În acest număr : M. Eminescu,

V. Voiculescu, Gh. Postelnicu,

I. Nedelea, C. Costea, I. Mândricel,

M. Enache, El. Otavă, M. Ifrim,

I. Roşioru, V. Milescu, M. Aionesei,

M. Horga, A. Anghel, T. Damian,

D. Scoroşanu, T. Cicu, N. Gâlmeanu,

S. Coloşenco, S. Grigore, Iji, E.

Necula, D. Necula, A. Drugău,

I. Tăbăcaru, M. Vlăsceanu,

M.A. Nicoară.

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul V. Nr. 18. Iunie 2017

2 ÎNTREZĂRIRI

J U R N A L P Â R S C O V E A N

20 iunie 2017

La o sută de ani de la

ridicarea sa, monumentul care

aminteşte de lupta de la

Pârscov (29 noiembrie 1916) în

care şi-au pierdut viaţa 50 de

combatanţi, a fost restaurat,

fiind redat circuitului turistic.

Iniţiativa redacţiei Întrezăriri a

fost sprijinită de comandorul

Marius Adrian Nicoară şi dusă

la îndeplinire de restauratorul

Dan Fărtăiş şi de Consiliul Local

(primar – D. Mihai, contabil-şef – I.

Bulumete, vicepreşedinte – Al.

Burlacu, consilier – D. Duţă). De

consemnat contribuţia familiei N.

Boboc la conservarea, în timp a

importantului monument, înainte şi

după anul 1990. La ceremonia

militară organizată cu acest prilej au

luat parte militari şi ofiţeri ai Şcolii

de Aplicaţie de la Boboc, preoţi ai

parohiilor din comună, cadre

didactice, elevi şi numeroşi localnici. O escadrilă de avioane

a survolat locul comemorării.

Au fost prezente, la nivelul cel mai înalt, Primăria

Pârscov, Prefectura şi Consiliul Judeţean. În acordurile

muzicii de fanfară şi ale onorului militar au fost depuse

coroane de flori. Au fost rostite numele celor 30 de ostaşi

români căzuţi la datorie. Profesorul Gh. Postelnicu a

prezentat istoricul zilei de 29 noiembrie 1916 şi al ridicării

monumentului.

Miercuri, 14 iunie 2017, surpriză mare pentru elevii Şcolii Primare Bădila! Domnul Băiculescu Deugene,

patron al Hidrosalt Construct, locuitor al satului Bădila, oferă şcolarilor spre dotarea cabinetului de informatică, 6

calculatoare de ultimă generaţie. La această acţiune au participat d-na Inspector General Stoian, Primarul Comunei

Pârscov, dl. profesor pensionar Scoroşanu Dumitru, dl. director al Şcolii Gimnaziale “Vasile Voiculescu” Pârscov,

coordonatorul Şcolii Primare Bădila, Enache Mariana Viorica, înv. Albu Valentina, prof înv.presc. Gomoescu

Alexandru. Elevii şi părinţii au fost extrem de bucuroşi, motiv pentru care dl. Băiculescu a promis că la începutul anului

şcolar va oferi alte 6 calculatoare. Atât elevii, cât şi cadrele didactice îi sunt profund recunoscători!

Dl. prof. Scoroşanu, împreună cu cadrele didactice ale şcolii şi cu dl dir. Frăţilă Marius au adus în discuţie

Proiectul Şcoală după Şcoală, care ar putea fi implementat la Şcoala Primară Bădila, dând astfel utilitate spaţiului

existent, dar şi posibilitate elevilor de a face teme, de a se recrea, de a putea să-şi dezvolte mai bine aptitudinile. Dl

Băiculescu a fost foarte receptiv şi a promis că ne va sprijini pentru a putea demara acest proiect. (Mariana ENACHE)

ÎNTREZĂRIRI 3

M A E Ş T R I A I L I R I C I I R O M Â N E Ş T I

Mihai EMINESCU Vasile VOICULESCU

(1850 - 1889) (1884 - 1963)

SUNT ANI LA MIJLOC AUTOPORTRET ROMANTIC

(la 67 de ani)

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Mi-am făurit o bătrâneţe bravă,

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Cu părul alb ca faldul unui steag,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,

Minune cu ochi mari şi mână rece. Un chip uscat de pajişte firavă.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, În pieptul liber, bântuită navă

Privirea ta asupra mea se plece, De al talazurilor vălmăşag,

Sub raza ei mă lasă a petrece Port încă sus, ci tot mai lângă prag,

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi. O inimă răcită, dar de lavă.

Tu nici nu ştii a ta apropiere Visez mereu, căci visul mi-e trezie,

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, Din lene mi-am făcut amică vie:

Ca răsărirea stelei în tăcere; Cu ea ţin sfat când gânduri, mii mă trag...

Iar când te văd zâmbind copilăreşte, Nu mai întreb ce vremuri bat afară;

Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privesc, în mine, pulberea de seară,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte. Şi coborând lăuntrica mea scară,

Mă sprijin în condei ca în toiag.

duminecă, 11 noiembrie 1951,

Bucureşti, Cişmigiu

4 ÎNTREZĂRIRI

PUNCTE DE VEDERE

ION GHEORGHE: “O SUTĂ ŞI UNA DE POEZII” Gheorghe POSTELNICU

La sfârşitul lucrării noastre, „Ultimul poet dac”, apărute în 2013, în colecţia Collegium a Editurii EuroPress

Group, ne întrebam dacă studiile viitoare ar putea accelera percepţia criticilor asupra poeziei lui Ion Gheorghe, spaţiu

lingvistic nemărginit şi înnegurat „în care s-ar găsi elementele lexicale fundamentale, Logo - Astrele” precedând

organizarea gramaticală indo-europeană. Se pare că nici autorul nu a militat pentru promovarea propriei arte poetice, ba

am putea spune că s-a încăpăţânat de-a lungul anilor să fie morocănos şi întunecat, văzând inamici în instituţii precum

Armata, Biserica, Academia care, pasămite, i-au respins doctrina. Apoi, o suferinţă fizică („Pe dreapta feţei mele mi-a

crescut o iască, / Parcă aş fi un bătrân şi vajnic nuc”), constând într-o incomodă vascularizare, operată cu succes în

2010 la Spitalul…Militar din Capitală, l-a izolat pentru multă vreme în apartamentul de pe Câmpia Libertăţii sau, vara,

în arhaica locuinţă – muzeu de la Izvorul Dulce (Sărăţeanca - Pietroasele), nu departe de locul în care a dezgropat, în

1970, celebrele statuete. Acestea ar fi fost turnate din cimenturi litice într-un anteneolitic discutabil şi contestat atât de

istoricii militari, cât şi de unii oameni de ştiinţă, care au dus subiectul în lumea basmelor şi a anecdoticului. Un director

de revistă culturală bucureşteană publica fotografia unei statuete alături de un…cartof, dar Ion Gheorghe nu era omul

care să rămână dator. Sunt celebre pamfletele în versuri dedicate instituţiilor care nu îşi asumau atunci curajul

recunoaşterii unor adevăruri, refugiindu-se în obedienţa de partid: „Academia s-o fac să-şi bea noroiul ei / de cenuşe /

Câtă vreme statuetele mele de betoane / din Atlantida, / Rezemate de uşe, / Să m-acopere sub greul / păgânătăţii lor

patrafir / Cu frunze de iederă şi acant / pe tulpine din cepele de brânduşe. / Să-mi dea virtutea titanică să-i fac brânci /

acestei creştinătăţi în delir / Că pune la statuile raţiunii, / pe toate cele zece braţe, / cătuşe, cătuşe. / Vedea-i-aş eu

clerul din nou / cu drugul zăvorului la uşă!” sau „Rămasu-le-a rămas istoricilor noştri / Şi politicienilor şcoliţi din /

expoziţie în expoziţie / Această boală atavică nesăbuită / pe care o numesc Răul / Geografic de proastă Poziţie”.

Cu o prefaţă de C. Stănescu, antologia din 1979 („Proba logosului”- 78 de poeme) apărută în „Biblioteca pentru

toţi”, a Editurii Minerva, urma unei „selecţii reprezentative” din 1972 („Cele mai frumoase poezii”) cu un Cuvânt

înainte de Marin Mincu. În „O sută şi una de poezii” (Editura Academiei Române, 2016), 440 de pagini, format mare,

culegere antologată de autor, primesc „bilet de trecere” 7 volume din cele 29 publicate de Ion Gheorghe, până în

prezent: „Zoosophia”, 1967, „Vine iarba”, 1968, „Cavalerul trac”, 1969, „Mai mult ca plânsul”, 1970 (cu un singur

poem, cel intitulat „Sfântul Gheorghe”), „Megalitice”, 1972, „Noimele”, 1976, şi „Sutrele ţăranului Arsene Iancu”,

2009. Este exceptată o perioadă de 33 de ani în care au fost scrise, printre altele, „Dacia Fëniks” (1978), subintitulată

„Poem didactic”, „Cenuşile” (1979), „Scripturile” (1983), „Condica în versuri” (1987), „Cogaioanele – Munţii Marilor

Pontifi” (2004), „Eponimatele în Tăbliţe de plumb” (2007), adevărate lucrări tematice care consfinţesc străduinţa

poetului de a întemeia protocronismul textualist pe care şi l-a asumat destul de târziu, în 2011, în „Epopeea Tapae”,

„nici tratat de istorie şi arheologie sau polemica religiilor, nici altceva decât prima epopee textualistă scrisă de un

Român”. Preocupat tot timpul de lărgirea câmpului tematic al operei sale, Ion Gheorghe a navigat solitar pe apele

liniştite sau învolburate ale unor mituri, precum reînvierea istorică a Geţiei străvechi şi forţa genetică a roiului getic,

mitul bărbatului călător, statul preistoric Comuna Pastorală Cimerială. Ne surprinde absenţa unei scrieri stranii, ca

„Dacia Fëniks”, un progres al manierei formal-experimenţiale, o creaţie culturală excepţională. Prin aspiraţia spre

panistorie, poetul şi-a individualizat arta literară tocmai în perioada celor 33 de ani nereprezentaţi în antologie, atunci

când a trecut de la un vocabular energic la construcţiile neolatiniste şi la nepăsarea faţă de formă, încât poezia în

întregul ei să se transforme programatic în stilizarea protoromânismului, cu scopul universalizării. În acest fel, dacismul

gheorghian al anilor 80-90 a devenit „o temă de puternică structură intimistă”, coborând pe firul istoric „în căutarea unui

rost etic şi filozofic al factorului etnic” (Gh. P. „Ultimul poet dac”, pag. 188). Ne amintim că apariţia „Daciei Fëniks” a

avut de înfruntat refuzul culegătorilor din tipografie de a se implica într-o muncă atât de grea, fiind vorba de un limbaj

ultrametaforizat, precursor al limbii române. Această scriere originală a fost remarcată numai de semioticianul Marin

Mincu, în „Poezia română actuală” (vol. 2, 1998). Realitate filologică denunţată de poet se clădeşte pe 55 de capitole

numite expresii, cifra 55 reprezentând numărul triburilor geto-dacice şi al cogaioanelor identificate prin denominarea

celor 55 de tipuri de monede geto-dacice.

Surprinde şi absenţa unor poeme din cele 27 de „Scrisori esenţiale”, realizate în timpul unei călătorii cu

traulerul „Constanţa” în Atlanticul de Nord şi la Copenhaga. Cele mai multe sunt poezii de dragoste, aşezate cronologic,

în ordinea trimiterii spre publicare revistei „Luceafărul”. „Numai în sonetele lui Vasile Voiculescu mai întâlnim o aşa

tulburătoare discreţie a sentimentelor, o desprindere de vârstă pentru a transfigura ritmurile eterne ale iubirii” (op. cit.,

pag. 88). Mitul bărbatului călător, plecat să respire în nopţile cu lună ale oceanului marile idei, navighează alături de

umbra lui Walt Whitman („Ieri am cărat lăzi de carton cu poetul Walt Whitman; / s-a dat de trei ori peste cap şi s-a

preschimbat în comandant de vapor / ridicându-se peste sacii de peşte şi ţinând un poem despre democraţie; / a pus

degetul de tânăr iluzionist pe umerele noastre / schimbându-ne în caravane de cămile / şi am dus lăzi de carton pe

ÎNTREZĂRIRI 5

cocoaşe”). Ca şi alţi tineri poeţi români, Ion Gheorghe spera atunci să transforme planeta într-o democraţie unică, în al

cărei „cosmos democratic” să coaguleze fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii. E un romantism profetic, un extaz pe care

călătorul îl trăieşte din plin, însoţit de nostalgia familiei şi a căminului îndepărtat.

Comparăm sumarul celor „O sută şi una de poezii” cu al antologiei din 1979 şi constatăm că 50 de poeme sunt

prezente în ambele volume. Din „Zoosophia” s-au selectat aceleaşi piese (8), din „Vine iarba” nu a mai fost reţinut

„Câine mort”, rămânând celelalte 13. „Mai mult ca plânsul”, prezenţă masivă în antologia din 1979, cu 26 de titluri,

răspunde chemării cu un singur poem în trei părţi. „Cavalerul trac”, volum care extindea tematica gheorghiană la

mitologia păgână a vechii Tracii, Cavalerul (Călăreţul, Eroul, Vânătorul, Heros, Heron), fiind „divinitatea care

întruneşte cel mai mare număr de reprezentări în lumea geto-dacă”. Cultul său a fost bine ilustrat pe monumentele

funerare şi epigrafice, pe plăcuţele iconografice şi pe monede. În lungul său poem din 1969, structurat în 20 de

episoade, eroul este alintat Manimazos, „cel ce avea să fie preot şi hegemon, / cel ce avea să aducă Şarpele

Întemeierii”. Într-un elan gigantic al fecundităţii şi al atracţiei sexuale, elementele naturii insinuează nevoia de sacrificiu

a Cavalerului Întemeietor cu scopul supravieţuirii neamului său. Autorul a selectat aceleaşi 5 poeme-episod.

Prin cele 26 de alegorii şi descântece ale sale, volumul „Megalitice” (1972) întăreşte temele poetico-istorice din

„Mai mult ca plânsul” şi „Cavalerul trac”. Fecunditatea primară se extinde într-o nuntire colosală, într-o plămadă

galactică din care se naşte Cuvântul, divizat apoi în numeroase limbaje. Marea Mumă (Muma Zeiţă, Maria Mamă,

Maica Mamă, Maica Zână, Mica Boabă, Muma Ţărancă, Maria) naşte pe Cutăriţă Cutare (Cutăriţă cel Cutare) în Marea

Mărilor. Acesta se căsătoreşte cu Cutăriţa lui Adineaure, într-o dezlănţuire a instinctelor, în care masculul e gonitor şi

femela, polen, fetele, litere, şi băieţii, numere, într-o onomastică formidabilă a perechilor. Sunt prezente aceleaşi 19

poeme, printre care „Mutul”, o ipostază a lui Zalmoxis, Dumnezeul dunărean, ziditorul, fondatorul mag. Celebrul

personaj al Căluşarilor a fost prezentat pe larg într-un dialog din 2008 cu Aurelian Titu Dumitrescu. El concentrează

„toate combustiile identitare” ale românilor, e puntea de legătură între lumea pământeană şi lumea ielelor. „Megalitice”

consacră măreţul joc lingvistic gheorghian, început cu „Dacia Fëniks” şi continuat, în 1984, cu „Joaca jocului”, şi, în

1985, cu „Şi mai joaca jocului”, volume nereprezentate în antologie.

Perioada megalitică este încheiată cu selecţia mai scurtă (4 poeme, în loc de 5, lipsind „Capete”) din „Noimele”

(1976), în care ludicul este temperat în favoarea mitografiei sociale. Poetul se pregătea să realizeze „Elegiile politice” şi,

mult mai târziu, în 2009, „Sutrele ţăranului Arsene Iancu”. Din acest ultim volum alege 50 de poezii, din cele 56 ale

cărţii de 278 de pagini, apărute sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”, în cadrul proiectului „Scriitori

buzoieni pentru literatura română”. Poemele ar fi circulat subversiv până în 1989 şi ar fi fost inspirate de „registrele de

venituri şi cheltuieli ale ţăranului colectivist Iancu Arsene din Sărăţeanca, păstrate în arhiva scriitorului”. Oamenii

importanţi ai localităţii rurale sunt Legata-de-Sine şi Iancu Arsene, polimeşteşugar providenţial.

Cum se poate vedea şi din această antologie monumentală, poemele lui Ion Gheorghe, fie că se numesc

protobalade, jocuri, noime, elegii, psalmi, sutre, scrisori, icoane pe sticlă, pamflete, ode sau memorii, sunt creaţii cu o

morală exemplară, în care adevărul şi frumuseţea, viaţa şi istoria îşi află locul cuvenit şi respectat. Poezia marca Ion

Gheorghe „se scrie nu în cer şi de către îngeri, ci pe pământ şi de către oameni”: „Arta poetică se deprinde să fie uitată.

/ Poezia este întotdeauna altceva / Decât se învaţă a fi îndeobşte - / Poezia-i ca istoria. Istoria-i ca poezia. / Nu există

modele de urmat.”

Câteva cuvinte despre aparatul critic ce însoţeşte volumul „O sută şi una de poezii”. „În loc de prefaţă” este

folosit articolul din 1975 al lui M. Mincu („Un poeta vates modern”). Pentru a arăta că, de-a lungul timpului, s-a mai

scris câte ceva despre opera Hegemonului, redacţia ataşează la sfârşitul antologiei o selecţie de repere critice,

cuprinzând citate din 12 critici literari. Ultimul citat este Marian Popa („Istoria literaturii române de azi pe mâine”,

2009). Penultimul – din 1989 (Cornel Moraru)! Nu pretindem ca cele două monografii ale noastre, prezente de 7,

respectiv 4 ani, pe piaţă, să fi fost cunoscute prestigioasei edituri a Academiei Române, dar măcar studiul lui Adrian

Dinu Rachieru („Ion Gheorghe sau căderea în timp”), publicat în „Contemporanul. Ideea europeană” (2013), putea să

fie cunoscut şi citat.

În 2009 făceam următoarea profeţie: „Ignorat astăzi şi de sincronişti şi de protocronişti, Ion Gheorghe rămâne

prieten cu propria operă. El ştie cel mai bine care carte e cea mai bună. Toate nu pot fi. Poate că vreodată va fi pus să

aleagă o sută din cele şase sute de poeme ale sale”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar ce facem cu remarcabilele poeme în

proză „Cultul zburătorului” (1974), „Cogaioanele” (2004), „Eponimatele în Tăbliţe de plumb” (2007)? Ce facem cu

„Deochiul Gorgonei” (2013), cu „Muzaios” (2001), cu „Zamolksiile” şi „Condica în versuri”? Cu „Concluziile

senectuţii (poeme în reportofon)”, 2010? Ce carte! Ce versuri: „O alegorie stanţată pe numismele de argint / A fost

viaţa mea prin istoricul labirint”, „Patria nu va mai renaşte până când n-o să-şi schimbe iarăşi numele - / Dacia se va

chema, reîntregită din toate fărâmele”. Un plan editorial care să cuprindă întreaga sa operă edită şi inedită ar fi

binevenit şi ar răsplăti munca neobosită a Marelui Bazileu al literaturii contemporane, căci „El e Gheorghe şi orice

Gheorghe / e sarea pământului. / Viaţa lui toată este un necontenit psalm, / nedezminţit psalm…”. Iar faptul că scrie

strălucitor şi la 82 de ani, nu reprezintă doar o performanţă biologică, ci şi „o dovadă de perenitate a metafizicii sale”.

Din păcate, indiferenţa este contemporană cu reperele sacre ale scrisului românesc.

6 ÎNTREZĂRIRI

V O R B E Ş I T Â L C U R I

ÎMPĂCAREA FILOSOFILOR CU FILOZOFII I. NEDELEA

În limba română, neologismul filosof este atestat, după unii specialiști, în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea (un dicționar academic face însă trimitere, pentru o

primă atestare, la Cazania lui Varlaam, 1643), pentru ca, în veacul următor, să apară în

texte şi filosofie, a filosofi, filosofesc, filosofeşte. Mai multe asemenea detalii despre

aceste cuvinte, cei interesaţi pot găsi în lucrarea profesorului şi cercetătorului Ioan

Oprea, Terminologia filozofică românească modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1996. Pentru episodul de astăzi al rubricii, relevant este că, în studiul acesta, autorul,

care optează (în titlu şi comentarii) pentru scrierea cu z a familiei neologice la care ne

referim, cuprinde, într-un “Indice de cuvinte şi forme”, numai atestări (vechi) ale

variantei cu s. Aşadar, filosof sau filozof; filosofie sau filozofie?

Alternativa aceasta are o vechime apreciabilă. La începutul secolului trecut (în 1904),

forma considerată corectă era filozofie; Lazăr Şăineanu introducea, în ediţia a V-a, din

1925, a Dicţionarului universal al limbii române, pe filozof, filozofa, filozofie; în 1932,

orientarea susţinută de Ovid Densusianu de impunere a lui s etimologic (causă, vitesă etc.) făcea ca recomandabile să

ajungă variantele filosof, filosofie; pronunţarea (cu z) avea să se impună totuși asupra grafiei, devenind decisivă

începând din 1953, când Micul dicţionar ortografic cerea revenirea la formele filozof, filozofie, următoarele îndreptare şi

dicţionare, inclusiv Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române din 1982, stabilind ca normă scrierea

cu z.

Iată câteva luări de poziţie, pe această temă, ale unor lingvişti cunoscuţi…În 1982, acad. Al. Graur, în Dicţionar al

greşelilor de limbă, atrăgea atenţia că se scrie “filozofie, nu filosofie”, adăugând: “(este adevărat că în greceşte se

pronunţă cu s , dar, de vreme ce la noi nimeni nu zice aşa, trebuie să scriem cu z). Unii explică scrierea cu s prin teama

de a se face legătură cu grecescul zophos <întuneric>, dar acest cuvânt nu e cunoscut în limbile moderne. Alţii evită

scrierea cu z să nu se vadă aici tema grecescului zoon <animal>; dar ce-ar fi, în cazul acesta, elementul final –fie?”. În

1986, Flora Şuteu, referindu-se la Dificultăţile ortografiei limbii române, în capitolul intitulat ironic “Literele filozofale:

s şi z”, era de părere că, până când academia nu va decide altfel, corectă este forma cu z, dar remarca rezistenţa

ortografiştilor la “asaltul scrisului actual cu s”, care ar evidenţia legătura cu etimonul grecesc sophia <înţelepciune>.

Aceeaşi autoare constata că discuţia (ca să nu zicem gâlceava) în jurul acestei probleme începuse în urmă cu vreo 15

ani, prin protestul unor oameni de cultură, care cereau revenirea la ortografia din 1932 (în cazul lui filosof etc.).

“Conflictul” filosofilor cu filozofii era, într-adevăr, o realitate a scrierilor acestora în ultimele decenii ale secolului al

XX-lea. Autorii sau editurile oscilau, preferat fiind s totuşi (conform unei statistici personale pe baze nu foarte extinse).

Cele trei volume de Scrieri inedite de P.P.Negulescu erau redactate / editate, în intervalul 1969 – 1972, cu z; în aceeaşi

perioadă însă, D.D.Roşca, în Existenţa tragică (1968), îl prefera pe s; la fel, Alexandru Boboc, în Kant şi

neokantianismul (1968) sau în Filosofia contemporană (1980), ori Tudor Vianu, în Filosofie şi poezie (1971), iar Lucian

Blaga, în 1960, când şi-a revăzut textul dactilografiat al lucrării Fiinţa istorică (apărută în 1977), avea aceeaşi opţiune.

De cealaltă parte a “baricadei”, ca apărători ai lui z (nu prin opinii explicite, ci prin grafia preferată) se situau Constantin

Noica (totuşi nu foarte consecvent, excepţie făcând, de pildă, Scrisorile despre logica lui Hermes, 1986) şi Gabriel

Liiceanu, drept care Flora Şuteu, în cartea citată (p. 103), îi lăuda: “Ei ne arată, parcă, puţina filozofie care poate sta

într-o literă sau, altfel spus, că <nu-i nici o filozofie să-ţi fie frică de o literă>”.

În sfârşit, renunţând la alte exemplificări pe care le avem la îndemână (multe culese din reviste – defuncta “Idei în

dialog” sau “Dilema veche”), să mai spunem că sciziunea s-a menţinut în publicaţii şi cărţi, fiind, pur şi simplu,

“legiferată” în 2005: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2) îi împacă pe filosofi cu filozofii,

considerând valabile ambele forme (pentru toată familia de cuvinte). Așadar, o dispută îndelungată, rezolvată prin

compromis, asemenea soluții fiind foarte numeroase în noua lucrare normativă a Academiei, fie că este vorba de

variante literare libere pentru substantive (anteturi / antete, bulgăr / bulgăre, căpșuni / căpșune, coperți / coperte,

fierăstrău / ferăstrău, niveluri / nivele, tumoare / tumoră etc.), fie de dublete acceptate pentru verbe (datora / datori,

încorpora / incorpora, pricopsi / procopsi etc.).

Aruncând o privire asupra opțiunilor din publicistica actuală, se poate observa preferința pentru filosof, filosofie, a

filosofa, variantă pe care pare a o privilegia și dicționarul amintit, de vreme ce îi acordă întâietate în consemnarea

lexicografică. Într-o singură publicație importantă, Observator cultural, am constatat atașamentul față de mai vechea

normă, valabilă între 1953 și 2005, pe când era apărată de lingviști, revista „rezistând” și în fața înnoirilor controversate

propuse și impuse după 1990 (adică a rămas fidelă față de î, sînt, nici unul, nici o).

ÎNTREZĂRIRI 7

T R A D I Ţ I I, D A T I N I, O B I C E I U R I

SEMNIFICAŢIA LUNILOR ANULUI ÎN TRADIŢIA ŞI CULTURA POPULARĂ

Constantin COSTEA

I

In tradiţia populară românească, lunile anului sunt considerate a fi „ cei doisprezece copii

ai anului”sau un copac bătrân şi scorburos cu douăsprezece ramuri. In popor, fiecare dintre lunile

anului avea o anumită denumire, cu semnificaţii diferite. Astfel, fiecare lună sugera, prin numele

său, o anumită activitate din viaţa oamenilor ori amintea de o anumită tradiţie. Majoritatea este

reprezentată de acele luni al căror nume se identifică cu observaţiile oamenilor asupra stării

vremii. Denumirile populare ale lunilor anului sunt izvorâte din legătura autentică a omului din

popor cu ritmurile repetabile ale naturii, în funcţie de arat, semănat, prăşit, secerat, culesul

fructelor, al cerealelor, al legumelor.

IANUARIE este considerat primul dintre cei 12 fii ai anului, cunoscut în popor sub

denumirea de Gerar (Ghenarie, Ghenar). Această lună debutează cu petrecerea de început a Anului Nou, urmată de

Bobotează și de Sfântul Ion. Denumirea vine de la termenul latinesc Ianuarius, derivat de la numele zeului Ianus,

ocrotitorul ușilor, bolților și arcadelor, personaj considerat că are două fețe, una pentru interior, alta pentru exterior.

Zeul respectiv simboliza începutul și sfârșitul, stând pe pragul dintre anul nou și anul vechi. In mitologia romană acest

Ianus a fost unul dintre vechii regi ai etruscilor, trecut ulterior în rândul zeilor. După aspectul lunii ianuarie se aprecia

mersul vremii în prima parte a anului. Dacă, în general, ianuarie nu era friguros, vremea urma să fie frumoasă în lunile

de primăvară, iar vara urma să fie călduroasă. Dacă luna ianuarie era uscată și geroasă se prevedea un februarie bogat în

zăpadă. In concluzie, denumirea populară de Gerar are legătură cu temperaturile scăzute înregistrate, de obicei, în

această lună. B. P. Hasdeu este de părere că denumirea de Gerar este rezultatul unei încrucișări între ianuarie și ger

(Ghenarie). In această lună oamenii dreg gardurile, umblă mai des prin pivnițe sau prin gropi și urmăresc starea

legumelor și a fructelor, aerisesc grajdurile, dau sare la animale, cară gunoiul prin grădini și prin livezi, dreg uneltele.

Gospodarii dau vitelor nutreț învârtoșat (uscat) pentru că în această lună îl mănâncă și îl mistuie mai bine. In viziunea

populară există o serie de tradiții legate de luna lui Gerar care, din punct de vedere al zodiilor coincide cu zodia

Vărsătorului. In prezentarea zodiilor ne-am inspirat dintr-o carte populară foarte veche care a circulat multă vreme în

popor, care se numește Gramovnic din Bătrâni. Prin urmare, gramovnicul este o carte foarte veche de astrologie

populară care dezvăluie prefacerile ce se vor săvârși pe pământ și soarta omenirii după zodia în care șade tunetul.

Denumirea vine de la slavonescul „ gromu” care înseamnă tunet.

VARSATOR (8 ianuarie- 7 februarie). Cel care se naşte sub semnul Vărsătorului este minunat la obraz,

vorbitor şi şovăitor, vărsător de sânge; blând la vorbă, la trup drept, una va vorbi şi alta va avea la inimă, va fi cuminte şi

înţelept, smerit, milostiv, iubitor de Dumnezeu, ruşinos, bun sfetnic, cu gândul la lucruri mari, norocos; de rău nu se

bucură, îi va rămâne mare moştenire de la rudenii, frumos la trup, cu mici vine ieşite pe faţă, blând, dar când se mânie se

învineţeşte, cu mintea înaltă şi bun chivernisitor, dinţi laţi, nasul cărnos, statura de mijloc, băţos la boale, flegmatic, va

suferi şi alte boale. Copilul de parte bărbătească va fi iubitor de învăţătură; când se gândeşte la ceva se uită melancolic.

Se va însura de tânăr. După 30 de ani va petrece viaţă mai bună şi mai fericită. Tot ce se naşte sub acest semn va fi

vesel, trebuie să se ferească de apă; femeia ce se va naşte sub acest semn se va lipsi de bărbatul cel dintâi şi va muri din

cauza unui animal cu patru picioare; să se ferească de animale cu patru picioare şi de câini turbaţi. In genere, cel născut

sub această zodie va fi trist din fire, iubitor de învăţătură care îi va aduce îmbogăţire. Casa lui este Vărsătorul de apă,

timp de la 13 ianuarie la 12 februarie ale anului; atunci toate lucrurile îi vor merge spre bine. Casa dobânzii lui este

Peşti, de la 12 februarie la 12 martie; în acest timp va avea mare noroc la toate, mai ales pe ape. Casa fraţilor săi va fi

Berbecul; va fi mai moale decât fraţii lui. Casa părinţilor lui va fi Faurul, de la 10 aprilie la 10 mai. Dacă în acest timp

va suferi vreo boală, va scăpa şi se va însănătoşi. Casa nepoţilor săi va fi Racul, de la 12 iunie la 13 iulie; atunci va veni

la grea neputinţă dar va scăpa de la moarte. Casa împreunării lui este de la 13 iulie la 13 august; atunci va dori mult şi îi

va îngropa pe fraţii lui. Casa morţii lui este Fecioara, de la 13 august la 13 septembrie; atunci nimic să nu înceapă că nu

îi va fi cu spor. Viaţa lui se împarte în două părţi: de va trece de 25 de ani va trăi 70 de ani. De toate hainele va avea

noroc dar de cele negre să se ferească că nu îi vor aduce nici un bine.

Tradiţia populară spune că de va tuna în luna ianuarie va fi război mare şi multe boli între oameni. Va fi o

recoltă bogată de grâu dar legume vor fi puţine. Se spune în popor că de va fi iarnă grea, mulţi oameni din casele

împărăteşti se vor schimba. Iar de va fi cutremur în ianuarie, mare prădare va fi între oameni şi se va ucide unul pe altul.

Iar de va tuna spre miazăzi între boieri va fi vicleşug şi schimbare; pâine va fi destulă şi vicleni şi hoţi se vor înălţa, iar

cei bogaţi vor sărăci. Iar de va fi cutremur spre miazăzi, acolo va fi mai multă linişte. Iar de va tuna noaptea pe lângă

8 ÎNTREZĂRIRI

mare va fi pâine multă şi legume destule şi linişte între împăraţi. Iar de va fi cutremur noaptea, atunci turburare va fi în

ţară şi război.

FEBRUARIE. In popor, luna februarie este cunoscută sub numele de Făurar şi este considerată ferică-

desferică, adică este o lună foarte capricioasă. Pământul începe să se desfunde şi februarie nu lasă să se petreacă aşa

ceva; noaptea îngheaţă şi ziua se dezgheaţă şi astfel se trece treptat de la îngheţul cel mare din decembrie şi ianuarie la

căldura lunilor de primăvară. Uneori este plină de capricii: aduce zăpadă, viscol şi ger ca în mijlocul iernii. Denumirea

lunii vine de la cuvântul latinesc februarius, derivat din februa (un fel de bici din piele de capră). In limba latină

înseamnă purificare. Luna, închinată zeului Februs era dedicată ceremoniilor de purificare. In această lună femeile erau

lovite cu biciul, existând convingerea că dacă vor fi pedepsite cu biciul vor naşte până în februarie următor.La romani

Făurar era considerată „ luna lupilor”. Este caracterizată ca o lună aspră care vine cu geruri şi viscole mari. Se spune în

popor că, în februarie, două săptămâni îngheaţă tot iar în următoarele două se dezgheaţă. De asemenea, denumirea de

Făurar sugera, în vechime, pregătirea pentru muncile agricole care, potrivit calendarului agrar, începeau în luna

următoare. Februs aparţine mitologiei etrusce şi era considerat stăpânul tenebrelor şi al bogăţiilor subpământene.,

corespunzător lui Pluto din mitologia greacă. In vechiul calendar roman, înainte de cel iulian, februarie era ultima lună

din an şi era dedicată unui cult al morţilor şi ceremoniilor de purificare a oamenilor şi a locurilor pângărite. Odată la 5

ani avea loc acest ceremonial al curăţirii, numit şi lustratio, de la verbul latin lustrare care înseamnă a curăţi, a purifica.

In timpul acestor ceremonii se obişnuia să se sacrifice ţapi pentru că erau mai ieftini, de unde vine şi expresia ţap

ispăşitor prin care se înţelege pedepsirea unor oameni nevinovaţi în locul celor care o merită.

PESTI ( 8 februarie-9 martie). In cea mai mare parte, în viziunea astrologică, luna februarie corespunde zodiei

Peştilor. Cine se naşte sub semnul Peştilor nu va fi nici mare nici mic. Va fi scurt la grumaz, minunat la faţă, frumos la

statură. Când se supără se îngălbeneşte; va fi mândru şi îndrăzneţ, dar plecat către învăţătura sa. Fetele ce se vor naşte în

această zodie vor fi mănoase şi iubitoare de pricini. Casa vieţii lui este Peştii ( de la 8 februarie până la 9 martie). In

acest timp va avea noroc. Casa norocului lui este Berbecele (10 martie-9 aprilie); atunci multe va aduce el din altă ţară

împreună cu fraţii lui. Casa fraţilor lui este Taurul (10 aprilie-10 mai); atunci sfadă va avea cu fraţii lui şi nu va avea

pace cu tatăl său şi cu mama sa. Casa feciorilor lui va fi Racul (11 iunie-12 iulie); copiii lui vor fi mai mult de parte

femeiască. Casa neputinţei lui va fi Leul (13 iulie-12 august); atunci va fi încercat de multe primejdii. Casa morţii lui va

fi Cumpăna (13 septembrie- 12 octombrie); în acest timp să se ferească de răceală. Viaţa lui se împarte în două părţi: de

va trăi până la 9 ani, va trăi până la 70 de ani. De va tuna în zodia Peştilor, grânele vor pieri. Prin oraşe vor fi vorbe

multe şi prin toată lumea vremuri grele, iar în părţile Orientului va fi foamete şi greutate. Iarna va fi blândă şi toate

semănăturile de primăvară vor fi bune. Iar de va tuna noaptea sau va fulgera atunci vor fi războaie şi multă moarte în

lume.

MARTIE. Este luna cu care începe primăvara. Vremea începe să se încălzească treptat. Legenda spune că

martie a luat câte o zi din fiecare celelalte luni pentru a-şi depăşi fraţii. Acum încep şi „ zilele Babelor” care, în

concepţia populară, reprezintă disputa dintre iarnă şi primăvară, dintre întuneric şi lumină. Denumirea populară a lunii

martie este Mărţişor. Numele lunii vine din limba latină, de la zeul Marte care, la romani, era zeul războiului. In tradiţia

romană, odată cu venirea căldurii începeau războaiele. Martie reprezintă, în general, ideea de început, de naştere. De

aceea mai este cunoscut şi sub numele de Germinar sau Germinariu care sugerează şi ideea de speranţă, viaţa, încolţirea

seminţei. Este o lună frumoasă, capricioasă, plină de mistere, învăluită într-o aură de magie. Acum apar ghioceii

mângâiaţi de razele blânde ale soarelui. Mărţişorul oferit în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui,

reprezintă renaşterea naturii şi începutul unui nou ciclu. In această lună se petrec o serie de sărbători importante: Ziua

Femeii la 8 martie, Sărbătoarea celor 40 de mucenici, Sfântul Alexie, pe 17 martie, Blagoveştenia, pe 25 martie. Sfântul

Alexie mai este numită în popor şi “sărbătoarea şarpelui”. Este interesantă legenda acestui sfânt. Se spune că Dumnezeu

tocmai curăţase pământul de gângănii şi le ferecase într-un cufăr. Alexie, aflat în trecere prin aceste locuri, a primit

sarcina să ia cufărul şi să-l arunce în mare. Curiozitatea l-a făcut să deschidă cufărul şi atunci toate gângăniile au ieşit şi

s-au răspândit pe pământ şi pe apă. Dumnezeu l-a transformat în cocostârc pentru a le aduna şi a le fereca din nou în

cufăr. Din această zi începe curăţatul pomilor. Nu se pronunţă în această zi numele de şarpe pentru a-i câştiga

bunăvoinţa în timpul verii. Odată cu Buna Vestire cucul începe să cânte. Tot în luna martie începe şi Postul Paştilor.

BERBECELE ( 9 martie-9 aprilie). Copiii născuţi sub semnul Berbecelui vor fi buni, slujitori, slabi la sânge,

ciudaţi la făptură, prelungi la obraz, ochii mari, mănioşi, ucigători, vărsători de sânge, înşelători, mincinoşi, vorbitori de

rău asupra altora, neastâmpăraţi, tainici, iubitori de femei, scumpi; se vor mânia dar mânia în curând le va trece; nişte

vine le ies pe faţă şi pe frunte. Vor fi bogaţi şi cinstiţi, dar cinstea curând o vor pierde şi foarte curând o vor dobândi.

Vor avea mari pagube în viaţă, ceea ce îi va face să-şi piardă din avere şi să rămână mai săraci. Vor fi slabi la trup dar

voinici, nebăgători de seamă de nimica, dar şi ruşinoşi. Cu oamenii cei buni nu se unesc, dar sunt arţăgoşi şi râzători,

fluştiuratici, la război biruitori, la mânie se vor face vânăt-gălbui, pricepuţi la toate, gata în tot momentul la certe şi

bătăi, înfierbântaţi la vine, părul aspru, vorba fără saţiu, vorbind tot de rău pe vecinii lor, toate lucrurile vor să fie după

cum voiesc ei. Mulţi născuţi în această zodie se întâmplă să fie şi tâlhari, vor avea răni sîngeroase pe trupurile lor. Sunt

gata să jure lesne în numele lui Dumnezeu şi al părinţilor fără a se gândi la cele ce vor urma; cu muierile vor avea milă

ÎNTREZĂRIRI 9

si vor ajunge la mari dregătorii, dar numai cu zaviste despre alţii şi altele, căci vor avea mulţi duşmani. Casa lui va fi

Berbecele (9 martie- 9 aprilie); în acea vreme vine binele la casa lui şi va avea noroc la toate şi la apă. Casa fraţilor lui

este Gemenii (10 mai-10 iunie); va avea bun trai cu fratii lui. Casa parintilor lui este Racul (11 iunie-12 iulie); atunci

norocul lui va fi zadarnic, dar părinţii lui vor muri înaintea lui. Casa feciorilor lui este Leul; va avea feciori mulţi şi va

avea mare cinste la vreun rege sau domn. Casa nepoţilor lui este Fecioara (13 august-12 septembrie ); în această vreme

este cu neputinţă să aibă vreun spor şi trebuie să rabde. Casa naşterii lui şi a dobânzii lui şi a femeii lui este Cumpăna

(13 septembrie- 12 octombrie); atunci multe va putea face şi bogăţii va lua şi va avea noroc şi dragoste cu femeia lui.

Casa morţii lui este Scorpia (12 octombrie-10 noiembrie); iar la moartea lui care se va întâmpla în acea vreme va avea

nelinişte, căci făcându-şi testamentul va avea împotrivire cu toţii; în acea lună pe apă să nu umble, nici în văzduh să nu

zboare. Casa norocului lui este Săgetătorul; în luna noiembrie va avea noroc în tot ce are să facă. Casa norocului lui, ca

la nimeni altul mai este şi Vărsătorul de apă (8 ianuarie- 7 februarie); atunci toate treburile vor merge bine. Casa

neputinţei lui este Gemenii; în luna mai nimica nu-i va merge spre bine şi va avea semn în cap, în şold sau la unghii. Va

fi milostiv nevestei sale, va avea noroc cu orice haine, numai haine negre să nu poarte. Noroc va avea spre răsăritul

soarelui. Viaţa lui, de va trece de 22 de ani, va trăi 70 de ani. Aproape de moarte i se vor înnegri dinţii cei de dedesubt.

Dacă martie va fi vântoasă, în luna mai va fi frumos. Dacă tună în martie se anunţă un an mănos. Dacă va cânta cucul în

martie va fi un an bogat. Dacă în martie va pica rouă, după Paşti, va ploua mult. Dacă cineva are guturai în martie, tot

anul va fi sănătos.

Bibliografie:

1. Gramovnic din Bătrâni, Editura Poarta Orientului, Iaşi, 1993.

2. Marcel Olinescu, Mitologia românească, Editura Saeculum vizual, Bucureşti, 2004

3. Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R., 1987

4. Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1969

C O M U N E D I S P Ă R U T E D I N F O S T U L P L A I P Â R S C O V

COMUNA GOIDEŞTI

Printre comunele importante ale plaiului Pârscov, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-

lea, se remarcă, în mod evident, comuna Goideşti, prin aspectul peisajelor naturale, prin tradiţiile vechi conservate aici

şi care se mai păstrează şi astăzi, prin modul de viaţă şi specificul locuitorilor. Comuna Goideşti ocupa partea cea mai

nordică a plaiului Pârscov, fiind cea mai muntoasă şi având cel mai întins teritoriu. Se întindea pe o suprafaţă

cuprinzând 25.046 ha. Era situată la o distanţă de 63 km. de oraşul Buzău, reşedinţa judeţului Buzău. Ocupa zona

nordică a Văii Bălănesei. Comuna era situată între următoarele limite: La nord începe din râul Bâsca Mare, de la

pichetul Coceanul, urcă pe izvorul Pitac Patac, trece peste muntele Hoszokos şi izvorul Bâsculiţa, la gura izvoarelor

Corâiul şi Bălescu, de unde coboară la obârşia izvorului Cilianoş, pe cursul căreia merge până la vărsarea sa în pârâul

Bâsca Mică, urcă o porţiune pe albia Bâscei şi urmează cursul izvorului Maghyarosbokor, până la izvoarele lui, apoi

urcă pe şeaua muntelui Tăietura (Muşa- Albă) unde se află hotarul plaiului Pârscov cu plaiul Slănic: la est coboară pe

plaiul de vest al munţilor Muşa Mare şi Muşa Mică, urcă în vârful muntelui Neharniţa, străbătând punctele La Măciucă

şi Seciul Mare, coboară în Bolovanul Mortului, de unde ajunge în albia Slănicului pe care merge până la Bolovanul

Greului, apoi se îndreaptă spre cătunul Fundata, trece Malul cu Sare şi ajunge în marginea cătunului Budeşti ( comuna

Trestioara); la sud, hotarul urmează partea de sud a cătunului Budeşti, se orientează spre Surduci-Gemeni, de unde

coboară spre locul numit La Grădina lui Nicolae Ciulinu, urcă în dealul Curmătura Purceilor, merge pe plai până la

Vârful Dâlmelor (hotarul Anton Carp), coboară în albia râului Sărăţelul (la punctul numit La Parascheva, în gârlă),

urmează puţin albia Sărăţelului, până la gura izvorului Călugărul, urmează, în sus, cursul acestui izvor până în Vârful

Arsenia, merge pe plai prin pădurea Tainiţa, trece pe lângă stâlpii Tainiţei, întâlneşte izvorul Tainiţei şi coboară până la

vărsarea sa în Bâsca Rozilei, în faţa stabilimentului Bâsca; în partea de vest, hotarul începe de la gura izvorului Tainiţa,

urcă pe Bâsca Rozilei, urcă pe râul Bâsca Mare până la pichetul Coceanul, la gura izvorului Pitac Patac. Am mai amintit

că suprafaţa comunei era de 25.046 ha. din care 137 ha. teren arabil, 8520 ha. pădure, 4230 ha. fâneaţă, 8840 ha. izlaz,

19 ha. livezi şi 3300 ha. pământ sterp. Cele mai importante proprietăţi de pe treitoriul comunei, la vremea aceea, erau:

Goideasca, separată în două părţi: Goldea şi Gorganul care se aflau în stăpânirea cetelor de moşneni, Goideşti şi

Gorgăneşti aflate în devălmăşie, Ivăneţul şi Războiul (Anton Carp), Penteleul (Maican) şi Piciorul Caprei, aparţinând

statului. Relieful comunei este, în cea mai mare parte, muntos şi accidentat. Comuna deţine însemnate rezerve de

minerale, mai ales sare, abundentă în satul Fundata. Fauna cinegetică este foarte bogată. In păduri se întâlnesc urşi,

căprioare, râşi, lupi, iepuri. In apele de munte se întâlnesc peşti cum sunt păstrăvul şi mreana. In jurul pichetului

Coceanu se întâlneşte găinuşa de munte. In păduri se întâlnesc numeroase soiuri de fructe de pădure: zmeură, mure,

afine, fragi şi căpşuni. Pantele munţilor sunt acoperite cu ienupăr. Cele mai răspândite activităţi industriale sunt:

10 ÎNTREZĂRIRI

prelucrarea lemnului, a lânii şi a laptelui. In comună se întâlnesc 4 mori de apă, 3 pive, 2 dârste, căşăria de la Viforâta şi

stânele Corâiul, Zănoaga, Miclăuşul, Piciorul Caprei şi alte stâni mai mici. Lipsa drumurilor face ca majoritatea

pădurilor de aici să nu poată fi exploatate. Pe Bâsca Mică sunt 3 fierăstraie, de unde, cu mare greutate, se pot scoate

scânduri. Căile de comunicaţii urmează albiile pâraielor şi numeroasele văi care străbat comuna; în perioadele cu

precipitaţii bogate comunicaţiile se întrerup datorită viiturilor şi bolovanilor. Cele mai însemnate căi de acces sunt:

Pârscov-Goideşti, pe valea Bălănesei, Goideşti-Lopătari şi Goideşti-Gura Teghii, prin pădurea Tainiţei. Septelul

comunei este reprezentat de: 114 boi, 149 vaci, 128 viţei, 133 cai, 135 iepe, 77 mânji, 1300 oi, 1110 capre şi 245 porci.

Mai există şi un număr de 104 stupi. In componenţa comunei intră următoarele sate şi cătune: Brătileşti, Fundata,

Goideşti, Ivăneţu, unde se află reşedinţa comunei, Plaiul Nucului, Ploştina, Pistritul şi Vârlamul, cu subdiviziile:

Beizadeaua, Poiana cu Rugi şi Vişanu. Populaţia era estimată la 1370 locuitori, din care 254 bărbaţi însuraţi, 44

neînsuraţi, 14 văduvi, 421 băieţi; femei măritate erau 254, văduve 34 şi 349 de fete. Numărul gospodăriilor era de 312

case. Meseriaşi erau: 2 lemnari, 5 butnari, 5 fierari, 4 cojocari şi câţiva locuitori care se ocupau cu tăierea scândurilor,

fabricarea doniţelor, a şiţei, etc. Media naşterilor este de 48 pe an, a deceselor de 33, a căsătoriilor de 9. Populaţia creşte

cu o medie anuală de 15 suflete. Bugetul comunei este de 1915,80 lei. In comună nu există şcoală. Stiau carte numai 12

oameni, ceea ce face ca această comună să fie cea mai înapoiată din judeţ în ceea ce priveşte ştiinţa de carte. In comună

existau 2 biserici cu doi preoţi, 2 cântăreţi şi 1 paracliser. Biserica principală are hramul Sf. Nicolae. In comună sunt 3

cârciumi. Bazil Iorgulescu menţiona că „ Particular este că bărbaţii sunt de o rară inteligenţă, pe când femeile sunt

foarte limitate”. Actualmente, fosta comună Goideşti aparţine de comuna Brăieşti.

Bibliografie:

1. George Ioan Lahovary, Marele dicţionar geografic al României, Editura Socec, 1898, vol. III.

2. Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I.V.

Socecu, 1892.

3. Basil Iorgulescu, Geografia judeţului Buzău, manual pentru clasa III, 1902.

4. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1981

DASCĂLUL TRUDITOR

A plecat dintre noi în lumea celor drepţi şi fără de păcat regretatul profesor Ion Sîrbu (26 aprilie 1938-19 martie 2017),

unul dintre ultimii reprezentanţi ai unei generaţii de dascăli remarcabili din comuna Măgura. S-a născut în satul Măgura

într-o familie de ţărani autentici, aparţinătoare neamului Sîrbeştilor, una dintre cele mai vechi şi mai numeroase familii

din Măgura, străveche vatră de trăire şi simţire românească. A avut 10 fraţi şi surori, dânsul fiind cel mai mic dintre ei.

Dovedind aplecare spre învăţătură, înzestrat cu o inteligenţă deosebită a urmat destinul unui personaj celebru al lui

Marin Preda, Niculae Moromete. Studiile primare şi gimnaziale le-a urmat la Măgura după care a absolvit o şcoală

tehnică în Buzău şi liceul în localitatea Nehoiu. A satisfăcut stagiul militar de 3 ani la Tulcea, la marină, pe Bricul

Mircea. A urmat apoi facultatea de matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. A predat, o perioadă, matematica şi

fizica la şcolile din Ciuta şi Bădila. In anul 1969 devine profesor titular pe catedra de matematică şi fizică la Scoala

Gimnazială Măgura, unde profesează, timp de 31 de ani, până în anul 2000 când se pensionează. Mai bine de 15 ani a

fost director al acestei instituţii. S-a căsătorit cu doamna Margareta Popescu, o soţie şi o mamă iubitoare, plină de

înţelepciune. A avut doi copii; o fetiţă care a decedat la vârsta de un an şi opt luni şi un băiat, Dragoş, absolvent al

A.S.E., astăzi un domn agreabil, inteligent, distins şi plin de respect faţă de oameni. Discret, modest, dascălul era plin de

har şi mare iubitor de ştiinţă. In 31 de ani petrecuţi la catedră numai la Măgura au trecut prin mâinile sale zeci de

generaţii de elevi care s-au bucurat de instrucţia primită de la profesorul Sîrbu. Trebuie să dispui de multă înţelepciune

şi tact pedagogic pentru a-i iniţia pe copii în tainele matematicii şi pentru a-i determina să iubească ştiinţele exacte. A

fost un om iubitor de oameni pentru că a înţeles dictonul potrivit căruia inima nu dezbină ci cheamă la pace şi înţelegere

prin instrucţie, prin educaţie. Fără educaţie nu există libertate. Trăind într-o epocă foarte complexă, de mare raţionament

şi profunzime, pe de o parte, iar pe de alta, sărăcită de superficialitate, este greu să găseşti calea spre adevăr. Lipsa de

educaţie temeinică în familie şi în societate generează conflicte între indivizi, între grupuri sociale. Profesorul Sîrbu,

prin activitatea sa a dovedit, cu înţelepciune, că nu din sălbăticie s-a născut omul ci din nobleţe spirituală, nu din patimi

şi obscuritate ci din lumina spirituală a omului râvnitor întru morală şi desăvâşire. Acum, profesorul Sîrbu a intrat în

vacanţa cea mare.

Dumnezeu să-i călăuzească paşii în această lume a umbrelor, şi să-l aşeze alături de sfinţii cei blânzi şi buni !

Prof. Costea Constantin - Măgura - Buzău

ÎNTREZĂRIRI 11

D O C U M E N T E L E P Â R S C O V U L U I

6 Ilie MÂNDRICEL

1601 ianuarie 2 Fraţii Stan şi Nedelcu vând vie şi ocină cu loc de casă în dealul Verneştilor lui Micşan din

Pârscov.

Să-s ştie acesta zapis cum au vândut Stan Pârţugă şi cu frate-său Nedelcu Făşâe 1 pogon de vie păragină şi cu un stânjen de ocină lui Micşan din (sl.) Pârscov, dereptu ughi 4. Şi iar au vândut Nedelcu Făşâe lui Micşan 2 pogoane de paragină şi cu un stânjen de ocină şi cu loc de

casă în capul viei, ughi 12, din dealul Verneşti ca să-i fie lui moşie în veci neclătinată, lui şi feciorilor lui şi nepoţilor lui. Şi când s-au vândut moşia, fost-au oameni buni aldămăşari, anume Oancea ? (rupt) şi (sl.) Gherghina din Verneşti şi Stan Burzea de acolo (sl.). Şi s-au vândut această moşie în zilele lui Şerban Vodă. O am vândut de bună voia noastră eu, Părţugă şi frate-miu Nedelco Făşie. Şi moşia iaste alăturea cu Sava Benghiul. Şi o am vândut cu ştirea tuturor fraţilor, aşa să se ştie./ Scris luna (sl.) ghenarie 2 zile în (sl.) liat 7209 (1601)./ Pentru pecéţile pusu-ne-am dégetele. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XXVI/7. Copie rom., hârtie. Ediţii: D.R.H. B., vol. 12

1601 august f. z. Cartea de judecată a 12 boieri asupra unei pricini pentru pământ la Pârscov.

Adică să se ştie cum se-au pârât înaintea noastră a 12 bo(i)eri care am fost luaţi pre răvaşele mării sale lui Şărban vodă de Voico vistier şi de moşnénii din Pârscov ca să-i judece pentru năpăştile lor. Deci au avut judecată înaintea noastră Lupul pârcălab cu fii-său Albul şi cu Tatul, feciorul lui Drăgan din Pârscov şi cu nepoţii lui, anume feciorii lui Baldovin, pentru nişte cumpărături ce au fost cumpărat feciorii lui Baldovin de la Tatul, partea lui toată şi partea Manii toată şi partea lui Crăciun toată şi partea lui Drăgan toată şi partea Neculii toată şi partea Radului toată, precum scrie cartea Mihnii vodă. Iar Lupul pârcălab zici că au cumpărat întăi ei moşii de la aceşti oameni, precum nă arată şi zapise la măinile lor./ Deci noi am dat să ţii tot pen doo cu feciorii lui Baldovin, să ţiie de la Drăgan Lupul cu fii-său jumătate şi de la Tatul feciorul lui Drăgan jumătate. Pentru că au fost vândut şi tată-său şi fii-său jumătate din moşii lor, întăi Lupului, apoi ceilaltă jumătate o fostu vândut feciorilor lui Baldovin, ci noi încă am dat să ţ ii aceste cumpărători tot pen doo toate, că au cumpărat dreptu toţi./ Mărturii încă au fost: Calcea bătrânul, Drăgoi bătrânul, Mârzénul Tolilii, Radu cizmar, popa Stan, Ivan, Dan şi satul tot./ Scrie Radul dieconul din Stăceşti văleat 7109 (1601)./ Marin din Verneşti, Stoica din Ungurie, Stoica din Bănceşti, Dragomir din Năgoş(ina), Radul din Câr(lo)măneşti. Din Răteşti, Voicoleţ, Şteful din Târcov. Din Brăeşti, Dragomir Răngă. Dragotă logofăt din Cojăşti. Din Moşăşti, Ne(a)gul şi Stoica. Vlădan tot din Scăeni. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzăului, XLVIII/9. Cop. rom.; cop. id., Ms. 172, f. 16v-17. Ediţii: DIR, 17/I, p. 20-21;

D.R.H. B, vol. 12 şi I. Mândricel,”Scormonind prin cenuşa veacurilor”, Buzău, Ed. Vega, 2011, p. 48-49

1604 f. l. z. Vânzare de pământ la Ungurei. (Extras pentru evidenţierea martorului).

( ... ) Martori: Dragomir cel bătrân din Răteşti şi Maican frate-său tot de acolo şi Neagul Badii, fratele lui tot de acolo şi Voicoleţ tot de acolo şi Şteful din Târcov şi Ivan Sârbul din Polanga şi Nica cupeţu şi Saar cupeţu şi Dobre din Cârlomăneşti şi Dragomir sloga Radu. ( ... ).

D.A.N.I.C. Buc., Col. de manuscrise, Ms. 1233, f. 13 cop. Ediţii: DIR, 17/I, p. 139; D.R.H., 12

1609 martie 14 Jupâneasa Voica vinde lui Radu Jipa 250 de stânjeni de ocină în Răteşti cu 6250 de aspri (Extras pentru a evidenţia

martorul).

( ... ) Şi la tocmeala noastră fost-au şi mărturii, anume: din Răteşti, Drag(o)mir şi frate-său Măican şi (sl.)Neagul diiaconul şi Stănislav şi Şteful din Blestematele şi Nica şi Sar şi Manea neguţători şi Dobrin din C(â)rstieneşti şi alţii care-şi vor pune iscăliturile mai jos. ( ... ). D.A.N.I.C., Schitul Răteşti, II/3. Orig. rom. hârtie (din manufactura lui Matei Basarab), dubios.

Ediţii: DIR B., 17/I, p. 511 1617 februarie 10, Târgovişte Popa Manea cumpără ocini la Pârscov, la Posobeşti şi jumătate dintr-o moară.

Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului Io Iliaş voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui popa Manea şi cu fiii săi, câţi Dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie ocină în sat la Pârscov, partea lui Vladul, toată, fiindcă a cumpărat popa Manea această ocină de la Stoian, fiul lui Vladul, pentru 1175 aspri, însă partea lor toată, din câmp şi din apă şi din pădure şi de peste tot hotarul, oricât se va alege./ Şi iar a cumpărat popa Manea un răzor în deal dela Posoba, pentru 250 aspri./ Şi iar a cumpărat popa Manea o jumătate dintr-o moară dela Vladul dela Creveleşti, pentru 1300 aspri./ Şi iar să fie lui popa Manea ocini în sat la Posobeşti, însă partea unchiului său Voinea, toată, oricât se va alege, pentru că a dat Voinea partea sa de ocină, toată, lui popa Manea şi feciorilor lui popa Manea, pentru Dumnezeu şi pentru sufletul părinţilor lui./ Şi au vândut aceşti numiţi oameni cari sunt mai sus zişi aceste ocini care sunt mai sus spuse, de a lor bună voie şi cu ştirea tuturor megiaşilor din jurul locului şi dinaintea domniei mele. Şi au fost atunci la întocmirea lor mulţi oameni buni martori: din sat din Posămbeşti, Mihai, fiul lui Stănilă şi Sin şi Oprea şi Bunea şi Zărnea şi Micul, Mihăilă şi Frăcea, Bălan (ultimele 3

12 ÎNTREZĂRIRI

nume adăugate posterior) şi Tatomir şi Şerban./ Pentru aceasta am dat şi domnia mea lui popa Manea ca să-i fie ocina care s-a spus mai sus de ohabă lor şi fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele./ Iată şi martori punem domnia mea: jupan Dumitru mare ban al Craiovei şi jupan Cristea mare vornic şi jupan Nica mare logofăt şi jupan Sterian mare vistier şi jupan Păruş mare spătar şi jupan Gorgan mare stolnic şi jupan Gligore mare comis şi Mârzea mare paharnic şi jupan Enache mare postelnic. Şi ispravnic Nica mare logofăt./ Şi eu, Pancul, am scris în cetatea de scaun Târgovişte, luna februarie 10 zile, dela Adam până acum curgători, în anul 7125 (1617)./ Io Alexandru voevod, din mila lui Dumnezeu, domn. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/10. Orig. sl., hârtie, pecete aplicată, căzută, cu o trad. din 1851. Ediţii:

trad. DIR B., 17/III, p. 97-98;sl. şi trad. DRH ...

1617 decembrie 8, Târgovişte

Întăriri de ocine la Măgura. Aldămăşari Vladul, Stoian, Şteful şi Toader din Blăstămatile (Extras).

( ... ) Şi iar a cumpărat Stănilă ocină la Văltureni, însă partea tatălui său Coman, toată, pentru că a vândut-o Coman încă în zilele lui Alexandru voevod, fiul lui Mircea voevod, partea lui de ocină lui Oprea din Măgură. Şi când a fost după aceea, Stănilă a răscumpărat-o de la Stan şi dela nepotul său Oprea, pentru o vacă şi 160 aspri. Şi aldămăşari au fost, anume: Neagul şi Cârstea din Măgura şi Vladul şi Stoian şi Şteful şi Toader din Blăstămatile./ ( ... ). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, LXXXVI/9. Orig. sl., perg.; cu o trad. din 1852; altă trad. B.A.R., Doc. ist.,

CXXVI/99. Ediţii: trad. DIR B., 17/III, p. 175-176; sl. şi trad. D.R.H. B. ... 1619 iunie 16, Târgovişte

Întăriri de ocini şi înfrăţiri la Pârscov, Bălăneşti, Moşeşti şi Teiş.

(Din mila lui Dumnezeu Io) Gavriil Moghila voevod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului Io Simion Moghila voevod. Dă domnia mea această poruncă (a domniei mele) lui Stoichirlea şi cu fiii săi, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie lui ocină la Pârscov, partea lui Moş jumătate, însă din partea lui Ţigule, oricât se va alege, din câmp şi din pădure şi din apă şi de peste (tot hotarul, de pretutindeni), pentru că a cumpărat Stoichirlea această parte de ocină mai sus-zisă dela Pria, fiica lui Moş, pentru 1800 aspri gata. Apoi, Stoichirlea a aşezat şi a înfrăţit pe Stroe (şi pe Mircea şi le-a dat parte) de ocină la Pârscov, însă să ţină Stoichirlea două părţi, iar Stroe şi Mircea să ţină o parte. De asemenea şi Stroe cu Mircea au aşezat şi au înfrăţit pe Stoichirlea (pe o parte de ocină) din Bănuleşti şi iarăşi să ţină Stoichirlea două părţi de ocină din Bănuleşti, iar Stroe şi Mircea să ţină o parte, din câmp şi din pădure şi din apă şi de peste tot hotarul, (pentru că s-au înfrăţit) pe ocinile lor, de a lor bună voie, cu ştirea multor megiaşi, anume: din Pârscov, Drăgoiul cel Mare şi Bălan şi Radul şi din Moşeşti, Banul şi Marco şi Ivan./ Şi iar a răscumpărat Stoichirlea şi Mircea o parte de ocină a vărului lor primar Stroe, (pentru că) a fost vândută această ocină de Stana a lui Dobrovoe, iar Stoichirlea şi Mircea ei au răscumpărat dela Bulea şi dela Neagomir, pentru 700 aspri gata ... la Pinan ocină la Moşeşti, însă partea lui Bu(cşea) cel Mare a patra parte de peste tot hotarul, pentru 1100 aspri gata./ Şi iar s-au înfrăţit Stoica cu Manea şi a dăruit Stoica pe fratele (său Manea) cu 3 răzoare în câmp, iar Manea a dăruit pe fratele său Stoica cu 1 cal bun. Şi iar s-au înfrăţit Stoica cu Nan şi a dăruit Stoica pe fratele său Nan cu 1 bou, iar Nan a dăruit pe Stoica în câmp necurăţat./ Şi iar a cumpărat Stan, fiul lui Cânde din Moşeşti, ocină la Bănuleşti, însă partea Dobrei, fiica lui Neagoe, toată, oricât se va alege din hotar până în hotar, pentru 1500 (aspri) gata./ Şi iar a cumpărat Stoica ocină la Bănuleşti, însă partea lui Pungă jumătate, din câmp şi din pădure şi din apă şi de peste tot hotarul, pentru 1000 aspri şi pentru un cal bun./ Şi iar a cumpărat Teiş (şi) Mihalcea ocină la Bănuleşti, însă partea lui Ciortea, toată, de peste tot hotarul, pentru 1700 aspri gata. Şi iar a cumpărat Teiş şi Mihalcea a treia parte de peste tot hotarul, pentru 1000 aspri./ Şi iar a cumpărat Stan, fiul lui Cânde, ocină la Moşeşti, însă partea Iubei, fiica lui Neguţ, jumătate de peste tot hotarul, pentru 2400 aspri şi să ia Stan 1 ogor înainte de Curmătura Pietrii./ Şi iar a cumpărat Ban cu nepotul său Stan un loc de casă la Moşeşti, dela Sora, pentru 300 aspri. Şi iar a cumpărat Cânde un loc de casă cu ogradă în satul Moşeşti, cât poate să-ngrădească şi un răzor în lazuri şi partea de moară, cât se va alege, dela Negoşoae, pentru 300 aspri. Şi iar a cumpărat Stan un răzor în lazuri dela Lepădat cu o vacă. Şi iar a cumpărat Stan dela Radu Teiş partea lui de moară, toată, pentru 300 aspri. Şi iar a cumpărat Stan dela Meciu un ogor în câmp, pentru 120 aspri. Şi iar a cumpărat Stan un ogor dela Neagoslava şi dela fratele ei Voico, pentru 130 aspri şi de la Nan un răzor, pentru 60 aspri./ Şi iar a cumpărat Dumenecă a treia parte din partea Dobraei, dela fiul lui Moşul, pentru 500 aspri. Şi iar să fie lui Neagul un ogor din vârful Teişului, din partea lui Apostol, fiul Bucşei, pentru că a hrănit Neagul pe Apostol 2 ani, când a rămas mic orfan de părinţii lui. Şi iar a dat Bucşe fiicei sale Stana 2 ogoare zestre. Şi iar a cumpărat Lepădat partea de ocină a lui Moşcior, toată, oricât se va alege, pentru 300 aspri./ Şi martori pentru aceste mai sus-spuse ocine mulţi megiaşi, anume: din Pârscov, Drăgoiul cel Mare şi Stan Mărzanul şi Bălan şi Radul şi Şte(fan), din Moşeşti, Banul şi Marco şi Ivan şi Neagovan şi Brădilă ... şi din Bănuleşti, Fătul şi Burchi şi Stoiu şi Banul şi Mihai şi R... şi Vlădan şi Toader şi alţi mulţi că sunt ale lor vechi şi drepte ocine de moştenire şi de cumpărătură./ Pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Stan şi Stoichirlea, ca să le fie ocine de dedină şi de ohabă, lor şi fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor lor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele./ Iată şi martori punem domnia mea: jupan Ianache mare ban al Craiovei şi jupan Ivaşco mare vornic şi jupan Papa mare logofăt şi Stoica mare vistier şi Miho mare spătar şi Mihalache mare stolnic şi Gligorie mare comis şi Vladul mare paharnic şi Necula mare postelnic. Şi ispravnic Papa mare logofăt./ Şi am scris eu, Iano logofăt, în cetatea de scaun Târgovişte, luna iunie 16 zile şi dela Adam până la această scriere, în anul 7127 (1619).

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/11. Orig. sl., perg., rupt, pecete timbrată, căzută; trad. din 1851 după care

s-au făcut completările. Ediţii: trad. DIR B., 17/III, p. 381-383; sl. şi trad. DRH ...

ÎNTREZĂRIRI 13

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I Marin IFRIM

Elena STROE-OTAVĂ A VENIT UN NENE

CICOAREA

Nu mai sunt profet nici la mine în satul municipal. A venit un nene în

Fruntea zebrelor, unul din acelaşi vid ca şi al meu, numai că are, pe piept Adoarme cicoarea la margini de drum,

În calea ce urcă spre stele. Banderolă papuaşă tricoloră. El face cultura acum. Se ocupă şi de

Pe raze de lună trec visele mele, Întunericul din capul său plin de muzicuţe populare. A belit târgul. Şi nu

Şi focul din inimă-i scrum! Pot să mai scot o vorbă. Să înjur cele nesfinte. O dihanie pluteşte peste

Semafoarele târgului. Taximetriştii sunt trişti de parcă ar parca maşinile Coboară din slavă suspin de vioară În crâşma unui nebun cu acte electorale. Oraşul meu se duce la Ceruri. Cu greierii nopţii şi privighetori, Moare. Când vreau să mă simt binişor, mă duc la Focşani, la Râmnicu Sărat Pe cer, luna albă, în noaptea de vară, Sau la Mizil. Aici pute a grajd. Cineva se baligă în târg. Nu neapărat nesfinţitul. O punte de raze aşterne pe flori. Prostia, da. Buzăul meu moare cu perfuzie în Drăgaică. Cu vată în nasul lui

Benone. E de comă profundă. Să ţină o mie de ani numai să se termine În zori, ochi albaştri deschide cicoarea, Cândva. Acesta nu mai e oraşul meu. E ceva locuit de locuinţe. Unde e sufletul Spre astrul de aur priveşte cu drag. Meu, unde suntem noi, toţi cei nu mai suntem în acest oraş confiscat Şi spune povestea cum astrul şi floarea, De un fabricant de închipuiri tehnice? Oraşele se schimbă în sute de ani. Trec zilnic, de mână, al dragostei prag. Uneori se suprapun, pământ peste pământ, civilizaţii peste civilizaţii. Şi

Omenirea evoluează. Încet şi sigur. Fără maimuţe reformatoare, ca să zic aşa. Doar eu, de lumină nu pot să-mi apropii Sunt la o vârstă la care nu mai pot cere oraşul înapoi. L-am pierdut, mi-a Nici ochii albaştri, nici sufletul cald, Fost furat. Urc la etajul noului cernoziom, am treabă, nu timp inutil pentru buruieni. Când suliţe roşii, în mijlocul bolţii La cimitir, birjar. Oriunde numai între buruienile ăstuia nu. Până şi moartea

Şi sufletul fraged, şi ochii îmi ard! Îmi zice: „Da, să trăiţi, am înţeles”. Şi-mi lungeşte un pic traseul. Vrea să zică Simplu de tot: primarii trec, restul e aşa cum a fost mai mereu, firesc şi lugubru.

GHAZEL

Traducere de Victoria MILESCU şi Ion ROŞIORU (din Agha Shadid Ali, 1949-2001)

Voi face ce trebuie dacă voi îndrăzni în timp real. Un refugiat, eliberat voi deveni în timp real. Dovezile bune vor fi îndepărtate precum cămăşile iadului? De fosta existenţă nu se se va şti în timp real... Unul pe care l-ai alege: Unde te-a condus, apoi, el? Ce dor, O Yaar, control va suferi în timp real? Fiecare silabă suptă sub valurile pământului nostru – Iubirea funerară să o susţină va veni în timp real! L-au lăsat în viaţă ca el să poată fi singur – Pe zeul lucrurilor mici consolarea îl va ocoli în timp real. Vă rog, la urmă, goliţi-mi buzunarele de chei – Infernu-n oraşul de aur va domni în timp real. Îngerii lui Dumnezeu sunt iar – pentru Satan! – disperaţi. Păcatu-a fost vândut, deci ne vom mântui în timp real.

Şi cine este teroristul, cine este victima? Vom afla doar dacă ţara se va spovedi în timp real. În spatele unei uşi pe care scrie PERICOL se şterg Rugăciunile pe care prietenul le izvodi în timp real. Gâtul văzut din spate şi alunecarea lui Pe Strada lui Adio acum se porni în timp real. Am auzit dizolvarea continuă ca de silc – Am simţit cum inima mea se cuminţi în timp real. Inima ei e cenuşă acolo unde trupul îi zace scrumit. Mâinile voastre se vor obrinti în timp real? Acum, prietene, cel Iubit, cuvintele vi le-a furat – Citiţi încet: Complotul se va înfăptui în timp real.

(pentru Daniel Hall)

14 ÎNTREZĂRIRI

Mihaela AIONESEI

stare de viaţă

ştiu un loc unde râsul îşi are rădăcina înfiptă în grădina cu pruni

prin inima căreia încă-mi aleargă pusă pe şotii copilăria Mihai HORGA

paşii nu cunoşteau stângăcia înfrângerea

haz de necaz împotrivirilor RONDELUL COCORULUI

genunchii se trezeau deseori şiroind de sânge

naivi dar hotărâţi ştiau că un fruct dacă nu cade Pe al cerului decor

poate fi cules doar învăţând căţăratul pe de rost Şi când pleci şi când revii

pentru mingea aruncată la întâmplare Dor, speranţe reînvii

trebuia să înfrunţi maidanul presărat cu pietre praf scaieţi Elegant zbor de cocor

şi deseori seara Lin străbaţi ca un planor

o scară rezemată de şură pentru luna de pe cer. Kilometri mii şi mii

întoarsă acasă cu semnul din dreptul frunţii stigmat Pe al cerului decor

ai mei mă certau spunându-mi că iar mi-am luat stelele în cap Şi când pleci şi când revii

chicoteam. prin minte alte idei îşi dădeau coate Simbolistic, as devii

cutreierându-mi fericirea deplină. Carismatic zburător

Sub planorul norilor

ştiu o lume care trăia cu tâmpla aproape de nori În înalturi străvezii

fără lacrimă teamă durere dor

o bunică de statură mică îmi sufla binecuvântări pe rană Pe al cerului decor

ori de câte ori stătea agăţată de mine o tufă de urzici

de parcă aş fi fost înghiţită de un muşuroi de furnici

de la ea ştiam că orice încercare avea remediu cum

usturimea frunzelor pentru reumatism MOŞTENIRE

dar pentru mine blândeţea ei era balsam.

Aurel ANGHEL seara-mi adunam drumurile în poală

le aruncam într-un colţ de cameră vă las Cocorul meu

puneam năzbâtiile de peste zi pe inima încinsă întors acasă

nu-mi era foame nici sete nici frig iubirea mea cu-aripile întinse

pereţii anotimpurile nopţile pe Bărăgane necuprinse

aveau miros de vatră părintească vă las un bob de grâu

un gutui bătrân îmi aprindea stele în fereastră Cuvântul sfânt

deseori simţeam venele cum se dilatau să-l semănaţi

să primească aerul acestei sufocante pasiuni sub bulgăr de pământ

în ajutor venea mereu un stol de aripi albe Neodihnit eu voi întoarce

şi eu pluteam pluteam atât de uşor pe un nor din neştiute zări

ştiu un loc unde cineva aleargă cu seninul în dinţi din piatră în piatră Cuvântul scris

oamenii sunt umbrele lor o floare-n poarta Casei voastre

din care n-are cine să râdă n-are cine să plângă Crescută-n cer

încercările se rostogolesc precum un izvor care macină până seacă Cu rădăcinile în vis

atunci şi acum locul din mine – O rugăciune vă mai las

misterul numit viaţă. În clipa bunului rămas.

ÎNTREZĂRIRI 15

G H E O R G H E P O S T E L N I C U 7 0

A apărut:

„Lumina cuvintelor”

- interviuri -

Editura SFERA, Bârlad, 2017

Gheorghe POSTELNICU – un nume care înnobilează PÂRSCOVUL Titi DAMIAN

„Am început să scriu din îndemnul propriului cuget”, mărturiseşte scriitorul Gheorghe POSTELNICU

într-un recent interviu. În opinia mea, acest „propriu cuget” are o rădăcină mai adâncă: Vasile

VOICULESCU. Cu certitudine, conştiinţa că este consăteanul ilustrului scriitor l-a cercetat deseori, aşa că,

după un peregrinaj de tinereţe, de aproape un deceniu, ca profesor de Limba şi literatura română pe meleaguri

tulcene, unde şi-a exersat condeiul cu articole de atitudine didactică în presa locală, dar şi cu încercări literare

- încurajat fiind de Cornel Regman -, a reuşit să se statorniceasă la Şcoala Generală din satul natal unde,

paralel cu o activitate didactică de excepţie, şi-a început „aventura” scriitoricească.

În scurt timp, adică într-un deceniu, Gheorghe POSTELNICU recuperează timpul „pierdut”,

compensat din belşug cu cel al acumulărilor, iar în 2006, aveam să fiu invitat, împreună cu elitele scrisului

buzoian, la una dintre cele mai izbutite lansări de carte în cocheta bibliotecă a Şcolii Generale din Pârscov,

romanul „Vâsla de sare.” M-a impresionat atât de mult, încât nu am stat prea mult pe gânduri şi am scris o

cronică destul de consistentă pe care am publicat-o în revista de mare prestigiu, „PRO SAECULUM” din

Focşani, aflată pe atunci sub patronajul Preşedintelui Academiei, Eugen Simion.

I-am urmărit cu mare atenţie evoluţia literară care mergea paralel cu a mea şi am descoperit nu numai

un prozator prolific, ci şi de forţă, mărturie fiind volumele: „14 povestiri” (2007), romanul „Tânărul Veronel”

(2008), „Minunata Adela” (2009), „Speranţa” ( 2015), dar mai ales lucrările din zona eseisticii şi a criticii

literare care-l recomandă ca un critic literar de forţă şi curajos, prin lucrări de referinţă precum: „Opera lui Ion

Gheorghe” ( 2010), „Critice” (2011), „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” - roman documentar (2012),

„Dicţionarul dascălilor pârscoveni” (2013), „Ultimul poet dac” ( 2013).

Au urmat, după cum era şi firesc, recunoaşterile şi integrarea Domniei Sale în pleiada scriitorilor

buzoieni prin cronici literare bine documentate care-i atestau calităţile scriitoriceşti, publicate în reviste de

cultură buzoiene, dar şi din ţară. Recunoaşterea oficială s-a produs odată cu primirea în rândul Uniunii

Scriitorilor din România, filiala Braşov, dar şi a unor premii literare de prestigiu: „Premiul special de creaţie

Vasile Voiculescu” (2012) şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Braşov (2015).

Un comentariu aparte îl necesită activitatea sa ca publicist. Cu timpul, cred că acel imbold interior i s-a

amplificat, stârnindu-i orgoliul de a o lua, şi în publicistică, pe urmele marelui său înaintaş Vasile Voiculescu,

aşa că, la ora actuală, ne aflăm la numărul 18 al prestigioasei reviste „ÎNTREZĂRIRI”, pe care, cu modestie,

16 ÎNTREZĂRIRI

o numeşte „sătească.” Într-adevăr, „sătească” prin locaţie, dar prin conţinut a depăşit de mult graniţele

judeţului, promovând în paginile ei semnături locale, dar şi de prim rang ale scrisului românesc precum: Liviu

Ioan Stoiciu, Magda Ursache, Gheorghe Neagu, Ion Roşioru, Marin Ifrim, Tudor Cicu, Ilie Mândricel,

Nicolae Gâlmeanu, Marius Râpeanu. Personal, sunt onorat că numele meu apare alături de acestea. Mă bucură

enorm prezenţa constantă în paginile revistei a numelui unui fost coleg de-al meu de Pedagogică,

pârscoveanul Ion Nedelea, universitar şi jurnalist, sucevean prin adopţie, pentru care nutresc o stimă deosebită

pentru seriozitatea, integritatea şi inteligenţa lui.

Scriitor tenace, robust, talentat, purtând cu sine responsabilitatea scrisului şi a lucrului temeinic făcut,

Gheorghe POSTELNICU, prin truda scrisului său, face ca să reînvie, în conştiinţa pârscovenilor, a

buzoienilor, a românilor, spiritul lui Vasile Voiculescu. Prin poziţia sa de prozator, critic literar, eseist şi

jurnalist, înnobilează această localitate pe care o scoate din anonimatul cultural, impunându-şi propriul spirit.

Cine rosteşte astăzi Vasile Voiculescu, adaugă Pârscovului şi acest titlu de nobleţe: Gheorghe POSTELNICU.

Un titlu de Cetăţean de Onoare pe care Pârscovul i-l datorează cu prisosinţă ar provoca o dublă

înnobilare: recunoaşterea meritelor incontestabile ale creatorului de literatură, iar pe de altă parte, Pârscovul

devine, cu certitudine, şi prin numele său, un blazon pe harta spirituală a ţării, alături de Humuleşti, Lera,

Hordou, Răşinari, Siliştea-Gumeşti, Salcia, Muscelu-Cărămăneşti, Cocora, Făcăeni, Florica...

La mulţi ani, prietene Gheorghe POSTELNICU!

UN REPER, UN EXEMPLU DE PROFESIONALISM MAXIM

Marin IFRIM

Nu-mi plac festivităţile literare de niciun fel, nici măcar când e vorba de mine însumi. Asta nu

înseamnă că aş fi un om hâtru, lipsit de bucuriile unor sărbători. Când apreciez ceva anume, cum e această

”senzaţie” statistică, adică faptul că scriitorul Gheorghe Postelnicu a împlinit 70 de ani, nu mă gândesc la

sărbătorirea acestuia cu torturi, lumânări şi urări formale. Pentru mine, Gheorghe Postelnicu e o sărbătoare

perpetuă. Una a spiritului liber, independent, personificat în făptura sa devoratoare de cărţi şi în idei cu o

mobilitate pedantă, de cercetător al astrelor de deasupra alfabetului, ningând pe coli verticale fără să scape jos,

în hău, nici măcar un strop de cratimă. Gheorghe Postelnicu este singurul critic literar al Buzăului, un critic

calificat, cu un caracter fără de care nu ar fi putut realiza o operă literară credibilă, importantă, utilă. După

părerea mea, ”cota” sa literară a crescut în clipa în care a desăvârşit o carte impecabilă, dedicată celui mai

mare poet român în viaţă, buzoianul Ion Gheorghe, o legendă a literaturii noastre. Am convingerea că, pe cei

doi, dincolo de experienţa fiecăruia în parte, i-a apropiat caracterul de războinici, de fiinţe constructive,

ziditoare de cetăţi cu coperţi de aur. La 70 de ani, Gheorghe Postelnicu e destul de puternic pentru a-şi permite

să mai scrie încă un sfert de secol. Şi-a demonstrat vigoarea în cărţile de până acum. Iar calitatea sa, de scriitor

între scriitori, e mai presus de mărunta scriitorime. Pentru mine, Gheorghe Postelnicu este un reper, un

exemplu de profesionalism maxim. Mă bucur sincer că există şi că are un fel inconfundabil şi garantat de a sta

departe de tot de micile mizerii ale lumii literare din jurul meselor de protocol sau de prin taverne pline cu

genii efemere. Tot respectul şi o reverenţă de simplu ”muşchetar” în faţa unui adevărat nobil al literaturii

actuale.

La mulţi ani, Excelenţă!

SFÂNTĂ DĂRUIRE

Stelian GRIGORE

Pe 20 august 2017, colegul meu de breaslă, profesorul de limba română, publicistul, prozatorul şi

criticul literar Gheorghe Postelnicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Ligii Scriitorilor

Români, împlineşte şapte decenii de la naştere. Mi-aduc bine aminte de momentul când ne-am cunoscut,

graţie prietenului nostru comun, distinsul scriitor Marin Ifrim. Era într-o zi de toamnă a anului 2008. Atunci

am avut senzaţia clară că mă aflu în faţa unui om de o rară sensibilitate, de o înaltă distincţie morală, de o

modestie şi o nobleţe ce caracterizează pe adevăraţii intelectuali, iubitori de semeni şi creatori de frumos.

ÎNTREZĂRIRI 17

Mi-aduc aminte, cu plăcere, de manifestările la care am participat la Pârscov, dedicate părintelui

spiritual al locului – marele scriitor Vasile Voiculescu.

Sunt tare bucuros că am în bibliotecă multe din cărţile colegului meu: cartea cu cele 14 povestiri,

romanele (”Vâsla de sare”, ”Tânărul Veronel”, ”Minunata Adela”), cartea de cronici literare intitulată

sugestiv ”Critice”, studiile monografice (”Opera lui Ion Gheorghe” şi ”Viaţa şi opera lui Vasile

Voiculescu”), cât şi multe din numerele revistei ”Întrezăriri”.

Opera sa este o adevărată lecţie de credinţă faţă de oamenii în mijlocul cărora s-a născut şi trăieşte,

luminându-i spre înţelegerea utilului şi frumosului din viaţă. Este o dovadă de sfântă dăruire pentru

cunoaşterea şi păstrarea tradiţiilor spirituale pârscovene.

Vor trece ani după ani şi generaţii de iubitori ai cuvântului scris vor descoperi noi frumuseţi de nebănuit

în opera sa.

La mulţi ani, dragul meu coleg!

MIRACOLUL DESPRINDERII

Dumitru SCOROŞANU

Care este miracolul desprinderii celor aleşi dintre noi, să se ridice într-o plutire maiestuoasă, în tăria

albastră a spiritualităţii? Pornind de aproape un asemenea zbor, încerci să înţelegi ce anume determină saltul

spre creaţie al prestaţiei umane pe acest pământ.

Cu cele 12 cărţi publicate după anul 2005, lângă mine, şocat ca de obicei de complexitatea şi

prolificitatea scriitorului, profesorul Gh. Postelnicu, aleg cea mai facilă soluţie, să-l las în grija criticilor.

Diferiţi din mai multe unghiuri, am împărţit mulţi ani spaţiul şi timpul coexistenţei în şcoală şi în lumea

Pârscovului. Încă din anii ’80 ne-am descoperit reciproc afinităţi spirituale bazate tocmai pe acele trăsături

care ne deosebeau. Eu mă simţeam atras, se pare, de revolta care clocotea în el şi de nonconformismul

manifestat în relaţiile interpersonale, în special cu cei care îmi displăceau şi mie. De fapt, Gigi Postelnicu îmi

atrăsese atenţia încă din curtea şcolii vechi prin prestaţia sa de fotbalist şi firea aspră, rebelă. Într-un Pârscov

cu o mulţime de elevi plecaţi pe la şcoli, l-am pierdut din vedere ani buni. Destinul l-a adus acasă mai târziu,

când eram deja profesori şi ne-am descoperit atâtea momente comune din trecutul nostru. Taţii noştri, Ştefan

şi Nicolae, au fost împreună pe frontul din Rusia, trăind calvarul luptelor de la Cotul Donului şi de la

Stalingrad, dar şi anii grei de prizonierat în Munţii Ural. Chiar şi numele noastre de botez – Gheorghe şi

Dumitru, stau la hotarul anotimpurilor, el cu harul izbucnirii vegetaţiei şi vieţii, eu sub semnul roadelor

împlinite ale toamnei. Ne-am completat şi în privinţa studiilor: el absolvent la filologie, mai apropiat de

matematica limbii, eu la istorie, cu fereastra deschisă imaginării vremurilor trecute. Din aceste motive şi multe

altele, am trăit împreună evenimentele pe care ni le-a oferit istoria postdecembristă. Gheorghe Postelnicu, la

care descopăr uneori gesturi şi atitudini observate şi la fratele meu mai mare, Nică Zigu, a devenit pentru mine

salvatorul ideal al informaţiilor şi trăirilor pe care doream să le las urmaşilor noştri.

Miile de pagini scrise de el – literatură, critică literară, istorie şi gazetărie sunt rodul unei minţi

complexe, dar şi manifestarea spiritului civic şi ataşamentul faţă de valorile mediului rural în care a văzut

lumina zilei. Gh. P. este moştenitorul atâtor calităţi specifice spaţiului geografic şi spiritual în care trăieşte. Cu

faţa spre Dumnezeul moştenit de la moşii săi, se simte bine între credincioşii adunaţi în biserică şi trăieşte

autentic evenimentele cultului ortodox. Interesul profesorului Gh. P. pentru istoria locală a devenit treptat

dominant în exerciţiul său de scriitor. A folosit de la început toate informaţiile existente în lucrări monografice

publicate sau din mărturiile interlocutorilor. Odată cu editarea revistei „Întrezăriri” în 2013, explorarea

spaţiului local a scos la lumină momente ale istoriei de la epoca străveche, la contemporaneitate. De evidenţiat

sunt dezvăluirile membrilor vechilor familii pârscovene care au suferit represalii în primii 20 de ani ai

comunismului.

În contextul centenarului de la primul război mondial, preocuparea redactorului revistei „Întrezăriri”

de a salva memoria unor participanţi excepţionali, cum a fost sublocotenentul Nicolae Pietraru, dar şi

conservarea unor monumente din acea vreme, au devenit priorităţi în ultimii ani. Aceeaşi pasiune pentru

identificarea şi salvarea unor biserici şi ruine ale vechilor aşezăminte mănăstireşti. Tot operă de salvare este şi

18 ÎNTREZĂRIRI

„Vechi familii pârscovene”, unde zeci de familii din vatra Pârscovului au cunoscut lumina cărţii. Cred că

volumul informaţiei acumulate şi lucrările monografice existente îi pot permite scriitorului nostru să lanseze

iniţiativa redactării unei monografii a localităţii, de o calitate nouă. Interesul lui Ilie Mândricel pentru

documentele evului mediu pârscovean nu este întâmplător. După mulţi ani de căutări în arhive, cărturarul de

la Bozioru a găsit filonul de aur al istoriei românilor din Subcarpaţii Buzăului.

Gheorghe Postelnicu a devenit o instituţie a culturii spaţiului buzoian. În mod constant în ultimii 15

ani, el a fost iniţiatorul unor acţiuni de încurajare a activităţii altor scriitori buzoieni, cu predilecţie a celor de

pe Valea Buzăului. Zece ani la rând, în cadrul manifestării „Scriitori buzoieni de ieri şi de azi”, a adus la

Căminul Cultural şi la Centrul de Documentare şi Informare al şcolii, pe cei mai cunoscuţi creatori de

literatură din zonă. Gh. P. este un remarcabil critic literar, probabil pornind de la spiritul său critic înnăscut,

făcând în lucrările sale adevărate demonstraţii de excelenţă în tratarea unor autori cum este poetul Ion

Gheorghe, cu avatarurile sale de trăitor în epoci cu ideologii diferite, dar opera sa critică cu valoarea cea mai

înaltă rămâne „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, lucrare care cuprinde informaţii biografice inedite şi

mesaje pe care numai un trăitor al acestui sat le putea formula.

Nu întâmplător am lăsat la urmă amintirea şansei oferite acestui creator de soţia sa, Elisabeta

Postelnicu, profesoară de chimie, fizică şi informatică, cu o continuitate de aproape 40 de ani la Şcoala

Pârscov. Probabil că Gh. P. ar fi scris oricum, chiar cu băţul pe nisip, dacă trăia în urmă cu mii de ani, dar să

ai un sprijin total în tehnoredactare este deja o întâmplare miraculoasă. Spaniolul Miguel Cervantes şi-a scris

nemuritoarea operă lângă o soţie care nu dădea doi bani pe munca sa… În aceste condiţii, competitorii

contemporani ai lui Gh. P. pierd teren cu fiecare an care trece, în faţa acestei echipe redutabile. Cu harul pe

care îl au şi sub semnul binevoitor al divinităţii, soţii Postelnicu trăiesc frumos vârsta înţelepciunii.

GHEORGHE POSTELNICU: SCRIITORUL, REDACTORUL DE REVISTĂ, OMUL DE CULTURĂ

Tudor CICU

Motto:

„Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre biruinţă, judecata”

(Matei, cap. 12,20).

Ca autor al unei cărţi de căpătâi (Opera lui Ion Gheorghe) - în care a trudit până la ardere „să ridice

cortina dintre realitate şi himeră, dintre obiectiv şi subiectiv” -, omul de cultură Gheorghe Postelnicu a rămas

în memoria buzoienilor ca „scriitorul care a intrat în groapa cu lei, şi, mă întreb, cum are să mai iasă de

acolo?”, prin chiar vorbele profetice ale poetului de la Sărăţeanca, rostite în ziua lansării amintitului volum, zi

ce a coincis cu aniversarea a 75 de ani din viaţa poetului buzoian. Acum, în pragul a unei vârste rotunde (70

ani), Gheorghe Postelnicu, având virtuţi multiple, are deja opera sa care e departe de a se fi încheiat. Autor de

romane (Vâsla cu sare, Tânărul Veronel, Minunata Adela, Speranţa...), de monografii literare (Opera lui Ion

Gheorghe; Viaţa şi opera lui V.Voiculescu; Vechi familii pârscovene... ), povestiri (14 povestiri), critică

(Critice), astăzi Gheorghe Postelnicu continuă să scrie literatură, să facă publicistică (este fondatorul şi

redactorul şef al unei reviste „Întrezăriri”, mult apreciate de public). Diversitatea preocupărilor sale dezvăluie

personalitatea unui om de cultură nutrit de bune lecturi, îmbinând erudiţia cu fantezia.

Îmi atrăsese atenţia (prin 2007) cu primul său roman scris în 2006 (Vâsla cu sare), prin modul inedit

de a oscila între a scrie sub imboldul unei metafore romanul de analiză a unei conştiinţe disimulate,

condamnată la înţelegere după tiparul unui studiu de caz, sau mai nou, romanul unei stări conştiente cu

moralitatea evenimentelor şi intangibile cu personaje care succed acestora. Mai târziu mă fermecase cu

romanul „Tânărul Veronel” (2008), unde memoria colectivă a trecutului se constituie ca punct de întâlnire şi

martor calificat al istoriei, cu instanţa acuzatoare a semenilor care se fojgăie ca într-un efect de seră, într-o

lume complexă ce ascunde trăiri la fel de incerte. Iar cu „Minunata Adela” (2009), cultura buzoiană mai

câştigase o voce aparte în spaţiul său spiritual.

Adept al teoriei critice promovate de Eugen Simion, care ne spunea că în aplecarea ce o facem asupra

unei cărţi oarecare „critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”, în 2011 îi apare lui

ÎNTREZĂRIRI 19

Gheorghe Postelnicu cartea de comentarii „Critice”, o fereastră deschisă către „lumea captivantă” din cărţile

celor 17 autori prezentaţi, o carte discret polemică, solidă, agreabilă ca manieră de construcţie şi stil. Însă cu

„Opera lui Ion Gheorghe” şi „Ultimul poet dac” Gheorghe Postelnicu avea să întemeieze o mitologie a

spaţiului gheorghian, o carte plină de simboluri poetice bazată în aceeaşi măsură pe revelaţii şi pe cercetare,

capabilă să înfrunte timpul.

Cu „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (2012), Gheorghe Postelnicu a dat spaţiului cultural al

Buzăului o monografie despre lumea, viaţa şi opera poetului şi scriitorului V. Voiculescu, şi, mai apoi, cartea

documentată ştiinţific şi concepută „beletristic” despre viaţa şi opera autorului celor 90 de sonete închipuite

ale lui Shakespeare. Scrierea ei e argumentul cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează în această

golgotă voiculesciană, navigând într-o ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptăţiţi să ne dea efigia

unui V. Voiculescu al Pârscovului dintotdeauna.

Într-o formulă modernă de pretins jurnal este scris romanul „Speranţa” (2015) însufleţind discuţiile,

însemnările zilnice, prin adresare directă. Astfel, memorialistica romanescă ,,în construcţie inedită” capătă

valenţele creaţiei şi singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul

omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar (şi El), prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său

un cimitir cu suflete moarte. Scrierea acumulează o mare parte din păcatele celorlalţi şi (să notăm asta!) tot ce

i se întâmplă unui mare scriitor, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca

material pentru ca să-l folosească în opere.

Pentru mine, Gheorghe Postelnicu rămâne prietenul înzăpezit în iarna cuvintelor, un suflet gata să se

dăruie până la răstignire în noaptea scrierilor sale. De la margine de câmpie dobrogeană, unde se deschid

multe alte poteci ale vinului, îi urez: La mulţi ani!

TIMPUL, „INAMICUL” CREATIV DE TOATE ZILELE

Nicolae GÂLMEANU

Dând vremea şi vremurile înapoi, pentru că următoarele nu mai contează în panoplia noastră de viaţă

(sic!), l-am cunoscut pe Gh. Postelnicu cu un dram mai mult (şi) de timpuriu, iar cunoaşterea parcursă a

devenit tot mai interesantă şi mai bogată faţă de firavitatea şi frăgezimea unui spaţiu locuit sau locuibil

geografic şi social. Pe tema aceasta s-ar putea exprima multă durere.

Asta a fost, cred, prin clasa a IX-a, la liceul din localitatea Pătârlagele, eu fiind mai „bătrân” decât el,

cu un an. Mirosea de la cantina internatului a pâine caldă de grâu românesc, iar noi, cei navetişti, plecam

acasă cu mirosul acela natural, să suplinim mirosul de mămăligă, tot naturală, care ne aştepta, caldă. De fapt,

nu Gigi Postelnicu mi-a fost primul coleg „însemnat”, ce mi-a stricat imaginea mea despre un aluat de făină,

vrând să ajungă pâine, ci onorabilul scriitor, publicist şi istoriograf, Florentin Popescu, de la Lera, din

Chiojdu, cu care am fost coleg de clasă doar în primul an de liceu, deoarece, începând cu clasa a IX-a, acesta

s-a transferat la Liceul „B.P.Haşdeu” din Buzău. El chiar începuse, zice-se, un „roman” adolescentin, cu un

pic despre nu mai ştiu ce colegi şi din care bancă inspiratoare. Înseamnă că aveam curiozităţi şi tentaţii de o

altă natură faţă de „plămada” clasei în care ne găseam şi unde chiar mai exista câte un coleg care compunea,

pentru băieţii „neajutoraţi” literar, scrisori de dragoste pentru „bobociste”, nu în termen religios. Deja

începusem să „fug” din acel spaţiu real pe o ecluză, un tunel, pe un tărâm (orizont) ascuţit de o lumină de fata

morgana, introvertindu-mă.

Astfel, cred că în unele dintre aceste momente timpurii, „ne-am văzut” eu şi Gigi Postelnicu, şi / sau ca

elevi navetişti pe un peron de gară rurală. Ori hălăduind, după ore, în aşteptarea trenului sau a drezinei care să

ne strămute, pe el în Pârscovul lui V. Voiculescu, iar pe mine în Cislăul, unde se născuse moldoveanul poet

Nicolae Tăutu, tatăl său fiind ofiţer la unitatea militară din localitate. Hălăduiam mai abitir când înfloreau

prunii, prin mai, ori când se coceau prunele, după septembrie, ducând duhoarea fabricii de „vin - alcool”, din

preajmă, după noi, tot trenul controlat spiritual de acest amic şi de neastâmpărul lui cultural.

Adolescentul Gh. Postelnicu, echilibrat înspre coleric, colocvial şi ironic literal, atrăgea ca un magnet,

fără să perturbe oarece alte magnitudini, întâmplătoare, celor din jur, prestanţa sa nu era dată de nici un afişaj

sau ambalaj specifice vârstei, ci ea dădea semnale bine tuşate de acea vârstă intelectuală. Îi iscodeam ochii

20 ÎNTREZĂRIRI

iscoditori care căutau să descopere semnale ce îl salutau sau pe care le saluta, vădit bucurându-se de fiecare în

parte. Cred că, în parte, dispărând ca internist din zona mea de navetist, unii îi priveau capul febril şi

neastâmpărul mobilităţii sale ordonate, à propos de imaginea „pândarului” de deţinuţi politici din „Cel mai

iubit dintre pământeni”, pe care nu-l incitau decât capetele ocnaşilor, agresatul nefiind altceva decât un

permanent agresor, numai că în cazul liceanului Gh. Postelnicu, el dădea pilde de „încercări” pe care urma să

şi le consolideze ulterior prin construcţia sa spirituală scrisă.

Absolvind liceul, ni s-au risipit urmele, când, întâmplător, îndrăgostit, am reuşit să trec în câteva

momente prin Pârscov, fără să ne mai fi întâlnit. Mai încoace, după ani de pierderi reciproce, îmi povestea că

l-a avut, printre alţii ca profesor la facultate, pe regretatul critic literar, Cornel Regman. Cu care, alături de

Ioanichie Olteanu şi Petre Got, de la „Viaţa Românească”, din apropierea lui Eugen Jebeleanu, glacial ca un

„Hanibal”, din stranietatea sa, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, îl urmăream pe Nichita Stănescu, însoţit de

Grigore Hagiu, Gh. Pituţ, Gr. Arbore, Gh. Anca, cum trece de la o masă la alta, poetizând: „te sărut, frate, te

sărut”.

Cine şi ce este, acum, Gh. Postelnicu, la vârsta de 70 de ani şi ce va lăsa el în urmă, s-o luăm metodic:

un profesorat de excepţie la şcoala din Pârscov, un romancier modern în metaforă, dialog şi o suprarealistă

imagistică a lumii, un cronicar de întâmpinare exigent şi obiectiv, un apreciat cercetător în biografia şi opera

poetică voiculesciană, un mentor de investigare şi de popularizare a spiritualităţii de pe Valea Buzăului, apoi

cel care „a zbucnit” această veritabilă revistă sătească de ştiinţă şi cultură, „Întrezăriri”, vie împărăţia sa, şi nu

în ultimul rând, misionarismul său, împreună cu biserica şi cu preoţii de aici, pentru cultivarea spiritului şi a

spaţiului din care a izvorât, alături de nobila sa familie, părtaşă la toate împlinirile şi truditele sale speranţe

maratoniste.

Mulţi ani de viaţă, luminatule voiculescian, Gh. Postelnicu!

REÎNTÂLNIREA Serghei COLOŞENCO

Au trecut câţiva ani buni de-atunci...

Mi-a căzut în mână acum vreo şase ani, dacă nu şapte, exemplarul acela (regret că nu i-am reţinut

numărul) din „România literară”, în care am citit o pagină din viaţa lui Vasile Voiculescu, fragment din

monografia pe care o avea în lucru Gheorghe Postelnicu.

Mi-am amintit pe loc de Gigi, fostul meu coleg. Câţi ani au trecut de când nu ne-am văzut? Mulţi, chiar

mulţi...

Ştiam că e din Pârscov; şi cum făcusem placheta dedicată lui Vasile

Voiculescu, apărută în colecţia „Biblioteca rebus”, nr. 74/2011, am trimis două

exemplare la Casa memorială din Pârscov. Urmarea? Am vorbit cu Gigi la telefon şi

de atunci tot vorbim...

I-am oferit revistele ce le „păstoresc” la Bârlad şi l-

am convins să editeze şi el o revistă că i-o tipăresc la

„Sfera”. Şi uite aşa a ajuns revista „Întrezăriri” la nr. 17

(martie, 2017).

Mi-a trimis cărţile lui, le-am citit cu mult interes şi cu

multă plăcere. I-am dedicat o plachetă de rebus, nr. 76,

2012, şi l-am inclus în „Calendar Enigma”, 2017.

La „Sfera” bârlădeană i-au apărut două excelente

cărţi, ultima în colaborare cu Dumitru Scoroşanu.

Sper ca în vara aceasta să-i fac o vizită şi atunci să-i spun în faţă tradiţionalele

urări: LA MULŢI ANI! şi MULTĂ SĂNĂTATE! şi să-l îmbrăţişez prieteneşte.

Sunt curios să văd cum mă va primi...

ÎNTREZĂRIRI 21

ÎNFRUNTÂND „INAMICUL SUBLIM”

I. NEDELEA

Odată cu sentimentul cald al sărbătorii, în preajma aniversării la o vârstă rotundă a lui Gheorghe

Postelnicu te încearcă firesc şi dorinţa cuprinderii într-o evocare cât mai extinsă şi obiectivă a celui care ţi s-a

fixat în conştiinţă ca o personalitate multidimensională. Iar pluralitatea câmpurilor spirituale în care acesta s-a

afirmat şi îşi consolidează statornic meritele înmulţeşte variantele unei posibile abordări. Să dai întâietate

romancierului, autorului de proză scurtă şi amprentei stilistice a naraţiunilor? Să aduci în faţă, desprinsă dintre

alte virtuţi ale scriitorului, originalitatea condeiului critic şi capacitatea de sinteză a istoricului literar? Sau să

conturezi profilul omului de cultură implicat în viaţa comunităţii prin energii dăruite zi de zi (nu doar în

vremea apostolatului în şcoala pârscoveană) şi, de asemenea, în mod remarcabil, prin iniţiative precum

lansarea şi susţinerea, cu eforturi nebiruite de adversităţile vremii, a revistei Întrezăriri? Învinse fiind tentaţiile

(îndreptăţite, de altfel) de a alcătui un Laudatio, o fişă de dicţionar (de care va avea, probabil, parte) ori de a

apela la inventarieri riguroase ale contribuţiilor şi la statistici revelatoare prin numărul cărţilor, articolelor sau

al paginilor tipărite sub semnătura sa, va avea, aici, câştig de cauză încercarea de a-l privi pe sărbătorit ca

învingător – în limitele omeneşti – al „inamicului sublim”, cum a definit el însuşi timpul; culegând, într-o

sumară retrospectivă, argumente ale invocatei biruinţe din orizonturile literar-culturale în care aceasta a fost

dobândită.

Chiar dacă parcursul devenirii lui Gheorghe Postelnicu coboară în ani, prin predispoziţii şi impulsuri

venite chiar şi din alte vremuri, dinspre părinţi şi înaintaşi destoinici, cursa propriu-zisă, în admirabilă viteză,

a creaţiei, ulterioară – se înţelege – perioadei îndelungi de temeinice acumulări intelectuale şi culturale, a

început cu ceva mai mult de un deceniu în urmă. După debutul editorial din 2006, ritmul evenimentelor create

sub lumina tiparului (anul şi cartea) a impus celor ce s-au bucurat de toate acestea senzaţia angajării autorului

în înfruntarea menţionată, cu obiective deopotrivă recuperatoare, dar, mai ales, de marcare semnificativă,

consistentă, cu lucrări biruitoare ale vremelniciei, a traiectoriei afirmării scriitoriceşti. Şi-a asumat astfel – ca

obligaţie faţă de sine însuşi, faţă de comunitatea reprezentată şi faţă de memoria patronului ei spiritual, Vasile

Voiculescu – un program de muncă al perseverenţei şi tenacităţii pe care avem toate motivele să îl percepem

ca nemilos cu sine. Importante fiind, desigur, rezultatele. Aşadar...

La 70 de ani, Gheorghe Postelnicu – împreună cu cei care-i recunosc împlinirile – celebrează nu

doar această vârstă frumoasă, a înţelepciunii, ci şi bilanţul spiritual din intervalul temporar fertil care-i

îndreptăţeşte consacrarea. Există motive de a susţine că acest timp – fie el inamic ori, odată „supus”, prieten –

este dominat în planul creaţiei de autorul de texte beletristice. În edificiile epice mai ample ori mai restrânse

se revelează un prozator / romancier care va fi ucenicit la clasici şi moderni, lăsând să se întrevadă, prin talent

şi acut discernământ, o tehnologie literară bine stăpânită, ferită de excese, inclusiv de cele, măcar discutabile,

ale postmodernismului.

Criticul şi istoricul literar îşi mobilizează, în demersuri specifice, inteligenţa, sensibilitatea, precum şi

abilităţile de analiză şi sinteză, recognoscibile în exegeze convingătoare. Temeritatea se asociază cu

perspicacitatea şi cu simţul rigorii în identificarea documentată a adevărurilor pentru a rotunji un remarcabil

şi remarcat studiu monografic dedicat vieţii şi operei lui Vasile Voiculescu; sau pentru a pătrunde, fără riscul

unor derapaje, pe un tărâm unde e greu de despărţit poezia de mitologie şi istorie, cel al „ultimului poet dac”,

Ion Gheorghe, a cărui operă îi prilejuieşte fermecătoare piruete pe gheaţa subţire a amestecului de ficţiune,

viziune metaforică şi interpretări ale unor vestigii concrete.

Publicistul se angajează în demersuri variate, întâlnindu-se, prin texte bogate în substanţă, cu cititori

ai unor prestigioase reviste şi ziare, precum România literară, Convorbiri literare, Luceafărul, Historia,

Lumina (cotidian al Patriarhiei Române) etc.

În sfârşit, fiul satului, care este, de fapt, prezent în toate celelalte ipostaze, se comportă ca atare atât în

fapte finalizate editorial, prin care timpul aducător de uitare este sfidat în texte ale neuitării (Dicţionarul

dascălilor pârscoveni..., Vechi familii pârscovene), cât şi în alte proiecte îndrăzneţe şi originale, cel mai

important fiind, fără îndoială, revista Întrezăriri, ajunsă, iată, la al 18-lea număr. Este de semnalat întru laudă

22 ÎNTREZĂRIRI

că, în majoritatea demersurilor cu ecou comunitar, Gheorghe Postelnicu atrage condeie, surse şi energii

cooperante şi, mai ales, că împărtăşeşte ţeluri înalte cu Biserica şi slujitorii ei luminaţi.

Acestea (şi altele pe care trebuie să ne prefacem a le uita) fiind semnele cu care-şi particularizează

trecerea, trebuie subliniat că ele lasă urme distincte şi directe în biografia scriitorului, dar şi unele indirecte,

de asemenea semnificative, exprimate în modalităţile de receptare a faptelor sale. Pe scurt: recunoaşterea

valorii prin calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, premii literare, participarea la târguri de carte,

referinţe numeroase la opera sa în publicaţii şi lucrări importante (să amintim doar că Adrian Dinu Rachieru,

într-un studiu dedicat lui Ion Gheorghe, îl pomeneşte şi citează favorabil pe Gh. P. de vreo şase ori).

Dacă, până aici, au fost privilegiate gânduri şi constatări obiective ale unui beneficiar (din mulţimea

cititorilor) al creaţiei literare şi culturale a lui Gheorghe Postelnicu, îmi îngădui ca, pentru final, să-i fac loc în

prim-plan prietenului său din copilărie şi de totdeauna, pentru a mărturisi o convingere şi a face o urare.

Convingerea că aniversarea, chiar dacă va fi încheind o etapă, deschide alta pe care vigoarea dovedită o

anunţă la fel de rodnică şi chiar aducătoare de posibile surprize ale tinereţii manifestate ca stare de spirit.

Urarea – scurtă, dar din inimă: Ani mulţi, frumoşi de viaţă şi de creaţie!

CU VÂSLA DE SARE PRIN CULTURA ROMÂNĂ

IJI

Ajuns la frumoasa vârstă de 70 de ani, profesorul Gheorghe Postelnicu vâsleşte spre infinit cu vâsla sa

de sare, romanul care – alături de „Minunata Adela” şi „Tânărul Veronel”, ca şi cu unele lucrări monografice

– i-au adus o binemeritată celebritate în rândul oamenilor de cultură ai ţării noastre.

Îl cunosc de câţiva ani buni şi sunt uimit de sinceritatea, neastâmpărul şi puterea sa de muncă, în

condiţiile vieţii austere din localităţile noastre rurale. Alături de soţia sa, cu nume parcă predestinat unui tron

regal şi nu unui scaun aflat în faţa calculatorului, domnul profesor Gh.P. pare a fi dirijorul sacru al cuvintelor

care, la un gest al său, se transformă în figuri de stil, parabole cu tâlc sau tablouri superbe, cu hăţişuri naturale

din grădina divină a satelor pârscovene.

Se pare că, de peste ani, de undeva de sus, înaintaşul său, medicul şi scriitorul pârscovean Vasile

Voiculescu îi urmăreşte zbuciumul literar şi îi îndrumă paşii spre perfecţiune, ajutându-l să ignore greutăţile

care pe el l-au învins. E adevărat că, în zilele noastre, marele public a cam dispărut, iar cel rămas nu prea are

timp de citit decât pe internet, dar asta nu scade cu nimic valoarea unei cărţi bine întocmite. În fond, autorul

cedează viitorului cititor o parte din trăirile sale sufleteşti, cu emoţiile şi vibraţiile unor lungimi de undă de

înaltă frecvenţă.

Aşa dinamic cum îl cunosc, sunt convins că domnul Postelnicu mai „coace” ceva cu care să ne încânte

în anii următori, ca să uităm de necazurile vieţii cotidiene. Îl rog pe bunul Dumnezeu să-i dea voie să mai

vâslească mulţi ani pe valurile vieţii şi în cultura română, iar pe „confratele” Caron să aibă răbdare: încă nu

dorim să trecem Stixul…

La mulţi ani, domnule profesor!

UN APOSTOL AL SATULUI

Constantin COSTEA

Există, în cadrul fiecărei comunităţi săteşti, o categorie de oameni cu ştiinţă de carte, ataşaţi profund

de comunitatea respectivă, care organizează, adesea, şi îndrumă destinul comunităţii şi drumul ei prin istorie.

Aceşti intelectuali ai satului luminează precum o făclie călăuzitoare. Acţiunea lor benefică începe la şcoală şi

la biserică, două instituţii fundamentale ale neamului românesc. Unul dintre aceştia este profesorul Gheorghe

Postelnicu, remarcabil om de carte, strâns legat de destinele Pârscovului. Dascăl nepreţuit, Domnul Profesor

este un apostol al cuvântului pentru că ştie că în cuvânt stă povara adevărului. Bucuria, tristeţea, căderea,

măreţia înfloresc în cuvânt prin taina slovei. Aplecarea către scris, către creaţie dă tonul sacru începutului

cântării de aur a cuvântului. Acest imbold de care este stăpânit Domnul Profesor Postelnicu ( nume de mare

dregător domnesc) are o singură, dar nobilă orientare: ridicarea poporului prin luminare şi dreaptă vieţuire.

Aici începe urcuşul spinos către omenie, ideal măreţ care înseamnă dragoste faţă de oameni, iubire faţă de

ÎNTREZĂRIRI 23

toată suflarea hărăzită de Dumnezeu pe pământ. Profesorul Postelnicu este dominat de acest sentiment. Omul

de caracter a reuşit să doboare distanţa dintre faptă şi cuvânt; dornic de a afla firea altora, va fi avid de

comunicare, de a-i asculta pe alţii, de a se deschide experienţei altor persoane inefabile de caracter şi în acest

fel, cu necesitate, este un om al omeniei. Profesorul a considerat că nu este necesar să se mulţumească cu

aparenţele, că trebuie să stăruie cu migală asupra lucrurilor şi gândurilor mai mult decât individul superficial

şi că el este unul dintre acei oameni cu mintea ageră care se lasă mistuiţi de flacăra culturii şi ard în virtutea

puterii ei, oameni de bine ce iau în grija lor trecutul şi prezentul spre păstrare şi bună transmitere mai departe.

Profesorul Postelnicu este un luptător pentru dreptate, pentru adevăr, pentru stârpirea Răului, în general.

Operele sale literare dovedesc că Răul îşi are rădăcinile acolo unde nu-i comunicare, unde nu-i bucuria şi

căldura unei comunităţi unite în duh şi în faptă întru aceeaşi nădăjduire, căci Răul este pruncul nedorit al

părăsirii şi al izolării, al însingurării, al omului denaturalizat, aflat în exil, într-un fel sau altul, fiu risipit dus

de tovărăşia Răului pe drumuri care nu au căpătâi. Aceasta nu se poate realiza decât prin educaţie şi Domnul

Profesor a înţeles că educaţia presupune un exemplu viu de virtute şi lumină pe care să-l urmezi întocmai, că

ea are o însemnătate covârşitoare în lupta împotriva Răului, pentru statornicirea Binelui; ea presupune

renunţarea la cele lumeşti şi jertfă pentru o vieţuire dreaptă şi luminoasă. Din acest punct de vedere,

Profesorul Postelnicu şi-a dus la bun sfârşit nobila îndatorire pe care şi-a asumat-o faţă de semenii săi. La

mulţi ani, cu sănătate, Domnule Profesor!

LA MULŢI ANI, GHEORGHE POSTELNICU!

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate,

Ce e rău şi ce e bine,

Te întreabă şi socoate.”

Versurile Glossei eminesciene îndeamnă totdeauna la meditaţie, dar ştim că, la un moment dat, vine şi

timpul bilanţului.

De cele mai multe ori, toţi ni-l facem la vârsta pe care o vei împlini în curând: 70 de ani!

Pentru a sărbători împreună acest eveniment din viaţa ta, dragă prietene, vreau să-ţi spun că, deşi ne

cunoaştem de foarte puţin timp (nouă ani), în raport cu anii noştri, deşi am fi putut fi colegi de liceu (la

Pătârlagele), tu ai terminat tocmai când intram eu, deşi puteam fi colegi de cancelarie, fiind din sate apropiate,

viaţa ne-a purtat pe alte meleaguri. Ne-am întâlnit târziu, la un eveniment trist (înmormântarea cunoscutului

învăţător al comunei, al şcolii din Bădila, Nelu Popescu), dar am devenit imediat prieteni. Peste foarte puţin

timp, am cunoscut-o şi pe Violeta, buna ta soţie, care îţi este alături în redactarea scrierilor tale şi care ne-a

devenit o dragă prietenă. Noi, eu şi Mincu, vă preţuim ca oameni, pentru că sunteţi minunaţi. Iar ca scriitor, tu

ai dovedit mult talent, atât în opera beletristică, în calitate de povestitor şi de romancier, cât şi în calitate de

eseist, critic literar, autor de monografii şi studii privind şcoala, biserica şi oamenii care le-au slujit, familiile

vechi ale comunei, conducător de revistă şi implicarea în viaţa culturală a comunei. Se pare că spiritul

scriitorului Vasile Voiculescu, căruia, din admiraţie, i-ai alcătuit o monografie, îţi călăuzeşte acţiunile şi

atitudinile. Din aceeaşi admiraţie faţă de marele scriitor, ai numit revista pe care ai înfiinţat-o şi al cărei

redactor-şef eşti, „Întrezăriri”, titlul volumului de poezii publicat de Vasile Voiculescu în anul 1939.

În cei nouă ani, de când ne cunoaştem, am fost martoră la toate realizările tale literare şi culturale. La

început, mi-ai dat volumul „14 povestiri” şi romanul „Tânărul Veronel”, despre care am scris un comentariu

critic. Au urmat, în fiecare an, celelalte cărţi: „Minunata Adela”(2009), „Critice”(2011), „Ultimul poet

dac”(2013), „Dicţionarul dascălilor pârscoveni”(2013), „Speranţa”(2015), „Vechi familii pârscovene”(2016).

Acum, ai gata de tipar volumul de „Interviuri”. O contribuţie importantă ai avut şi la alcătuirea monografiei

comunei, „PÂRSCOV - Plai străvechi”(2004). Pentru încă două dintre acestea, am scris comentarii critice,

publicate în „Întrezăriri”: „Ultimul poet dac”, studiu critic despre poetul Ion Gheorghe, pe ca îl numeşti

„Heghemonul protocronismului textualist”, de la Sărăţeanca-Buzău şi „Speranţa”, romanul care m-a

impresionat atât de mult! Deşi personajul Gheorghe este un om simplu, care luptă toată viaţa să găsească

iubirea, fericirea, să-şi depăşească condiţia, având merite personale pentru a-şi îndeplini aceste aspiraţii, el

24 ÎNTREZĂRIRI

rămâne în „cercul strâmt” al muncii trudnice, al familiei şi datoriei faţă de copii, nepoţi şi nu poate evada,

oricât de mult îşi doreşte. Cu datoriile împlinite, părăseşte lumea care nu l-a înţeles, deşi sufletul său tânjea

după frumos, admirând natura, scriind versuri şi un jurnal zilnic. Deşi i-ai construit personajului o identitate

socială, psihologică, profesională, am văzut în Gheorghe un alter-ego al tău, căutător de frumos în literatură,

în creaţiile proprii, ale altora, în activităţile culturale, la unele participând şi eu.

La momentul bilanţului, eşti un om împlinit: trăieşti într-o comună cu tradiţii, într-o casă frumoasă, cu

nuc mare în curte, cu trandafiri şi felurite soiuri de arbuşti, copaci şi flori parfumate, ai o familie unită, cu o

soţie minunată, copii şi nepoţi frumoşi, ai o operă bogată şi variată, iar ca recunoaştere a acestui fapt, eşti

membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov. Eu îţi doresc să rămâi neschimbat, să trăieşti

„Tinereţe fără bătrâneţe”, să ai putere de muncă şi inspiraţie, deoarece sânt sigură că ai multe proiecte, pe care

trebuie să le duci la îndeplinire, să colaborăm mulţi ani şi să ne revedem sănătoşi.

La mulţi ani fericiţi şi sănătoşi!

Cu prietenie, Elena STROE OTAVĂ

DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ

Preot Enache NECULA

Viaţă noastră pământească

este o călătorie rânduită de

Dumnezeu, mai mult sau mai

puţin în această lume. Să ne

închipuim această viaţă a

creştinismului, ca o excursie

prin văi şi munţi, ca dorinţa de

a ajunge pe vârful cel mai înalt

al acestei drumeţii, către care

ne îndreptăm cu toată dorinţa

şi stăruinţa.

Este foarte frumos şi plăcut să te afli pe un

vârf de munte. Să priveşti până departe în zări, să

respiri aerul curat, să simţi lumina soarelui strălucitor.

Atunci uiţi de toate greutăţile urcuşului, de piedicile

pe care le-ai întâlnit în drumul străbătut. Te bucuri

mereu, fiindcă ai ajuns la o asemenea înălţime, ai

ajuns la ţintă dorită.

Avem sădită în firea noastră această dorinţă.

În firea omenească există dorul de mai bine. Dorim să

cunoaştem mai mult, să muncim mai bine, să avem o

viaţă mai bună, mai îmbelşugată şi plină de pace şi

armonie. Copilul vrea să crească mare. Tânărul să

ajungă la vârstă maturităţii, să creeze mai mult, iar cel

înaintat în vârstă vrea să trăiască mai mult pe acest

pământ. Ne întristăm când vedem oameni în puterea

vârstei că sunt bolnavi sau stăpâniţi de diferite patimi.

Trebuie să ştim că viaţa noastră tinde întotdeauna

spre perfecţiune, spre împlinirea cât mai deplină a

năzuinţelor fireşti. Tot aşa şi sufletul nostru doreşte să

ajungă la plinătatea puterilor şi a darurilor cu care

este înzestrat de Dumnezeu, să ajungă la desăvârşire.

Pasărea se aşază totdeauna pe crenguţa cea

mai înaltă şi de aici îşi ia zborul înălţându-se spre cer.

Şi sufletul nostru oricât ar fi de împovărat de griji sau

de patimi, doreşte să se apropie de Dumnezeu.

Această năzuinţă firească a lui, acest loc nestăvilit

după curăţenie, bunătate, credinţă, lumină şi dragoste

dumnezeiască sunt dorul şi năzuinţa după desăvârşire.

Iar ajungerea pe treapta cea mai înaltă a acestui urcuş

duhovnicesc este ceea ce numim desăvârşirea

creştină. De fapt, desăvârşirea creştină nu este altceva

decât răspunsul pe care îl dă credinciosul la chemarea

Părintelui ceresc. Este strădania necontenită a

creştinului de a duce o viaţă adevărată, de “om al lui

Dumnezeu”. În Sfânta Scriptură întâlnim nenumărate

chemări către această stare de desăvârşire a vieţii.

După ce a arătat căile care duc la fericire, în

Predica de pe munte, Mântuitorul a spus: “Fiţi voi

desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel ceresc

desăvârşit este” (Matei 5, 48). Prin aceste cuvinte ne

arată lămurit că ţinta vieţii creştineşti este

desăvârşirea. Apostolul Pavel zice: “Fraţilor, nu fiţi

copii în gândire… fiţi desăvârşiţi” ( I Corint, 14.20).

În altă parte ne îndeamnă: “Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-

vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul

iubirii şi al păcii va fi cu voi” (ÎI Corint, 13.11). Este

oare cu putinţă să ajungem la o asemenea stare de

desăvârşire către care năzuieşte sufletul nostru sau

acesta este numai un vis care nu se poate împlini?

Răspunsul la această întrebare ni-l dau o

mulţime de oameni plăcuţi lui Dumnezeu – Sfinţii –

care au urcat mereu pe treptele desăvârşirii creştine.

Sfinţii sunt mărturia adevărului că oricine se

străduieşte să împlinească voia lui Dumnezeu, fiind

ÎNTREZĂRIRI 25

ajutat de harul dumnezeiesc, poate urca pe treptele

acestei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, noi ştim că Dumnezeu a

înzestrat sufletul nostru cu puteri şi daruri că să se

poată ridica până la asemănarea cu Dumnezeu,

Creatorul lui. Dumnezeu este bun, este atotputernic,

este sfânt, e Duh, este pretutindeni. Dumnezeu este

dragoste. Şi sufletul nostru are măcar o parte din

aceste însuşiri. Ne-a înzestrat Dumnezeu cu semnele

puterii, bunătăţii, al sfinţeniei şi al dragostei. Cu

aceste puteri, sufletul ne conduce viaţa pe calea

desăvârşirii. Dar care este calea care duce spre

această culme a vieţuirii creştine? Cum putem merge

pe ea? Care sunt treptele şi obstacolele ei? De la

început trebuie să spunem că această cale ne este

arătată de Mântuitorul Iisus Hristos. El este modelul

vieţii desăvârşite.

Vrei să ştii, dragă cititorule, ce trebuie să faci

sau cum să te porţi într-o împrejurare oarecare a

vieţii? Vrei să ştii cum să te rogi, cu ce inimă să

munceşti, cum să te porţi cu cei mai mari, cu cei de

seamă cu tine sau cu cei mai mici? Vrei să afli care

sunt virtuţile cu care să-ţi împodobeşti viaţa? Priveşte

la viaţa şi faptele Mântuitorului şi vei afla răspuns

negreşit. El este “Calea, Adevărul şi Viaţa”. El este

modelul desăvârşit pe care suntem chemaţi să-L

urmăm. El este nu numai Mântuitorul şi

Răscumpărătorul nostru din păcat, ci şi călăuza şi

izvorul puterilor noastre pe drumul desăvârşirii. El

este pildă neîntrecută a vieţuirii lui Dumnezeu. După

modelul de vieţuire a lui Hristos au trăit Sfinţii

Apostoli, apoi şirul nesfârşit de mărturisitori ai Lui în

lume, Sfinţii Bisericii.Toţi aceştia au urmat calea

desăvârşirii, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor prin

viaţă şi prin faptele lor. De la unii dintre aceşti trăitori

cu viaţă îmbunătăţită ne-au rămas unele descrieri ale

căii care duce la desăvârşire. Urcuşul nu este uşor şi

nu este scutit de primejdia alunecării, a căderii, ei ne-

au arătat cum să urcăm din treaptă în treaptă, unde să

poposim şi cum să pornim mai departe însoţiţi de

harul dumnezeiesc

Sfinţii Părinţi aseamănă desăvârşirea cu o

scară care uneşte pământul cu cerul, pe oameni cu

Dumnezeu. Din virtute în virtute, creştinul urcă până

aproape de Părintele ceresc. Amintim aici, cartea

Sfântului Ioan Scărarul care aseamănă desăvârşirea

cu o scară cu treizeci de trepte, după numărul anilor

aceluiaşi Mântuitorul Hristos când şi-a început

activitatea. Treptele acestea închipuiesc atâtea virtuţi

care îmbunătăţesc viaţa creştinului, începând cu

lepădarea de sine şi sfârşind cu iubirea care le

covârşeşte pe toate.

Mulţi dintre Sfinţii Părinţi reduc treptele

desăvârşirii la trei stări şi anume: prima treaptă sau

starea care este numită curăţenia, în care creştinul

este chemat să se străduiască să fie curat trupeşte şi

sufleteşte înlăturând povara păcatelor. Nu este un

lucru uşor. Dar iată reţeta dată de un mare duhovnic:

“Mergi de ia rădăcina sărăciei duhovniceşti şi florile

smereniei şi frunzele răbdării şi ramurile rugăciunii şi

le amestecă pe toate şi le pisează în piua ascultării, şi

le pune în ciurul gândurilor bune şi apoi le aşază în

oala ştiinţei şi le moaie cu apă din picăturile

lacrimilor, ale pocăinţei, atunci aprinde dedesubtul

văpaia dumnezeieştii dragoste şi după ce va fierbe

puţin, deşarte-le în tipsia socotinţei, adică al

înţelepciunii şi le amestecă cu mulţumire, le bea în

grabă cu lingura umilinţei şi te spală cu baia

spovedaniei şi aşa te vei tămădui şi vei spăla păcatele

tale.”

A doua treaptă sau stare a urcuşului spre

desăvârşire o numesc sfinţii Părinţi: luminare. Odată

curăţit sufletul de întinăciunea păcatului, se înalţă pe

treapta a doua în care este luminat de cunoaşterea

adevărului dumnezeiesc şi de harul sfinţilor. Pe

această treaptă creştinul creşte şi se luminează cu

lumina Duhului Sfânt. Acum, viaţa lui se

împodobeşte cu o seamă de virtuţi şi devine ca o

grădină cu flori în plină vară. Blândeţea, bunătatea,

milostivirea, iubirea de străini, rugăciunea, facerea de

bine şi altele sunt virtuţile cu care îţi îndulceşti viaţa.

Gândurile şi faptele bune prind rădăcini puternice şi

biruiesc din ce în ce mai mult ispitele patimilor.

În sfârşit, treapta a treia, numită desăvârşirea,

este treapta în care sufletul curăţit şi luminat de harul

lui Dumnezeu, biruitor asupra păcatului, trăieşte în

nădejdea deplină a unirii cu Dumnezeu. Acum ajunge

la sfinţenie, iubire de vrăjmaşi şi aplecare creştină

spre faptele iubirii de Dumnezeu şi oameni. El devine

un izvor de bucurie, de bunătate şi de lumină pentru

toţi cei din jurul său. Sufletul desăvârşit este curăţit

de toate patimile, este împodobit cu toate virtuţile şi

luminat de harul lui Dumnezeu. El ajunge în această

stare un cârmaci iscusit al vieţii. Este bine ca toată

grija s-o avem pentru păzirea curăţiei şi nerăutăţii

vieţii noastre.

Să ne silim să ne luminăm mintea cu

adevărul, să hrănim inima cu virtute şi să îndreptăm

faptele noastre pe calea dragostei şi a păcii. Numai

aşa vom ajunge pe culmile desăvârşirii creştine.

26 ÎNTREZĂRIRI

25 martie 2017

Buna Vestire

MARŞUL PENTRU VIAŢĂ

Preot Daniel NECULA

Un eveniment, un manifest împotriva unui fenomen înfricoşător, un marş împotriva morţii! Şi nu orice fel de moarte, nu moartea firească a unor persoane ce au trăit o vârstă pe acest pământ, pentru că ne place sau nu , moartea este singura certitudine cu care ne naştem, ea fiind doar o trecere dintr-o lume temporală, într-o lume veşnică, dar acum s-a manifestat pentru viaţa pruncilor nenăscuţi, pentru dreptul lor la viaţă, într-o ţară în care s-au făcut milioane de avorturi, cele mai multe din Europa (suntem şi noi primii la ceva), un semnal din care ar trebui să se tragă multe învăţăminte. Organizat într-o zi de sărbătoare în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Buna Vestire, ziua care ne aminteşte de vestea începutului Mântuirii noastre, în care Arhanghelul Gavriil îi vesteşte Fecioarei Maria, naşterea Fiului Lui Dumnezeu. Inspirată alegerea acestei zile pentru a transmite mesajul că oamenii iubesc viaţa acelor prunci. Şi scopul acestei manifestaţii paşnice a fost acela ca vocea susţinătorilor să se audă. Se poate pune întrebarea : Este cineva împotriva vieţii? Azi în secolul XXI, se mai produc crime “legale”? Ei bine, DA! Pare surprinzător dar foarte mulţi au criticat sau au ignorant acest marş, fapt care ne demonstreză încă o dată în ce fel de lume am ajuns să trăim. Îndemnând la sfârşitul Sfintei Liturghii credincioşii prezenţi să participle la

eveniment, chiar şi aici în Sfânta Biserică, din relatarea unor persoane care au auzit, au existat fel de fel de vociferări (undeva în pridvorul bisericii) de genul: “Şi ce strigăm acolo?” sau “Ei da, şi să se nască copii să se chinuie…” , Da, iată persoane aşa-zis credincioase, care vin la Biserica în virtutea unui ritualism fără de sens, dar care nu înţeleg nimic. Restul criticilor năroade vin din partea “marilor învăţaţi ai neamului românesc”, “mari analişti”, pricepuţi la orice, care umplu ecranele televizoarelor sau spaţiul de comunicare virtual cu inepţiile lor de genul: “Ne intorcem în Evul Mediu, în loc să acceptăm o societate modernă şi liberă.” Să-mi fie iertată expresia, dar le răspund indignat: Nebunilor, a omorî un prunc e modern? E normal ? Ce e greu să înţelegem că acel prunc nenăscut e viu, e viaţă, e om!!! Modernilor, orice studiu medical demonstrează acest fapt. Să facem un simplu exerciţiu de imaginaţie, să zicem că o mamă naşte un prunc, după naştere, la o oră-două ia cuţitul şi îl taie bucăţi, resturile rezultate le aruncă la tomberon. Înfiorător! Cumplit! Toată lumea se înfioară de gest, presa condamnă, ştire TV “de interes”, critici “Mama criminală!”, justiţia o condamnă pentru Crimă!!! Ghinionul acelei femei este că nu a făcut aceaşi crimă puţin înainte, cu câteva luni înainte nu mai era criminală, era “modernă”, era o femeie care nu face decât un avort “LEGAL”, ajutată de apărătorii vieţii de Medici! Ce ironie sumbră. Dacă omori în pântece e LEGAL, pentru o societate modernă, eşti trăitoare într-o societate “adaptată” şi “modernă’. Dacă omorî după ce naşti aceiaşi fiinţă nevinovată e CRIMĂ! Un paradox. Participând la marşul pentru viaţă am văzut mulţi privitori indiferenţi, ironici, care ne priveau pe noi, totuşi un număr mare , ca pe nişte “învechiţi”, “neadaptaţi”, “îndoctrinaţi”, epitete pe care le-am auzit unele direct, altele în media. Care media , deşi a fost un marş la nivel naţional cu un număr de câteva sute de mii de oameni, cu mult mai mult decât orice alt miting , nici măcar nu s-a ostenit să scrie o ştire, sau unele publicaţii şi posturi de televiziune au amintit în treacăt de aceşti militanţi pentru viaţă diminuând numărul participanţilor tocmai cu scopul minimalizării evenimentului. Şi atunci nu putem să nu ne punem problema societăţii contemporane, desacralizată, fără repere, fără echilibru, în care consumismul, libertinajul, indiferenţa, corupţia, nepăsarea sunt la loc de cinste. Cu toate acestea, iată că există oameni cărora le pasă, care doresc să-şi menţină morala, echilibrul, normalitatea, indiferent de religie, sex, grad de instruire, aceşti oameni vor normalitate, vor o familie tradiţională, vor corectitudine, vor păstrarea valorilor tradiţionale. În ziua de Buna Vestire, noi asta am vrut să transmitem celorlalţi, cei care au fost prezenti, copii, tineri şi vârstnici, toţi am mărşăluit în tăcere prin multe oraşe din ţară, pentru a trezi şi pe ceilalţi. Şi nu în ultimul rând, pentru a demonstra şi instituţiilor statului şi Instituţiilor europene, “preocupate” atât de mult de “drepturile omului”, că existăm, că suntem reali, ancoraţi în societate, că avem adevărate valori, că le place sau nu, valori de origine creştină şi că nu mai acceptăm intoxicarea cu inepţiile lor despre homosexualitate, parteneriat civil, avort. Îi acceptăm şi pe cei ce nu ne împărtăşesc ideile, ne rugăm pentru ei, îi tolerăm, dar nu ne prostiţi cu ideea nebună că ei sunt normali şi noi nu! Am fost la marşul pentru viaţă, pentru că toţi iubim viaţa şi o respectăm, iubim oamenii şi îi respectăm, iubim tradiţia, ţara şi nu în ultimul rând, noi credem şi îl iubim pe Dumnezeu cu toată nevrednicia noastră şi strigăm întocmai ca bărbatul din Evanghelie întrebat dacă crede în Dumnezeu: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”

ÎNTREZĂRIRI 27

O P I N I I

GLOBALIZAREA?! Iulia TĂBĂCARU

Globalizarea ne-a adus tot ce este mai modern, dar nu ne lasă să ne mai exprimăm

cine suntem noi. Şi ieri şi azi şi mâine ne dorim ce are el, ce are ea, ca sa fim în trend, dar uităm că a încerca să fim ca altul înseamnă a ne ofili sufletul. Tinerii se grăbesc să părăsească satul românesc; ignoră acest colţ de rai, motivând că aici viaţa e grea, câştigurile sunt mici, satisfacţiile nu vin repede, DAR astfel uită să mai fie fericiţi.

Goana după totul la îndemână - oferta globalizării - acaparaţi de noutăţi, trăiesc fără poveşti pământeşti lipsite de răutate, trăiesc gonind… Au uitat că bunica şi mama pregătesc mâncare bună şi dacă nu e gătită în tigăi magice, că au prieteni adevăraţi şi dacă nu-i ţin într-o listă pe smartphon-ul de ultimă generaţie, că luptă să-şi păstreze principiile şi obiceiurile, stilul cumpătat de viaţă, după care tânjesc străinii, cei care îi atrag cu exploziile globalizării. Ei sunt

într-o continuă agitaţie, sunt nerăbdători, nu le ajunge timpul să rezolve lista de to-do, îi fură depresii adânci. De ce? Fiindcă nu preţuiesc mai mult oamenii decât lucrurile, nu realizează că sunt sclavii imaginii publice şi ai lucrurilor, că se sacrifică pentru nimicuri care nu le fac neapărat viaţa mai frumoasă, şi pentru că fac rabat de la calitatea vieţii şi amână totul parcă ar trăi o mie de vieţi, ignoră FERICIREA. Aceasta nu are o reţetă, dar se poate obţine dacă:

vom şti cum să ne alegem persoanele care să facă parte din viaţa noastră; vom înţelege că a fi este mai important decât a avea; reuşim să înţelegem că putem cumpăra cu bani lucruri şi chiar oameni, dar nu putem cumpăra iubirea. vom realiza că orgoliul şi vanitatea sunt distructibile; vom înceta să nu ne mai răzbunăm pe cei care ne-au făcut un rău; vom putea spune ,,iartă-mă” sau „te iubesc’’ cu toată inima; nu vom mai compara nefericirea noastră cu fericirea altora; vom realiza că valoarea unei maşini sau a unei excursii o dau oamenii şi nu preţul ei; vom trăi aşa cum vrem noi, nu că aşa trebuie; toate gândurile şi faptele noastre vor porni din inimi pline de iubire; vom înţelege că între preţ şi valoare este o mare diferenţă.

***************************************************************************************************************************** **

POVESTE DE FAMILIE (2) Aida DRUGĂU

Zile trec şi iar trec… Nicu se căsătoreşte…mai mult de nevoie, decât de voie… A avut totuşi noroc. Fata pe care “a luat-o” e curată, chiar dichisită, harnică şi pe alocuri, în momentele cheie chiar înţeleaptă. Sofia, aşa o cheamă. E dintr-o familie bună, de la munte, de sus de tot. Sunt însă consideraţi “chiaburi” şi asta nu e bine deloc, deloc… Li se vor pune mereu beţe-n roate, dar nu se vor lăsa…au de-acum copiii lor pe care trebuie să-i îmbrace şi să-i

hrănească…şi nu numai…”Omul are nevoie de mult mai mult, de omenie şi înţelegere, de educaţie, de speranţă, de credinţă” zice mereu Nicolae cu năduf… Lemne însă nu prea sunt.Tot aurul de la socri le-a fost confiscat. Sofia însă e straşnică femeie…nu se dă bătută…plânge câteodată cu hohote şi apoi îşi şterge repede lacrimile cu colţul sorţului, să nu cumva s-o vadă cineva. E o femeie demnă mai presus de orice…In plus de asta copiii lor nu trebuie să ştie că puterile lor par câteodată a se împuţina. Noroc că şi-au putut încropi, după un timp, o căsuţă a lor “în mijlocul grădinii”, însă totul s-a făcut cu mare greutate…Nu aveau decât leafa lui Nicu şi faptul că Marcel şi Mădălina, fraţii acestuia, îi mai ajutau cu cereale, lapte, brânză, căci păşunau animalele pe un lot mic rămas de la părinţi, de la bunici… Nicolae îi ajută şi el cu câte “un bon de lemne”, mai ales pe sora Mădălina care avea o situaţie mai grea…fusese cam bolnavă dintotdeauna deşi, niciodată nu se vaită şi nici nu contenea cu munca…”Trebuia să iasă cumva din sărăcia asta!”…Şi bărbatul ei avea o constituţie mai firavă, dar era om tare blând şi foarte muncitor…Iarna ţineau câteva căpriţe, oi, aveau mereu lapte şi brânză, chiar şi pastramă uneori, în vremuri mai bune. Din toate acestea trimiteau mai mereu şi pentru copilaşii lui Nicu. Mădălina şi Ionică, bărbatul ei, munceau tare mult, dar nu se plângeau niciodată… Marcel s-a căsătorit şi el, dar n-a prea avut noroc…a încercat şi a doua oară…degeaba. Bine că n-a avut copii, cum ziceau babele prin sat…Până la urmă s-a aflat că ar vieţui la Mănăstirea Ciolanu, ajuns călugăr econom. Dar au sosit ani grei şi mănăstirile începură a se goli. Toţi călugării mai tineri de cincizeci de ani erau obligaţi să se întoarcă în lume…”Ce mai e şi asta?” se întreba…”Doamne, ce-am să mă fac acum?! Activist de partid, să-mi calculeze ăştia orice pas, de câte ori merg la biserică sau la CAP?!”…Dumnezeu însă nu l-a părăsit nici de data asta …avea să plece la un schit, câţiva km mai sus, unde băieţilor cu “ochi albastri” le-a fost prea lene să mai urce…că “Şi-aşa nu-i ţipenie de om în pădure”. Acolo a împlinit ceva mai târziu jumătate de secol. Acolo avea să găsească “Raiul pe pământ, o Grădină a Maicii Domnului” cum avea mai mereu să se exprime cel care acum era monahul Mina Stănescu. Acolo aveau să-l găsească în unele duminici şi sărbători, mai mult pe ascuns, cei din familia sa: Mădălina şi fetiţa ei şi Nicu cu cei doi copii, uneori şi cumnaţii, oameni apropiaţi semenilor şi astfel lui Dumnezeu...

28 ÎNTREZĂRIRI

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Valeriu BISTRICEANU: „Saltul în veşnicie”, 2017. Am luat cunoştinţă cu

versurile lui Valeriu Bistriceanu, când le-a publicat în revista „Luceafărul”, din

Botoşani, publicaţie în care mulţi creatori buzoieni îşi găsesc aleanul. Nu mi-am

putut stăpâni emoţia artistică şi am transmis câteva aprecieri, pentru că poeziile

lui V. B. aduceau o prospeţime pe care autorii consacraţi au părăsit-o de mult,

dar şi o fluenţă şi o candoare a gândurilor generate de cultură. Infiltrările

discrete de nuanţă expresionistă sporesc fiorul existenţial: „Simt că plutesc. / Mă

cufund uneori / în abisul iubirii. / Simt că nu am aer, / mi-aş dori un leac. /

Leacul meu eşti tu. / Ce mult te doresc! Te-aş chema, / dar mi-e teamă / că nu-ţi

cunosc graiul” („Leacul”). Termenul de referinţă al „Saltului în veşnicie”

rămâne însă sentimentul religios, purificat până la amprenta delicată a unor

elegii care se cer citite şi recitite. Un foşnet ca o tăcere cosmică întăreşte

singurătatea dureros de melancolică. E o eleganţă în suferinţă, un discurs sfios

ordonat pe firul subţire al vieţii: „Doamne, i-ai spus lui Lazăr, / I-aţi crucea ta şi

umblă! / Acum că m-ai chemat / în împărăţia ta şi m-am trezit / cu un nume fără cruce. / Dă-mi Doamne o

cruce, / te-am implorat. / Crucea ta e pe o carte, / mi-ai răspuns. / Ţi-am mulţumit şi am pornit / pe drumul

veşniciei” („Nume fără cruce”). Motivele lirice ale rătăcirii şi întoarcerii sunt definitorii în cele mai multe

poeme. „Vina” poetului constă într-un fel de înţelegere târzie a filozofiei vieţii, culpă recunoscută ca o

regenerare în univers: „Cad în genunchi în faţa icoanei / cu chipul tău singurul / lucru frumos / Din acel

univers / Prin rugăciunea mea fierbinte / Mă înalţ sus, tot mai sus.”

„Saltul în veşnicie” (frumos titlu!) se bucură de compania artiştilor plastici Adina şi Tiberiu Stănescu

şi al tinerei Ştefania-Ana, care împodobesc volumul cu sugestive ilustraţii, întărind efectul plastic remarcabil

al unor versuri încântătoare.

Învins de o suferinţă nemiloasă, poetul Valeriu Bistriceanu ne-a părăsit de curând. Odihnească-se în

pace!

Tudor CICU: „Copil din flori”, 2017. Roman de buzunar, dintr-o serie de succes

a valorosului scriitor buzoian, care ne aduce la cunoştinţă că şi alte poveşti inspirate

de atmosfera copilăriei trăite printre tătarii şi turcii din satul natal îşi aşteaptă timpul

transpunerii artistice. Ca şi în „Fata cu smochine”, răzbate şi aici străduinţa de a

împăca, într-o compoziţie modernă şi elastică, emoţia cu misterul şi cu exigenţele

unei problematici asumate pe deplin. Eroul este tot un inadaptabil al anilor ’60, un

tânăr candid şi utopic, însuşiri care nu merg până acolo încât să-l priveze de dileme

şi controverse. Slăbiciunea lui Victor constă în faptul că se pedepseşte singur pentru

greşelile celorlalţi. Tudor Cicu a scris încă o carte experimentală, dovedindu-se că

este în mare formă. Frazarea aerisită asigură frăgezimea şi seva naraţiunii şi o

fereşte de pedagogie şi de uscăciune. Ca structură, cartea este formată din 16

capitole şi un „Cuvânt înainte” în care suntem

avertizaţi că autorul a aşternut pe hârtie tot nenorocul

personajului său, aşa cum acesta l-a transmis prin vise, „de acolo de sus”.

Mobilitatea lui T.C. în alternarea speciilor literare este un motiv temeinic să-i

aşteptăm cu nerăbdare următoarele creaţii.

Ilie MÂNDRICEL: „Din umbra chiliilor în floare”, 2017. Culegere de

legende „întregite de autor cu variante identificate în cărţi acoperite de colbul

vremii şi vechi documente de arhivă”, reprezentând zona folclorică Aluniş-

Nucu-Ruginoasa, din nordul judeţului Buzău. Este răspunsul doct al

cunoscutului om de cultură din Bozioru la falsificarea jurnalistică a poveştilor

străvechi legate de obiective turistice binecunoscute, precum Babele de la

Ulmet, Scaunele lui Negru-Codă, Piatra cu semne, Comoara de la Agaton,

Izvorul Tămăduirii, Crucea pietrarului, Piatra ’Ngăurită. Teritoriul vestigiilor

ÎNTREZĂRIRI 29

rupestre şi a altor locuri magice din Munţii Buzăului a încălzit imaginaţia diferitelor „formule jurnalistice”

aflate în căutare de senzaţional, deformând, adesea, interviurile realizate cu oamenii locului. Profesorul

Mândricel, autoritate culturală incontestabilă, construieşte cu migală, scriind frumos, punând mare preţ atât pe

informaţia exactă, cât şi pe cuvântul bine ales şi pe sintagma parcă decupată din hrisoave. Unele din cele 13

legende au fost publicate, mai întâi, în Întrezăriri, fiind foarte apreciate de cititorii noştri. Volumul este însoţit

de 8 imagini fotografice realizate de M. Mîncu. Tehnoredactarea computerizată: Floarea Mândricel. Lucrarea

a apărut cu sprijinul Asociaţiei pentru Dezvoltare Durabilă „Zorile” şi a Fundaţiei Române de Dezvoltare

Montană „Carpatica.”

Serghei COLOŞENCO: „Mihai Eminescu - XXIV”, Editura Sfera, 2017,

plachetă cu jocuri distractive realizată de cunoscutul rebusist bârlădean, prilejuită

de comemorarea poetului naţional (15 iunie). Culegerea textului este realizată de

Constantin Romete, iar tehnoredactarea de Bogdan Artene. Un omagiu perpetuu

adus poetului nepereche şi un îndemn de a-i reciti iar şi iar, versurile nemuritoare.

Dr. Valeriu AVRAM, dr. Marius Adrian

NICOARĂ: „Consacrarea aeronauticei române –

misiuni şi lupte aeriene pe timpul Războiului de

Întregire Naţională în perioada iunie –

septembrie 1917”, Editgraph, Buzău, 2017. Cei doi

istorici militari demonstrează, în cele 350 de pagini,

că adevărata consacrare a Aeronauticei Române s-a

materializat în timpul marilor bătălii din vara anului

1917, când aviatorii români au zburat continuu şi nu

au permis avioanelor Puterilor Centrale să pătrundă în spaţiul nostru aerian. De

aici numeroasele lupte duse cu aviatorii germani şi austro-ungari, episoade

prezentate pe larg în cuprinsul acestei excepţionale lucrări.

Origini, nr. 5 (46), publicaţie buzoiană, editată

de Fundaţia „Origini Carpatice”, reuneşte, ca de

fiecare dată, nume cunoscute de autori preocupaţi de istoria şi cultura veche a

poporului român (Alexandru-Lucian Militaru, Mihai Goia, Constantin

Avădanei, Aurel Niţă, Geo Stroe, Daniel Roxin, D.G. Iscru, Nicolae Iosub,

Domniţa Raţiu). Titlurile articolelor spun totul despre orientarea revistei:

„Râmnicu Sărat – o filă de istorie militară în Războiul de Independenţă al

României (1877-1878)”, „Mihail Kogălniceanu – artizanul independenţei de

stat a României”, „Înstrăinarea geografică şi sufletească a Basarabiei”,

„Aspecte ale administraţiei româneşti în Transnistria şi Odessa în timpul celui

de-al doilea război mondial (1941-1944)”, „De ce Dacia?”, „Mihai

Eminescu şi Ştefan cel Mare”, „Drumurile unirii românilor trec prin

Braşov”, „Eroinele de la Olt”.

Continuu, nr. 3, „revistă a scriitorilor de pe Valea Buzăului”, se

deschide cu „o reparaţie necesară”, privind biografia mitropolitului Ioan

Irineu Mihălcescu, membru post-mortem al Academiei Române, născut

la Valea Viei (Pătârlagele), în 1874, „un adversar permanent şi neobosit

al bolşevismului şi al marxismului ateu”, stins din viaţă în 1948, la

Mănăstirea Agapia. Publicaţia mai cuprinde poezie contemporană de

bună valoare, semnată de M. Râpeanu, Gh. Onea, H. Băescu, A. Zisu,

M.M. Macovei, D. Pană, Şt. Iordache, cronică literară realizată de P.

Androne şi T. Damian, cronică sportivă (I. Stoica), teatru scurt, o

corespondenţă purtată de Ion Caraion cu Matei Călinescu.

30 ÎNTREZĂRIRI

Foto 3. Un avion de vânătoare românesc tip Nieuport 11 dotat cu opt rachete ,,Le Prieur”

din dotarea Escadrilei N.11 Vânătoare, Grupul 2 Aeronautic Tecuci

AVIAŢIA ROMÂNĂ ÎN TOAMNA ANULUI 1916

ŞI MISIUNILE EI PE VALEA BUZĂULUI

Comandor aviator dr. Marius-Adrian NICOARĂ

1

La 15 august 1916, România s-a alăturat Antantei şi a intrat în război cu dorinţa de a-şi îndeplini idealul

de unitate naţională. Concomitent cu pregătirea politico-diplomatică a Războiului de Întregire Naţională (1916

-1919), Guvernul român desfăşurase o intensă activitate de creştere a potenţialului militar şi economic al ţării.

La decretarea mobilizării generale, aviaţia militară română a

avut ca principală organizare structurile Şcolii Militare de Pilotaj şi

Şcolii Militare de Observatori Aerieni. Ca urmare a îndeplinirii

ordinului de dislocare în Transilvania, la Braşov, la 16 august

1916, primul aviator care a trecut Munţii Carpaţi în zbor,

îndeplinind visul de aur al lui Vlaicu, a fost locotenentul (în

continuare lt.) aviator (în continuare av.) buzoian Ioan Peneş,

comandant de escadrilă în şcoala de pilotaj.

În prima zi de război, aviaţia română dispunea de 24 de

aeroplane (8 Maurice Farman tip 9-11; 5 Bleriot; 4 Voisin L.3/5; 4

Morane Saulnier; 1 Maurice Farman; 1 Henri Farman-20; 1

Caudron G.4 şi 1 Aviatik), toate neînarmate şi de modele vechi.2Alte 20 de avioane se aflau la şcolile de zbor,

acestea nu puteau fi considerate avioane militare şi nu puteau executa misiuni pe front. Cu un efectiv de 1293

de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, din care 97 de piloţi şi 84 de observatori aerieni, aviaţia română avea un deficit

de 1462 de oameni şi 130 de avioane, faţă de necesităţile frontului, aşa cum stabiliseră strategii militari

români.3

Lipsa unei industrii aeronautice - acum se vedea greşeala guvernanţilor care nu au sprijinit activitatea

avocatului Mihail Cerchez de a fabrica în serie avioane în atelierele Complexului aeronautic de la Chitila, sau

a proiectelor lui Aurel Vlaicu -, a obligat România să facă demersuri pentru achiziţionarea unor aparate de

zbor din Franţa şi Anglia. Avioanele solicitate au sosit greu, pe un traseu ocolit prin Marea Nordului până în

portul rusesc Arhanghelsk, de aici au fost transportate cu trenul la Odessa, şi apoi la Iaşi, unde au fost

montate, revizuite şi completate în cadrul Rezervei Generale a Aeronauticii (în continuare: R.G.A.), o

veritabilă fabrică de construcţii aeronautice instalată în fostul Abator. Aparatele de zbor au sosit la intervale

mari de timp, furnizorii acordând prioritate propriilor necesităţi, care datorită războiului erau din ce în ce mai

mari.

În privinţa calităţilor tehnice ale avioanelor aflate în

dotarea Corpului de Aviaţie Român (în continuare: C.A.R.),

acestea erau fabricate în anii 1913 - 1914, cu autonomie de

aproximativ trei ore de zbor şi viteze mai mici cu 50 kilometri

(în continuare km.)/oră faţă de cele aflate în serviciul Puterilor

Centrale, care mobilizaseră pe frontul românesc aproximativ

300 de aparate de zbor performante, aviatorii Puterilor Centrale

având şi o experienţă de doi ani de război.4

Încă de la începutul ostilităţilor, escadrilele germane

dotate în principal cu avioane Allgemeine Electrizitats

Gesellschaft (în continuare: A.E.G.) şi Aviatik, au bombardat

continuu infanteria şi artileria noastră, făcând numeroase victime soldate cu morţi şi răniţi. Aviaţia germană

îşi dovedise eficienţa dar arăta şi lipsurile în ceea ce priveşte pregătirea Armatei Române.

1Comandantul Centrului de Instruire pentru Forţe Aeriene 2Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Direcţia Aeronauticii, ds. 22, f. 14 3Ibidem, ds. 16, f. 170; ds. 12, f. 115 4Avram Valeriu, Aeronautica română în Războiul de Întregire Naţională 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 24-26

Foto 1. Insignă de pilot militar român

din anii Primului Război Mondial Foto 2. Insignă de observator român din

anii Primului Război Mondial

ÎNTREZĂRIRI 31

Desfăşurarea operaţiilor militare în toamna anului 1916 pe două fronturi - la sud şi nord-vest, faptul că

Rusia nu şi-a respectat angajamentul faţă de România trimiţând pe front trupe insuficient instruite şi amânarea

ofensivei aliate pe frontul de la Salonic, au favorizat ofensiva trupelor Puterilor Centrale (germano-bulgaro-

turce) comandate de feldmareşalul August von Mackensen. În faţa acestei situaţii deosebit de grele, când

armata noastră trebuia să lupte pe două fronturi, Guvernul României a cerut ajutor Antantei şi în special

Franţei. La intervenţia directă a Marelui Cartier General

Francez (în continuare: M.C.G.F.), guvernul acestei ţări

prietene a reacţionat imediat şi a trimis o Misiune Militară

condusă de gl. Henri Mathias Berthelot, ofiţerii francezi

urmând să colaboreze la elaborarea planurilor de operaţii,

împărtăşind din experienţa lor de doi ani de război,

comandanţilor români. Parte integrantă a Misiunii Militare

Franceze, Misiunea Aeronautică era formată, conform

telegramei trimise din Paris de colonelul (în continuare col.)

Vasile Rudeanu, Ministerului de Război Român, din 42 de

ofiţeri, 45 subofiţeri, 36 caporali şi 162 de soldaţi şi civili.5

Piloţii şi observatorii francezi s-au integrat perfect în

escadrilele româneşti, trecând mai întâi la cunoaşterea

frontului, apoi la executarea unor misiuni de recunoaştere pe Frontul de Sud. În conformitate cu Ordinul nr.

645 din 30 septembrie/12 octombrie 1916, Comandamentul C.A.R. l-a numit pe lt. av. René Chambe la

comanda Escadrilei de Luptă - prima unitate a aviaţiei de vânătoare române, care era dotată cu 6 avioane

Nieuport 11 Bebe înarmate cu mitraliere Lewis de calibru 7,7 mm. Piloţii escadrilei aveau misiunea să apere

oraşul Bucureşti de atacurile aviaţiei germane şi ale dirijabilelor tip Zeppelin. Totodată, prin Ordinul nr.

658/1916 al Marelui Cartier General Român (în continuare M.C.G.R.), lt. de Tholozan a fost numit şeful

aviaţiei de recunoaştere, urmând să preia avioanele Farman 40 sosite de curând din Franţa.

În lunile octombrie - noiembrie 1916 s-au intensificat misiunile de bombardament în liniile inamice.6

Întrucât Capitala era ameninţată permanent de atacurile escadrilelor de bombardament germane, M.C.G.R. a

ordonat Comandamentului Corpului de Aviaţie să înfiinţeze o escadrilă formată din 15 avioane pentru

apărarea Bucureştiului la comanda căreia a fost numit lt. av. Panait Cholet. Războiul aerian deasupra

României intra într-o nouă fază, luptele aeriene se desfăşurau zilnic dinspre Curbura Carpaţilor, mai ales în

perioada ofensivei inamice asupra Bucureştiului. Cu tot timpul nefavorabil, misiunile de recunoaştere şi

bombardament în liniile inamice au continuat, în încercarea noastră de a încetini ofensiva trupelor Puterilor

Centrale.

C.A.R. a îndeplinit misiuni de recunoaştere în liniile inamice, de bombardament şi vânătoare, aviatorii

români dând dovadă de mult curaj şi sânge rece în confruntările cu zburătorii germani şi austro-ungari. În

timpul ofensivei generale a trupelor Puterilor Centrale pe Frontul de Sud, personalul navigant din Escadrila de

Luptă a atacat avioanele germane care bombardau sudul ţării şi Capitala, înregistrându-se numeroase

confruntări dintre aviatorii noştri, aliaţii francezi şi echipajele germane. Astfel, în ziua de 10/23 noiembrie

1916, un avion A.E.G. german a fost grav avariat deasupra Bucureştiului, luptele aeriene s-au desfăşurat

deasupra oraşelor Olteniţa şi Ploieşti, bombardierele inamice fiind alungate de către echipajele româno-

franceze.

După ocuparea Bucureştiului de către trupele Puterilor Centrale, Parlamentul, instituţiile civile, armata

şi o bună parte din populaţie s-au retras în Moldova, oraşele Iaşi, Tecuci, Galaţi, Bârlad şi Botoşani vor deveni

principalele centre aeriene ale Armatei Române. Aviaţia Puterilor Centrale şi-a stabilit bazele la Giurgiu,

Olteniţa, Pipera, Băneasa, Buzău, Focşani, Brăila iar în Dobrogea, la Constanţa (hidroaviaţia), Tulcea,

Isaccea, Hagilar.

5A.M.R., fond M.C.G., ds. 311, f. 116; vezi şi: Valeriu Avram, Misiunea aeronautică franceză în România 1916-1918, Editura Militară, Bucureşti,

1998, p. 14 6Avram, prof. univ. dr. Valeriu, Avram col. (r) dr. Alexandrina, General aviator doctor Victor Anastasiu, întemeietorul medicinii aeronautice

româneşti, în volumul: Forţele Aeriene Române: Doctrină, instruire, înzestrare - 10 ani de la apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică. Tradiţie şi

continuitate, personalităţi, acţiuni militare (1910-1947), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2015, p. 310

32 ÎNTREZĂRIRI

Foto 5. Fotografie extrem de rară, o luptăaeriană deasupra

Văii Buzăului

Marea unitate aeronautică a urmat acţiunile forţelor terestre, pe tot parcursul Războiului de Întregire

Naţională. Astfel la Curbura Carpaţilor găsim ca forţe de suprafaţă Regimentul 11 Siret, ce a făcut parte din

Armata 3 Română (în continuare: A.3R.), care a pătruns în Transilvania, în 27/28 august 1916, pe Valea

Buzăului, eliberând timp de câteva zile teritorii

importante, până aproape de Agnita. Până pe 25

septembrie purtase deja câteva bătălii importante, în

decursul cărora a pierdut peste 2000 de ostaşi, după care

a primit ordin să se retragă spre Buzău şi Râmnicu

Sărat. Au urmat câteva săptămâni de lupte defensive

crâncene cu trupele germane şi austro-ungare, răstimp

în care regimentul va ajunge la celebra linie Galaţi –

Nămoloasa-Tecuci, pe care avea să o apere cu succes

până la sfârşitul războiului.

În luna noiembrie 1916 au continuat duelurile de

artilerie şi angajamente minore de patrule şi

avanposturi, într-un context în care ofensiva Corpului

39 German a fost oprită. Soldaţii români s-au

menţinut – în mare, pe aliniamentele iniţiale de la Tabla Buții până la retragerea generală a armatei române

spre est, de după 21 noiembrie/4 decembrie 1916, ca o consecinţă a Bătăliei de pe Neajlov-Argeş. Această

retragere în contact nemijlocit cu inamicul, a dus la lupte extrem de grele pe Valea Buzăului precum cea de la

Pârscov din 29 noiembrie/12 decembrie 1916 în care au căzut la datorie 50 de eroi, 30 de români din

Companiile 3, 6, 9 şi din Compania de Mitraliere a Regimentului 11 Siret şi 20 de germani din Regimentul

333.

C.A.R. a trebuit să acopere cu avioane şi personal navigant frontul de sute de kilometri, repartizând

fiecărei armate câte un grup de aviaţie, care de fapt, se reducea la mărimea şi dotarea unei escadrile din cauza

lipsei avioanelor şi a personalului de specialitate.

Astfel, Grupul 1 Escadrile a fost repartizat Armatei 1 Române (în continuare: A.1.R.), care acţiona în

sectorul cuprins între Valea Oltului şi Porţile de Fier.7

Grupul 2 Escadrile a fost repartizat Armatei 2 Române (în continuare: A.2.R.), care opera pe frontul

dintre Olt şi Valea Buzăului. Comandat de lt. av. Alexandru Paşcanu (înlocuit la puţin timp cu lt. av. ing.

Gheorghe Negrescu). Unitatea avea în dotare 4 avioane (3 Maurice Farman şi 1 Morane Saulnier). Personalul

navigant era format din 4 piloţi şi 3 trei observatori. În primele două săptămâni, aviatorii noştri au acţionat de

pe terenul de zbor de la Braşov, ulterior personalul navigant mutându-se pe aerodromul de la Floreşti (Băicoi)

din Prahova.

Grupul 3 Escadrile cu baza aeriană la Băneasa-Bucureşti se subordona Armatei 3 Române

(încontinuare: A.3.R.).8

Armata de Nord avea în subordine Grupul 4 Escadrile comandat de lt. av. Haralambie Giossanu, terenul

de zbor se afla la Piatra Neamţ.

Activitatea aviaţiei române în Campania din anul 1916 n-a putut satisface în totalitate toate misiunile

practice ordonate de comandamentele armatelor. Cu toate acestea, pe Valea Buzăului, echipajele Grupurilor 2

şi 3 Escadrile, au îndeplinit misiuni periculoase, de multe ori peste puterile omeneşti, pentru comandamentele

trupelor terestre, fiind executate zeci de zboruri în liniile inamicului pentru descoperirea intenţiilor acestuia,

afluirea/defluirea spre front a trupelor, dispunerea bateriilor de artilerie şi a terenurilor fortificate. De

asemenea, s-au executat multe misiuni fotografice la cererea M.C.G.R. sau în folosul comandamentelor unor

mari unităţi ale trupelor terestre (corpuri de armată, divizii) pe toate fronturile.

Într-un scurt bilanţ, aflăm că în perioada 1 august 1916 - 1 ianuarie 1917, aviaţia română a primit din

Franţa, în urma unor contracte de cumpărare, un lot important de avioane, după cum urmează: 11 Breguet tip

V, 12 Breguet Michelin de bombardament, dotate cu tunuri de bord calibru 37 mm, 10 Caudron G.4

bimotoare de recunoaştere îndepărtată şi bombardament, 18 Nieuport 11 Bebe, 10 Nieuport tip 21, de

7A.M.R, fond Direcţia Aeronauticii, ds. 36, f. 58-59 8Ibidem, fond Secretariatul General al Ministerului de Război, ds. 3011, f. 170

ÎNTREZĂRIRI 33

Foto 7. Avionul de bombardament tip Breguet seria 500 dotat cu un tun de bord de 37 mm.

Aparatul a făcut parte din Escadrila B.M.8 Bombardament strategic aflată la dispoziţia

M.C.G.R.

vânătoare, 91 Farman 40, 42 şi 60 de recunoaştere şi bombardament uşor. Se mai adăugau câteva mii de

bombe de avion de tipurile „Gros” de 10 - 12 kg şi „Michelin” tot de 10 - 12 kg fiecare.9

Avioanele de recunoaştere şi bombardament uşor au

fost înzestrate cu aparatură de bord, lansatoare de bombe şi

aparate de ochire. Pentru adaptarea unor avioane pentru

bombardamentul de noapte s-au achiziţionat din Franţa 23

de lansatoare tip „Herard”, 12 aparate de vizat cu lămpi

electrice, 145 busole, 54 vitezometre „Eteve”,72 hărţi de

front. S-au achiziţionat şi fuzee-rachete tip „Le Prieur” - o

armă eficace folosită la doborârea baloanelor dirijabile

inamice; aviatorii români le-au folosit cu mult succes în

lupta aeriană şi în atacul unor obiective la sol (trenuri,

convoaie de autocamioane şi căruţe).10

Aşadar, începând cu luna octombrie 1916, s-au

produs importante schimbări în organizarea aeronauticii

militare române prin venirea în ţară a Misiunii Aeronautice

Franceze. Au apărut escadrile specializate pentru vânătoare, recunoaştere şi bombardament; echipajele care

executau misiuni în liniile inamice erau protejate de avioane de vânătoare. S-au adoptat metode moderne de

luptă aeriană, aviatorii noştri au învăţat din mers aceste procedee pe care şi le-au însuşit repede, întrucât marea

majoritate a ofiţerilor şi subofiţerilor din aviaţia română cunoşteau bine limba franceză. A început să se

folosească din ce în ce mai mult fotografia aeriană, iar echipajele au învăţat de la observatorii aerieni francezi

să dirijeze tragerile artileriei (baterii şi chiar artileria unui regiment) asupra unor obiective inamice.

Campania militară din anul 1916 a fost defavorabilă României, demonstrând slaba pregătire şi dotare a

armatei, iar greşelile de organizare au slăbit mult randamentul trupelor noastre. Din punct de vedere aviatic, în

această campanie, misiunile de vânătoare şi de bombardament s-au realizat în mod individual. S-au folosit

iniţial bombe artizanale sau bombe de mortier adaptate pentru acest fel de misiuni.

Cu toate greutăţile inerente războiului, Aeronautica Română şi-a făcut datoria, aviatorii noştri au

doborât 5 avioane inamice în lupte aeriene, francezii au doborât trei, iar artileria antiaeriană a doborât 23 de

aparate inamice.11

Aviaţia română a pierdut 5 avioane în atacuri la sol, trei aparate au fost grav avariate de tragerile

artileriei antiaeriene, alte două au fost doborâte de artileriştii inamici. Un număr de 20 de avioane au fost

scoase din serviciu ca urmare a uzurii, greşelilor de pilotaj

sau a defecţiunilor tehnice.

Misiunile aeriene au continuat până la sfârşitul lunii

decembrie 1916 şi potrivit Ordinului nr. 5/1916 al M.M.F.R.

şi contrasemnat de gl. Constantin Prezan - şeful M.C.G.R. -,

se înfiinţa o Direcţie Aeronautică în cadrul M.C.G.R., care a

fost încredinţată locotenent colonelului (în continuare:

lt.col.) av. De Vergnette de Lamotte.12

Acesta a primit

funcţia de director şi avea în subordine aviaţia şi aerostaţia

militară. Fiecărei armate i se repartiza câte un grup de

aviaţie, se constituia un Parc central al aviaţiei şi o Rezervă

generală, un serviciu de fotografie aeriană şi un altul de

meteorologie. Era începutul reuşitelor aeriene din vara

anului 1917.

9Ibidem, fond Direcţia Aeronauticii, ds. 6, f. 28 10Avram Valeriu, Aeronautica română în Războiul de Întregire Naţională 1916-1919,…p. 90 11Ibidem, p. 388 - 380 12A.M.R., fond M.C.G., ds. 203, f. 667

Fotto 6. Pornirea motorului unui avion de vânătoare N.11 pentru a decola într-o misiune de

luptă

34 ÎNTREZĂRIRI

FEMEILE MIRONOSIŢE – MODELE DE MĂRTURISIRE ALE BUCURIEI CREDINŢEI

Preot Mădălin VLĂSCEANU

”Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au

pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui

Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă” (Marcu 15:47-

16-1).

Ca şi cuvântul "fariseu", care la origine, în spiritualitatea iudaică, însemna

"ales”, "deosebit", în sensul cel bun al cuvântului dar care în spiritualitatea creştină

a devenit simbol al prefăcătoriei sinonim cu "formalist", "lăudăros", "înşelător",

"făţarnic", "impostor", fiindcă una zice şi alta face, "mormânt văruit", alb şi curat la

vedere, dar putred pe dinăuntru, tot aşa cu cuvântul "mironosiţă” trece printr-o

uşoară tendinţă de a se peioriza şi a însemna femeie care afectează evlavia fără s-o aibă cu adevărat. "O

mironosiţă dintr-acelea"... auzim adesea cu intenţia de a ni se sugera că, în cel mai bun caz se preface a fi

evlavioasă, dacă nu cumva e de-a dreptul bigotă. Sensul cuvântului e gata să îmbrace înţelesuri aproape

contrarii, căci bigotul suferă de îngustime de minte, dar nu de lipsă de sinceritate.

Mironosiţă înseamnă "purtătoare de mir". Mirul este un fel de untdelemn alcătuit din foarte multe

substanţe aromate, cu care se îmbălsămau morţii. Mai târziu, în istoria creştinismului, mirul a devenit

substanţa ungerii în Taina Mirungerii, care se administrează îndată după Botez, apoi la Sfântul Maslu şi la alte

ceremonii bisericeşti, precum sfinţirea bisericilor, ungerea împăraţilor, odinioară, în Bizanţ şi în alte părţi, iar

în romano-catolicism şi la Taina Preoţiei.

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe, cele mai alese au fost râvna

lor sfântă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Câtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste

mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare

au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă.

Insă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Râvna lor cea mare, sfânta

evlavie şi bărbăţia lor de suflet au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seama de toată paza

mormântului. Un cuget şi un gând stăpânea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la

înmormântarea Mântuitorului Hristos.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mântuitorul mai înainte. Sfintele

femei se aduna. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg şi cumpără mir şi miresme, ca să ungă trupul cel de

viaţă făcător al lui Hristos. ,,O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi

îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimântat, ci

căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormântul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului?

Aceste isprăvi ale voastre au pornit din râvna cea sfântă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor

voastre.’’( Părintele Ilie Cleopa).

Unde mai sunt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile

mironosiţe din Sfânta Evanghelie? Şi totuşi, numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit,

întrecând, uneori, pe cel al bărbaţilor.

Mai întâi sunt menţionate două femei şi apoi trei. Primele două au fost martore la toate cele întâmplate

pe Golgota, ele i-au văzut pe cei doi ucenici tăinuiţi ai lui Hristos cum au coborât de pe cruce trupul Lui. Apoi

au văzut tot ce au făcut cu trupul mort şi, ce le interesa cel mai mult, au văzut mormântul în care L-au pus. Cu

adevărat, câtă bucurie ar fi simţit dacă ar fi putut să alerge şi să ajute pe Iosif şi pe Nicodim, să spele de sânge

trupul Lui sfânt, să Îi cureţe rănile, să Îi aşeze mâinile în cruciş pe piept, să Îi lege năframa în jurul capului şi

să Îi înfăşoare tot trupul cu giulgiu! Însă nici obiceiul, nici Legea nu le îngăduia să facă aceasta dimpreună cu

ÎNTREZĂRIRI 35

bărbaţi. S-ar fi dus să împlinească toate acestea singure, mai ales să Îl ungă pe Domnul cu miresme. Cu ele ar

fi venit mai târziu şi a treia mironosiţă, prietena lor.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena o ştim. Era acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, a

scos şapte demoni din ea. Maria lui Iosif şi Maria lui Iacov, aşa cum spun Părinţii, sunt una şi aceeaşi

persoană. Salomeea era soţia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan.

Femeile mironosiţe sunt vestitoare ale Învierii Domnului către ucenicii Domnului. De aceea, Sfântul

Ioan Gură de Aur le numeşte „Apostolii Apostolilor“. Hristos Cel înviat Se arată pentru prima dată Mariei

Magdalena, care s-a întors de la mormânt „vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul“ (Ioan 20, 16). Adevărul

Învierii Domnului a fost binevestit de îngerul prezent la mormântul Lui şi celorlalte femei mironosiţe (cf.

Matei 28, 5-7, Luca 24, 4-7), însă, pe când se întorceau ele să mărturisească acest adevăr ucenicilor

Domnului, Însuşi Iisus Hristos Cel înviat „…le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au

cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat“ (Matei 28, 9).

Curajul femeilor mironosiţe de a mărturisi adevărul Învierii lui Hristos arată deopotrivă cuget

statornic, inimă milostivă şi dragoste sfântă biruitoare asupra oricărei temeri. Femeile mironosiţe erau pline de

evlavie, pregătind miresme pentru a-şi arăta cinstirea lor faţă de Domnul Iisus Hristos. Credinţa lor puternică

unea evlavia profundă cu fapta curajoasă în timp de incertitudine şi încercare. În Slujba Învierii, textul liturgic

le prezintă pe femeile mironosiţe ca fiind de Dumnezeu înţelepţite: „Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite, cu

miruri către Tine au alergat; şi, bucurându-se, s-au închinat Ţie, Dumnezeului celui viu, pe Care, ca pe un

mort, cu lacrimi Te căutau; şi Paştile cele de taină, ucenicilor Tăi, Hristoase, le-au binevestit“.

Femeile mironosiţe reprezintă modele de credinţă jertfelnică, de mărturisire curajoasă şi de cinstire

statornică a lui Hristos. Prin exemplul lor, ele au încurajat de-a lungul timpului pe mamele creştine şi pe

femeile evlavioase să fie tari în credinţă şi să-şi închine viaţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat, atât în Familie,

cât şi în Biserică.

Toate aceste cuvioase sunt mirese ale lui Hristos, rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.