbucnirea aproape simultană, la 1848, a unui val de revoluţii care a cuprins întreaga Europă pune problema

existenţei unor cauze comune de natură să explice acest fenomen. Simpla imitare a modelului Revoluţiei Franceze, de către celelalte ţări europene, nu este un răspuns capabil să furnizeze o explicaţie completă, în marea majoritate a cazurilor.

Răspunsul cel mai general este acela că societăţile europene, marcate de puternice tendinţe modernizatoare în toate domeniile, nu reuşesc să descopere modalităţile de dezvoltare cele mai potrivite, drumul cel mai scurt de la Vechiul Regim către modernitate. Anglia, de pildă, a izbutit să parcurgă această cale, în secolele XVIII-XIX, fără să cunoască vreo revoluţie sau vreo criză majoră. Dar majoritatea societăţilor de pe continent, având condiţii diferite de cele ale Angliei, nu au reuşit această performanţă, iar drumul lor spre modernitate a fost unul mult mai întortocheat, presărat cu crize şi revoluţii, cu regretabile suferinţe şi vărsări de sânge.

Istoricii şi posteritatea, amăgiţi adeseori de seducătorul discurs autojustificativ al revoluţiilor, le-au prezentat multă vreme într-o lumină favorabilă, ca pe o luptă nobilă a popoarelor împotriva opresiunii. Ei au trecut însă cu vederea un aspect esenţial şi anume acela că dacă idealurile revoluţiilor au fost într-adevăr nobile, reprezentând, în fond, valorile lumii în care trăim, în schimb, modalităţile concrete prin care s-a încercat transformarea acestor idealuri în realitate, de către revoluţii, nu au condus decât la eşecuri şi experimente nereuşite. Ceea ce a rămas în mod concret de pe urma Revoluţiei au fost zecile de mii de victime pe care ea le-a produs. Prăpastia dintre idealurile generoase ale modernităţii şi incapacitatea societăţii europene de a le transforma în realităţi la acea dată explică Revoluţia şi uriaşa suferinţă umană generată de ea.

Această motivaţie generală a Revoluţiei s-a manifestat prin numeroase cauze şi situaţii de natură particulară, diferite de la caz la caz. Din punct de vedere al obiectivelor politice urmărite, au existat, mai întâi, cele două componente tradiţionale ale mişcărilor opoziţioniste anterioare, mişcarea liberală şi cea naţională, care îşi trăgeau rădăcinile din ideologia secolului al XVIII-lea şi a Revoluţiei Franceze. Lor li s-a adăugat acum, ca un element de noutate, radicalismul democratic. Acesta a fost ilustrat de ideea democraţiei politice, care urma să se realizeze prin votul universal, şi de ideea democraţiei sociale, care avea în vedere protecţia muncitorilor în statele din Occident, precum şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor în Europa Centrală şi Răsăriteană.

Pe de altă parte, puternicele rămăşiţe ale trecutului feudal, instituţii, legi sau prejudecăţi opresive, existente încă în multe părţi ale Europei, întreţinute de regimuri impopulare şi devenite total anacronice în raport cu noile idei, au provocat, în mod firesc, o reacţie explozivă a societăţii împotriva lor.

O cauză care nu a fost una de fond, dar care a grăbit izbucnirea Revoluţiei la momentul respectiv, era reprezentată de conjunctura economică şi socială. Începând cu anul 1846 s-au înregistrat o serie de recolte proaste de cereale, iar culturile de cartofi au fost distruse de o maladie a acestei plante, ceea ce a generat foamete (mai ales în Irlanda).

S-a adăugat o criză financiară, provocată de lipsa creditului. Începând cu anii 1840, construcţia de căi ferate luase un mare avânt în Europa Occidentală, stimulând, totodată, industria minieră şi metalurgică. O dată iniţiată, dezvoltarea industrială necesita însă mereu noi capitaluri, pentru a fi întreţinută pe mai departe. Dar aceste capitaluri au început să lipsească, la un moment dat. Dobânzile pentru credite au crescut, investiţiile s-au împuţinat, ceea ce a provocat închiderea fabricilor. Sutele de mii de muncitori care fuseseră atraşi în anii precedenţi în industrie, venind de la ţară în marile oraşe, erau aruncaţi în şomaj, formând, mai ales în Franţa, o uriaşă armată a nemulţumiţilor, concentrată îndeosebi la Paris.

Cu toate acestea, Revoluţia nu trebuie pusă în primul rând pe seama acestei presiuni populare a unor mase nemulţumite, ci, mai curând, în contul incapacităţii generale a societăţii şi a regimurilor politice existente de a găsi rezolvări adecvate noilor probleme ridicate de procesul modernizării. Forţa pe care o dobândeau acum ideile liberale, democratice şi naţionale, ca instrumente în mâinile unor segmente sociale destul de înguste, s-a dovedit a fi mult mai importantă decât nemulţumirile maselor, care o duseseră prost, din punct de vedere material, şi înainte, fără ca acest lucru să provoace o revoluţie. Revoluţiile au putut fi reprimate tocmai pentru că au avut o bază socială restrânsă la orăşeni, la intelectuali, la diferite elite şi minorităţi revoluţionare, în timp ce masa rurală a rămas, în general, indiferentă la idealurile revoluţionare, ba chiar a putut fi antrenată uneori împotriva acestora.

2. Revoluţia din FranţaPe fondul crizei economice şi sociale, în anul 1847 se intensifică opoziţia politică faţă de guvernul Guizot,

susţinută de liberalii centrişti şi de “stânga dinastică”, dar şi de radicalii republicani. Toţi aceştia solicită reforma electorală şi lărgirea bazei politice a regimului, în Parlament sau prin discursuri rostite în aşa-numita “campanie a banchetelor”. Agitaţia politică provocată de liberali este exploatată de republicani şi de socialiştii din societăţile secrete, care mobilizează muncitorii şi mica burghezie nemulţumită în manifestaţii de stradă.

În februarie 1848, aceste manifestaţii debordează într-o insurecţie a populaţiei pariziene, la care participă îndeosebi muncitorii. Guvernul Guizot demisionează, iar regele Ludovic-Filip abdică. Revoluţionarii proclamă republica (Republica a II-a) şi desemnează un guvern provizoriu, alcătuit din liberali moderaţi (Lamartine), radicali (Ledru-Rollin) şi socialişti (Louis Blanc). Membrii extremişti ai fostelor societăţi secrete, care manipulaseră cu succes proletariatul, ocupă poziţii-cheie în principalele instituţii pariziene.

Noul regim, care se dorea a fi o republică “democratică şi socială”, introduce în primul rând democraţia politică, prin adoptarea principiului votului universal. Totodată, se restabileşte totala libertate a presei şi se deschid rândurile Gărzii Naţionale pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru şomeri. Muncitorii pretind însă realizarea unei democraţii sociale (adevăratul obiectiv care îi interesa), solicitând garantarea dreptului la muncă, pentru a fi protejaţi de şomaj. Aceste deziderate produc dispute în guvernul provizoriu, în condiţiile unei mari efervescenţe politice, provocată de activitatea cluburilor radicale, care continuă linia extremistă a fostelor societăţi secrete. Sub presiunea socialiştilor, se creează Atelierele Naţionale, o instituţie menită să ofere locuri de muncă tuturor muncitorilor, prin realizarea de lucrări publice, finanţate de stat. Aceasta nu va reuşi însă să funcţioneze în mod eficient.

Alegerile parlamentare din luna aprilie, organizate în grabă de către guvern, pentru a stabiliza situaţia politică, au reprezentat un eşec pentru democraţii sociali, dând câştig de cauză republicanilor moderaţi. Provincia, majoritar rurală, chemată pentru prima dată să se exprime prin sufragiu universal, a votat într-un sens mai conservator, neîmpărtăşind revendicările proletariatului din marile oraşe.

Ca urmare a alegerilor, regimul ia o turnură moderată, propriu-zis liberală, formându-se un nou organism executiv, din care socialiştii erau excluşi. Adunarea Legislativă intră acum în conflict deschis cu cluburile revoluţionare, conduse de Barbès şi Blanqui. O insurecţie muncitorească este înăbuşită în luna mai, iar Atelierele Naţionale, considerate focare ale agitaţiei, sunt desfiinţate. Muncitorii, conduşi de liderii socialişti, reacţionează din nou, printr-o revoltă extrem de violentă, declanşată în luna iunie, care acoperă Parisul cu baricade.

Pentru a face faţă situaţiei, Adunarea Legislativă încredinţează puteri excepţionale generalului Cavaignac, care va reprima cu duritate insurecţia muncitorească. Represiunea se soldează cu mii de victime şi peste 10.000 de deportări. Decapitarea mişcării socialiste, plătită cu un preţ atât de sângeros, a fost bine primită de către burghezia republicană, partizană a menţinerii stabilităţii sociale, dar şi de către majoritatea populaţiei rurale, care dorea acelaşi lucru.

Ordinea fiind restabilită, republica se concentrează asupra organizării sale interne. Constituţia din noiembrie 1848 acorda puterea legislativă unei Adunări alese prin vot universal, iar pe cea executivă unui Preşedinte al Republicii, ales tot prin sufragiu universal, pentru un mandat de patru ani. Alegerile prezidenţiale din decembrie 1848 vor fi câştigate de prinţul Ludovic-Napoleon Bonaparte, nepotul fostului împărat. Acesta a fost susţinut de toate forţele conservatoare, dornice să asigure un echilibru social, grupate mai târziu în Partidul Ordinii. Aici intrau reprezentanţii marii burghezii, ai proprietarilor funciari şi ai Bisericii, toţi cei care doreau fie restaurarea monarhiei, fie instaurarea unui regim cât mai stabil, de natură să prevină zguduirile sociale cărora regimul republican le făcuse faţă cu atâta greutate.

Ludovic-Napoleon a câştigat în mod detaşat alegerile şi datorită numelui glorios pe care îl purta, extrem de popular în provincie. Ironia soartei a făcut ca votul universal, introdus fără discernământ, de către o revoluţie intempestivă, în rândurile unei populaţii nepregătite pentru aşa ceva, să desemneze un preşedinte care va deveni tocmai groparul regimului republican care îl adusese la putere. Ludovic-Napoleon va imprima, treptat, un caracter tot mai conservator acestei republici, pe care o va lichida, în final, prin lovitura de stat din decembrie 1851, în urma căreia se instaura un regim autoritar. În anul 1852 el era proclamat împărat, sub numele de Napoleon al III-lea.

3. Revoluţiile din Monarhia AustriacăDatorită caracterului compozit al Imperiului Habsburgic, revoluţiile desfăşurate aici au urmat drumuri

proprii, în funcţie de problemele fiecărei regiuni. Pe de altă parte, revoluţiile din Germania şi din Italia au stat şi ele

2

într-o legătură strânsă cu evenimentele din Austria. Printre cauzele principale ale Revoluţiei din monarhie s-au numărat: deteriorarea continuă a autorităţii guvernamentale în ultimii ani ai regimului Metternich; apariţia unor curente politice liberale şi radicale la Viena; dezvoltarea sentimentului naţional în Ungaria, în Cehia, în statele slave şi italiene. În unele cazuri, cum era şi cel al românilor sau cel al maghiarilor, revendicările cu caracter liberal sau social erau subsumate unui program naţional, pe care liderii ţin să îl impună naţiunii lor, ca singura cale de modernizare şi dezvoltare.

În martie 1848, cu ocazia convocării Dietei Austriei Inferioare, o mulţime formată din studenţi şi orăşeni, încurajată de succesele obţinute deja de revoluţiile din Franţa sau Italia, manifestează la Viena, provocând demiterea şi fuga lui Metternich. Este numit un guvern liberal şi se formează o gardă naţională. În luna aprilie, împăratul acordă o Constituţie pentru statele austriece, iar în iulie este convocată o Adunare Constituantă, care votează abolirea drepturilor senioriale. Între timp, Curtea şi împăratul Ferdinand se refugiază la Innsbruck, pentru a se pune la adăpost de agitaţiile populaţiei vieneze.

În Ungaria, Dieta de la Bratislava numeşte un guvern (responsabil în faţa acesteia), avându-l în frunte pe Batthyány Lajos. În acest guvern, liberalii moderaţi, conduşi de Széchenyi, Eötvös şi Deák, împart puterea cu partidul radical şi separatist al lui Kossuth. Dieta maghiară procedează la acordarea drepturilor politice liberale şi desfiinţează iobăgia, menţinând o vreme legăturile cu Curtea din Viena. Din luna octombrie însă, Kossuth preia conducerea Revoluţiei Maghiare şi porneşte un conflict militar de amploare împotriva Austriei, vizând dobândirea independenţei.

În Cehia, unde Revoluţia era minată de antagonismul dintre cehi şi germani, este adoptată, la iniţiativa lui Rieger şi a lui Palacký, o Chartă liberală a Boemiei, care susţinea drepturile istorice ale cehilor şi proclama egalitatea între naţionalităţi. În luna iunie se întrunea la Praga un Congres panslav, care reunea cehi, slovaci, slavi sudici, polonezi şi ruteni, şi care îi chema pe slavii din Sud în vederea unificării blocului slav din monarhie. Liderii cehi nu doreau desprinderea de Austria, ci doar o afirmare a slavilor din imperiu în faţa germanismului, care să conducă la o organizare federativă, austro-slavă sau austro-maghiaro-slavă.

Confruntată cu toate aceste mişcări, la care se adaugă şi cele din Italia, Curtea imperială reuşeşte să facă faţă situaţiei doar datorită disensiunilor şi lipsei de colaborare manifestate între diferitele revoluţii. Încă din iunie 1848, trupele imperiale, comandate de generalul Windischgrätz, intră în Praga şi dizolvă Congresul panslav. În Ungaria şi Transilvania, croaţii, sârbii şi românii se ridică împotriva Revoluţiei Maghiare atunci când Kossuth refuză să le recunoască autonomia, luptând în continuare alături de austrieci. În septembrie 1848, banul croat Jellačić atacă Ungaria, fiind respins însă de trupele maghiare.

La Viena, părăsită de împărat, ca şi de Dieta imperială (mutată în orăşelul morav Kremsier, pentru a fi scoasă de sub influenţa presiunii revoluţionare vieneze), puterea era deţinută de radicalii austrieci, care simpatizau cu Revoluţia Maghiară. În octombrie însă, trupele imperiale conduse de Windischgrätz, secondate de croaţii lui Jellačić, atacă oraşul şi reprimă Revoluţia. Este numit un nou guvern, în frunte cu prinţul Schwartzenberg, care, deşi recunoaşte formal regimul constituţional şi îşi prezintă programul în faţa Dietei, acţionează, în fapt, în vederea lichidării Revoluţiei. În decembrie abdică şi împăratul Ferdinand, care acţionase cu o totală lipsă de fermitate, pentru a fi înlocuit cu nepotul său, Franz Joseph, în vârstă de 18 ani.

Eforturile se concentrează acum împotriva Revoluţiei Maghiare, precum şi pe frontul din Italia. În iarna lui 1848, Windischgrätz reuşeşte să cucerească Buda, dar în martie 1849 maghiarii revin, reocupând capitala şi respingându-i pe austrieci. În aprilie, Kossuth proclamă detronarea dinastiei Habsburgilor, respectiv decăderea lor din calitatea de regi ai Ungariei. În aceste condiţii, în mai 1849, Franz Joseph solicită ajutorul ţarului Nicolae I. Sub presiunea conjugată a trupelor austriece, comandate de generalul Haynau, a croaţilor lui Jellačić şi a trupelor ruse, Revoluţia Maghiară este înfrântă, iar generalul Görgey capitulează în august 1849, la Şiria. Kossuth pleacă în exil, iar revoluţionarii maghiari sunt sever reprimaţi.

După lichidarea ultimelor rezistenţe, Curtea vieneză introduce în întreg imperiul regimul neoabsolutist, care va promova o politică centralistă, de reformism dirijat de sus, ca o alternativă de guvernare şi dezvoltare, în raport cu eşecul pe care îl reprezentase Revoluţia.

4. Revoluţia din ItaliaRevoluţia Italiană a încercat să rezolve tripla problemă a libertăţilor constituţionale, a unificării şi a

independenţei, în condiţiile în care diversele state din peninsulă evoluau în situaţii politice extrem de diferite.

3

În anii premergători Revoluţiei, speranţele patrioţilor italieni fuseseră legate de reformele cu caracter liberal ale papei Pius al IX-lea, ca şi de sentimentele antiaustriece ale regelui piemontez Carol Albert. În consecinţă, Revoluţia va izbucni cu cea mai mare forţă acolo unde idealurile risorgimentale se izbeau de rezistenţa guvernămintelor locale, respectiv la Neapole şi în statele austriece. În Regatul Neapolelui, unde fiinţa cel mai reacţionar regim din Italia, Revoluţia s-a declanşat în ianuarie 1848, sub forma unei insurecţii separatiste a Siciliei. Ca urmare, regele Ferdinand al II-lea este nevoit să adopte o constituţie. Apoi, în ianuarie-martie 1848, se răscoală milanezii şi veneţienii, care reuşesc să izgonească trupele austriece de aici, comandate de mareşalul Radetzky. De asemenea, sunt alungaţi principii austrieci din Modena şi Parma.

Sub presiunea liberalilor entuziasmaţi de aceste evoluţii, la Roma, la Torino şi la Florenţa, Papa, regele piemontez şi ducele Toscanei adoptă constituţii liberale, după modelul Chartei franceze din 1830. În întreaga Italie se instaurează astfel regimuri constituţionale.

Lipsiţi însă de realism, patrioţii italieni vor încerca să îndeplinească şi obiectivul eliberării Lombardiei şi Veneţiei de sub stăpânirea austriacă, fără să ia în considerare faptul că nu dispuneau de nici un sprijin extern. În martie 1848, regele Carol Albert ataca Austria, pentru a veni în sprijinul revoltei milanezilor şi veneţienilor. Sub presiunea populară, Papa, ducele Toscanei şi regele Neapolelui îi trimit suveranului piemontez contingente armate în ajutor. Deşi se bucurau de superioritate numerică, italienii sunt învinşi de trupele austriece ale lui Radetzky. După înfrângerea definitivă de la Custozza, din iulie 1848, regele Carol Albert depune armele şi semnează un armistiţiu, în luna august.

Victoria pe care o dobândiseră iniţial liberalii italieni moderaţi, prin introducerea unor regimuri constituţionale, va fi contestată atât de la dreapta, de către reacţiunea absolutistă susţinută militar de Austria, cât şi de la stânga, de către radicalismul social de inspiraţie mazzinistă, care are pretenţia să preia în numele său continuarea luptei revoluţionare.

În Lombardia, austriecii reprimă orice manifestare opoziţionistă, instaurând starea de asediu. Aceeaşi soartă o va avea în cele din urmă şi Veneţia, chiar dacă ea rezistă cu tenacitate asediului austriac, sub conducerea radicalului Daniele Manin, până în august 1849. În Sud, regele Ferdinand al II-lea recucereşte Sicilia, în mai 1849, şi abrogă constituţia recent adoptată.

La Roma, în schimb, unde popularitatea lui Pius al IX-lea scăzuse mult, datorită refuzului său de a rupe relaţiile cu austriecii, izbucneşte o revoltă, care îl alungă pe Papă. În februarie 1849, la Roma se instaurează o republică radicală, cu tendinţe democratice şi sociale. Printre liderii ei se număra însuşi Mazzini, iar comandamentul militar era deţinut de Garibaldi. Tot în februarie, este alungat ducele Toscanei, Florenţa dobândind şi ea un guvern provizoriu revoluţionar. În fine, regele Carol Albert, presat de radicalii care câştigaseră alegerile şi formau guvernul în Piemont, profitând şi de noua ofensivă a Revoluţiei Maghiare, rupe armistiţiul cu Austria, în martie 1849, şi intră din nou în Lombardia. După câteva zile însă, este înfrânt încă o dată de austrieci, la Novara, fiind obligat să abdice în favoarea fiului său, Victor-Emmanuel al II-lea.

Republica Romană, la rândul ei, este desfiinţată de către o intervenţie armată franceză, care ocupă Roma, în iunie 1849. Guvernul francez, chiar dacă reprezenta el însuşi o republică rezultată dintr-o revoluţie, ţinea să ducă acum o politică a ordinii pe continent, contrabalansând, în acelaşi timp, influenţa austriacă în Italia.

Aventuroasa Revoluţie Italiană se vedea astfel înfrântă peste tot, fără a obţine nimic în schimbul pierderilor suferite. Piemontul umilit rămânea singura speranţă a patrioţilor italieni, într-un viitor care le va canaliza eforturile într-o direcţie mai realistă.

5. Revoluţia din statele germaneÎn martie 1848, Revoluţia izbucnea şi în statele germane. Numeroşi principi erau constrânşi să accepte

constituţii liberale şi democratice, să abolească privilegiile feudale acolo unde acestea mai existau, să accepte măsuri de protecţie a muncitorilor. La Berlin, o revoluţie violentă îl obligă pe regele Frederic Wilhelm al Prusiei să promită convocarea unei Diete (Landtag), aleasă pe baza votului universal.

În toate statele germane se dezvoltă o puternică mişcare pentru unificarea politică a naţiunii. Această mişcare reuşeşte ca în locul învechitei Diete a Confederaţiei Germane să impună întrunirea unui Parlament liberal şi democratic al întregii Germanii, care se reuneşte în mai 1848, la Frankfurt pe Main. Parlamentul îşi propune să elaboreze o Constituţie unică şi să realizeze, în acest fel, unitatea Germaniei.

Una dintre marile probleme dezbătute în Parlamentul de la Frankfurt a fost aceea a configuraţiei noii Germanii. O parte a parlamentarilor erau adepţii unei Germanii Mari, care să cuprindă şi Austria, alţii doreau o

4

Germanie Mică, din care Austria să fie exclusă, deoarece Imperiul Habsburgilor cuprindea şi numeroase populaţii negermane. Dezbaterile vizau şi problema orientării politice şi a structurii noului Reich german. Unii deputaţi doreau un stat autoritar şi cenzitar, alţii erau adepţii liberalismului şi ai democraţiei, unii preconizau un imperiu german centralizat, iar alţii unul federal.

În condiţiile în care guvernul austriac al lui Schwartzenberg, după ce va realiza pacificarea Vienei, se arată ostil Parlamentului şi ideilor sale cu privire la unificarea Germaniei, majoritatea deputaţilor germani aderă la formula Germaniei Mici. În consecinţă, ei oferă Coroana noului imperiu german regelui Frederic Wilhelm al Prusiei, în martie 1849. În luna aprilie însă, regele prusac o refuză, provocând astfel eşecul total al mişcării pentru unificare. Regele, animat de concepţii conservatoare, refuzase Coroana Germaniei deoarece nu era de acord să o primească din partea unui parlament democratic. În acelaşi timp, el se temea de reacţia Austriei, care nu ar fi acceptat o asemenea unificare, de natură să îi anuleze în mod definitiv influenţa în Germania.

Pe de altă parte, regele Frederic Wilhelm va reuşi să anihileze cuceririle democratice ale Revoluţiei şi în Prusia, reinstaurând o guvernare autoritară. El menţine totuşi un regim constituţional şi un parlament bicameral, dar în locul sufragiului universal introduce votul cenzitar, împărţind alegătorii în colegii electorale, în funcţie de venitul acestora.

Atât modernizarea Prusiei, cât şi obiectivul abandonat acum al unificării Germaniei aveau să se realizeze pe viitor cu ajutorul forţei autorităţii centrale, şi nu pe calea liberală şi democratică încercată fără succes de Revoluţie.*La sfârşitul anilor 1848-1849, nici una dintre marile iluzii nutrite de revoluţii — respectiv impunerea democraţiei şi a unui regim de justiţie socială în Franţa, o constituţie liberală pentru Austria şi autonomie pentru popoarele din imperiu, independenţa şi unitatea Italiei, precum şi unificarea democratică şi liberală a Germaniei — nu avea să fie înfăptuită. Rămâneau însă în picioare valorile politice moderne în numele cărora se construiseră aceste proiecte, iar realizarea lor practică avea să fie înfăptuită treptat, în perioada următoare, de regulă pe căi diferite de cele ale Revoluţiei. Categoriile sociale doritoare de ordine îşi consolidau reticenţa manifestată faţă de violenţa inutilă şi lipsa de realism a utopiilor revoluţionare, în timp ce liberalii urmau să prospecteze cu mai multă atenţie, de acum înainte, căile paşnice, reformiste, de materializare a idealurilor lor.

5