Arta franceză din sec XVII.

Clasicismul în arta europeană.

Arta franceză din sec XVII cunoaște o înflorire totală și o orientare spre un stil artistic unitar diferit de cel baroc răspîndit în tot apusul Europei-CLASICISMUL

Premisele apariție stilului clasicist în arta franceză din sec XVII constă in : a) tradițiile puternice ale renașterii franceze;b) fondul psihologic specific francezilor (mai calm, rațional); c) instaurarea monarhiei absolute (îndeplinirea condițiilor grandilocvente a regelui Ludovic al XIV-lea; invitarea la curte a celor mai strălucite minți ale vremii ș.a) d) influența slabă a contrarerformei religioase. În Franța ctolicizmul n-a avut un rol hotărîtor.

Clasicizmul (cc 1635) reprezintă o noua renaștere a antichitățiiși și poate fi tradus ca model al perfecțiuni, ideal (artistic, moral) ce are ca scop transformarea lumii, a omului comform canoanelor rațiunii și întruchipareaa lui in viață (aspirația spre construcția unei societăți exemplare)

Doctrina clasicizmului cultivă noțiunile de valoare etică, măreție, eroic, noblețe, onoare, ideal înalt, curaj, armonie (întîlnite în filosofia lui Rene Decartes, dramaturgia lui Pierre Corneille (fondatorul teatrului francez), Rassin, în picturalui Nicolas Poussin, Claude Loraine ș.a)

În arta pastică clasicizmul se manifestă prin: forme geometrice, clare, precise, dispuse ritmic, linii drepte, stricte, echilibru, simetrie, ordine, prevalarea raționaluluiasupra sentimentalului etc. ( legități universale în arta antică și renascentistă) – principia canonizate ce îndepărteaza artiștii de la realitate și diversitatea viații sociale.

Arta Franceză se dezvoltă în 2 etape : în prima jumătate a sec. XVII ( baroc timpuriu ) și a doua jumătate a sec. XVII, dar în arhitectură această evoluție a noilor principia constructive și stilistice are loc în trei etape morfologice diatincte : Preclasicizmul (domnia lui Henric al IV-lea), Clasicizmul (domnia lui Ludovic al XIII-lea) Clasicizmul Versaillez (domnia lui Ludovic al XIV-lea) ( II jum. a sec. XVII )

Palatul Luvru ( 1546 ), Arhitector Pierre Lescaut

Curtea palatului

Palatul Luvru. Pavilionul ceasornicului , arhitector Jacques Lemersier (1585-1654)

Curtea patrată a palatului Luvru, arh. J.Lemersier

Colonada palatului Luvru (1667-1678), lungimea 173 m, arh-t Claude Perrault (1613-1688), Francois d’Orbay, Louis Le Vau

(operă ce deschide epoca stilului lui Ludovic al XIV-lea)

Palatul cardinalului, arh-t J. Lemersier

Arhitectura Arhitetura Franceză din sec. XVII are la origine concepțiile estetice ale calsicizmului renascentist (preferate

de Ludovic al XIV - lea pentru a demonstra grandoarea Franței și a renumitului “stil francez”), vădit îndeosebi în arhitectura civilă cu o puternică amprentă aristocratic (ansmbluri regale, locuințe nobiliare, urbanism)

Palatul Luxemburg (1612-1615),(plan închis), arhitect – Solomon de Brosse

Construcția principală în arhitectura civilă o constituie palatul ce poate fi de trei tipuri :1. Palatul rezidențial (regal)2. Palatul nobiliar (Hotel particular)

3. Palatul municipal (Hotel de ville) - primaria orașului, colegii, clădiri cu caracter instituțional. (Din 1629 se interzicea construcția reședințelor nobiliare de tip castel cu plan închis medieval), comedie franceză, biblioteca regală.

Colege des Quatres Nations (college Mazarini; academia franceză),(1667), (în spirit baroc), arh-t Louis Le Vou

Hotel Royal des Invalides (1693-1706), arh-t Liberal Brucent (1635-1697)

Ecole Militare Palatele rezidențiale (regale, nobiliare) au un plan în formă de (corp volumetric central și două

pavilioane laterale simetrice la extremitați), două fațade, două nivele cu decorație liniară orizontală sobră și accente ornamentale verticale simple (coloane, pilaștri clasici, folosiți pentru prima dată în Franța de Francois Mansart - arhitectul cel mai apropiat de tendințele stilului baroc), sculpturi ș.a , acoperiș masardat înclinat în formă de capuchon decorat cu lucarne, frontoane clasice triunghiulare (preluate de la Prescaut), ferestre, balcoane, poartă monumentală decorate cu “dantelă” din fier forjat ( influență italiană prin Maria Medici)

Castelul Blois (1635-1638), arh-t Francoise Mansart (1598-1666)

Hotel Lavalette, arh-t F.Mansart

Castelul Maison – Lafitte, arh-t F.Mansart

Hotelul Bauvais,arh-t. F.Mansart

Pallais Soubise începutul sec. XVIII – Delamer

Palat de Santeni

Poarta Palatului Versaille

Grilaj de Balcon de la palatal Versailles

Majoritate palatelor nobiliare se aflau în cartiere prestigioase ale Parisului (Marais, L’ille, Saint-Louis, L’ille de la Cite) sau înafara lui și trebuiau să prezinte somptuozitatea, fastul, luxul, splendoarea rafinamentului aristocratic, proportional rangului nobleții proprietarului,bogăția și condițiile de viață.

Castelul Vaux le Vicomte (1656-1661), arh-t Louis le Vau (1612-1670)

Hotel de Sully, arh-t Jean-Baptiste du Cerseau

Decorația interioară a palatelor constă din panouri decorative cu ornamente florare și geometrice încadrate în rame de stuc, statui din marmoră, reliefuri aurite, picture cu compozițiialegorice, istorice în stil classic, uși pictate incrustrate în tehnica intactiei, detalii metalicearnamentale (clanțe, zăvoare, mînere), stofa de brocart, catifea, goblenuri etc. (reprezentantul stilului baroc a fost o perioadă Simon Vouet 1590-1649).

Ansamblul de la Versailles Cel mai reprezentativ monument al clasicizmului francez din a doua jumătate al sec. XVII este palatal regal

de la Versailles (situt la circa 17 km de Paris). Crearea acestui oraș-palat a generat o adevărată revoluție în gîndirea estetică europeană a arhitecturii sec. XVII. Arhitectonica ansamblului formează un raport între tradiție și viziunea nouă a epocii.

Vedere generală a ansamblului

Complexul de la Versailles se bazează pe claritatea ordinei și simetriei, pe rigorile matematice ale geometriei, pe spiritual rațional in ordonarea natirii, constituind astfel onouă relație între natură șiarhitectură, natură și om (care a supus-o).

La construcția ansamblului au participat succesiv arhitecții Louis de Van, Jules Hardoun-Mansrt (1648-1700), Francois d’Orbay, inginerul grădinar sau arhitectul peisagist Andre Le Notre (1613-1700), pictorul Charles Le Brun ș.a.

Construcția ansamblului a durat din 1662-1682 pîna în 1715 și a avut ca punct de pornire un pavilion de vînătoare a regelui Ludovic al XIII-lea (arh-t Louis Levo). La început s-au construit două aripi simetrice, de sud și de nord (1679-1689), apoi s-au prelungit cu încă două destinate apartamentelor și sălilor oficiale ( 700 de încăperi ce găzduiau peste 3 mii de oameni), ce-i conferă edificiului un aspect esthetic nou ( întins puternic pe orizontală ).

Palatul are două fațade ( spre curte cu deschidere de perspectivă spre 3 străzi ce duc spre diferite zone ale Franței și spre grădină ) tratate plastic diferit. Fațada dinspre curtea de onoare (”Piața Armelor”) se remarcă prin decorul policrom al cărămizii și pietre (specific stilului lui Ludovic al XIII-lea ), iar cea dinspre parc (l-600 m) e fațetată cu piatră (colțurile în stil a la rustica ca la palatele renascentiste italiene) și marmură (coloanele) unde ritmul expresiv al plinului și golului, alternanța simetriei cu asimetrie (porticurile cu coloane, pilaștri, sculpturi ș.a) îi conferă eleganță și grație. Fațada prezintă armonia construcției compoziționale a părților și întregului, a formelor arhitecturale și

elementelor decorative.

Piața armelor

Curtea de marmură, arhitect Nicolas Delabel

Vedere generală

Fațada palatului dinspre curtea de onoare

În corpul central se află săli luxoase pentru baluri și recepții ce erau nominalizate după numele zeităților și eroilor antici : Salonul lui Hercule (din 1777 sala Tronului) ; Marele Apartament regal (la capătul aripei drepte) construit din 6 săli ( salonul Abundenței, salonul lui Venus, salonul Dianei (sala de billiard), salonul lui Marte (pentru jocuri de noroc), salonul lui Mercur (dormitorul), salonul lui Apollo (pentru

muzică, dans, recepțiile ansamblurilor și totodată sala tronului), salonul războiului (de lucru), Sala Păcii (de marmură gri și albă), (pentru succesele politice și militare); Galeria oglinzilor, sala de recepție ce unea încăperile din apartamentul regelui cu cele ale reginei, cu 9 odaăi decorative cu floricele, panglici etc., Capela regală ș.a.

Apartamentul Reginei

Capela Regală, arhitect J.H.Mansart, Robert de Cotte

Sala războiului

Galereia oglinzilor ( l –73m, lăț - 11m, h –13m ), (1678-1684), (arh-t J.H.Mansart) conceputa în locul fostei terase, proiectată de Louis Le Van cu ferestrele spre grădina (apus), are 357 de oglinzi dispuse în 17 arcade pe peretele dinspre dormitoarele regale care dublează la infinit spațiul, Bolta galereei este

decorată de Charles Le Brun (1661) cu scene alegorice ce ilustrează cele mai importante momente din ani de domnie ( 27 ) a lui Ludovic al XIV-lea.

Galereia Oglinzilor

În corpurile aripi erau amplasate camerele pentru rude, curteni, miniștri, oaspeți de onoare etc., cu un décor abundant „baroc” repartizat în funcție de statutul social (sculpturi, picturi) mobilier (Andre Charles

Boule (1642-2732) lucre în tehnica intarsiei (mozaic), încrustrării (bronz, sidef, carapace de țestoasă s.a.), oglinzi, vase, candelabre de argint, aurite, țesături, covoare persane, goblenuri (Charles Le Brun, directorul manufacturii).

Imagini de interior

Goblen, Charles le Brun

La arhitectura ansmblului de la Versailles se referă și proiectul mai sever al „Marelui Trianon” (1670) cu coloane clasice din marmură verde și roz ( pe locul Trianonului de porțelan cu mătasuri din China construit pentru doamna de Montespan)„Orangeriei regale” ( arh-t J.H.Mansart)

Micul Trianon (1768)

Marele Trianon

Grădinile și parcurile

Palatele rezidențiale erau proiectate întro armonie perfectă cu natura înconjurătoare și anume cu grădinile și parcurile adiacente ce constituiau o parte componentă a complexelor arhitecturale.

Relația natură-arhitectuă a contribuit la crearea și dezvoltarea„jardins a la francoise”. În acest secol arhitectura de grădină devine, datorită geniului arhitecților-ingineri arta grădinii.

Andre Le Notre (1613-1700) este cel mai talentat „artist” în desciplinarea naturii, ordonînd vegetația în alei (ce se intersectează sub 90 grade), grupări de flori etc, după rigorile geometriei și simetriei (spre deosebire de gradina „a l’anglaise”).

Parcul de la Vaux-le-Vicomte (1651-1656)

Grădinile Tuileries Foto cu copaci triunghiulari

Principiile estetice propuse de Andre Le Notre se întîlnesc și în parcurile Chantilly, Saint-Claud, Fontenebleau, s.a. (Franța) și în grădinile de la Potsdam (Germania), Peterhof, Cuscovo, ostanchino,Arhangheliscoe (Rusia) s.a.

Foto de la Peterhof

Parcul Versailles

Parcul Versaille are o suprafață enormă 815 ha ( inițial 6000 ha) axată (est-vest) în jurul elementului central-Grand Canale ce încheie perspective. Parcul este îngrădit cu un zid de arbuștiretezați și unul din fier forjat. El este proiectat ca o parte component a palatului, aleile fiind percepute ca o prelungire a sălilor

Vedere de parc general

Grădinile din fața palatului „Parter” sunt împărțite în alei paralele, parcele de vegetatie în forme geometrice, arbori și arbuști în formă de cub, sferă, con, piramidă etc, ce relevă o rezolvare spațială logică, clară.

Grădina Versailles

Suprafața parcului este decorată cu oglinzi de ape (lacuri, bazine, fîntîni artiziene), „boschete” („camere” cu ziduri din arbori retezați sau cu boltă-tunel din vegetație în care se desfășurau spectacole, dansuri s.a.), („sala scoicilor” , „Baschetul” , „Mlaștina”, „Labirintul”, „Trei fîntîni”, „Obeliscul” etc.), alei regale (l-335m, lat- 40m) decorate din plin cu grupuri sculpturale, deseori alegorice (anotimpuri, rîuri, s.a), ce aveau drept scop glorificarea regelui și monarhiei (sculpturile reprezentau figurei frumoase, atletice înro ipostază vessel, de sărbătoare), colonade ș.a.

Bazinul Latoniei

Bazinul lui Apollo, Jean Baptiste Tuby

Bazinul lui Neptun, J.B.Tuby

Bazinul lui Saturn

Bazinul lui Bahus

Bazinul Florei, J.B.Tuby

Fîntîna Dragonului, h-27 m

Imagini de Boschete

Colonada Printre sculptorii care au lucat la decorarea fîntînelor și bazinelor cei mai importanți sunt: Francoise

Girardon (1628-1715), Antoine Coysevax (1640-1720), frații Marcy s.a.

Fîntîna piramidelor Grota lui Apollo, Baia nimfelor, (F.Girardon)

Răpirea Prozerpinei, (F.Girardon)

Arhitectura urbană

Proiecte urbane au realizat Baptise Andronet Du Cerceau (1544-1590), Louise Matereau (1559-1615), (sec. XVI), J.H.Mansart, Francoise Blondel (1618-1683)(matemetician) ș.a (sec. XVII) care au conrtibuit la deschiderea epocii moderne în urbanismul francez (legatura dintre cartiere și piețe publice)

Un loc aparte în urbanismul francez din sec. XVII îl ocupă piețele publice cu diverse deschideri de perspectivă. Ele au deseori un plan patrat sau dreprunghiular închis cu colțurile tăiate, cu statui sau fîntîni în centru. Pe perimetru sunt plasate clădiri cu un sistem decorativ comun- 3 nivele cu arcade semicirculare la parter (ce formează o alternanță ritmică dintre plan și gol). La arhitectura urbană se referă și porțile monumentale (pentru delimitarea spațiului capitalei) și podurile ce unesc diferite zone ale capitalei. („Place Dauphine”)

Place-des-Vosges, arh-t L. METEZEAU

Piața Vendome (1685-1701), J.H.Mansart

Piața invalizilor și palatal invalizilor (Hotel Royale des invalides), (1693-1707)- l. 200 m L.Bruant

Fațada palatului invalizilor

Place de la Concorde

Poarta Saint-Denis (1627), arh-t F.Blondel,“Trecerea Rinului” – scena din războiul cu Olanda (sc-r. F.Girardon )

Poarta Saint – Martin (1674), cu reliefuri ce celebrează victoriile regelui Ludovic al XIV-lea,(F.Blondel) .

Pont – Neuf (1605)

Arhitectura religioasă

Arhitectura religioasă franceză poartă amprenta stilului baroc Italian datorită reperelor estetice ale izuiților aflați în Franța (ce doreau să impresioneze publicul prin dimensiuni monumentale, ornamentație bogată, statui, medalioane, coloane policrome, „gloria” cercurilor luminoase, structură neobișnuită etc.)Capela Sorbona (1624-1642), arh-t Lemersier

Domul invalizilor

Capela bisericii „Saint Paul-Saint Louis”

Notre Dame-du Val-de Grace (1645)

Interiorul Notre Dame-du Val-de Grace

Sculptura Sculptura franceză din sesc. XVII are multe afinități cu arta antică (sobrietate, simplitate, eleganță,

armonie, tematică mitologică –Jacques Sarrazin (1588-1660) deși în fond ea formează un decor baroc (tendință către expresivitate ( dinamică , divergențe de axe, drapaje ample, și neliniștite, stare psihologică agitată, gesture patetice), grație, efecte teatrale, spirit sărbătoresc, forme monumentale, subiecte alegorice, simbolice etc. – Francaise Girardon (1628-1715), Piere Puget (1620-1690) ).

„Cariatidele de pe pavilionul Orologiului de la Luvru”- sculptor J.SARRAZIN

Amfitrita(Michel Anguier)

Ceres (Michel Anguier)

Perseu și Andromeda ( Pierre Puget)

Perseu și Andromeda

Hercule (Pierre Puget)

Faun ( Pierre Puget)

Homer (Pierre Puget)

Filosof grec (Pierre Puget)

Sculptura franceză este subordonată arhitecturii, ea fiind plasată pe fațadele sau pe atticul edificiului (în nișele din interioarele palatelor, (galerii, săli), în parc, grădini, în mijlocul sau pe marginea bazinelor și fîntînilor, de-a lungul aleelor sau printer arbori.

„Venus ghemuită” (1686) , sculptor A.Coysevox.„Nimfă cu scoică” (1683-1685) pentru bazinul Latoniei , sculptor A.Coysevox.

„Păstor cu flaut”, sculptor A.CoysevoxApolo servit de Nimfe ( F. Girardon)

Sfîntul Sebastian ( Pierre Puger )

Răpirea Elenei din Troia (Pierre Puget)

Sculptura are un rol de glorificare a acțiunilor eroice ale regelui și supușilor săi (oameni politici, de cultură) și prezintă portrete, statui (de grădină), personaje alegorice, mitologice, istorice, reliefuri-medalioane ș.a

Statuia ecvestră a regelui Ludovic al XIV-lea (1683), disparută în timpul revoluției din 1789-1799,

( F.Girardon )

Statuia ecvestră a regelui Ludovic al XIV-lea, din curtea de onoare de la Versaille (A.Coysevox )

Bustul lui Marc Aureliu ( Pierre Puget)

Bustul lui Augustus (Pierre Puget)

Zeul Mercur (efecte de zbor), (A. Coysevox )

Trecerea Rinului (A. Coysevox )

Cei mai remarcați sculptori ai vremii care au activat, cu precădere, la Versailles, sunt Francoise Girardon (1628-1715), Antoine Coysevox (1640-1720), Jacques Sarrozin (1588-1660), Pierre Puget (1620-1690), (elevul lui Petro de Cortone), Jean Baptiste Tuby ș.a

Millon din Crotona (Pierre Puget)

Alexandru Macedon și Diogene, (P.Puget)

Hercule odihnindu-se

Răpirea Proserpinei (F.Girardon)

Atlanții – de pe ratușa din orașul Toulouse (Pierre Puget)

„Ducesa de Burgundia în chipul Artemidei”, sculptor A.Coysevox.

Madona cu Pruncul (Pierre Puget)

Sculptura portretistică din această perioadă are ca support tipu „portretul de aport” întrodus de L.Bernini prin bustul lui Ludovic al XIV-lea, dar tratate cu o notă particular (starea psihologică, trăsăturile fizeonomice individuale, vestimentație în funcție de statutul social ș.a) Cel care a inaintat această formulă în portretul „ a la francoise” a fost Antoine Coysevox, sculptor principal al Versailles ce a abordat toate genurile și a deschis calea sculpturiioficiale de curte.

Ludovic al XIV-lea (A. Coysevox )

Ducele Conde ( A.Coysevox )

Charles le Brun (A. Coysevox )

Robert de Cotte (A. Coysevox )

Sculptura funerară are un aspect mai teatralizat, decorativ inspirat de la principiile de tratare plastică ale sculpturilor mormintelor papilor italieni (conținut alegoric ce trebuia să ajute la înțelegerea mesajului despre caracterul preocupărilor defunctului, dimensiuni mari, impresionante structură piramidală spațială, gesture declamatorii, patetice).

Monumentul funerar al cardinalului Richelieu, din biserica Sorbona (sc-r, F.Girardon)

Monumentul funerar al cardinalului Mazarini (Luvru), (sc-r, A.Coysevox)

Monumentul funerar a lui Charles Le Brun (A. Coysevox )

Pictura

Pictura în acest secol are menirea de a proslăvi monarhia și a înfrumuseța reședințele regale și nobiliare.

În plan stIlistic pictura franceză din sec. XVII (de curte) continuă normele inaugurate de arta italiană și anume se dă preferință genului istoric, portretistic (inspirit din tipu portretului elaborate de Antonis Van Deyk), religios. În prima jumătate a secolului pictura are un caracter moralizator, didactic de reflectare a idealurilor înalte etice și estetice, iar în a doua jumătate a secolului, ea obține un character decorative și este supusă arhitecturii.

Linia „barocă” (dimensiuni grandioase, character impunator etc.) se întîlnește în pictura franceză în deosebi în arta decorativ-monumentală (cu tematică variată) la Charles Le Brun (1612-1695),(viziunea eroică, structuri compoziționale complexe), în portretele de paradă la Nicolas de Largilierre (1656-1746) și uneori religioase la Philippe de Champagne (1602-1674),(elevul lui Rubens), Valentine de Boulogne (1591-1634).

„Întrarea lui A.Macedon in Babilon”, Ch. Le Brun

„Portretul lui Le Brun”, N. de Largilierre

„Portretul doamnei ca Diana”, N. de Largilierre „Frumoasa din Strasburg”, N. de Largilierre

„Portretul cardinalului Richelieu”, P. de Champagne

„Portretul regelui Ludovic al XVIII-lea”, P. de Champagne

Dorința de a obține o societate perfectă, un om armonios, inspirată din cultul antichității, contribuie la reglementarea normelor estetice și etice impuse de Academia Regală de arte (1671) și la lucrarea „Marelui Stil”- Clasicismul (academismul).

Sistemul normativ elaborate de Academia Regală de artă impune artiștilor utilizarea cultului antichității (cu precădere romană), respectarea tematicii mitologice, istorice, a idealului de frumusețe antic, ostructură compozițională strict, logică, un anume tip de îmbrăcăminte (antic) și tip de emoții- generat din contradicțiile conflictului dintre rațiune și pasiune ( calm, ușor trist, îngîndurat, se intrezicea expresivitatea emoțională exagerată)). Cu timpul aceste norme convenționale, schematice confer lucrărilor un aer plicticos și lipsit de viață.

Canoanele antice orientau artiștii spre descoperirea generalului din tipic (lipsea chipul de individualitate), spre accentuarea calităților etice ale omului care trebuia sa se opună naturii firești și să tindă spre idealuri înalte, eroism, puritate morală, onoare, noblețe, datorie cetățenească etc. (principii care deseori redirecționau artiștii de la reflectarea veridicității lumii înconjurătoare plină de contradicții).

Prevalarea legitățlor rațiunii asupra sentimentalului (senzației) este reflectată și în limbajul plastic folosit de pictori, ei punînd accentul pe desen, posibilitățile plastice ale liniei culorii revenindu-i un rol secundar. Pentru artiștii francezi arta constituie în primul rînd o construcție a gîndirii ( echilibrul matematic, armonie estetică, claritate, legea „secțiunii de aur”)

Cel mai important reprezentant al clasicismului francez în pictură este Nicolas Poussin (1594-1665) format (ca artist) la școala italiană (1624),(unde a activat cc. 40 de ani) în baza învățăturilor filosofilor greci (stoici - ce îndrumau spre bărbăție, demnita etc.), tratatele teoretice ale lui L.B.Alberti, Leonardo da Vinci, A.

Durer, istoriei romane și biblice, a creației lui Rafael (pe care îl admira pentru „marea frumusețe” a frescelor sale) și ruinelor antice.

Tematica artistului se axează pe subiecte istorice, mitologice (o explozie în arta europeană din sec. XVII), religioase, alegorice, peisaj „eroic” cu subiecte italiene, antice, cu panorame grandioase și mai puțin portret. Pictorul preferă genurile „superioare” celor „inferioare” în care aplică normele frumosului impuse de canoanele antice. Poussin evită să picteze lucruri urîte sau obișnuite, el întinerește figura umană și-i redă noblețe.

Autoportret (N.Poussin)

Apolo și Dafna (N.Poussin)

Inspirația poetului (N.Poussin)

Parnasul (N.Poussin)

Triumful lui Neptun (N.Poussin)

Venus dormind (N.Poussin)

Educarea lui Bahus (N.Poussin)

Marte și Venera

Rezolvarea plastică a lucrurilor variază în funcție de perioadă. La început , fiind influențat puternic de creația lui Caravagio ( deși în general nu-l agrea pe artistul Italian), pictează compoziții mai dinamice, impulsive, baroce, complexe, deschise, apoi creația sa devine mai echilibrată, gîndită (structura compozițională piramidală, circular, central (liniile de forță orientate spre central tabloului), redarea figurilor etc.).„Omorîrea pruncilor”

Martirul Sfîntului Erasim

„Coborîrea de pe cruce” Rinaldo și Armida (N.Poussin)

Răpirea Sabinelor (N.Poussin)

Bacanală

Judecata lui Solomon (N.Poussin)

Madona scărilor

N.Poussin este adeptul teoriei că gîndirea, rațiunea și viața înving stihia plăcerilor, de aceea tinde spre găsirea rmoniei, sentimentului de pace, fericire (visul gînditorilor utopiști din sec. XVI-XVII despre „secolul de aur”). Artistul chiar și în momentele cele mai dramatice se străduie să vadă triumful dragostei, a dreptății.

Tancred și Erminia (N.Poussin)

Mărinimia lui Scipion

N.Poussin încearcă prin mișcările, gesturile personajelor să exprime lumea spirituală lăuntrică a lor, care prin voință și autocontrol au atins acel sentiment de pace și fericire.

Odihna în tipul fugii în Egipt (N.Poussin)

Pentru exprimarea reușită a ideii Poussin a elaborat teoria așa numitor „modusuri” – suma modalităților de expesie plastic ce constau în anumite subiecte, tip de compoziție, a tabloului, tip de redare, a figurilor etc. Lucrările cu tematică istorică, subiecte dramatice „serioase”, eroi legendari se numesc „doriene” (rațiune, compoziție strictă, clară, figurile principale plasate pe primul plan ca în reliefurile antice), iar cele cu bacanele, păstorale și motive „vesele” – „ionice” (armonie, fericire, compoziție liberă pe diagonal etc)

Moartea lui Germanicus (N.Poussin)

Găsirea lui Moisei (N.Poussin)

Păstorii din Arcadia (1636-1639) (N.Poussin)

Eco și Narcis (N.Poussin)

Nimfă purtată de Satir (N.Poussin)

Pan Syrinx

BACANALA

Creația lui N. Poussin, spre deosebire de cea a pictorilor cu o viziune barocă, impune spectatorului un effort spiritual, o implicare rațională, activă în analiza lucrării, în înțelegere acțiunii evenimentului, deoarece de multe ori personajele din tablouri (lipsite de individualitate) au deseori un character apatic, pasiv, informația fiind redată subtil.

’’Regatul Florei’’ – eroii plecati de timpuriu prin suferință au obținut liniștea și bucuria în grădina magică a Florei.

Regatul Florei ( N.Poussin)

Lucrările sale au aspect melancolic, ușor plictisitor nu numai din cauza subiectului, dar uniform aplicat într-o pensulație netedă (predomină gama rece îmbinată cu auriul înfluențat de la Tizian) și a tăirii figurilor spiritualizate, ireale, lipsite de materialitate (inspirate din antichitate).

Din 1650 - 1660 artistul acordă o atenție deosebită peisajului, legăturii armonioase a omului cu natura. Pentru el peisajul nu servște drept decor pentru acțiunea eroilor, ci un spațiu sacru în care omul dispare neputincios.

Agar și îngerul (N.Poussin)

Înmormîntarea lui Phocion (N.Poussin)

Orfeu și Euridice (N.Poussin)

Peisaj ideal (N.Poussin)

Peisaj cu Ariadna și Orion (N.Poussin)

În general, clasicii în dorința lor de a imita antichitatea, ignoră peisajul, neglijează sau chiar disprețuiesc natura obișnuită, ei pictînd, de obicei, un peisaj convențional în care încearcă să evoce anumite locuri célèbre.

În concepția filosofico – artistica a pictorului natura este întruchiparea frumosului și rațiunii. Deaceea artistul recurge la idealizarea, eroizarea ei (viziune panoramică, panteistă, munți înalți,copaci cu coronae enorme pictați după principiul „cortinei teatrale”, aspect calm al naturii), compunînd uneori viziuni cosmice care accentuiază contrastul dintre singurătate, agitația omului și calmul suveran al naturii mărețe.

Peisaj cu nimfe (N.Poussin)

Diogene (N.Poussin)

Polifem (N.Poussin)

Sfîntul Matei și Îngerul (N.Poussin)

Artistul a elaborat un sistem de reprezentare a imaginii ordonată în succesiunea registrelor etajate care mai tîrziu a fost preluată de alți artiști europeni. Pictorul delimitează clar toate planele spațiale prin imagine și culoare. În prim plan (1/3 a tabloului) se reprezintă o cîmpie, în al doilea – copaci seculari cu coronae gigantic, iar al treilea plan revine cerului sau oglinzii apelor mării ce se pirde după orizont. Coloritul își pierde din intensitate cu fiecare plan și devine tot mai deschis.

Un subiect cu importanță mare în acest secol este tema anotimpurilor, care pe lîngă faptul că redă natura în diverse ipostaze ale anului, prezintă o idee fundamental de continiutate a vieții, a existenței umane pe pămînt ș.a. Artistul a realizat (pentru ducele Richelieu) un ciclu de patru tablouri (1660-1664) ce au ca temă centrală un motiv biblic („Primăvara” – Adam și eva în paradis – înflorirea vieții, copilăria omenirii; „vara”, „ Rut și Boaz culegînd spice”; „Toamna” – Roadele de pe pămîntul făgăduinței ; „Iarna” – Potopul, sfîrșitul vieții). Lucrările obțin un caracter universal datorită aplicării principiului tipizării idealiste a imaginii.

VARA (N.Poussin)

TOAMNA (N.Poussin)

IARNA (N.Poussin)

Din anii ‘ 60 ai sec. XVII pictura lui N.Poussin devine tot mai decorativă, conținutul extrem de idealizat, tratarea convențională (colorit impestrițat, tehnică netedă, compoziție haotică).

Triumful Florei, (N.Poussin)

Închinarea vițelului de aur, (N.Poussin)

Continuatorii principiilor artistice clasiciste promovate de N.Poussin vor fi reprezentanții neoclasicismului sau clasicismului revoluționar de la incep. Sec. XIX .

O natură idealizată se întîlnește în pesajele lui Claude Gelle sau Lorrain (1600-1682) (după provincial sa natală) care a activat, cu precădere, în Italia (Roma 1613, Neapoli 1619-1621).

Format în atelierul peisajistului Italian Agustino Tassi (1629), pictorul francez, sub influența frumuseții naturii din împrejurimile Romei (zona rurală, colinele ș.a), practice un peisaj deși idealizat dar totodată mai liric, emoțional, mai, „pămîntecs” (figurile din tablourile sale ce aveau un rol de umanizare simbolică a peisajului erau pictate de Simon Vouet și Valentin de Boulogne).

Serbare cîmpenească Vederea Campo Vaccino din Roma, (Claude Lorrain)

Port cu vedere spre capitoliu

Port maritim, villa Medici (1637) , (Claude Lorrain)

Peisaj cu negustori, (Claude Lorrain)

Răpirea Europei (Claude Lorrain)

C. Lorrain este considerat întemeietorul peisajului ca gen autonom în Franța. El pictează aspecte pure ale naturii pe care le tratează după principiul de idealizare a normelor clasice. Imaginile din tablourile sale nu prezintă un anume motiv concret, ci un chip generalizat, poetic al naturii (cu ruini, întinderi vaste de mări sau ceruri senine ori scăldate de lumina blîndă a globului solar plasat deasupra orizontului larg, țărmuri ccidentle acoperite cu o vegetație bogată etc.)

Peisaj cu Apollo și Sibile (Claude Lorrain)

Peisaj cu Ascanius vînînd cerbul Silviei (1682), (Claude Lorrain)

Eneas pe insula Delos (Claude Lorrain)

Femeile troiene dînd foc la corăbii (Claude Lorrain)

Peisaj cu port (Claude Lorrain)

Îmbarcarea regine de Sheba

În ultima fază a creației Lorrain e preocupat de efectul luminii asupra naturii în diferite stări ale zilei și pictează un ciclu de tablouri ce reprezintă cele patru faze caracterisctice ale zilei : dimineța, amiază, după–amiază, seara.

Tobias cu îngerul (Claude Lorrain)

Sosirea Cleopatrei la Tars (Claude Lorrain)

Îmbarcarea sfintei Paula în portul Ostia (Claude Lorrain)

Port maritim seara, (Claude Lorrain)

Lorrain deși pictează momente calme ce evocă caracterul poetic al naturii meridionale, în tratare deseori recurge la o viziune teatrală : copaci – - culise și scenă centrală redată spațial prin succesiunea etajată a culorilor ( reci în prim plan, aplicate în strat gros de vopsea și calde în fundal într-un strat transparent, fluid)

Găsirea lui Moisei (1638), (Claude Lorrain)

Căsătoria lui Isac și Rebeca (Claude Lorrain)

Plecarea lui Ulysse

Revenirea lui Ulysse

Scena în port cu Heliade (Claude Lorrain)

Păstor italian , (Claude Lorrain)

Peisajele clasice învăluite de o lumină difuză, caldă, cu o atmosferă de vis ale lui C. Lorrain (poetul luminii) au servit drept exemplu pentru peisagiștii europeni pînă la mijlocul sec. XIX

Odihnă în timpul fugii în Egipt , (Claude Lorrain)

Peisaj cu Iacob, Loban și fiicele lui, (Claude Lorrain)

Vedere la Crescenza (1648 - 1650)

Apolo și Muzele pe muntele Parnass

Pictura cu tendințe realiste

Paralel cu arta clasicistă în gravură dar îndeosebi în pictura din provincie (Nansy, Touluze ș.a) se dezvoltă o linie realist în tratarea subiectului ce constituie (pentru cultura artistic a epocii date o direcție progresistă).

Reprezentanții realismului francez sunt : Louis Le Naine (1593–1648) și frații săi Antoine (1588-1648),(pictează portrete miniaturiste) și Mathieu (1607-1677),(portrete de nobili, cintăreți, jucători d cărți etc.), Jeorge Dumensil de la Tour (1593-1652), Valentin de Boulogne (1591-1634), (scene cîrciumă) ș.a.

Tematica picturii acestei direcții este axată pe subiecte biblice sau evenimente cruciale ale existenței (nașterea, viața, moartea), și în mod deosebit pe motive banale de viața reală de la sat, pe dramatismul existenței țăranilor (probabil din cauza depărtării curentului oficial de la curte).

Maria Magdalena veghind, (Georges de La Tour)

Adorația pruncului, (Georges de La Tour)

Mîncătorii de mazăre (J. de la Tour)

Portret de bătrîn (J. de la Tour)

Cîntărețul din Viela, (Georges de La Tour)

Femeia căutinduse de purici, (J. de La Tour)

Lucrurile sunt tratate întro viziune caravagistă într-un aspect pronunțat de gen („Jucătorii de cărți”, V. Boulogne)

Trișorul (J. de La Tour ) Tînăr suflînd în tăciune

Maria Magdalena căindu-se

Sfîntul Iosif tîmplar

Tratarea plastică a personajelor în tablourile acestor artiști amintește de arta mediavală, figurile au poze rigide, forme simple, expresii austere, naive, priviri absente sau îngîndurate.

Familie de țărani în interior, (Louis Le Nain)

Unii artiști încearcă dezvăluie atmosfera evenimentului prin punerea în valoare a anumitor stări psihologice ale personajului.

Trișorul cu asul de caro, (Georges de La Tour)

Ghicitoarea, (Georges de La Tour)

Maria Magdalena veghind (Georges de La Tour)

Bătaia muzicanților (Georges de La Tour)

În plan stilistic creația artiștilor „realiști” diferă considerabil. Unii (J. de la Tour) folosesc un limbaj plastic caravagist (clarobscur puternic ce obține uneori un character metafizic – (lumina culoarea simbolică vine parcă din interiorul materiei pictate și focalizează centrul de interes emoțional al tabloului), figuri monumentale, generalizate, cu conturul clar al siluetelor, laconism și simplitate compozițională, colorit sobru în tonalități ocru – brun roșietic, strat gos de culoare în lumină și transparent în umbră), altții (L. Le Nain) recurg la naturalism, la iluminarea difuză, la colorit relativ deschis în gamă caldă la expresii calme, ușor triste a figurilor, compoziții neclare.

Noul născut, (Georges de La Tour)

Sfîntul Sebastian îngrijit de sfînta Irina, (Georges de La Tour)

Visul lui Iosif, (Georges de La Tour)

Copilaria Mariei

Fata cu cărbuni încinși Familia lăptăresei (Louis Le Nain)

Căruța, (Louis Le Nain)

Peisaj cu țărani și biserică, (Louis Le Nain)

Din punct de vedere conceptual și în plan psihologic chipurile personajelor acestor artiști „realiști” sunt neutre, absente și nu reflectă direct contradicțiile sociale ale acestor timpuri. Pictorii abordează subiecte foarte simple, cotidiene - țătani în timpul mesei, odihnei în vizită și mai puțin în timpul lucrului.

Familie fericită, (Lenen)

Cuplu de țărani mîncînd, (Georges de La Tour)

Prînzul țăranilor, (Louis Le Nain)

Țărani în fața casei, (Louis Le Nain)

Fierăria, (Louis Le Nain)

Familie de țărani (Louis Le Nain)

Patru figuri la masă (Louis Le Nain)

Fumători în interior (Louis Le Nain)

Vizitarea bunicii, (L.Le Nain)

Cîntărețul cu cîine, (L. Le Nain)

Cîntăreț cu pălărie , (L. Le Nain)

O nuanță „democratică” mai pronunțată se observă în lucrările gravorului Jacques Callot (1592-1635) și a contemporanilor săi Claude Mellan, Gerard Ordon ș.a. (deseori reproduceau în gravură lucrările picturale ale lui Le Brun, Poussin ș.a. sau desenau într-o viziune manieristă sau în spiritul lui Brueghel și Bosch subiecte fantastice sau cotidiene).(„Tentația sfîntului Anton ”, J. Callot).

J. Callot a fost martorul diferitor conflicte, lupte dintre catolici și protestanți sau pentru păstrarea independenței în Lotaringia, fapt ce i-a determinat alegerea tematicii creației sale (scene de război cu execuții, incendii soldați schilozi, ruine, sărăcie, bili sau tipaje de oameni ce provin gloată - țărani, orășeni, țigani, cerșetori, ambulanți etc.)

Copacul spînzuraților, (Jacques Callot)

Grozăviile războiului (Jacques Callot)

Execuția, (Jacques Callot)

Scenă pe stradă, (Jacques Callot)

Țătan cu armă, (Jacques Callot)

Artistul e preocupat de contrastul dintre bogăția aristocraților și sărăcia păturilor de jos, ce trezește sentimentul de revolte, neliniște, discomfort.(„Ciclul capriciilor”, 1617; „vederi din Paris” ș.a. )

J. Callot redă multitudinea de aspecte ale vieții cu scenele dramtice, nedreptățile sociale ca pe o acțiune teatrală cu o notă de umor negru. Tipajele personajelor sunt redate într-o expresivitate aproape grotescă cu mimici, gesture caricaturale, mișcări complexe, dinamice, racursiuri puternice, deformări lae proporțiilor exagerate (figure de 11 capete), suprapunere a contrastelor de plan (figurile din primul plan cucele din fundal),(manieră influențată din carnavalele și comedia italiană din sec. XVI).

„Ciclul bufonii italieni”

„Cadril în amfiteatru”

,,Cocoșații”

,,Cocodrillo ”

Două pantalone (Jacques Callot)

În plan stilistic J. Callot își rezolvă lucrările într-o viziune panoramică (spații imense ce includeau mase enorme de oameni), cu hașurare bogată, grație dezvoltării în Franța a gravurii pe aramă.

„Competiție la Nancy”, „Asaltul Bredei”, „Iarmaroc la Imprunete” ș.a.

Lupta de la Avigliana, (Jacques Callot)

Pod nou în Paris, (Jacques Callot)

Scenă de război, (Jacques Callot)

Vînătoare, (Jacques Callot)

Arta franceză din sec. XVII a avut o influență puternică asupra țărilor europene, cu precădere, a celor monarhiste (Germani, Anglia, Rusia) prin răspîndirea principiilor de construcție în urbanistică, a tipurilor de construcție în arhitecrura civilă, a peisajului clasic etc.