În acest număr : M.A. Nicoară,

C. Costea, I. Nedelea, I. Mândricel,

Gh. Postelnicu, El. Otavă,

D.I. Ruşeţeanu, Al.Fl. Ţene, T. Cicu,

M. Ifrim, M. Horga, A. Drugău,

V. Mihăilă, El. Rusen, I. Tăbăcaru,

L. Creţu, E. Necula, Gh. Stroia,

D. Scoroşanu, S. Coloşenco,

A. Mihalcea

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 22. Iunie 2018

„Pronia cerească

să aibă în pază acest popor:

Românii!”

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N Sâmbătă, 21 aprilie, realizatorii Întrezăriri au luat parte în pitoreasca localitate Tronari (Vipereşti) la o inedită

lansare de carte, „Din goana timpului meu”. Veroni Mihăilă, autorul acestui volum de versuri, sprijinit de autoritatea

locală şi de preotul paroh, a oferit oaspeţilor un exemplu de bună organizare şi destindere, în curtea plină de verdeaţă a

bisericii din sat. Au fost clipe de neuitat de care s-au bucurat scriitorii de la „Amurg sentimental”, poetul N. Gâlmeanu,

grupul folcloric şcolar pregătit de rapsodul popular Marcel Albu, localnici. O părticică din România Tainică, scoasă la

lumina primăverii de entuziasmul şi bucuria unor oameni sensibili la frumos.

Joi, 26 aprilie, a avut loc comemorarea a 55 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Vasile Voiculescu. Ceremonia

s-a desfăşurat în faţa Casei Memoriale. Vorbitorii au evocat personalitatea medicului şi scriitorului născut la Pârscov.

Un grup de elevi a susţinut un recital de versuri.

În sala de festivităţi a Fundaţiei „Sf. Sava de la Buzău” a avut loc, în ziua de 28 aprilie, un important moment

cultural. Filiala locală a Ligii Scriitorilor Români a organizat prezentarea cărţii „Orizontul din deal” a neobositului

cărturar Dumitru K. Negoiţă. Activitatea s-a bucurat de participarea unor scriitori din alte filiale, de membri ai unor

fundaţii şi asociaţii culturale buzoiene, a unui grup de elevi din Basarabia, de participarea actorilor George Vlaicu şi

Marilena Caraghiaur care au interpretat două scenete savuroase.

ÎNTREZĂRIRI 3

I S T O R I E CENTENARUL MARII UNIRI

1. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

Dr. Marius-Adrian NICOARĂ1

În ajunul declanşării Primului Război Mondial,

România se afla, din punct de vedere geopolitic şi

strategic, la întretăierea intereselor Puterilor Centrale şi

ale Antantei. În şedinţa Consiliul de Coroană din 21

iulie/3 august 1914, de la Castelul Peleş din Sinaia,

prezidat de Regele Carol I, s-a hotărât atitudinea

României pentru perioada imediat următoare –

neutralitatea. Marele om politic Alexandru Marghiloman

(27 ianuarie 1854 Buzău - 10 mai 1925 Buzău), participant în calitate de preşedinte al Partidului Conservator,

a iniţiat şi susţinut ideea neutralităţii României, argumentând în faţa tratatului secret de alianţă pe care

România îl avea cu Puterile Centrale, faptul că Germania şi Austro – Ungaria au atacat şi declanşat conflictul,

nu au fost atacate aşa cum se prevedea activarea tratatului.

După doi ani de neutralitate activă, într-un context internaţional tensionat, un alt Consiliu de Coroană

desfăşurat în data de 14/27 august, la ora 10, la Palatul Cotroceni, prezidat de Regele Ferdinand I, a hotărât

intrarea României în război de partea Antantei. Aşadar în 1916 România a intrat în război pentru eliberarea

Transilvaniei şi Bucovinei, iar documentele atestă că trecerea Carpaţilor s-a făcut într-o euforie colectivă. Din

păcate, entuziasmul politic şi militar imprimat de Guvernul Brătianu a fost de scurtă durată şi s-a dovedit

nerealist, deoarece trupele Puterilor Centrale, în contraofensivă, au cucerit inclusiv Bucureştiul la 3/16

decembrie 1916. Aşadar după câteva săptămâni a venit şocul înfrângerilor şi al retragerii.

Nici marile victorii ale Armatei Române din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, nu au

putut opri ofensiva Puterilor Centrale şi apariţia pericolului bolşevic rusesc, ucrainean sau maghiar. Revoluţia

bolşevică a fost declanşată în noaptea de 24 octombrie/6 noiembrie 1917 – 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în

Rusia.

Afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare a permis românilor din Basarabia să acţioneze în

direcţia unirii cu România. Astfel, a fost ales un organism reprezentativ - Sfatul Ţării, care şi-a început

lucrările la Chişinău pe data de 21 noiembrie/4 decembrie 1918, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ. Pe 22

ianuarie/4 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Cinci zile mai

târziu, s-a constituit Consiliul Directorilor Generali, în fapt un guvern condus de Pantelimon Erhan. Existenţa

Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor Generali era ameninţată de trupe bolşevizate, peste 1.000.000 de

oameni care se retrăgeau de pe frontul din Moldova. Deoarece noile autorităţi nu aveau o armată proprie la

dispoziţie, au apelat la sprijinul Guvernului de la Iaşi. În ziua de 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918,

Pantelimon Erhan, împreună cu Ion Pelivan - director general la Externe şi Vladimir Cristi - director general

la Interne, au adresat ministrului de război al României cererea de a trimite la Chişinău un regiment

ardelenesc care să stea la dispoziţia Consiliului Directorilor Generali.

Pe 24 decembrie 1917/6 ianuarie 1918, generalul Iancovescu, ministrul de război, a aprobat această

cerere, dar ea nu a fost urmată de punerea în aplicare, fapt ce a determinat deplasarea lui Ion Pehlivan la Iaşi

pe 6/9ianuarie 1918. După discuţii între rege, guvern şi comandanţii militari, s-a decis să sedea curs cererii

Consiliului General al Directorilor. Armata română a trecut Prutul sub comanda generalului Broşteanu, care,

la 13/26 ianuarie 1918, a intrat în Chişinău, alungându-i treptat pe bolşevici peste Nistru.

Această acţiune a primit aprobarea fie tacită, fie deschisă, atât din partea Antantei, cât şi a Puterilor

Centrale. De altfel şi generalul Scerbaceev, comandantul trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, s-a

pronunţat pentru intervenţia armatei române, în scopul restabilirii ordinii în Basarabia.

1 Istoric militar.

ÎNTREZĂRIRI 4

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti

faţă de Rusia. În funcţia de preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ. Solicitările sale de participare la

păcile dela Brest-Litovsk şi Buftea nu au fost luate în considerare, iar structurile administrative nu se puteau

închega pe cuprinsul Basarabiei. Liderii politici au apreciat că singura soluţie rezonabilă era unirea cu

România.

Din fericire Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne (5 martie – 24 octombrie

1918; ad-interim la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, 6 martie – 4 iunie 1918) fusese de curând numit

Alexandru Marghiloman, în care Regele Ferdinand şi-a pus toată speranţa pentru salvarea ţării, dinastiei şi

armatei naţionale.

Cel puţin trei momente par să fi fost predestinate în desfăşurarea viitoare a evenimentelor. În anul

1915, profesorul Alexis Nour alcătuise prima hartă geografică şi demografică a Basarabiei, bazată numai pe

documente ruseşti. Harta fusese aprobată de Societatea de Geografie, dar nici o instituţie din România nu a

dorit să achite plata realizării acesteia. Profesorul a apelat la Alexandru Marghiloman care a achitat costurile

realizării ei din fonduri personale.2 Era poate un prim semn al destinului.

În cel de-al doilea, în decembrie 1915, în plenul Senatului, unde suferinţele Ardealului erau foarte

bine prezentate, intervine arătând că suferinţele Basarabiei erau poate mai grele deoarece glasul acesteia părea

că nu se mai aude.

Cel de-al treilea se consuma în timpul întâlnirii solicitate lui Alexandru Marghiloman de

ambasadorul rus de la Constantinopol, cu prilejul intrării Turciei în conflict. Speculând momentul,

ambasadorul rus îl întreabă dacă este de părere că interesul românesc este alături de Antantă. Diplomat cu

experienţă, Marghiloman arată că România avea două interese Transilvania şi Basarabia, dar replica rusului a

fost tăioasă: „Despre Basarabia nu mai e de vorbit, s-a pecetluit soarta ei.” Mărturisirea lui Marghiloman

este relevantă, „Cuvintele acestea au răsunat multă vreme în inima mea precum clopotul morţilor şi poate că

amintirea acestor clopote mi–a dat mai târziu vioiciunea şi agerimea cu care am îmbrăţişat chestiunea

Basarabiei”3

Pe 26–28 februarie/11–13 martie, Ion Inculeţ şi primul ministru Daniel Ciugureanu, s-au deplasat la

Iaşi, unde au avut discuţii cu regele Ferdinand şi alţi oameni politici.“Regele împărtăşeşte pe deplin

principiile noastre în privinţa dreptului ţărănimii de a căpăta pământul pe care-l munceşte, dar fireşte, nu

împărtăşeşte acele păreri sociale extreme, care îşi fac loc înfrământările noastre”, aprecia organul central de

presă al Sfatului Ţării.

Prezenţa armatei române dădea un sentiment de siguranţă. Pe 6 martie 1918, proprietarii agricoli din

Basarabia au înaintat un memoriu în care se exprima:“În numele păturilor culte şi producătoare ale

populaţiei din Basarabia, recunoştinţa noastră adâncă pentru apărarea vieţii noastre şi avutului nostru, care

în mare parte a fost deja nimicit de anarhia revoluţionară bolşevică... Suntem fericiţi a exprima Majestăţii

Voastre dorința tuturor păturilor din Basarabia, ce sunt pentru ordine, linişte şi muncă productivă, de a fi

totdeauna sub sceptrul Majestății Voastre, care dorință este a întregului neam românesc şi, prin urmare, a

poporului românesc din Basarabia”.

Efortul lui Alexandru Marghiloman a permis apariţia condiţiilor favorabile, reluarea ofensivei

militare şi împlinirea visului de realizare a României Mari. În negocierile cu miniştrii, generali, reprezentanţi

ai băncilor, cercurile diplomatice, administrative sau parlamentare, cu toţii recunoşteau că priorităţile lui

principale erau Coroana, Armata şi România. A avut puterea de înţelegere a evoluţiei exacte a evenimentelor

şi abilitatea de a fi parte a neratificării acestei păci prin amânări consecutive. Mai mult decât atât, a sprijinit cu

diplomaţie cererile Consiliului Naţional al Românilor din Bucovina, în demersurile lui de unire cu România,

ce se va realiza la 15/28 noiembrie 1918, la trei săptămâni după demiterea guvernului său în data de 23

octombrie 1918.

Astăzi putem analiza, cunoscând secretele întrevederilor, temporizările şi greutăţile întâmpinate în

negocierea păcii, că realipirea Basarabiei la România şi iniţierea unităţii naţionle cu Bucovina şi Transilvania

au avut ca punct de plecare şi eforturile marelui politician buzoian. A negociat cu succes eliberarea

prizonierilor, asigurarea hranei populaţiei din teritoriul ocupat, menţinerea efectivelor armatei dincolo de

2 X.X.X., Lui Alexandru Marghiloman – omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări, prietenii şi admiratorii lui, Tiparul Cultura

Naţională, Bucureşti 1924, p. 163. 3 Ibidem, p. 164.

ÎNTREZĂRIRI 5

Milcov. Pentru populaţia civilă jefuită de armatele de ocupaţie şi împotriva bugetului mereu crescând de

întreţinere a armatelor inamice, a reuşit minuni, stopând învingătorii mândri şi răzbunători precum şi opoziţia

politică care slăbea acţiunile guvernului său, manifestându-se dornic să apere drepturile statului. Mai mult

decât atât, s-a împotrivit opoziţiei şi presei din Iaşi, care declara că guvernul trebuia să renunţe la întreaga

Dobroge în cazul unei păci impuse.4

Reamintindu–ne evenimentele să spunem şi că rectorul demisionar al Universităţii din Chişinău,

Constantin Stere, a avut un rol decisiv. În numai trei zile, el a urcat la tribună de 57 de ori ca să-i convingă pe

minoritari să voteze Unirea cu România.

Primul ministru al României, Alexandru Marghilomana sosit pe 26 martie/8 aprilie 1918 la Chişinău

pentru a participa la şedinţa festivă care urma să proclame unirea Basarabiei cu România. Astfel, în ziua de 27

martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a declarat unirea Basarabiei cuRomânia, ca urmare a unui vot al cărui

rezultat a fost: 86 de voturi ”pentru”, 36 de”abțineri” şi numai 3 voturi ”împotrivă”. Marghiloman a declarat

după vot: “În numele poporului român şi al regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de

aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!”

Prin decretul din 9/22 aprilie 1918 se ratifica unirea Basarabiei cu România, iar doi reprezentanţi ai

acestei provincii - Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu - au intrat în guvernullui Alexandru Marghiloman.

Răspunzând scrisorii primite din partea Sfatului Ţării, regele Ferdinand aprecia:“Cu adâncă emoție şi inimă

plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul național ce

se deşteaptă atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut, a primit prin

votul înălțător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a împlinit. Din suflet mulțumesc bunului

Dumnezeu că mi-a dat în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații basarabeni revenind iarăşi la patria-mamă”.

Pe 28 martie/10 aprilie a venit o delegaţie basarabeană la Iaşi pentru a-i înmâna regelui Declaraţia

Unirii. Cu acest prilej s-a oficiat un Te Deum solemn, s-a organizat o recepţie la palatul mitropolitan şi un

dejun la reşedinţa regală din Iaşi. Regele a oferit decoraţii fruntaşilor basarabeni. În toastul său, Ferdinand s-a

adresat invitaţilor: “Vă salut pe voi, frați de dincolo de Prut. Voi sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce

de mult domnea în inimile fraților noştri. Azi putem vorbi unii cu alții ca frații, ca prieteni”.

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu

pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură

răsăriteană a românismului,care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a

început să dea incontestabile semne deviaţă. Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului

comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot cea fost ţinut sub şapte

lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în

spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor

spirituală şi spre libertate.

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27

martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor.

Acestact a pus capăt unei mari nedreptăţi istoricece a pornit de la

1812, anul cotropirii Basarabiei de către Rusia ţaristă. Acest

eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a

fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din

generaţiile precedente, determinant susţinută de Alexandru

Marghiloman, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”. Ideea

înfiinţării „Sfatului Ţării” ca organ ce urma să întocmească toate

legile „…care privesc viaţa dinlăuntru a Basarabiei potrivit

obiceiurilor vechi ale ţării”, s-a ivit odată cu înfiinţarea Partidului

Naţional Moldovenesc. Sfatul Ţării urma să fie organul superior al Basarabiei, care să scoată provincia din

acea situaţie îngrozitoare în care segăsea ea. Sfatul Ţării a fost chemat să înlăture dezastrul şi anarhia din ţară.

Entuziasmul patriotic din sufletul fiecăruia era dictat de iubirea faţă de Patrie, şi anume acest organ superior al

Basarabiei a demonstrat devotamentul faţă de patrie,de aceea a şi fost susţinut de toate păturile sociale. Sfatul

4Ibidem, p. 94.

ÎNTREZĂRIRI 6

Ţării trebuia să se bizuie pe legi, şi întrucât justiţia este scutul legilor şi al ordinii, aceasta nu a întârziat să-l

susţină. Trebuie să ţinem cont de rolul Sfatului Ţării atât în provincie, cât şi asupra marelui eveniment de la 27

martie 1918. Cred că a dat dovadă de devotament, de dragoste şi respect faţă de popor şi ţară, deoarece în acea

scurtă perioadă, Sfatul Ţării a adoptat o seamă de hotărâri, fiecare constituind un pas spre încheierea logică a

luptei de eliberare naţională – Unirea. Acestea au fost: proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii

Democratice Moldoveneşti, proclamarea independenţei Republicii la 24 ianuarie1918 şi însuşi Actul Unirii

din 27 martie 1918. Evenimentele din Basarabia erau urmărite cu mult interes de către românii de

pretutindeni, iar activitatea Sfatului Ţării din acele zile trezea entuziasmul lor şi credinţa că va veni ziua când

toate teritoriile strămoşeşti vor fi întregite. În ciuda tuturor intrigilor ce se plăsmuiau atât în interiorul

republicii, cât şi înafara ei, tendinţele fireşti spre unire numai puteau fi oprite de nimeni şi activiştii Sfatului

Ţării, în condiţii riscante pentru viaţă, au depus

eforturi mari pentrua apropia acea zi, ce a intrat în

istorie caziua Unirii. Şi iată că idealul întregii naţiuni

a fost împlinit. La 27 martie 1918 a fost votat Actul

Unirii, care a constituit punctul culminant în

activitatea Sfatului Ţării şi atuturor luptătorilor

români din Basarabia.După cum a spus regele

Ferdinand I în telegrama trimisă de la Bucureşti:

„după votarea actului Unirii, efortul patriotical

Sfatului Ţării a fost încununat de succes. Cred că

Sfatul Ţării a dovedit că idealurile se pot înfăptui şi

că oamenii reuniţi în jurul unei idei mari pot hotărî

soarta unei naţiuni.”

Prima sărbătorire a Unirii Basarabiei cu

România a avut loc la Iaşi pe 29 martie 1918, aşa cum dovedesc imaginile alăturate, în prima îi vedem pe

Regele Ferdinand, Regina Maria şi Mitropolitul Pimen Georgescu, îndreptându-se spre locul de sărbătorire a

Unirii Basarabiei cu România, iar în cea de-a doua îl vedem pe Alexandru Marghiloman Preşedintele

consiliului de miniştri al României, primind defilarea trupelor române.

UN MARE PRIETEN AL ROMÂNIEI: GENERALUL HENRI MATIAS BERTHELOT

Constantin COSTEA

Printre cele mai iubite personalităţi străine care au trăit în

România într-o perioadă de mari încercări pentru neamul românesc se

numără generalul francez Henri Matias Berthelot, un mare prieten şi

admirator al României. Uriaşa sa personalitate se leagă de un eveniment

care a marcat întreaga omenire la începutul secolului al XX-lea, Primul

Război mondial (1914-1918). Ilustrul general s-a născut la 7 decembrie

1861 la Fuers, în Franţa. A avut o strălucită carieră militară. După

absolvirea celebrei Academii Militare Saint-Cyr, în 1883 a fost

repartizat ca ofiţer în Algeria, la Tonkin şi Annam. Din 1907 a început

cariera militară pe lângă Statul Major General, unde a funcţionat

inclusiv în perioada premergătoare Primului Război Mondial. A

participat, în subordinea celebrului general Joseph Joffre, la întocmirea

planului de război al armatei franceze, celebrul Plan XVII. In momentul

izbucnirii războiului mondial, în august 1914, a fost promovat în funcţia

de Sef de Stat Major al Comandantului Suprem al forţelor franceze pe

Frontul de vest, generalul Joffre. S-a numărat printre ofiţerii superiori

francezi care au elaborat planul bătăliei de pe Marna. In perioada

următoare devine comandant al Diviziei 53 iar apoi comandant al Corpului XXXIII Armată. Din octombrie

ÎNTREZĂRIRI 7

1916 a fost detaşat în România ca şef al Misiunii Militare Franceze. Pe tot parcursul misiunii sale în ţara

noastră a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand. La 3/16 octombrie 1916 soseşte în

România Misiunea Militară Franceză condusă de H. M. Berthelot. Această misiune cuprindea, între octombrie

1916 şi începutul lunii februarie 1917, 277 de ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, 88 de medici,

farmacişti şi veterinari, 37 de piloţi şi observatori, 4 ofiţeri de marină, 8 ofiţeri de intervenţii, cărora li s-au

adăugat 1.150 de grade inferioare şi soldaţi specializaţi în diverse arme. Implicarea generalului Berthlot şi a

colaboratorilor săi în procesul de reorganizare a armatei române a avut, în prima jumătate a anului 1917,

rezultate surprinzătoare. Militar de carieră, cu un dezvoltat simţ al ordinei şi al disciplinei, generalul Berthelot

a acţionat cu rapiditate în vederea transformărilor din armată, în aşa manieră încât ea să fie pregătită pentru

provocările viitoare. Sub directa sa comandă şi supraveghere au fost constituite marile unităţi, au fost

organizate centre de insurecţie şi şcoli militare. Marile unităţi ale armatei române au fost înzestrate cu

echipamente militare moderne compatibile cu înzestrarea armatei germane. Cu sprijinul misiunii franceze şi

cu echipamentul de luptă venit din Anglia şi Franţa armata română şi-a schimbat înfăţişarea, devenind, în

scurt timp, o armată modernă. In iarna şi primăvara anului1917, un inventar enorm de arme au ajuns în

România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia, inclusiv 199 de avioane de luptă şi de recunoaştere,

2700 de mitraliere, 1,37 milioane de grenade, 220.000 de puşti, 100 milioane de cartuşe, 2 milioane de obuze

de artilerie şi alte materiale de război de strictă necesitate. Au fost organizate două armate române cu un

efectiv de aproximativ 400.000 de militari, intercalate între 3 armate ruseşti însumând 1.000.000 de soldaţi. In

felul acesta, ofensiva de la Mărăşti (11 iulie 1917) condusă de generalul Alexandru Averescu şi cea a

generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu (1-24 iulie 1917) dejoacă planurile de luptă germane de

ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odesa de la Marea Neagră. In consecinţă, cele două armate

române erau: Armata a II-a sub comanda generalului Al. Averescu, reunind 6 divizii şi Armata I comandată

de bravul general Eremia Grigorescu, aflată în plin proces de reorganizare, cuprinzând 9 divizii. Evoluţia

evenimentelor de pe front a fost defavorabilă României. După semnarea tratatului preliminar de pace de la

Buftea-Bucureşti (mai 1918) cu Puterile Centrale, personalul Misiunii Militare Franceze s-a văzut nevoit să

părăsească România. Generalul Berthelot va reveni în România în fruntea unei noi misiuni militare care va

activa în ţara noastră în perioada 10 octombrie 1918-4 mai 1919. A fost martor la făurirea României Mari, ca

urmare a Unirii de la 1 Decembrie 1918. Cu această ocazie menţiona: „Sângele eroilor căzuţi în luptele

Marelui Război să fie pentru tine,o, frumoasă Românie, samânţa de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie

mereu demni de părinţii lor şi gata să-şi apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă

întregit prin efortul ultimelor generaţii”. In momentul defilării unui detaşament român la parada militară de la

Paris din 11 noiembrie 1919, generalul Berthelot s-a adresat generalului Ferdinand Foch cu următoarele

cuvinte:„Foch, saluez!C’est la familie”(Salută-i Foch! Sunt din familie). Ca semn de recunoaştere a meritelor

sale, după terminarea războiului şi încheierea păcii, marele general a fost decorat cu cele mai înalte distincţii

ale statului român, a fost declarat cetăţean de onoare al României şi i s-a oferit o suprafaţă de teren şi o

locuinţă. In 1926 a fost desemnat membru de onoare al Academiei Române. A decedat pe 28 ianuarie 1931.

Pe data de 6 februarie 1931 s-a citit testamentul generalului H.M. Berthelot. Ca semn de mulţumire pentru

dragostea şi recunoştinţa pe care naţiunea română i le-a purtat, a lăsat Academiei Române domeniul din

comuna Fărcădinul de Jos (jud. Hunedoara), redenumită în prezent general Berthelot.Tot prin testament a

donat sumele de la banca „Marmolosch-Blank” sau din sucursalele ei din România pentru a fi utilizate la

întreţinerea tinerilor spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză civilă sau militară. La moartea sa, în

România, drapelele au fost coborâte în bernă, şi, în prezenţa regelui Carol al II-lea şi a cavalerilor Ordinului

“Mihai Viteazul”s-a ţinut o slujbă de pomenire. Ministrul Instrucţiunii Publice de la acea vreme a hotărât ca în

toate şcolile din România să se ţină o oră de curs consacrată memoriei generalului defunct. Presa vremii a

închinat articole elogioase memoriei acestui mare prieten al României. Ziarul “Viitorul”, organ al P.N.L.

menţiona: “L-am iubit mult, l-am venerat. Era al Franţei dar era şi al nostru. Icoana sa va rămâne neuitată

în cronica românismului în timp ce memoria sa va trece peste generaţii ca o moştenire glorioasă a

naţiunii”.Membrii misiunii Berthelot s-au asociat într-o fundaţie numită “Poftim”(cuvânt pe care aceştia l-au

auzit frecvent în discuţiile cu românii) şi au continuat să viziteze România până la jubileul bătăliei de la

Mărăşeşti, însă încercările regimului communist de la Bucureşti de a confisca prezenţa lor în profitul unei

cauţionări a sistemului, ca şi mizeria în care i-au găsit pe mulţi dintre foştii lor tovarăşi de arme i-au

dezamăgit.

ÎNTREZĂRIRI 8

VORBE ŞI TÂLCURI I. NEDELEA

CUVÂNTUL ROMÂNESC, ÎN SĂRBĂTOARE

Implicarea limbii române – prin caracterul său unitar pe teritoriul provinciilor

noastre istorice – în înfăptuirea Marii Uniri a fost convingător demonstrată şi este

recunoscută de orice ins de bună-credinţă. Argumentele în acest sens s-au aflat şi se

află nu doar la îndemâna specialiştilor, a elitei intelectuale, ci şi a oricărui vorbitor

care a avut posibilitatea – în vremuri mai vechi ori mai apropiate de noi – să

comunice şi să se înţeleagă cu conaţionali din diferite zone ale românismului.

În consecinţă, nu credem a exagera afirmând că, la Centenarul actului / actelor

istorice din 1918, însuşi cuvântul românesc se află în sărbătoare. Drept care, episodul

de faţă al rubricii de „vorbe şi tâlcuri” se doreşte un omagiu adus limbii române,

mirabilei entităţi pe care, „de la Nistru pân-la Tisa”, băştinaşii milenari au creat-o,

sporindu-i mereu frumuseţea, bogăţia, puterea de a exprima idei şi adevăruri înalte ori simţiri alese, ca şi stări

de revoltă şi neîmpăcare cu realităţi nedrepte. Într-un asemenea context, revelatoare sunt înseşi documentele

în care, în trei momente memorabile de acum o sută de ani, au fost transpuse voinţa şi hotărârea trăitorilor din

teritorii separate prin graniţe nefireşti de Ţara-Mamă de a-şi uni destinele sub oblăduirea acesteia.

În ordine cronologică, primul eveniment şi primul document care au dat expresie curentului unionist din

spaţiul românesc încă necuprins între fruntariile statale fireşti este cel din 27 martie (stil vechi) 1918, prin care

Sfatul Ţării din Basarabia, întemeindu-şi opţiunea pe argumente ale „dreptului istoric şi dreptului de neam” şi

pe cele ce ţin de principiul „ca noroadele să-şi hotărască singure soarta”, afirma voinţa poporului din aşa-

numita Republică Democratică Moldovenească, „în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi

vechile graniţe cu Austria”, de a se uni cu „mama ei România”. Caracterizat stilistic prin concizie şi precizie,

„Actul” (termen ce cumulează semantic ideea de „document” şi pe cea de „fapt, înfăptuire”) era totuşi

cuprinzător, evocator şi marcat de entuziasmul unei decizii deopotrivă reparatorii şi optimiste. În aceste ultime

două sensuri, e de remarcat expresivitatea formulării acuzatoare la adresa celor care au anexat în 1812

Basarabia („ruptă de Rusia...din trupul vechii Moldove”) şi viziunea încrezătoare a actului irevocabil şi

definitiv:„de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”. Certitudinea prelungirii în

eternitate a consecinţelor actului, chiar dacă, din păcate, n-a fost confirmată de istorie, revenea redundant, cu

efect de întărire a ideii, şi în urarea de final din declaraţie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a

pururi şi totdeauna!”.

În acelaşi an reprezentând un reper temporal excepţional în istoria noastră, „joi, în 15 / 28 noiembrie”, „în

sala sinodală din Cernăuţi”, Congresul General al Bucovinei adopta o Moţiune similară celei evocate anterior.

De dimensiuni mai ample, apelând la un limbaj curat românesc în care se resimte sincronizarea cu cele mai

evoluate curente ale Europei vremii şi aceeaşi grijă pentru cuprinderea unor argumente de netăgăduit,

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România vestea că, pentru bucovineni, care, prin veacuri „n-au pierdut

nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin

graniţe nelegiuite, se va întregi”, „ceasul acesta mare a sunat”, împlinindu-se „marele vis al neamului...prin

unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa” (de remarcat viziunea de ansamblu asupra procesului

unionist).

În înşiruirea cuprinzătoare a argumentelor deciziei prevalează cele istorice: „de la fundarea Principatelor

Române, Bucovina...a făcut pururea parte din Moldova”; în cuprinsul hotarelor sale „se găseşte vechiul scaun

de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa”; fiii săi,„umăr la umăr cu fraţii

din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor”; în

cei 144 de ani de ocârmuire străină, bucovinenii, care au fost nevoiţi să lupte „ca nişte mucenici pe toate

câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin” au îndurat „micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea

limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică”, fiind împiedicaţi, totodată, „de a se folosi de

bogăţiile şi izvoarele de câştig” ale provinciei lor etc.

Moţiunea Congresului, care da seamă şi despre altitudinea intelectuală şi viziunea politică înaintată a celor

ce au conceput-o, este, în acelaşi timp, o mostră reprezentativă pentru resursele de expresivitate ale limbii

ÎNTREZĂRIRI 9

române. Subordonate atunci susţinerii unui ideal politic, multe dintre cuvintele şi construcţiile utilizate se

menţin şi astăzi ca elemente ale unei limbi literare cu virtuţi estetico-afective: pururea, umăr la umăr, fiinţa

neamului, cu de-a sila, smulsă din trupul Moldovei, strâmbătăţi şi persecuţii, să-şi înstrăineze firea, să-l

învrăjbească, izgonirea limbii, despoiată de vechea moştenire, ceasul mântuirii, a zguduit din temelii etc.

Şi în acest caz, viziunea asupra duratei înfăptuirii istorice hotărâte – „unirea necondiţionată şi pentru vecie”

– este una optimistă, valabilitatea în timp a acesteia fiind, cum se ştie, parţială.

Dacă actul unirii basarabean se remarcă, în primul rând, prin concizie şi precizie, iar moţiunea bucovineană

prin forţa de convingere a expresivităţii în argumentare, Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din

18 noiembrie / 1 decembrie 1918 frapează prin structurarea sistematică pentru cuprinderea tuturor principiilor

moderne ale dreptului şi a obiectivelor de înnoire asumate în sensul respectării unor libertăţi fundamentale.

Astfel, în cuprinsul celor 9 articole, cel de al III-lea cuprinde 6 puncte / alineate care proclamă, pentru

locuitorii viitorului teritoriu unit cu România („Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”), „deplină libertate

naţională”, „egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională”, regim democratic („vot obştesc,

direct, egal, secret”), „desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor

gândurilor omeneşti”, „reformă agrară radicală”; muncitorimii industriale – „ aceleaşi drepturi şi avantagii” ca

„în cele mai avansate state industriale din Apus”...

Ideile moderne, ca şi elementele neologice mai pregnante în compoziţia lexicală a textului (drept

inalienabil, autonomie provizorie, drept de reprezentare, principiul conducător, raporturi internaţionale,

instituirea...), creează, măcar parţial, în ciuda unor forme arhaice (arător „arabil”, muncitorimei, avantagii,

mulţumirei şi admiraţiunei...), impresia de document de actualitate.

De această dată (ironie a istoriei?) nu apare explicit formulată ideea de act definitiv, perpetuu.

Pentru finalul prezentării, câteva concluzii se impun. Cele trei documente, aproape interschimbabile, dacă

se face abstracţie, printre altele, de argumentele istorice specifice şi de identificările teritoriale, demonstrează

ele înseşi, prin unitatea şi asemănările de limbaj, că româna era şi este limba identitară pentru românitatea

majoritară a celor trei provincii unite în 1918 cu Ţara.

În cuprinsul lor, argumentele logice, istorice sunt potenţate de forţa expresivităţii întemeiate, la rândul său,

pe raţiunile... de suflet ale opţiunilor exprimate.

Caracteristici generale sunt, de asemenea, solemnitatea imprimată afirmării voinţei de unire, dozajul

potrivit în folosirea neologismelor şi neaoşismelor, conexiunea la ideile avansate ale vremii, temeinicia

demonstraţiei aduse în atenţia propriului popor, a Europei, a lumii.

Tâlcul cuvintelor şi expresiilor din textele la care ne-am referit se situează vădit în sfera măreţiei şi, oricât

de buchisit ar fi comentariul lor, această înălţime impunătoare n-ar putea fi (nu va fi fost aici – sperăm)

diminuată ori coborâtă într-o banalitate incompatibilă cu semantica specială a documentelor şi cu

însemnătatea evenimentelor prin care istoria noastră a fost marcată de înţelepciune şi glorie.

DRAGOMIR SPĂTARUL

Ilie MÂNDRICEL

În legenda „Comoara de la Agaton”, publicată aici mai de mult timp, afirmam

că la Bozioru, pe muntele Piciorul Spătarului, la 1060 m., se află Crucea Spătarului,

un monument medieval de aproape 2 m., decorat cu rozete (motivul soarelui), care

mai păstrează încă litere şi fragmente dintr-o inscripţie slavonă. Despre Crucea

Spătarului legenda spune că a fost urcată acolo (cu ajutorul a şase perechi de bivoli,

din care trei o trăgeau, iar alte trei perechi mergeau alături spre a-i schimba când

trăgătorii oboseau), de către un spătar Dragomir (alteori, Cristea), în amintirea

faptului că aceste locuri tainice l-au adăpostit şi scăpat de urmăritori, pe el, familia,

averea sa şi garda însoţitoare5. Intrigat şi atras în acelaşi timp de eroul acesta

5 „Întrezăriri”, Pârscov, nr. 7/2014 (II), p. 20

ÎNTREZĂRIRI 10

legendar, i-am închinat campania de primăvară 2018 a documentării noastre prin arhive şi biblioteci, obţinând

materialul următor, în care – după cum se vor convinge singuri cititorii – nimic nu mai este legendă.

Din perioada „ultimelor confruntări cu puterea otomană”, după care începe „lupta pentru supravieţuire

în secolul al XVI-lea”6, vom poposi asupra figurii unui dregător domnesc, deoarece trecutul mai apropiat sau

mai îndepărtat oferă uneori exemple de oameni excepţionali, care prin naştere, faptele lor şi urmările acestora

şi-au depăşit epoca şi şi-au împlinit destinul, încheiat de multe ori tragic. La astfel de oameni biografia rămâne

în urmă, faptele fiind cele care le dezvăluie înzestrarea şi caracterul. Viaţa lor seamănă cu un adevărat roman,

uneori realitatea egalând sau chiar depăşind ficţiunea. Aceste reflecţii cu gust de nuc formează pentru noi

zestrea de filosofie a istoriei desprinsă din povestea vieţii marelui spătar Dragomir, înalt dregător domnesc,

care a jucat un rol important la începutul secolului al XVI-lea în viaţa comunităţilor săteşti de pe Valea

Bălănesei şi, mai ales, a pârscovenilor. Această străveche axă a vieţuirii rurale, prin locuire şi resurse, prin

oameni şi prin mulţimea de aşezăminte monahale a reprezentat unul dintre factorii de stabilitate, de bogăţie

materială şi spirituală din fosta „ţară” a Buzăului. Cum spuneam, biografia omului se pierde, dăinuim prin ce

construim, prin ceea ce lăsăm în urmă, prin realizările şi amintirea noastră. Prea puţine date, indirecte,

neunitare şi chiar contradictorii, se cunosc despre omul nostru şi despre familia lui. Era prahovean, din

Pietroşani, născut înaintea veacului al XVI-lea. Unii autori (Şt. Andreescu, 1967)7 susţin că a avut doi fraţi: pe

Toma banul din Pietroşani şi pe Gheorghe mare comis în 1545-1546 şi mare vistier în 1547.N. Stoicescu

(1971)8 reţine ca frate al lui Dragomir spătar doar pe primul. Se mai ştie că a avut câţiva feciori şi două

nepoate, despre care vom vorbi însă mai târziu. Ca mare boier şi proprietar de pământuri, Dragomir a făcut

danii mănăstirii Vărbila, unii autori (printre care şi N. Stoicescu) o consideră chiar ctitorită de el în 1532.

Numai că dania spătarului Dragomir este anterioară anului 1532. Documentele arată că în (1526-1527) Radu

de la Afumaţi dăruise spătarului un munte în matca Vărbilii … „pentru că s-au fost ales moşie domnească, iar

domnia mea am miluit pe acest mai sus zis boiariu al domniei mele pentru slujba ce au slujit domniei mele”.

Alt loc, din matca Vărbilii până în apa Cricovului, îl cumpărase spătarul de la un Drăgan. „Iar Dragomir

spătar au dat aceste moşii sfintei mănăstiri Vărbila”9. Este un fapt cunoscut că „în vechime această mănăstire

(schit) a deţinut multe pământuri pe raza mai multor sate din bazinul Cricovului”10

. Noutatea constă în aceea

că locaşul prahovean nu a fost ctitorit nici în 1532, nici în 1539 (aşa cum susţin cei doi autori citaţi), ci mai

înainte, după cum rezultă din hrisovul de mai sus. Dregătoriile ocupate de acest mare boier au fost nu prea

multe, dar importante. Prima dintre ele, după N. Stoicescu, a fost cea de armaş, deţinută între 1512-1521,

adică în timpul domniei lui Neagoe Basarab. Numele acestui domn „cu apucături împărăteşti” şi „cu atâta dor

de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul până la dânsul” (N. Iorga)figurează în pomelnicul de pe peretele

schitului Agaton, din comuna Bozioru. Tot el dăruieşte „lui Dragomir cu fiii săi şi lui Banul cu fiii săi şi lui

Manea cu fiii săi şi cu nepoţii săi şi lui Ţintea cu fiii săi, să le fie de la mănăstirea lui Radul postelnic în sus

până în hotarul lui Todosie în sus şi Valea Olmetului, până în hotarul Sibiceului, pentru că au dobândit-o cu

dreaptă şi credincioasă slujbă de la domnia mea”11

. Precum vedem, actul nu precizează dregătoria boierilor

beneficiari.Nu cunoaştem sursa informaţiei lui N. Stoicescu după care Dragomir a fost armaş, nefiind citată,

dar pe întreaga durată a domniei sfatul domnesc al lui Neagoe Basarab a cuprins 9-12 boieri, aleşi după

descendenţă, origine şi capacităţi, urmărindu-se ca ei să provină din toate părţile ţării. Craioveştii, din rândul

cărora se trăgea chiar domnul, au deţinut supremaţia ca număr şi importanţă. Între 1512 şi 1521 nu găsim nici

un Dragomir armaş, dar este tot atât de adevărat că armaşul nu se obişnuia a fi trecut ca martor al divanului,

unde singurul cu acest nume care ar putea fi eroul nostru este un Dragomir logofăt12

.Afirmaţia noastră se

sprijină pe consultarea hrisoavelor emise de cancelaria domnitorului şi cuprinse în volumul citat.

6Titluri de subcapitol şi capitol din tratatul Academiei Române „Istoria Românilor”, vol. IV, Buc. , Ed. enciclop.,

2001, p. 416 şi 407 7 Andreescu, Şt. „Observaţii asupra pomelnicului Mănăstirii Argeş”, în „Gl. bisericii”, nr. 7-8/1967 (XXVI), p. 817

8 Stoicescu, Nic. „Dicţionar al marilor dregători din Ţara Rămânească şi Moldova. Sec. XVI-XVIII”, Buc., Ed.

enciclop. română, 1971, p. 53 9 „Documenta RomaniaeHistorica. B. Ţara Românească” (în continuare, „DRH.B”), vol. 3 (1526-1535), Buc., Ed.

Acad., 1975, pp. 56-57 10

Dedu, Ion R. „Aşezări prahovene. Repere istorice”, Ploieşti, Ed. Ploieşti-Mileniul III, 2007, p. 231 11

„DRH.B”, vol. 2 (1501-1525), loc şi ed. cit., 1971, pp. 270-271 12

Vergatti, Radu Ştefan „Neagoe Basarab. Viaţa, domnia, opera”, Curtea de Argeş, Ed. Episc. Argeşului şi

Muşcelului, 2009, p. 71

ÎNTREZĂRIRI 11

În divanul din 11 iulie 1523 al lui Vladislav al III-lea îl găsim ca mare paharnic13

. Ca mare spătar este

menţionat între 1525-1526, adică sub domnia lui Vladislav al III-lea şi a lui Radu de la Afumaţi. În

documentele interne apare în această calitate printre martorii actelor domneşti din 10 februarie 1525, 24 iulie,

8 şi 11 septembrie, 23 octombrie, 13 şi 22 noiembrie, 12 decembrie, 7 ianuarie 1526, 1 şi 31 martie, 1, 3 şi 20

aprilie, 18, 19, 20 şi 30 mai, 1, 7 şi 12 iunie, 1, 6, 7, 12, 20, 25 şi 26 iulie, 21 şi 22 august14

. În perioada mai-

octombrie 1529, adică sub domnia lui Moise voievod, îndeplineşte funcţia de mare vistier, apărând ca martor

în divan la 12, 13, 17, 24 mai 1529, 1, 10, 11 iunie, 27 iulie, 3 august şi 31 octombrie15

. Revine ca mare spătar

în perioada iunie-iulie 1530, adică sub domnia lui Vlad Înecatul, când este consemnat ca martor în divan în

hrisoavele din 15 şi 25 iunie 1530 şi 6 iulie16

. De la 4 octombrie 1530 ca mare spătar apare Drăghici

Stoicanov17

. Cucerirea Belgradului de către turci (29 august 1521) şi moartea lui Neagoe Basarab „au

accentuat conflictele pentru obţinerea scaunului domnesc, adăugând la rivalitatea dintre Basarabi şi Craioveşti

veleităţile altor grupări boiereşti constituite pe baza unor entităţi teritoriale, ca Mehedinţii şi Gorjul pentru

Oltenia, ori Buzăul şi Argeşul pentru Muntenia”18

.Dintre domnitorii amintiţi mai sus, Moise Vodă îşi apropie

boierii Craioveşti, la sfatul şi cu sprijinul cărora omoară pe ucigaşii lui Radu de la Afumaţi. În luna mai 1530

turcii numesc domn în Ţara Românească pe Vlad Înecatul. Dragomir părăseşte tabăra lui Moise şi trece de

partea lui Vlad. După o luptă între cei doi pretendenţi, Moise se refugiază în Transilvania, de unde revine

sprijinit de episcopul Nicolae de Gerendşi de Ştefan Mailath. În calitatea pe care o avea, spătarul Dragomir

este implicat şi el în aceste conflicte. Alături de Vlad Înecatul, participă la lupta de la Viişoara (lângă Slatina),

din 29 august 1530, luptă în care mor Moise Voievod şi cumnatul său Barbu II Craiovescu, iar Ştefan Mailath

este luat prizonier19

. Îl însoţeşte pe domnitor în incursiunea pe care acesta o face în Transilvania între 7-16

septembrie 1530 alături de Mehmedbeg. Cu acest prilej, braşovenii şi sighişorenii se supun lui Ioan Zapolyaşi

plătesc daruri scumpe: lui Mehmedbeg, fiului său, lui Vlad vodă, „lui Dragomir spătarul un vas luat de la

Iacob Hirscher de 10 florini” şi lui Hamza banul20

. Sub Vlad Înecatul se adâncesc neînţelegerile dintre

Craioveşti, unii colaborând cu domnul, alţii fiindu-i adversari, astfel că autoritatea politică de mai înainte a

marilor boieri olteni scade. În perioada 1531-1534, adică sub domnitorii Vlad Înecatul şi Vlad Vintilă de la

Slatina, divanul ţării îl consemnează uneori şi pe Dragomir spătarul, dar ca fost mare spătar, aşa cum îl găsim

în hrisoavele din 18 şi 26 aprilie, 30 mai 1531, 13 octombrie 1533, 17 martie, 3 aprilie, 10 şi 23 mai, 6

septembrie 153421

. Se confirmă astfel că nu buzoianul Vlad Vintilă îl îndepărtase din divan, ci Vlad Înecatul,

ţinând cont probabil de vârsta lui. Un raport al lui Aloisio Gritti din 1534 către Poartă afirmă că Dragomir

spătarul fusese comandantul oştirii Ţării Româneşti, trimisă cu Gritti „la slujba cetăţii Esztergom” (Strigoniu),

unde spătarul dovedise credinţă faţă de Poartă. Istoricii au stabilit că acest aventurier veneţian, în tentativa lui

de a-şi impune autoritatea în Transilvania şi Ungaria cu susţinerea marelui vizir Ibrahim, a traversat Ţara

Românească în 1532 şi în 1534, când şi-a instalat tabăra lângă Piteşti. Drumurile lui prin Ţara Românească

sunt relatate de secretarul său, care trece însă sub tăcere incidentul cu boierii ostili22

, dar raportul lui Gritti

arată că boierii trădători au venit în tabăra sa după trecerea Dunării, dorind cu ajutorul lui să schimbe domnul

şi mergând cu el în tabăra de la Piteşti. Aici oastea lui Vlad Vintilă, condusă de spătarul Dragomir, înconjoară

trupele lui Gritti şi, după o zi şi o noapte de încercuire, pătrund în tabără şi arestează pe complotişti23

. A doua

zi, apare şi domnul, precum şi solii lui Petru Rareş.Ajuns la Braşov, Grittiprimeşte câteva sute de călăreţi în

ajutor de la Vlad Vintilă, de la care află despre executarea la Piteşti de către domn a conspiratorilor24

.

Tentativa lor este consemnată simplu: „1534 aug. 4 (înainte de). Eşecul încercării boiereşti de a-l înlătura pe

13

Palade, T. „Radu dela Afumaţi”, Buc., Fundaţia Regele Carol I, 1939, p. 85 14

„DRH.B”, vol. 2 şi 3, op. cit., sub dată 15

„DRH.B”, vol. 3, op. cit, sub dată 16

Ibidem, sub dată 17

Ciurea, D. „Domnia lui Vlad Vodă Înecatul (iunie 1530-octombrie 1532)”, extras din „Cercet. istorice”, nr. 3-4/1940 (XVI), p. 15 18

„Istoria Românilor”, op. cit. p. 416 19

Andreescu, Şt., op. cit, p. 816 20

Ştefănescu, Şt. „Bănia în Ţara Românească”, Buc., Ed. ştiinţifică, 1965, p. 204 21

„DRH.B”, vol. 3, op. cit., sub dată 22

„Călători străini despre ţările române”, vol. I, Buc., Ed. ştiinţifică, pp. 321-327 23

Decei, A. „AloisioGritti în slujba sultanului SolimanKanunî, după unele documente turceşti inedite (1533-

1534)”, în „S.M.I.M.”, 7/1974, p. 114, iar raportul, integral, la pp. 149-155 24

Ibidem, p. 115

ÎNTREZĂRIRI 12

Vlad Vintilă de la Slatina din domnia Ţării Româneşti, cu ajutorul lui Aloisio Gritti”25

. Documentar, uciderea

unuia dintre complotişti se reflectă în hrisovul din 11 ianuarie 1535 prin care se confiscă averile fostului mare

logofăt Vâlsan Furcovici: „am miluit sfânta mănăstire de la Bistriţa cu satul lui Vâlsan logofăt, care este mai

sus scris (Corlate, n. n.), pentru că Vâlsan logofăt a pierit cu rea hiclenie faţă de domnia mea”26

.

Atribuţia spătarului, funcţie atestată în Muntenia din 1415, era ca la ceremonii marele spătar să poarte

spada şi buzduganul domnului. Era unul din comandanţii oştirii, al călărimii, ulterior al întregii oşti. Mai

târziu, pe măsura reducerii armatei, căpătase atribuţii poliţieneşti: elibera paşapoarte şi organiza paza

marginilor. Documentar, Dragomir spătarul apare de două ori comandant al armatei: la asediul Ezstergomului

(alături de Gritti) şi când încercuieşte tabăra şi îi prinde pe complotişti. Ca apărător al marginilor, după

consultarea şi aprobarea domnului, putea ridica şi unele turnuri de observaţie şi apărare. Ulterior, asemenea

construcţii erau interzise de turci, dar marii boieri puteau ridica la moşiile lor astfel de turnuri-locuinţă, dotate

cu mijloace de apărare, aşa cum este cel de la Pârscov27

. Interesant că Dragomir spătarul nu a participat direct

la uneltirile din vara lui 1534, alături de Vâlsan logofăt, Stan pârcălab şi Peia portar, cărora Şt. Andreescu le

adaugă şi pe Barbu Datcov mare postelnic şi pe Stoico al lui Pârvan mare vistier28

. Aşa se face că el mai apare

în divanul din 6 septembrie 1534. Raportul lui Gritti nu-l include printre cei ucişi de Vlad Vintilă, dimpotrivă,

pe el şi pe marele portar Coadă îi consideră credincioşi şi utili domnului în prinderea uzurpatorilor. Gritti îi

cunoştea personal din 1532, când spătarul condusese oastea ţării, dată de Vlad Înecatul ca ajutor în lupta

eşuată pentru luarea Esztergomului. Dar soarta lui a fost aceeaşi, hrisovul din 7 mai 1535 prin care Vlad

Vintilă întăreşte Episcopiei Buzăului ocini la Pârscoveni şi Cucuteni (foste ale lui Dragomir spătarul) şi la

Groşani (danie de la Toma banul), precizând despre fostul mare spătar: „Iar apoi Dragomir spătarul şi-a

pierdut toate averile cu rea hiclenie către domnia mea şi încă şi capul şi l-a pierdut, iar cu aceste mai sus zise

ocine domnia mea am miluit şi am dăruit sfânta episcopie din Buzău, ca să-i fie întărire sfântului loc şi

preacinstiţilor fraţi hrană şi odihnă, iar domniei mele şi părinţilor domniei mele veşnică pomenire”29

.

Explicaţia uciderii sale mai târzii poate fi descoperirea unor informaţii sau mărturii noi despre legăturile cu

răzvrătiţii ori simpla bănuială de ostilitate faţă de tron. Singurul care a cunoscut faptele şi a decis în consecinţă

a fost Vlad Vintilă. Însă orice om care provoacă moartea altuia nu mai poate fi fericit şi de cele mai multe ori

are şi el aceeaşi soartă, ceea ce s-a întâmplat şi cu domnitorul amintit. După execuţie, rudelor spătarului,

printre care şi fiilor săi, ale căror nume nu se dau, „li s-a întâmplat pribegie în ţări străine”. La revenire, în 8

ianuarie 1582, sub Mihnea Turcitul, nepoatele lui Dragomir spătar, Caplea şi Chera, cu soţii lor, recuperează o

parte din averea bunicului lor: ocini la Blestematele, Pârscov şi un vad de moară la Urlătoi30

.

*Redacţia mulţumeşte d-lui D-tru Steriade, din Robeşti, care a pus la dispoziţia colaboratorului nostru, prof. I. Mândricel,

câteva documente din secolul al XIX-lea. După descifrare, ele vor fi înapoiate proprietarului, urmând a fi publicate şi în

revistă. Sperăm că exemplul său va fi urmat şi de alţi pârscoveni care posedă acte vechi.

25

„Istoria României în date”, sub conducerea lui C-tin C. Giurescu, Buc., Ed. enciclop. română, 1972, p. 119 26

„DRH.B.”, vol. 3, op. cit., p. 312-313 27

Asupra îndatoririlor spătarului, „Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar”, Buc., Ed. Acad., 1988, pp. 449-450 şi

„Dicţionarul limbii române”, vol. XIV, Buc., Ed. Acad., 2010, p. 1318 28

Andreescu, Şt., op. cit, p. 816 29

„DRH.B”, vol. 3, op. cit., pp. 284-287 30

Bibl. Acad. Rom., Doc. istorice, CCCXCVII/22; ediţii: trad. „Doc. privind ist. României”, XVI, vol. 5, pp. 43-45

POETUL

Al. Fl. ŢENE

S-a întors poetul în satul natal S-a întors poetul pe strada copilăriei ...Ceaţa timpului,val după val,

Cu toate păsările lui zburătoare Şi e o altă adresă pe casa lui peste nuci încet se lasă,

Acelaşi râu îi aduce la mal Bronzul toamnei sună în frunza viei prin inimile oamenilor din satul natal

Amintiri din clipe arzătoare. Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui. trece poetul, amintire, spre casă....

ÎNTREZĂRIRI 13

R E S T I T U I R I

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE: BÂRSĂNESCU

Gheorghe POSTELNICU

Norii trec, cerul rămâne, spune o veche zicală muntenească. Trăim într-o lume a iubirii de sine şi nu a

preţuirii trecutului, fără să înţelegem că, împinşi de adevăr, e folositor să cunoaştem istoria neamului nostru.

De-a lungul timpului, mulţi români ardeleni, persecutaţi economic şi religios, şi-au găsit liniştea în satele Văii

Buzăului, aducând aici stabilitate şi prosperitate.

Fraţii Bârsănescu (Bârsan), plecaţi, evident, din Ţara Bârsei, ţinutul oilor bârsane, s-au stabilit la

Vipereşti, unde a rămas unul dintre ei, Marin, căsătorit cu o localnică bogată, din familia arendaşului

Stanomir, dezvoltând o negustorie profitabilă, cu ecou până în zilele noastre. În 1914, fratele Ştefan, cu soţia,

o brăileancă pe nume Maria Ştefan, şi cu cei 7 copii născuţi la Vipereşti între 1892 şi 1908, au transhumat a

doua oară, în Pârscovul de Sus, pe malul stâng al râului Buzău. Au pus bazele unei afaceri multiplicate an de

an, integrată în avântul economic al Văii pe care circulau, din 1909, trenurile de marfă între Buzău şi

Nehoiaşu, cale de 73 de km. Ştefan Bârsănescu a ridicat o casă impunătoare, cu fântână la poartă, o prăvălie

spaţioasă, grajduri pentru vite, velniţă şi depozit de ţuică, într-o întretăiere largă de drumuri, de o parte şi de

alta a torentului care s-a numit, de atunci, Izvorul Bârsănescu, aflat la o sută de paşi de Izvorul Mocanu,

avându-şi, amândouă, obârşia, la Ştiubeu şi Colnic, unde se aflau târlele ciobanilor din Cornetul pârscovean.

Aveau 2-3 argaţi în curte şi la vite şi oameni „cu ziua”, care săpau, coseau, strângeau şi cărau fânul şi prunele

de pe numeroasele loturi cu pământ rodnic cumpărate în Afumaţi, pe Jarişte, în Centru şi pe Luncă. Se spune

că zilierii erau atraşi de mesele îmbelşugate care îi răsplăteau seara, de ciorba de pasăre acrită cu corcoduşe,

de mămăliga tăiată cu aţa, de rachiul vechi. Coana Mariţa avea grijă ca fiecare muncitor să fie mulţumit.

Întemeietorul Ştefan se născuse în 1865. S-a stins din viaţă în 1941, doborât de o suferinţă renală. Casa este o

construcţie înaltă, învelită cu tablă galvanizată, cu un salon încăpător pe latura de miazăzi, urmat de trei

camere spaţioase şi o prispă cu bolţi de la un capăt la celălalt.

ÎNTREZĂRIRI 14

Ca multe familii pârscovene, Bârsăneştii au pierdut un fiu, cel dintâi născut (1893), Dumitru, în primul

război mondial, la Turtucaia, fiind menţionat la poziţia 3 pe monumentul eroilor ridicat în cimitirul bisericii

din sat, în 1936 („Bârsănescu D-tru”). Dumnezeu să-l odihnească! Următorul născut a fost Ştefan (Vipereşti,

28 martie 1895) care, după absolvirea seminarului teologic buzoian, a obţinut licenţa în drept, apoi în

filozofie, la Iaşi. A fost discipol al lui Eduard Spranger. A susţinut doctoratul în Germania, cu o teză despre

viaţa şi opera lui Emil Boutroux. Opera sa pedagogică numără peste 30 de cărţi şi 500 de articole de

psihopedagogie şi didactică. Activitatea sa este ilustrată, alături de cea a altor dascăli prestigioşi, într-un

muzeu al Universităţii din Iaşi. A fost membru corespondent al Academiei Române. Ştefan Bârsănescu s-a

dovedit binefăcătorul multor tineri din Pârscov, pe care i-a ajutat să urmeze studii superioare în renumitul

centru universitar din Moldova. A fost căsătorit cu un cadru didactic, Florela Pavel, dintr-o cunoscută familie

de muzicieni, şi au avut un fiu, tot Ştefan (Ştefăniţă), inginer în Bucureşti, director la Romenergo, decedat, şi

o fiică genială, Ligia, şefă de promoţie la Medicină, strivită de un cancer rapid, la doar 22 de ani. Ilustrul

pedagog s-a stins din viaţă pe 5 noiembrie 1984.

Ion Bârsănescu (în foto), născut în 1901, elev al şcolilor din

Vipereşti şi Pârscov şi al Liceului Haşdeu, a terminat Dreptul la Iaşi,

intrând, în noiembrie 1929, în corpul de avocaţi al Baroului din Buzău.

Era apreciat ca un bun orator care pregătea cu minuţiozitate apărarea

clienţilor săi. S-a căsătorit pe 18 august 1938 (în prima fotografie), la

Pârscov, cu Elena (1910-1985), fiica unui general de intendenţă,

Alexandru Nicolaescu, cu soţia tot Elena, din Turnu Măgurele, având

împreună mai mulţi copii. Ionel Bârsănescu şi Elena Nicolaescu au

locuit în Buzău într-o frumoasă casă de pe strada Independenţei,

existentă, cu unele modificări, şi astăzi. Ei au adus pe lume o fiică,

Maria-Coralia (26 septembrie 1942), care a urmat şcoala în Capitală,

apoi în Buzău (din clasa a VI-a) la „M. Eminescu”. Licenţiată în

filologie la Iaşi, unde l-a cunoscut pe viitorul soţ, basarabeanul Anatolie

Butnaru, profesor de chimie, delicata Lia Butnaru a dăscălit la liceul

care poartă numele poetului nostru naţional. O au alături pe fiica mult

iubită, Corina-Mihaela, asistent universitar la Medicină. O suferinţă mai

veche a grăbit sfârşitul bunului avocat şi părinte Ionel Bârsănescu, la 67

de ani, fiind înmormântat în satul copilăriei.

Elena Bârsănescu, fiica cea mare, s-a născut în 1910. S-a căsătorit cu un moldovean chipeş, Vasile

Diaconescu, poet şi dramaturg („Scripturile române”, 1975 şi „Din toamnă începând, sfârşind în toamnă”,

1983), licenţiat în filozofie, cu o specializare la München, profesând la o şcoală buzoiană până în 1946, când

familia a fost silită să părăsească frumoasa locuinţă de lângă Piaţa Mare. Au avut doi copii: pe frumoasa

Thalia, absolventă de română-germană, născută în 1939, decedată la 70 de ani, şi medicul Dan Diaconescu,

plecat şi el dintre cei vii, lăsând în urma sa un fiu, Sorin, medic în Braşov.

Florica Bârsănescu, născută în 1912, a fost licenţiată în litere, fără să profeseze. S-a căsătorit cu

geologul-geograf Constantin (Dinu) Zaharescu, specializat la Sorbona. Dinu era fiul unui matematician şi

politician liberal, Petre Zaharescu, şi al Florentinei Stavride, grecoaică, având originea în Fanarul Stanbulului,

familie care s-a îmbogăţit cumpărând terenuri petrolifere în regiunea Moreni. Florentina şi Petre au fost naşii

de cununie ai filologului Iorgu Iordan. Locuiau într-o casă frumoasă din Buzău, monument istoric, pe strada

Tudor Vladimirescu, devenită astăzi azil de bătrâni. În anii prigoanei comuniste au fost alungaţi din oraş,

fugind pe terasamentul căii ferate, ascunzându-se, ajungând la Bucureşti, trăind din mila unor rude. Fiica Ana-

Maria, născută în 1938, a urmat primele două clase la Pitar Moş, iar după întoarcerea la Buzău, a urmat aici

Liceul ortodox de fete. Moştenind firea de luptătoare a strămoşilor săi, nu s-a dat bătută niciodată. A absolvit

Construcţii civile şi industriale, lucrând în proiectare, în ţară şi în străinătate. Mai are un frate, Petre, inginer în

Bucureşti. A fost căsătorită cu Ionescu, a cărui familie a patronat în Capitală renumitul magazin „La vulturul

de mare cu peştele în gheare”. Dârza Aura Bârsănescu îngrijeşte cavoul din Pârscov, făcând, pe măsura

resurselor financiare modeste pe care le are, donaţii bisericii înaintaşilor săi. Florica Zaharescu s-a prăpădit la

numai 65 de ani, doborâtă de un cancer pulmonar. Constantin Zaharescu, cedând cardiac, a urmat-o după 7

luni, tot într-o zi de 18 (octombrie).

ÎNTREZĂRIRI 15

Virgil Bârsănescu, născut în 1908, a fost funcţionar în Ministerul de finanţe, inspector financiar pe

Valea Prahovei, stăpânind în Ploieşti o vilă cu viţă de vie. Nenorocirea a lovit năprasnic pe Virgil şi pe

Nicoleta, ingineră la Fabrica „Stela”, apoi profesoară de chimie la Liceul „Gh. Lazăr”. La cutremurul din

1977 au pierdut un fiu, Radu, sub zidurile prăbuşite ale casei din Hristo Botev. Avea 30 de ani…În 1981 au

plecat la Paris, unde se afla celălalt fiu, Virgil, sfârşind aici după 10 ani. Virgil Bârsănescu – senior, fiind

contabil, a fost mandatat de rude să înstrăineze bunurile părinţilor pârscoveni. Aşa s-a întâmplat că Ştefan şi

Elena Ionescu, din Vipereşti, au cumpărat gospodăria din Pârscov, folosind de atunci şi terenurile aflate în

intravilanul satului. Ştefan Ionescu, născut în 1928, este un fost pastor adventist, la Craiova, fiul unui

funcţionar de primărie, ortodox, Ion Ionescu, în 1928 şi 1929 la Pârscov, apoi la Măgura. Copiii Elenei şi ai

lui Ştefan Ionescu,, s-au născut la Vipereşti, dar au învăţat carte la Craiova. Un băiat şi două fete au urmat

Medicina. Fiul este internist la Washington, iar fiicele, generaliste la Târgovişte şi Craiova. Fiica cea mică

este asistentă medicală. Ioneştii au locuit în Vipereşti în vecinătatea lui Marin Bârsănescu, Ştefan fiind coleg

de clasă cu un fiu al acestuia, Virgil. De unde se vede, încă o dată, că nu este nimic întâmplător…Apicultorul

Ionescu arată ca la 60 de ani. Când s-a pensionat şi familia a părăsit Cetatea Băniei, au găsit casa şi grădina

Bârsăneştilor devastate. Binevoitorii scotociseră, săpaseră, sfredeliseră după aur. Din impunătoarea bibliotecă

rămăsese un volum de Tacit, o lucrare, fără coperte, despre Tolstoi, şi multă, multă maculatură. În 1990, în

plin avânt al retrocedărilor imobiliare şi agricole, Virgil Bârsănescu a vândut inginerului Bogdan Sturzu, fiul

secretarului de primărie, Lambru Sturzu, clădirea din Centru, dar mai mult de atât nu a putut face, întrucât

comisia comunală i-a îndepărtat pas cu pas pe marii proprietari şi i-a eliberat un Titlu numai pe terenurile

năpădite de mărăcini, aflate în extravilan. În primii ani de comunizare a agriculturii, trei familii pârscovene au

profitat de generozitatea cooperativei de producţie şi au întemeiat gospodării proprii pe terenurile din jurul

casei Bârsăneştilor.

Ultimul fiu al lui Ştefan şi al Mariţei care s-a stins din viaţă în casa părintească a fost Gheorghe, tratat

de medicul Porumbaru de maladia Alzheimer, dar învins de aceasta în mai 1980, la vârsta de 81 de ani. Ca şi

fratele mai mic, Mihai (Titică), decedat cu 5 ani mai devreme, Gheorghe Bârsănescu era un autodidact, cititor

pasionat de cărţi şi reviste comandate în ţară şi în străinătate. Nu au făcut politică mare şi nici nu au

încredinţat interesele familiei puternicilor zilei. Gicută, minte sclipitoare, a făcut parte (casier) dintr-un

comitet al Sindicatelor Viticole şi Pomicole care analizau preţul ţuicii (septembrie 1935). În 1930 a fost inclus

în Comitetul pentru ridicarea Monumentului Eroilor, dezvelit pe 21 mai 1936. A fost ajutor de primar (1934-

1937), din partea liberalilor. Suficient pentru a fi închis şi deţinut 5 ani la Poarta Albă. Domnul Gicuţă şi

domnul Titică au fost evocaţi episodic de subsemnatul, în romanul „Vâsla de sare” (2006).

Mihai şi Gheorghe

Bârsănescu, necăsătoriţi,

ultimii descendenţi ai

oierilor bârseni din

Pârscov, şi-au trăit cu

demnitate ultimii ani de

viaţă, în respectul şi

înţelegerea vecinilor,

reprezentând modele de

urmat în muncă şi credinţă.

Fiind numeroasă, familia s-

a tot ramificat în ţară şi în

străinătate, încât urmaşii

mai tineri nu se mai adapă

de la acelaşi izvor şi nu se

mai ştiu de rude. Cei mai în

vârstă sunt amabili şi

deschişi dialogului, dar ce

păcat că zidurile, pietrele şi

copacii seculari nu pot

vorbi…

ÎNTREZĂRIRI 16

CASE PÂRSCOVENE DE IERI ŞI DE AZI

CASA CRISTINEL POPA

Gheorghe POSTELNICU

O construcţie nouă, după un model străvechi

şi autentic muntenesc, a ridicat în centrul satului, în

zona sa istorică, inginerul Cristinel Popa, născut la 8

iunie 1959, fiul Mariei Duţă şi al lui Gheorghe Popa,

fierar. Absolvent al Liceului Haşdeu şi al Facultăţii

de Electrotehnică din Bucureşti, a fost, timp de 5 ani,

inginer la Fabrica de Sârmă din Buzău, apoi redactor

la Societatea Română de Radiodifuziune. A devenit

un om de afaceri important, un acţionar al Societăţii

Tofan Grup, remarcându-se, apoi, în televiziunea

prin satelit (Focus Sat) şi în transmisiile de date în

sistem electronic. În prezent se ocupă de activitatea

propriei galerii de artă din Bucureşti. Construcţie

superbă, ridicată după o concepţie proprie, având ca

punct de inspiraţie casa bunicului Alecu Duţă, dar şi

tehnologia de avangardă folosită la Castelul Peleş,

are un parter şi un nivel superior de câte 100 de

metri pătraţi fiecare. Zidurile sunt groase de 50 de

cm, din piatră de la Siriu şi Chiojd, zidită, excluzând betonul, fierul beton, centurile şi boiandrugii, folosindu-se 100

tone de piatră. Uşi de brad stratificat la beci, cu balamale originale, cheie de boltă fără metal. La ferestrele de la parter

au fost montate 4 grilaje metalice preluate dintr-o casă din Floreasca, a lui Vintilă Brătianu. O scară de lemn sprijinită

pe stâlpi sculptaţi (model 1920) duce la etaj. Toate grinzile sunt de 25x20 cm, prinse în zid la 60 de cm una de alta, fără

centuri de beton. Pardoseala este construită din cărămidă veche, prinsă în pământ, după o tehnologie de zidire

medievală. La etaj se află un cerdac şi o prispă cu duşumea din scândură de brad. Uşile sunt prinse aici în vitralii din

sticlă turnată, cu urme de fosile. O baie cu încălzire în pardoseală, bucătărie cu două geamuri imense, cu plită electrică.

Încălzirea interioară va fi cu perdea de aer, prin contrast, de la -35 grade la 42 grade. Pereţii sunt izolaţi cu vată de sticlă

şi praf de granit. Un living-birou cu o sobă-cuptor. Casa este înconjurată de un sistem de rigole care captează apa de

ploaie, deversând într-o fosă septică printr-un canal de vizitare. La colţul din stânga al monumentalei construcţii este

plantat un stâlp metalic de susţinere de 6 metri, îmbrăcat în lemn. Curtea va fi pavată cu dale turnate de mărimi şi culori

diferite. Casa va fi înconjurată de o grădină cu

pomi unde se va afla şi o seră. Toate sculele de

fierărie ale destoinicului Gheorghiţă Popa, multe

din ele confecţionate chiar de el, vor fi expuse

într-un chioşc-expoziţie. Învelitoarea este din

şindrilă adusă de la Ţebea, cu meşteri cu tot, şi

bătută în coadă de păun.

Excepţionalul plan de construcţie

conceput de Cristinel Popa a fost pus în practică

pas cu pas, piesă cu piesă, de un singur om,

bunul coleg de la Haşdeu, Valeriu Toma,

eminent inginer buzoian.

În 1946, când învăţătoarea Elena

Negoiţescu, din Robeşti, s-a căsătorit, la Târcov,

cu Nicolae Stănescu, contabil din Buzău, pe

acest perimetru se afla o căsuţă ridicată de

Anghel Bangu din Ciuta, pe care tânăra familie

a cumpărat-o, împreună cu 2000 de metri pătraţi

de teren. Căsuţa s-a dărâmat la cutremurul din 1977, soţii Stănescu ridicând o construcţie modestă, cumpărată, după

moartea lor, de Maria şi Gheorghe Popa, vecini. Peste drum locuia o rudă a lor, legendarul învăţător Nicolae Popa. În

spatele locuinţei sale se aflau zidurile cetăţii medievale. Fiecare epocă are monumentele şi eroii ei! Casa lui Cristinel

Popa va fi, nu ne îndoim, Pelişorul Pârscovului.

ÎNTREZĂRIRI 17

C R O N I C Ă L I T E R A R Ă

ALURA CASCADEI

Elena STROE-OTAVĂ

„Alura cascadei” este o nouă carte publicată de prietena noastră,

Constanţa Cornilă, cunoscută în lumea literară vrânceană îndeosebi ca

poetă. De data aceasta, autoarea se prezintă altfel decât o cunoaştem,

propunându-ne proză. Şi nu orice fel de proză, ci una de introspecţie a

sufletului feminin, de rememorare a unor evenimente din trecutul mai

mult sau mai puţin îndepărtat din viaţa personajului principal, Azina, un

alter-ego al autoarei. Deşi cartea pare a fi o confesiune, autoarea alege

formula narativă a persoanei a treia, omnişcientă şi omniprezentă, dar nu

se obiectivează, nu se detaşează suficient de cele relatate, astfel încât

lectorul o percepe foarte implicată în toate întâmplările şi trăirile

personajului principal, de care este foarte ataşată şi pe care îl iubeşte din

toată inima. Romanul are structura şi aspectul unui jurnal, la început

derulând acţiunile în mod cronologic, pe parcurs ele fiind scoase la lumină printr-un flux al memoriei afective,

dobândind o trăsătură proustiană.

Incipitul romanului este o descriere poetică : „De sus, de pe cupola înaltă a cerului, doi ochi mari

priveau braţele pământului decalcifiate, obosite în efortul lor de a susţine văzduhul cu toate cohortele de nori

ce trec dincolo de marginea luminii. Ce a ajuns până la ei? Doar liniştea gândului învelită de cuvinte

nerostite, spre a nu se speria taina atâtor vieţi ce sunt sau vor fi rostogolite în imensitatea acestei existenţe

generatoare de scurte bucurii.”

Descrierea este urmată de patru întrebări: „Cine a creat bucuriile?”, „Ce este frumuseţea?”, „Ce este

imprevizibilul?”, „Ce este surpriza?”, pe care şi le pune şi la care răspunde Azina, „privind făptura timpului

ce rămânea în urmă şi totuşi călătorea cu ea, fără să-i promită nimic, doar oferindu-i compania, atât de

necesară.”

Prin descriere şi prin întrebări, plus răspunsurile, autoarea introduce temele scrierii sale: spaţiul

cosmic şi terestru, iubirea, frumosul natural şi artistic, destinul omului pe pământ, viaţa însăşi.

Autoarea oferă, apoi, elementele principale ale vieţii Azinei, începând cu terminarea liceului, când

trebuie să-şi aleagă o profesie. Deşi ar fi dorit să studieze filologia, alege farmacia, deoarece cineva i-a prezis

că va purta halat alb. În aceste circumstanţe, îl cunoaşte pe Anton, care, venit dintr-un oraş din Moldova, îşi

satisface stagiul militar în oraşul în care Azina era deja farmacistă, îmbrăcată în halatul alb.

Tânărul o place, îi aduce flori, îi propune plimbări printr-un mirific peisaj de toamnă, în preajma

aniversării zilei ei de naştere, îi cere să fie toată viaţa alături de el. Azina ezită, deşi „caporalul sanitar” îi

place, pentru că avea „ochii albaştri ca floarea de cicoare, cu fruntea înaltă, brăzdată de câteva dungi fine,

înalt, cu o siluetă remarcabilă”, fiind nehotărâtă şi temându-se să-şi asume responsabilităţile unei familii, ea

iubind poezia, visarea, creaţia literară.

În primele pagini (p.19), autoarea alcătuieşte şi portretul protagonistei: „Ochii rotunzi ai Azinei erau

expresia inocenţei, părul negru, ondulat în bucle, care atingea omoplaţii acoperiţi de cojocul maro deschis cu

blană la poale. Cizmele lungi erau mulate pe un picior fără cusur. Era iubită şi apreciată la locul de muncă,

nu supăra pe nimeni, îi trata pe toţi colegii în mod egal şi când se impunea discreţia, se retrăgea în mod

elegant.”

Aceste portrete fizice şi morale sunt completate pe măsură ce se derulează întâmplările.

Viaţa pare să curgă normal, cu ape domoale, fără surprize. Azina îl duce la părinţii ei de Anul Nou,

unde acesta o cere în căsătorie şi îi dăruieşte inelul de logodnă la cumpăna dintre anii 1977 – 1978, apoi nunta

are loc în iunie 1978. Nunta este descrisă cu multă bucurie şi fericire, o nuntă tradiţională, apoi tinerii

căsătoriţi pleacă în oraşul lui Anton, acolo unde se naşte primul lor copil, Ama.

ÎNTREZĂRIRI 18

Părinţii o cresc greu, lucrând contra-tură, şi Anton acceptă să se mute în oraşul ei, ca să aibă ajutorul

părinţilor. Anton se comportă ireproşabil ca soţ, tată şi ginere, socrii ataşându-se de el ca şi cum ar fi propriul

fiu. Curând se naşte şi un băiat, Alin, spre bucuria tuturor. Dar, treptat, Anton se schimbă şi, într-o bună zi,

după 26 de ani de căsnicie, o anunţă pe Azina că pleacă de acasă, la altă femeie. Nedumeririi Azinei îi

răspunde cu un ton pe care nu i-l cunoscuse până atunci: „Vreau să ne separăm, nu te mai vreau!” Atunci,

„Cascada iubirii agonice curgea intens să stingă focul, dar inundă complet interiorul Azinei, care-şi spăla

sentimentele, încercând să-l reechilibreze pe Anton.” Implorat de copii, care erau mari (Alin era în clasa a

XII-a, Ama în al doilea an de muncă la catedră, necăsătorită), Anton nu renunţă la despărţire, dar promite să-l

ajute pe Alin la facultate şi să fie alături de copii ori de câte ori vor avea nevoie de el.

Dar, „Din acest moment, jumătatea Azinei în care respira Anton a murit, s-a întunecat, s-a răcit ca o

peşteră, s-a tulburat ca o apă învolburată, după o ploaie devastatoare, apoi a devenit linişte dureroasă ca o

rană adâncă, ascunsă într-un timp agonic.”

Devenind un leitmotiv, cascada dobândeşte numeroase determinări, creând metafore, asemenea celor

din poezia autoarei: „cascada vieţii”, „cascada luminii curgea mai repede ca oricând, pentru a acoperi

întunericul”, „cascada unei înţelegeri tacite”, „o cascadă de lacrimi spală sufletul Azinei”, „cascadă

salvatoare”, „Azina devenise propria cascadă ce curgea necontenit pentru a stinge propriul incendiu”

(p.131), „cascada multor întrebări”, „Azina se simţea ca o cascadă care curge cu întreruperi, trecând-o prin

toate segmentele vieţii ei”, „Azina auzea curgerea cascadei pe care ea o crease într-un interior lovit de

dezastre, ce devenise vulnerabil”, „cascada unei lumi vii”, „Azina… o adiere de gânduri, care se mişca între

trup şi suflet, era o cascadă ce curgea fără oprire, în chip de iubire şi teamă”, „cascadă cu alura de dragoste

şi ură, ce se suprapun succesiv într-o curgere ireversibilă”, „cascada unor amintiri cu contur de nestemate”

etc.

Rănită adânc de trădarea soţului, Azina se salvează prin copii. Un timp are şi sprijinul mamei, dar o

pierde şi pe ea.

Are alături prietene bune, precum Diţi, Firi şi Gela, dar este conştientă că fiecare are familia ei şi nu

îndrăzneşte să le deranjeze cu problemele sale. Ia totul asupra sa şi, ca o vestală, veghează pentru a păstra

nestins focul vetrei propriei case şi pe acela al casei părinteşti. Are alături şi pe Ama, Alin fiind student.

Apelează la Anton, pentru a-i fi alături la evenimentele importante din viaţa copiilor lor: nunţile celor doi,

lansările de carte. Atunci sunt din nou toţi patru împreună, o familie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pe Azina o fac fericită copiii, care, loviţi sufleteşte de gestul tatălui, se strâng în jurul mamei lor. Sunt

cuminţi şi talentaţi. Ama este o bună profesoară şi cu talent de critic literar, Alin este un prozator de succes şi

de viitor. Azina frecventează cenaclul literar din oraş şi trăieşte ore de înălţare sufletească şi intelectuală

împreună cu prietenii ei, scriitorii: Andru, Relu, Mary, Ely şi alţii, membri ai USR sau ai LSR. Nu încetează

să publice numeroase volume de poezii ori în revistele de specialitate. După cum mărturiseşte, ideile de

creaţie îi vin noaptea, căci ziua are alte preocupări legate de familie.

Azina rămâne o fiinţă activă, legată de tot ce se întâmplă în jurul ei, cartea cuprinzând numeroase

comentarii asupra vieţii sociale şi politice, asupra învăţământului şi a culturii, asupra promovării nonvalorilor

şi a lipsei dreptăţii. Şi-ar dori o altă ordine socială, politică şi culturală, dar nu are putere de decizie şi se

întoarce la preocupările sale: familia şi creaţia literară.

În roman, impresionează textele impregnate de un profund lirism, structura polifonică, ce aduce din

memoria afectivă nenumărate evenimente şi momente impregnate de profunde sentimente. Necunoscând altă

iubire în afara celei oferite de fostul soţ, prizonieră fără scăpare a acestei iubiri, ea retrăieşte dureros

momentele de fericire şi de armonie familială: mese de sărbătoare, cadouri ce oferă mici bucurii, excursii la

munte sau la mare cu toată familia, întâlniri la casa părintească, cireşele, caisele, prunele şi strugurii, care îi

bucurau pe toţi, animalele şi păsările care îi făceau fericiţi pe copii, toate întâmplările zilnice dintr-o familie

armonioasă şi fericită. De aceea, Azina nici nu pomeneşte de femeia care l-a luat pe Anton de lângă copiii şi

soţia lui. De fapt, Azina îl idealizează şi-l socoteşte unic pe Anton al ei şi, deşi recunoaşte că el i-a trădat, o

acuză pe femeie, uitând că el a plecat de bună voie şi nesilit de nimeni, spunându-le clar că nu îi mai voia. Să

fi înţeles Azina că Anton „obosise” de prea multă iubire şi prea multă fericire?

Constanţa Cornilă a realizat în cartea sa un model de viaţă exemplară în personajul Azina, căreia i-a

împrumutat propria viaţă exemplară. Ca cititoare, mi-aş dori să scrie şi volumul următor, pentru că viaţa

Azinei continuă şi poate, aşa cum a sperat mereu, i-l va aduce pe Anton acasă!

ÎNTREZĂRIRI 19

MONUMENTUL UNUI EROU AL ZILELOR NOASTRE

Gheorghe POSTELNICU

Am citit lucrarea autobiografică a matematicianului Octavian Gh. Dumitriu („Destinul unui

învingător”, Editura PIM, Iaşi, 2012) cu atlasul geografic alături, pentru a identifica localităţi moldoveneşti,

precum Vultureni, Deleni, Văleni, Glăvăneşti, Griviţa, Buciumeni, Tăvădăreşti, Pogoneşti, Bulboaca,

Coroieşti şi multe altele. Orfan de mamă de la 3 ani şi de tată de la 16, tânărul Octavian a avut de înfruntat

singurătatea şi sărăcia. Sunt evocaţi, mai întâi, anii grei de şcoală, anii unei adolescenţe pline de lipsuri

materiale, dar, spre deosebire de alte jurnale, aici predomină amintirile frumoase. Credea, cu toată tăria, că

bunii săi părinţi îl vegheau din lumea lor cu blândeţe şi înţelepciune. După terminarea liceului, întrerupt doi

ani din cauza bolii, a intrat în învăţământ ca suplinitor, în satul Valea Rea, din nordul judeţului Vaslui. Viaţa

la ţară i-a inspirat „gânduri şi sentimente morale înalte” care au stat la baza formării sale ca profesor.

Capitolele de stare civilă alternează, în această remarcabilă cronică de familie, cu evocarea

emoţionantă a bradului din grădină şi a plopilor de la poartă, a stupinei, a preotului-martir Ioan Iftimie, a

apicultorilor care i-au fost dascăli. Autorul consideră o datorie de onoare să amintească pe propriii săi

mentori, de la şcoala primară până la facultate. Pe bună dreptate, discursul este eroic, protagonistul principal

socotind că misiunea sa terestră primită de la Marele Creator a fost îndeplinită cu prisosinţă. Rar mi-a fost dat

să întâlnesc în paginile unei cărţi atâta optimism, atâta dragoste şi lumină, atâta recunoştinţă faţă de lucrurile

mărunte care constituie, pentru fiecare din noi, bucuriile vieţii! Prozatorul Vicenţiu Donose (1942-2001),

fostul coleg de bancă din clasa a XI-a, s-a bucurat de hotărârea lui Octavian de a scrie romanul vieţii,

avertizându-l, totuşi, că e o acţiune pe care nici el nu s-a încumetat să o execute, preferând ficţiunea, liberă şi

fără constrângeri. Cel care semnează aceste sincere aprecieri a trecut printr-o experienţă asemănătoare, când a

primit un geamantan cu caiete studenţeşti (20!) care constituiau jurnalul unui necunoscut cu o pregătire

şcolară sumară, trebuind, la rugămintea familiei, să realizeze, din cele peste 2000 de pagini, romanul vieţii

acestuia, ca un semn al trecerii sale prin lume. După o muncă istovitoare de şapte luni a rezultat romanul

„Speranţa”, lansat la târgul de carte Gaudeamus, din septembrie 2015.

Pasiunile profesorului Dumitriu sunt fireşti: matematica, rebusul, apicultura, pomicultura, caprele, arta

fotografică (ilustrată la sfârşitul volumului, cu 74 de fotografii proprii). Neobişnuită este incandescenţa lor.

Fără să întreacă măsura, îşi motivează unele înclinaţii şi deprinderi cu aforisme având ca autori oameni de

seamă: Pitagora, Horaţiu, Vergiliu, Einstein, Paulo Coelho, Coşbuc, Nansen, dar construieşte şi singur

teoreme morale al căror adevăr este inatacabil: „Cu albinele, ca şi cu copiii, trebuie să fii bun, blând şi

înţelegător”, „Să mergi în stupină cu gânduri bune ca să fii primit paşnic”. A fost atras de viaţa albinelor nu

numai datorită tactului său pedagogic, ci şi instinctului geometric al acestor insecte, matematicieni şi

constructori impecabili. Suflet deschis şi altruist, Octavian Gh. Dumitriu transmite cititorilor secretele şi

binefacerile produselor apicole, ca şi numeroase sfaturi, reţete, propuneri, recunoscător propriei zodii pentru

trăsăturile pe care le-a revărsat asupra persoanei sale: „generos, energic, fierbinte, dominant şi autoritar”. E

lăudabil că unele obiceiuri, taxate de psihologie ca deformaţii profesionale, cum ar fi sfătoşenia, rigoarea,

disciplina, nu scad temperatura paginilor, ci, folosite cu măsură, se dovedesc un aliat ascultător al

povestitorului.

Interpretând enigmistic numele unor localităţi vasluiene care i-au marcat destinul (Vultureni, Deleni şi

Văleni), iniţialele acestora ar însemna Voinţă, Dragoste, Virtute, însuşiri care se degajă fericit din paginile

însemnărilor. Colega Eugenia Chirilă îl caracterizează astfel: „o persoană ageră la minte, dar firavă şi gingaşă

la trup datorită unei maladii congenitale (hemofilie severă, n.n.), însă cu o inimă mare, atât de mare încât

cuprinde cu dărnicie necazurile şi bucuriile tuturor”, fiind şi „singurul hemofilic din ţară, purtător de

stimulator cardiac”. Din păcate, Octavian Dumitriu este un caz medical special, „tratat cu mare atenţie de

profesionişti în domeniu”. Din recunoştinţă, menţionează numele fiecăruia, însoţindu-i cu urarea creştinească

„Dumnezeu să-i binecuvânteze!” Hemofilia, fiind „prietena” de o viaţă, îi face un scurt istoric, menţionând că

era boala familiilor regale, transmisă unor descendenţi (de la mamă la fiu) şi, mai mult, o urcă la demnitatea

de personaj principal al jurnalului, rezervându-i, în exclusivitate, 49 de pagini! În această dispută infernală nu

ÎNTREZĂRIRI 20

au existat învins şi învingător. A stăruit să trăiască alături de ea, ajutat de credinţă, nădejde, iubire, socotind-o

prietenă, conform interpretării termenului grecesc.

După o scurtă experienţă de politician local, s-a retras dezamăgit, meditând că pe laturile triunghiului

de aur al politicianului de succes scrie: sănătos-bănos-mincinos, atribute care îi lipseau cu desăvârşire

dascălului pensionar. Nici acum nu îl părăseşte regretul că nu a putut convinge autorităţile locale să asigure un

spaţiu potrivit pentru un muzeu etnografic sătesc. Meticulos şi exact, alcătuieşte genealogiile familiei, pe linie

paternă şi maternă, lăsându-le moştenire urmaşilor, astfel că fiecare ramură şi rămurică a impunătorilor arbori

este identificată şi prezentată, ajutat şi de o sursă valoroasă, Monografia comunei Deleni, având ca autoare pe

profesoara Elena Simionică. Ca un omagiu adus bunicului, nepoţii Irinel, Daniela şi George au efectuat

scrierea electronică a textului, tehnoredactarea, prelucrarea computerizată şi grafica lucrării. La nivelul cel

mai înalt!

„Destinul unui învingător” este monumentul pe care profesorul Octavian Gh. Dumitriu îl binemerită

în centrul localităţii vasluiene Văleni.

MARIN IFRIM: „Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei Veşnicii”, Buzău, 2018

Gheorghe POSTELNICU

Nu e uşor să evoci străduinţa unor oameni de cultură de a evidenţia, la rândul lor, activitatea unui

confrate plecat la cele veşnice, deoarece, când şi când, timpul se însângerează cu artişti: actori, scriitori,

muzicieni, pictori. Erele istoriei se succed nepăsătoare, nimeni nu înseamnă nimic, „vanitas vanitatum et

omnia vanitas”, „omul e asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care trece” sau, în registrul comic

al parodiştilor Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, „Vecinul meu adus de naufragiu / Un biet şoşon cu pneurile

sparte, / Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, / Psalmistule! Da, toate sunt deşarte…”

M. Ifrim, Irina Mirică şi Nina Neagu (ca redactori de carte), O. C. Petrescu, Roxelana Radu şi Stelian

Grigore, ca susţinători materiali, s-au implicat eficient în editarea unei lucrări emoţionante, „Doctorul Valeriu

Bistriceanu sau începutul unei Veşnicii”, realizate în memoria cunoscutului doctor doborât de o suferinţă

neiertătoare pe 30 aprilie 2017. Cartea (148 de pagini) constituie un omagiu postum adus cărturarului buzoian,

discipolul „medicului fără arginţi” V. Voiculescu, în amintirea căruia a iniţiat 18 ediţii ale unui concurs

naţional de creaţie literară pentru elevi şi studenţi („Vasile Voiculescu – Arc de suflet peste timp”) şi o şcoală

de vară pentru medicii din ţară şi străinătate.

M. Ifrim, cu sinceritatea şi generozitatea binecunoscute, mărturiseşte că V.B. i-a influenţat viaţa timp

de două decenii, „atât ca medic, dar şi ca om de cultură şi un creştin deosebit”, încât era de datoria sa de suflet

şi de conştiinţă să ducă la bun sfârşit lucrarea promisă sieşi chiar în ziua

ceremoniei de înmormântare (2 mai 2017, Cimitirul Dumbrava din Buzău). La

rândul său, reputata jurnalistă Nina Neagu („Sănătatea buzoiană”), într-un

necrolog sfâşietor („Medicul Valeriu Bistriceanu s-a înălţat la ceruri”) făcea

cunoscută plecarea acestei „candele aprinse peste timp”. Şi-au înclinat fruntea

scriitori şi jurnalişti buzoieni care l-au cunoscut direct sau indirect: El. Radu,

D.I. Dincă, Roxelana Radu, Mihaela Aionesei, Ov.C. Petrescu, Lucia Ioniţă.

Volumul omagial mai cuprinde cronici literare referitoare la volumul de

versuri „Saltul în veşnicie” (2017), la albumul „Sfinţii doctori fără de arginţi”

(2002) şi la cele trei cărţi de „povestioare pentru suflete nevinovate”, cronici

realizate, printre alţii, de Stelian Grigore, Teo Cabel, Ion Roşioru, Tr.Gh.

Cristea, Gh. Postelnicu. Redactorii de carte au mai inclus Secvenţe publicistice

şi note de călătorie semnate de Valeriu Bistriceanu, ecouri ale activităţii

Universităţii de vară V. Voiculescu, note autobiografice transcrise după manuscrise originale, anexe şi, în loc

de epilog, „Scrisoare din vis – unui doctor de suflete”, imaginată de inepuizabilul Marin Ifrim.

Se crede că nimic nu e întâmplător şi că Marele Creator îi dă fiecăruia cât poate să ducă, dar, când

gheara morţii ne răpeşte o fiinţă iubită, întrebăm „de ce?” Nimeni nu ştie răspunsul…Înălţarea spirituală prin

credinţă şi cultură a fost cea mai nobilă misiune pe care şi-a asumat-o neuitatul Valeriu Bistriceanu. Fie ca

Domnul, în bunătatea Sa nesfârşită, să-l odihnească în împărăţia Lui.

ÎNTREZĂRIRI 21

C Ă R Ţ I Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E

CURENTUL MARIN ŞI LUMEA TEATRULUI

Gheorghe POSTELNICU

Cu „Astă seară la Teatrul George Ciprian” Marin Ifrim se află la a patra

carte despre nobila instituţie, după monografia „Incursiuni în viaţa unui actor.

George Mihalache - Buzău” (2001), „Cartea teatrului” – evocări (2016), „Din/spre

teatrul George Ciprian” – memorialistică (2017). De data aceasta, cunoscutul

scriitor şi publicist buzoian onorează un lung interviu conceput de istoricul literar

Ion Aldeniu, în 9 episoade, totalizând 61 de întrebări. M. Ifrim, pentru scurtă vreme

(5 ani), „tehnician cu veleităţi culturale” al teatrului buzoian, a fost fascinat de

personalitatea regizorilor şi actorilor care au evoluat aici. Unda de frenezie

debordează când e vorba de Paul Ioachim, născut la Buzău în 1930 (m 2002). Mai

„prozaic”, Ion Aldeniu i-a receptat „profesional şi oarecum funcţionăreşte”. Cu

sufletul aflat încă în culise, M. Ifrim recunoaşte că nu ar mai face faţă din punct de

vedere fizic, unei munci tehnice sau artistice în domeniu, dar, ca un omagiu, va

scrie o carte dedicată tuturor angajaţilor Teatrului „G. Ciprian”, cărora le e dator

pentru că i-au luminat mintea, pentru că atunci a învăţat să scrie mai orchestrat, pentru că „Teatrul nu este o

iluzie şi nici o chestiune de cultură generală, e ceva regesc, divin”. Încântaţi şi de astă-dată de verbul marin,

selectăm cu plăcere câteva din aforismele sale pe tema teatrului: „Spectatorii sunt ca nişte locomotive care

duc cultura mai departe, precum trenurile de marfă”, „Fiecare om e actor chiar şi numai pentru faptul că îşi

joacă propria sa viaţă”, „Toţi suntem actori de zi cu zi, iar actorii profesionişti sunt profesorii noştri de

sentimente educate”, „Mi-ar fi plăcut ca, la Buzău, să existe o academie de teatru”, „Buzăul are nevoie de

statui. Să începem cu George Ciprian şi Paul Ioachim, deoarece actorii au dreptul şi la un rol de piatră, fiind

nişte simboluri mai puternice decât mintea naturii”, „Sunt convins că teatrul buzoian odată înfiinţat, nu va

dispărea niciodată. Nimeni nu ar avea curajul să desfiinţeze aşa ceva, s-ar acoperi de blestemele ancestrale

ale acestei arte incomparabile cu oricare altă preocupare spirituală performantă”, „Ce face arta din om! Ii

dă fiori, viziuni, confuzii clare şi certitudini opace!”, „Toată viaţa mea de până acum am visat să trăiesc

realitatea”, „Marii actori se trag unii pe alţii, unii după alţii. Ei sunt o formă culturală vitală a naţiei.”,

„Teatrul ne face să supravieţuim fără umilinţe autentice, fiecare piesă de teatru e o şansă de a rata personaje

culpabile şi a păstra în viaţă modele umane”. Sunt amintiţi cei care ţineau în viaţă Teatrul Popular,

administratori şi actori amatori: Mihai Adamescu, Ovidiu Petrescu, Sandu Bogdan, Viorel Pietrăreanu, Al.

Vrapciu.

Paradoxal cum îl ştim, ca om şi ca poet, Marin Ifrim nu se dezminte nici în acest „interviu

maratonistic”: strălucitele sale jocuri verbale se intersectează cu fantasme ale vidului uman existente nu atât în

lumea teatrului, cât în instituţiile înrudite. Ion Aldeniu nu e mai prejos. Întrebările unui interviu pot dezlega

sau încuia limba interlocutorului. Domnia sa se plasează la cel mai înalt nivel gazetăresc.

Prietenul S. Coloşenco, din Bârlad, preţuieşte străvechiul

îndemn subversiv „Citeşte şi dă mai departe”. Aşa se face că ajung şi

la noi tot felul de publicaţii şi materiale tipografice care dovedesc

varietatea peisajului cultural contemporan, imaginaţia creatoare a

concetăţenilor. De exemplu, minuscula „Ceaşcă de cafea” (minilunar

cultural, literar, artistic), nr. 167, amintind de „Bilete de papagal”.

Bijuteria este şlefuită la Târgu Jiu, în redacţia revistei „Serile la

Brădiceni”, şi are ca editor pe George Drăghescu. În „ceaşca de cafea”

gorjană aflăm, cu încântare, epigrame, desene umoristice, evocări (Ion

Cănăvoiu), fotografii. Tot din Gorj au venit…,,Hohote”, publicaţie de divertisment, satiră şi umor, având

ÎNTREZĂRIRI 22

director pe Gabi Roşianu şi redactor-şef pe Marian Dobreanu. Epigrame dedicate unor sărbătoriţi speciali (N.

Dragoş, N. Brelea), şarje umoristice, cuvinte încrucişate, enigmistică. Să mai şi râdem!

Academia Bârlădeană, anul XIV, nr. 70. Sobră, bine centrată tematic, publicaţia impresionează de la prima

copertă, care reproduce harta României Mari, întocmită de G. Pop, în 1919. Urarea „Pronia cerească să aibă în

pază acest popor: Românii!” pluteşte peste întregul conţinut. Şi de astă dată, dl. C.D. Zeletin este prezent ca

autor şi sfătuitor, punând la dispoziţia Academiei biblioteca, arhiva cu documente şi imagini unicat, erudiţia,

memoria. „Toate transpuse în idei, sugestii, titluri, pagini scrise şi, mai presus de orice, grijă estetică”. Ne-am

bucurat să găsim pe coperta 4 poeziile lui V. Voiculescu „Frunză verde” şi „Morţi în ţara lor” publicate pentru

prima oară în „Calendarul nostru”, din Bârlad, în 1918.

Prosaeculum nr. 125-126. Am început, ca de fiecare dată, lectura monumentalei publicaţii vrâncene, cu

editorialul semnat de Rodica Lăzărescu, redactorul-şef, nu pentru că se află la pagina 1, ci pentru că este

încărcat de simţire şi de înţelepciune. Păcat, că cine ar trebui să audă, nu aude…Temele „Centenarul

întregirii”, „Memoria istoriei” şi „Istorie literară” reunesc nume răsunătoare ale culturii contemporane: Ioan

Scurtu, Traian D. Lazăr, Ion Şt. Baicu, Cornel Ungureanu, M. Braga, Fl. Mihăilescu. Semnează eseuri Petre

Isachi, C. Cubleşan, M. Popa, Nedeea Burcă, Iordan Datcu, Lina Codreanu, Silvia-Ofelia Chelariu, Ionel

Popa, Traian Diaconescu, D. Velea. Sunt aniversaţi Horia Bădescu, Teofil Răchiţeanu, Valeriu Anghel. Sunt

comemoraţi Radu Cârneci, Alex Gh. Croitoru, Elisabeta Isanos, Mircea Scarlat, Mircea Dinutz. Poezia, teatrul

şi, mai cu seamă, proza au spaţii generoase. G. Manole şi Ionel Necula pun sub lupă cărţile lui Theodor

Codreanu.

Amurg sentimental, nr. 273, revistă fondată în 1995, este „o tribună a scriitorilor fără

prejudecăţi”. Am remarcat editorialul directorului Ion Machidon, intitulat „Povestea

Mihai Eminescu”, poemul în proză „Sfaturi târzii” (Emil Ungureanu), evocarea „Un

veac de la Marea Unire. La mulţi ani, România!” (Paula Isac), versurile semnate de

Iuliana Dinu, Ion Machidon, C. Mironescu, Nicoleta Drăgan-Bucşă, O. Cojan, M.

Tutilă, G. Enescu, M. Istudor, I. I. Căprăroiu, Maria Fitcal, proza scurtă (Denise

Arsene, Miron Ţic, Mariana Popa, Mariana Duţu-Vlaicu), punctele de vedere ale lui

Ion Machidon referitoare la ultimele apariţii editoriale. O publicaţie matură care se

sprijină pe activitatea unui cenaclu literar productiv.

Uscând o lacrimă, nr. 50-53, revistă cultural-istorică, turism, tradiţii, aduce la cunoştinţa cititorilor reportajul

adunării generale de alegere a conducerii centrale a Ligii Scriitorlor Români. Preşedintele acesteia, scriitorul

Al. Fl. Ţene, întreabă într-un editorial, dacă „Mai avem nevoie de cultură?” Am citit cu plăcere versuri de C.

Diaconu, Fl. Grigoriu, El. S. Săracu, Gh. Oncioiu, D. Mihai, I. L. Mihalca, D. K. Negoiţă, Gina Agapie, Dana

Biţeanu, M. Socol, epigrame compuse de M. Sălcuţan, cronică literară (M. Gurza, G. Şt. Savu), proză („Casa

Memorială Vasile Voiculescu”, „Clepsidra”), un calendar al activităţilor

culturale buzoiene.

Literadura, nr. 7, revistă literară trimestrială fondată de Teo Cabel şi Costel

Suditu. Foarte multă poezie, cum stă bine unei publicaţii realizate de tineri. Din

cele patru puncte cardinale, nume consacrate şi nume care aşteaptă confirmarea:

V. Milescu, E. Drăghici, C.I. Radu, Adi Filimon, Gabi Schuster, C. Komartin,

L.I. Stoiciu, F.L. Dalian, L. Potârniche, E. Amariei, F. Nicolau, F. Ciocea, Al.

Pripon, V.M. Pripon, G.A. Bălan, A. Brezmes, I.P. Iacob, C. Drăgan, L.V. Bota,

T. Cicu. Cronica literară este susţinută de L. Ofileanu, M.C. Sava, D. Luca, I.

Roşioru, M. Vintilă. În centrul atenţiei se află interviul realizat de T. Cabel cu

Liviu Ioan Stoiciu („Stau de când mă ştiu în banca mea, nu mă interesează

puterea literară, nici găştile de scriitori”).

Renaşterea ruşeţeană, nr. 26, revistă socio-culturală şi de spiritualitate locală,

fondată de Ionel Bobocea şi Dumitru Istrate-

Ruşeţeanu, la 25 februarie 2016. Editorialul

„Gânduri de Paşte” aparţine lui Nicolae Tudor, „Abecedarul Marii Uniri”,

preotului Mihai Milea, gândurile despre „Rădăcinile sfinte ale profesiei”

aparţin medicului veterinar George Turculeţ. Despre Alexandru Odobescu

scrie Aneta Ţîru Pioară, despre şcoala cea de toate zilele, profesorul Pavel

ÎNTREZĂRIRI 23

Ciorbă. D. Istrate-Ruşeţeanu stă de vorbă cu instrumentistul popular Traian Popescu şi cu sine însuşi („Eseu

despre Maria Egipteanca” - fragmente). Salutăm intrarea acestei publicaţii buzoiene în rubrica noastră!

„FRUMOASELE POEZII ALE LUI DUMITRU”, antologie de poezie scrisă până în 30 de ani, Editgraph,

2015, carte apărută cu sprijinul financiar al Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, Filiala

„Dimitrie Gusti” Ruşeţu, cu o prefaţă remarcabilă de Nicolae Bratu, din Râmnicu Sărat („Un început de

Dumnezeu”). Tema fundamentală a culegerii este existenţa, adică legătura poetului cu viaţa, cunoaşterea,

dumnezeirea, incapacitatea omului de a pricepe şi de a comunica, totul concentrat în poeme scurte, cu o

metafizică lapidară. Viaţa este prezentă peste tot, implicată sau ca decor. Este poezia pasionat-pătimaşă a unui

spirit grandios, romantic răzvrătit, bovaric în toate aspiraţiile izvorâte dintr-un complex de superioritate faţă

de materie. Mirarea ostentativă formează substanţa versurilor scrise „până în 30 de ani”, demitizări ironice ale

convenţiilor umane şi literare uzate. În aceste circumstanţe DIR se joacă adolescentin cu imagini şi cuvinte.

Obsedat de „facerea poeziei”, deşiră „gogoaşa Cunoaşterii” cu o delicateţe chirurgicală, deoarece poetul este

„un început de Dumnezeu”. Am remarcat şi propensiunea autorului pentru titluri insolite. Antologie omogenă,

strălucind de inteligenţă. Cunoscându-i, ocazional, versurile care depăşesc borna 30, DIR rămâne „amantul

singurătăţii”. Indiscutabil, construcţiile sale lirice electrocutează şi astăzi.

Constantin CIUREA: „Amurg însingurat”, Buzău, 2012. Suită de povestiri

autobiografice şi de popularizare a ştiinţei, inegale ca atitudine morală. Personajul

principal, carierist şi oportunist, înşurubat la nivelul cel mai înalt în activul de partid,

suferă tardiv de mania persecuţiei postdecembriste. Relaţiile personale sunt

prezentate pătimaş, subiectiv, oamenii fiind, iremediabil, buni sau răi: cei mai mulţi

nu merită decât dispreţul, şi, foarte puţini, simpatia, chiar dacă aceştia erau stegarii

ideologiei ceauşiste. Jurnalul are şi părţile lui bune: dezvăluie mizeria morală a unor

dascăli buzoieni de top, farisei şi profitori, meditatori celebri, monede calpe ale

moralităţii. Omagiul adus unor rude sau cunoştinţe apropiate întăresc ideea lui C.C.

că tenacitatea învinge orice obstacol. Epilogul dezvăluie altă deformaţie

profesională: discursul moral, în defavoarea celui creştin care ne învaţă să ne iubim

aproapele ca pe noi înşine.

Dumitru K. NEGOIŢĂ: „Orizontul din deal”, 2018. În România de astăzi, cultura nu se face numai

la Academie, Ateneu, Universitate, ci şi în localităţile şi comunităţile mici care formează ţinuturile neştiute ale

acelei Românii Tainice visate acum 40 de ani de protocroniştii Iosif Constantin Drăgan, Edgar Papu, Theodor

Codreanu, Ion Gheorghe, Artur Silvestri.

Dumitru K. Negoiţă este unul din animatorii culturali consecvenţi, cu iniţiative de interes general, cu

simţul solidarităţii şi al coeziunii, generator de evenimente spirituale. El scrie nu numai versuri, dar şi reportaj

literar, lucru mai rar întâlnit în creaţia contemporană în care toată lumea „scoate” poezii şi eseuri. Reportajul

negoiţian propune subiecte acute, personajele principale fiind realitatea şi petele de pe harta societăţii. Spiritul

militant şi revolta dau vigoare şi elan unei activităţi energice şi oneste. În centrul jurnalului se află acum

odiseea înfiinţării filialei locale a LSR şi a revistei „Uscând o lacrimă” (frumos nume!), ambele eliberatoare

de forţe creatoare nebănuite la Buzău, înlăturând stagnarea şi rutina. Se dovedeşte că DKN a avut de ales între

activismul productiv şi boema elitistă.

Paginile „Orizontului din deal” (Editura Astralis, Bucureşti) sunt poeme în proză, unice prin concepţie

şi realizare, în care detaliul capătă semnificaţii nebănuite. E un cult al banalului devenit sursă de meditaţie şi

poezie, încorporat într-un circuit naţional. Reportaj, note de călătorie, jurnal. Cartea lui DKN poate fi numită

oricum, sporindu-i, de fiecare dată, valoarea. Textele, înşirate ca mărgelele pe aţă, sunt imagini ale unor

evenimente din viaţa comunităţii pe care o administrează, poeme în care faptul divers cotidian capătă măreţie

şi semnificaţie.

După intuiţia noastră, DKN „călătoreşte” prin cultură din exasperare, ajungând să scrie pentru a

corecta erori sociale şi politice. „Călătorul” va străbate multe dealuri buzoiene, cu punctul de plecare pe

segmentul Pârscov-Bădila-Pălici-Ursoaia-Ruşavăţu-Muscel-Mănăstirea Cârnu, luminând fapte de viaţă

încărcate de cultură, deoarece, nu-i aşa, „Călătorului îi stă bine cu drumurile”!

ÎNTREZĂRIRI 24

P O E Z I E

DUMITRU ISTRATE RUŞEŢEANU

Un poet important din Bărăganul buzoian

„Doamne, ce a făcut poezia din mine!”

EU SUNT DUMITRU

(aşa…studiaţi-mă!...)

Am făcut rău la gânduri

De cât vă mângâi…

Poftiţi în poemele mele

Ca-n sânul lui Avraam

Numai să-aveţi poftă

De cât pământ şi iarbă

SUNT POET

Sunt poet, adică un om iritat

Că destinul lui e leneş

Nu se agită, nu se sictireşte

Trece timpul pe lângă el

Fără să-i arunce măcar o flegmă

N-am timp să mor,

Nici să continui idila cu lumea

Mă iubeşte, nu mă iubeşte

Ori pe conştiinţa ei sunt o lipitoare

Zilnic dau cu gândul

În adâncul colii de scris

Poate prind peştişorul de aur

Să-mi fecundeze şi mie

Viaţa asta

Obosită, nervoasă, neiertătoare

Cu fracturi pe fiecare atom

O tot pipăi de particula divină

Cum termin de scris poemul

Gunoierul mi-l adună cu mătura

Pe făraş.

TESTAMENT

Când voi pretinde

Că nimicnicia mea e divină,

Iar voi mă veţi răstigni

Spre luare aminte

A atomilor, care se cred galaxii,

Să-mi mirosiţi ca pe trandafiri

Rănile,

Pentru a vă convinge

Că nu au putreziciune.

FACEREA POEZIEI

Ce ştiţi voi despre priceperea mea

De a creşte în viu

Un poem

Cu câtă trudă îl trag afară

Din flăcările Cunoaşterii

Şi reproduc cu vibraţiile inimii

Sunetul de fond

Al particulei divine

Cine asemenea mie

Ia cu cuvântul din Sfântul Duh

Şi vă unge pe suflet

POEMUL MEU PĂCĂTOS

Iubite-voi, Doamne

Ca pe înţepătura de albină

Îţi hrănesc veşnicia

Cu firimitura mea de viaţă

Aş îndepărta cu unghia

Un strat de cer

De-aş fi sigur

Că dau de carnea ta

Din care să smulg o celulă

Şi s-o arunc gloatei.

RUGĂ ÎN FAŢA COLII DE SCRIS

Nu mă trece, Doamne

De cealaltă parte a firii

Nu mi-am dorit

Să fiu sare linsă de timp

Am fost fericit până când

Fericirea mea a început

Să producă suc gastric,

M-au înconjurat limitele

De forţă

Pipăi realitatea

Să-i descopăr meridianele

Energiei care am fost

Când mă voi răni într-un spin

Mi-nfig pulsul.

SĂRAC,

SUFLETUL MEU

Stă sufletul în carnea mea

Ca bivolul în nămol

Nu-i pasă că trece cometa

Că a sărit de pe şină timpul

Iar muncitorii trudesc

Să-l aşeze la loc

Cu ranga

Stă-ntr-o rână şi fluieră a ducă

Fiara din el rânjeşte

La Dumnezeu

S-a folosit de celula mea

Doar pentru a-şi încărca maţul

Cu păcat

Pâinea lui cea de toate zilele.

CEL MAI FRUMOS POEM

DESPRE PATRIE

Patria – ţărancă desculţă

Ne ţine-n poală

Ca pe nişte ouă proaspete

N-am să-i văd niciodată

Mai sus de gleznă

Dar mi-e foame tot timpul

De miezul de pâine

Din care-i este plămădit trupul

ÎNTREBARE

De-o fi să mor

Ce vei pune, Doamne, în loc

O piatră, o frunză, un semn

De întrebare

Sau un sâmbure de cais

Ori vei lăsa un fel de căuş

Unde, picătură cu picătură

Se va aduna timp

Pentru o nouă viaţă

ÎNTREZĂRIRI 25

STEAUA FERICIRII

Tudor CICU

Aşa, mult timp, s-au tot vorbit

bătrânii

Că doar celui ales cum e ursit

Ea, Steaua Fericirii-i de găsit...

Dar drumu-i greu spre capătul

minunii.

Spun unii: cele zări ademenise

Şi suflete-mbătate de tain

Iar printre ei şi-un cântăreţ străin;

Poetul de minune auzise.

Ajuns şi el de dincolo de vreme

Şi-a pus de seară traista căpătâi

Tot mai spera că poate-i cel dintâi

Sosit la porţi, iar cineva să-l

cheme.

Iar el va scoate solzul lui de peşte

Şi cântecul va răsuna stingher

Că stelele vor lăcrima în cer

Şi-n loc până şi luna se opreşte.

Aşa visa sub straiul amăgirii

Când lumea înspre zori mi l-au

găsit

Cu cântecul pe buze-ncremenit

Şi ochii mari la Steaua Fericirii.

„FESTINA LENTE”

Mihai HORGA

Hei! Viaţa, uneori, e cam ciudată.

Ne urcă, ne coboară - fatalmente,

Dac-aş putea, i-aş cere câteodată:

Ai milă şi de noi... „festina lente!”

Când văd pe câte unul care-atacă,

Dar zero-i caracterul - moralmente,

În loc să-l pun la punct, să-l fac să tacă,

Te rog fii calm, îi spun:...„festina lente!”

La drumul mare când împart dreptate,

Doar pui de şarpe - javre indolente,

Îmi ţip revolta:asta nu se poate ...

Vă rog rejudecaţi...„festina lente!”

Când nonvaloarea văd apreciată,

De unii semidocţi - literalmente,

Cu-a lor gândire calpă, scâlciată,

Zic: staţi şi cugetaţi... „festina lente!”

De veți citi aceste versuri, poate

Gândind că-s prea tăioase - virulente

(Cum fiecare crede şi socoate),

Verdictu-l amânaţi... „festina lente!”

Flori de dragoste, mamă...

Al. Florin ŢENE

Am flori căprui în ochi, mamă,

flori de păsări cântătoare, flori care îmi colorează cântul,

necontenit peste câmpii, peste

ape,

peste zori

mereu în ochii mei aceste flori

Ştiu că mă vezi

uneori,

seara venind dinspre stele:

mă răsucesc în fereastră,

lângă obrazul tău.

Şi stai

şi te închini unui gând,

apoi să nu te vadă ochii, pe

ascuns plângi.

Eu îţi sunt alături ca universul de

aer

şi te fac tânără şi te fac să râzi.

Şi e în casă o primăvară de

miresme

proaspete şi lungi.

Zilnic se desparte ceva din mine

care se face dimineaţă, se face

vânt,

şi devin mai bogat

şi nu înţelegem tălăngile venind

din pământ

şi rămâi în mine flori de dragoste,

mamă.

FĂRĂ LITERE ŞI SPIRIT, LA PEŞTERA LUI PLATON! LA ÎNTUNERICUL LUMINII

Marin IFRIM

Unora nu le place mâna cu care (de)scriu întunericul, focul şi peşterile confortabile, altora nu le place

piciorul peste care păşesc, multora nu le place cum şi ce (de ce) gândesc, ce văd, ce percep, ce aud şi

ce nu ascund. Am o singură viaţă şi nu vreau s-o disper, scriu cu gândul la cer şi la iad. Nu sunt cum

vor toţi ca să fiu. Sunt atât cât încă sunt prea viu. Şi-o să scriu şi de dincolo, câte-o carte zi de zi, până

când m-oi retrezi. Uneori mi se lovesc turnuri caste de biserici, peste capul de pitic, un marin mai de

nimic. Nu am replici pe cuvinte, nu sunt vreun galileo galilei, sunt doar un copil sub tei. Sunt rotund,

pătrat, triunghi din natura mea de unghi. Nu am umbră şi nici soare, nici căldură sub răcoare. Sunt

marin şi nu e apă cât de vin vreau să încapă. Marea Neagră e fudulă, are-n dosuri nişte peşti, ridicând

valuri cereşti. Sunt atât cât sunt de val, călărind propriul măgar. Am cu mine continente, am în minte

suplimente, şi nu pot ca să exist, fără protocol la fix. Când iubesc ceva anume dau din mine de la

tine, Dumnezeule în fire, ştii că nu fac din înger drac, că nu văd lumea la vrac. Mintea mea e limitată,

orizont din dacă-n dacă. Nu mai zic nimic de p(r)ost şi de scuze în pustie. Pup duşmanii peste săbii,

peste vrerea lor totală, stau în creangă de maimuţă şi-n biserică micuţă. Am cedat ce n-am putut. Un

război care pe care cel vizat fiind cel mai tare. O să scriu şi în sicriu ! Nervul meu e ca şi fiu, inclusiv

pentru pustiu.

ÎNTREZĂRIRI 26

NU SPALĂ TIMPUL AMINTIREA TE ROG DOAMNE!

Elena RUSEN Veroni MIHĂILĂ

Nu spală timpul potecile de amintiri, Te rog, Doamne, fă-mi azi parte,

Doar noi am încolţit prin lumi bizare, Să dau lumii iar o carte! Din sâmbure de om pierdut din sân, Coboară şi a Ta milă, Căzut în gol la prima încercare. Revelaţia divină! Copii de-Adam,căutători de bunuri, Nu-s deştept şi nici nu-s prost, Ne sufocăm prin lumi multiple, Doar mă „trag” din neamul nost’ De coasta-mpunsă, întoarsă în plămânii Cred că am pe lume rost, Crescuţi în minunate Eve rătăcinde. Şi mai mult de OM, n-am fost.

Visăm milenii fără schinjuiri, Nu eşti om? Nu porţi un jug, Vorbim despre iubire şi dreptate, Să faci ardere pe rug Lovim pe fraţi, cum am veni din alte firi, Flacără purtai şi eu, PLANTELE SE ÎNFIOARĂ Stăm botezaţi în zile numărate. „Din goana timpului meu”!

Aida DRUGĂU Pe tabla Mântuirii doar adunăm păcate, Tu m-ai învăţat, Părinte, Şi tot nevinovaţii vor plânge să ne şteargă Să-mi spun of-ul în cuvinte, Plantele se înfioară, De vorba ucigaşă,de gândul de mândrire, Dau aici cu subsemnatul, Zori de seară, zori de seară,

De lipsa de iertare, de umbra-nchisă, neagră. Iscălesc. Pecete? Oftatul. Primăvară, primăvară!

... Cucul cântă

Primeşte-mă-n Grădina Ta! (din vol. “Din goana timpului Cine-ascultă?

De flori nu m-oi atinge, meu”, Bucureşti, 2018) Tot plăpândă, tot plăpândă...

Poteci de veci voi colinda, Şi miroase a salcâm

Voi asculta povestea lor, Tot pe drum, tot pe drum...

Şi-a Pomului, şi-a Salciei ce plânge. Un bondar ştrengar aleargă

... Ziua toată, ziua toată

Peste vârfurile-ntregi va luci alb porumbel, Dup-acel miros frumos

Va grăi, turnând lumina peste liniştea Sfinţiei. Tot pe jos, ce haios! Voi sorbi izvor, în mine, de iubire, de la Cel... Epifan ivit în gândul...ce, de mâna mea, se scrie.

…TIMP

Iulia TĂBĂCARU

Iunie? Iunie? Cum să-ţi spun?

Un zbor de pasăre albă, o lună un arc peste timp

un nume de floare de vară, de toamnă pleacă în zbor, tăcut

care doare de iarnă mâine, poimâine

primăvara căzută pe jumătate de ani peste un an, zece

în care ar trebui şi încă douăzeci,

să culegi floricele Vom avea mâini, ochi, buze

să mângâi frunze-n cădere, şi suflet

să sperii şopârle de LUT?

petale albe să-ţi cearnă!

Iunie,

Iulie ţi-e frate,

rău?

bun?

ÎNTREZĂRIRI 27

P R O Z Ă

Marea... Marea! Tudor CICU

Soră-mea Anella m-a găsit odată sub nucul din via noastră scriind, pe ascuns,

într-un caiet. L-am ascuns, sub haină, de cum am văzut-o.

- Ce ascunzi acolo? m-a întrebat.

- Nu-i de nasul tău! Du-te la păpuşile tale... Lasă-mi mie libertatea de a visa şi

fără ele! i-am spus. Dumnezeule, ce n-aş fi dat să nu fi dat acolo, de mine. Caietul

acela, în care îmi notam gândurile, era singurul apropiat căruia puteam să-i

destăinuiesc câte ceva. Nu s-a lăsat până nu mi-a smuls caietul de sub braţ şi mi-a

citit prima frază care i-a căzut sub priviri. Acolo, spuneam câte ceva despre mare,

ţărmurile ei sălbatice şi libertatea de a îi primi în faţă valurile.

- Dacă-ţi legi viaţa de o iluzie îţi vei pierde, odată cu visele tale, până şi libertatea pe care o ai acum, mi-

a spus Anella aruncându-mi caietul la picioare.

Nu văzusem încă marea. O ştiam doar din ce ne povestea bunicul. Acum, de câte ori privesc marea, îmi

vin în minte cele scrise, cândva, de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care înotasem cu Uruma...”.

Uruma, la rândul ei, îmi amintea de Ulrica, dintr-o altă poveste. Aminteam, cândva (într-o altă istorisire),

de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora, când tocmai treceau pe lângă o pădure:

„Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar, Uruma era altceva - o şi văd - cu ochii ei mari, uşor

încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar,

Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai

fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care

aminteşte autorul, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe

aproape de mare (staţiunea Olimp de azi din Mangalia), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure,

fără să ajung, şi eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam, pe atunci, puţin peste nouă ani împliniţi.

Tot ce-mi amintesc acum, pentru a reface imaginea completă a unei aşa întâmplări, e alcătuit pe scheletul

unor „adunături de amintiri”, de tip freudian. Zaharia Stancu spunea că zilele, o dată trecute, nu se mai

întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – mulţi o pot confirma – din asta se

hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile

borgesiene, prin imensitatea spaţiilor din univers. Orbul Homer o spunea cu ochii minţii: „Dar când vine

noaptea/ Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/ Şi tânguioasă inima se bate/ Sub ascuţite griji

nenumărate”. (Odiseea, C.19, v.675-678). Şi trebuie să-l credem. Cineva îmi spunea, că, făcând, astfel,

literatură, scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente

consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările,

care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc

ele prin noi? Pentru a ne lămuri, e nevoie de un personaj excentric, precum cel al Şeherezadei, de cineva

care să povestească, neîntrerupt, zile întregi. Să ne dea iluzia, cum fac şi poeţii, că zburăm. Şi chiar

zburăm (sufleteşte) o dată cu autorul. Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea

cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii - care scapă de sub condeiul naratorului

- pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci? Poate, doar

o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet

şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. Vărul meu, Aurel, trecuse într-o după amiază să-mi

propună ca în seara aceea nu cumva să adorm prea devreme, pentru că în jurul miezului de noapte

camionul CAP-ului urma să încarce stupii din prisaca pe care o îngrijea unchiul Nicolae, tatăl său adică, şi

împreună cu noi doi urma să plece spre pădurea Comorova. Pădurea (astăzi dispărută prin tăiere) era

situată undeva în apropiere de litoralul Mării-Negre, cam pe unde se află astăzi staţiunea Olimp. Aici,

urma debarcarea stupilor pentru culesul de primăvară, iar cineva trebuia să rămână de pază şi acolo până

la sosirea celui din urmă transport. După plecarea camionului, am scrutat cu lanternele, adâncimile pădurii

ÎNTREZĂRIRI 28

tăcute. Când şi când, auzeam câte un fâlfâit de pasăre de noapte cu un ţipăt straniu care ne da fiori. Am

aflat mai târziu că erau fazanii aduşi să populeze pădurea. De sus, de pe acoperişul barăcii, am stat cu

inima cât un purice până la ivirea zorilor, când camionul a sosit cu penultimul transport. După plecarea

lui, ne-am deplasat prin pădure, să-i cercetăm împrejurimile. Ne-am orientat, ca direcţie, către partea de

unde veneau primele raze ale unui răsărit de soare, întrezărit de acolo de sus de pe acoperişul cabanei.

Neapărat, ne spuneam, într-acolo trebuia să fie marea. Ni se spusese câte ceva, la plecarea camionului, de

şoferul acestuia, cum că la o lăţime de cca. 50 m se termina liziera pădurii şi, cam de acolo, începeau şi

ţinuturile vaste ale mării. Nu văzusem marea, până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa

mării şi să le ducem la gură, pentru a-i simţi gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării. Dar,

întinderea aceea ni s-a părut nesfârşită, sălbatică şi plină de gropi umplute cu apă, un adevărat ţinut al

mlaştinilor învăluite de ceţuri pierdute printre copaci. Auzeam un freamăt, ca un vuiet în depărtare şi într-

acolo credeam noi că începe Marea. Înaintam greu. Bocancii din picioare ni se umpluseră cu mâl şi apă,

dar înduram totul din dorinţa de a ieşi dincolo de liziera pădurii şi a striga în libertate, din toţi plămânii

noştri: „Ura! Iată marea, marea, marea...”. Dar, după un timp oarecare, ce ni s-a părut cât o zi plină de

chinuri, a început să ne fie frică. Mi-aduc aminte, că din senin am început, eu primul, să scâncesc şi să dau

mereu înapoi, înfricoşat de tot ceea ce mi se părea că va ţâşni după fiecare ridicătură de pământ, ori din

fiecare smârc al mlaştinii care ni se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme. La un

moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: „Ha, ha, ha! V-am prins

diavolilor! Ai mei sunteţi, până când o să vă frâng gâtul şi o să vă smulg inimile!”. I-am spus, toate

presupunerile mele, vărului meu - doar cu un an mai mare - care m-a asigurat: „Prostii! Ţipă fazanii şi

şuieră vântul!” Văzându-mă tot mai mult rămas în urmă, a dat şi el înapoi şi, după o vreme am decis să ne

întoarcem la cabană. Dacă ne rătăceam şi nu ne mai găsea nimeni, vreodată? Ar fi plâns mamele noastre?

Ar fi plâns – ne ziceam în gând. Şi, apoi, o teamă nelămurită pusese stăpânire pe sufletele noastre. Şi, nu

mi se părea – cred - numai mie. Priveam peste umăr înspre vărul meu, dar el începuse să fluiere nepăsător.

Când am ajuns la cabană, ne-am scos bocancii şi ne-am pus şosetele la uscat. În jur, ceaţa acelei dimineţi

se dăduse complet la o parte, ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie, dintr-odată, lumea înconjurătoare. Din

senin, a început o ploaie binefăcătoare ce mi-a şters de pe obraz cele câteva lacrimi, de ţânc neputincios,

pe care tot le ascundeam de privirile vărului meu. Şi, m-am simţit bine. De la acea ploaie, îmi veni

speranţa că nu era prea departe ziua când taina acelei zile să-mi aducă, în suflet, ceva mult mai puternic

decât înţelesesem până atunci; cum că - în ceruri şi pe pământ - sunt semne mult mai vii şi pe înţeles,

pentru cei care cred, cu tărie, în ceva...

Acum, în timp ce scriam toate astea şi mă gândeam la ce-mi spunea cândva, soră-mea Anella, priveam

pe fereastră la fulgii de zăpadă care se jucau în lumina stâlpilor de iluminat ai bulevardului şi-mi amintii

de săniile care coborau derdeluşul de la poarta casei noastre de la ţară, dar şi de ţipetele pe are le făceam

când luam câte un troian, în faţă: „Săriţi! M-a izbit valul!” Striga mama să lăsăm joaca şi să intrăm în

casă, că pusese mâncarea pe măsuţă, dar cine o auzea? Şi mă trezesc în iureşul acela cu toată iubirea și

îngrijorarea mamei care ne striga din prag, de m-aud: „Tocmai acum, tocmai acum ţi-ai găsit, măi

mamă?...”

De pe atunci îmi trecea prin minte că dacă voi părăsi acea lume fericită a copilăriei, voi pierde totul. Şi

că va urma începutul unei vieţi noi. Şi odată cu asta şi visele mele începute, parcă mai ieri.

Poveste de familie (4) Aida DRUGĂU

- Nu ştiu dacă cei ce sosesc aci au într-adevăr gândul la Dumnezeu.

Mi-e teamă de multe ori că nu. Intră aci ca şi cum ar putea să-l cumperepe

Domnu’Isus, să şi-l apropie prin cele ale pământului, prin cele ce le

atingem cu mâna. E mare păcat, tată!

Mi-aduc aminte de o femeie care acu’ treizeci şi trei de ani a sosit pe

la chindie disperată cum rar mi-a fost dat să văd, chiar de-atâta amar de ani

de când îs aci…Basmaua-i căzuse şi de-abia se mai sprijinea pe umerele-i şi

ÎNTREZĂRIRI 29

mai căzute. A intrat descoperită-n biserică. Nu mai ştia, sărmana făptură!

Din spate urma o bătrână încă verde care deşi se sprijinea într-un baston frumos ticluit părea ea

însăşi un sprijin pentru mai tânăra femeie aşa îndurerată.

- Părinte, fata mea. A plecat de-acasă bună zdravană şi-acu’ lumea-mi zice toată că mi-a omorât-o.

Fata, părinte! Ce fac, părinte că nu mai ştiu nimica? Îi nevinovată, părinte! Am o fată frumoasă şi bună,

părinte...Trebuia s-o mărit la anu’. Ce fac eu acuş? La cine mai am nădejde? Şi zicând aceste cuvinte mai

mult se prăbuşi decât să se sprijine pe scaunul de lemn ce se afla aşa aproape. Şi era plânsă şi roşie jar şi faţa-i ardea şi nu mai

putea, şi nu mai putea…

- Lasă, maică c-aşa o fi vrut Dumnezeu,

îi tot îngâna femeia mai bătrână. Şi-i zise popii:

- I-a călcat maşina fata, părinte! Şi ce

fată frumoasă şi bună, harnică tare! N-a mai

avut ce-i face. Doar se pornise de-acasă. Făcea

naveta. Tat-su pe urma ei, la Colectiv. A ajuns

din urmă nenorocirea. El cred ca şi-a pierdut

acuş minţile. Îl ţine pe tratament, numai are

deloc vlagă. Are ochii goi si nu zice nimic

decât „Fata mea, unde eşti?!”

Femeia disperată privea distrusă dar

totuşi lucidă. Pricepea tot şi răsufla greu…

- Părinte, m-a pedepsit Dumnezeu că n-am născut toţi pruncii, am făcut numa’patru. Ea a fost cea

de pe urmă şi mă gândeam ca n-am cu ce-o mai creşte. Doamne, Doamne, eu îs vinovată! Iartă-mă,

Doamne, şi căzu în genunchi, iartă-mă, Doamne că mult o iubesc! Îi fata mea frumoasă şi bună. Ea n-are

vină! Şi se-nchina…şi se jeluia. Îşi rupea carnea feţei şi baierele şorţului…

Au crezut toţi pentru o vreme că viaţa s-a sfârşit acolo, că soarele nu mai încălzeşte decât ograda

şi lighioanele ei. Dar paşii amărâtei Lenuţa urmau de-acum poteca lungă a Schitului la duminici şi

sărbători alături de nepoţeii blânzi care începuseră să-i aline durerile sufletului.

S.O.S. TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ

Iulia TĂBĂCARU

Cartea de aur a fiecărui popor este formată din istoria sa, din graiul său dar nu trebuie ignorate legendele sale, deoarece acestea poartă ştampila unor vremuri îndepărtate şi constituie unul din cele mai de seamă izvoare de inspiraţie.

Progresul nu are răbdare; e necesar să cunoaştem cultura altor state şi mai ales cultura europeană, dar nu trebuie depăşită limita care tinde să distrugă tradiţia românească, să o înlocuiască chiar. Împrumutăm sărbătorile occidentale, le şi aplicăm cu aplomb şi nu e nimic greşit, dar ignorăm sau uităm de tradiţia românească, căreia îi este necesară RĂBDAREA. Informatizarea dă posibilitatea tinerilor să cunoască din cultura tuturor popoarelor, ba mai mult călătorind liber să

participe direct la acestea, însă noi cei care i-am conceput, cei aleşi, sistemul de educaţie e necesar să le dăm tonul în a menţine şi a practica tradiţia românească. Prin exemplul viu trebuie să-i încurajăm să iubească folclorul, pe care unii nici nu vor să-l audă, să-i îndemnăm să poarte mai des costumul popular, să înveţe jocul popular, să cunoască legendele româneşti. Legendele indienilor, ale chinezilor, ale grecilor se păstrează intacte fără interpretări forţate şi speculaţii metafizice, lucru de care trebuie şi noi să ţinem seama.

Familia, şcoala, biserica, edilii locali să decidă la o masă rotundă viaţa culturală tradiţională a comunităţilor. S-au construit, s-au reabilitat cămine culturale dar activitatea culturală abia prinde viaţă sau e inexistentă. Nu avem nevoie să le privim ca bibelouri, ci să fie folosite la maxim. Localnicilor le este dor de horele satului, de serbările şcolare extinse, de filme, de spectacole, de întrunirile săteşti unde să-şi mai vadă prietenii, tovarăşii şi să poată face aprecieri asupra aleşilor. Natura s-a trezit la viaţă, ceea ce ar fi prilejul demarării vieţii culturale locale, ştiut fiind faptul că 2018 este anul

centenarului.

ÎNTREZĂRIRI 30

S P I R I T U A L I T A T E

PELICANUL ŞI JERTFA MÂNTUITORULUI

Lucian CREŢU

Motto:

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică iar Eu

îl voi învia în ziua cea de apoi!”

Evanghelia după Ioan 6:54

„O, Preamărite, Tu, Cel ce alungi răul. [...] Eu sunt Pelicanul, care ţi-a

văzut naşterea, care te-a văzut născându-te. Am venit aici să-mi caut puii."

Raymond O. Faulkner, Străvechile texte ale sarcofagelor egiptene, Descântecul

263

Deasupra uşii de vest a bisericii săseşti din Hărman, Braşov,

vizitatorul poate admira o pictură stranie pentru un ochi neavizat: un pelican

cu aripile desfăcute, care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii cu propriul

sânge.

Aparenta asemănare cu dragonul malefic din reprezentările zoomorfe

medievale incită curiozitatea, amintind de simboluri ezoterice, precum cele

din capela Rosslyn (Scoţia). Ce înţeles poate avea o asemenea „bizarerie”, pe

zidul unui lăcaş de cult din inima Transilvaniei?

HENET ŞI NANSHE, ZEIŢELE-PELICAN

Aflăm din străvechile texte funerare ale piramidelor egiptene că pelicanul, ca simbol sacru, era prezent în

ierarhiile cele mai înalte ale zeităţilor antice. În Egiptul mileniului III î.Hr., Henet (Henut) era Zeiţa-Pelican, cu

aspect umanoid sau polimorf, cu corp omenesc şi cap de pelican. Atribuţiile ei nu sunt foarte clare, însă este

asociată cu viaţa de apoi şi cu noţiunea de psihopomp. Psihopompul, de la grecescul psychopompos, cu sensul de

ghid al sufletului, este în multe religii o entitate responsabilă de însoţirea sufletelor în lumea de dincolo. Descrisă în

textele piramidelor şi ca zeiţa-mamă a regelui, Henet are, după toate aparenţele, atributele zeului Hermes din

mitologia greacă sau ale şamanului din culturile primitive, ca intermediară între tărâmurile conştiente şi cele

inconştiente. În descântecul 225, din ”Străvechile texte ale sarcofagelor egiptene”, de Raymond O. Faulkner,

decedatul este asigurat că „gura Pelicanului s-a deschis pentru tine [...], Pelicanul te-a ajutat să pleci în ziua şi

locul alese de tine”.

Zeiţa-Pelican, Henet, mai avea, printre altele, darul profeţiei şi era folosită ca simbol protector împotriva

şerpilor: din descântecul 622, aflăm că „Pelicanul va prooroci, Prealuminatul se va arăta”.

În aceleaşi străvechi timpuri ale antichităţii, sumerienii o venerau pe Nanshe (Nanse, Nance, Nazi), fiica lui

Enki, zeul înţelepciunii, al magiei şi al apei proaspete şi a lui Ninhursag, zeiţă a pământului şi a fertilităţii. Zeiţa este

reprezentată de două simboluri majore, regăsibile şi în religia creştină de mai târziu: peştele (viaţa), ca zeiţă a

pescuitului, a apelor şi a tuturor creaturilor acvatice şi pelicanul, ca divinitate protectoare, care oferea hrană şi

alinare săracilor, bolnavilor, orfanilor şi văduvelor. Era, de asemenea, zeiţa justiţiei sociale, a divinaţiei şi a

depozitelor, responsabilă de corectitudinea măsurilor şi greutăţilor din negoţul antic.

Simbolul pelicanului hrănindu-şi puii cu

propriul sânge, pictat pe arhivolta uşii de

vest a bisericii Hărman, Braşov

ÎNTREZĂRIRI 31

MISTERIIILE ANTICHITĂŢII

Pe la începutul secolului trecut, Rudolf Steiner, fondatorul antroposofiei, ne dezvăluia, în termenii unei

sibilinice hermeneutici astrale, semnificaţia profundă a misteriilor antice în istoria omenirii. Prin misterii, trebuie să

înţelegem anumite culte tainice, care reflectau aspiraţia omului către nemurire. Ele presupuneau anumite ceremonii

ritualice, asocieri simbolice de cuvinte, imagini şi gesturi, prin care iniţiaţii de rang foarte înalt aveau acces la

adevăruri fundamentale, printr-o comunicare nemijlocită cu zeii.

Simbolurile capătă astfel sacralitate, prin însuşi rolul lor de instrument de legătură cu divinitatea. Cultul

morţilor din comunităţile primitive, din care, după Erwin Rohde, ar deriva misteriile, abundă de asemenea

reprezentări, care mai pot fi observate şi astăzi în sânul anumitor comunităţi tribale, izolate de civilizaţie. Omul aşa-

zis primitiv, ne spune Steiner, era într-o relaţie mult mai strânsă cu divinităţile tutelare, care guvernau pământul.

Este un aspect care ne plasează undeva, foarte departe, în trecutul omenirii. Arheologia ne oferă, în acest sens, unele

dovezi grăitoare: s-au descoperit, de pildă, schelete umane, datând din paleoliticul superior (circa 40 000 î.Hr.),

vopsite în ocru, ca simbol al sângelui şi al continuităţii spirituale de dincolo de moarte.

Potrivit Bibliei, cartea sacră a creştinătăţii, venirea lui Iisus era binecunoscută lumii antice. Dacă privim cu

luare aminte în istoria religiilor, descoperim că numeroase alte aspecte ale cărţii sfinte se regăsesc, de o manieră

similară, în mai toate mitologiile precreştine. E suficient să amintim de Horus, Krishna sau Mithra din religiile

păgâne, care au unele similitudini cu viaţa Mântuitorului. Acest lucru confirmă o dată în plus un aspect devenit deja

certitudine: venirea lui Iisus, întru jertfa și mântuirea noastră, era cunoscută omului timpuriu, la un nivel senzorial,

revelaţional sau prin însăşi comunicarea directă cu divinitatea.

PELICANUL CREŞTIN

În veacul al II-lea d.Hr., simbolul pelicanului antic reapare într-o lucrare creştină, Physiologus, în

Alexandria, Egipt, fiind remarcată ulterior de Sfinţii Epifanius, Vasile şi Petru, din acelaşi oraş. Este, cu mare

probabilitate, momentul în care această imagine a fost adoptată de creştinism, sub forma unei legende, pe care o

redăm în continuare.

Legenda Pelicanului

...Într-o bună zi, pelicanul îşi luă zborul, după obicei, în căutarea hranei pentru plăpânzii lui puişori, care

dormeau în cuib.

Nici nu plecă bine, că un şarpe veninos îşi făcu apariţia, pândind cu viclenie în jur. Pătrunse în cuib şi,

fără milă, ucise, rând pe rând, toate micile vieţuitoare. Creatură bicisnică, se ascunse apoi în vecinătatea cuibului,

aşteptând cu mare mulţumire întoarcerea bietului pelican.

Şi, într-adevăr, la scurtă vreme, pelicanul se întoarse bucuros, cu guşa plină de merinde. Fără margini îi fu

durerea când, privind în cuib, îşi găsi puişorii lipsiţi de viaţă! Amarnic plânse şi strigă, încât nu mai rămase

locuitor al pădurii care să nu fi aflat de cumplita întâmplare.

-Ce rost mai am acum, fără puişorii mei? se căină bietul pelican, cuprins de deznădejde. Şi, dorindu-şi

moartea, începu a-şi străpunge pieptul cu ciocul, în dreptul inimii....

Ca din întâmplare, sângele căzu peste unul dintre puişori, care, minune nemaivăzută, prinse a mişca din

aripioare. Văzând aceasta, pelicanul muribund stropi cu sângele său micuţi neînsufleţiţi, până când toţi reveniră la

viaţă!

Nespus de bucuros, pelicanul mulţumi Cerului pentru miracolul salvator. Cu ultimele puteri, îşi cuprinse

apoi puişorii cu o privire caldă şi se stinse împăcat.

Legenda pelicanului străbate mileniile, simbolizând astăzi figura centrală a creştinismului. Rudolf Steiner

susţine că sacrificiul de sine, generozitatea de a rupe din propria fiinţă, pentru a ajuta la ridicarea sufletelor, este

apanajul spiritelor foarte evoluate. Asemenea evlaviosului pelican, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, săvârşeşte

jertfa supremă pentru mântuirea Omului. În plus, continuă să ne hrănească, prin Sfânta Împărtăşanie, cu Trupul şi

Sângele Său, încredinţându-ne, printr-o tulburătoare declaraţie de iubire: „[...] şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele,

până la sfârşitul veacurilor. Amin” Evanghelia după Matei 28:20

Nu ne va surprinde, aşadar, abundenţa cu care imaginea pelicanului hrănindu-şi puii apare în iconografia

creştină sau în diverse scrieri religioase, îndeosebi în Europa medievală.

Toma de Aquino (1225-1274), călugăr dominican, teolog şi filozof, introduce simbolul pelicanului în imnul

catolic Adorati: „O Isuse bune, pelican iubit/Spală cu-al tău sânge sufletu-mi rănit,/Căci o picătură din acest

izvor/Ar putea să şteargă vina tuturor”.

ÎNTREZĂRIRI 32

Apare şi în imnografia ortodoxă, în Prohodul Domnului: “Ca un pelican/Te-ai rănit în coasta Ta,

Cuvântule;/Şi-ai dat viaţă la ai Tăi fii, care au murit,/Răspândind asupra lor izvoare vii". (Starea a II-a, strofa

42). Până către sfârşitul mileniului I d.Hr., omenirea traversează o perioadă

obscură, aşa-numitul Ev Mediu Întunecat. Mai târziu, după veacuri de confruntări

sângeroase, apariţia ordinelor monastice aduce transformări majore, fără precedent,

în istoria creştinătăţii medievale. Începând cu secolele X-XI, Europa apuseană

renaşte, sedusă de ardoarea religioasă a unor grupări vizionare, precum

benedictinii, clunisienii sau cistercienii. Mărfurile exotice, aduse de negustori şi

cruciaţi din Orientul Îndepărtat, stimulează imaginaţia unor contemporani avizi de

cunoaştere. Un întreg bestiar, cu monştri şi eroi neînfricaţi, populează exuberantele

arte plastice, frizele şi capitelurile bisericilor romanice şi gotice, cărţile şi

povestirile orale. În acest climat profund religios, simbolul pelicanului e preluat în

arhitectura bisericilor catolică, protestantă sau greco-catolică. Frecvent, apare pictat

pe arhivolte sau sculptat deasupra amvoanelor. În Transilvania, ajunge pe la

jumătatea secolului al XII-lea, odată cu sosirea primilor saşi, trimişi de regele Géza

al II-lea (1141-1162) pentru a proteja frontierele răsăritene ale Regatului Ungariei.

Iată-l reprezentat, în toată splendoarea, la Hărman, la Biserica Reformată

(luterană) şi Biserica “Sfântul Mihail” din Cluj, în biserica de lemn din Borza

(Sălaj), în bisericile reformate din Crasna sau Şimleul Silvaniei.

Un scepticism mai puţin declarat al zilelor noastre consideră creştinismul

un fel de crestomaţie a vechilor mituri. E suficient să privim însă în urmă, la această icoană a jertfei care transcende

mileniile, la evlaviosul pelican hrănindu-şi puii cu propriul sânge, pentru a ne lumina: mitologiile precreştine şi

similitudinile lor cu faptele biblice sunt toate feţele aceluiaşi chip christic, întrezărit, proorocit şi îndelung aşteptat

de umanitate. Legenda pelicanului, cu sensul ei profund euharistic, vine să întărească cuvintele duioase ale

Mântuitorului: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi

se varsă spre iertarea păcatelor” Evanghelia după Matei 26:27-28

(Articol preluat din revista Lumea credinţei, nr. 5 (178), mai 2018)

BIBLIOGRAFIE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993

2.Merimee, Prosper, Studii asupra artelor din Evul Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980

3.Gimpel, Jean, Constructorii goticului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981

4.Steiner, Rudolf, Misterii. Evoluție și cunoaștere, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2014

5. “Henet”, Henadology, https://henadology.wordpress.com/theology/netjeru/henet/ (accesat pe 27 martie 2018)

6. Mark, Joshua J., “Nanshe”, https://www.ancient.eu/Nanshe/, 2017 (accesat pe 27 martie 2018)

7. Faulkner, Raymond O., “Ancient Egyptian Coffin Texts”, The Internet Archive,

https://archive.org/stream/TheAncientEgyptianCoffin1/The%20ancient%20Egyptian%20coffin1_djvu.txt (accesat pe 27 martie

2018)

8. “Nanshe Quotes From Texts”, Mesopotamian Gods & Kings (tr.a. “Citate din texte referitoare la Nanshe”, Zei şi regi

mesopotamieni), http://www.mesopotamiangods.com/ nanshe-quotes-from-texts/, 2014, (accesat pe 27 martie 2018)

A FI CREŞTIN

Preot Enache NECULA

Biserica este trupul tainic al Mântuitorului, este societatea divino-umană, care şi-

a dus viaţa în decursul veacurilor şi continuă să şi-o ducă printr-o conlucrare activă,

creştină a credincioşilor în unire cu Dumnezeu.

Credinciosul creştin vrea să fie aproape de Dumnezeu, crede în ajutorul Lui şi

se roagă Lui. Sunt împreună lucrători ai voii lui Dumnezeu şi se străduiesc să fie

împlinitori ai Cuvântului lui Hristos. A vorbi despre creştinul din zilele noastre,

înseamnă a vorbi despre lumea de astăzi, lumea noastră cu fizionomia şi problemele ei

specifice, cu tentaţiile ei şi negaţiile ei în care este angajată şi Biserica alcătuită din

credincioşii ei. Creştinul nu fuge din lume şi nu urăşte lumea, ci fuge de păcat şi vrea

să înlăture păcatul.

Regina Elisabeta I a Angliei:

Portretul “Pelican”, de

Nicholas Hilliard (1573), în

care regina poartă pe piept

simbolul pelicanului

(https://allaboutheaven.org)

ÎNTREZĂRIRI 33

Creştinii nu fac aparte de ceilalţi oameni, nici prin ţară, nici prin limbă sau îmbrăcăminte.Ei nu fac parte din

anumite oraşe, nu folosesc un dialect al lor, nu au nimic specific. Ei locuiesc în toate oraşele şi satele, ei respectă

obiceiurile locului respectând tradiţiile. Creştinii trăiesc în lume, dar nu sunt ai lumii. Lumea este alcătuită din

oameni şi îşi desfăşoară activitatea pe pământ, atât timp cât au mandat de la Dumnezeu. Noi şi semenii nostri nu

putem şi nu avem voie să fugim nici de oameni şi nici de pe pământ decât numai atunci când rânduieşte Dumnezeu.

Dumnezeu îl aşează pe om pe pământ, să-l cultive, să se hrănească şi să-l stăpânească.

Credincioşii participă la viaţa şi manifestările lumii moderne, nu se izolează de lume, întrucât fac parte din

lume. Creştinul manifestă un interes crescut faţă de programul modern din toate domeniile. Credinciosul creştin

lucrează, considerând munca un principiu divin. Munceşte pentru binele lui şi al aproapelui lui, într-o colectivitate

cu semenul său, în mijlocul cărora trăieşte şi faţă de care îşi arată dragostea. Creştinul este un om al păcii şi al

progesului social. Lumea este într-o permanentă mişcare printr-un progres social şi tehnic continuu.

Numele de creştin derivă de la Hristos şi înseamnă a mărturisi pe Iisus Hristos Domnul, a fi urmaş al Lui. A

fi creştin în înţelesul ortodox înseamnă a avea o credinţă dreaptă, tare şi luminată în Dumnezeu cel în trei feţe:

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

A fi creştin înseamnă a înlătura patimile, păcatele, a nu face rău şi a urma voia lui Dumnezeu propovăduită

de Biserica cea sfântă, una, sobornicească şi apostolească. A fi creştin ortodox înseamnă a şti că viaţa este un mare

dar pe care îl avem de la Dumnezeu şi vom da un răspuns pentru faptele şi gândurile noastre.

Lumea de astăzi, aşa cum este ea, cu îndoielile ei, cu dorinţele ei de modernizare este aceeaşi lume creată de

Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu o abandonează, ci îi poartă de grijă. Provia – providenţă divină. Este aceeaşi lume în

care s-a întrupat Dumnezeu. Hristos Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat într-o lume cuminte, credincioasă, nu l-a

aşteptat cu braţele deschise. A venit să slujească, să înveţe. El vine în timp, când Dumnezeu Tatăl a hotărât. Se

întrupează în istorie. Sfinţeşte timpul şi istoria. El se jertfeşte pentru lume. Creştinii alcătuiesc trupul tainic al lui

Hristos, Biserica, iar Hristos este capul şi model pentru cei ce cred. Slujitorii şi creştinii sunt chemaţi de a fi în

mijlocul lumii de azi. Cu toate greutăţile, îndoielile, secularizarea, criză de care se vorbeşte azi, toate trebuie

depăşite cerând ajutor de la Dumnezeu. “Nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Slujirea lui Dumnezeu este

slujirea oamenilor, a binelui, pentru promovarea progresului şi înfrumuseţarea lucrurilor înconjurătoare. Mamona

este înlăturarea răului, a patimilor şi păcatelor. Dumnezeu i-a pus în vedere omului să stăpânească pământul, iar

omul - creştinul are acest mandat de la Dumnezeu, această datorie. Creştinul nu trebuie să se retragă din lume, ar

însemna să ascunzi lumina sub obroc. El trebuiesă fie în lume, în timpul pe care îl trăieşte. Cât suntem în lume

suntem în istorie, plecând de aici mergem în veşnicie.

Creştinul iubeşte pe Dumnezeu, mai mult decât lumea, iar Dumnezeu iubeşte lumea pentru că este creaţia

Lui. Să trăim în iubire şi slujire, asta înseamnă a fi creştin.

PĂRINTELE NECULA – PĂSTORUL CEL BUN

„Întrezăriri”

Nu a fost niciodată singur, pentru că a avut darul prieteniei, ştiind să-şi preţuiască familia şi

enoriaşii, înţelegând că Biserica este casa Domnului şi poartă a cerului. Oamenii nu sunt duhuri, ci

fiinţe materiale, iar când vorbim de Dumnezeu, simţim nevoia să-l avem într-un chip văzut. De aici

pornirea de a înălţa lăcaşuri de închinare, ceea ce părintele nostru a făcut. Clopotniţa, construită la

începutul activităţii sale pârscovene, în 1984, are pictate sub boltă, cinci icoane, pe care credincioşii

le sărută înainte de a intra în biserică: Sfinţii Petru şi Pavel, Mihail şi Gavriil, şi scena întâlnirii

Mântuitorului cu femeia samarineancă. Pictura sfintei biserici a fost refăcută în totalitate (1988-

1992), pentru ca în 2016 să i se aplice un tratament care a întinerit-o. Părintele nostru a mai ctitorit,

pe terenul familiei sale, un aşezământ pentru îngrijirea bătrânilor aflaţi în suferinţă, şi, în Pârscovul

de Jos, o clădire pentru instituţia numită protoerie. Izbânzile sale materiale sunt numeroase şi nu

este în intenţia noastră să le inventariem, deoarece izbânda de căpătâi s-a realizat sub aspect

spiritual, dovadă numărul tot mai mare de credincioşi care iau parte la liturghie. În cei 40 de ani de

păstorit, duhul iubirii, al fraternităţii şi comuniunii sfinte au lucrat şi dincolo de ziduri, ajutând pe

unul şi pe altul, slujind tuturor. Preotul Necula a format în parohia sa un popor de fraţi în aceeaşi

credinţă, închinându-se în acelaşi fel, vorbind aceeaşi limbă, uniţi în gânduri şi fapte, adevărat

popor al lui Dumnezeu.

La împlinirea vârstei de 70 de ani, îi dorim preotului Enache Necula, colaborator şi

susţinător constant al Întrezăririlor pârscovene, sănătate şi viaţă îndelungată!

ÎNTREZĂRIRI 34

FASCINAŢIA RUGĂCIUNII

Constantin COSTEA

Am considerat întotdeauna că liniştea, cumpătarea şi starea de calm, trebuie să facă parte din viaţa

noastră de zi cu zi. Este foarte uşor de observat că oamenii care lasă spaţiu în viaţa lor pentru linişte sunt, vizibil, mai blânzi decât ceilalţi, mai răbdători şi mai pregătiţi să asculte. In acest cadru, Biserica iradiază întotdeauna bunătate şi linişte. Tăcerea, starea de reculegere este cea mai importantă sursă de linişte sufletească, cel mai scurt drum al regăsirii de sine. Biserica a fost şi a rămas şi astăzi un spaţiu de rugăciune care te pune în legătură cu Dumnezeu. Scăldat în privirea blândă şi ocrotitoare a zecilor de sfinţi zugrăviţi pe pereţi, te simţi întotdeauna mai ocrotit şi mai liniştit. Biserica este acel spaţiu plin de sacralitate, un remediu ideal care te ajută să te regăseşti. Orice fiinţă omenească îşi păstrează dorinţele şi fantasmele până la ultima suflare. De aceea, rugăciunile cuprind cele mai intime dintre gândurile, regretele, eşecurile şi aşteptările noastere. O mărturisire totală făcută în gând uşurează şi întreţine speranţa celui care îl invocă pe Dumnezeu. In general,

oamenii care merg regulat la biserică, fie la slujbe, fie ca să se roage sunt mai blânzi, mai liniştiţi, mai echilibraţi şi mult mai cumpătaţi. Trăim, din păcate, o perioadă tulbure, o vreme în care există oameni în a căror viaţă nu mai este loc pentru linişte. Dimineaţa sunt treziţi de soneria telefonului mobil, merg la slujbă cu căştile la urechi, la birou vorbesc permanent la telefon sau cu colegii, iar după program merg la fast-food, apoi la club sau la sala de fitness. Acasă, majoritatea se aşează în faţa televizorului sau a calculatorului, cele mai importante surse de poluare video şi sonoră. Tumultul înseamnă agitaţie, nervozitate iar agitaţia înseamnă depersonalizare şi stress. Omul se mişcă asemenea unui robot şi acţionează ca o jucărie mecanică ghidată de o mână nevăzută.

Am ascultat în urmă cu ceva timp o predică admirabilă a părintelui Cristi Dobriţa de la Parohia Pârscovul de Jos despre omul contemporan şi universul lui. Remarcabil vorbea părintele despre impactul tehnicii moderne asupra omului de azi, îndemnându-i pe credincioşi să revină la valorile tradiţionale ale moralei şi la învăţăturile bisericii noastre. Mărturisesc că m-au impresionat învăţăturile bunului părinte expuse logic şi pertinent în amintita predică, dar mă întreb câţi dintre enoriaşii ascultători au fost pătrunşi de aceste poveţe minunate? Valorile creştine tradiţionale dau roade numai acolo unde sămânţa este sănătoasă şi ogorul prielnic. In fond, Dumnezeu este Tatăl de obşte al tuturor. Pe toţi ne iubeşte ca pe nişte adevăraţi fii ai lui şi nu poate răbda milostivirea lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi nevoi, ci aşteaptă, iertător, rugăciunea noastră. In vremurile noastre când nevoile s-au înmulţit şi pe noi ne-au înconjurat nenorocirile şi necazurile şi ura din toate părţile, numai rugăciunea curată şi sinceră este singura salvare. Atunci când toţi, cu conştiinţa curată, ne vom ruga lui Dumnezeu să ne mântuie de toate primejdiile şi nevoile şi păcatele noastre, numai prin rugăciune ne vom mântui. Am ascultat fascinat rugăciunea “Tatal nostru” pe muzica lui Ciprian Porumbescu rostită, sau mai bine zis cântată de părintele F lorentin Duca de la Parohia Măgura şi recunosc că am fost copleşit de mesajul străvechii noastre rugăciuni în care cuvintele sacre se împletesc strălucit cu muzica. Am realizat faptul că preotul este alesul lui Dumnezeu prin care ne trimite nouă, trăitorilor vremelnici poveţele sale învăluite în sacralitate. In copilăria mea îndepărtată ascultam la radio şi eram fascinat de Corul Armatei Roşii care interpreta nişte ode admirabile. Vocile bărbăteşti erau puternice şi minunate iar muzica transmitea nişte mesaje copleşitoare. Am aflat apoi că acele ode erau dedicate marelui Tartor care se cocoţase, vremelnic, pe turnurile Kremlinului, I.V. Stalin, cel care îngenunchiase şi umilise zeci de ani un popor blând care şi el s-a născut creştin ca şi noi. Altceva este, însă, muzica sacră închinată bunului Creator care, înfrăţită cu rugăciunea, crează o stare de extaz, de reculegere, de bunătate, de pace şi de linişte. Pentru refacerea morală a lumii, pentru a fi mai buni şi mai vrednici, oamenii vieţuiesc laolaltă în comunităţi care se constituie prin grai şi credinţă ca mătci autohtone, patrii, în numele cărora preotul rosteşte cuvinte de slavă şi se roagă pentru liniştea credincioşilor întru Hristos.

Biserica şi slujitorii acesteia, dar mai ales rugăciunea, reprezintă elementul de unitate al comunităţilor de care aminteam. Aceasta ne face să fim mai buni, să părăsim Răul şi să ne înfrăţim cu Binele. Răul aşezat peste Bine, înfigându-şi rădăcinile în Bine, îl secătuieşte, îl epuizează iute pe om, astfel că acesta, în câţiva ani, devine o ruină. De aceea, lupta contra Răului începe de la sânul maicei care trebuie să-i insufle pruncului harul puterii de a birui şi al dragostei pentru aproape. In faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali şi avem aceeaşi valoare. Unul dintre marii ierarhi ai neamului românesc, bunul părinte şi cărturar Antim Ivireanu spunea: „ Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţ, că sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţ. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-ş acopere trupul”. ( Antim Ivireanu, Didahii, Editura Minerva, 1983, p. 130). Prin urmare, starea de rugăciune şi extaz este iubire de Dumnezeu, starea de iluminare şi har este îngerul suav şi inocent al blândeţii, evlaviei şi bunei credinţe. Rugăciunea nu aduce numai ajutor de la Dumnezeu ci este o minune a lui Dumnezeu. In încercările cele mai grele rugăciunea este un balsam şi, în acelaşi timp, o comunicare cu Dumnezeu.

Cel mai bine a marcat binefacerile rugăciunii curate şi drepte răposatul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române părintele Iustinian Marina, pe nedrept numit de nişte ageamii “ Patriarhul Rosu”. Iata ce spunea venerabilul parinte: “ Binefacerile rugăciunii sunt negrăite. Rugăciunea este aripa credinţei, roada nădejdii, oglinda dragostei, pecetea virtuţii şi zăvorul păcatului. Ea este un izvor nesecat de sfinţenie şi de trăire creştinească; este cheia cu care deschidem porţile cerului şi lăsăm să se coboare asupra noastră harul lui Dumnezeu. Rugăciunea îmbărbătează pe cel deznădăjduit, ridică pe cel căzut, mângâie pe cel întristat, inviorează pe cel obosit, întoarce la pocăinţă pe cel păcătos, întăreşte pe cel îndoielnic în credinţă şi smereşte pe cel trufaş; pe cel aspru îl îmblânzeşte, pe cel pizmaş îl potoleşte. Nimeni nu este oprit să se bucure de mântuitoarea roadă a rugăciunii, nici cei buni nici cei răi; nici cei veseli nici cei întristaţi, nici cei sănătoşi nici cei bolnavi”. (Iustinian Marina, Cuvânt către cititori, în Opere, Editura Patriarhiei Române, 1962, vol. II, pp. 403-404)

ÎNTREZĂRIRI 35

I N T E R V I U „ÎN DIALOG CU… INIMA”

(Interviuri cu scriitori români contemporani)

Interviu iniţiat de Gheorghe A. Stroia, fondator şi redactor-şef al revistei Armonii Culturale,

scriitor, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante,

căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, aţi putea să-mi oferiţi

câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte... cine sunteţi?

GhPostelnicu: Sunt un scriitor de pe Valea Buzăului, recunoscut ca atare de uniunea de creaţie a breslei

(Filiala Braşov). Un profesor de limba română, care, de cinci ani, şi-a îmbogăţit palmaresul cu atributul „pensionar”.

Prozator (4 romane şi un volum de proză scurtă), critic literar (două volume de „Critice”, „Opera lui Ion Gheorghe”,

„Ultimul poet dac”), istoric literar („Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”), cronicar local („Dicţionarul dascălilor

pârscoveni: educatoare, învăţători, profesori, preoţi. 1830-2010”, „Vechi familii pârscovene”). De aproape şase ani,

scot, împreună cu alţi intelectuali locali (profesori, preoţi), revista de cultură „Întrezăriri” care are, număr de număr,

20-25 de colaboratori.

2. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om - ne formăm deprinderi pentru viaţă, unii dintre noi chiar şi

pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememoraţi acele vremuri?

GhP.: Memoria mea nu augmentează fapte şi întâmplări din copilărie şi din anii de şcoală. Admir acest

lucru la confraţii Aurel Anghel, Titi Damian, Elena Stroe-Otavă, Stelian Grigore. Nu ştiu din ce motiv. Nu am

căutat explicaţii. Eu am fugit întotdeauna de trecut. Am crescut în cea mai banală comunitate familială şi şcolară din

deceniile 5 şi 6 ale secolului trecut. Asta nu înseamnă, de exemplu, că nu-mi amintesc împrejurările în care am luat

singura notă proastă la gimnaziu, la „Cultura inului” sau că am uitat brutalitatea, aroganţa şi dispreţul unor dascăli

faţă de elevii sărmani şi linguşeala lor faţă de copiii medicilor, farmaciştilor, activiştilor de partid. 3. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o menţină vie. Dar... cum foc fără

scântei nu se poate, spuneţi-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

GhP.: Mai întâi a apărut scânteia cititului. Vinovaţi au fost fratele meu, un vizitator consecvent al librăriilor

de atunci, şi gimnaziştii mai mari, care, pe drumul de întoarcere de la şcoală, povesteau în episoade zilnice cărţile

citite. Aşa se face că în clasa a V-a am citit „Pe Donul liniştit” şi „Toate pânzele sus”. Citeam zilnic „Sportul

popular”. Ştiam toate recordurile naţionale, europene şi mondiale. Visam să ajung campion şi scriitor. Citeam pe

izlaz, la masă, la toaletă, în tren, pe sub bancă, dar numai ziua, pentru că seara se stingea lampa cu petrol după ce

îmi făceam lecţiile. Cam în acea vreme am participat, ca spectator, la Căminul Cultural din Pârscov, la o întâlnire cu

tineri scriitori care au citit din creaţiile lor. Nu-mi amintesc decât de Tita Chiper, de Nicolae Tăutu şi de consăteanul

Nicolae Fătu.

4. Scrisul ne defineşte. Care credeți că este motivul pentru care aţi început să scrieţi şi ce anume vă motivează să o

faceţi şi acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

GhP.: În primii ani de liceu, când cumpăram de la chioşc „Gazeta literară” şi „Contemporanul”, îmi

închipuiam că cei care publicau acolo se aflau mai presus de oricine, că nu era român care să nu fi auzit de Eugen

Barbu, Fănuş Neagu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, George Călinescu, Tudor Vianu, că nu era casă în

care, lângă o icoană, să nu se afle portretele lor. În studenţie, încurajat de Cornel Regman şi de Constantin Novac,

am publicat primele recenzii. M-am mirat că nu ştiau fetele din cămin, decanatul, staţia de radioamplificare,

consătenii, aşa că m-am mai domolit. În 2008, răspunzând unei anchete literare, declaram cu emfază: „Cărţile mele

sunt răspunsul potrivit dat oportunismului şi laşităţii dinainte de 1990 şi unei părţi a lumii de astăzi, devenite

imbecilă prin indiferenţa faţă de cultură, fapt care dezvoltă, ca în locurile neaerisite, o entitate monstruoasă, numită

limbaj dezacordat şi cacofonic. Eu scriu pentru a-mi privi chipul în apa curată a morfologiei şi a sintaxei. Scriind,

nu caut nimic; vreau să păstrez ce am dobândit: miezul viu al limbii române.” Nu mă dezic de ce afirmam în urmă

cu un deceniu, dar parcă nu mă mai arde incandescenţa cuvintelor de atunci. 5. Dacă ar fi să raportaţi scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-aţi reproşa şi ce aţi reproşa

scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

GhP.: Peisajul literaturii contemporane este atât de variat, are atâtea direcţii şi tendinţe, încât îi satisface pe

toţi. Apar sute de publicaţii, de titluri, de autori noi. Timpul va hotărî: asta da, asta nu, dacă va mai avea răbdare cu

noi, dacă nu-i va pierde Dumnezeu şi pe cei buni şi pe cei răi. Găsesc în fiecare carte, la fiecare autor, un grăunte de

ÎNTREZĂRIRI 36

adevăr, o picătură de frumos, dar nu sunt ipocrit: mă supăr pe cei care nu îşi corectează lucrările, îngăduind

existenţa unor greşeli de limbă supărătoare. Suntem martorii unei renaşteri a literaturii fără cititori. Aşa ceva a mai

avut loc în perioada interbelică, însă în anii stalinismului autohton s-a ales praful de atâtea minţi luminate. Cine

poate să spună ce va fi peste 50 de ani?

6. Despre scris ştim că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… şi ca să fim citiți, fiecare

carte/autor își are publicul său. Ce credeţi că se mai citeşte astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/

este lectura dumneavoastră favorită? GhP.: Astăzi, în mod cert, se citeşte ce se postează pe reţelele de socializare, aşadar e nevoie de mult

material pentru lectură, de lectură fără cultură, de o cultură subţire, superficială, care poate fi asimilată fără efort.

Profunzime nu mai e nici la Universitate. În „Întrezăriri” am câteva pagini consacrate cărţilor şi revistelor primite la

redacţie. Mi se pare politicos să le prezint, să-i răsplătesc pe autori şi să-i stârnesc pe cititorii noştri. Iată, acum îmi

vine în minte întrebarea clasică, tip Oracol: dacă ai pleca pe o insulă pustie, ce cărţi ai lua cu tine? Răspuns: „Jocul

cu mărgele de sticlă”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Enigma Otiliei” şi Noul Testament. Ca să nu uit limba

literară.

7. Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă

global cu viteza luminii. Unii te susțin, alţii dimpotrivă. Aţi putea să îmi spuneți cum aţi reușit dumneavoastră să

vă promovaţi și unde vă pot găsi cititorii noștri?

GhP.: Eu nu am primit bani, pentru articolele publicate, decât de la „România literară”. Cunoscute edituri

bucureştene, care mi-au scos pe piaţă unele cărţi, nu m-au onorat cu niciun leu, deşi unele din ele afişează că nu mai

au lucrarea în stoc. Editurile sunt societăţi comerciale care trăiesc din profit. Promovează pe autorii de la care se

aşteaptă să câştige mult, chiar dacă e vorba de mituri inventate, de autori fabricaţi de marketing. Eu plec rar de

acasă. Cunosc confraţi care participă la toate întâlnirile literare din Muntenia, unde îşi împrăştie cărţile ca seminţele,

cerşind recenzii. Consider că o notorietate, câtă va fi, o dă comunitatea în care trăieşti, nu un comentator amabil de

la sute de kilometri. În comunitatea locală, la biblioteca comunală sau la şcoala generală am prezentat multe din

cărţile mele. Au participat colegi buzoieni. Unii au citit, alţii au răsfoit. Puţini au recenzat. Ultimele cărţi pot fi

comandate pe internet sau pot fi găsite în librării bucureştene.

8. Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea,

sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-aţi da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor

contemporani?

GhP.: Din fericire, debutanţii de astăzi sunt tobă de informaţii. Îşi aleg sfătuitori de pe internet, din

forumuri de creaţie unde îşi acordă reciproc like-uri. În „Întrezăriri” am debutat mulţi creatori din Pârscov şi de pe

Valea Buzăului, dar pentru un volum de versuri e nevoie de 70-80 de poeme. Unde să le găseşti, dacă nu munceşti

stăruitor? Pentru a scrie poezie bună, trebuie să citeşti multă poezie bună şi să analizezi cărţile de poezie. Abia

atunci ţi se dezvăluie tainele versificaţiei. În proză e şi mai greu. Trebuie să legi întâmplările şi personajele între ele,

să lucrezi pe mai multe planuri, să foloseşti cu moderaţie mijloacele de expunere. Şi într-un caz şi în celălalt, limba

română e mama tutelară.

9. Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie

indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspiraţie și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

GhP.: Eu am scris numai când am fost binecuvântat de Duhul Sfânt. Când acesta s-a aflat departe, nu am

putut lega două cuvinte. Imboldul de acolo a venit. Mângâietorul rourează uscăciunea inimii, înviorează sufletul

artistului şi odrăsleşte brazda cu roade. Cine spune că nu poate să scrie, dar poate să vorbească la nesfârşit, nu are

credinţă sau credinţa lui nu este temeinică. Inspiraţia nu călătoreşte singură. E însoţită de dorinţă, de tenacitate, de

lumină, de bunătate şi smerenie.

10. Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Aţi putea să exemplificaţi cu una dintre

cărțile dumneavoastră?

GhP.: Toate cele 14 cărţi îmi sunt dragi. Pentru toate am muncit din greu. Mai apropiată de suflet, consider

că se află monografia „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, realizată după o documentare îndelungată, acumulând

o masă mare de informaţii orale şi scrise, refăcând drumul personajului de la credinţa simplă la cea profundă,

numită isihastă şi, din punct de vedere poetic, una a limbajului muntenesc. Am putut demonstra în cele 325 de

pagini, că V. Voiculescu a avut destinul social tipic pentru copilul de la ţară, înnobilat de învăţătură, dar soarta sa de

mare scriitor s-a împlinit postum, contribuind şi noi la aceasta. Poezia mistică din zilele noastre a crescut din

sâmburele de lumină numit Voiculescu. Rugăciunea scriitorilor contemporani poate începe cu numele său, fiindcă el

asigură legătura tuturor cu Marele Creator. Un volum de muncă imens a antrenat şi realizarea lucrării monografice

„Ultimul poet dac”. Pentru prima dată, a fost cartografiată opera monumentală a Marelui Basileu Ion Gheorghe,

textualistul protocronist, tot buzoian de baştină. Aparenta răceală a poeziei sale are o densitate care paralizează.

Ignorat astăzi şi de textualişti şi de protocronişti, Ion Gheorghe rămâne prieten cu propria sa operă. Ca un fapt

ÎNTREZĂRIRI 37

divers, credeţi cumva că la aniversările acestor titani organizate de instituţiile culturale buzoiene este chemat să

conferenţieze Gheorghe Postelnicu? Nicidecum.

11. Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o

componentă a prosperităţii celui care scrie?

GhP.: În mod sigur, scrisul este o componentă a mulţumirii sufleteşti şi a recunoaşterii postume. Cândva, o

şcoală, o bibliotecă, un azil de bătrâni, o alee vor purta numele Scriitorului. Locuind la ţară, trăiesc precum ţăranii.

Îmi lucrez singur ogorul, îngrijesc toate fiinţele din gospodărie. Am dezvoltat un acut simţ al realităţii. Ca să fiu

mulţumit, îmi sunt de ajuns puţine lucruri. Sănătate să fie!

12. Despre uniunile de creaţie literară ce părere aveţi, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea

literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenenţa dumneavoastră la o astfel de uniune?

GhP.: Uniunile de creaţie sunt necesare. Depinde ce aşteaptă fiecare de la ele. Literatura română merge

înainte prin toţi reprezentanţii ei, mari sau mici, pentru că cine stabileşte cine e mic şi cine e mare? Piaţa? Cine

controlează această piaţă? USR are un statut echilibrat. Mulţi din cei de la vârf fac voluntariat. N-or să ne scrie ei

cărţile. Autori locali, puţin cunoscuţi, scotocesc sufletul omenesc, dar şi trecutul, şi pun în valoare, în lucrări pe care

le plătesc din portofel, pun în valoare aşadar, latenţele, restituie simboluri ale românismului, reconsideră istoria,

limba, folclorul. Ei consolidează temelia surpată a României Tainice, în sensul unităţii naţionale şi de luptă

împotriva umilirii culturii noastre şi a demitizărilor odioase. E o remarcabilă lucrare de misionarism anonim care

pune în inferioritate cultura oficială, arogantă şi selectivă.

13. Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna,

le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au

încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteţi în

acest moment, vă încearcă o nemulțumire faţă de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar

contemporan faţă de care nutriţi sentimente de admiraţie și care ar fi motivele pentru care o faceţi?

GhP.: Eu nu osândesc pe nimeni, dar nu pot uita că nişte activişti culturali au atacat monografia Voiculescu

chiar şi la US pentru curajul autorului de a propune o metodă de lucru nouă, modernă, de care ei nu auziseră. În

antiteză, îl preţuiesc pe confratele Marin Ifrim pentru verva sa, pentru spiritul său polemic. E unic. Dovadă că nu

poate fi imitat. Curentul marin e un şuvoi care mătură totul în cale: prostie, ipocrizie, trufie. Mă tonifică sinceritatea

acestui om care scrie cum vorbeşte.

14. Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveţi? Îmi puteți dezvălui câte ceva,

în premieră?

GhP.: Am în lucru, de câţiva ani, o lucrare de filologie: Repertoar lexicografic V. Voiculescu (arhaisme,

regionalisme, termeni populari, împrumuturi). Am umplut până acum 5 caiete studenţeşti cu termeni extraşi din

proză şi cu contextele corespunzătoare. Prima parte, care are în vedere capodopera „Zahei Orbul”, este gata. Caut

modalitatea tehnică de a merge mai departe spre nuvele. Transpunerea electronică este diabolică, fiind vorba de mii

şi mii de semne şi comenzi care pot distruge degetele şi ochii celui care introduce textul, adică draga mea soţie. Să

vedem. Ca să mă relaxez, am început o lucrare nouă care va fi gata în câteva luni: „Vechi case pârscovene”, fiecare

construcţie cu povestea şi cu imaginile ei. Asta îi poate interesa pe consătenii mei, mai mult decât vocabularul

prozei voiculesciene.

15. Care credeți că este direcția spre care se îndreaptă literatura actuală și unde vă situaţi în sensul acestei

evoluţii globale?

GhP.: Literatura este astăzi, mai mult ca oricând, integrată culturii, şi migrează, împreună cu aceasta, spre

teritorii necunoscute, spre centrul sau spre periferia civilizaţiei. Opera mea minusculă este un asteroid care face

parte din Calea Lactee (Drumul Robilor). Va fi descoperit întâmplător, prin calcule matematice sau printr-un

telescop dintr-o constelaţie îndepărtată, dacă nu va suferi, până atunci, o coliziune fatală cu un obiect mai mare.

16. În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea și succesul acestei cărţi cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da?

GhP.: Cartea sau cărţile dvs. de interviuri vor trezi un mare interes. Eu însumi am realizat una anul trecut

(„Lumina cuvintelor”, Ed. Sfera, 2017), având în sumar 30 de personalităţi ale ştiinţei şi culturii, cu ascendenţă

buzoiană. Întrebările mele au fost personalizate. Unii interlocutori spuneau atunci că nu cred în oportunitatea acestei

specii literare, dar ei au dat şi răspunsurile cele mai lungi. Bravau. Ca şi în memorii şi jurnale, confesiunea, poate şi

sinceritatea, pot atinge profunzimi nebănuite. Cine crede că trebuie să ascundă sau să măsluiască ceva din propria

biografie, are ocazia să o comită în interviuri, dar nu ştiu cum se face, că până la urmă, adevărul scoate capul la

lumină.

ÎNTREZĂRIRI 38

TEZAURUL MONETAR DE LA PÂRSCOV – O COMOARĂ AŞTEPTATĂ

Dumitru SCOROŞANU

Marţi, 1 mai 2018, ora 15:30, detectoristul Cristinel MORARU are inspiraţia să-

şi pună în funcţiune aparatul Garett detector de metale la poalele dinspre miazăzi de la

Mucheanaltă. Ţiuitul prelung al detectorului îl poartă spre o grămadă de gunoaie aduse în

mijlocul naturii de bunii noştri consăteni. Nehotărât, având convingerea că în acel loc

doar deşeurile metalice ar motiva reacţia dispozitivului, tânărul Moraru era gata să

renunţe, dar o voce interioară îl îndeamnă să verifice mai bine stratul de suprafaţă al

locului. La numai 20-25 cm, lopata se loveşte de ceva metalic şi strălucitor în bătaia

soarelui. Într-un cuib de ţărână amestecată cu fire de iarbă se odihneau de aproape 2000

de ani monede de argint ştanţate cu figurile unor demnitari romani, ca şi simboluri sau

inscripţii latine. 63 monede romane au fost ascunse aici de un drumeţ, negustor, militar

sau tâlhar, aflat la restrişte. Soarta imprevizibilă şi nemiloasă nu i-a permis revenirea la comoara ascunsă.

La o primă evaluare efectuată de pasionaţii internauţi şi de subsemnatul, tezaurul descoperit, în greutate de

225 grame, a fost emis în atelierele Romei republicane şi în primii ani ai Imperiului. E vorba de denari romani din

argint, cu formă clasică circulară, având imprimat pe avers chipul unor zeităţi sau al unui dinast, rege sau împărat,

iar pe cealaltă parte, pe revers, se pot vedea simboluri, embleme, monumente sau temple. Pe unele sunt imprimate

animale precum elefantul şi cămila, frecvent dioscuri cu patru cai ţinuţi în frâu. De asemenea, sunt înscrise numele

dinastului, al cetăţii (de ex. ROMA) şi al magistraţilor emitenţi. Ne atrag atenţia cel puţin două aspecte în legătură

cu această descoperire excepţională din dealurile Pârscovului. În primul rând, perioada lungă în care au fost emise

monedele (aproape 200 de ani), ceea ce presupune şi o perioadă lungă de folosire a lor, concretizată în uzură. Acest

aspect demonstrează o intensă activitate comercială în zona de contact cu marile rute comerciale dintre Dunăre,

Pontul Euxin şi spaţiul intracarpatic. Pentru vremurile frământate de atunci remarcăm şi stabilitatea nebănuită a

schimburilor economice. Ne atrage atenţia calitatea înaltă a realizării celor 63 de monede, turnate din argint de o

mare puritate, dar şi remarcabila performanţă artistică.

După cum scriam într-un articol din rev. Întrezăriri (aprilie 2013), credinţa în existenţa minunilor ascunse

„se suge odată cu laptele matern”, de către pârscoveni, însuşi V. Voiculescu trăind asemenea experienţe în tinereţe.

Nu întâmplător C. Moraru a poposit pe liziera sudică a pădurii Gorgane, pentru că nu departe se află locul de

legendă Comoara Manciului. Urmând potecile milenare care străbat locurile, trecem prin Runcu, Oleşeşti şi

ajungem sub Piatra cu Lilieci, de la înălţimea căreia putem vedea cetatea dacică de la Cârlomăneşti şi o mare parte a

cursului mijlociu al râului Buzău. Pe un platou lung de 160 de metri şi lat de 15-20, arheologii de la Muzeul

Naţional de istorie şi Muzeul Judeţean Buzău au scos la iveală în ultimii 30 de ani urmele unor fortificaţii construite

iniţial de triburile Monteoru din epoca bronzului şi menţinute de geto-daci până în secolul I d.Hr. În jur se aflau

cătunele oamenilor de rând, adevărate cuiburi de populaţie, care au supravieţuit secole la rând pe aceste platouri

înalte care dominau Valea Buzăului, de la Bădila Vârf până sub dealul Dâlma (800 m). Pentru secolele în care au

fost emise şi folosite monedele descoperite la Mucheanaltă, cercetarea istorică surprinde apogeul civilizaţiei geto-

dace, concretizat în timpul regelui Burebista (70-44 î. Hr.), contemporanul dictatorului roman Caius Iulius Caesar

(102-44 î. Hr.). În această vreme, Burebista îşi exercita puterea asupra teritoriului cuprins între Pontul Euxin, Munţii

Haemus şi întreg bazinul carpatic. În acest context istoric putem înţelege că monedele romane ating un maximum de

circulaţie, inclusiv în nord-estul Munteniei, unde au mai fost descoperite zeci de tezaure.

Luând în consideraţie elementele amintite, recenta descoperire de la Pârscov poate fi încadrată în şirul

evenimentelor fericite din viaţa localităţii. Este necesară şi consemnarea valorii morale a întreprinderii

concetăţeanului nostru, tânărul Cristinel Moraru, din Lunca Frumoasă, deoarece în acest caz nu este vorba de un

căutător de comori, ci de un pasionat cercetător al trecutului. Din resursele sale modeste a cumpărat un detector de

metale în urmă cu un an, intrând în Comunitatea detectoriştilor din România, grupare care cuprinde 4000 de

pasionaţi scormonitori în pământul ţării. Activitatea sa se desfăşoară după regulile impuse de autorităţile muzeale

care limitează strict competenţele şi spaţiul în care pot acţiona detectoriştii. Un om care în copilărie „a citit la

lampă” biblioteca învăţătorului său Ionel Stan, a reacţionat onest când cei 63 de arginţi au ajuns în mâinile sale.

Monedele sunt evalute pe piaţa numismaţilor la câteva sute de mii de euro, fapt care nu l-a împiedicat să le predea

Primăriei din Pârscov, intrând apoi în custodia Muzeului Judeţean. Recompensa pe care o poate primi este de câteva

sute de lei, dar acest fapt nedrept nu îl descurajează. Norocosul căutător speră să găsească într-o zi o tetradrahmă

dacică, al cărei tipar a fost descoperit de un coleg din zona Târgu Jiu. Cu astfel de oameni nu suntem încă pierduţi

pentru viitor. Comorile noastre sunt fiinţe vii, prezente printre noi.

ÎNTREZĂRIRI 39

ÎNTREZĂRIRI

(1939)

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL: 1) „Din ce în ce inelul trecutului se strânge…” 2) „În albia lor

curge strâns poporul” (Câmpulung) – Miriştea „după roada scoasă” (După cules).

3) Catenei! – „Legenda poetului…”, poezia în care a fost „azvârlit din nava ce

şovăia sub marfă” – Comun la „Antologie”! 4) Şmecheri (fam.) – Singura – Din

„Altitudine”! 5) Astrul care „se reazemă-n schituri de stânci” (Cântecul ursului) –

Început la „Antologie”! – Serveşte! 6) Ovine – Bidivii din „Seminţiile gândului”

(sg.) – Localitate în judeţul Sibiu. 7) „… valah”, poezie din distihuri dedicată lui T.

Păunescu-Ulmu – Început de toamnă! – „Cincizeci de …”, pe care poetul îi

consideră „lespezi”. 8) Anotimpul „în odaia cu scoarţe olteneşti” (pl.) – „Oameni

înveliţi în... dorm încă,/Zalele zilelor le sună-n somn”, versuri din „Sub frunzişul

vremii” (sg.). 9) Poezia din patru strofe, cu titlul în limba latină (2 cuv.).

VERTICAL: 1) Poezia care începe cu versurile: „Chemare lungi de linişti trag

codrii gravi deodată/Şi-nalte slove roşii pun plopii-n fruntea zării”. 2) Poezia

dedicată lui N. I. Herescu, ce începe cu „La temelia lumii minunea doarme încă...”.

3) A se ivi (pop.) – Nuc găunos! – Stă încordat în poezia „Stelă funerară”. 4)

Pasăre acvatică din Dobrogea – Unu şi una! – Localitate în Anglia. 5) Poezia în care „viu soseşti la mine dincolo de fire” (2

cuv.) – Stih final! 6) „... lumii”, poezie din două strofe, care „zace între zădărnicii” – La motor! 7) Lezat – „... clasic”, poezie

dedicată lui N.M. Condiescu. 8) Trac scenic – Vechi dans din China. 9) Poezia care începe cu întrebarea: „Când se vor tristul

fier şi/Leii focului jucând pe cărbuni?”.

Dicţionar: AŢEL, IŢĂI, NIR, AINE, NUO.

TEMPLUL

ORIZONTAL: 1) Vorbă poruncitoare – Clape. 2) ... 3) Cavalerist de

odinioară – Leu de pluş! – Urările adresate la nuntă în versuri (pop.).

4) ... 5) Scriitor român (Valeriu) – Vine de la Nicolae – Suspin (reg.).

6) ... 7) E ca fulgul (fem.) – Albastru-deschis. 8) ... 9) Tehnică

aplicată în agricultură – Exprimă o afirmaţie îndoielnică.

VERTICAL: 1) Preziua unui eveniment – A se aburi. 2) Vin cu gust

amărui – Numele Mântuitorului. 3) Un sărman (pop.) – Exprimă

neîncrederea. 4) Sete! – Luna decembrie, în popor. 5) A curge

abundent – A zbiera. 6) Insecta ce înţeapă vitele – Pământ brăzdat. 7)

În padoc! – Publicaţii statistice. 8) Izvor cald cu proprietăţi terapeutice

– Sectă budistă din Japonia. 9) Plante ornamentale, originare din

America – Zeu! – Cete din sector! 10) Scriitor japonez, autorul

romanului „Se deschide fereastra” (Haruo) – Varietate de prun (reg.).

11) Catene! – Informaţie, pe scurt – Fluviu în Asia. 12) Decret

medieval – Dezbrăcată.

Dicţionar: ULAN, AFT, ADO, ZEN, SATO.

Pe coloanele rasterate sunt îngrilate versurile

din strofa a treia a poeziei.

Reproducem alăturat celelalte strofe scrise la 20 iulie 1943.

Lasă de acum/Piatră şi argil,/Cată-ţi subtil/Sprijin de fum.//

Stâlpi, zidării,/Turle… de loc./La temelii,/Limbi mari de foc//

Cu chin şi azur/Acoperit./L-a ctitorit/Sufletul pur.//

Aici s-aşează/Dorul ucis/Şi-ngenunchează/Vis după vis.//

Pară şi nor,/Urcă la cer/Templul, uşor/Mongolfier.

. . .-PRIVELIŞTI

1) Poezie din şase strofe, cu versuri scurte, datată: 20 iulie 1943. 2) „Hoinar vestit,

poet la drumul mare” din poezia care are moto versul „Mais où sont les neiges”,

datată: 12 septembrie 1942. 3) Boierul din Bârlad amintit în poezia „Vodă Rareş”,

datată: 1947, octombrie 29, Bucureşti. 4) „Cortina îi retează viaţa triumfală” din

sonetul datat: 1942, martie 3, Bucureşti. 5) Poezia în care „Tulpini de legi

strălimpezi luptară cu furtuni”, iar în final „o lebădă cântând”, datată: 16 februarie

1944. 6) Poezia din nouă strofe, subintitulată „Mahala bucureşteană”, datată: 26

aprilie 1946. 7) Sonetul din care cităm versurile de început: „Domol se mişcă zeii

nomolului fecund./le picură pe frunte amurgul luat în coarne”, mugind „către

lumină huidume visătoare”, datat: 1948, august 3, Bucureşti.

Pe coloana verticală rasterată: titlul ciclului de poezii.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

1

2

3

4

5

6

7

8

9

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1

2

3

4

5

6

7

8

9

1

2

3

4

5

6

7

ÎNTREZĂRIRI 40

VECHI CASE PÂRSCOVENE

CASA DUMITRESCU

Gh. POSTELNICU

Avocatul Ilie

Dumitru, devenit

Dumitrescu odată

cu primirea

primului act de

identitate, a fost fiul

preotului Nicolae şi

al preotesei Maria,

din Sibiciul de Jos.

S-a născut pe 21

martie 1889 şi s-a

stins din viaţă pe 12

martie 1975. A mai

avut un frate,

Ştefan, şi trei surori.

Una din ele, Elena

(n. 1880), s-a

căsătorit cu preotul

Constantin Stătescu

(n. 1876), stabilindu-se la Pârscov. Tânărul Ilie Dumitrescu a urmat Şcoala „Petru şi Pavel”, din Ploieşti,

apoi Teologia la Cernăuţi şi Dreptul la Bucureşti. A profesat avocatura la Judecătoria din Pârscov. După o

primă căsătorie eşuată, a întemeiat familia visată cu o femeie simplă, Rada Petrescu (1 oct. 1914-12 ian.

2010), orfană de război, din satul Tulburea (Bălăneşti). Au avut patru copii: Sonia-Zenovia (n. 1935),

Margareta (n. 1942), Mircea-Ştefan (n. 1946), Aurora-Cornelia (n. 1952). Pe partea cealaltă a şoselei,

vizavi de judecătorie, a ridicat o construcţie ciudată pentru vremea aceea, cu parter şi etaj, concepută ca

hotel pentru clienţi, familia

Dumitrescu locuind o vreme cu

chirie în casa Munteanu, care era şi

prăvălie. În 1935 a cumpărat un

teren de casă la ieşirea din Pârscov

spre Robeşti, de la Manole

Dragomir, construind o altă casă,

aflată în stare bună şi astăzi, locuită

de Margareta şi de fiica ei.

Ilie Dumitrescu a simpatizat

cu mişcarea legionară, drept pentru

care a executat mai mulţi ani de

închisoare la Târgu Jiu. În anii 50-60

familia a fost persecutată politic,

trăind greu, fostul avocat dând ore de

meditaţie la matematică şi la limba

română şcolarilor pârscoveni, închiriind camerele din „hotel” personalului medical al spitalului. După

moartea tatălui, urmaşii au vândut „hotelul” profesorului Grigore Panait care a făcut din vechea

construcţie o locuinţă funcţională, de o frumuseţe specială, aşezată simbolic la intrarea în sat.

ÎNTREZĂRIRI 41

CASA MANOLICĂ

În lumea satului românesc, învăţătorul şi preotul au fost eroii care au sfinţit locul. Mai rar s-a întâmplat ca

un medic să rămână în aceeaşi localitate toată viaţa, pentru că în această meserie întotdeauna poate fi un loc mai

bun, un spital, o circumscripţie medicală mai generoasă.

Pahomie Manolică a părăsit Pârscovul şi această lume, după 55 de ani de domiciliu în localitatea de la

confluenţa apei Pârscovului cu râul Buzău. S-a născut în Grămeşti (Bucovina), lângă oraşul Siret, în 1929. A fost

fiul lui Alexandru Manolică, cel care împreună cu Raveica au mai avut pe Mihai, absolvent de litere şi teologie,

secretarul şi bibliotecarul Mitropoliei Moldovei, când mitropolit era părintele Daniel, viitor patriarh al României, pe

Maria şi pe Eustina, care au rămas în sat. Pahomie a urmat şcoala în Siret şi la Rădăuţi, de unde, în anii invaziei

sovietice, au fost mutaţi la Târgu Jiu. A absolvit medicina la Cluj, fiind discipolul profesorului Iuliu Haţieganu. A

fost repartizat la dispensarul din Gura Teghi. A cunoscut-o pe tânăra Zizi Constantin (1930-1996), fiica Zoei şi a lui

Gh. Popescu, din Buzău, ministru interimar de finanţe, deţinut politic timp de 17 ani. S-au căsătorit şi s-au stabilit,

pentru tot restul vieţii, la Pârscov, tânărul medic specializându-se în pediatrie, apoi în medicină generală, succedând

unor medici de circumscripţie, ca Oreste Isopenco şi I. Marin, lucrând cu numeroase asistente medicale (M.

Drăgulin, Tincuţa Bolocan, Ileana Banu, El. Bolocan, Garofiţa Stoian, Cleopatra

Bolocan), cu sanitarii Dumitru Stanciu şi Năstase Udrea. A venit pe lume Mădălina,

care le-a înseninat viaţa. Au locuit în mai multe case, până când, în 1971, au cumpărat

una din cele mai impunătoare clădiri pârscovene, cea construită de un arhitect italian, în

1928-1929, pentru avocatul Ion Vătămanu, din Bucureşti, care lucra la Judecătoria

Pârscov. După 1950, câţiva ani, clădirea a fost folosită ca preventoriu TBC, necesitând,

după cumpărare, ample lucrări de igienizare şi întreţinere.

Sensibila Mădălina Manolică, cu apreciate preocupări lirice în adolescenţă, a

căutat să urmeze sfatul părintesc: „să faci fiecare lucru la momentul oportun”. Creşte

un fiu admirabil, Andrei-Alexandru (n. 1992), licenţiat în sociologie. Frumoasa

locuinţă, situată lângă Biserica din Pârscovul de Jos, în cimitirul căreia odihnesc bunii

Zizi şi Lică (Manolică), îi aşteaptă cu drag, la fiecare sfârşit de săptămână. Lipsită de

protecţia părinţilor, Mădălina a învăţat lecţia grea că trebuie să meargă mai departe, mai

departe…

ÎNTREZĂRIRI 42

S Ă N Ă T A T E CE TREBUIE SĂ ŞTIM DESPRE “PLACA” DENTARĂ

Medic stomatolog Lucian CREŢU

De ce pierdem dinţii? Cauzele sunt diverse, în măsura în care fiecare dintre noi este diferit, cu propriul bagaj genetic şi

propriul mod de viaţă. Generic vorbind, există câţiva factori majori, spre care putem arăta cu degetul: leziunile carioase complicate (cariile profunde) netratate, afecţiunile parodontale şi traumatismele dentare.

Odată cu pierderea dinţilor, dezechilibrele orale pot genera, în cazuri trenante, afecţiuni severe. Tabloul clinic este unul complex, cu o

pleiadă de semne şi simptome, de la dificultăţi de masticaţie, de deglutiţie, de vorbire şi de fizionomie, până la tulburări de personalitate. Un marker de notorietate în edentaţiile totale şi subtotale (1-3 dinţi restanţi pe arcadă) este figura “îmbătrânită” sau profilul de pasăre de pradă, uneori asimetric, prin diminuarea etajului inferior, dintre nas şi bărbie, invaginarea buzelor, migrarea mandibulei antero-superior şi accentuarea şanţurilor periorale.

Protezele dentare parţiale (mobilizabile) şi totale (mobile), popular numite “plăci” dentare, sunt soluţia stomatologică cea mai frecventă de corectare a acestor neajunsuri: refac integritatea arcadelor, menţin tonusul muscular, protejează dinţii restanţi şi, mai presus de toate, redau purtătorului stima de sine, “ştirbită” odată cu pierderea dinţilor naturali.

Succesul protezei dentare amovibile (mobile, detaşabile) se datorează faptului că, în ciuda oricăror progrese tehnologice, rămâne o

soluţie neinvazivă, care nu necesită, de cele mai multe ori, intervenţii dureroase, de amploare. Mai trebuie să știm că, în vederea protezării,

pot fi necesare în prealabil unele manopere chirurgicale (extracţii dentare, cu precădere), care necesită un timp ulterior pentru vindecare. Protezarea imediată, acolo unde este posibilă, este o alternativă mai puţin frecventă şi presupune realizarea “plăcii” imediat postextracţional. În acest caz, pacientul primeşte dantura artificială în scurt timp, dar, pe măsură ce se vindecă, gingia se resoarbe şi este necesară căptuşirea sau chiar rebazarea protezei.

Perioada de adaptare De la bun început, trebuie să ştim că acomodarea cu noua proteză dentară presupune, de cele mai multe ori, un adevărat test de

anduranţă. E vorba, în definitiv, de o “resetare” a întregii guri, diferită de cea a dinţilor naturali. Înarmaţi cu răbdare şi voinţă, două atribute indispensabile, ne vom reobişnui treptat cu modificările orale survenite.

O comparatie plastică, dar sugestivă, este aceea cu purtarea unui pantof nou. Ştim că uneori este nevoie să ne îngrijim micile umflături, până ca piciorul să-şi găsească locul în noile încălţări. Proteza nu se scoate din gură în primele 24 de ore, pentru ca medicul stomatolog, în ziua următoare, să poată face unele ajustări, pe baza punctelor dureroase sau leziunilor de decubit apărute.

Cu timpul, senzaţia de gură plină, de obiect străin, va trece. Hipersalivaţia, care apare pe seama stimulării nervoase, se va diminua. O

bomboană (fără mentol) suptă în cerul gurii este de ajuns, de cele mai multe ori, pentru îndepărtarea senzației de vomă. Pentru mai mult

gust, alimentele se pot consuma mai calde sau mai condimentate, atunci când este permis. Cum mâncăm şi cum vorbim cu proteza dentară În unele cazuri, “memoria” fostei muşcături se pierde şi este nevoie de un efort suplimentar, de reeducare a mişcărilor masticatorii şi,

odată cu ele, a muşchilor feţei. În mod firesc, cu răbdare, ne vom obişnui treptat cu noua muşcătură, muşchii vor “ţine” proteza iar limba se va reacomoda în gură.

Mâncarea se porţionează mărunt şi se mestecă pe ambele părţi, simultan, pentru a împiedica bascularea protezei. Se vor evita alimentele lipicioase şi mestecatul numai pe anumite zone.

Vorbirea are si ea nevoie de o perioadă de acomodare. Dificultăţile în articularea unor foneme (în special, cele dentale şi sibilante) dispar, de regulă, în aproximativ două săptămâni, pe măsură ce sunt repetate mai des.

Curăţarea protezei

Proteza se curăţă cel mai bine cu o periuță de dinţi și cu săpun obişnuit. Pasta de dinţi nu este recomandată, pentru că are în

componenţă particule abrazive. E bine ca manopera să se facă cu grijă, deasupra unui recipient cu apă, pentru a amortiza o eventuală

cădere. De aceeaşi atenție e nevoie în cazul în care tuşim sau strănutăm, atunci când, prin simpla acoperire a gurii cu mâna, putem evita o

situaţie neplăcută. Peste noapte, proteza se păstrează fie într-o soluţie specială din comerţ, fie într-o cană cu apă, împrospătată periodic, în care am pus

o lingură de oţet. Să ne adresăm cu încredere medicului stomatolog Protezele dentare nu pot dura o veşnicie. Odată cu înaintarea în vârstă, crestele alveolare suportă resorbţii fiziologice şi o întreagă

serie de procese patologice, care modifică sensibil “câmpul” pe care sunt așezate protezele. În acest sens, se recomandă o căptuşire a

protezei la aproximativ 2 ani, pentru refacerea congruenţei cu câmpul protetic, şi înlocuirea totală la 5-7 ani. Sunt recomandabile, de asemenea, controalele de rutină în cabinetul dentar, chiar şi în lipsa oricărui disconfort. Scopul este de a ţine

sub observaţie, a preveni şi a corecta orice perturbări nedorite în purtarea protezei.

Substanțele adezive, folosite pentru retenţionare, se vor aplica doar la recomandarea medicului. Proteza dentară se repară numai în

cabinetul dentar, nu la domiciliu, prin mijloace empirice, cu instrumentar neadecvat. Şi, să nu uităm: răspunsul la toate problemele noastre dentare, fie că este vorba de o nouă proteză sau de orice alte nelămuriri, îl

găsim întotdeauna în cabinetul stomatologic!

ÎNTREZĂRIRI 43

ELEVII ŞCOLII “V. VOICULESCU” PÂRSCOV ÎN ÎNTRECERI SPORTIVE CUPA VĂII BUZĂULUI-HANDBAL - LOCUL 1

LOCUL 1 – OLIMPIADA GIMNAZIILOR

LOCUL 2 – OLIMPIADA GIMNAZIILOR –

FAZA JUDEŢEANĂ

OLIMPIADA GIMNAZIILOR

FAZA INTERCENTRU LOCUL I

OLIMPIADA GIMNAZIILOR-FAZA JUD. LOCUL 3

LOCUL 2 CUPA "CONSTANTIN VLAD"

CISLĂU - HANDBAL V-VI

Imagini oferite de prof. Aurora MIHALCEA

Monedele romane din argint descoperite la Pârscov

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

NOU ÎN CURÂND

Gheorghe POSTELNICU

„Vechi case pârscovene”