Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie...

Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie 2004Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie 2004Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie 2004

An II – Nr. 3, Noiembrie 2004

Colegiul redacţional: Buligiu Ionuţ (editor) Costel Ionaşcu (redactor şef) Cristi Spulbăr (redactor) Laurenţiu Dragomir (redactor) Liviu Crăciun (editor) Marian Siminică (redactor) Marius Mitrache (redactor) Radu Ogarcă (redactor) Sorinel Domnişoru (coordonator număr)

ISSN 1583-9982

EDITORIAL

Universitarul – zoon politikon? “Destul, vine timpul când vom reînvăţa politica.”·

(Friedrich Nitzsche) Numărul 3 al Revistei Tinerilor Economişti apare în plină

campanie electorală. Am parcurs materialele din acest număr şi nu am găsit nici măcar o referire la acest eveniment. Sigur pentru noi economiştii problema nu are o importanţă deosebită luată ca atare. Însă dacă ne gândim că fiecare partid are în cadrul programului electoral o substanţială componentă economică, dezinteresul nostru este cel puţin suspect, dacă nu şi condamnabil.

Oare ne-am fi putut exprima, cel puţin în paginile revistei, cu privire la aceste programe? Ar fi fost bine? Ar fi fost util? Ce se întâmplă la alţii?

În vest, şi mai ales în S.U.A., nenumărate think-tank-uri fac aşa ceva la fiecare alegeri. Cum se arăta într-un recent supliment al Revistei Dilema Veche, dedicat tocmai unor astfel de dezbateri, se pleacă de la ideea că a guverna înseamnă să mişti banii societăţii dintr-o parte în alta. Nimic mistic, nimic providenţial, iar epoca geniilor politice care fascinează masele prin carisma lor ar fi trebuit să se încheie. Politica modernă nu mai înseamnă să fii adulat, politicienii nu sunt magicieni care scot din pălărie tot ce vor.

Politicile au devenit nişte reţete, nişte studii perfecte, care se pot preda la facultăţi bune. Există diverse reţete pentru sistemele de pensii, cu avantaje şi dezavantaje, există diverse reţete pentru asigurări de sănătate, pentru impozitare ş.a.m.d. iar raţionalizarea presupune dezbatere. Asta la ei.

La noi există foarte, foarte puţine dezbateri în jurul programelor politice, cvasi-exclusiv în carul unor talk-show-uri televizate, la care participă doar oameni politici. Nimeni din afară, nimeni din aşa-numită societate civilă.

Vina este partajată: a politicienilor care s-au transformat într-o castă închisă pe care nimic din exterior n-o atinge şi n-o interesează; a oamenilor obişnuiţi tot mai blazaţi, tot mai puţin interesaţi de viaţa politică; a specialiştilor români care deşi cunosc realităţile politice, implicaţiile lor economice, rămân într-o eternă neutralitate.

Oare de ce nu simţim impulsul să ne implicăm? Nu putem să ne poziţionăm de partea impozitării în cotă fixă sau de cea a impozitării progresive? Nu putem să ne pronunţăm dacă inflaţia la sfârşitul anului 2008 este mai posibil să fie sub 2% sau sub 3%? Dacă ritmul anual de creştere al PIB va fi de 3%, 4%, 7% , 8%? Cum va evolua managementul sistemului sanitar? Cum ar trebui să se acorde subvenţiile în agricultură? Nu putem risca un răspuns la aceste întrebări?

3

Noi credem că da. Numai că, în virtutea aceleiaşi filosofii

generale de neutralitate a specialistului, de ce nu a intelectualului, nici noi n-am avut iniţiativa de a propune o astfel de temă.

În final ar trebui să ne reamintim că “în orice ţară, nu există decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută” . Asta nu înseamnă că trebuie să criticăm cu orice preţ, ci doar că nu trebuie să acceptăm totul ca atare.

Asist. univ. drd. Radu Ogarcă

4

CUPRINS

Editorial ................................................................ 3

Perspective privind activitatea de retail banking în România............................................. 7Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Deprecierea activelor financiare ...................... 12Drd. Avram Maria Carmen Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Neajunsurile IMM-urilor în România în contextul integrării europene ........................... 20Lector univ. dr. Mirela Cristea Lector univ. dr. Anca Băndoi Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Tendinţe în evoluţia plăţilor internaţionale generate de introducerea euro ......................... 26Lect. univ. dr. Cristi Spulbăr Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Rata internă de rentabilitate şi rata internă de rentabilitate modificată - criterii de bază în adoptarea deciziei pentru investiţii .................. 33Lect.. univ. dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Consideraţii privind evaluarea întreprinderii .. 38Lect. univ. drd. Mitu Narcis Eduard Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Contribuţii la evaluarea politicii de curs de schimb în România din perspectiva integrării în Uniunea Economică şi Monetară Europeană ......................................... 42Prep. drd. Oana Gherghinescu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Caracteristicile şi specificitatea pieţelor financiare internaţionale....................................46Asist univ .dr. Roxana Nanu Asist. univ. dr. Raluca Drăcea Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Control versus verificare ..................................53Conf. univ. dr. Sorinel Domnişoru Asist. univ. drd. Radu Bălună Prep. univ. drd. Daniel Goagără Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Informaţia contabilă privind capitalurile şi datoriile în condiţii de inflaţie............................61Asist. univ. drd. Valeriu Brabete Lect. univ. dr. Cristian Drăgan Prep. univ. drd. Daniel Goagără Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Serviciile de transport internaţional în secolul al XXI-lea .............................................................65Drd. Bocean Andreea Prep. univ .drd. Bocean Claudiu Asist. univ. drd. Barbu Mihail Cătălin Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Responsabilitatea socială a companiilor şi avantajul competitiv...........................................71Asist. univ. drd. Rus Adina Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Six Sigma Quality Strategy – a summary approach .............................................................77Lect. univ. dr. Carmen Păunescu Academy of Economic Studies Bucharest Faculty of Commerce

Noua Metodologie a Managementului Calităţii Totale – Six Sigma..............................................81Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

5

Tranziţia şi performanţele economice..............85Lect.. univ. dr. Ramona Gruescu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Critica modelului lui Porter................................92Asist. univ. drd. Radu OGARCĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Evaluarea culturii organizaţionale – instrumentul OCAI..............................................98Drd. Ramona Radu Academia de Studii Economice Bucureşti Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Rolul managerului în procesul de reorganizare şi lichidare a intreprinderii ....105Lect. univ. dr. Marius Mitrache Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Strategia de comunicare în afaceri .................110Conf.univ.dr. Sorina Gîrboveanu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Modelarea „agilă”, o nouă abordare în managementul sistemelor ...............................115Lector Univ. dr. Ungureanu Sorin Universitatea „Sextil Puşcariu” Braşov Facultatea de Management

Indicii ale intensificării integrării internaţionale a pieţelor financiare.................123Lect. Univ. Dr. Bako E. Dana Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Teoria ciclurilor economice in gandirea economica romaneasca din perioada interbelica. Studiu asupra abordarii propuse de profesorul George N.Leon..........................131Asist. univ. drd. Flavius Rovinaru Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Obiectivele de creştere ale politicii comerciale.........................................................138Lect. univ. drd. Vochiţa Luminiţa Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Controverse privind relaţia dintre comerţul internaţional şi creşterea economică............. 143Asist.univ.drd. Monica Ioana POP SILAGHI Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Cadrul economiei mondiale postbelice. începuturi şi premise. ...................................... 149Asist. univ. drd. Salanţă Mihaela Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Trecerea României la euro .............................. 156Drd. Tudor Popescu Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Managementul riscului la nivelul unei unităţi economice ........................................................ 162Asist. univ. drd. Daniel CÎRCIUMARU Lect. univ. dr. Marian SIMINICĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Factorii social-economici şi culturali – determinante ale fertilităţii ............ 168Conf. univ. dr. Carmen Radu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Tehnologii informaţionale şi de comunicare....................................................... 174Lect. univ. drd. Hauer Ileana Asist. univ. drd. Butuza Antoaneta Universitatea de Vest Timişoara Facultatea de Ştiinţe Economice Abordări ale opţiunii fiscale în finanţele publice clasice şi moderne ............................. 182Conf. univ. dr. Dincă Marius Lect. univ. drd. Dincă Gheorghiţa Universitatea “Transilvania” Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice O nouă terminologie a organizării muncii şi activităţilor în societatea informaţională şi a cunoaşterii ........................................................ 191Lect.univ.dr. Marian STOICA Academia de Studii Economice Bucureşti Catedra de Informatică Economică

6

Secţiunea Finanţe - Contabilitate

PERSPECTIVE PRIVIND ACTIVITATEA DE RETAIL BANKING ÎN ROMÂNIA

Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The importance of the new banking services (internet banking mobile banking, home banking) increased in the last years, influencing the banking development in different ways. So, the strategies adopted by retail banks have repercussions not only in the banking sector but also in every important economic sectors. In this paper we tried to emphasize the changes in the bank field due to the major impact e-banking on the economic and financial sector.

Key words: electronic banking services, internet banking, retail banking

Segmentul de retail banking a suferit de-a lungul anilor, odată cu noile tehnologii şi sisteme de comunicaţii apărute pe piaţă, modificări importante în ceea ce priveşte serviciile oferite şi relaţiile cu clienţii.

Într-un viitor nu prea îndepărtat tehnologiile informatice vor schimba complet actuala configuraţie a băncilor tradiţionale. Tot mai multe servicii vor fi automatizate, clienţii vor prefera să-şi efectueze singuri operaţiunile sau prin telefon, astfel că noua bancă va deveni mai mult un centru de afaceri. Actuala bancă tradiţională se va transforma într-un centru tehnic de lucru, un fel de bancă fără clienţi fizici.

Noile orientări către persoanele fizice completează profilul universal al băncilor. Accentul care se pune pe produsele şi serviciile destinate acestui segment corespunde cerinţelor pieţei din România, în prezent existând o adevărată competiţie pentru piaţa de retail. De la segmentul persoanelor fizice va veni cel mai ridicat profit şi cel mai sigur; experienţa băncilor din occident cu câteva decenii în urmă reprezintă un argument în acest sens.

Anticipările vizavi de piaţa de retail românească se bazează pe următoarele premise:

►

►

►

►

piaţa românească se bazează pe un grad ridicat de competiţie, în contextul în care gradul de bancarizare este încă scăzut. Din experienţa europeană rezultă că multe bănci mici vor să aibă azi un cuvânt important de spus dar piaţa se va împărţi până la urmă între 6-7 bănci, care vor avea fiecare o cotă de piaţă de peste 5-6 la sută;

piaţa este prea puţin sofisticată, în sensul că în afară de depozite, carduri şi credite, oferta băncilor este încă limitată, deoarece nu există o veritabilă piaţă pentru produse sau servicii mai complexe;

piaţa este o piaţă de produse şi nu de clienţi, care în prezent sunt migratori şi mai puţin fideli pentru a construi o relaţie globală cu banca;

piaţa de retail este puţin rentabilă şi se află într-o febrilă construcţie şi devenire.

7

Revista Tinerilor Economişti Industria mondială bancară se restructurează, iar vechea relaţie dintre bancă şi client se schimbă şi ea. Modificările din sectorul tehnologic, reglementările şi condiţiile economice generale transformă industria serviciilor financiare.

Activitatea electronică, cunoscută şi sub denumirea de "e-banking", reprezintă o parte componentă a comerţului electronic, care cuprinde toate tipurile de tranzacţii desfăşurate prin intermediul reţelelor electronice. În urmă cu câţiva ani, activitatea de e-banking era reprezentată de operaţiuni de tip phone banking şi remote banking (tranzacţiile electronice dintre clienţi şi bancă se derulau printr-o reţea închisă de comunicare şi cu utilizarea programelor informatice specifice furnizate de bancă). În prezent, sfera noţiunii de e-banking s-a extins, utilizându-se termeni ca internet banking şi mobile banking pentru a desemna noi modalităţi prin care clienţii stabilesc raporturi bilaterale cu băncile fără a fi prezenţi fizic în clădirile acestora.

Introducerea serviciilor moderne de e-banking a înregistrat o tendinţă de creştere rapidă în ţările europene (tabelul 1):

Tabelul 1. Numărul europenilor care folosesc servicii e-banking (1999-2004)

Anul UK Germania Spania Franţa Suedia Olanda Italia Elveţia 1999 1,0 0,9 0,7 0,2 1,0 0,2 0,1 0,2 2000 2,0 1,6 1,3 0,4 1,3 0,5 0,3 0,4 2001 3,1 2,5 1,8 0,8 1,5 0,9 0,5 0,6 2002 3,9 3,5 2,1 1,1 1,7 1,2 0,8 0,6 2003 4,9 4,3 2,5 1,8 1,9 1,5 1,3 0,7 2004 5,4 4,9 2,7 2,1 2,0 1,7 1,7 0,8

Sursa: International Data Corporation Între timp, multe bănci de pe toate continentele au descoperit beneficiile globalizării prin Internet, SUA nefiind, contrar aşteptărilor, un lider mondial în acest domeniu. Un studiu Gartner arată că în anul 2003 peste 17% dintre americani utilizau servicii bancare online şi se estimează că numărul lor va creşte cu 14% anual până la finele anului 2007. În timp ce europenii mizează mai mult pe e-banking, americanii se orientează spre e-commerce. Din punct de vedere geografic, Europa deţine supremaţia faţă de celelalte zone. Astfel, în 2003, 48 de milioane de vest-europeni utilizau serviciile e-banking, în comparaţie cu 20,5 milioane de americani şi 19,6 milioane de japonezi iar estimările pentru 2004 vizează 58 milioane de europeni, 23 milioane de americani şi 22 milioane de japonezi. În Europa Occidentală, potrivit unui studiu Forrester, rata de penetrare se va dubla până la sfârşitul anului 2007. Date fiind diversitatea economică şi culturală existente, gradul de extindere a serviciilor de e-banking diferă mult între zone. Astfel, în Germania, numărul de conturi bancare online va creşte la 32,6 milioane în 2007, potrivit unei estimări IDC (de la 20 milioane în 2003). În Olanda, rata de penetrare a serviciilor e-banking era anul trecut (2003) de 60%, ca urmare a unor campanii susţinute de promovare din partea puternicelor bănci olandeze. În ceea ce priveşte cărţile de credit online, aici supremaţia este deţinută de SUA unde 81% din totalul tranzacţiilor vizând bunuri şi servicii de consum sunt realizate prin această metodă, în comparaţie cu Europa (64%). De fapt, în Europa, cardurile de credit online au rate de penetrare destul de mici, estimările pentru 2003

8

Secţiunea Finanţe - Contabilitate relevând cifre diverse, în funcţie de regiune: Franţa (13%, Germania (16%), Italia (8%), Olanda (16%), Sania (12%), Elveţia (17%), Marea Britanie (15%). Tabel 2. Numărul utilizatorilor serviciilor financiare la distanţă - mil -

Regiunea 1999 2000 2001 2002 2003 2004 Europa <1 5 12 23 48 79 Asia-Pacific <1 2 8 19 42 63 SUA <1 <1 1 1 5 13

Sursa: Celert Communications (eFinance) În România, relativ recenta dezvoltare a serviciilor Internet a făcut ca segmentul e-banking să fie încă în stadiu incipient, băncile reuşind abia în ultimii ani să-şi pună la punct infrastructura necesară. În prezent, sub o formă sau alta, câteva bănci oferă servicii bancare online: Banc Post, BCR, Volsbank, HVB, BCIT. Deşi în România cifrele sunt încă foarte reduse (doar circa 1% din clienţi au utilizat servicii de Internet banking şi 0,6% folosesc servicii de mobile banking), potenţialul pieţei este destul de ridicat. Sub aspect legislativ, în luna iulie a anului 2002, BNR a emis Regulamentul nr. 4/2002 privind tranzacţiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronice şi relaţiile dintre participanţii la aceste tranzacţii, prin care se stabileşte procedura de emitere a instrumentelor de plată electronică. Potrivit regulamentului, instrumentele de plată electronică, incluzând instrumentele de plată cu acces la distanţă, de tipul aplicaţiilor internet-banking (instrument de plată cu acces la distanţă care se bazează pe tehnologia internet şi pe sistemele informatice ale emitentului) sau home-banking (instrument de plată cu acces la distanţă care se bazează pe o aplicaţie software a emitentului instalată la sediul deţinătorului) pot fi puse în circulaţie în temeiul autorizaţiei prealabile emise de BNR. Internet banking-ul şi home-banking-ul au fost deschizătoarele de drum pentru un nou tip de serviciu: mobil-bankingul care permite accesarea informaţiilor financiar bancare de către client folosind numai telefonul mobil. Primul serviciu de mobile-banking, SmartTel, a fost lansat în iulie 2000 iar utilizatorii acestei platforme foloseau serviciile de telefonie mobilă, fiind în acelaşi timp, posesorii unui card emis de băncile care ofereau, la acea dată, opţiunea respectivă. Câteva dintre băncile româneşti oferă, pe baza unui abonament, obţinerea mai multor tipuri de informaţii referitoare la contul de card: suma de bani de pe card, ultimele cinci tranzacţii efectuate cu ajutorul instrumentului de plată, pot fi realizate transferuri de fonduri între conturile de card de debit, se pot primi alerte pentru toate tranzacţiile efectuate la automatele bancare şi magazine. Câteva statistici privind serviciile de tip e-banking oferite de băncile româneşti sunt prezentate în tabelul următor: Evoluţia tranzacţiilor făcute folosind serviciul de m-banking în ţările vest europene este prezentată în figura 1.

9

Revista Tinerilor Economişti Tabel 3 . Statistici privind serviciile electronice (trim. I 2004)

Banca Tipul serviciului Denumirea serviciului

Număr utilizatori

Număr tranzacţii

Banca Română pentru Dezvoltare

mobile-banking Mobilis peste 1000 n.a.

Banque Franco-Roumaine

internet-banking cca 160 cca 13300

Banca comercială Ion Ţiriac

electronic-banking Office 2 Office cca 740 n.a.

Emporiki Bank internet-banking 486 9934 (lei+valută)

internet-banking ING Online 212 18520 (lei+valută)

ING Bank

electronic-banking Multicash 832 213450 (lei+valută)

electronic-banking Multicash 1712 163390 mobile-banking SmartTel 1846

Raiffeisen Bank

MyBanking 1209

na Ro-Bank electronic-banking HBS 230 29300 (lei)

Sursa: www.efinance.ro/reviste

12

43

116

254

344

0 100 200 300 400

1999

2000

2001

2002

2003

volum tranzactiifolosind m-banking

Sursa: International data Corporation Figura 1. Volumul tranzacţiilor mobile-banking în Europa de vest

Analiştii consideră că aplicaţiile de tip mobile-banking, şi anume vizualizarea de informaţii referitoare la conturile sau efectuarea tranzacţiilor folosind telefoane mobile, vor avea un impact mult mai mare decât aplicaţiile de tip e-banking sau Internet-banking. Acest proces constituie, fără îndoială, o revoluţie în domeniul canalelor de comunicare bancare care oferă independenţă totală unui client, oriunde pe glob, acesta putându-şi accesa în orice moment contul, poate face plăţi sau încărca o carte de credit. Un program de servicii financiar-bancare pentru populaţie, introdus de curând şi în România de ING, vine cu un concept novator: "Self Bank" care permite gestionarea fondurilor proprii chiar de către client, atunci când doreşte, totul în sistem electronic, la costuri mai scăzute şi cu economie de timp, în comparaţie cu reţeaua bancară clasică.

10

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Devine tot mai evident că, în general, viitorul va pune bază mai mult pe tehnologie, decât pe locaţiile fizice. Tehnologia poate fi folosită pentru a integra diferite tipuri de conturi financiare, atât timp cât clienţii sunt mai interesaţi de valoarea totală a depozitelor lor, decât de a stabili o relaţie cu furnizorul serviciilor financiare. Tehnologia sprijină şi realizarea de plăţi şi poate asigura înlocuitori pentru bănci. Pe măsură ce clienţii fac plăţi electronic şi software-ul cercetează site-ul web în locul lor pentru a afla care sunt cele mai bune rate la credite, băncile se reduc la simpli furnizori de servicii şi produse. În timp, în mintea oamenilor şi, posibil, şi în realitate, interfaţa va lua locul băncilor. În acelaşi timp, tehnologia permite băncilor să devină o interfaţă. În acest fel, tehnologia devine parte integrantă a transformărilor care au loc în segmentul retail. Apariţia activităţii bancare de e-banking, oferă băncilor şi clienţilor o serie de oportunităţi, dar generează şi numeroase riscuri pentru aceştia. Activitatea bancară electronică sporeşte ponderea specifică a riscurilor legate de tehnologiile informatice în profilul de risc al unei bănci. Totodată, ea modifică natura riscurilor bancare clasice (riscul de credit, de piaţă, de rată a dobânzii, de lichiditate), acestea manifestându-se cu rapiditate sporită şi având consecinţe mult mai importante. Evoluţiile recente indică pentru 2004 următoarele previziuni în legătură cu piaţa de retail din România şi noile servicii electronice şi informatice:

♦ se anticipează o creştere a tranzacţiilor electronice, atât ca număr cât şi ca volum;

♦ se va înregistra o creştere constantă dar nu spectaculoasă a creditelor de consum;

♦ se vor dezvolta serviciile de telebanking şi o mai bună personalizare a relaţiei de colaborare cu clienţii;

♦ marea provocare o va reprezenta exigenţa sporită a clienţilor faţă de calitatea serviciilor, a informaţiilor oferite, faţă de timpul petrecut la sediul băncii;

♦ creşterea concurenţei pe acest segment vizat deopotrivă de bănci şi de alte instituţii financiare;

♦ satisfacerea consumatorului va deveni ţinta principală în dezvoltarea portofoliului de noi produse, marcate de flexibilitate şi rapiditate. Premisele succesului în retail-banking ţine şi de alţi factori care privesc: aspectul unităţilor bancare, consultanţa oferită clienţilor persoane fizice, separarea clară a activităţilor de front şi back office, dezvoltarea canalelor alternative de distribuţie a produselor şi serviciilor oferite.

BIBLIOGRAFIE 1. Canals, J. Competitive Strategies în European Banking”, Claredon

Press, Oxford, 1994 2. Casson, M. “Multinational Corporations”, Edward Elgar Publishing

Company, Vermont USA, 1990 3. Channon, D.

F. “Global Banking Strategy”, John Willey&Sons, New York, 1990.

4. Postelnicu, C. “Corporaţiile Multinaţionale”,Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1998

5. Punnet, B. J., Ricks, D. A.

“International Business”, PWS-Kent Publishing Company, Boston, 1992

11

Revista Tinerilor Economişti

DEPRECIEREA ACTIVELOR FINANCIARE

Drd. Avram Maria Carmen, Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Abstract: IAS 39 „Financial Instruments: Recognition and Measurement” provides the rules that the entities using financial instruments and applying IFRS should use in determining the impairment of their financial assets. The standard also prescribes the accounting treatment of the impairment. This paper discusses the differences existing between these rules and the Romanian ones.

Key words: financial assets, impairment, IAS, fair value, amortized cost, allowance account

Cu excepţia instrumentelor financiare evaluate la valoarea justă, ale cărei modificări sunt recunoscute imediat în contul de profit şi pierdere, toate activele financiare trebuie să fie supuse testelor de depreciere. Acestea constau în aprecierea, la data fiecărui bilanţ, a existenţei unor dovezi obiective privind deprecierea.

Standardul 39 defineşte deprecierea drept scăderea valorii recuperabile a unui activ sub valoarea sa contabilă netă. La rândul său, valoarea recuperabilă reprezintă valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar, actualizată pe baza ratei efective a dobânzii.

Definiţiile anterioare ar putea fi interpretate în sensul că principalul criteriu de evaluare a deprecierii este scăderea valorii recuperabile sub nivelul celei contabile nete. Cu toate acestea, IAS 39, în special varianta sa actuală, subliniază faptul că dovada obiectivă este indicatorul existenţei unei deprecieri, rezultate din producerea unui eveniment ulterior recunoaşterii iniţiale a activului. Pierderile aşteptate, oricât de probabile ar fi, nu sunt recunoscute.

După ce activul a trecut testul deprecierii, pierderea de valoare se calculează ca diferenţă între valoarea recuperabilă şi cea contabilă. Cu alte cuvinte, dovada, confirmată prin test, reprezintă cauza deprecierii, în timp ce diminuarea valorii recuperabile este consecinţa acesteia.

Dovezile obiective care atestă deprecierea activelor financiare îmbracă forma factorilor prezentaţi în figura nr. 1.

Oricare dintre factorii enumeraţi, analizat individual, nu constituie un indicator al deprecierii, însă, corelat cu alte elemente (precum gradul de lichiditate şi solvabilitate a emitentului/debitorului, expunerea la riscuri a activităţii acestuia, nivelul neonorării altor obligaţii similare, condiţiile economice naţionale şi locale) poate furniza dovezi obiective referitoare la pierderile de valoare.

12


Dificultatea financiară

semnificativă a emitentului

Probabilitatea ridicată de faliment

Dispariţia unei pieţe active da-torită dificul-

tăţilor financiare

Încălcarea unui contract (de exemplu, prin

neplata principalului şi a dobânzii )

Acordarea unei concesii emitentului/ debitorului

Modificarea nefavorabilă a unui factor (de

exemplu, rata şomajului)

Figura 1 Dovezi obiective ale deprecierii Astfel, reducerea categoriei de credit a unei întreprinderi nu reprezintă, în sine,

evidenţa unei deprecieri, dar corelată cu alte informaţii, ea poate deveni o dovadă certă. Spre exemplu, o entitate “A” acordă, în luna ianuarie a anului 2002, un împrumut de 100.000$, cu o rată fixă a dobânzii de 7,5%, pe o perioadă de 5 ani, unei societăţi “B”. La sfârşitul anului, “B” se confruntă cu dificultăţi financiare datorate unei crize economice mondiale iar conducerea sa este îngrijorată de probabilitatea ridicată de a nu putea să îşi respecte obligaţiile contractuale asumate faţă de entitatea “A”.

Valoarea contabilă a împrumutului la 31 decembrie 2002 este de 82.921$. Societatea “B” renegociază cu creditorul extinderea duratei acestuia de la 5 la 7 ani. Drept urmare, plăţile lunare se reduc de la 2.000$ la 1.435$. În aceste condiţii, “B” îşi poate îndeplini obligaţiile de plată. Aşadar, dificultatea financiară pe care o traversează societatea debitoare nu este un indicator al deprecierii, aceasta depinzând de termenii creditului restructurat. Valoarea recuperabilă a creditului este egală cu cea contabilă, ridicându-se la 82.912$. Prin urmare, entitatea “A” nu trebuie să recunoască nici o pierdere din depreciere.

Un alt factor care, luat în considerare în mod izolat, nu constituie o dovadă a deprecierii activelor financiare este dispariţia unei pieţe active datorită faptului că titlurile de capital propriu ale unei întreprinderi nu mai sunt tranzacţionate public. Este adevărat că lipsa pieţei active îngreunează stabilirea pierderii din depreciere, însă, fără a fi corelată cu alte informaţii, ea nu este suficientă pentru recunoaşterea acesteia. Dovezi ale deprecierii pe o piaţă inactivă sunt: • deteriorarea semnificativă şi neaşteptată a câştigurilor unui investitor, a fluxurilor

de numerar sau a activelor nete, faţă de cele de la data achiziţiei; • reducerea sau sistarea plăţii dividendelor; • degradarea importantă a clasificării de credit.

În legătură cu instrumentele de capital propriu, noul standard oferă exemple de indicatori ai deprecierii acestora, cum ar fi: schimbări nefavorabile semnificative ale mediului tehnologic, economic şi juridic în care activează emitentul sau scăderea importantă şi prelungită a valorii juste a titlurilor. IAS 39 nu defineşte expresia “scăderea importantă şi prelungită”, ceea ce înseamnă că este nevoie de raţionament profesional pentru a evalua deprecierea acestor instrumente. Deşi sensul său exact este dificil de stabilit, precizarea “importantă şi prelungită” este utilă pentru determinarea deprecierii, deoarece tilurile de capitaluri proprii sunt supuse unor dese fluctuaţii de preţ care pot fi considerate, în mod eronat, drept pierderi de valoare.

De exemplu, o entitate deţine acţiuni ale unei întreprinderi “A”, cotate pe o piaţă publică. La sfârşitul anului, valoarea de piaţă a acţiunilor scade cu 25%, faţă de

13

Revista Tinerilor Economişti cea a altor titluri care înregistrează reduceri de doar 10%. Scăderea puternică se datorează îngrijorării participanţilor pe piaţă în ceea ce priveşte capacitatea întreprinderii “A” de a plăti datoriile scadente aferente obligaţiunilor emise. Drept consecinţă, valoarea de piaţă scade sub cost, dar investitorul nu trebuie să recunoască o pierdere din depreciere dacă această reducere nu este prelungită.

IAS 39 solicită recunoaşterea unei pierderi, atunci când există informaţii observabile referitoare la o descreştere măsurabilă a fluxurilor viitoare de trezorerie estimate pentru un grup de active financiare, chiar dacă descreşterea nu poate fi identificată pentru activele individuale din grup. Indicatori ai deprecierii pot fi: • modificarea nefavorabilă a nivelului de onorare a obligaţiilor de către debitori; • condiţii economice naţionale sau locale care sunt legate de pierderile de valoare ale

activelor din grup. Spre exemplu, creşterea ratei şomajului, schimbări adverse în ramura respectivă de activitate.

DEPRECIEREA ACTIVELOR EVALUATE LA COSTUL AMORTIZAT Tratamentul contabil al deprecierii diferă în funcţie de modalitatea de evaluare

a activelor financiare: costul amortizat sau valoarea justă. În primul caz, deprecierea se determină pe baza diferenţei dintre valoarea contabilă (mai mare) şi valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar estimate, actualizate pe baza ratei efective a dobânzii iniţiale (numită valoarea recuperabilă, care este mai mică)•. Pierderea se include în contul de profit şi pierdere al perioadei, contul de corespondenţă fiind: fie direct activul financiar, fie un cont reducere a valorii activelor (“allowance account”).

În practica contabilă românească, pierderea de valoare se înregistrează pe cheltuieli, prin intermediul unui cont de provizioane pentru depreciere. Activul figurează în bilanţ la valoarea contabilă netă (valoarea contabilă minus amortizare-dacă este cazul-, minus provizioanele pentru depreciere aferente), dar în evidenţele primare rămâne înregistrat la valoarea contabilă. Diferenţele între abordarea autohtonă a deprecierii şi cea internaţională nu se opresc aici: • baza de determinare a acesteia este reprezentată de diferenţa dintre valoarea

contabilă brută şi cea de inventar (în cazul provizioanelor pentru depreciere), respectiv valoarea contabilă netă si cea recuperabilă (conform IAS 36 şi altor norme internaţionale care tratează problema deprecierii);

• indicatorii financiari ai activelor generează rezultate diferite în cazul celor două abordări.

De exemplu, o întreprindere cumpără de la societatea “A” obligaţiuni cu valoarea de emisiune de 49.000.000$, pe o perioadă de 5 ani, cu o rată a dobânzii de 10%. Întreprinderea clasifică obligaţiunile la “creanţe şi împrumuturi” şi le evaluează la costul amortizat. Rata efectivă a dobânzii este, la data cumpărării obligaţiunilor, de 10,53482%. La sfârşitul celui de-al treilea an, societatea “A” se confruntă cu dificultăţi financiare severe şi nu mai poate să-şi plătească obligaţiile. În acel moment, costul amortizat al obligaţiunilor este de 49.539.207$. Întreprinderea preconizează că va încasa o dobândă aferentă unei rate de 10% pentru anul al 4-lea, nu va primi dobânda pentru ultimul an iar la scadenţă va recupera doar 25.000.000$ din cei 50.000.000$ aşteptaţi.

14

• Fluxurile de numerar aferente creanţelor pe termen scurt nu se actualizează, fiind evaluate la valoarea iniţială a facturii.

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Deprecierea se calculează pe baza valorii recuperabile determinate cu ajutorul

ratei efective a dobânzii iniţiale de 10,53482%. Considerând dobânda pe anul al 3-lea deja încasată, valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar este:

$165.985.24)1053.01(

000.000.251053,01

000.000.52 =

++

+

Pierderea de valoare este de 49.539.207 – 24.985.165 = 24.554.042$ şi generează următoarea corespondenţă contabilă:

Pierderi din deprecierea activelor financiare

= Obligaţiuni 24.554.042

Obligaţiunile figurează în bilanţ şi în evidenţa primară la valoarea recuperabilă de 24.985.165$.

În contabilitatea românească, deprecierea este: 49.000.000 – 24.985.165 = 24.014.835$.

Cheltuieli privind provizioanele pentru deprecierea activelor

= Provizion pentru depreciere 24.014.835

Obligaţiunile rămân înregistrat în evidenţa primară la valoarea de intrare de 49.000.000$ (deoarece nu se utilizează costul amortizat) iar în bilanţ figurează la valoarea de 49.000.000 – 24.014.835 = 24.985.165$. Deşi efectul asupra bilanţului este acelaşi în cele două cazuri, situaţia ulterioară a obligaţiunilor este diferită, din motivele pe care le-am enumerat. Diferenţele devin şi mai evidente în situaţia anulării deprecierii, pe care o vom exemplifica ulterior.

Rata efectivă a dobânzii iniţială se utilizează pentru active financiare evaluate la cost amortizat, cu rate fixe, deoarece actualizarea prin intermediul ratei curente ar însemna stabilirea valorii juste. Cu toate acestea, pentru activele purtătoare de rate ale dobânzii variabile se poate recurge la rata efectivă curentă, stabilită pe baza preţurilor de piaţă observabile, deoarece costul amortizat şi valoarea justă a unor asemenea instrumente financiare sunt aproximativ egale. Rata curentă a unor active similare se foloseşte şi pentru calcularea deprecierii aferente instrumentelor a căror valoare justă nu poate fi determinată credibil.

Conform întrebării 113-1 din Ghidul de implementare a IAS 39, în cazul activelor garantate, estimarea valorii recuperabile reflectă fluxurile de numerar rezultate din executarea silită a acestora. Astfel, deprecierea se calculează pe baza valorii juste a garanţiei, din care se deduc costurile obţinerii acesteia.

Observaţiile anterioare au la bază un activ semnificativ individual şi evaluat separat pentru depreciere. Însă, IAS 39 permite şi evaluarea colectivă a pierderii de valoare. Un activ analizat individual şi găsit nedepreciat trebuie inclus într-o grup, în vederea stabilirii colective a deprecierii. Portofoliul conţine instrumente similare care, în mod individual, nu sunt semnificative.

În vederea evaluării colective, activele financiare sunt grupate pe baza caracteristicilor similare ale riscului de credit. Astfel, se iau în considerare tipul instrumentului, domeniul de activitate, localizarea geografică, tipul garanţiei şi alţi factori semnificativi. Caracteristicile trebuie să fie relevante pentru estimarea fluxurilor viitoare de numerar aferente portofoliului de active. Ele îndeplinesc această condiţie în măsura în care ilustrează capacitatea debitorului de a plăti toate obligaţiile sale conform termenilor contractuali.

Un exemplu de grupare a activelor financiare este prezentat în continuare. O bancă deţine un portofoliu de credite ce conţine credite comerciale şi de consum. Toate

15

Revista Tinerilor Economişti creditele de consum au rate ale dobânzii variabile. Dintre cele comerciale, 70% au rate fixe. Aproximativ 30% dintre creditele comerciale au scadenţa sub 1 an, 40% între 1 şi 5 ani iar restul între 5 şi 10 ani. Aceste credite pot fi grupate astfel:

-credite comerciale depreciate în mod individual, care se pot subclasifica în funcţie de riscul lor de credit şi care trebuie reevaluate conform programului obişnuit al băncii de apreciere a acestui risc;

-credite semnificative individual, nedepreciate conform aprecierilor băncii. Aici sunt incluse, în special, creditele comerciale;

-credite comerciale şi de consum cu rate variabile; -credite acordate debitorilor din ţările mai puţin dezvoltate ce sunt excluse din

categoria creditelor comerciale şi evaluate independent, pe baza condiţiilor economice din regiunea respectivă;

-sub-portofolii de credite care nu au fost identificate drept depreciate şi care nu sunt semnificative individual.

Fluxurile de numerar actualizate, asociate unui grup de active, se determină pe baza clauzelor contractuale şi a experienţei trecute cu portofolii similare. Această experienţă, a pierderilor trecute, trebuie ajustată pe baza informaţiilor observabile curente pentru a reflecta efectele condiţiilor actuale, care nu existau în trecut, şi pentru a elimina condiţiile anterioare, care nu mai există în prezent.

Estimarea modificărilor în fluxurile viitoare aferente unui grup de active reflectă şi este consecventă cu schimbările informaţiilor observabile de la o perioadă la alta. Metodologia şi ipotezele utilizate în realizarea estimărilor trebuie revizuite periodic pentru a reduce diferenţele dintre pierderile estimate şi cele efective.

Conform IAS 39, par.114, în cazul în care, într-o perioadă ulterioară, deprecierea recunoscută se reduce iar această scădere poate fi corelată, în mod obiectiv, cu un eveniment apărut după înregistrarea sa, deprecierea trebuie anulată prin intermediul contului de profit şi pierdere. Această operaţiune nu poate să conducă la un cost amortizat mai mare decât valoarea care ar fi fost obţinută dacă activul nu ar fi fost depreciat.

De exemplu, în cazul obligaţiunilor achiziţionate de o întreprindere la preţul de 49.000.000$, pentru care s-a recunsocut o pierdere din depreciere de 24.554.042$, noul cost amortizat, la sfârşitul anului 4, este de 22.617.308$. El rezultă din tabelul 1.

Tabelul 1 Calculul noului cost amortizat

An Cost amortizat la începutul

perioadei

Dobânda efectivă raportată

(10,53482%)

Flux de numerar (dobânda încasată)

Cost amortizat la finele

perioadei

4 24.985.165 2.632.143 5.000.000 22.617.308 La sfârşitul aceluiaşi an, valoarea recuperabilă a obligaţiunilor devine

29.302.352$, ceea ce înseamnă că este necesară anularea pierderii din depreciere pentru suma de 6.685.044$ (29.302.352 – 22.617.308). Costul amortizat la sfârşitul anului 4, în situaţia în care nu s-ar fi înregistrat o depreciere, ar fi fost de 49.758.075$ (vezi tabelul nr. 2.2). Aşadar, noul cost, rezultat după anularea corespunzătoare a deprecierii, de 29.302.352$, nu depăşeşte valoarea activului în lipsa acesteia.

Anularea deprecierii, conform IAS 39, generează următoarea corespondenţă contabilă:

16

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Obligaţiuni = Câştiguri din anularea

deprecierii 6.685.044

Pentru a observa diferenţele dintre abordarea românească a deprecierii şi cea internaţională, prezentăm exemplul anterior în paralel, în tabelul 2.

Tabelul 2 Deprecierea în sistemul contabil românesc şi în cel internaţional

Sistemul contabil românesc

IAS 39

1.Valoarea de intrare a obligaţiunilor 49.000.000$ 49.000.000$ 2.Valoarea din contabilitatea curentă în momentul deprecierii

49.000.000$ 49.539.207$

3.Valoarea recuperabilă la sfârşitul anului al treilea

24.985.165$ 24.985.165$

4.Deprecierea (2-3) 24.015.835$ 24.554.042$ 5.Valoarea în bilanţ (3) 24.985.165$ 24.985.165$ 6.Valoarea din contabilitatea curentă la sfârşitul anului 3

49.000.000$ 24.985.165$

7.Valoarea din contabilitatea curentă la sfârşitul anului 4

49.000.000$ 22.617.308$

8.Valoarea recuperabilă 29.302.352$ 29.302.352$ 9.Valoarea deprecierii anulate (7-8) 4.318.187$ 6.685.044$ 10.Valoarea în bilanţ la sfârşitul anului 4 (8) 29.302.352$ 29.302.352$ 11.Valoarea în contabilitatea curentă la sfârşitul anului 4

49.000.000$ 29.302.352$

Anularea deprecierii, în sistemul nostru contabil, generează următorul articol: Provizioane pentru

deprecierea activelor = Venituri din provizioane

pentru depreciere 4.318.187

În cazul activelor financiare depreciate, valoarea veniturilor din dobânzi ulterioare deprecierii se calculează pe baza ratei efective a dobânzii utilizate în determinarea valorii recuperabile (cea iniţială sau curentă, după caz).

În exemplul anterior, veniturile din dobânzi corespunzătoare anului al 4-lea sunt de 2.632.143$. Corespondenţa contabilă aferentă este:

Numerar = % Venituri din dobânzi

Obligaţiuni

5.000.000 2.632.143 2.367.857

DEPRECIEREA ACTIVELOR EVALUATE LA VALOAREA JUSTĂ Deprecierea activelor financiare disponibile pentru vânzare, evaluate la

valoarea justă cu modificări ale acesteia recunoscute în capitalurile proprii, presupune transferarea pierderii din capitalurile proprii în contul de profit şi pierdere. Valoarea pierderii ce trebuie tansferată în rezultatul perioadei resprezintă diferenţa dintre costul de achiziţie (după scăderea oricărei rambursări a principalului şi a oricărei amortizări) şi valoarea justă curentă, mai puţin orice depreciere recunoscută anterior în contul de profit şi pierdere.

De exemplu, costul de achiziţie a unui activ disponibil pentru vânzare este de 2.500.000 lei. Ulterior, valoarea sa justă devine 2.400.000 lei, pierderea fiind recunoscută în capitalurile proprii.

17

Revista Tinerilor Economişti Modificarea valorii juste în

capitalurile proprii = Active financiare

disponibile pentru vânzare 100.000

După o perioadă de timp, se constată că activul este depreciat, valoarea sa justă curentă fiind de 2.350.000 lei. Drept urmare, pierderea din depreciere se înregistrează într-un cont de pierderi, care intră în corespondenţă cu modificarea recunoscută anterior în capitalurile proprii.

Pierderi din deprecierea

activelor financiare disponibile pentru vânzare

= % Modificarea valorii juste în

capitalurile proprii Active financiare

disponibile pentru vânzare

150.000 100.000

50.000

Pentru instrumentele de datorie achiziţionate şi clasificate la “active disponibile pentru vânzare”, deprecierea presupune calcularea valorii recuperabile prin actualizarea fluxurilor viitoare de numerar aşteptate, pe baza ratei curente a dobânzii pentru active similare. Această rată reprezintă randamentul efectiv al instrumentului şi reflectă pierderea din depreciere aşteptată de piaţă.

De exemplu, o entitate a investit în obligaţiuni clasificate în categoria menţionată, plătind un preţ de 105.000.000 lei. Valoarea lor nominală este de 100.000.000 lei, rata fixă a dobânzii 10% iar durata împrumutului este de 5 ani. Valoarea justă a obligaţiunilor, la sfârşitul primului an, devine 93.000.000 lei. Rata curentă a dobânzii pentru instrumente similare este de 11,5%.

Valoarea recuperabilă, calculată prin actualizare, este:

000.525.94)115,01(

000.000.110)115,01(

000.000.10)115,11(

000.000.10)115,01(

000.000.10115,01

000.000.105432 =

++

++

++

++

+

În acest caz, entitatea trebuie să: recunoască în capitalurile proprii o scădere a valorii juste de 105.000.000 –

93.000.000 = 12.000.000 lei Modificarea valorii juste în

capitalurile proprii = Active financiare

disponibile pentru vânzare 12.000.000

transfere pierderea din depreciere din capitalurile proprii pentru suma de 105.000.000 – 94.525.000 = 10.475.000 lei.

Pierderi din deprecierea activelor financiare

= Modificarea valorii juste în capitalurile proprii

10.475.000

La o creştere a valorii juste ce poate fi corelată cu apariţia unui eveniment survenit după recunoaşterea deprecierii în contul de rezultate, pierderea poate fi anulată prin înscrierea în profitul/pierderea net(ă).

În ceea ce priveşte elementele de capitaluri proprii, noua versiune a IAS 39 prevede că pierderea din depreciere nu poate fi reluată în contul de rezultate, atâta timp cât activele continuă să fie recunoscute. Prin urmare, orice creştere a valorii juste, după depreciere, se poate înregistra doar în capitalurile proprii. Cu toate acestea, pierderile aferente instrumentelor de datorie pot fi anulate dacă evenimentul care provoacă reducerea lor se produce după recunoaşterea deprecierii.

Standardul revizuit subliniază că o scădere semnificativă şi prelungită a valorii juste sub cost reprezintă o dovadă obiectivă a deprecierii. În cazul activelor disponibile pentru vânzare, “semnificativ” înseamnă că o scădere a preţului instrumentului de capitaluri proprii (chiar dacă este temporară) conduce automat la depreciere.

18

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Imposibilitatea anulării acesteia are consecinţe importante asupra entităţilor care aplică IAS 39.

Regulile referitoare la depreciere, prevăzute în normele internaţionale, diferă în anumite puncte de cele din care s-au inspirat, respectiv US GAAP. Conform acestora din urmă, testarea la depreciere a activelor disponibile pentru vânzare şi a celor deţinute până la scadenţă se bazează pe evenimente care nu determină o pierdere de valoare temporară. O altă diferenţă este legată de interzicerea anulării pierderii, până la derecunoaşterea oricărui tip de active financiare. Efectele noilor reglementări privind deprecierea sunt resimţite în mod diferit. Entităţile care aplicau IAS 39 şi înainte de amendarea sa trebuie să modifice sistemul de evaluare a deprecierii activelor financiare, mai ales dacă îl aplică unui portofoliu de instrumente şi nu activelor individuale. Cele care utilizează prevederile sale pentru prima dată pot întâmpina dificultăţi legate de diferenţele semnificative dintre acestea şi standardele naţionale aplicate anterior.

BIBLIOGRAFIE 1. Duţescu A. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, ediţia a 2-a, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2002

2. Deloitte Touche Tohmatsu

Financial Instruments–Applying IAS 32 and IAS 39: summaries, guidance, examples and US GAAP comparisons, IAS Plus, Hong Kong, 2001

3. *** Applying IFRS, Financial Instruments-Solutions, PricewaterhouseCoopers, http://www.pwc.com

4. *** Financial Instruments under IFRS. Revised IAS 32 and IAS 39. A guide through the maze, PricewaterhouseCoopers, 2004, http://www.pwc.com/ifrs

5. *** IAS 32 and IAS 39 revised: an Overview, Ernst&Young Publications, February, 2004

19

http://www.pwc.com/ifrs


NEAJUNSURILE IMM-URILOR ÎN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE

Lector univ. dr. Mirela Cristea Lector univ. dr. Anca Băndoi Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Statistic data regarding to the evolution of the small and medium sized enterprises – SMEs - emphasize their contribution to generate the gross internal product (around 60%) and underline their higher importance in the production and services sectors. The most important accomplishments are in the legislative domain, and the hardest problem remains the problem of enterprising, with the education and preparation of the population for doing small business. Another problem lies within the possibilities and ways of financing small business and the danger of unknowing the communitary acquis.

Key words: small and medium sized enterprises, evolution of SME's, entrepreneurial abilities, weak points of SMEs, access to financing

1. Starea IMM-urilor în România actuală Mediul organizaţional românesc, fiind construit pe o bază precară a activităţii

de personal moştenită de la o structură centralizată, a acumulat şi păstrează încă numeroase influenţe nefavorabile. În acest context, specialiştii în domeniul managementului resurselor umane se confruntă cu obiceiuri şi mentalităţi învechite. Un management eficient trebuie să creeze un sistem de valori bazat pe relaţii de comunicare şi încredere, responsabilizarea angajaţilor, încurajarea lor în luarea de decizii şi asumarea consecinţelor acestora.

Pe fondul acestor realităţi, tinerii debutanţi se confruntă cu criteriile de selecţie aplicate de angajatori, care nu caută în mod deosebit personalităţi marcante, ci atitudine. În acest sens, tinerii trebuie să fie pregătiţi pentru a răspunde acelor criterii comune de selecţie a candidaţilor:

- educaţia (şcoala urmată, publică sau privată, colegiu, universitate) oferă informaţii despre competenţe trecute, însa angajatorii sunt tot mai atenţi la competenţele actuale;

- experienţa (timpul petrecut în muncă, într-o firmă sau într-un anume domeniu de interes). Uneori experienţa este importantă, alteori nu. De exemplu, firmele care au culturi puternice şi doresc să-şi formeze angajaţii într-un anume mod, preferă candidaţii fără experienţă dar bine pregătiţi profesional. Pe de altă parte, există şi firme care preferă tineri ce posedă cunoştinţe de bază în domeniu.

- capabilităţi specifice postului (dacă poate candidatul să răspundă cerinţelor postului şi dacă este potrivit organizaţiei, grupului din care va face parte). Informaţii interesante, dar subiective în acest demers, se obţin şi de la referenţi. Comportamentele trecute au mare probabilitate să se repete în viitor.

20

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Forţa de muncă angajată din sectorul IMM-urilor. La finele anului 2002, numărul persoanelor ocupate în economia românească

era de peste 8.500.000 de persoane, din care în IMM-urile private 1.942.956 de persoane repartizate astfel: 37% în industrie, 11% în construcţii, numai 4% în agricultură, iar restul de 48% în sectorul serviciilor.

37%

11% 4%

48%

industrieconstrucţiiagriculturăservicii

Figura 1. Repartiţia personalul angajat în IMM-urile private În sectoarele productive ale economiei, proporţia personalului angajat în IMM-

uri faţă de numărul total de salariaţi evidenţiază tendinţa de creştere în industrie şi construcţii, în timp ce numărul celor care lucrează în servicii şi comerţ a scăzut simţitor.

Numărul persoanelor angajate în IMM-uri a crescut atât în 2001 cât şi în 2002 (+1,3% şi +4,6% pe an), în timp ce numărul celor angajaţi în întreprinderile mari a scăzut (-6% în 2001 şi –2% în 2002).

În sectoarele industriale, cifrele arată o consolidare a IMM-urilor care desfăşoară activităţi de producţie industrială şi de construcţii, dar şi declinul micro-întreprinderilor din domeniul serviciilor (comerţului). Această situaţie indică o distribuţie mai stabilă a IMM-urilor pe categorii de mărime, având în vedere faptul că numărul mare de persoane angajate în micro-întreprinderile din comerţ trăda o formă mascată de şomaj.

Analiza regională, relevă faptul că forţa de muncă ocupată în IMM-uri se concentrează în regiunea Bucureşti – Ilfov, precum şi în regiunea Nord-Vest şi regiunea Vest. Astfel, regiunea Bucureşti – Ilfov are cu 69% mai multă forţă de muncă ocupată în IMM-uri decât media pe ţară, fiind urmată de regiunea Centru şi regiunea Vest. Regiunea Nord-Est, respectiv Sud Muntenia precum şi Sud-Vest Oltenia nu se pot lăuda cu cifre la fel de mari.

Corelaţia dintre numărul IMM-urilor la 1000 de locuitori, în cele 8 regiuni de dezvoltare şi ritmul de creştere al gradului de ocupare a forţei de muncă în aceleaşi regiuni, este foarte strânsă şi evidentă; această corelaţie este şi mai puternică la categoria firmelor mijlocii, care în 2002, a asigurat cel mai mare număr de locuri de muncă.

Analizând, în continuare, costul mâinii de lucru, se constată adâncirea diferenţelor dintre regiuni şi dintre sectoarele de activitate, dar si micşorarea, pe de altă parte, a diferenţelor dintre diversele categorii de mărime, cu tendinţa micro-întreprinderilor de a le ajunge din urmă pe celelalte, din acest punct de vedere.

21

Revista Tinerilor Economişti Tabelul 1. Repartiţia IMM-urilor cu capital privat, pe clase de mărime şi

regiuni de dezvoltare - %-

Regiuni de dezvoltare 2000 2001 2002 1 Nord-Est 11,6 11,7 11,7 2 Sud-Est 13,2 13,3 13,0 3 Sud-Muntenia 11,8 11,4 11,5 4 Sud-Vest Oltenia 9,5 9,0 8,3 5 Vest 8,4 8,7 9,0 6 Nord-Vest 13,6 13,7 14,0 7 Centru 11,8 12,1 12,6 8 Bucuresti-Ilfov 20,1 20,0 20,0 Total sector IMM 100,0 100,0 100,0

Sursa: Prelucrat după Anuarul Statistic al României 2001-2002, pag. 353-355 şi completat cu datele oferite pe www.mimmc.ro

N-ES-ES MunteniaS-V OlteniaVestN-VCentruBucuresti-Ilfov

Figura 2. Repartizarea IMM-urilor pe regiuni în România în anul 2002 Aceste date furnizate de INS şi Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi

Cooperaţiei (MIMMC) completează informaţia referitoare la contribuţia IMM la formarea PIB şi subliniază importanţa crescândă, a IMM-urilor din sectoarele de producţie şi construcţii, cu evoluţii ascendente şi creşteri de două ori mai mari decât ritmul mediu al tuturor celorlalte sectoare economice.

Astfel, contribuţiile sectorului IMM în formarea PIB este de 60%, în total exporturi de până la 24,4 % şi asigură până la 50,5% din totalul forţei de muncă.

2. Avantajele şi dezavantajele sectorului IMM prin comparaţie cu avantajele şi dezavantajele marilor întreprinderi

Avantajele sectorului IMM sunt legate de actualele tendinţe de globalizare, concurenţă acerbă şi mobilitate în procesele economice, astfel că:

-IMM au o mare flexibilitate şi adaptabilitate, practic sub toate aspectele (finanţare, producţie, marketing, personal), atunci când condiţiile economice se modifică rapid, în special când acestea devin neprielnice;

-IMM necesită resurse de finanţare mai reduse (bazate în mare măsură pe capital propriu), IMM folosind mai eficient resursele de care dispun;

22

Secţiunea Finanţe - Contabilitate -IMM sunt mult mai active pe piaţa muncii, creând foarte repede locuri de

muncă, adesea în domenii noi, costurile legate de crearea unui loc de muncă fiind mult mai mici decît cele înregistrate de marile întreprinderi;

-IMM influenţează, în primul rând, eficienţa pieţelor autohtone, ele găsind sau creând mai repede şi mai uşor „nişe˝ pentru anumite produse sau servicii;

-IMM sunt percepute ca element de creştere economică şi stabilitate, prin afirmarea trendurilor unei creşteri economice sănătoase pe termen lung.

Dezavantajele sau punctele slabe ale IMM apar în faţa unor întreprinderi mari şi din motive extraeconomice, şi anume:

-IMM au un acces redus pe pieţele locale şi internaţionale de capital, apărând un cerc vicios, în sensul că micii întreprinzători sunt adesea excluşi pentru că sunt mici, dar nu pot deveni mari şi chiar dispar, pentru că nu pot acoperi costurile ridicate pentru realizarea propriilor proiecte;

-IMM sunt puternic afectate de incidenţa constrângerilor instituţionale şi de reglementare, mai ales dacă doresc să intre pe piaţa externă;

-IMM sunt sensibile la orice tip de „bariere˝ (naţionale sau internaţionale, economice sau extraeconomice), transpuse în numeroase costuri de tranzacţionare foarte ridicate;

-IMM se caracterizează prin slaba reprezentare a propriilor interese, inclusiv prin accesul la reclamă sau reprezentare în diverse organisme, ceea ce le face vulnerabile, mai ales în competiţia cu întreprinderile mari.

3. Probleme cu care se confruntă IMM-urile în contextul integrării europene Principala problemă pentru Uniunea Europeană şi cu atât mai mult pentru

România o reprezintă formarea şi afirmarea aptitudinilor antreprenoriale specializate pe sectorul IMM. Concret, trebuie înregistrat un nivel de dinamism antreprenorial, măsurat prin creşterea mult mai accentuată a ratelor de intrare şi a ratelor de ieşire a firmelor pe piaţă, dar aceste rate se lovesc atât de birocraţia mai stufoasă, cât şi de acel conservatorism care poate asociat unei stări de neadaptabilitate. De asemenea, cetăţenii americani acceptă mai mult statutul de liber profesionist şi îşi asumă riscuri şi responsabilităţi. Firmele americane sunt în medie mai mici la constituire decât cele europene, antreprenorii americani testează piaţa la o scară redusă şi dacă au succes, se extind rapid, iar expansiunea angajaţilor este mult mai puternică în primii ani după demarare, în acele firme noi care promit obţinerea de succes. În Europa, însă, mulţi oameni sunt adepţii statului de angajat, mai puţin dispus să rişte, iar multe idei nu sunt aplicate pe piaţă, deoarece viabilitatea lor este pusă la îndoială chiar înainte de a fi testate. În România, cetăţenii sunt şi mai puţin implicaţi, urmărind statutul de angajat în sectorul public („la stat“). Această atitudine poate fi legată şi de sistemul de protecţie socială mult mai dezvoltat în Europa faţă de SUA. De fapt, şi SUA are fonduri de protecţie, dar acestea sunt mult mai „personalizate“ şi mai echitabil utilizate, ori în România se poate spune că s-a ajuns la o adevărată ruptură între cine şi cu cât contribuie la fonduri de protecţie şi beneficiarii fără nici o limitare.

O altă problemă constă în posibilităţile şi modalităţile de finanţare a micilor afaceri. În Europa, accesul la finanţarea unei afaceri este bine reglementat, atât la nivel naţional, cât şi comunitar, dar vor fi luate măsuri pentru a crea o piaţă a capitalului paneuropean şi pentru a pune în aplicare Planul de acţiune pentru serviciile financiare şi Planul de acţiune pentru capitalul de risc. Se va îmbunătăţi relaţia dintre sistemul

23

Revista Tinerilor Economişti bancar şi micile întreprinderi şi accesul la fondurile structurale. De asemenea, micile afaceri vor fi mai bine implicate în piaţa bursieră.

În România, finanţarea se loveşte încă de multe obstacole. Pornind de la aceste considerente, Uniunea Europeană finanţează trei priorităţi cu privire la IMM (Această finanţare se va derula prin intermediul celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională din România):

-dezvoltarea sectorului privat al IMM (împrumuturi nerambursabile pentru sprijinul înfiinţării sau dezvoltării IMM, linii de credit, servicii de instruire şi consultanţă pentru IMM);

-dezvoltarea resurselor umane (măsuri de calificare-recalificare pentru aducerea IMM româneşti la standardele de tehnologie europene, îmbunătăţirea managementului, măsuri active de combatere a şomajului);

-infrastructura regională în sprijinul dezvoltării economice. Ultimele măsuri au vizat trecerea la o programare multianuală a sprijinului

financiar acordat IMM-urilor din România de către Comisia Europeană şi existenţa unei strategii coerente pentru dezvoltarea sectorului IMM.

Dar pe lângă beneficiile pe care le aduc deschiderea Pieţei Unice şi libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor pentru IMM-urile româneşti, trebuie atrasă atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă necunoaşterea acquis-ului comunitar, în condiţiile competiţiei libere pe această piaţă. Pornind de la un nivel mult mai redus de dotare şi de experienţă managerială, antreprenorii pentru IMM din România trebuie să depună eforturi mult mai mari comparativ cu cei europeni. Concurenţa nu îi va menaja, astfel că cei care nu vor respecta toate standardele impuse pe piaţa unică vor fi eliminaţi.

4.Concluzii Evoluţia IMM-urilor în România arată că s-au făcut paşi în fiecare din cele 10

domenii cheie, dar baza de pornire foarte redusă dă senzaţia unui ritm lent de progres. Cele mai importante realizări sunt în domeniul legislativ, astfel că s-a elaborat

şi se perfecţionează continuu o legislaţie care subliniază importanţa micilor afaceri, făcând paşi vizibili pe drumul susţinerii activităţii practice. Actuala Agenţie a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi a Cooperaţiei (ANIMMC) este foarte implicată în afirmarea sectorului micilor afaceri, stabilind numeroase programe şi propuneri pentru toate cele 10 domenii cheie.

O politică importantă s-a materializat în facilităţile pentru finanţarea IMM-urilor, derulată pe perioada 1990–2003 şi destinată să încurajeze creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii prin facilitarea accesului la credite şi operaţiuni de capital cu intermediarii financiari locali din ţările candidate. Această politică a constat în furnizarea de linii de credit de la instituţiile financiare internaţionale şi stimulente PHARE pentru a convinge băncile locale, companiile de leasing şi fondurile de investiţii din ţările candidate să extindă şi să menţină pe termen lung finanţarea domeniilor cheie pentru întreprinderile mici şi mijlocii. În România, programul a fost administrat în cooperare cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei şi Kreditanstalt für Wiederaufbau (KfW).

Cea mai grea problemă rămâne problema antreprenoriatului, cu educaţia şi pregătirea pentru a face mici afaceri. Marea majoritate a populaţiei active a rămas încă tributară unei atitudini de pasivitate şi de aşteptare a ofertei locurilor de muncă, fiind

24

Secţiunea Finanţe - Contabilitate neobişnuită cu implicarea în crearea şi desfăşurarea unor afaceri proprii. De asemenea, deşi s-a promulgat o lege care acordă diverse facilităţi pentru crearea de mici afaceri tinerilor (studenţi), totuşi nu s-a înregistrat o evoluţie mai spectaculoasă. Problema atitudinii faţă de autocrearea de locuri de muncă rămâne un punct slab în economia românească. Se impune o mai bună racordare a întregului învăţământ superior la ideile promovate de Uniunea Europeană în legătură cu rolul deosebit acordat sectorului IMM.

Prin această măsură, ANIMMC va acorda o atenţie deosebită: • îmbunătăţirii condiţiilor culturale şi tehnice pentru dezvoltarea în România

de instrumente inovatoare de creştere a capitalului, cum ar fi venture capital, capital iniţial pentru întreprinderi nou înfiinţate, fonduri de inovare şi reţele de business angels.

• realizării unui studiu de fezabilitate pentru a identifica unul sau mai multe proiecte pilot pentru stabilirea unor astfel de instrumente financiare inovatoare, cum ar fi fonduri de capital iniţial pentru întreprinderi nou înfiinţate de înaltă tehnologie, prin acordarea de facilităţi băncilor şi altor investitori care doresc să exploateze această nişă de piaţă - investiţiile de capital în întreprinderi cu potenţial de creştere.

BIBLIOGRAFIE 1. Michael E.

Porter Strategie concurenţială – Manual de supravieţuire şi creştere a firmelor în condiţiile economiei de piaţă, Editura Teora, Bucureşti, 2004

2. **** ANIMMC-Strategia Guvernului României pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pe perioada 2004-2008, Proiect (www.mimmc.ro).

3. **** Raportul privire de ansamblu asupra sectorului IMM, realizat de Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie

4. **** Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, 2001-2002

25

http://www.animmc.ro/files/imm/situatie_sector_imm.pdf


TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA PLĂŢILOR INTERNAŢIONALE GENERATE DE INTRODUCEREA EURO

Lect. univ. dr. Cristi Spulbăr Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract. The paper presents the changes occurred in the international payments, generated by the appearance of EURO. It's presented the actual system of payment TARGET and the future system, witch will run after 2005. Also, there are presents standpoints about the high values payments system and CLS system, witch had permit in a big measure the remove of the exchanges operations settle risk, promoted the perform of operations "pay by pay" possibility.

Key words: international payments, euro, payment and compensation system TARGET, IBAN account, CLS system, european monetary system

Pe plan macroeconomic şi pe plan internaţional, apariţia monedei euro a accelerat fenomenul convergenţei preţurilor. Moneda Euro reprezintǎ un catalizator de integrare macroeconomicǎ şi microeconomicǎ. De la apariţia monedei euro ca monedǎ de cont şi pânǎ la introducerea sa în circulaţie ca monedǎ efectivǎ, transparenţa adusǎ de aceastǎ monedǎ unicǎ a fǎcut ca preţurile sǎ fie mult mai simplu de comparat, întǎrind concurenţa pe toate pieţele de bunuri şi servicii pentru întreprinderi, dar şi pentru bunurile de consum, acolo unde marii distribuitori începeau sǎ traseze sistematic diferenţele cele mai interesante. Creşterea rapidǎ a comerţului electronic a accentuat şi mai mult acest fenomen de convergenţǎ a preţurilor, permiţându-i cumpǎrǎtorului sǎ îşi caute oportunitǎţile cele mai atractive. Cu toate acestea, variaţiile de preţ în ţările membre, spre exemplu, rǎmân, în medie, mai mari cu 30 % pentru produsele farmaceutice şi cu 15% pentru industria chimicǎ sau produsele alimentare1. Dupǎ apariţia monedei euro, pieţele financiare ale Europei continentale au recuperat diferenţele de lichiditǎţi, dimensiuni sau costuri de tranzacţionare în raport cu pieţele nord – americane, rolul internaţional al monedei euro a crescut (şi implicit ansamblul beneficiilor aferente acestui rol), pieţele europene aflându-se în plin proces de unificare. Ca monedǎ internaţionalǎ, euro îndeplineşte funcţiile clasice de unitate de cont,

mijloc de platǎ şi rezervǎ de valoare în afara zonei sale de emisie. Euro reprezintǎ monedǎ de facturare, cotare şi platǎ a mǎrfurilor. Posibilitǎţile de dezvoltare a monedei euro sunt diferite în materie de exporturi şi importuri. Ca regulǎ generalǎ, ţǎrile dezvoltate îşi factureazǎ exporturile în propriile devize, în timp ce economiile de dimensiuni reduse se raporteazǎ la o devizǎ cu rol internaţional sau la moneda ţǎrii importatoare. S.U.A., care deţin 15,5 % în totalul exporturilor mondiale, realizeazǎ o facturare a schimburilor în proporţie de 47,6 %, în timp ce U.E., cu o pondere de 20%

261 European Central Bank, Monthly Bulletin, aprilie 2004.

Secţiunea Finanţe - Contabilitate în totalul comerţului internaţional, factureazǎ doar în proporţie de 33,5 % în totalul comerţului internaţional (excluzând schimburile intra- UE). În ianuarie 2004, contul tranzacţiilor curente în zona euro a înregistrat, în date

corijate cu variaţiile sezoniere, un excedent de 2,5 miliarde de euro (corespunzǎtor unui deficit de 5,3 miliarde în date brute). Acest sold rezultǎ din excedentele schimburilor de bunuri (12,2 miliarde de euro) şi într-o mai micǎ mǎsurǎ a serviciilor (1,2 miliarde), care au fost parţial contrabalansate de cǎtre deficitele titlurilor de valori şi transferurilor curente (5,6 miliarde) . 2

Grafic: Balanţa plǎţilor în zona euro; fluxurile agregate pe 12 luni (miliarde euro) Tranzacţii curente; Investiţii directe nete; Investiţii de portofoliu nete 200 200 150 150 100 100 50 50 0 0 -50 -50 -100 -100 -150 -150 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 2002 2003

Sursa: European Central Bank-''Payments and securities settlement systems in the Euro Area'' -ianuarie 2004

Figura 1: Balanţa plǎţilor în zona euro; fluxurile agregate pe 12 luni (miliarde euro) Constatăm că, în raport cu datele revizuite din decembrie 2003, excedentul

contului de tranzacţii curente s-a diminuat cu 0,7 miliarde de euro în datele lunii ianuarie 2004. Aceastǎ evoluţie rezultǎ dintr-o creştere a deficitului de venituri (de 1,2 miliarde de euro) şi a transferurilor curente (de 2,7 miliarde de euro) şi dintr-o reducere a excedentului serviciilor (de 0,9 miliarde) care au fost parţial compensate de o creştere a excedentului schimburilor de bunuri (pânǎ la valoarea de 4,1 miliarde de euro). Excedentul cumulat pe douǎsprezece luni s-a stabilit la 28,9 miliarde de euro în ianuarie 2004,fiind aproximativ 0,4 % din P.I.B. Scǎderea rezultǎ dintr-o diminuare a excedentului schimburilor de bunuri (urmare a unei scǎderi a valorii exporturilor) şi dintr-o creştere a deficitelor titlurilor de valoare şi ale transferurilor curente, parţial compensate de un excedent al serviciilor. Uniunea Economicǎ şi Monetarǎ a impus în mod progresiv moneda euro ca

monedǎ de facturare pentru exporturile sale. Au intervenit astfel efecte de reţea: statele partenere ale U.E., prin acordurile de integrare regionalǎ (E.F.T.A., ţǎrile din centrul şi

27

2 European Central Bank “ Accesion countries balance of payments / International investment position statistical methods” - februarie 2003.

Revista Tinerilor Economişti estul Europei, ţǎrile riverane Mǎrii Mediterane) reprezintǎ în general economii de dimensiuni reduse, cu schimburi monetare orientate în cea mai mare parte spre piaţa unicǎ europeanǎ. Acestea au început sǎ utilizeze din ce în ce mai mult moneda unicǎ- moneda principalului partener importator.

Dimpotrivǎ s-a dovedit a fi dificil ca moneda euro sǎ concureze dolarul S.U.A în ceea ce priveşte importurile. Dolarul SUA reprezintǎ moneda de cotaţie a materiilor prime şi a petrolului. Utilizarea unui etalon unic pentru bunurile ale cǎror preţuri sunt fixate în cadrul pieţelor internaţionale genereazǎ reducerea costurilor aferente informaţiei şi negocierii. În ceea ce priveşte ponderea monedei euro în cadrul operaţiunilor de

plasamente internaţionale, trebuie precizat faptul cǎ moneda europeanǎ se aflǎ pe o poziţie apropiatǎ de cea a dolarului SUA. În plus, dolarul S.U.A. reprezintǎ deviza de exprimare a 60,6 % în totalul emisiunilor efectuate, pe când moneda euro reprezintǎ o treime în totalul emisiunilor de titluri internaţionale. Întǎrindu-şi cât mai rapid poziţiile în acest domeniu, moneda euro rǎspunde unei cereri de diversificare a activelor, bazându-se pe o piaţǎ financiarǎ europeanǎ liberalizatǎ, mult mai extinsǎ, lichidǎ şi profundǎ comparativ cu pieţele naţionale considerate individual. Moneda euro serveşte exprimǎrii preţurilor mǎrfurilor comercializate în primul

rând între ţǎrile membre. Circulaţia liberǎ a bunurilor în cadrul Pieţei Interne este impulsionatǎ şi de avantajele pe care moneda unicǎ le oferǎ participanţilor: dispariţia riscului valutar şi a costurilor care însoţesc gestionarea acestuia, transparenţa şi comparabilitatea preţurilor pe pieţele ţǎrilor participante. Moneda unicǎ potenţeazǎ avantajele comerţului liberalizat cu bunuri şi servicii cu cele ale integrǎrii pieţelor factorilor de producţie- forţa de muncǎ şi capitalul. Introducerea, o datǎ cu 1 ianuarie 1999, şi a sistemului de plǎţi şi compensare T.A.R.G.E.T.3 între ţǎrile zonei Euro este de naturǎ a facilita foarte mult operaţiunile de plǎţi intra-comunitare. Sistemul T.A.R.G.E.T. contribuie la funcţionarea pieţei monetare integrate

utilizând moneda euro, care constituie de altfel un instrument indispensabil pentru conducerea eficace a politicii monetare unice. În aceeaşi manierǎ, T.A.R.G.E.T. a continuat sǎ îndeplinescǎ alte douǎ obiective principale, şi anume: • creşterea eficienţei plǎţilor transfrontaliere în euro ; • oferirea unui mecanism eficient şi sigur pentru reglementarea plǎţilor de valoare

ridicatǎ, atât naţionale cât şi internaţionale. În 2003, sistemul T.A.R.G.E.T. a efectuat, în termeni ai valorii, aproape 85 %

din volumul total al plǎţilor în euro de mare valoare, faţǎ de aproximativ 75 % în 2002. Acest progres se explicǎ în special ca urmare a procesului de consolidare a pieţei marcatǎ de închiderea sistemului hibrid Euro Access Frankfurt (E.A.F.) la momentul lansǎrii sistemului R.T.G.S. de cǎtre Banca Federalǎ a Germaniei. Creşterea constantǎ a fluxurilor transfrontaliere înregistrate în T.A.R.G.E.T.

atestǎ în egalǎ mǎsurǎ rolul descrescând al sistemului bǎncii corespondente în zonǎ dupǎ introducerea euro. În 2003, numǎrul participanţilor direcţi la T.A.R.G.E.T. a fost stabilit la 3.560, numǎrul participanţilor indirecţi la 7.328, numǎrul bǎncilor şi sucursalelor cǎtre care mesajele T.A.R.G.E.T. pot fi adresate pe plan internaţional, a fost stabilit la aproximativ 50.000. În 2003, sistemul T.A.R.G.E.T. a intermediat în medie zilnicǎ 253.016 plǎţi (internaţionale şi naţionale) pentru o valoare totalǎ de 1.552 miliarde euro. Aceasta reprezintǎ o creştere de 20 % din numǎrul plǎţilor şi 19 %

283 Trans-European Automated Real-Time Gross Settlement Express Transfer System

Secţiunea Finanţe - Contabilitate ca valoare în raport cu 2002. În sumǎ totalǎ, fluxurile internaţionale au reprezentat 31% din totalul fluxurilor înregistrate în T.A.R.G.E.T., faţǎ de 2002; ca volum, proporţia lor a rǎmas neschimbatǎ la 21 %. Tranzacţiile interbancare au reprezentat 96 % din plǎţile T.A.R.G.E.T. transfrontaliere, exprimate ca valoare totalǎ, şi 54 % în volum, restul fiind constituit de plǎţile clientelei internaţionale. Valoarea medie a unei plǎţi interbancare transfrontaliere a crescut la 25,9 milioane euro, faţǎ de 17,7 milioane în 2002, iar valoarea plǎţilor efectuate de clientela transfrontalierǎ a fost de 0,8 milioane faţǎ de 1,0 milioane în 2002. Confirmând observaţiile fǎcute în 2002, participanţii la T.A.R.G.E.T. îşi prezintǎ, în general, plǎţile la începutul zilei. La ora 13, mai mult de 50 % din volumul zilnic al operaţiilor transfrontaliere şi aproape 75 % din volumul total, a fost deja realizat prin sistemul T.A.R.G.E.T.

Deschiderea operaţiunilor CLS în septembrie 2002 a încurajat aceastǎ tendinţǎ, plǎţile CLS în euro trebuind sǎ fie efectuate în şapte sau cel mult douǎsprezece ore. Aceastǎ prezentare realizatǎ în aceeaşi zi contribuie în general la buna funcţionare a sistemului T.A.R.G.E.T şi permite limitarea riscului de incapacitate de platǎ din cauza constrângerilor de lichiditate intervenind prea târziu. Calendarul pe termen lung al zilelor de închidere a sistemului T.A.R.G.E.T. a fost strict aplicat pentru prima oarǎ în anul 2002. Pânǎ la un nou ordin, ansamblul sistemului T.A.R.G.E.T., cuprinzând toate sistemele naţionale de realizare a plǎţilor în timp real (R.B.T.R.) va fi închis în zilele respective. Aplicarea acestui calendar pe termen lung a permis dispariţia incertitudinilor pe pieţele de capital prin modificǎrile aduse în anii precedenţi. La sfârşitul anului 2002, lansarea noii versiuni T.A.R.G.E.T. s-a realizat cu succes. S-a reuşit totodatǎ şi validarea I.B.A.N.-International Bank Account Number, pentru plǎţile clientelei. Utilizarea I.B.A.N. este o condiţie prealabilǎ a procedurii plǎţilor clientelei şi constituie o etapǎ suplimentarǎ în aceastǎ direcţie. La sfârşitul anului 2002, Consiliul Guvernatorilor a adoptat un nou cadru de

indemnizaţie pentru utilizatorii sistemului T.A.R.G.E.T în caz de disfuncţiune a sistemului. Disponibilitatea sistemului a continuat sǎ se amelioreze în 2003, pentru a atinge 99,77 %. Numǎrul incidentelor s-a diminuat cu 6 % faţǎ de anul 2002. Procedurile de securitate ale sistemului T.A.R.G.E.T. au fost întǎrite în 2003 pentru a creşte eficienţa sistemului şi pentru a rǎspunde exigenţelor plǎţilor de importanţǎ sistemicǎ şi necesitǎţilor impuse de operaţiunile C.L.S. Consiliul Guvernatorilor a decis cǎ bǎncile centrale ale ţǎrilor candidate se vor putea alǎtura sistemului T.A.R.G.E.T. în momentul aderǎrii lor, fǎrǎ ca aceasta sǎ constituie o obligaţie. La sfârşitul anului 2002, Consiliul Guvernatorilor a luat o decizie strategicǎ privind structura noului model al sistemului (T.A.R.G.E.T 2). Obiectivul principal al Eurosistemului rezidǎ în a se asigura cǎ T.A.R.G.E.T evolueazǎ spre un sistem care: sǎ rǎspundǎ mai bine necesitǎţilor clientelei furnizând servicii de calitate şi

armonizate la scarǎ internaţionalǎ; sǎ garanteze eficienţa în termeni ai costurilor; sǎ fie susceptibile de a se adapta rapid evoluţiilor viitoare şi în special lǎrgirii U.E. T.A.R.G.E.T 2, care nu intrǎ în funcţiune înainte de a doua jumǎtate a

deceniului, va reprezenta un sistem cu platforme multiple, constituit din componente naţionale şi dintr-o componentǎ comunǎ. Aceasta din urmǎ va fi o platformǎ informaticǎ utilizatǎ în comun de un anumit numǎr de bǎnci centrale care urmeazǎ sǎ renunţe la platforma individualǎ. În primii trei ani care vor urma introducerii sistemului T.A.R.G.ET. 2, se va evalua capacitatea componentei comune care sǎ satisfacǎ necesitǎţile tuturor bǎncilor centrale şi comunitǎţilor bancare. Ca şi în cazul sistemului

29

Revista Tinerilor Economişti actual, T.A.R.G.E.T.2 va fi un sistem de realizare a plǎţilor în moneda bǎncii centrale pentru plǎţile în euro, în principal un sistem destinat operaţiunilor de valori mari şi de o importanţǎ sistemicǎ. Pe de altǎ parte, ca şi în dispozitivul actual, sistemul va putea servi pentru

plǎţile pe care utilizatorii doresc sǎ le realizeze în timp real şi în moneda bǎncii centrale. T.A.R.GE.T 2 va oferi un nivel al serviciilor mai armonizat decât sistemul actual. Serviciile de bazǎ, care vor cuprinde toate serviciile şi funcţionalitǎţile oferite de toate componentele sistemului T.A.R.G.E.T.2, va aplica o structurǎ tarifarǎ unicǎ la nivelul întregului Eurosistem pentru operaţiunile naţionale şi internaţionale efectuate prin acest sistem. Aceastǎ structurǎ tarifarǎ unicǎ va fi stabilitǎ pe baza unui sistem R.B.T.R. de referinţǎ, definit ca fiind cel al cǎrui cost mediu pe tranzacţie este cel mai scǎzut. Bǎncile centrale naţionale vor avea posibilitatea de a furniza servicii suplimentare, care vor fi tarifate separat şi independent de cǎtre fiecare bancǎ centralǎ.

Modelul bǎncii centrale corespondente (M.B.C.C.) permite utilizarea transfrontalierǎ a garanţiilor pentru contrapartidele operaţiunilor de politicǎ monetarǎ şi de credit. Iniţial, acest model a fost instaurat cu titlu de soluţie provizorie pânǎ la aplicarea altor soluţii pentru piaţǎ. În anii 2002 şi 2003, M.B.C.C. a rǎmas principalul instrument de transfer internaţional al garanţiilor în Eurosistem. Valoarea garanţiilor pǎstrate în cadrul dispozitivului a crescut, trecând de la 157 miliarde de euro la sfârşitul anului 2002 la 194 miliarde de euro la sfârşitul anului 2003. Cele patru sisteme de plǎţi de valori ridicate realizate în euro, şi anume ''Euro

Clearing Systems'' al Asociaţiei bancare pentru euro (EURO I), ''Paris Net Settlement''(P.N.S.) în Franţa, ''Servicio de Pagos interbancarios''(S.P.I.) în Spania şi ''Pankkien on-line Pikasiirrot ja Sekit -järjestlelma (P.O.P.S.) în Finlanda au continuat sǎ funcţioneze în aceeaşi manierǎ satisfǎcǎtoare în anii 2002 şi 2003. În anul 2003, cel mai important dintre aceste sisteme, EURO I a realizat aproximativ 134.900 de operaţiuni pe zi, de o valoare medie zilnicǎ de 188 miliarde de euro. Cel de-al doilea sistem în ordinea importanţei, P.N.S. a fost al treilea din punct de vedere al volumului operaţiunilor efectuate. În legǎturǎ cu aceste evoluţii recente, numǎrul plǎţilor clientelei a crescut în ansamblul sistemelor. Totuşi, cum este vorba în general de plǎţi de valori reduse, valoarea medie a plǎţilor a scǎzut, iar valoarea globalǎ a plǎţilor efectuate a scǎzut cu 10%. Sistemul C.L.S., mecanism obţinut prin reglementarea operaţiunilor de schimb şi-a început activitatea în data de 3 septembrie 2002. C.L.S. permite eliminarea într-o mare mǎsurǎ a riscului de reglementare aferent operaţiilor de schimb procedând la efectuarea operaţiunilor prin modalitatea ''platǎ contra platǎ''. B.C.E. exercitǎ o dublǎ funcţie în ceea ce priveşte C.L.S.: ea participǎ la supravegherea sistemului şi oferǎ servicii de realizare a plǎţilor. Supravegherea sistemului este efectuatǎ conform cadrului de cooperare definit în raportul Lamfalussy. Sistemul federal de rezervǎ este principala autoritate tutelarǎ a mecanismului. Înainte de introducerea sistemului C.L.S., bǎncile centrale care emiteau devize

au evaluat riscurile legate de includerea valutei lor în sistemul C.L.S. La finalul acestui exerciţiu, B.C.E. a decis ca, în general, operaţiunile de schimb implicând moneda euro sǎ fie efectuate în deplinǎ siguranţǎ şi cu maximǎ eficienţǎ; totodatǎ s-a mai hotǎrât ca acest sistem sǎ nu îşi asume riscuri excesive pe piaţa monetarǎ şi în legǎturǎ cu alte sisteme de plǎţi în euro. B.C.E. a aprobat includerea monedei euro în sistemul C.L.S. Toate celelalte bǎnci centrale implicate au ajuns la concluzii similare pentru propria lor devizǎ, iar Sistemul federal de rezervǎ a aprobat punerea în funcţiune a sistemului.

30

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Pentru a încadra juridic caracterul irevocabil al plǎţilor efectuate prin sistemul C.L.S., Banca Angliei a supus sistemul C.L.S. (condus de dreptul britanic) reglementǎrilor Regatului Unit al Marii Britanii, aplicând directiva U.E. referitoare la caracterul definitiv al plǎţilor. Din momentul în care ele efectueazǎ lichidarea operaţiunilor prin sistemul C.L.S., bǎncile îşi alimenteazǎ conturile C.L.S. în deviza corespunzǎtoare tranzacţiei respective prin sistemul R.B.T.R. al zonei monetare. Pentru lichidarea poziţiilor în euro, B.C.E. a deschis un cont în sistemul C.L.S.,

iar toate plǎţile primite sau trimise spre C.L.S. sunt realizate prin Mecanismul sǎu de plǎţi (M.P.E.) şi, în consecinţǎ, prin T.A.R.G.E.T. Pentru a respecta foarte strict scadenţa plǎţilor C.L.S., Eurosistemul a îmbunǎtǎţit dispozitivele de securitate pentru a diminua riscul legat de eventuale incidente pe plan operaţional. Ameliorarea dispozitivelor de securitate a fost testatǎ cu succes în situaţii reale în 2002 şi 2003, în cooperare cu comunitatea bancarǎ. În decembrie 2003, valoarea zilnicǎ a operaţiunilor de schimb realizate prin

C.L.S. a atins cifra de 268 miliarde de dolari, ceea ce ar reprezenta puţin peste 22% din totalul operaţiunilor efectuate zilnic pe piaţa schimburilor. Dupǎ dolarul S.U.A, a cǎrui proporţie se ridicǎ la 47%, euro este deviza de platǎ cea mai utilizatǎ în C.L.S. cu 26% din valoarea totalǎ. Incidenţa asupra lichiditaţi pieţelor în euro a rama limitatǎ, valoarea zilnicǎ a poziţiilor debitoare stabilindu-se în medie la numai 5,2 miliarde euro, iar valoarea medie zilnicǎ a lichiditaţi reţinute în contul C.L.S. deschis la E.P.M. fiind de aproximativ 800 miliarde euro. Dupǎ punerea sa în funcţiune, C.L.S. a fǎcut dovada unei reale stabilitǎţi pe plan operaţional. Comerţul intra- comunitar dobândeşte, o datǎ cu înlǎturarea tuturor barierelor comerciale între ţǎrile respective, caracterul de comerţ intern. De aceea, statisticile evidenţiazǎ distinct comerţul extra - comunitar pe care-l considerǎ adevǎratul comerţ exterior al zonei. U.E., fiind cea mai mare putere comercialǎ a lumii şi înregistrând un grad de deschidere de 17 %, deţinând cca 20 % din exporturile mondiale, acest lucru conferǎ noii sale monede un suport în mǎrfuri şi servicii comercializate pe plan internaţional pe mǎsura acestei deschideri. Euro a devenit astfel o monedǎ de referinţǎ pentru comerţul internaţional; exporturile şi importurile UE cǎtre / dinspre ţǎrile asociate, candidate la aderare, pot fi acum facturate şi plǎtite în euro. Şi operaţiunile comerciale cu alte zone, cum sunt cele în curs de dezvoltare- ţǎrile ACP, au un regim similar. Trebuie precizat faptul cǎ moneda euro a preluat şi locul monedelor naţionale

(D.M, F.F, C.H.F.) în cadrul rezervelor internaţionale, instalându-se în aceastǎ calitate alǎturi de dolar şi imediat dupǎ acesta, dar înaintea unor monede precum lira sterlinǎ, yenul japonez. Având asemenea importante funcţii internaţionale, moneda euro serveşte şi în

calitate de monedǎ- ancorǎ, monedǎ -etalon pentru monede din afara zonei. Existǎ mai multe aranjamente monetare în care este implicat euro. Astfel, monedele ţǎrilor UE care nu participǎ la Uniunea Monetarǎ (lira sterlinǎ, coroanele suedezǎ şi danezǎ) participǎ, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb (N.E.R.M.-New Exchange Rate Mechanism sau E.R.M. II) care înlocuieşte Sistemul Monetar European. Mecanismul constǎ în: • Stabilirea unui curs central faţǎ de euro, care deţine astfel rolul de etalon; • Cursuri bilaterale de schimb între aceste monede şi o marjǎ de fluctuare de + / - 15

%, curs care va fi susţinut de cǎtre respectivele bǎnci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în acest scop, şi finanţǎri pe termen scurt;

31


• Cotarea monedelor se face având euro ca monedǎ de referinţǎ, deci în raport cu 1 euro(cu şase zecimale) raportul faţǎ de acesta servind şi stabilirii marjelor de intervenţie.

Existǎ însǎ şi urmǎtoarele cazuri: ţǎri care preiau euro ca monedǎ naţionalǎ (cazul unor teritorii franceze, foste

colonii); totodatǎ euro a înlocuit francul francez în raportul C.F.A.; ţǎri suverane precum Monaco, San Marino, Vatican care folosesc euro pe baza unui

aranjament special; Cipru şi Macedonia şi-au legat monedele de euro; Bosnia - Herţegovina, Bulgaria- currency board euro / DM Un numǎr de 17 ţǎri (precum Ungaria, Polonia, Irlanda) folosesc un coş de monede

care include euro. În ceea ce priveşte ţǎrile asociate şi candidate la UE, inclusiv România, existǎ mai multe posibilitǎţi de a folosi euro. Mai întâi acestea pot sǎ includǎ euro în regimul cursului de schimb, aşa cum unele au şi fǎcut-o deja.

În ceea ce priveşte România, soluţia unui curs fixat în raport exclusiv cu euro a fost exclusǎ, atât pentru cǎ, în ciuda ponderii mari a schimburilor cu UE, dolarul are un rol important în totalul plǎţilor, cât şi datoritǎ faptului cǎ o ţarǎ candidatǎ nu poate opta pentru participare la Sistemul Valutar II. Cea mai bunǎ soluţie ar fi opţiunea pentru un coş de monede în care euro sǎ ocupe locul respectiv, conform importanţei sale în operaţiunile externe, şi sǎ se instituie o marjǎ controlatǎ de flotare, cu deprecieri de paritate anunţate.

BIBLIOGRAFIE 1. * * * European Central Bank, Annual Report 2002. 2. * * * European Central Bank, Blue Book'' Payments and securities settlement

systems in the European Union''- iunie 2002. 3. * * * European Central Bank, Annual report on the activities of the Anti- Fraud Comitte

of the European Central Bank-26 ianuarie 2003. 4. * * * European Central Bank, Monthly Bulletin- aprilie 2004. 5. * * * European Central Bank, Monthly Bulletin- februarie 2004. 6. * * * European Central Bank, Accession countries balance of payments/

International investment position statistical methods- februarie 2003. 7. * * * European Central Bank, Monetary developments in the Euro area-

februarie 2002. 8. * * * The Official Site Of European Central Bank - www.ecb.int.

32


RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE ŞI RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE MODIFICATĂ -

CRITERII DE BAZA ÎN ADOPTAREA DECIZIEI PENTRU INVESTIŢII

Lect.. univ. dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract. This article treats two of the most important criterions wich could be used in adoption of investment decision of the firm. So, for beginning, we threw out into bold relief internal rate of return both under modalities of ascertain and economic contents. After that, we pointed out the shortcomings of the criterion, we approached the problem of modified internal rate of return, and at the ending we made a determination of these criterions in connection with net present value criterion.

Key words: firm, criterion, rate, cash flow, interpolation, investment project, net present value, return, equation, threshold

Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma cash flow-urilor nete realizate din exploatarea lor. Această comparaţie se poate face fără actualizare, conform principiului sumei algebrice a veniturilor şi cheltuielilor scontate pe durata de viaţă a bunului, sau confruntând cash flow-urile nete pe ani cu cheltuiala pentru investiţii, aduse la momentul opţiunii pentru investiţii. De aceea, în adoptarea deciziei de investiţii se folosesc criterii de opţiune fără actualizare, numite şi criterii simple de opţiune şi criterii de opţiune pe baza actualizării.

Dintre criteriile pe bază de actualizare pot fi folosite: • valoarea actualizată netă; • criteriile derivate din valoarea actualizată netă; • rata internă de rentabilitate (randament). • rata internă de rentabilitate modificată.

Rata internă de rentabilitate (RIR) (în terminologia americană, Internal Rate of Return -IRR), este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată netă este zero.

Deci, notând RIR=r, ecuaţia de determinare a ratei interne de rentabilitate este:

( )

CFr

Iii

i

n

10

1 +∑ − ==

(1)

Cunoscând cash-flow-urile anuale previzionate pentru proiectul de investiţii CFi, valoarea investiţiei I şi durata de viaţă a acesteia n, se poate determina r prin două metode: metoda aproximărilor succesive; cu ajutorul calculatoarelor financiare şi al computerelor.

Deşi, au la bază, în principiu, o ecuaţie de aceeaşi natură, deosebirea între criteriul VAN şi RIR constă în aceea că, în cazul VAN rata de actualizare este cunoscută, alături de celelalte elemente ce intervin în ecuaţie, urmând a se determina valoarea actualizată netă, în timp ce în cazul criteriului RIR, VAN este cunoscută, urmând a se calcula rata de actualizare RIR care face ca VAN să fie zero.

33

Revista Tinerilor Economişti Dacă rata internă de rentabilitate pentru un proiect de investiţii este r, atunci

pentru firma care dă cu împrumut la nivelul ratei r, investiţia nu-i aduce nimic în plus faţă de un plasament pe piaţă la nivelul acestei rate. De aceea, RIR trebuie să fie superioară ratei dobânzii fără risc pe piaţa financiară, adică, r ≥ d

Metoda aproximărilor succesive Calculul RIR necesită, în principiu, rezolvarea ecuaţiei de grad n, (1), care

presupune dificultăţi deosebite când n > 2, şi de aceea este mai simplu de a ne folosi de cvasiliniaritatea curbei VAN=f (a), aşa cum se observă din fig. 1.

Astfel, se determină două valori x% şi (x+1)% pentru r, consecutive, astfel încât în x, VAN >0, iar în x+1, VAN <0.

Pe intervalul de variaţie a ratelor de rentabilitate de la x la x+1, curba VAN poate fi aproximată cu o dreaptă, iar, prin interpolare liniară se determină RIR.

Figura 1. Reprezentarea VAN = f(a) Dat fiind faptul că o mare parte din problemele de politică financiară, se reduc

la rezolvarea unei probleme de rată internă de rentabilitate (randament), am considerat necesară prezentarea pe scurt a interpolării liniare care este folosită cu succes în rezolvarea problemelor de RIR.

Interpolarea liniară a fost introdusă, prima oară, pentru calculul funcţiilor trigonometrice şi al logaritmilor şi se bazează pe aproximarea unei curbe date între două puncte, prin segmentul de dreaptă ce uneşte cele două puncte (vezi figura 2).

Figura 2. Interpolarea liniară

Rata de actualizare (%) B

x+1 A

x

VAN

y

y=f (x)

y=m⋅x+n

x

B(xk+1, yk+1)

xk+1

A(xk yk )

xk

34

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Conform principiului aproximării prin interpolare, se impune coincidenţa

funcţiei cu polinomul de gradul întâi ales pentru aproximare (din punct de vedere geometric, o dreaptă) în nodurile de aproximare xk, xk+1.

Se scrie ecuaţia dreptei care trece prin punctele A(xk,yk) şi B(xk+1,yk+1): x x

x xy y

y yk

k k

k

k k

−−

=−

−+ +1 1

(2)

Rezultă:

y =yk+y yx x

x xk k

k kk

+

+

−−

⋅ −1

1

( ) (3)

şi, deci, polinomul de aproximare de gradul întâi P(x) este de forma:

P(x) =y yx x

x yy yx x

x m xk k

k kk

k k

k kk

+

+

+

+

−−

⋅ + −−−

⋅⎡

⎣⎢

⎤

⎦⎥ = ⋅ +1

1

1

1

n (4)

Reprezentând grafic funcţia de mai sus obţinem o dreaptă numită dreaptă de interpolare. Este evident faptul că abaterea ∆(x) =⏐f (x)-P(x)⏐ depinde de intervalul (xk, xk+1), de curbura funcţiei f (x) şi, deci, de valoarea lui f"(x).

În situaţiile noastre, curbura depinde de orizontul de timp folosit, asupra căruia putem interveni mai mult sau mai puţin. În schimb, stă în "puterea noastră" să cosiderăm un interval (xk,xk+1) cât mai mic. De aceea recomandăm folosirea a două puncte consecutive, adică, xk+1= xk +1.

Criteriul RIR, abordat în această manieră, este un mare consumator de timp, în special, atunci când avem de-a face cu proiecte pe perioade lungi de timp, şi dacă calculele sunt făcute manual, procedeul este extrem de laborios şi ineficient. Dar, cu un soft adecvat, acestea pot fi făcute mult mai rapid, astfel încât, în mod obişnuit, nu trebuie să reprezinte o dificultate practică deosebită.

Metoda de determinare cu ajutorul calculatoarelor financiare şi al computerelor este una extrem de elegantă, utilizată din ce în ce mai frecvent de către firmele serioase. Astfel, se utilizează fie calculatoare financiare care conţin funcţii de genul VAN, RIR, etc., fie pachete soft de genul Excel sau Lotus 1-2-3 care conţin foi de calcul care au funcţii de natura celor specificate anterior.

Dacă prin criteriul VAN două proiecte de investiţii vor fi comparate numai prin acceeaşi rată de actualizare, element suplimentar introdus în modelul de calcul, criteriul RIR prezintă avantajul că RIR este specifică fiecărui proiect şi comparaţia cu o rentabilitate stabilită aprioric de conducerea firmei sau cu rata dobânzii fără risc pe piaţă este extrem de sugestivă. Este evident faptul că sunt acceptate acele proiecte a căror rată de rentabilitate este superioară ratei "prag" stabilită de firmă (aceasta în situaţia proiectelor independente). În situaţia în care avem de-a face cu două sau mai multe proiecte care se exclud reciproc este normal să se reţină proiectul cu rata de rentabilitate cea mai mare. De obicei, rata "prag" de care se ţine cont, este costul mediu ponderat al capitalului.

O situaţie particulară apare atunci când cash flow-urile generate de proiect sunt egale pe parcursul celor n ani (CF).

Ecuaţia de determinare a ratei de rentabilitate (r) este:

CF rr

In

⋅− +

− =−1 1 0( )

(5)

35

Revista Tinerilor Economişti În folosirea criteriului RIR apar probleme atunci când ecuaţia de calcul a RIR

nu are rădăcini reale, nu are soluţii sau are soluţii multiple datorită faptului că fluxurile de intrare şi ieşire alternează de la un an la altul având valori pozitive şi negative.

Criteriul RIR nu respectă principiul aditivităţii. Regula de aditivitate nefiind satisfăcută, aceasta obligă conducătorii firmelor să ia în considerare toate portofoliile posibile ale proiectelor de investiţii înainte de a face opţiunea. De exemplu, dacă într-un an firma studiază p proiecte, aceasta va trebui să studieze

portofolii pentru a fi sigură că l-a reţinut pe cel care are rata internă de rentabilitate cea mai ridicată. C C Cp p p

p0 1 2 2+ + + = + CppL

Ideea evaluării proiectelor pe baza ratei interne de rentabilitate modificate (RIRM) (modified internal rate of return - MIRR), a pornit de la un inconvenient major, şi anume acela al ipotezei nerealiste de reinvestire constată în aceeaşi firmă şi la aceeaşi rată internă de rentabilitate a cash flow-urilor viitoare. S-a propus, astfel, utilizarea unei RIRM, care are ca punct de pornire reinvestirea cash flow-urilor la o rată de rentabilitate specifică firmei şi nu proiectului de investiţii analizat. Aceasta s-a dovedit a fi un indicator mult mai bun de apreciere a rentabilităţii relative şi un procedeu mult mai suplu pentru stabilirea bugetelor de investiţii.

Pentru determinarea relaţiei de calcul se procedează ca în cazul valorii viitoare nete, adică are loc o capitalizare la momentul n atât a investiţiei, cât şi a cash flow-urilor viitoare, singura deosebire constând în faptul că pentru capitalizare în cazul investiţiei se foloseşte ca rată de capitalizare RIRM, iar, în cazul cash flow-urilor viitoare se va utiliza rata de rentabilitate specifică firmei la care pot fi reinvestite cash flow-urile viitoare.

Aşadar,

I RIRM CF rni

n i

i

n

( ) (11

+ = + −

=∑ )1 (6)

( )( )

11

1+ =+ −

=∑

RIRMCF r

In

in i

i

n

(7)

11

1+ =+ −

=∑

RIRMCF r

I

in i

i

n

n( )

(8)

RIRMCF r

I

in i

i

n

n=

+−

−

=∑ ( )1

11 (9)

în care: r = rata de rentabilitate specifică firmei la care pot fi reinvestite cash flow-urile viitoare. RIRM prezintă un avantaj incontestabil comparativ cu RIR, şi anume, acela că,

atâta timp cât criteriul RIR presupune că toate cash flow-urile proiectului vor fi reinvestite la o rată a dobânzii egală cu rata internă de rentabilitate a proiectului respectiv, criteriul RIRM presupune că toate cash flow-urile generate de proiect sunt reinvestite la o rată a dobânzii egală cu rata costului mediu ponderat al capitalului, lucru mult mai realist care face din RIRM un indicator mult mai bun de măsurare a

36

Secţiunea Finanţe - Contabilitate rentabilităţii proiectului. Acesta este şi motivul care face ca RIRM să fie foarte agreată de investitori şi de analiştii financiari.

În plus, pentru două proiecte de aceeaşi mărime prin folosirea criteriului RIRM şi VAN se va ajunge la aceeaşi concluzie (de acceptare sau de respingere a proiectului), lucru care în cazul utilizării criteriului RIR şi criteriului VAN nu se întâmplă întotdeauna. Dacă proiectele sunt, însă, de mărimi diferite, pot să apară şi de această dată rezultate contradictorii.

Concluzia ar fi aceea că, deşi criteriul RIRM s-a dovedit a fi mai eficient decât criteriul RIR, totuşi, criteriul VAN rămâne "liderul", şi prin simplul fapt că oferă un indiciu mult mai corect despre contribuţia fiecărui proiect la sporirea valorii firmei, adică criteriul VAN maximizează totdeauna averea acţionarilor.

BIBLIOGRAFIE 1. Berceanu D. Deciziile financiare ale firmei, Editura Universitaria,

Craiova, 2002 2. Copeland T.E.

Weston J.F Financial Theory and Corporate Policy, Third Edition, Addison-Wesley Publishing Company, New York, 1992

3. Van Horne J.C. Financial Management and Policy, 11th Edition, Prentice-Hall Inc., New Jersey, 1998

37


CONSIDERAŢII PRIVIND EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

Lect. univ. drd. Mitu Narcis Eduard Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The invested capital of an enterprise is usually identified with its corporal shape - fixed means, fields, etc. - assets which may be evaluated without any problems using classic procedures which, in the present national economic context, have an important value in the patrimony of an enterprise, while the intangible assets have an insignificant value. As a result, the value of an enterprise may be measured in accordance with its material patrimony, but it is also present in the capacity of attaining, generating, distributing the intangible resources and also in applying the knowledge both strategically and operationally.

Key words: evaluation, enterprise, asset, value, patrimony, cash-flow, market price.

Vânzarea unei afaceri în care s-au investit ani de muncă înseamnă dorinţa legitimă de a obţine cât mai mult posibil în momentul realizării cesiunii întreprinderii sau numai a unei părţi din ea. Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitate a valorii întreprinderii este necesară o evaluare a acesteia. Evaluarea nu este un exerciţiu simplu şi nici o ştiinţă exactă, aceasta depinzând, în mare măsură de puterea de înţelegere şi capacitatea evaluatorului de a se adapta solicitărilor şi mediului. Valoarea rezultată în urma unei evaluări nu trebuie confundată cu preţul de vânzare al întreprinderii sau a unei părţi din acţiunile ei. Răspunsul la întrebarea: Cât valorează întreprinderea? se poate da utilizând mai multe metode de evaluare. Oricare din metodele utilizate nu poate conduce decât la o valoare orientativă a întreprinderii, valoare care va ajuta în stabilirea preţului de vânzare.

1. Evaluarea prin activul net sau valoarea contabilă netă Această metodă încearcă evaluarea întreprinderii prin patrimoniul ei. Astfel, valoarea întreprinderii va fi egală cu activul său (imobilizări, stocuri, creanţe clienţi, disponibilităţi băneşti) din care se scad datoriile exigibile (împrumuturi, furnizori, impozite, alte datorii). Valoarea întreprinderii = Valoarea activelor - Valoarea datoriilor Evaluarea se realizează pe baza bilanţului. Limita metodei constă în faptul că ea nu reflectă cu exactitate realitatea economică. Bilanţul conţine date istorice, aşa cum de altfel se găsesc în toată contabilitatea întreprinderii. Dacă în cazul disponibilităţilor băneşti acestea au o valoare reală identică cu cea înscrisă în bilanţ, valoarea unui imobil, a unor utilaje, maşini sau a unui stoc de marfă poate diferi foarte mult de ceea ce este înscris în bilanţ. De asemenea, creanţele şi obligaţiile în valută, în condiţii de inflaţie, au altă valoare faţă de cea înscrisă în bilanţ.

38

Secţiunea Finanţe - Contabilitate Ajustarea valorilor din bilanţ este uneori favorabilă vânzătorului (reevaluarea clădirilor sau terenurilor), alteori favorabilă cumpărătorului (stocuri greu vandabile, utilaje uzate sau chiar hale industriale vechi). Pentru ajustări fie se ţine cont de indicele de inflaţie existent de la data achiziţiei până la data curentă, fie se consideră valorile de înlocuire de la acea dată ale activelor (achiziţia de noi active pentru înlocuirea celor vechi). Vânzătorul trebuie să nu uite că valoarea activelor unei societăţi nu este dată numai de cea înscrisă în bilanţ ca activ tangibil. Întreprinderea cumulează în timp un anumit nivel de cunoştinţe, îşi clădeşte o reputaţie şi o clientelă solidă sau, într-un cuvânt, are ceea ce se numeşte goodwill. Valorificarea goodwill-ului este bine a fi încredinţată unui specialist, deoarece renumele sau fondul comercial (goodwill-ul) poate fi mai important decât activele existente într-un anume moment al existenţei întreprinderii.

2. Evaluarea prin multiplu de rezultate Această metodă are ca principiu determinarea valorii întreprinderii prin rentabilitatea ei, lucru realizabil pornind de la rezultatul (net, de exploatare, marja brută) care se multiplică cu rata câştigurilor din domeniul de activitate al societăţii. Metoda are ca punct de plecare al evaluării, determinarea rezultatului ce se consideră a fi relevant. Se poate porni de la beneficiul net, aceasta abordare având avantajul simplicităţii, însă prezintă dezavantajul că rezultat net este, de cele mai multe ori influenţat de rezultatele excepţionale ale societăţii. Se poate porni în determinarea valorii şi de la rezultatul exploatării care prin natura lui elimină veniturile şi cheltuielile financiare şi excepţionale sau, de la rezultatul curent (rezultatul exploatării plus rezultatul financiar). Dacă, considerăm valabile criteriile anglo-saxone atunci rezultatul de pornire va fi EBIT (earnings before interest and tax) respectiv, rezultatul fără venituri si cheltuieli financiare si exceptionale si impozit sau EBITDA (earning before interest, tax, depreciation and amortization) respectiv rezultatul precedent la care se adaugă amortizarea. Perioada la care se face referirea poate fi exerciţiul încheiat, rezultatul previzionat pentru anul curent sau o medie a mai multor ani. Coeficientul de multiplicare (N) depinde de sectorul de activitate; cu cât acesta este considerat mai riscant cu atât coeficientul este mai mic. Chiar şi în cadrul aceluiaşi sector întreprinderile mari sunt avantajate faţă de cele mici, dar cel mai important factor în stabilirea coeficientului este potenţialul de creştere. Coeficienţii practicaţi în ţările cu o piaţă mai bine structurată şi care deţin informaţii viabile despre diverse sectoare de activitate, prezentaţi ca exemplificare a diferenţelor ce pot să apară, se situează între de 5 până la 20 de ori rezultatul în funcţie de sector : - prelucrarea laptelui între de 5 până la 7 ori ; - industria maselor plastice între de 7 până la 9 ori ; - bijuterii între de 5 până la 8 ori ; - tehnologia informaţiei între de 10 până la 20 ori.

Această metodă trebuie aplicată cu multă prudenţă pentru a obţine o evaluare apropiată de cea reală.

Valoarea întreprinderii = N * Rezultat

39

Revista Tinerilor Economişti 3. Evaluarea prin fluxuri de trezorerie (cash-flows)

În acest caz o întreprindere poate fi evaluată prin lichidităţile pe care urmează să le genereze în viitor. Valoarea ei este dată de fluxurile de trezorerie (cash-flows) previzionale susceptibile a fi obţinute în următorii ani. Pentru un astfel de demers, în primul rând, trebuie să definim metoda de măsurare a fluxurilor de trezorerie. Armonizarea reglementărilor contabile româneşti cu cele europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate reţin Standardul Internaţional de Contabilitate IAS7. Cele doua metode, cea directa şi cea indirectă care pot fi utilizate cu acest scop, fac distincţia între fluxurile din activităţi de exploatare, activităţi de investiţii, activităţi de finanţare. Metoda indirectă porneşte de la profitul net înainte de impozitare la care se adaugă amortizările, cheltuielile şi pierderile financiare şi se scad veniturile din investiţii financiare, se ajustează (+/-) diferenţele de stocuri şi datorii sau creanţe pentru obţinerea fluxului din activităţi de exploatare la care se adaugă sau scade fluxul din activităţile de investiţii şi de finanţare. Fluxurile de trezorerie determinate prin metoda directă se bazează pe încasările de la clienţi din care se scad plăţile către furnizori, angajaţi, comisioane bancare, impozit pe profit la care se adaugă sau scade numerarul rezultat din activităţi de investiţii (achiziţia de clădiri, echipamente sau vânzarea lor) şi numerarul rezultat din activităţi de finanţare (emisiuni de acţiuni, cumpărarea de acţiuni, împrumuturi pe termen lung, plata dividendelor). De cele mai multe ori, atunci când se analizează oportunitatea acordării unui credit de către bănci, se preferă metoda directă da calcul a fluxurilor de trezorerie din partea clientului. După alegerea metodei de determinare a fluxurilor de trezorerie începe munca de construcţie a unei proiecţii a activităţii întreprinderii în următorii cinci sau mai mulţi ani. Această muncă presupune o profundă cunoaştere a întreprinderii respective, a mediului de afaceri, a perspectivelor pieţei interne şi a celei externe şi de asemenea o oarecare intuiţie a viitoarelor oportunităţi de afaceri din domeniul respectiv. Prin realizarea unei astfel de situaţii prospective se încearcă să se estimeze nevoia viitoare de investiţii (corporale, necorporale), posibilităţile operaţiunilor financiare (achiziţii sau vânzări de acţiuni, operaţiuni de leasing), necesarul pentru asigurarea funcţionării curente a întreprinderii care să asigure o dezvoltare constantă a activităţilor. Fluxul de trezorerie sau de lichidităţi se exprimă în echivalent monetar la puterea de cumpărare a zilei. Actualizarea sau exprimarea în preţuri constante necesită ajustări ale valorilor previzionate. De ce se face această actualizare? În primul rând din cauza inflaţiei, iar în al doilea rând datorită faptului că banii pe care urmează să-i primim sunt bani ce nu pot fi investiţi în momentul de faţă pentru a produce alte lichidităţi imediat. Actualizarea se poate face plecând de la rata investiţiilor fără risc (împrumuturi de stat) la care se adaugă o primă pentru riscul de ţară, riscul întreprinderii şi o primă suplimentară pentru riscul datoriilor întreprinderii. Dacă aceste riscuri sunt mari se poate ca investitorul (cumpărătorul) să considere investiţia (achiziţia) nerentabilă. Astfel, se poate spune că realizarea acestui gen de previziune care să ţină seama de dezvoltarea întreprinderii, de nivelul inflaţiei, de riscurile aferente ţării cât şi ale

40

Secţiunea Finanţe - Contabilitate întreprinderii în domeniul ei de activitate, este o activitate care ţine mai mult de exerciţiul mersului pe sârmă.

Valoarea întreprinderii = Suma fluxurilor de trezorerie previzionate În alegerea uneia dintre metodele enumerate foarte succint şi, cred, pe înţelesul tuturor, trebuie să punem în balanţă efortul necesar de evaluare cu justificarea acestui efort prin importanţa întreprinderii şi a valorii de vânzare a acţiunilor ei. Preţul de vânzare nu trebuie să fie fixat rigid numai în limitele evaluării. Dacă nevoia de bani este mai urgentă sau nu, sau se doreşte maximizarea sumelor încasate din vânzare, preţul poate varia în jurul valorii rezultate din evaluare. Cât de mult ? Uneori chiar foarte mult. Se poate întâmpla ca oferta să fie la jumătate din valoarea determinată prin evaluare şi dorită, sau să fie dublă faţă de ceea ce se aşteptă ca ofertă. O dată cu stabilirea preţului pătrundem în lumea negocierilor cu eventualii cumpărători (ca scop final al evaluării), unde trebuie ţinut seama întotdeauna de anumite reguli dintre care cele mai importante pot fi:

• Trebuie apelat la un specialist sau o firmă specializată în evaluări deoarece aceasta poate aduce o creştere credibilă a valorii de vânzare;

• Dorinţa de vânzare este necesar să fie argumentată serios deoarece cumpărătorul poate fi curios să afle de ce se vinde o afacere aşa de bună;

• Contabilitatea trebuie să fie ţinută în ordine şi la zi pentru a putea în orice moment să ofere date şi detalii necesare cumpărătorului;

• Serviciile unui avocat specializat în drept comercial sunt indispensabile; • Nu deschideţi focul primul. Indicaţi o limită minimală şi una maximală pentru

preţul de vânzare şi lăsaţi cumpărătorul să facă prima ofertă; • Dacă trebuie negociat cu o echipă a cumpărătorului nu fiţi în inferioritate

numerică şi aşezaţi-vă la masă în faţa echipei cumpărătorului cu consilierii de o parte şi alta a dumneavoastră ca să puteţi schimba păreri şi note mai uşor;

• Este bine ca din discuţii să se înţeleagă că mai există şi alte oferte de cumpărare fără să fie nominalizaţi potenţialii cumpărători;

• Trebuie să se obţină informaţii cât mai multe despre intenţiile cumpărătorului, sau mai bine zis despre ce se ascunde în spatele ofertei. Se poate ca ofertantul să dorească să cumpere şi alte întreprinderi din domeniul respectiv şi va dori să nu mărească preţul de achiziţie în sectorul respectiv. Contractul va trebui negociat cu un preţ de pornire mai mic, ce poate fi făcut public, şi cu alte clauze care conduc la valoarea reală a tranzacţiei, la finalizarea ei;

• Nu este bine să se petreacă prea mult timp în preajma cumpărătorului, o indiscreţie poate costa mult;

• Nu lăsaţi ca afacerea să-şi diminueze nivelul de performanţă în perioada de căutare şi de negociere cu eventualii cumpărători, aceasta poate genera multe probleme delicate.

BIBLIOGRAFIE 1. Dumitrescu, D., Dragotă,

V., Ciobanu, A. Evaluarea întreprinderilor, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002

2. Işfănescu, A., Robu, V., Anghel, I.,

Evaluarea întreprinderii, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2001

3. Stancu, I. Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002

41


CONTRIBUŢII LA EVALUAREA POLITICII DE CURS DE SCHIMB ÎN ROMÂNIA DIN

PERSPECTIVA INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ EUROPEANĂ

Prep. drd. Oana Gherghinescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The present paper focuses on assessing the effectiveness of the exchange rate policy carried out by the National Bank of Romania. For certain periods of time, the management of the exchange rate has been subordinated to supporting the competitiveness of Romanian exports and thus affected the successfulness of disinflation efforts. Given the fact that the prerequisites for becoming a member state of the European Monetary Union include not only nominal convergence but also real convergence criteria, Romanian monetary authorities aim at fostering the real appreciation of the national currency, which, correlated with an increase in the nominal GDP, would further on shorten the gap that separates us from the developed countries.

Key words: exchange rate policy, National Bank of Romania, European Monetary Union, nominal/real appreciation/deppreciation

În economiile dezvoltate, autonomia politicii monetare (capacitatea băncii centrale de a ţinti masa monetară sau rata dobânzii) şi managementul cursului de schimb (posibilitatea atenuării fluctuaţiilor conjuncturale ale acestuia prin intervenţii ale băncii centrale pe piaţa valutară) sunt invers corelate. Autonomia politicii monetare este cu atât mai redusă cu cât managementul cursului de schimb este mai activ, dispare atunci când cursul de schimb este fix şi este deplină în cazul flotării libere a cursului de schimb.

În cazul economiilor în tranziţie, se poate identifica o secvenţialitate a regimurilor cursului de schimb, pornind de la flexibilitatea redusă a acestora în scopul convergenţei rapide între structurile preţurilor relative interne şi internaţionale, continuând cu sporirea graduală a flexibilităţii, pe măsura întăririi capacităţii de a controla inflaţia prin politici macroeconomice interne.

Deschiderea spre exterior a economiei româneşti la debutul perioadei de tranziţie a adus cursul de schimb al monedei naţionale în centrul atenţiei autorităţilor. Tendinţa Băncii Naţionale a României (BNR) de a utiliza cursul de schimb ca ancoră antiinflaţionistă, prin intervenţii succesive pentru a evita deprecierea continuă a leului şi, mai mult, pentru a forţa supraaprecierea lui în termeni reali, a introdus multiple distorsiuni în evoluţia comerţului exterior şi pe piaţa internă.

Astfel, imediat după 1989, cursul s-a menţinut supraevaluat în comparaţie cu puterea externă de cumpărare a monedei naţionale, afectând echilibrul balanţei de plăţi prin descurajarea exportatorilor şi încurajarea importatorilor. Folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă în intervalul 1990-1994 s-a dovedit contraproductivă şi a demonstrat că supraevaluarea monedei naţionale a fost un lux costisitor şi ineficient, din următoarele considerente:

42


• a menţinut dependenţa de finanţarea externă şi a limitat orientarea către export a industriilor româneşti;

• a condus la ieftinirea importurilor, periclitând întreaga structură productivă naţională;

• atingerea obiectivului vizat (temperarea procesului inflaţionist) a fost limitată în timp, dat fiind faptul că operatorii pe piaţă au interpretat supraevaluarea monedei naţionale ca nesustenabilă şi au inclus marje suplimentare în costuri, de teama unei eventuale deprecieri a leului. Paradoxal, rata inflaţiei a ajuns să fie alimentată exact de instrumentele desemnate să o limiteze.

În aceste condiţii, la nivelul anului 1995, BNR a renunţat la folosirea cursului valutar ca ancoră antiinflaţionistă, considerându-se că o depreciere nominală în acelaşi ritm cu inflaţia ar reprezenta soluţia cea mai potrivită. Integrarea, la finele aceluiaşi an, a segmentelor pieţei valutare a condus la o depreciere abruptă, în termeni nominali, a monedei naţionale, susceptibilă să asigure limitarea dezechilibrului extern.

Pe parcursul anului 1996, autoritatea monetară a intervenit pe piaţă ca vânzător net de valută, în special pentru sprijinirea importurilor de energie, contribuind prin aceasta la o apreciere continuă a monedei naţionale în raport cu dolarul şi, implicit, la alimentarea unor puternice tensiuni pe piaţa valutară şi în evoluţia balanţei de plăţi. Nivelul apreciat al cursului de schimb a devenit, în aceste condiţii, nesustenabil, astfel încât, spre finele anului, moneda naţională s-a depreciat brusc, cu circa 12% în termeni nominali. Această schimbare de situaţie s-a dovedit a fi o sursă de inflaţie în anul 1997, mai ales prin stimularea anticipaţiilor inflaţioniste, în timp ce exporturile au rămas relativ inelastice la fluctuaţiile cursului de schimb.

Şi la nivelul anilor 1998-2003, autoritatea monetară a considerat ca fiind neadecvată adoptarea cursului de schimb ca ancoră a politicii monetare, date fiind nivelul încă prea înalt al inflaţiei, volumul insuficient al rezervelor valutare şi menţinerea unei acute constrângeri externe. Din cauza inflaţiei interne dinamice, ancora de curs ar fi devenit nesustenabilă în termeni reali, ajungându-se în timp la o depreciere masivă a monedei naţionale. Principalele obiective fixate de autoritatea monetară au fost achitarea integrală a serviciului datoriei externe şi creşterea rezervelor valutare, concomitent cu continuarea demersurilor de susţinere a competitivităţii exporturilor româneşti şi de atenuare a deficitului contului curent.

Evoluţiile favorabile înregistrate la nivelul anilor 1999-2000 au presupus, însă, importante eforturi din partea autorităţii monetare. Sub impactul intrărilor de capitaluri străine, care au generat un excedent de valută pe piaţă, cursul de schimb şi-a modificat traiectoria faţă de perioadele anterioare, intrând într-un proces lent de reapreciere.

În aceste condiţii, pentru a putea să-şi urmeze obiectivele fixate, Banca Naţională a fost nevoită să intervină pe piaţa valutară pentru a evita aprecierea leului, împiedicând astfel erodarea câştigului de competitivitate acumulat până în acel moment. Intervenţiile autorităţii monetare s-au concretizat în cumpărări masive de valută, făcând necesară, în contrapartidă, injectarea unui volum important de lichiditate şi intensificarea eforturilor de sterilizare a acestui surplus.

Politica de depreciere nominală a leului a fost practicată intens la nivelul anilor 1999 şi 2000, utilizarea sa fiind diminuată începând din anul 2001, aşa cum se poate observa din tabelul nr.1.

O analiză comparativă a ratelor de depreciere a monedei naţionale în raport cu dolarul american şi cu euro, pe de o parte, şi a ratei inflaţiei, pe de altă parte (Graficul nr.1) relevă că politica de depreciere nominală s-a suprapus, în cea mai mare parte a

43

Revista Tinerilor Economişti intervalului, unei aprecieri în termeni reali a leului faţă de cele două valute, ceea ce a constituit şi un factor de sprijin pentru dezinflaţie.

Tabelul 1 ROL/USD ROL/EUR Curs mediu al perioadei

Depre-ciere medie

Curs la sfârşitul perioadei

Depreciere/apreciere la sfârşitul perioadei

Curs mediu al perioadei

Depre-ciere medie

Curs la sfârşitul perioadei

Depre-ciere la sfârşitul perioadei

1998 8.875,55 19,21% 10.951 26,73% (D) 9.984,25 18,96% 12.788 19,33% 1999 15.332,93 42,11% 18.255 40,01% (D) 16.295,57 38,70% 18.331 30,24% 2000 21.692,74 29,32% 25.926 29,59% (D) 19.955,75 18,34% 24.118 24,00% 2001 29.060,86 25,35% 31.597 17,95% (D) 26.026,89 23,33% 27.881 13,50% 2002 33.055,46 12,09% 33.500 5,68% (D) 31.255,25 16.73% 34.919 20,16% 2003 33.200,07 0,44% 32.595 2,78% (A) 37.555,87 16,78% 41.117 15,07% Sursa: prelucrare după datele statistice preluate din Rapoartele anuale 1998-2003 ale BNR

0

10

20

30

40

50

60

70

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Deprecierea leului în raport cudolarul, calculată în funcţie decursul mediu al perioadeiDeprecierea leului în raport cueuro, calculată în funcţie decursul mediu al perioadeiRata inflaţiei, nivel mediu anual

%

Figura 1

Deprecierea monedei naţionale faţă de dolarul american, respectiv faţă de EURO a fost calculată după relaţia:

100

directa 1

directa 1

- directa

1

1-i

1-ii ×=

Cotatia

CotatiaCotatia%Di

unde: Di % - deprecierea monedei naţionale în anul i. Menţionăm că, dacă BNR nu ar fi intervenit pe piaţă, leul s-ar fi apreciat şi mai

puternic în termeni reali, ceea ce ar fi condus la accelerarea procesului de dezinflaţie, dar ar fi agravat deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe.

Însă, o regulă ignorată la noi în perioada de tranziţie a fost aceea că politica de depreciere nominală nu poate da rezultate satisfăcătoare simultan în planul îmbunătăţirii poziţiei externe şi în cel al reducerii inflaţiei interne decât dacă este însoţită de politici de reducere a absorbţiei interne. În caz contrar, ea poate să devină o sursă de inflaţie, mai ales prin stimularea anticipaţiilor inflaţioniste. Lipsa politicilor de acompaniament pe latura absorbţiei a fost determinată şi de preocuparea excesivă a autorităţilor româneşti pentru nivelul ocupării forţei de muncă, ştiut fiind că aceste politici ar fi

44

Secţiunea Finanţe - Contabilitate agravat şomajul. Rezultatul l-a constituit menţinerea economiei româneşti într-o poziţie captivă pe spirala deprecierii nominale şi a inflaţiei.

Privind retrospectiv, în România se poate vorbi despre o alternanţă a perioadelor de folosire a cursului nominal de schimb pentru reducerea inflaţiei şi a perioadelor prelungite de depreciere nominală vizând competitivitatea, cu preţul unor pierderi substanţiale pe frontul antiinflaţionist.

Dat fiind faptul că aderarea la Uniunea Monetară Europeană impune o convergenţă reală, nu doar una nominală, autorităţile monetare urmăresc să pună accentul pe aprecierea reală a monedei naţionale, factor care, corelat cu creşterea PIB nominal, poate să contribuie la scurtarea decalajului ce ne separă de ţările dezvoltate. La nivelul anilor 2002-2003, a devenit aproape unanim aprobată ideea că aprecierea monedei naţionale, generată de conjunctura de pe piaţa valutară, trebuie acceptată, câtă vreme ritmul de creştere a productivităţii muncii îl depăşeşte pe cel al câştigului salarial real, iar situaţia balanţei de plăţi permite realizarea acestui deziderat. Totuşi, trebuie să menţionăm că particularităţile tranziţiei şi stadiul actual al reformei nu-i permit autorităţii monetare să ignore complet poziţia externă a României. Autorităţile monetare trebuie să aibă în vedere că aprecierea nominală a leului poate constitui un factor de atracţie pentru intrările de capitaluri speculative, al căror efect trebuie anulat, chiar dacă acest demers complică eforturile de sterilizare ulterioară a surplusului de lichiditate. Astfel, pe fondul regimului de curs cu flotare controlată, BNR îşi rezervă dreptul de a efectua intervenţii limitate pe piaţă, având ca ţinte principale evitarea fluctuaţiilor exagerate şi prevenirea aprecierii excesive, în termeni reali, a monedei naţionale, al cărei pericol nu este de neglijat.

Influenţarea semnificativă a evoluţiei cursului de schimb al leului de către BNR şi, ulterior, a întregii structuri a randamentelor bancare - prin stabilirea propriei rate de dobândă - a inclus elemente de discreţionarism în cadrul de conducere a politicii monetare. Instabilitatea cererii de monedă şi impredictibilitatea evoluţiei creditului, a bazei monetare şi a lui M2, mai pregnante în perioada recentă, estompează rolul agregatelor monetare în conducerea politicii monetare, context în care cursul de schimb şi, în ultima perioadă, rata dobânzii băncii centrale au devenit indicatori mai potriviţi pentru caracterizarea atitudinii politicii monetare.

BIBLIOGRAFIE 1. Antohi, D.

Udrea, I. Braun, H.

Mecanismul de transmisie a politicii monetare în România, Caiete de Studii BNR, ianuarie 2003

2. Isărescu, M. Politici şi perspective privind integrarea României în Uniunea Economică şi Monetară, Conferinţa "Procesul de convergenţă în cadrul Uniunii Europene", Bucureşti, 23 Septembrie 2004

3. Isărescu, M. România: drumul către Euro, Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 2004

4. http://www.bnro.ro

45

http://www.bnro.ro/


CARACTERISTICILE ŞI SPECIFICITATEA PIEŢELOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Asist univ .dr. Roxana Nanu Asist. univ. dr. Raluca Drăcea Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: An international financial market has the role to be an attraction and a distribution part at the world level. These, the financial markets play an essential role in the functioning of the international capital market. An wide financial market has capital markets, put together the international banking activities, is relied on an lot of human competences and technological abilities, and got, finally, appropriate reglementation and control proceedings.

Keywords: international financial market, international capital market, international banking, reglementation and control proceedings

O piaţă financiară internaţională are vocaţia de a fi un pol de atracţie şi de redistribuire a capitalurilor la nivel mondial. De aceea, pieţele financiare joacă un rol esenţial în funcţionarea pieţelor internaţionale de capital. Rolul lor e la fel de important pentru economia ţărilor în care ele sunt localizate, şi aceasta din următoarele motive:

- o piaţă internaţională de calitate este un atu indispensabil pentru reuşita economică şi financiară a unei ţări dezvoltate;

- o piaţă financiară internaţională creează locuri de muncă numeroase, diversificate, foarte adesea cu o valoare adăugată ridicată, şi permite dezvoltarea unei veritabile industrii financiare;

- o piaţă financiară facilitează finanţarea economiei reale şi a întreprinderilor care sunt la baza dezvoltării economice;

- o piaţă financiară şi pieţele de capital, care le reprezintă scheletul, facilitează alegerile consumatorilor şi economiile cetăţenilor, făcând posibilă o alocare optimă a resurselor lor în timp. O piaţă financiară mare cuprinde pieţele de capital, ea adună activităţi bancare

internaţionale, se sprijină pe un ansamblu de competenţe umane şi dibăcie tehnologică, beneficiază, în fine, de o reglementare şi de proceduri de control adecvate.

1. O gamă întinsă de pieţe de capital O piaţă internaţională e mai întâi o piaţă financiară capabilă de a satisface nevoile proprii ale întreprinderilor, dar o piaţă financiară este astăzi mai mult ca o simplă piaţă bursieră. Ea trebuie să adune numeroase instituţii financiare şi un ansamblu diversificat de pieţe de capital care să permită satisfacerea diferitelor obiective ale investitorilor şi multiplele nevoi ale celor care împrumută.

1.1.Piaţa acţiunilor şi a fondurilor proprii Prezenţa unei importante pieţe a fondurilor proprii şi a uverturii sale de non-rezidenţi şi de investitori internaţionali sunt două condiţii primordiale pentru a asigura

46

Secţiunea Finanţe - Contabilitate dezvoltarea unei pieţe financiare internaţionale. Există, de fapt, două tipuri de bursă. Unele, precum cea din Luxemburg, sunt în esenţă simple centre de înregistrare. Altele, precum cele din Londra şi New York, colectează şi distribuie capitaluri la scară mondială şi constituie, din acest motiv, veritabile pieţe internaţionale. Numărul acţiunilor străine înscrise la cotare nu e un criteriu în întregime satisfăcător, dar el furnizează orice ar fi o indicaţie asupra gradului de internaţionalizare a unei pieţe financiare.

1.2. Piaţa monetară şi pieţele datoriei O piaţă financiară trebuie să posede o piaţă monetară eficace înainte de a oferi băncilor posibilitatea de a se refinanţa în cele mai bune condiţii posibile. Această piaţă trebuie să fie completată de o vastă piaţă de capital pe termen scurt implicând o mare diversitate a titlurilor financiare: bonuri de tezaur, bilete de trezorerie, certificate de depozit, acceptări bancare. Această piaţă de titluri de creanţe negociabile trebuie să permită tezaurului public, întreprinderilor şi diverselor instituţii financiare de a se finanţa în cele mai bune condiţii. Ea trebuie să egaleze oportunităţile de plasare a diverşilor investitori instituţionali. Piaţa titlurilor pe termen scurt trebuie să fie completată de o piaţă a datoriei pe termen lung. Aceasta datorie este mai întâi publică dar compartimentul datoriei private, prin care înţelegem segmentul de high yeld bonds, trebuie să fie semnificativ. Cele mai mari pieţe financiare sunt acelea unde piaţa datoriei private se dezvoltă pentru a facilita finanţarea întreprinderilor. În completarea pieţelor obligatare, este de dorit să existe şi o piaţă ipotecară, pentru a facilita finanţarea imobiliară, o piaţă a obligaţiunilor şi o piaţă a obligaţiunilor funciare.

1.3. Pieţele derivate Câteva pieţe financiare au de la început o fostă vocaţie comercială care explică ieşirea la suprafaţă a pieţelor la termen ca cele dintâi subiecte. Prezenţa lor intensifică internaţionalizarea unei pieţe financiare, căci ele sunt instrumente de gestiune indispensabile societăţilor de comerţ, care sunt internaţionale prin însăşi natura lor. E fără îndoială imposibil de a dezvolta o piaţă financiară plecând numai de la pieţele la termen de mărfuri, dar este interesant de constatat că trei mari pieţe internaţionale (New York, Londra şi Chicago) posedă o gamă întinsă de pieţe comerciale la termen şi depun eforturi pentru a crea altele noi. Pieţele derivate nu au devenit o maşinărie esenţială pentru toată piaţa financiară şi nu au căpătat o importanţă reala decât odată cu dezvoltarea pieţelor având următoarele active: acţiuni, titluri financiare cu venit fix şi indici bursieri. Primele pieţe cu contracte la termen cu rata de dobândă au fost deschise la 20 octombrie 1975 şi 6 ianuarie 1976 prin Chicago Board of Trade şi Chicago Mercantile Exchange pentru a oferi operatorilor posibilitatea de a se proteja împotriva riscului de fluctuaţie a ratei dobânzii (şi de a specula acest risc de dobândă). Ideea genială a inginerilor financiari din Chicago, subadiacentă creării pieţelor la termen de instrumente financiare, a fost că materia primă de cea mai mare importanţă din lume era dolarul, că această deviză - şi prin urmare toate celelalte monezi internaţionale - putea fi negociată la termen ca o materie primă obişnuită, că toţi agenţii economici - deci nu numai americanii - erau în legătură prin volatilitatea acestei devize şi că era necesar, în

47

Revista Tinerilor Economişti consecinţă, de a pune la punct pieţele de contracte înainte de a oferi operatorilor posibilitatea de a se apăra împotriva riscurilor de dobândă. Inovaţia a fost urmată de deschiderea primei pieţe la termen care susţine activele intangibile: indicii bursieri. Apărute la 24 februarie 1982, aceste contracte fuseseră conceptualizate încă din anul 1977. Ele erau rezultatul unei reflexii care condusese la aplicarea la riscul de schimb, apoi la riscul ratei dobânzii, a modalităţilor de gestiune a riscului de preţ proprii materiilor prime. Dacă opţiunile sunt cumpărate şi vândute începând din negura vremurilor, opţiunile negociabile schimbate pe o piaţă bursieră sunt, în schimb, o creaţie relativ recentă. Originea lor începe odată cu 26 aprilie 1973. Ele aveau ca suport acţiunile. Aceste opţiuni au cunoscut un remarcabil succes şi au fost rapid aclimatizate în alte burse din Statele Unite, din Europa şi în toate pieţele financiare internaţionale. Succesul opţiunilor pe valori mobiliare a incitat bursele americane de produse derivate să introducă opţiuni al căror dedesubt nu erau acţiunile sau activele negociabile pe pieţe în numerar, ci contractele la termen. Cu o întârziere considerabilă faţă de calendarul iniţial (datorată nenumăratelor dificultăţi legislative şi de reglementare), bursele americane reuşesc să negocieze opţiuni pe contracte la termen începând din 1 octombrie 1982. La sfârşitul anului 1985, practic toate activele avute în vedere, adică contracte la termen sau produse negociate în numerar, erau utilizate ca subadiacent pentru opţiuni. Pieţele derivate (contracte la termen şi opţiuni) deveniseră o maşinărie esenţială pentru toată piaţa financiară demnă de acest nume.

2. Activităţile financiare şi bancare internaţionale Prezenţa activităţilor bancare internaţionale este a doua caracteristică a unei pieţe financiare internaţionale. Caracterul internaţional al unei pieţe financiare e cu atât mai însemnat cu cât băncile străine sunt mai numeroase. Superioritatea Londrei se explică, în parte, prin prezenţa a 650 de bănci străine. Progresul pieţei din New York a fost accentuat prin instalarea unor instituţii financiare non-americane. Numeroase bănci străine sunt direct sau indirect reprezentate la Paris, chiar dacă ele sunt mai puţin active decât băncile străine prezente la Londra şi New York. Băncile de investiţii ( investment banking în engleză ) sunt prototipul acestor instituţii financiare. Ele au devenit actorii majori şi contururile pieţelor financiare internaţionale. Ele exercită emisiunea titlului, la interfaţa dintre emiţători şi investitori. Ele anima pieţele financiare, declanşând emisiunea acţiunilor sau a obligaţiunilor. Ele sfătuiesc întreprinderile asupra capitalului lor şi investitorii asupra plasamentelor lor. Ele administrează riscul. Băncile de investiţii sunt în mod intim asociate pieţelor financiare. Ele se afla acolo unde se găsesc emiţătorii şi investitorii instituţionali. Băncile de investiţii au devenit parteneri privilegiaţi ai marilor întreprinderi internaţionale şi pentru a rămâne aşa ele trebuie să îşi dezvolte competenţe multiple. La nivelul operaţiunilor pe pieţele financiare, băncile de investiţii trebuie să ofere servicii de calitate care se refera la: • originea şi solidificarea fermă a emisiunilor de acţiuni şi titluri obligatare; • la plasamentul emisiunilor pe pieţele primare; • la prezenţa pe pieţele secundare şi pe pieţele derivate. La nivelul întreprinderii, serviciile constau în sfaturi: • privind emisiunile de titluri; • privind fuziunile sau achiziţiile;

48


• privind operaţiunile financiare importante de bilanţ. La nivelul inovaţiei financiare, serviciile oferite de băncile de investiţii privesc: • montajele financiare asociate emisiunilor de titluri; • operaţiunile financiare corporative; • gestiunea riscurilor. Înainte de anul 1960, cazul unei devize care nu era utilizată pentru finanţarea comerţului internaţional era un handicap important pentru dezvoltarea pieţei financiare ce emitea această monedă. După începutul deceniului şapte, progresul pieţei eurodevizelor a contribuit mult la dezvoltarea celor mai multe pieţe financiare. Ele pot, în sfârşit, să participe la dezvoltarea activităţilor comerciale şi financiare internaţionale graţie depozitelor şi devizelor (în special în dolari) efectuate de non-rezidenţi, şi să remedieze astfel faptul că monezile ţărilor nu prezentau un caracter internaţional foarte marcant. Piaţa eurodevizelor facilitează finanţarea comerţului internaţional, dar mai ales a permis dezvoltarea pieţei depozitelor interbancare (veritabila piaţă monetară internaţională) şi a pieţei creditelor internaţionale (eurocredite ). Pe o piaţă financiară dată, piaţa eurodevizelor e cu atât mai importantă cu cât băncile străine sunt numeroase şi bine implantate. Aceasta explică cum Londra este piaţa care a profitat cel mai bine de această situaţie, devenind cel mai important centru mondial al pieţei eurodevizelor. La confluenţa pieţei monetare (naţională şi internaţională) cu piaţa depozitelor bancare în devize, se dezvoltă în general o piaţă a schimburilor active asupra cărora se negociază în numerar şi la termen toate devizele utilizate în operaţiunile financiare internaţionale. Această piaţă este cu atât mai mult dezvoltată cu cât comunitatea bancară internaţională este importantă şi diversificata şi cu cât piaţa depozitelor în eurodevize este voluminoasă. Paralel cu progresul pieţelor bancare internaţionale a apărut şi se dezvoltă emisiunile internaţionale de titluri (euro-obligaţiuni şi euro- note ) şi numeroase operaţiuni financiare. Dacă piaţa internaţională de obligaţiuni este în esenţă constituită din euro-emisiuni efectuate în marea lor majoritate pe piaţa financiară din Londra, ea nu se mărgineşte numai la acestea, anumite emisiuni zise străine fiind realizate plecând de la mai multe pieţe financiare şi în special cele de la New York şi Zurich, cu respectarea reglementărilor locale, ceea ce nu reprezintă o constrângere pentru euro-emisiuni. Faptul că o piaţă financiară este reţinută în a realiza emisiuni obligatare străine nu poate decât să intensifice caracterul său internaţional.

3. Un ansamblu de competenţe umane şi de dibăcie tehnologică Astăzi, mai mult ca ieri şi fără îndoiala mai puţin ca mâine, o piaţă financiară internaţională este mai întâi şi înainte de toate o adunare de capital uman şi competenţe financiare şi tehnologice produse de oameni. Evoluţia comparată între anii 1997 şi 1998 a volumului tranzacţiilor pe pieţele derivate de obligaţiuni guvernamentale germane la Londra (London International Financial Futures and Option Exchange, Liffe ) şi la Frankfurt (Deutsche Terminborse, astăzi denumită Eurex) e revelatoare privind incapacitatea de înţelegere de care dau dovadă numeroşi observatori ai unei pieţe financiare. În iulie 1997, Londra realiza 70 % din tranzacţii, iar Frankfurt 30 %; în aprilie 1998 proporţiile erau inversate - şi câţiva comentatori au concluzionat că Londra pierduse ,,războiul pieţelor derivate″. Este exact că tranzacţiile s-au regrupat pe piaţa Eurex, dar

49

Revista Tinerilor Economişti operatorii care interveneau pe această bursă în primul semestru al anului 1998 erau întotdeauna localizaţi la Londra. Nimeni nu plecase la Frankfurt. Tehnologia permisese traderilor să schimbe piaţă fără a schimba birourile sau localizarea, veniturile şi valoarea adăugată a traderilor beneficiau întotdeauna de piaţa financiară de la Londra. Inginerii financiari care realizau montaje sau produse structurate plecând de la produsele derivate erau întotdeauna la Londra. În aceeaşi situaţie erau şi vânzătorii care propuneau investitorilor instituţionali produsele elaborate de inginerii financiari. Specialiştii însărcinaţi cu controlul riscurilor în interiorul sălilor de bursă erau întotdeauna la Londra. Informaticienii şi specialiştii de back-offices nu părăsiseră capitala londoneză. Dacă în aceşti doi ani Liffe a oferit operatorilor un sistem de execuţie a ordinelor informatizat cu performanţe superioare celui Eurex, este absolut sigur că tranzacţiile vor rămâne concentrate la Frankfurt? Ceea ce este adevărat pentru piaţa derivată de obligaţiuni ale guvernului german va fi din ce în ce mai mult adevărat pentru toate pieţele financiare ce negociază produse omogenizate sau relativ standardizate. Având în vedere progresele colosale ale informaticii şi ale transmiterii de informaţie nu va fi necesară deplasarea (sau poate puţin), capitalului uman care se deplasează el însuşi în funcţie de costuri şi de avantajele relative asociate fiecărei pieţe financiare sau fiecărui sistem informatizat. Acestea fiind spuse, piaţa financiară din Londra nu va mai fi în cădere dacă va putea conserva la Liffe mersul obligaţiunilor guvernului german.

Ceea ce defineşte importanţa unei pieţe financiare este calitatea şi cantitatea angajaţilor, iar odată echipele instalate e dificil, costisitor şi probabil inutil de a le deplasa dat fiind progresul comunicaţiei şi al informatizării pieţelor. Competenţa capitalului uman explică, în parte, avantajul diferenţiat pe care îl posedă marile pieţe financiare deja solid implementate, precum Londra şi New York. Această competenţă este mai întâi financiară. Calitatea formării ştiinţifice şi universitare a operatorilor este un atu considerabil. Competenţa este apoi tehnologică. Capacitatea de a face să funcţioneze sisteme comerciale complexe, precum cel utilizat de pieţele bursiere electronice sunt avantaje distinctive de primă importanţă pentru anumite pieţe financiare.

4. Activităţile de asigurare Adesea pusă pe planul doi, activitatea de asigurare nu rămâne mai puţin esenţială în dezvoltarea unei pieţe financiare. Asigurarea este în mod fundamental o activitate personală, dar câmpul de acţiune al companiilor de asigurare trebuie să se globalizeze şi concurenţa între pieţe nu încetează să se afirme pentru a conserva şi dezvolta chiar ele activităţi de asigurare. Asigurarea regrupează diferite domenii: • asigurarea de viaţă, unde activitatea este, dacă nu exclusiv, cel puţin foarte

majoritară, personală; • asigurarea contra pagubelor, unde activitatea pentru o parte importantă, privind

garanţiile maritime, de aviaţie, de transport, privind riscurile industriale, este de natură internaţională;

• reasigurarea, unde activitatea este prin însăşi natura ei, internaţională; • curtajul în asigurări.

Activitatea de asigurare este esenţială pentru o piaţă financiară, căci companiile au un rol de investitori instituţionali. Ele trebuie, în fine, să plaseze pe pieţele financiare rezervele destinate despăgubirilor care vor fi plătite asiguraţilor, şi se întorc astfel, din

50

Secţiunea Finanţe - Contabilitate ce în ce mai adesea, spre pieţele de acţiuni, acolo unde ele privilegiaseră mai înainte pieţele obligatare şi imobiliare. Rolul investitorilor instituţionali ai companiilor de asigurare este accentuat prin activităţile lor în domeniul gestiunii activelor (asset management ).

5. Celelalte componente ale unei pieţe financiare internaţionale Extensia gamei de pieţe de capital şi desfăşurarea activităţilor financiare şi bancare internaţionale sunt esenţiale în dezvoltarea unei pieţe financiare, dar aceasta nu înseamnă că celelalte activităţi nu sunt necesare. Menţionăm în mod simplu doar câteva: • activităţile de navlosire, care sunt maritime, aeriene sau rutiere; • operaţiunile de negoţ internaţional; • activităţile de curtaj; • piaţa euro-obligaţiunilor secundară; prezenţa instituţiilor bancare specializate şi a

deţinătorilor de piaţă performanţi operând pe această piaţă creşte forţa de atracţie a unei pieţe financiare;

• piaţa operelor de artă, etc. Aceste activităţi multiple şi variate permit lărgirea gamei de servicii oferite de o piaţă financiară internaţională.

6. Reglementarea şi procedurile de control adecvate Pentru ca o piaţă financiară să poată exercita un veritabil rol internaţional, este indispensabil să beneficieze de o reglementare şi de proceduri de control adecvate. O piaţă nu se poate dezvolta în mod veritabil decât într-un context de reglementare liberal. Este de dorit ca controlul să fie comprehensiv, pragmatic şi aproape de realitate. Supravegherea şi controlul activităţilor trebuie să fie completat de proceduri de autoreglementare. Modificarea sensului şi a modalităţilor de control prea administrative nu implică o alinare a rigorii sale. Pentru ca ea să se poată dezvolta, este în mod egal necesar ca o piaţă financiară să beneficieze de libertatea cât mai largă posibilă de a face schimbări. Tendinţa naturală a numeroşi responsabili politici de a utiliza controlul asupra schimbărilor ca primă linie de apărare (şi uneori singura) a monedei lor este un obstacol în creşterea unei pieţe financiare internaţionale. În pofida acestui fapt, nu este vorba de un obstacol insurmontabil, de vreme ce Londra s-a dezvoltat între anii 1945 şi 1979 în ciuda unui control al schimbărilor relativ sever. Este adevărat ca el nu s-a aplicat decât asupra tranzacţiilor în moneda locală şi nu a atins activităţile implicând devize diferite de lira sterlină. Pe o perioada lungă, ajustarea între diferenţa de inflaţie şi variaţia ratelor schimburilor este, dacă nu perfectă, mai puţin satisfăcătoare. Din acest motiv, evoluţia ratelor schimburilor este determinată pe termen lung de inflaţia diferenţiată. Pentru a menţine valoarea În schimb, este indispensabil să se pună în practică o politică monetară adecvată. Creşterea ofertei de monedă trebuie să fie fixată la un nivel ce permite ca rata inflaţiei dintr-o ţară să nu fie superioară celei din principalele sale partenere. Libertatea schimburilor trebuie să permită rezidenţilor dintr-o ţară să cumpere, să deţină şi să utilizeze devize străine, oricare ar fi motivul: finanţarea activităţilor comerciale, a operaţiunilor de plasament şi de investiţii financiare. Această libertate

51

Revista Tinerilor Economişti trebuie în mod egal să permită rezidenţilor să se împrumute sau să vândă devizele, înţelegând aici moneda lor naţională, a non-rezidenţilor.

BIBLIOGRAFIE 1. Blake, David Financial market analysis, McGraw-Hill Book

Company, Londra,1990 2. Pop, Cornelia Pieţe financiare, Ed. Todesco, Cluj-Napoca, 2000 3. Solnik, B. International investments, Addison Wesley Publishing

Company, 1996

52


CONTROL VERSUS VERIFICARE

Conf. univ. dr. Sorinel Domnişoru Asist. univ. drd. Radu Bălună Prep. univ. drd. Daniel Goagără Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: All the elements which we have present in this work, reflect only one small part of what they represents, as a part, of the checking of the documents, and, of another part, the control of the documents which affect and reflect the situation of the patrimonial entity that it leads. Our test of systematization and synthetisation constitutes a display of the minimal conditions which it is recommends to achieve by the system documents in companies, for offered, by this it insurances by counseling the firm and exact activity.

Key words: the checking, control, the assessment, management, accounting diagnose

Conducerea bazată pe un sistem adecvat de evidenţă şi informare presupune între altele şi asigurarea posibilităţilor de efectuare a verificării asupra modului de desfăşurare a activităţii economico-sociale. Dacă sistemul de evidenţă nu există sau nu este organizat corespunzător, atunci verificarea activităţii economice nu se va putea realiza în condiţii adecvate. Însă, controlul, în sensul de verificare, nu se confundă cu evidenţa, cu fotografierea şi reflectarea dinamicii economico-sociale dintr-o anumită entitate patrimonială, chiar dacă evidenţa riguroasă se constituie, ea însăşi, într-un mijloc de control şi urmărire.

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, evidenţa implică obligaţia unităţilor patrimoniale de a consemna (imortaliza) operaţiile economice şi financiare, în momentul efectuării lor, în documente justificative, iar pe baza acestora se inserează în evidenţa operativă (registre, condici, fişe de magazie s.a.) şi se înregistrează în instrumentele de evidenţă contabilă (registrul jurnal, cartea mare, fişe de cont, balanţe de verificare s.a). De pildă, evidenţa operativă înregistrează fenomenele şi procesele economice în mod operativ, adică în cel mai scurt timp de la producerea lor, în unele cazuri simultan cu desfăşurarea operaţiilor, şi la locul apariţiei acestora4. Evidenţa operativă este folosită îndeosebi pentru a urmări mişcarea stocurilor, a numerarului şi documentelor, prezenţa la lucru a salariaţilor, folosirea timpului de lucru, derularea contractelor cu furnizorii şi beneficiarii, consumul de energie etc.

În schimb, verificarea presupune: • observarea concordanţei, pe de o parte, dintre activitatea economico-

financiară şi deciziile conducerii, iar pe de altă parte, dintre decizii şi legi, norme, standarde, ordine, previziuni, programe şi altele;

534 I. Gârleşteanu, Bazele contabilităţii, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pg. 17.


• preîntâmpinarea apariţiei deficienţelor, neregulilor şi pagubelor; • descoperirea operaţiilor nereale, neeconomice şi nelegale (de exemplul,

cursele sau mişcările mijlocului de transport auto carte nu au legătură cu interesele unităţii);

• relevarea influenţei abaterilor asupra activităţii desfăşurate şi a cauzelor acestora;

• stabilirea căilor de corectare şi a mijloacelor de înlăturare a abaterilor, deficienţelor şi dificultăţilor care îngreunează desfăşurarea optimă a activităţii economico-sociale.

Altfel spus, în sfera verificării financiar-contabile se cuprind obiective privind atât întocmirea documentelor primare conform condiţiilor de formă şi de conţinut, cât şi organizarea, realizarea şi conducerea evidenţei operative şi contabile în vederea determinării cât mai exacte a situaţiei reale existente.

Totodată, datele consemnate în documentele primare, în evidenţa operativă şi contabilă au cea mai largă utilizare în efectuarea verificărilor, întrucât acestea reflectă întreaga activitate economică, financiară şi gestionară a entităţilor patrimoniale şi pe baza lor organele de control îşi susţin constatările. În consecinţă, sistemul de documente şi evidenţă este atât obiect al verificării, cât şi sursă de informaţii pentru verificarea activităţii economice, financiare şi gestionare.

Pe de altă parte, dacă analizăm controlul ca măsură a stăpânirii activităţii derulate, atunci toate documentele justificative, operative şi contabile, precum şi normele de utilizare şi circulaţie a acestora devin mijloace de control. Astfel, în măsura în care într-o unitate:

- se cunosc normele privind documentele ce trebuie întocmite în diverse situaţii, cum trebuie întocmite, în câte exemplare şi cum circulă etc. şi

- se aplică corect şi consecvent aceste norme, în aceeaşi măsură se creează condiţiile derulării unei activităţi riguroase. Această rigoare este cea care creşte şansele managerului, inclusiv contabil, în direcţia exercitării unui control facil sau a unei stăpâniri adecvate a departamentului aflat în subordine. Pentru control, caracteristicile esenţiale ale documentelor constau în faptul că:

• reflectă situaţia patrimonială, mişcările şi transformările realizate în unitate şi în legătură cu aceasta;

• angajează răspunderea persoanelor implicate în: ordonarea sau dispunerea operaţiilor; realizarea efectivă a acţiunilor; întocmirea şi semnarea documentelor; avizarea şi aprobarea operaţiilor şi înscrisurilor; înregistrarea în evidenţe a documentelor şi, implicit, a operaţiilor economice derulate;

• pe baza lor se exercită verificarea financiar - contabilă. Datorită considerentelor enumerate, documentele trebuie să îndeplinească

anumite cerinţe atât în ceea ce priveşte structura, cât şi circulaţia şi păstrarea lor, indiferent de mijloacele utilizate pentru întocmirea lor şi prelucrarea datelor. În acest sens, este necesar ca fiecare înscris folosit ca document justificativ de către contabilitate şi control să conţină unele elemente obligatorii. Nu considerăm necesară enumerarea

54

Secţiunea Finanţe - Contabilitate lor5, însă vom insista pe cerinţele şi criteriile recomandate a se lua în considerare de cei ce efectuează verificări.6

Verificarea documentelor justificative se efectuează, de regulă, înainte de înregistrarea în conturi, dar şi după aceasta, sub aspectul formei şi al fondului sau conţinutului. Atunci când verificăm documentele din punct de vedere al formei, cel puţin din perspectivă teoretică, nu ne punem problema calităţii şi realităţii operaţiilor conţinute de respectivele documente, ci a calităţii şi adecvării documentelor utilizate pentru consemnarea operaţiilor respective. Cu alte cuvinte, persoanele ce efectuează diverse verificări până să se pronunţe asupra fondului operaţiilor, trebuie să examineze forma documentelor ce reflectă respectivele operaţii.

Din punct de vedere al formei, verificarea documentelor are următoarele obiective: autenticitatea documentelor, realitatea întocmirii şi a altor tratamente aplicate documentelor, precum şi efectuarea corectă a calculelor.

În legătură cu termenul ″autentic″, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române precizează în mod expres ce se înţelege prin document autentic,7 respectiv acel ″act întocmit cu toate formele legale″. Altfel spus, documentul întocmit pentru reflectarea unei operaţii este cel ataşat în mod adecvat acelei operaţii, din punct de vedere legal.

Verificarea autenticităţii documentelor urmăreşte: dacă formularele utilizate sunt cele corespunzătoare. De pildă, pentru achiziţia unui

utilaj ce nu necesită montaj este normal să se întocmească procesul verbal de recepţie (eventual şi de punere în funcţiune). Însă, este neregulamentar ca pentru respectiva achiziţie, cu ocazia recepţiei, să se întocmească nota de recepţie şi constatare de diferenţe, aceasta fiind recomandată în cazul aprovizionării de stocuri. Dacă se achiziţionează utilaje ce necesită montaj, atunci, la recepţia respectivei achiziţii, se poate întocmi nota de recepţie şi constatare de diferenţe, urmând ca într-o fază finală, cu ocazia instalării şi probelor tehnologice, să se întocmească procesul verbal de punere în funcţiune a utilajului;

completarea formularelor cu toate elementele necesare; completarea corectă a datelor, existenţa eventualelor falsificări şi ştersături, cum ar

fi transformarea cifrelor, adăugirile de text, corecturi nesemnate şi altele asemenea; existenţa semnăturilor originale ale persoanelor în drept să dispună, să execute sau

să controleze operaţiile respective sau care au eliberat sau primit valori; concordanţa semnăturilor de pe document cu semnăturile aceloraşi persoane de pe

alte documente sau cu specimenele de semnături; existenţa anexelor şi concordanţa dintre document şi justificările aferente s.a.

Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii dintre cele menţionate constituie elemente prin lipsa cărora documentele îşi pierd forţa lor juridică (probatorie), ca de exemplu:

5 Vezi Ministerul Finanţelor – Norme metodologice pentru întocmirea şi utilizarea formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg. 19-20. 6 Includem în această categorie nu numai auditorii sau revizorii, ci toate persoanele care au legătură cu operaţiile sau documentele verificate.

55

7 Sensul documentului autentic este oarecum diferit de cel al tabloului (operă de artă) autentic, întrucât atunci când suntem în faţa unei picturi autentice înţelegem că aceasta este cea reală şi nu un plagiat, în faţa unei opere veritabile şi nu în faţa unei imitaţii; problemele în cazul autenticităţii operei de artă nu sunt de formă ci de conţinut.

Revista Tinerilor Economişti – lipsa semnăturii primitorului valorilor; – inexistenţa şi/sau legalitatea procurii (delegaţiei) în ipoteza plăţilor făcute prin terţi s.a. Realitatea întocmirii şi a altor tratamente aplicate documentelor – verificarea acestui obiectiv se realizează în raport cu cerinţele legale privind momentul, locul şi condiţiile întocmirii, transmiterii, prelucrării şi păstrării documentelor. De regulă, documentele care reflectă operaţii patrimoniale, generatoare de drepturi şi obligaţii, se întocmesc la termenele stabilite şi în condiţiile respectării legii, a căror nesocotire lezează şi pune sub semnul îndoielii valabilitatea lor.

Un exemplu sugestiv poate fi prezentat în legătură cu modul de întocmire a registrului de casă. Astfel, registrul de casă, conform normelor legale, se poate întocmi cu ajutorul mijloacelor electronice de concepere şi printare sau în sistem "clasic". Prin aceleaşi norme legale însă, casierul este obligat să întocmească registrului de casă zilnic (în fiecare zi în care sunt derulate operaţii cu numerar prin casieria unităţii). Aceasta înseamnă, în cadrul unui sistem de lucru actual, că la finalul zilei casierul trebuie să printeze registrul de casă aferent respectivei zile, să-l semneze şi să-l pregătească pentru predare către serviciul financiar-contabilitate. Dacă verificatorul constată că pe o singură pagină sunt listate toate operaţiile derulate prin casierie dintr-o săptămână sau dintr-o lună, oricum din mai multe zile cu mişcări de numerar prin casierie, atunci reiese în mod evident că registrul de casă nu a fost întocmit zilnic. Situaţia etalată este sancţionată de lege, întrucât neîntocmirea la timp/zi a registrului de casă diminuează resursele controlului şi oferă posibilitatea unor "regularizări interne", de cele mai multe ori ineficiente pentru entitatea juridică în ansamblul ei.

Efectuarea corectă a calculelor - controlul aritmetic al documentelor care conţin calcule are menirea:

să obţină siguranţa aplicării juste a procedurilor de calcul din cadrul documentului şi a stabilirii corecte a cantităţilor şi valorilor în documente;

să înlăture erorile de calcul care pot denatura conţinutul operaţiilor economice şi financiare.

Practic, sunt cazuri în care calculele sunt greşite intenţionat şi ascund fraude, delapidări, sustrageri, nereguli etc., ca de exemplu, calcule greşite în registrul de casă, în raportul de gestiune s.a.

Din punct de vedere al conţinutului, verificarea documentelor are ca obiective legalitatea, realitatea, necesitatea, oportunitatea şi economicitatea-eficienţa operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente, forma sau calitatea documentelor trecând în plan secundar.

Legalitatea operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente – din această perspectivă, verificarea are în vedere principiul conform căruia în cadrul oricărei operaţii economice este necesar să se respecte prevederile tuturor actelor normative în vigoare. Altfel spus, cel ce verifică urmăreşte ca operaţiile economice, reflectate de documentele primare, să fie realizate conform normelor legale şi ansamblului principiilor şi regulilor procedurale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării operaţiei. În acest scop, conţinutul documentelor justificative se confruntă cu prevederile legale şi regulamentare în vigoare şi se stabileşte concordanţa dintre ele.

Baza juridică a acestui control o constituie legile, hotărârile de guvern, ordinele, regulamentele şi instrucţiunile, alte norme care servesc drept criteriu pentru stabilirea

56

Secţiunea Finanţe - Contabilitate legalităţii operaţiilor efectuate şi a acţiunilor personalului, a eventualelor abateri în activitate.

Verificarea legalităţii poate presupune obţinerea răspunsurilor la întrebări de tipul:

• dacă plăţile se efectuează conform normelor financiare (Regulamentul operaţiunilor de casa şi regulamentelor emise de Banca Naţională a României);

• dacă vânzarea cu amănuntul a mărfurilor se regăseşte în obiectul de activitate al agentului economic ce o practică;

• dacă la baza tuturor serviciilor asigurate de terţi se regăseşte contractul sau comanda şi dacă acestea fundamentează o prestaţie legală etc.

Cu ocazia examinării conţinutului operaţiilor reflectate în documente, pentru a se observa în ce măsură s-au efectuat în limitele legale, dacă se constată abateri, atunci persoana ce efectuează verificarea trebuie să poată preciza şi dispoziţiile legale încălcate. Altfel spus sau conform uzanţelor juridice, nu este suficient faptul că verificatorului i se pare o anumită operaţie anormală sau imorală. Este absolut necesar ca acesta să identifice foarte clar prevederile legale nerespectate, altfel el poate fi acuzat de intenţii rele, abuz în serviciu sau de calomnie, chiar dacă se pronunţă asupra unei operaţii anormale.

Realitatea operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente - în acest sens, organul de controlul sau cel ce efectuează verificarea stabileşte dacă faptele reflectate în documente s-au produs în limitele, condiţiile şi la locul indicat în acestea. De pildă, cu ocazia justificării avansului spre decontare, salariatul a inserat şi implicit a ataşat ordinului de deplasare bilete de călătorie (transport) care nu se încadrează în intervalul cronologic în care acesta s-a deplasat în "interes de serviciu" în altă localitate. Situaţia constatată sugerează verificatorului că respectiva deplasare poate fi o operaţie ireală.

Considerăm că "diagnosticarea" unei operaţii economice trebuie amănunţit investigată şi suficient fundamentată, astfel încât opinia emisă, de cel ce efectuează verificarea, să fie ireproşabilă. Astfel, atunci când există incertitudine asupra realităţii operaţiilor se recurge la tehnici de verificare suplimentare, solicitându-se celor care au dispus operaţiile, au semnat şi aprobat documentul să confirme realitatea operaţiilor şi autenticitatea semnăturilor de pe documente. În unele situaţii este indicat să se solicite declaraţii scrise şi de la persoanele care au fost martore la operaţia respectivă sau care au avut cunoştinţă despre întocmirea documentului verificat. Când documentele în cauză fac dovada unor intrări se verifică faptic, dacă este posibil, şi existenţa mijloacelor materiale respective.

Controlul necesităţii operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente are în vedere gradul de utilitate a operaţiilor, consumurilor sau cheltuielilor ce reies din documente, astfel încât să se înlăture risipa, cheltuielile inutile etc. De exemplu, nici pe departe nu poate fi necesară o reparaţie la un utilaj nou, recent achiziţionat care a fost exploatat o scurtă perioadă de timp, în condiţii normale de lucru.

Pentru verificarea oportunităţii operaţiilor economice şi financiare consemnate în documente, se are în vedere dacă momentul ales şi locul stabilit pentru executarea diverselor activităţi sunt cele corespunzătoare, atât din punct de vedere economic, cât şi pentru buna desfăşurare a activităţii. Această verificare este necesară întrucât o operaţie economico-financiară poate să fie reală şi legală, dar să nu fie oportună din punct de vedere economic.

57

Revista Tinerilor Economişti Se spune că "înţeleptul îşi cumpără vara sanie şi iarna căruţă". Sensul acestei expresii nu trebuie privit ad literam, ci păstrând spiritul acesteia. Astfel putem considera oportun: – să aprovizionăm întreprinderea cu diverse stocuri atunci când preţurile de cumpărare sunt cele mai mici, dar privind şi spre momentul în care acestea devin necesare consumului intern (luând în calcul costurile şi pierderile aferente stocării prelungite sau îndelungate, efectul imobilizării resurselor financiare în respectivele stocuri şi atele); – să efectuăm lucrările de construcţii, de pildă, în perioada anului adecvată din punct de vedere al regimului termic, luând în considerare şi ritmul tehnologic de efectuare a lucrărilor; – să creştem preţurile produselor noastre atunci când firmele concurente reduc preţurile de vânzare la produse similare sub preţurile noastre iniţiale? De regulă, o astfel de politică nu este oportună, ci se recomandă alte opţiuni: reducerea costurilor de producţie, identificarea altor produse pentru care se pot oferi preţuri competitive etc. Verificarea economicităţii sau performanţei operaţiilor consemnate în documente urmăreşte simultan:

măsura în care se asigură minimizarea costului resurselor alocate unei activităţi, fără a compromite realizarea în bune condiţii a obiectivelor propuse pentru respectiva activitate;

dacă s-au folosit mijloace şi resursele cele mai convenabile şi dacă prin efectuarea operaţiei se obţine un avantaj economico-financiar;

raportul dintre rezultatele obţinute şi intenţiile sau obiectivele propuse. Altfel spus, verificarea performanţei operaţiilor consemnate în documente

urmăreşte gradul de îndeplinire cu eforturi minime a obiectivelor declarate ale unei activităţi şi relaţia dintre impactul dorit şi impactul efectiv al operaţiei respective.

În realitate, delimitarea între verificarea de formă şi cea de conţinut este foarte greu de realizat. De exemplu, în cazul ordinului de deplasare menţionat anterior, verificarea care ne-a sesizat unele defecte de formă, care fac necesară aprofundarea problemelor pentru a determina dacă, pe fond, fie salariatul nu a fost în realitate în delegaţie, fie nu a făcut deplasarea cu mijloacele de deplasare menţionate în referatul justificativ, fie, pe formă, dintr-o eroare, nu a ataşat biletele de transport adecvate.

Practic, cu ocazia verificărilor se pot constata documente care: – îndeplinesc condiţiile de formă, dar nu reflectă operaţii economice reale (notele

de retur şi notele de transfer fictive întocmite de gestionar pentru acoperirea lipsurilor);

– nu îndeplinesc condiţiile de formă, dar reflectă operaţii economice reale şi chiar legale;

– nu îndeplinesc condiţiile de formă cu scopul de a acoperi defecte de conţinut, respectiv, operaţii ilegale;

– nu îndeplinesc unele condiţii atât de formă cât şi de conţinut. Exemple:

– modificarea necertificată a datei eliberării materialelor de pe bonul de consum, efectuată de gestionar din cauză că nu a dat la descărcare bonul respectiv în ziua eliberării materialelor este o abatere de la condiţiile de formă; cu totul alta este situaţia în care gestionarul a reţinut intenţionat bonul pentru a nu se evidenţia eliberarea materialelor în scopul nereliefării plusurilor în gestiune;

58

Secţiunea Finanţe - Contabilitate – modificarea pe o factură la cantitate, preţ unitar sau total, prin ştersături, poate

fi o eroare de formă, însă, atunci când prin această intervenţie datele se pun în contradicţie cu situaţia reală şi legalitatea, aceasta devine o problemă de conţinut, întrucât prin înscrisul respectiv se denaturează, se falsifică realitatea.

În consecinţă, documente necorespunzătoare din punct de vedere al conţinutului sunt acelea care deşi cuprind toate datele (cantitatea, valoarea, semnăturile necesare etc.) nu au la bază operaţii economice reale sau legale, de fapt aceste documente sunt cele care încearcă să ascundă realitatea.

Verificarea modului în care documentele justificative circulă în cadrul unităţii patrimoniale are ca obiect existenţa şi respectarea normelor cu privire la graficul de circulaţie a documentelor justificative. Graficul de circulaţie a documentelor justificative are menirea să asigure circulaţia raţională şi unitară a documentelor, creează condiţiile necesare realizării adecvate a tuturor formelor de evidenţă. Graficul are caracter obligatoriu pentru entităţile publice şi de recomandare pentru ceilalţi agenţi economici, se întocmeşte de directorul economic, contabilul-şef sau o altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Se aprobă de administrator sau persoana care are obligaţia gestionării patrimoniului.

La întocmirea graficului se ţine seama de normele de utilizare a formularelor, precum şi de următoarele elemente de conţinut minimale:

– denumirea documentelor; – persoanele care poartă răspunderea dispunerii, întocmirii, avizării, prelucrării

operaţiilor şi arhivării documentelor; – situaţiile în care este necesară întocmirea şi termenul stabilit pentru predarea

documentelor; – numărul de exemplare şi destinaţia acestora; – alte elemente care se apreciază ca fiind necesare.

Graficele de circulaţie a documentelor se pot prezenta sub formă de text sau scheme şi pot fi întocmite ca:

– grafice individuale – care cuprind documentele şi lucrările ce se execută de către o anumită persoană;

– grafice de structură – care cuprind documentele şi lucrările din cadrul unui compartiment al unităţii patrimoniale;

– grafice sintetice – care cuprind documentele şi operaţiile necesare unei anumite lucrări cu grad mai mare de complexitate, cum este, de exemplu, bilanţul contabil.

Indiferent de modul de prezentare, graficul de circulaţie a documentelor într-o entitate economică are o importanţă deosebită atât pentru operaţionalizarea şi eficientizarea sistemului informaţional aferent respectivei entităţi, cât şi pentru activitatea de verificare, în special în ce priveşte stabilirea răspunderii pentru abaterile constatate cu ocazia verificărilor efectuate de organele specializate.

O persoană neautorizată ar putea spune că graficul de circulaţie a documentelor este un instrument birocratic care reduce viteza de realizare a diverselor operaţii dintr-o entitate patrimonială. Este adevărat că se înregistrează o anumită "dificultate" în desfăşurarea operaţiilor, însă sporeşte incomparabil rigoarea activităţii din unitate. Simplu spus, acest grafic de circulaţie a documentelor poate fi comparat cu sistemul de organizare şi semnalizare a circulaţiei pe drumurile publice. Imaginaţi-vă oraşul Craiova cu străzi fără indicatoare de circulaţie, fără intersecţii semaforizate etc. Cu certitudine "s-ar circula mult mai uşor", însă riscul producerii unor evenimente rutiere

59

Revista Tinerilor Economişti este cu mult mai mare decât în cadrul unui oraş bine conceput şi semnalizat din punct de vedere al circulaţiei pe drumurile publice. Ca să nu mai spunem despre dificultatea stabilirii răspunderii persoanelor implicate în producerea evenimentelor rutiere, în condiţiile inexistenţei semnalizării şi ordonării adecvate a circulaţiei pe drumurile publice. Problemele devin foarte serioase sau cu mult mai grave în condiţiile în care graficul este conceput incorect sau, să spunem, semafoarele nu funcţionează corect.

Pentru cei care concep sistemul informaţional8 al unei entităţi patrimoniale, graficul de circulaţie a documentelor este o problemă de optimizare a operativităţii versus rigorii activităţii, astfel încât acest instrument să devină un mijloc de control eficient.

În fine, toate elementele pe care le-am enumerat în acest material nu înfăţişează decât o mică parte din ceea ce reprezintă, pe de o parte, verificarea documentelor, şi, pe de altă parte, controlul pe care managementul trebuie să-l deţină asupra documentelor care afectează şi reflectă situaţia entităţii patrimoniale pe care o conduc. Încercarea noastră de sistematizare şi sintetizare se constituie într-o etalare a unor condiţii minimale pe care este recomandat să le îndeplinească sistemul de documente dintr-o unitate, astfel încât acesta să poată oferii asigurări privind desfăşurarea unei activităţi riguroase.

BIBLIOGRAFIE 1. Domnişoru S. Control financiar şi expertiză contabilă, Editura

Universitaria, Craiova, 2003 2. Gârleşteanu I Bazele contabilităţii, Editura Universitaria, Craiova, 2001 3. Ministerul

Finaţelor Publice

Norme metodologice privind întocmirea şi utilizarea formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi modelele acestora, Editura Economică, Bucureşti, 1998

60

8 Graficul de circulaţie a documentelor fiind o componentă importantă a sistemului informaţional dintr-o entitate patrimonială.


INFORMAŢIA CONTABILĂ PRIVIND CAPITALURILE ŞI DATORIILE ÎN CONDIŢII DE INFLAŢIE

Asist. univ. drd. Valeriu Brabete Lect. univ. dr. Cristian Drăgan Prep. univ. drd. Daniel Goagără Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The intention to present the limits principal of countable information to you by relating to the capital and the obligations, in conditions of inflation, begins with an analysis succinte principal inconvenientes which one supposes tratement countable the fundamental which east imposes by the legislation of Romania by relating to the evaluation of the elements of this nature which are presentes in the structure of the financial standings. Financial accountancy is fondamentee by the principle in which the currency represente the common criterion for all the economic activities.

Keywords: inflation, the accountancy of inflation, accounting policies, evaluation, capital.

Capitalul reprezintă un factor de producţie deosebit de important pentru orice întreprindere, în evoluţia sa cunoscând diferite forme de manifestare, începând de la bani, de cele mai multe ori, şi terminând cu stocuri şi mijloace fixe, care permit reluarea în condiţii normale a proceselor economice. După primul ciclu de activitate, la valoarea iniţială a capitalurilor se adaugă noi elemente, câştigul/pierderea obţinută, eventualele rezerve constituite, asistând, ca urmare a continuităţii acestui circuit, la o modificare permanentă a structurii lor.

Din punct de vedere conceptual capitalurile constituie sursa de finanţare a celei mai mari părţi a activelor de care dispune întreprinderea la un moment dat, fiind incluse în această categorie capitalul propriu, datoriile pe termen lung şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, sub aspect financiar, însumarea celor trei componente conducând la formarea capitalurilor permanente exploatate în vederea consumării şi creării de valori.

Deşi capitalurile permanente reprezintă o structură esenţială a pasivului, nu trebuie omise nici datoriile cu scadenţă sub un an, denumite datorii curente, care sunt o componentă consistentă şi deloc neglijabilă.

Menţinerea şi majorarea valorii iniţiale a unei investiţii, ca obiectiv principal urmărit de administratorii oricărei întreprinderi, capătă conotaţii speciale în condiţiile unei economii dominate de inflaţie, fiind cunoscut că marja de siguranţă a unei unităţi este asigurată de existenţa unui fond de rulment pozitiv, care reprezintă de fapt excedentul capitalurilor permanente în raport cu activele imobilizate nete.

Analiza pasivelor, în contextul inflaţiei, scoate în evidenţă o multitudine de influenţe, care pot fi sintetizate astfel: • efectuarea unor aporturi succesive, în bani fără clauze de protecţie, la termene

diferite, mai mari de un an, are ca efect deteriorarea puterii de cumpărare a sumelor aportate, deoarece primele tranşe ale aportului vor fi exprimate într-o putere de

61

Revista Tinerilor Economişti cumpărare trecută, în timp ce numai ultima tranşă va avea o putere de cumpărare actuală;

• în cazul majorării capitalului social pot apărea câteva influenţe negative, care vizează în principal: acordarea de avantaje vechilor asociaţi; majorarea realizată prin operaţiuni interne conduce la capitalizarea unor valori exprimate într-o monedă depreciată, ceea ce face ca noua mărime a capitalului social să nu reflecte o valoare reală; conversia unor datorii la cursuri dezavantajoase; preluarea unor influenţe care pot fi pozitive sau negative în urma operaţiilor de fuziune;

• evidenţierea capitalului social în bilanţul contabil la valoarea nominală din momentul constituirii sau al majorării, contribuie la prezentarea de către contabilitate a unor informaţii perimate, de o calitate ce poate fi pusă la îndoială;

• în ceea ce priveşte primele legate de capital remarcăm, pe de o parte, o influenţă pozitivă constând într-o anumită protecţie a capitalului social, iar, pe de altă parte, influenţe negative pe care acestea le degajă constând în: preluarea prin fuziune a unor influenţe negative de la unitatea absorbită; neutilizarea lor timp îndelungat; în cazul diminuării sau utilizării, transferul tuturor acestor influenţe asupra capitalului social sau rezervelor, după caz;

• rezervele din reevaluare şi rezervele sunt cele care pot compensa parţial influenţele negative ce se manifestă asupra capitalului social, însă cumularea şi neîncorporarea în rezerve a diferenţelor din reevaluare, respectiv în capitalul social a rezervelor, conduce la deprecierea lor ca urmare a diminuării puterii de cumpărare a monedei în care sunt exprimate;

• referitor la rezervele din reevaluare constatăm imposibilitatea utilizării lor decât periodic, la câţiva ani, ca urmare a reevaluărilor legale, iar în cazul neutilizării acestea apar în bilanţ exprimate în puterea de cumpărare a monedei din momentul efectuării reevaluări, cumularea lor pe parcursul mai multor exerciţii ducând la o continuă subevaluare ca urmare a deprecierii sub acţiunea inflaţiei;

• rezultatul curent, respectiv reportat, preia toate influenţele negative apărute ca urmare a derulării operaţiunilor economice reflectate prin intermediul conturilor de venituri şi cheltuieli, nerepartizarea şi neutilizarea acestora având ca efect o pierdere de substanţă, datorită diminuării în timp a puterii de cumpărare;

• în bilanţ rezultatele sunt prezentate într-o mărime supraevaluată, aspect care conduce la calculul şi plata, pe de o parte, a unor dividende fictive, iar, pe de altă parte, a unor impozite mai mari, ceea ce determină producerea fenomenului de decapitalizare a întreprinderii;

• în ceea ce priveşte subvenţiile pentru investiţii constatăm ca influenţe negative cumularea unor valori exprimate în puteri de cumpărare diferite, preluarea treptată la venituri a părţii reprezentând amortizarea aferentă perioadei de gestiune, ceea ce face ca în contul de rezultat să se transfere o parte din valoarea de intrare, şi nu în ultimul rând amintim apariţia în bilanţ a soldului neactualizat al acestora netransferat asupra contului de rezultate.

Analiza datoriilor, ca structură a pasivului întreprinderii, sub incidenţa inflaţiei, trebuie efectuată având în vedere cele două componente le acestei categorii, datoriile pe termen lung şi datoriile curente. În general, datoriile, ca urmare a acţiunii inflaţiei, generează influenţe pozitive, care în cazul datoriilor pe termen lung pot fi prezentate în mod succint astfel: • obţinerea împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni, cât şi a creditelor bancare pe

termen lung se realizează într-o monedă cu o putere de cumpărare mai mare, în 62

Secţiunea Finanţe - Contabilitate timp ce rambursarea ulterioară este efectuată într-o monedă depreciată, cu alte cuvinte este restituită aceeaşi sumă cu care, însă, se poate cumpăra mai puţin;

• creditele bancare pe termen lung pot genera influenţe negative în condiţiile convertirii lor în acţiuni, deoarece această operaţiune presupune ca ulterior să se achite actualului creditor, respectiv viitorului acţionar, dividende, care, pe de o parte, exprimă o putere de cumpărare actuală, iar, pe de altă parte, este posibil ca în timp cuantumul lor să depăşească valoarea creditului;

• dobânzile aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate generează un avantaj în situaţia determinării lor fără actualizarea bazei de calcul şi practicării unor rate a dobânzii inferioare ratei inflaţiei, respectiv un dezavantaj, dacă sunt plătite dobânzi calculate la o rată superioară ratei inflaţiei sau ratei rentabilităţii financiare.

În cadrul datoriilor curente, ca importanţă şi pondere, se disting datoriile comerciale, datoriile faţă de personal şi datoriile fiscale, care studiate în raport cu inflaţia dezvăluie o serie de influenţe pe care vom încerca să de prezentăm în mod sintetic: • plata imediată a datoriilor faţă de furnizori atrage renunţarea la avantajele oferite de

“tehnica” pasivelor stabile şi la diminuarea câştigului din deţinerea pasivelor monetare, în timp ce plata ulterioară a acestor datorii implică sporirea câştigului din deţinere a pasivelor monetare;

• acordarea de avansuri furnizorilor reprezintă o influenţă negativă datorită scăderii puterii de cumpărare a valorilor avansate, în condiţiile recunoaşterii reciproce a acestei pierderi prin acceptarea termenelor de decontare;

• evaluarea la valoarea nominală a datoriilor, în general, reprezintă un câştig, pe de o parte, dacă avem în vedere obligaţia de rambursare sau de plată exprimată într-o putere de cumpărare aflată în scădere, dar, pe de altă parte, dacă ne referim la aspectul informaţional suntem confruntaţi cu un dezavantaj concretizat în deteriorarea calităţii informaţiilor furnizate de situaţiile financiare;

• datoriile în valută, ca urmare a actualizării la cursul de schimb de la data închiderii exerciţiului financiar, pot genera influenţe pozitive sau negative în funcţie de evoluţia cursului de schimb;

• în cazul datoriilor faţă de salariaţi, de regulă, nu apar influenţe considerabile dat fiind faptul că acestea se înregistrează şi se plătesc în decurs de maximum 30 de zile;

• referitor la datoriile faţă de personal putem reţine influenţele exercitate asupra câştigului din deţinere, de acordarea unor avansuri în contul unor prestaţii deja efectuate, respectiv pentru prestaţii viitoare cu mai mult de 30 de zile, precum şi existenţa unor datorii în valută faţă de personal ca urmare a deplasărilor externe fără posibilitatea decontării imediate;

• datoriile fiscale nu generează influenţe negative atunci când sunt plătite în termen, cu atât mai mult cu cât, pentru unele obligaţii, termenul de plată este în luna (trimestrul) următoare perioadei de calcul, însă în situaţia în care se produc întârzieri la plată se percep penalizări sau majorări peste rata inflaţiei din perioada respectivă;

• obligaţiile întreprinderilor faţă de asociaţi sau acţionari privind dividendele de plată pot genera influenţe negative în cazul plăţii în avans a acestor drepturi, în timp ce lăsarea dividendelor la dispoziţia societăţii poate constitui un avantaj, dacă nu sunt percepute dobânzi.

63

Revista Tinerilor Economişti Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, componentă a capitalurilor

permanente, conduc, ca urmare a acţiunii inflaţiei, la apariţia unor influenţe, care se concretizează în principal în: cumularea unor valori exprimate în monedă cu putere de cumpărare diferită în cazul suplimentării lor, constituirea în prezent pentru evenimente viitoare ce vor fi exprimate în puteri de cumpărare mult reduse, influenţarea în sensul creşterii a impozitului pe profit, la finele exerciţiului, în timp ce pe parcursul exerciţiului financiar joacă un rol minor etc.

BIBLIOGRAFIE 1. Ţugui , A. Contabilitatea inflaţiei. Teorie, practică şi modelări

informatice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000 2. Muţiu, A.I. Contabilitatea inflaţiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

64

Secţiunea Management – Marketing - Turism

SERVICIILE DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL ÎN SECOLUL AL XXI-LEA

Drd. Bocean Andreea Prep. univ .drd. Bocean Claudiu Asist. univ. drd. Barbu Mihail Cătălin Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Growing efficiency and falling costs of passenger and freight transport services have been major factors underlying the increasing globalization of the world economy and the widespread welfare gains it has yielded. Accommodating new technologies, new markets and new organizational structures has required major changes within the sector. Some transport modes in some countries have maintained a steady process of adjustment, generating new opportunities for the manufacturers, traders and consumers they serve, and minimizing disruption for their own employees. In other cases, political and social forces have so bottlenecked change that when it could no longer be postponed, it took more cataclysmic form, imposing much greater human hardship.

Key words: Liberalization of national and international transport markets, intermodal transportation, underlying forces in transportation, globalization of international transportation

1. Transporturile internaţionale în condiţiile globalizării economice Pentru a face faţă presiunilor determinate de procesul de globalizare, clienţii

diferitelor sectoare de transport cer în momentul de faţă crearea unei pieţe de transport sigure, în care graniţele naţionale şi modale să nu mai întârzie deplasările sau să stânjenească alegerea celei mai potrivite rute, sau a celei mai potrivite combinaţii de moduri de transport, pentru respectiva mişcare de mărfuri. Depăşirea acestor provocări se va face pe parcursul celei mai mari părţi a secolului al XXI-lea dacă nu va avea loc în tot acest secol, dar mari progrese ar putea avea loc în prima parte a acestuia dacă industria va învăţa să răspundă oportunităţilor oferite de globalizare, noua tehnologie a informaţiilor, şi nevoii de o mai bună acoperire a costurilor sale de către utilizatori.

Liberalizarea pieţelor naţionale de transport, pentru a permite intrări şi ieşiri mai uşoare, şi a deschide competiţia pe baza costurilor care reflectă externalităţile ca şi preţurile de piaţă, este parţial minimalizată în multe ţări. Sunt necesare rezultate iniţiale bune, iar acestea trebuie adâncite şi extinse. Cele mai dificile probleme sunt: activarea ieşirilor (prin reforme interne sau falimentare/restructurare) pentru marile companii de transport cu capital majoritar de stat; menţinerea competitivităţii în faţa aspiraţiilor oligopoliste naturale ale întreprinderilor; încorporarea externalităţilor - cum sunt costurile accidentelor, poluarea şi congestia traficului - în preţurile de transport. Dar ultimii ani au fost martorii unor reforme complete ale unor “dinozauri” şi o întărire a supravegherii autorităţilor competente în ceea ce priveşte tendinţele în sectorul

65

Revista Tinerilor Economişti serviciilor de transport. În ceea ce priveşte externalităţile, se desfăşoară activităţi considerabile pentru o mai corectă cunoaştere a dimensiunilor reale ale acestora, iar noile tehnologii electronice deschid posibilităţile pentru o mai bună apreciere a serviciilor de transport decât a fost anterior posibil.

Un pas major înainte al generaţiilor care vor urma, va fi expresia extinderii pieţelor deschise pentru serviciile de transport la nivel regional şi internaţional. Realizările revoluţionare din anii 1990 au reprezentat recunoaşterea drepturilor de cabotaj în cadrul Uniunii Europene în transportul aerian şi cel rutier de mărfuri în care operatorii se limitau anterior la transportul mărfurilor comercializate de propria lor ţară, şi unificarea efectivă a pieţelor de transport aerian din Australia şi Noua Zeelandă. Rezultatele bune aduse de operarea acestor noi regimuri ar trebui să conducă la lărgirea acestor pieţe regionale, şi la aplicarea unor măsuri similare în alte regiuni, dar şi la un nivel internaţional mult mai larg (putând începe acest proces chiar din transportul aerian internaţional de mărfuri).

Dezvoltarea pieţelor de transport sigure va fi asistată şi determinată de adâncirea şi lărgirea aplicării logisticii integrate care a avut un mare impact în Japonia şi în SUA. Ea se bazează pe încredere, flexibilitate şi o previziune completă asupra serviciilor de transport, care se adaugă la preţurile competitive. Aceasta ajută la generarea unei activităţi din ce în ce mai intense pentru a reduce întârzierile la trecerea frontierei şi a depăşi multiplele obstacole adeseori legate de lipsa competitivităţii şi a inovaţiei, care restricţionează dezvoltarea transportului intermodal. Rezolvarea acestor probleme determină economii potenţiale foarte mari, în multe din ţările aflate în tranziţie sau în curs de dezvoltare.

Includerea a sute de milioane de oameni în economia mondială prin intermediul comunicaţiilor electronice, va creşte presiunile pentru reducerea izolării lor fizice. Până când serviciile de transport vor atinge gradul de dezvoltare al rutelor majore din ţările dezvoltate, multe lucruri pot şi trebuie făcute pentru îmbunătăţirea accesului lor fizic: îmbunătăţirea legislaţiei şi a mijloacelor de aplicare a acesteia; o mai bună întreţinere a infrastructurii de bază; promovarea competitivităţii în servicii. În ţările cu servicii sociale şi de informare puternice, transporturile dezavantajate pot fi ajutate cu subvenţiile necesare. În alte ţări subvenţiile nu pot fi atât de bine canalizate, dar apăsarea lor asupra veniturilor publice poate fi minimizată prin menţinerea serviciilor publice de transport pe o linie competitivă, structurând subvenţia pentru a asigura performanţa, asigurând în acelaşi timp proceduri eficiente de soluţionare a plângerilor.

Schimbările în sectorul maritim care au avut loc în aproape întreaga lume, de la managementul direct guvernamental al infrastructurii de transport la reglementarea şi supervizarea îndeplinirii acestor responsabilităţi de către sectorul privat, vor continua să se extindă şi să se adâncească. Guvernele vor continua totuşi, să poarte responsabilitatea principală pentru cele mai multe reţele rutiere şi multe facilităţi multimodale. Europa dă dovadă de o încredere considerabilă că privatizarea, parteneriatele public-privat şi cererea de venituri mai mari din partea utilizatorilor de transporturi, va pune transportul ca întreg în situaţie de autofinanţare, impunând graniţe de buget mici sau chiar inexistente. Pentru a menţine infrastructurile adecvate asigurării celor mai bune rezultate ale liberalizării serviciilor şi competitivităţii implicată de aceasta, economiile în tranziţie şi cele în curs de dezvoltare se confruntă cu dificultăţi financiare dintre cele mai greu de depăşit. Cea mai bună abordare pentru soluţionarea acestor probleme pare să fie vânzarea a ceea ce nu poate fi privatizat,

66

Secţiunea Management – Marketing - Turism introducerea managementului combinat public-privat, orientarea clienţilor către aceste moduri şi urmărirea acoperirii tuturor costurilor prin veniturile obţinute de la clienţi.

Ritmul schimbărilor în transporturi ar trebui menţinut în deceniile care vor urma cel puţin la nivelul ultimilor 20 de ani, şi în multe ţări în tranziţie sau în curs de dezvoltare ar trebui chiar crescut. Pentru a stimula iniţiativa şi a răspunde oportunităţilor, pentru a evita tergiversarea în adoptarea deciziilor publice, şi a reduce diferendele între muncitorii diverselor sectoare, este important pentru ţări să promoveze discuţii largi privind cele mai posibile direcţii de schimbare şi cum vor putea fi acestea mai bine implementate în circumstanţele locale. Când trebuie avute în vedere problemele care privesc piaţa muncii, interacţiunile largi cu managementul muncii ar trebui promovate încă de la primele probleme soluţionate.

2. Forţele fundamentale ce acţionează în transporturile internaţionale Ultimul sfert al secolului al XX-lea a fost martorul unor schimbări profunde în

sectorul transporturilor din multe ţări, care au dus la mari dislocări ale populaţiei şi firmelor implicate în furnizarea acestor servicii, şi uneori acest fenomen s-a aplicat unor întregi comunităţi. Unele probleme au rezultat din instabilităţile economice cum sunt cele ale crizei financiare asiatice din 1997, dar cele mai multe au fost chiar produsul transformărilor din cadrul industriei transporturilor. Aceste transformări dure uneori au contribuit la lărgirea bunăstării sociale prin întărirea puterii competitive a exportatorilor, permiţând îmbunătăţirile care au avut loc în diversitatea şi numărul bunurilor care au devenit disponibile pe pieţele locale, şi reducând povara transporturilor în cadrul bugetelor guvernelor.

Această experienţă a transporturilor nu a fost bineînţeles unică; multe alte sectoare economice au fost puse în situaţia de a face faţă şi a se adapta la noile tendinţe ale dezvoltării economiei mondiale. Trei forţe fundamentale s-au dovedit dominante:

• Globalizarea, • Bugetele publice din ce în ce mai stricte, • Revoluţia informatică. Aceste forţe nu dau nici un semn de slăbiciune. Dacă economia mondială poate

continua să se adapteze cu succes la ele, atunci traficul va continua să crească vertiginos - şi aceasta mai ales în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare, care reflectă atât pragul de sărăcie care trebuie depăşit, cât şi ratele mari de creştere ale PNB de care aceste ţări sunt capabile. Într-adevăr, aşa cum scăderea relativă a costurilor de transport şi comunicaţii a fost cauza majoră a globalizării şi a creşterii globale pe care a generat-o, tot aşa până în prezent îmbunătăţirile serviciilor din industria transporturilor ar trebui să dea o turnură nouă creşterii veniturilor şi creării de noi locuri de muncă în diferitele sectoare.

Luând în considerare efectele acestor forţe fundamentale, cerinţa clienţilor este un sistem de servicii de transport sigure în care barierele naţionale sau modale nici să nu întârzie mişcările, nici să nu limiteze alegerea celei mai potrivite rute/modalităţi de transport combinat pentru deplasarea necesară. Această provocare a creării unei pieţe unificate a serviciilor de transport va ocupa o mare parte a secolului al XXI-lea, dar progrese enorme pot avea loc chiar din prima parte a acestuia.

Ameninţarea majoră la care este supus acest progres este aceea de a alege greşit posibilităţile: imposibilitatea forţelor politice şi sociale implicate de a înfrunta provocările şi a genera decizii clare care să influenţeze la rândul lor posibilităţile disponibile de alegere pentru operatorii de transport şi pentru clienţi. Sunt

67

Revista Tinerilor Economişti binecunoscute exemplele de întârziere în rezolvarea problemelor cu care se confruntau căile ferate în SUA şi Japonia ce înregistrau stagnări de peste douăzeci de ani ale acestui sector în anii 1960-1970 şi care au fost remediate numai după falimentarea a opt firme de profil în SUA, iar zece ani mai târziu în Japonia prin acumularea şi acoperirea de către buget a unei datorii de peste 250 miliarde de dolari care reprezenta 10% din PNB. Dar nu numai transporturile pe calea ferată pot fi supuse unor asemenea alegeri nesatisfăcătoare din partea guvernelor. Nealocarea de sume suficiente pentru menţinerea în stare bună a infrastructurii rutiere care apare în foarte multe ţări, incapacitatea sectorului privat în multe aglomerări urbane de a asigura un sistem de transport public sunt şi ele exemple ale acestor alegeri greşite.

3. Liberalizarea serviciilor de transport internaţional În ciuda întârzierii cu care a decis să rezolve probleme sistemelor sale de căi

ferate, Statele Unite au reprezentat în multe sectoare un adevărat lider în introducerea mai multor forţe pe pieţele diferitelor moduri de transport, odată cu adoptarea dereglementărilor în mod simultan la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980. Aceste reforme sunt considerate în general ca fiind de mare succes în măsura în care au crescut posibilităţile clienţilor de alegere, au stimulat creşterea productivităţii, şi au generat anumite constrângeri asupra costurilor. Mai mult, deoarece a trecut o perioadă destul de mare de la adoptarea acestora pot fi delimitate consecinţele pe care le-au avut în plan social şi al creării de noi locuri de muncă:

În ciuda concedierilor masive care au avut loc în anumite moduri de transport (mai ales în sectorul căilor ferate) mult mai multe locuri de muncă au apărut în ultima perioadă, numărul noilor angajări fiind de două ori mai mare după adoptarea reglementărilor decât în perioada de dinaintea acestora, ele fiind determinate în principal de noile servicii oferite şi de creşterea calităţii celor vechi, odată cu o mărire a productivităţii în sectoarele tradiţionale. Figura de mai jos subliniază tendinţele de angajare pe principalele moduri de transport.

Ca urmare a dereglementării nivelul remuneraţiilor a scăzut comparativ cu acela din alte sectoare, în unele cazuri cu 15%, destul de rapid, în transportul cu camioane şi cu aproximativ 10% în cazul liniilor aeriene, dar salariile plătite continuă să fie semnificativ deasupra mediei pe economie pentru oameni cu calificări comparabile şi par să reflecte specificul acestei industrii care cere anumite calificări şi experienţa absolut necesară. Reflectând crearea unei pieţe a muncii mai deschise în transportul rutier, oportunităţile au crescut semnificativ, pentru grupurile minoritare de salariaţi şi pentru deţinătorii operatorilor, cu o creştere notabilă a remuneraţiei lor comparativ cu cea a altora.

Angajarea directă la căile ferate (excluzând subcontractorii) a atins 60% de la adoptarea dereglementării, comparativ cu perioada anterioară când acest personal reprezenta doar 30% din cel utilizat, reflectând mai ales progresul rapid pe care adoptarea acestor legi l-a făcut posibil în aplicarea noilor tehnologii, eliminarea regulilor de lucru restrictive, precum şi abandonarea sau vânzarea liniilor neprofitabile. Procesul a generat mari tensiuni şi a necesitat intervenţia guvernamentală repetată, dar avantajul pe care calea ferată îl avea asupra altor moduri de transport a fost menţinut cu câteva schimbări minore.

Sindicatele muncitorilor au rămas puternice în marile companii care domină transportul aerian şi cel pe calea ferată, dar a pierdut un număr mare de membrii care asigurau transportul mărfurilor cu camioane (doar 20% din şoferii de camioane mai

68

Secţiunea Management – Marketing - Turism aparţin acum de aceste sindicate). Din moment ce este evident că membrii sindicatelor pot fi asistaţi juridic, beneficiază de asigurări de sănătate şi pensii, aceasta înseamnă că numărul salariaţilor care se bucură de aceste facilităţi a scăzut.

Chile este o altă ţară care a liberalizat majoritatea mijloacelor de transport în aproximativ aceeaşi perioadă cu Statele Unite şi nivelul angajărilor în sectorul transporturilor şi comunicaţiilor care stagnaseră între 1966 şi 1981, a crescut cu 90% în următorii 15 ani.

Nu ar trebui trasă neapărat concluzia că liberalizarea serviciilor de transport va avea întotdeauna urmare o creştere a nivelului angajării în acest sector. Anglia este una din ţările cu cea mai îndelungată activitate de liberalizare a transporturilor, începând cu industria rutieră la începutul anilor 1960 şi extinzându-se la alte moduri în anii 1980. În ultimii ani, ea a aplicat politici macroeconomice pentru a promova creşterea într-un mediu de tranzacţionare liber, şi pentru a obţine rezultate în ceea ce priveşte crearea de noi locuri de muncă.

4. Intermodalismul în transportul internaţional Transportul internaţional s-a schimbat considerabil în cursul ultimelor decenii.

Transportul internaţional de mărfuri, în continuă creştere, implică mai mult decât un singur mod de transport. Deşi sunt puţine informaţii asupra cantităţii mărfurilor transportate cu ajutorul mai multor moduri, datele asupra transportului containerizat oferă o serie de indicaţii importante, având în vedere că aceste containere sunt proiectate, îndeosebi, pentru a fi folosite de moduri de transport diferite.

Începând de la mijlocul anilor 1960, când şi-a făcut apariţia containerul, s-a înregistrat o creştere exponenţială a transportului containerizat, care este prognozată a continua şi în viitor. Numărul containerelor aflate în mişcare în toate porturile lumii a crescut de la 0 în 1965 la 225,3 milioane de TEU în 2000,

Transportul containerizat este prognozat creşte de cel puţin două ori până în anul 2010, faţă de începutul mileniului. Aceasta ar reprezenta o rată de creştere de circa 9%. Deşi majoritatea fluxurilor de containere se desfăşoară între Asia, Europa şi America de Nord, se înregistrează fluxuri semnificative şi în celelalte regiuni, fluxuri ce vor creşte pe măsura micşorării decalajelor între statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare.

Comerţul maritim mondial desfăşurat cu ajutorul vaselor container se estimează că cel puţin se va dubla până în 2008 faţă de 2000, ajungând la un miliard de tone. Majoritatea containerelor transportate pe căi maritime va participa şi la transportul prin alte moduri (rutier, feroviar) până va ajunge la destinaţia finală. În general, ultima etapă a unui serviciu de transport internaţional (de regulă realizat pe căi maritime, mai ales când se realizează între continente) va implica în mod necesar transportul terestru, fie pe căile ferate, fie pe cele rutiere.

Ca rezultat al globalizării se înregistrează o semnificativă creştere în ceea ce priveşte produsele finite comercializate, datorită investiţiilor străine directe în regiuni cu un cost al forţei de muncă redus şi cu un bun acces la rutele comerciale, creştere care se va accentua în următorii ani. Având în vedere că majoritatea produselor finite sunt transportate în containere şi că acestea sunt principalul mijloc al intermodalităţii se poate spune că transportul intermodal va înregistra o creştere substanţială în următorii zece ani (dublând-se până la finele primului deceniu al secolului al XXI lea).

69

Revista Tinerilor Economişti Transportul containerizat, alături de îmbunătăţirile tehnologice ale sistemelor

de transbordare dintre diferitele moduri de transport vor afecta în mod considerabil practicile şi modelele transportului modern.

La nivel global, principalii ofertanţi de transport intermodal sunt casele de expediţie a mărfurilor, care realizează coordonarea transportului mărfurilor trecând dintr-un mod la altul. Există tendinţa ca o serie de companii maritime de linie să-şi extindă serviciile de transport până la poarta fabricii prin angajarea altor moduri de transport care permit realizarea acestui scop (rutier, feroviar).

Din moment ce mărfurile sunt transportate în containere închise este dificilă identificarea etapei sau a modului de transport în care a apărut o pierdere, o deteriorare sau o întârziere.

Cadrul legal curent nu reflectă evoluţiile care au avut loc în ceea ce priveşte modelele, tehnologia şi piaţa. El constă, în prezent, într-o serie de convenţii internaţionale care se reglementează transportul unimodal, o serie de înţelegeri regionale sau subregionale, legi naţionale şi termeni standard ai contractelor. În anii următori se vor face eforturi pentru unificarea cadrului legal din transporturi la nivel global.

BIBLIOGRAFIE 1. Abend, J. New Takes on Transportation., Bobbin, 1999 2. Kinnock, N. Transport Policy Needs at the Turn of the Century,

European Business Journal, vol. 10 (no. 3), 1998 3. Long, S.G. Transport at the Millennium, Annals of the American

Academy of Political and Social Sciences, vol. 553, 1997 4. OECD The Future of International Air Transport Policy:

Responding to Global Change, 1997 5. Peake, S. Transport futures: Long Term perspective and Implications,

Special Issue of Energy Policy, Energy Policy U.K 25, 1997

70


RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A COMPANIILOR ŞI AVANTAJUL COMPETITIV

Asist. univ. drd. Rus Adina Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The main reason for a company existence is to create value, through producing goods and services demanded by society. In this way that company will obtain profits for its owners and for the shareholders. In spite of all, there are some social and commercial pressures that induce different changes in future plans and strategies of the companies. Nowadays companies are more aware that on the long-term commercial success and shareholders benefits does not depend only upon profit maximisation on the short term, but a responsible behaviour is necessary to maintain the firm on the market. Also, the companies understand that they assure a sustainable development in one hand by focusing their activities on economic growth and competitive strategies and on the other hand by focusing on environment protection and promoting social responsibility.

Key words: corporate social responsibility, economic potential, employee support and community initiative.

Comisia Europeană a prezentat în iulie 2001 Carta Verde9 prin care este promovat un cadru general european privind responsabilitatea socială a companiilor. Scopul acestui document a fost, în primul rând, să lanseze o dezbatere despre conceptul responsabilităţii sociale a companiilor (CSR) şi, în al doilea rând, să identifice principalele metode pentru promovarea eficientă a CSR

Carta Verde defineşte CSR ca „un concept prin care companiile integrează voluntar preocuparea socială şi întreprinzătoare în funcţionarea afacerilor lor şi în interacţiunea lor cu entităţile cărora li se adresează” ţinând cont de faptul că un comportament responsabil duce la creşterea sustenabilă al afacerii. Dacă companiile reuşesc să facă un management adecvat al schimbărilor atât la nivel intern, microeconomic cât şi schimbărilor din exterior şi să asigure o balanţă echilibrată între cerinţele şi nevoile diferitelor entităţi, într-un mod responsabil social, vor avea un impact pozitiv la nivel macroeconomic.

CSR-ul va putea astfel să aducă o contribuţie semnificativă Strategiei Europene pentru Dezvoltare Strategică şi atingerii obiectivului stabilit cu ocazia Summit-ului de la Lisabona din martie 2000, acela de a deveni până în 2010, „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume bazată pe cunoştinţe, capabilă de o creştere economică

9 Comisia Europeană, 2002, Promovarea unui cadru European pentru responsabilitatea socială a companiilor. Carta Verde.;

71 http://europa.eu.int/comm/employment_social/social/csr/greenpaper.htm

http://europa.eu.int/comm/employment_social/soc-dial/csr/greenpaper.htm

Revista Tinerilor Economişti sustenabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai atractive şi o cu coliziune socială mai mare”10 .

Există un cod al bunelor maniere în afaceri, în funcţie de care indivizii şi companiile pe care le conduc interacţionează pentru a : munci în mod eficient şi profitabil împreuna, stabili şi a susţine relaţii de succes pe termen lung, îmbunătăţi propriul potenţial de dezvoltare.

Familiaritatea cu acest cod oferă abilitatea de a gestiona cu încredere problemele de afaceri şi dă posibilitatea ca adevăratele talente să fie recunoscute. Necunoaşterea acestui cod nu condamnă neapărat la faliment, ci doar îngreunează şi face mult mai dificilă obţinerea succesului.

Pentru a arăta interesul pentru sentimentele celorlalţi şi pentru comportamentul pe care managerul îl afişează faţă de partenerii de afaceri, faţă de grupurile de interes, David F. Robinson menţionează în cartea “ Etichetă în afaceri” (2000, Ediţia a doua) şapte reguli de aur care pot fi reunite sub un singur cuvânt : “IMPACT”.

Integritate : a acţiona într-un mod onest şi de încredere Maniere: a nu fi niciodată egoist, necioplit şi indisciplinat Personalitate : a comunica propriile valori, atitudini şi opinii Aparenţă : a te prezenta întotdeauna în cel mai bun mod Consideraţie : a te vedea pe tine însuţi din punctul celorlalţi de vedere Tact: a gândi înainte de a vorbi. Multe organizaţii în special din Statele Unite rulează programe de etică pentru a

minimiza riscul unor practici neadecvate din partea angajaţilor. Aceste programe consistă în esenţă din politici, procese, iniţiative educaţionale care explică etica în afacerea companiei. Acestea clarifică în ce mod aceste coduri etice ar trebui să fie transpuse în procedurile operaţionale şi în comportamentul de la locul de muncă.

Mai recent, companiile urmăresc să realizeze o potrivire între valorile companiei şi cele ale individului astfel încât individul să fie intrinsec motivat să-şi îmbunătăţească comportamentul. Robin Aram, vicepreşedinte, relaţii externe şi politici de dezvoltare, la Shell International, comentează: „ Noi credem într-o abordare bazată pe valori care în esenţă spune că eşti plătit pentru a lua deciziile corecte bazându-te pe un anumit set de valori şi principii”.

Programele de integrare în cultura organizaţiei sunt de obicei costisitoare, dar companiile preferă să-şi încarce nota de plată din cauză că, consecinţele unui comportament neetic sau ilegal le poate afecta serios reputaţia şi portofoliul de clienţi.

Împreună cu cercetători din Pennsylvania State University şi University of Delaware, Anderson a condus un studiu11 în 1999 despre efectele programelor de etică în şase mari companii americane. Studiul a fost conceput pentru a măsura percepţiile, atitudinile şi comportamentul angajaţilor. Percepţiile sunt importante pentru că ele influenţează atitudinile, care la rândul lor influenţează comportamentul.

Studiul a explorat următoarele trei probleme: efectele programelor de etică, rolul percepţiei angajaţilor, influenţa factorilor organizaţionali (caracteristicile programelor comportamentale, cultură, etc.).

Studiul a scos la iveală că cel mai mare impact în controlul comportamentului neetic al angajaţilor îl are consecvenţa dintre politici şi acţiuni, premierea

10 Comunicatul Comisiei Europene privind CSR, Bruxelles, 02.07.2002

72

11 Managing Ethics and Legal compliance: What works and what hurts? – California Management Review, vol. 41, nr. 2, 1999

Secţiunea Management – Marketing - Turism comportamentului etic şi atenţia sporită faţă de etică din partea top managementului. Mai mult, existenţa unui mecanism formal prin care se pot raporta comportamentele neadecvate nu este suficientă pentru a încuraja astfel de raportări dacă atitudinea top managementului şi cultura corporaţiei nu încurajează astfel de practici.

Studiul a concluzionat că cei mai importanţi factori care contribuie la succesul programelor de etică sunt atunci când percepţia generală a angajaţilor este următoarea:

Leadership: atunci când conducerea este interesată de etică şi valori pe atât de mult cât este interesată de rezultatul economic.

Consecvenţa dintre vorbe şi fapte: atunci când managementul face ce spune. Acest lucru este mult mai important decât mecanisme ca linii telefonice deschise pentru a raporta comportamente neadecvate.

Corectitudine: pentru cei mai mulţi angajaţi cea mai importantă problemă de etică este felul în care organizaţia îi tratează pe ei şi pe colegii lor.

Deschidere: atunci când oamenii vorbesc deschis despre etică şi valori şi când etica şi valorile sunt integrate în procesul de luare a deciziilor.

Recompensare: atunci când comportamentul etic este premiat. Aceasta are o mare influenţă în eficienţa programelor etice decât situaţia în care comportamentele neadecvate sunt pedepsite.

Valori: atunci când programele etice se bazează pe valori. Caracteristic pentru această perioadă este interesul crescut pentru CSR venit din

partea organizaţiilor internaţionale (Banca Mondială, OECD, UN, Forumul Economic Mondial, etc.) şi insistenţa multiplelor iniţiative voluntare din partea unor grupări industriale şi de afaceri, organizaţii multilaterale şi ONG-uri orientate pe probleme de CSR (WBCSD, IBLF, Business in the Community, Business in the Environment, CSR Europe, The Corporate Citizenship Company, Business for Social Responsibility, AIESEC, etc.). Aceste organizaţii interacţionează în mod constant cu comunitatea mondială de afeceri, culeg percepţiile acesteia în privinţa CSR şi se dedică în mod special preîntâmpinării provocărilor CSR care pot apărea.

Pe lângă aceste organizaţii, se implică în aspecte legate de CSR şi companii de consultanţă tradiţionale : PricewaterhouseCoopers, Arthur D. Little, Anderson Consulting, KPMG. Ele elaborează instrumente analitice care ajută companiile în managementul şi operaţiunile lor CSR strategice. Sunt astfel create diferite standarde, modele, instrumente de măsurare şi implementare a CSR. Acestea pot fi standarde impuse sau voluntare, care cuprind o varietate de probleme CSR sau se concentrează doar asupra unui specific. CSR nu mai este astfel, tratat ca o problemă strategică separată, ci este încorporat la rangul de probleme cruciale cărora strategiile globale ale companiei trebuie să se adreseze.

Printre multiplele iniţiative din toată lumea, legate de stabilirea unor standarde de acţiune responsabilă a companiilor, s-au diferenţiat doar opt dintre ele, devenind recunoscute şi urmate în întreaga lume. “Optul Global” sunt iniţiative voluntare cu o consistenţă de nivel global.

Optul Global se constituie din următoarele entităţi: Convenţiile ILO, Coordonatele OECD pentru Întreprinderile Multinaţionale, Seriile ISO 14001, Responsabilitate Socială 8000 (Social Accountability 8000), AccountAbility 1000, Iniţiativa Raportării Globale (GRI), Principiile Globale Sullivan, The UN Global Compact.

În urma unui atelier de lucrări (workshop) comandat de Departamentul Britanic pentru Comerţ şi Industrie şi organizat de Forumul pentru Viitor (Forum for the

73

Revista Tinerilor Economişti Future), Arthur D. Little şi Business in the Community s-a realizat un ghid care identifică şase beneficii pe deplin recunoscute care pot fi obţinute printr-un management adecvat. (Business in the Community and Arthur D. Little, 2003). Aceste beneficii pot fi utilizate pentru a întări avantajul competitiv al companiei.

Tabelul 1: Capitalizarea avantajului competitiv oferit de CSR

Beneficii Avantaje competitive

Managementul reputaţiei

Permite companiei să gestioneze şi să influenţeze atitudinea şi percepţia grupurilor de interes; câştigarea încrederii grupurilor de interes asigură relaţii pozitive cu aceştia , ceea ce va întări avantajul companiei

Managementul riscului

Un management al riscului mai eficient ajută companiile să reducă pierderile, să identifice din timp problemele şi să folosească poziţiile de leadership să câştige avantajul competitiv

Satisfacţia angajaţilor

Responsabilitatea companiei este esenţială pentru atragerea şi retenţia unor angajaţi talentaţi şi valoroşi.

Inovaţie şi învăţare

Stimulează învăţarea şi inovaţia în companie, ceea ce ajută la identificarea unor noi oportunităţi pe piaţă, la stabilirea unui proces al afacerii mult mai eficient şi la menţinerea competitivităţii

Accesul la capital

Responsabilitatea companiei facilitează accesul la capital; CSR ar trebui să fie folosit ca o oportunitate pentru a înlesni accesul firmelor la capital.

Performanţa financiară

Se deschid noi oportunităţi pentru reducerea costurilor prezente şi viitoare şi se poate îmbunătăţi astfel competitivitatea, poziţia pe piaţă şi profitabilitatea.

Sursa: The Business case for Corporate Responsibility, Ian 2003, Arthur D.Little şi Afaceri în Comunitate; http://www.bitc.org.uk/docs/aurr_A4_The_Business_Case_2003.pdf

În ceea ce priveşte performanţa companiei, aceasta se obţine din momentul aplicării în mod conştient a unei politici CSR. Un studiu realizat de o firma specializată pentru o companie multinaţională scoate în evidenţă trei nivele de evoluţie a indicatorilor de performanţă. Nivelul I este relevant pentru o companie care de abia a început să îşi monitorizeze performanţa prin CSR, la nivelul II indicatorii sunt mult mai avansaţi, în timp ce la nivelul trei sunt cel mai avansaţi.

74

http://www.bitc.org.uk/docs/aurr_A4_The_Business_Case_2003.pdf

Secţiunea Management – Marketing - Turism Tabelul 2: Indicatori de performanţă prin CSR

Comportamentul afacerii Nivelul I Nivelul II Nivelul III • Acordul faţă de

comportamentul afacerii şi faţă de prevederile drepturilor omului

• Existenţa unor procese de obţinere de feedback de la lucrători

• Evoluţia măsurilor împotriva aderării la principiile prevăzute de drepturile omului • Proporţia furnizorilor şi partenerilor monitorizaţi în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului • Numărul de ateliere de lucrări cu tema „drepturile omului“

• Proporţia furnizorilor şi partenerilor care întrunesc standardele companiei pe probleme de drepturi ale omului • Percepţia angajaţilor, comunităţii locale şi altor grupări de interes faţă de performanţa companiei în domeniul drepturilor omului

Practici ale angajării Nivelul I Nivelul II Nivelul III • Profilul angajatului (rasa,

gen, handicap, vârsta, etc.) • absenteismul

personalului • numărul neîndeplinirii

prevederilor legale privind securitatea la locul de muncă, egalitatea în faţa oportunităţilor

• numărul plângerilor angajaţilor

• numărul cazurilor de comportament corupt sau neprofesional

• randamentul personalului • valoarea instruirii pentru angajaţi • satisfacţia angajaţilor

• evoluţia efectelor de redefinire şi de consolidarea a unor noi abilităţi

• măsurile de percepţie ale companiei (faţă de egalitatea oportunităţilor, balanţa dintre muncă şi timpul liber)

Sănătatea şi siguranţa ocupaţiei Nivelul I Nivelul II Nivelul III • obiectivele de performanţă

• identificarea şi analiza riscului

• înregistrarea performanţelor

• nivelul de implicare a personalului în siguranţa şi sănătatea locului de muncă • numărul de auditori şi inspectori • costul cursurilor privind siguranţa şi sănătatea locului de munca

• obiectivele îndeplinite mai bine decât normele • rezultatul de pe urma cursurilor de securitate a locului de munca • reducerea costurilor cauzate de accidente / compensarea din asigurarea pentru accidente de muncă

Implicarea în comunitate Nivelul I Nivelul II Nivelul III

• numărul de proiecte şi activităţi iniţiate

• valoarea în bani a sprijinului comunitar ca procent din profit

• valoarea combinată estimată dintre timpul angajaţilor, darurile în produse şi costul pentru top management

• consultarea comunităţii şi a grupurilor de interes

• valoarea individuală a timpului angajaţilor, darurilor în produse şi a costului pentru top management

• comentariile pozitive şi negative ale mediei despre implicarea în comunitate

• utilizarea altor resurse

• evoluţia impactului programelor de implicare în comunitate

• percepţia companiei ca un “bun vecin”

75

Revista Tinerilor Economişti Relaţiile cu clienţii şi furnizorii Nivelul I Nivelul II Nivelul III

• plângerilor clienţilor faţă de produse şi servicii

• plângerile furnizorilor • consultări şi dialoguri • numărul furnizorilor monitorizaţi

• nivelul de satisfacţie a clienţilor/furnizorilor

• retenţia clienţilor • prevederi pentru clienţii cu nevoi speciale

• aprovizionare proactivă

• extra vânzări datorate politicii sociale

• măsuri de fidelizare a clienţilor

• percepţia faţă de companie ca un partener de afaceri preferat

• impact social, costuri şi beneficii ale produselor /serviciilor

Aceşti indicatori sunt fixaţi pentru a măsura nivelul aşteptat de performanţa companiei. Dacă, de exemplu, în cazul relaţiilor cu clienţii şi furnizorii , la primul nivel se urmăreau plângerile acestora, la nivelul trei este vorba despre extravânzări, măsuri de fidelizare, etc, care nu aveau cum să îşi găsească locul la primul nivel în cazul unei previziuni realiste a performanţelor prin CSR.

BIBLIOGRAFIE 1. Aaronson, S.A,

Reaves J., “Răspunsul european la Cererile Publice privind Responsabilitatea corporativă globală”, National Policy Association; 5 februarie 2002

2. Little, A. D., The Business case for Corporate Responsibility, Ian 2003 http://www.bitc.org.uk/docs/aurr_A4_The_Business_Case_2003.pdf

3. Caroll, A.B., “Piramida responsabilităţii social corporative”, Business Horizons, vol.34, pg.10, 1991,

4. Dalton, D.R., Cosier, R.A.,

“Cele patru faţete ale responsabilităţii sociale”, Business Horizons, vol.25, pg.9, 1982,

5. Eells, R. “Însemnătatea afacerii moderne”, Columbia University Press, New York, 1960.

6. Moon, C., Bonny, C.,

“Business Ethics”, The Economist Books, 2001

7. Tuzzolino, F.& Armandi, B.R.,

“A Need – Hierarchy Framework for Assessing Corporate Social Responsibility”, Academy of Management Review, vol.6, pg.8, 1981

8. *** Comisia Europeană, “Promovarea unui cadru European pentru responsabilitatea socială a companiilor”. Carta Verde. , 2002; http://europa.eu.int/comm/employment_social/social/csr/greenpaper.htm

9. *** Comunicatul Comisiei Europene privind CSR, Bruxelles, 02.07.2002

10. *** Managing Ethics and Legal compliance: What works and what hurts? – California Management Review, vol. 41, nr. 2, 1999

76






SIX SIGMA QUALITY STRATEGY – A SUMMARY APPROACH

Lect. univ. dr. Carmen Păunescu Academy of Economic Studies, Bucharest, Faculty of Commerce

Abstract: Sigma is a statistical concept that represents the amount of variation present in a process relative to customer requirements or specifications. The higher the sigma level, the better the process is performing relative to customer requirements. The term Six Sigma refers to a smarter way to manage a business, putting the customer first and using facts and data to drive better solutions. Six Sigma efforts target three main areas – improving customer satisfaction; reducing cycle time; reducing defects – and aim to meet changing needs of customers, market and technologies, and to obtain benefits for all employees, customers and stakeholders. The paper addresses two basic methodologies introduced in the Six Sigma organizations: DMAIC (Define, Measure, Analysis, Improve, Control) used to improve the current capabilities of an existing process, and DMADV (Define, Measure, Analysis, Design, Verify) used when the organization needs to create a product, service, or process to meet customer requirements or when it needs a complete redesign because the product, service, or process is consistently incapable of meeting customer requirements.

Key words: Six Sigma, DMAIC, DMADV, sigma level, DPMO, CTQs, quality improvement, business improvement

Six Sigma is a statistical measure of performance of a process or a product, respectively a measure of how well a company meets the customers requirements. It is a system of management to achieve lasting business leadership and world-class performance. Six Sigma is a methodology that provides businesses with the tools to improve the capability of their business processes. These increases in performance and decrease in process variation leads to defect reduction and vast improvement in profits, employee morale and quality of product.

Six Sigma is a smarter way to manage a business that puts the customers first and uses data and fact to drive better solutions. It is a rigorous and a systematic methodology that utilizes information (management by facts) and statistical analysis to measure and improve a company's operational performance, practices and systems by identifying and preventing “defects” in manufacturing and service-related processes in order to anticipate and exceed expectations of all stakeholders to accomplish effectiveness.

Six Sigma at many organizations simply means a measure of quality that strives for near perfection. It is a disciplined data-driven approach and methodology for eliminating defects (driving towards six standard deviations between the mean and the

77

Revista Tinerilor Economişti nearest specification limit) in any process, from manufacturing to transactional and from product to service.

Sigma – Greek letter – stands for standard deviation. It represents a statistical way to describe how much variation exists in a set of data, a group of items, or a process. The statistical representation of Six Sigma describes quantitatively how a process is performing. To achieve Six Sigma, a process must not produce more than 3.4 defects per million opportunities (table 1). A Six Sigma defect is defined as anything outside of customer specifications. A Six Sigma opportunity is then the total quantity of chances for a defect.

Table 1. Six Sigma Performance Levels Sigma Level Defects Per Million Opportunities (DPMO) 1 690,000 2 308,537 3 66,807 4 6,210 5 233 6 3.4

The objective of Six Sigma Quality is to reduce process output variation so that

on a long term basis, which is the customer's aggregate experience with our process over time, this will result in no more than 3.4 defect parts per million opportunities (or 3.4 Defects Per Million Opportunities – DPMO).

Six Sigma efforts target three main areas – improving customer satisfaction, reducing cycle time, and reducing defects – with the porpose to meet changing needs of customers, markets and technologies, and to obtain benefits for all employees, customers and stakeholders. Three key characteristics separate Six Sigma from other quality programs of the past:

• Six Sigma is customer focused; • Six Sigma projects produce major returns on investment; • Six Sigma changes how management operates – „working smarter not harder”. • Six Sigma involves a total management commitment, and promotes a

philosophy of excellence. In the language of Six Sigma, customers requirements and expectations are

called „Critical To Quality” (CTQs). CTQs are the key measurable characteristics of a product or process whose performance standards or specification limits must be met in order to satisfy the customer. They align improvement or design efforts with customer requirements. CTQs represent the product or service characteristics that are defined by the customer (internal or external). They may include the upper and lower specification limits or any other factors related to the product or service. A CTQ usually must be interpreted from a qualitative customer statement to an actionable, quantitative business specification.

The fundamental objective of the Six Sigma methodology is the implementation of a measurement-based strategy that focuses on process improvement and variation reduction through the application of Six Sigma improvement projects.

78

Secţiunea Management – Marketing - Turism This is accomplished through the use of two Six Sigma sub-methodologies: DMAIC and DMADV.

The Six Sigma DMAIC process (define, measure, analyze, improve, control) is an improvement system for existing processes falling below specification and looking for incremental improvement (table 2).

The Six Sigma DMADV process (define, measure, analyze, design, verify) is an improvement system used to develop new processes or products at Six Sigma quality levels (table 3). It can also be employed if a current process requires more than just incremental improvement.

Table 2. DMAIC Process

Define Define the project’s purpose and scope and obtain background information about the process and its customers

Measure Focus your improvement effort by gathering information about the current situation; measure the process to determine current performance

Analyze Identify root causes and confirm them with data

Improve Develop, try out, and implement solutions that address root causes Use data to evaluate the solutions as well as the plans you use to carry them out

Control Maintain the gains you have made by standardizing your work method or processes, anticipating future improvements, and preserving the lessons you learn from this effort

Table 3. DMADV Process

Define Define the project goals and customer (internal and external) deliverables

Measure Measure and determine customer needs and specifications Analyze Analyze the process options to meet the customer needs Design Design (detailed) the process to meet the customer needs Verify Verify the design performance and ability to meet customer needs

To achieve Six Sigma, a business must excel at managing existing processes,

improving existing processes (DMAIC), and designing new processes, products, or services (DMADV). Linking these methodologies proves to be most effective way for an organization to achieve its Six Sigma goals.

Conclusions The goal of Six Sigma is to increase profits by eliminating variability, defects

and waste that undermine customer loyalty. Six Sigma can be understood and perceived at three levels: Metric: 3.4 Defects Per Million Opportunities. DPMO allows company to take

complexity of product or process into account. Rule of thumb is to consider at least 79

Revista Tinerilor Economişti three opportunities for a physical part/ component – one for form, one for fit and one for function, in absence of better considerations.

Methodology: DMAIC/ DMADV structured problem solving roadmap and tools.

Philosophy: Reduce variation in the business and take customer-focused, data driven decisions.

BYBLIOGRAPHY

1. Brassard, M.; Finn, L.; Ginn, D.; Ritter, D.

The Six Sigma Memory Jogger II. A Desktop Guide of Tools for Six Sigma Improvement Teams, GOAL/QPC, First Edition, 2004

2. Breyfogle III, F. W.

Implementing Six Sigma. Smarter Sollutions Using Statistical Methods, Second Edition, John Wiley& Sons, Inc., New Jersey, 2003

3. Breyfogle III, F. W.; Cupello, J.; Meadows, B.

Managing Six Sigma. A Practical Guide to Understanding, Assessing, and Implementing the Strategy that Yields Bottom-Line Success, Second Edition, John Wiley& Sons, Inc., New York, 2001

4. Brue, G. Six Sigma for Managers, McGraw-Hill Professional, New York, 2002

5. Eckes, G. Six Sigma Team Dynamics. The Elusive Key to Project Success, John Wiley& Sons, Inc., New Jersey, 2003

6. Eckes, G. Six Sigma for Everyone, John Wiley& Sons, Inc., New Jersey, 2003

7. Ginn, D; Varner, E.

The Design for Six Sigma Memory Jogger. Desktop Guide of Tools and Methods for Robust Processes and Products, GOAL/QPC, First Edition, 2004

8. Pande, P.; Holpp, L.

What is Six Sigma, McGraw-Hill Co., Inc., 2002

9. Pande, P.; Neuman, R.; Cavanagh, R.

The Six Sigma Way. How GE, Motorola, and Others Top Companies Are Honning Their Performance, McGraw-Hill Professional, New York, 2000

10. Pyzdek, Th. The Six Sigma Project Planner: A Step-by-step Guide to Leading a Six Sigma Project through DMAIC, McGraw-Hill Professional, New York, 2003

11. Pyzdek, Th. The Six Sigma Handbook: A Complete Guide for Green Belts, Black Belts, and Managers at All Levels, McGraw-Hill Professional, New York, 2003

12. Smith, D.; Blakeslee, J.; Koonce, R.

Strategic Six Sigma. Best Practices from the Executive Suite, John Wiley& Sons, Inc., New Jersey, 2002

13. Watson, G. Six Sigma for Business Leaders. A Guide to Implementation, GOAL/QPC, First Edition, 2004

80


NOUA METODOLOGIE A MANAGEMENTULUI CALITĂŢII TOTALE – SIX SIGMA

Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: During the last years, Six Sigma has been launched around the world, many companies being able to prove, numerically, the essential role of this method for their success. Six Sigma is a method that can minimize the cost of an organization. It is a method considered part of TQM and not an alternative to TQM methodology and components.

Key words: Six Sigma, TQM, quality’s management

În ultimii ani, Six Sigma a fost lansată în întreaga lume, numeroase companii putând face dovada, în cifre, a rolului de element pivotal al acestei metode la succesul lor. Dintre companiile care au introdus Six Sigma cu rezultate deosebite, cele mai cunoscute sunt: Motorola, GE, Allied Signal (în prezent Honeywell), ABB, Lockheed Martin, Polaroid, Sony, Honda, American Express şi Solectron. Apariţia şi implementarea acestei metode, la jumătatea anilor ’80, a ridicat numeroase semne de întrebare şi, îndeosebi, pe acela al argumentării aplicării ei. Astfel, “de ce Six Sigma ?”. De ce această metodă nouă şi “necunoscută“ la acel moment când, însăşi calitatea totală, managementul calităţii totale şi metodele lor erau considerate suficiente acoperind sfera largă a întreprinderii ? Bineînţeles că răspunsurile au fost, şi încă mai sunt, variate şi numeroase însă, dintre acestea, se relevă cu precădere cel conform căruia numeroase firme au putut dovedi că Six Sigma a generat un venit substanţial pe baza investiţiilor realizate pentru implementarea sa. Ce este Six Sigma ? Este “ceva” într-adevăr nou sau “ceva” vechi şi reambalat ? Aceasta şi alte întrebări circulă în prezent în comunitatea calităţii în ciuda originilor destul de îndepărtate ale metodei. Dintre numeroasele răspunsuri, cel mai potrivit este cel ce consideră Six Sigma “un instrument al calităţii, din sfera tehnicilor statistice, prezentat într-o manieră inovatoare, ce a căpătat acceptul aplicării, utilizării şi al implementării rezultatelor din partea managerilor şi a asociaţilor multor organizaţii”, în această definiţie, sintagma “instrument al calităţii” fiind relevatoare prin însăşi utilizarea ei în ceea ce priveşte definirea Six Sigma. Originea Six Sigma ca abordare a îmbunătăţirii calităţii, în anii ’80, poate fi urmărită în sânul firmei Motorola unde obiectivul îmbunătăţirii tuturor produselor – bunuri şi servicii - printr-un ordin de mărime (multiplu de 10), fusese stabilit pentru o perioadă de 5 ani. Spre deosebire de alte obiective, acesta a orientat cu precădere firma către rata îmbunătăţirii, iar Six Sigma a îndreptat resursele existente, inclusiv cele umane, către reducerea variaţiei la nivelul tuturor proceselor (de producţie, administrative şi toate celelalte procese). Pentru a stabili o măsură clară a activităţii de îmbunătăţire, în anul 1987 se lansează programul Six Sigma.

81


Motivul utilizării denumirii sigma s-a datorat faptului că σ este o unitate de măsură statistică, legată de capacitatea procesului, privită ca abilitatea acestuia de a produce, fără defecte, bunuri. În limbajul statistic, σ este o măsură a variaţiei procesului, privită ca deviere standard, iar “6σ” implică de obicei apariţia defectelor cu o rată de 3.4 defecte per milion oportunităţi (DPMO). În general, este posibil de calibrat “costul calităţii” sau, mult mai la obiect, “costul calităţii slabe” cu nivelul σ la care se desfăşoară un proces. Astfel, nivelurile de performanţă superioare ale 6σ sunt direct legate de costurile calităţii slabe mai mici de 1% din vânzări. În schimb, nivelurile σ egale cu 3, 4 şi 5 produc rate ale DPMO egale cu 66807, 6210 respectiv 233, care corespund unor valori ale costurilor calităţii inferioare de 25-40%, 15-25% respectiv 5-15%. Aceste valori subliniază importanţa reducerii variaţiei procesului în cadrul proceselor de bază şi a celor auxiliare din cadrul unei organizaţii, cât şi variaţia proceselor desfăşurate la furnizori. Pe această bază, descrisă statistic, semne de succes semnificativ au devenit cu rapiditate evidente la Motorola. De fapt, din 1987 până în 1997, Motorola a obţinut o creştere de cinci ori a vânzărilor, cu profituri ridicându-se la 20% pe an, economii cumulate de 14 mld$ şi preţuri ale acţiunilor majorate cu o rată anuală de 21,3%. De asemenea, în 1988, Motorola a câştigat Premiul Naţional American al Calităţii “Malcolm Baldrige”. În curând, alte companii au devenit interesate de metodă şi, succesiv, multe dintre ele au putut evidenţia rezultate semnificative.

Astfel, Allied Signal a economisit 2 mld$ de-a lungul perioadei de 5 ani, în timp ce GE a economisit 1 mld$ în numai 2 ani.

De altfel, impactul “big dollar” a fost unul dintre cele 5 motive de bază ale implementării cu succes a 6σ. Celelalte 4 motive se constituie ca elemente de care orice “avocat” al calităţii trebuie să ţină seama: sprijinul continuu al top managerilor, accentul pus pe abordarea cantitativă şi disciplinată a îmbunătăţirii procesului, valoarea plasată pe înţelegerea şi satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi maniera în care metoda combină procesele cu oamenii şi instrumentele potrivite.

În timp ce, din punct de vedere al aplicării, metoda nu diferă de la o companie la alta, conţinutul abordării 6σ variază de la o companie la alta, de la un consultant la altul, de la un autor la altul. Oricum, programele 6σ au câteva caracteristici comune, printre care:

• Se constituie mai mult ca abordări top-down decât bottom-up; • Au un curs de acţiune constant, ce include 4 etape: evaluare, analiză,

îmbunătăţire şi control; • Sunt abordări orientate către utilizarea datelor, făcând în mare măsură uz de

numeroase instrumente statistice de luare a deciziei. Se poate afirma că, din punctul de vedere al conţinutului, 6σ nu cuprinde nici

un element de noutate. Orientarea sa către procese şi variaţia acestora este elementul central a ceea ce reprezintă, cronologic vorbind, “controlul calităţii”, şi este găsită în lucrările lui Deming şi Shewhart. Proiectarea modelelor şi controlul procesului statistic, ambele fiind elemente caracteristice ale proiectelor 6σ, nu sunt de noutate ca, de altfel, nici aplicarea sistematică a instrumentelor calităţii, cum ar fi Diagramele Pareto şi Ishikawa, enumerate printre aşa-numitele “instrumente vechi” ale calităţii.

Aşa că, întrebarea care se pune este “ce este nou cu privire la 6σ, dacă într-adevăr este ceva nou ?”

82

Secţiunea Management – Marketing - Turism Se poate observa, fiind subliniat şi de acest articol, că elementul de noutate al

6σ este reprezentat de legătura explicită pe care o realizează între teoretic şi strategic. Cu alte cuvinte, elementul de noutate al metodei este faptul că tehnici eficiente, adesea statistice, sunt utilizate într-un mod sistematic pentru a reduce variaţia şi a îmbunătăţi procesele, cu orientare către rezultate (atât cele îndreptate către client, care conduc la o creştere a performanţei poziţiei de pe piaţă şi, mai departe, la rezultatele financiare finale îmbunătăţite).

Un alt element de noutate priveşte antrenarea membrilor echipei 6σ. Pentru a utiliza în mod eficient instrumentele statistice cu scopul luării deciziilor pe baza faptelor reale, resurse şi eforturi substanţiale sunt dedicate educării şi antrenării membrilor echipei 6σ. Responsabilitatea şi autoritatea sunt distribuite într-un mod structurat, utilizând un sistem al “centurilor” similar cu cel folosit în karatele coreene. Astfel, termenii centură verde, centură neagră şi centură neagră master capătă înţelesuri specifice în vocabularul 6σ.

Odată cu sistemul centurilor, 6σ a contribuit activ la crearea unei infrastructuri clare la nivelul organizaţiei, care include rutine evidente de control şi comunicare.

Privită contextual, 6σ furnizează un mijloc structurat al îmbunătăţirii produsului şi procesului dar, în termenii cercetării de faţă, metoda nu este privită şi nici considerată ca o alternativă a TQM. Este mai important, în schimb, de încadrat 6σ într-un context mai larg. Aşa cum este prezentat în structura de mai jos, TQM este privit ca un sistem de management care cuprinde valori, metode şi instrumente îndreptate către creşterea satisfacţiei consumatorilor, utilizând un volum minim de resurse.

Tabelul 1. Sistemul de management TQM

1. Orientarea spre clienţi 2. Orientarea spre procese 3. Luarea deciziilor pe baza realităţii 4. Implicarea tuturor angajaţilor 5. Îmbunătăţirea continuă

Valori

6. Implicarea top management-ului 1. Diagramele relaţionale 2. Diagramele de control 3. Matrici de design factorial

4. Diagrame Ishikawa 5. Diagrame arbore 6. ISO 9000 7. Casa calităţii 8. Testarea ipotezelor

Instrumente

9. Diagrame de proces 1. QFD 2. Cercurile calităţii 3. Benchmarking 4. Antrenarea angajaţilor 5. Parteneriatul furnizorilor 6. PD 7. Design-ul experimentelor

TQM

Metodologii

8. 6σ

83

Revista Tinerilor Economişti În cele mai multe definiţii, TQM este declanşată pornind de la valorile

enumerate în structura anterioară. Acestea contribuie la crearea culturii organizaţionale. Pentru a atinge acest punct, valorile trebuie susţinute, în mod sistematic şi continuu, de metode şi instrumente potrivite.

În construirea sau modificarea culturii organizaţionale trebuie identificate valorile dorite. Astfel, trebuie alese metodologii care sprijină aceste valori şi, mai departe, instrumente care stau la baza creării metodologiilor. Metodologiile nu au un caracter ambiguu dar, în mod natural, unele etape ale metodologiei pot fi diferite, în funcţie de situaţie sau organizaţie. Este de la sine înţeles că unele metodologii pot sta la baza creării unor valori dar, este tot de la sine înţeleasă nevoia utilizării cât mai multor metodologii pentru a crea valori diferite.

Pe baza acestei viziuni este clar că 6σ se constituie ca o metodologie în cadrul - şi nu o alternativă la - TQM. Motivul pentru care a avut un succes deosebit se datorează faptului că ea este structurată, sistematică şi utilizează câteva instrumente eficiente. Dar, trebuie de asemenea subliniat faptul că 6σ stă la baza creării tuturor celor 6 valori ale TQM, ilustrând faptul că acest sistem este unul dinamic.

Principala concluzie a acestui articol, legată de implementarea 6σ de către o organizaţie este următoarea 6σ este o metodologie ce poate reduce costurile unei organizaţii. Prin aplicarea ei se va ţine seama de modul cum 6σ sprijină valorile organizaţiei şi de modul cum sunt alese instrumentele din totalitatea TQM.

BIBLOGRAFIE 1 Bergman, B.,

Kroslid, D., “Six Sigma – a revival of the profound knowledge of variation” , Proceedings of the Third International Conference on Building People and Organizational Excellence, 2000.

2 Hellsten, U., Klefsjö, B.

“TQM as a management system consisting of values, techniques and tools”, The TQM Magazine, 12, 2003

3 Reed, M. “Six Sigma eavesdropping on the Net !!!!”, Quality Australia, 15, 1, 10, 2001

84


TRANZIŢIA ŞI PERFORMANŢELE ECONOMICE

Lect.. univ. dr. Ramona Gruescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The initial macroeconomical differences, their post experience and internal political climate, represents only one part of the elements that have influenced the economical performances of the countries from the Central and Eastern Europe. The article analyses the way in which these differences have influenced the ideas and program of the reform in transitional countries and their economical performances.

Key words: transition, performances, economic integration

Caracteristicile particulare iniţiale ale ţărilor aflate în tranziţie explică diferenţele existente între acestea din punct de vedere al dezvoltării economice după 15 ani de tranziţie. Condiţiile geografice - alocarea resurselor, apropierea de pieţele vestice, perioada de timp petrecută în cadrul planificării centralizate, natura dezvoltării economice în cadrul acestei perioade, reprezintă o parte din elementele ce au afectat performanţele economice ale acestor ţări.

Cadrul instituţional şi cel legal al ţărilor aflate în tranziţie au trebuit să fie fundamental reconstruite; a fost necesară realizarea unui cadru de susţinere a afacerilor, de dezvoltare a pieţelor şi de reaşezare a legăturilor cu economia mondială. Deosebirile macroeconomice iniţiale, experienţa lor anterioară, ca şi climatul politic intern destul de diferit au influenţat concepţia şi calendarul de desfăşurare a reformei în fiecare ţară.

Unele guverne au fost capabile sa legifereze politici prin care să restructureze sectorul de stat şi să încurajeze noile întreprinderi în crearea unei fundaţii pentru dezvoltarea economică. Altele au menţinut strategii mai puţin eficiente, de protecţie a întreprinderilor de stat, deseori ineficiente, şi de descurajare a intrării pe piaţă, cu costuri sociale considerabile.

Reformele economice atrag după ele costuri pe termen scurt pentru toţi. Restructurarea economică a întreprinderilor de stat necesită o ajustare substanţială pentru a corecta decalajele produse de investiţiile ineficiente şi politicile distorsionate, pentru a permite eficientizarea activităţii. O astfel de ajustare generează, invariabil, păgubiţi pe termen scurt, ca rezultat al somajului ridicat, al preţurilor mari şi al lipsei unei politici sociale bine conturate. Prin contrast, câştigurile asociate reformei economice apar pe termen lung datorită faptului ca instituţiile necesare promovării concurenţei - drepturi de proprietate sigure, accesul la finanţări etc. - nu pot fi create imediat.

Aceasta înseamnă că programele de reformă economică tind să creeze costuri substanţiale pe termen scurt în speranţa unor câştiguri pe termen lung, realizate prin promovarea investiţiilor şi prin creştere economică.

În acest context, pe lângă influenţa condiţiilor iniţiale, care încorporează variabile economice, istorice, culturale şi geografice, conturarea diferită a configurărilor

85

Revista Tinerilor Economişti şi performanţelor economice a ţărilor în tranziţie este determinată şi de susţinerea publică a reformelor şi de credibilitatea guvernului.

Politica reformei economice începe cu un paradox: oamenilor li se cere să susţină politicile care impun costuri clare pe termen scurt, cu promisiunea câştigurilor pe termen lung. Pentru a câştiga susţinerea largă, atât de necesară înfăptuirii reformelor, guvernele trebuie să convingă oamenii că vor fi capabile să susţină reforma economică şi instituţională pentru a traversa cu succes perioada de tranziţie şi a realiza o economie de piaţă funcţională. Guvernele trebuie să fie capabile să încredinţeze perdanţii pe termen scurt că vor culege câştiguri din reformele pe termen lung, în condiţiile în care în perioada de început de tranziţie economiile sunt afectate de puternice distorsiuni. Astfel, unele grupuri realizează câştiguri substanţiale în zona ambiguă dintre sistemul centralizat şi economia de piaţă. Incertitudinea legată de dreptul de proprietate înainte de privatizare permite managerilor iniţiaţi să utilizeze bunurile întreprinderilor de stat în noile întreprinderi create sub controlul lor direct. De asemenea, preţurile parţial liberalizate stimulează oportunităţile de arbitraj între preţurile fixe şi preţurile de piaţă, care pot genera profituri imense; liberalizarea haotică şi incompletă a comerţului creează monopoluri profitabile, mai ales în economiile bogate în resurse naturale.

Aceste oportunităţi determinate de distorsiunile economiilor parţial reformate sunt disponibile numai pentru câţiva, care deţin controlul întreprinderilor de stat şi aceia care au legături strânse cu politicienii ce le pot acorda aceste avantaje. Teoretic, astfel de profituri ar trebui să fie posibile pe termen scurt, deoarece, pe masură ce tranziţia înaintează, multe din distorsiunile economice sunt înlăturate sau concurenţa elimină monopolurile.

Majoritatea ţărilor central şi est-europene aflate în tranziţie sunt orientate cu fermitate către obiectivele întăririi şi dezvoltării statului de drept, pluralismului politic, separaţiei puterilor, alegerilor libere, respectării drepturilor omului şi formării unei economii de piaţă în conformitate cu principiile recunoscute de comunitatile internaţionale democratice consolidate.

Desigur, în toate ţările central şi est-europene s-a desfăşurat şi a mai rămas de desfăşurat un mare efort de reformă structurală, atât economică cât şi legislativă şi instituţională. În unele ţări, lenta liberalizare economică şi lipsa unei reforme administrative reale au îngreunat exploatarea eficientă a pieţelor naţionale şi extranaţionale. În cazul acestor ţări, ritmul mai lent al reformelor economice şi politice a fost determinat şi de neajunsurile din cadrul structurilor administrative, însă principala explicaţie a diferenţelor de dimensiune a rezultatelor economice între ţările în tranziţie se concentrează pe caracteristicile economice de la începutul tranziţiei. Astfel:

* ponderea industriei în PIB înregistra nivele ridicate în toate ţările foste comuniste, deoarece comerţul, serviciile financiare, afacerile şi serviciile pentru populaţie erau reprimate în economiile centralizate.

* gradul de urbanizare. Acest indicator se află în legatură cu nivelul de dezvoltare deoarece ţările cu venituri mai înalte sunt în general, mai urbanizate. Proporţia populaţiei în zonele urbane la nivelul anului 1990 varia de la 70% (Estonia, Lituania, Rusia) la 30% (Albania, Tadjikistan).

* dependenţa comerţului de celelalte ţări comuniste reprezintă un element important ce diferenţiază condiţiile iniţiale ale tranziţiei. De asemenea localizarea ţărilor în raport cu ţările vestice, mai dezvoltate, a determinat diferenţieri însemnate. Astfel, ţările din Europa Centrală aveau legături comerciale mai extinse cu pieţele din

86

Secţiunea Management – Marketing - Turism ţările europene cu economie de piaţă dezvoltată, iar întreprinderile şi instituţiile erau mai expuse presiunilor competiţionale.

* O serie de ţări - Ungaria, Polonia, R.F.Iugoslavia - au introdus câteva elemente ale reformei înainte de colapsul Uniunii Sovietice, capacitatea lor de implementare a unei economii de piaţa viabile fiind, deci superioară. Sunt evidente, în acest context, diferenţele determinate de nivelul de exercitare a controlului centralizat din partea statului în evoluţia acestor ţări. Deoarece centralismul economic a fost mai atenuat şi interesul Occidentului mai pronuntat, s-au înregistrat progrese mai rapide. Aceste progrese s-au realizat pe fondul unui sprijin financiar extern substanţial, atât din partea unor ţări occidentale cât şi a unor organisme internaţionale.

* Alocarea resurselor naturale, câtorva ţări (Azerbaidjan, Kazahstan, Rusia şi Turkmenistan) având depozite bogate de ţiţei şi gaz. Acestea le-au dat potenţial pentru o creştere rapidă, însă numai în condiţiile realizării unor investiţii mari care să facă posibile producţia şi desfacerea.

* Apariţia noilor state. Ţările cu puţină experienţă de naţiuni independente au întâmpinat unele dificultăţi în crearea instituţiilor politice eficiente şi cu realizarea acordurilor politice.

* Opţiunile diferite ale ţărilor în tranziţie, fie pentru un ritm rapid de implementare a reformelor, fie pentru o tranziţie mai lentă, cu o puternică protecţie socială.12

Mediul economic al ţărilor în tranziţie şi, în special, al ţărilor central şi est europene este suficient de diferenţiat (liberalizarea sistemului de preţuri şi a comerţului, stabilizarea economică, modificările structurale, reforma sistemului financiar), de asemenea şi dezvoltarea economică şi socială. Diferenţe semnificative între ţări există în privinţa dezvoltării sectorului privat şi a evoluţiei mediilor politice.

Este evident că toate aceste ţări sunt, în mod diferenţiat, departe de capătul drumului, dar chiar şi acolo unde reformele structurale sunt încă incomplete, temeliile proprietăţii private au fost puse. Acum este nevoie să se gasească strategiile şi metodele necesare finalizării reformelor structurale, concomitent cu stimularea unei semnificative creşteri economice.

De la începutul procesului de tranziţie în 1989, integrarea economică dintre ţările central şi est europene şi UE a progresat rapid prin schimb şi prin investiţii străine directe, ele fiind folosite ca cele mai importante canale de integrare economică. Legăturile strânse Est-Vest au fost fortificate de Tratatele Europene care au furnizat reţeaua instituţională a relaţiilor bilaterale dintre UE şi ţările central şi est europene. În câmpul economic, Tratatele Europene au dat rezultate în schimbul liber de produse industriale prin desfiinţarea tarifelor şi a restricţiilor cantitative. Pe lângă liberalizarea comerţului cu produse industriale, Tratatele Europene conţin de asemenea paşii spre mişcarea liberă a serviciilor şi capitalului, cât şi încercările ţărilor central şi est europene de a-şi adapta legislaţia economică de cea a UE.

Climatul economic, însă, s-a deteriorat sensibil, pe fondul reîmpărţirii sferelor de influenţă. În 2003, creşterea produsului intern brut a fost de 3,1% pentru cele zece state care admise în 2004, şi de 3,5% pentru toată grupa de state central şi est europene, incluzând aici şi România, Bulgaria şi Turcia. În plus, în ipoteza îmbunătăţirii climatului economic internaţional, dezvoltarea medie a acestor state va atinge 4% în

87

12 The World Bank – Transition – the first ten years. Analysis and Lessons for Eastern Europe and the Former Soviet Union

Revista Tinerilor Economişti 2004. Cererea scăzută pentru exporturile acestor ţări, pentru anul în curs, va majora deficitul balanţei de plăţi, însă se aşteaptă ca de anul viitor lucrurile să se îndrepte. Aceasta în ipoteza unei depăşiri a recesiunii economice care afectează statele ce formează zona euro.

Estimările efectuate de Comisia Europeana pentru Romania sunt chiar mai optimiste decât ale analiştilor autohtoni. În grupul celor trei ţări care vor adera cel mai devreme în 2007, creşterea economică a României şi Bulgariei se va situa între 4,5% şi 5% în 2003 şi 2004, şi 4% în cazul Turciei. Totuşi, se atrage atenţia că în situaţia actuală, caracterizată de incertitudine atât politic, cât mai ales economic, pot apărea fenomene nedorite care să reducă ritmul de dezvoltare.

Bulgaria Creşterea reală a PIB-ului cu 4,3% în anul 2003 a venit pe fondul unei

puternice cereri interne din sectorul privat şi a investiţiilor. Aceasta s-a datorat creşterii numărului de angajaţi şi a venitului net, ca şi – cel mai important –o considerabilă creştere a creditelor bancare. Cum cele mai cerute produse nu sunt produse în Bulgaria, importurile au crescut cu 20%. Ca urmare, exporturile nete au avut o mare contribuţie negativă la creşterea PIB-ului. În prima jumătate a anului trecut inflaţia a fost scăzută, datorită preţurilor mici ale importurilor, dar a crescut din nou în a doua jumătate a anului datorită creşterii preţurilor alimentelor. Aceasta a dus la o inflaţie medie redusă, şi la o inflaţie mare la sfârşitul anului. Şomajul a scăzut semnificativ, datorită noilor locuri de muncă create atât în sectorul privat cât şi în cel de stat. Datele preliminare au situat deficitul la 8,6% din PIB, un record, în special din cauza deficitului comercial. Intrările nete de capital străin au fost de 6,8% din PIB, de asemenea foarte ridicate. Cum acestea nu sunt legate numai de privatizare, ci şi de expansiunea capacităţilor de producţie existente, ele au dus la o explozie a importurilor. Deficitul guvernamental, iniţial prevăzut la 0,7% a fost revizuit şi adus aproape de 0 la sfârşitul anului, datorită unui surplus de 2,8% din PIB în octombrie.

Creşterea PIB-ul este aşteptată să fie de 5% în 2004 şi 5,5% în 2005, pe baza unei rebalansări a cererii interne şi externe. Principalele presupuneri constau în accelerarea activităţii economice a principalilor parteneri de comerţ din Bulgaria, în principal în UE extinsă, ca şi o prudentă politică economică continuă orientată către stabilitatea macroeconomică şi reformele structurale. Accelerarea creşterii PIB este aşteptată să înainteze cu o modificare semnificativă comparativ cu 2003. Dat fiind faptul că gospodăriile familiale şi firmele cresc în îndatorări şi ca băncile devin din ce în ce mai constrânse în acordarea de împrumuturi, consumul privat şi investiţiile, ca şi importurile ar trebui să crească mai puţin decât în 2003 în timp ce exporturile ar trebui să crească mai puternic. Cu toate acestea, oportunităţile de afaceri îmbunătăţite ar trebui să prevină scăderea semnificativă a cererii interne. Creşterile de accize şi preţuri la energie sugerează o oarecare creştere peste limita normală a ratei inflaţiei în 2004. Dacă creşterile salariale rămân moderate, rata inflaţiei poate sa atingă 6% în 2004 şi 4.5% în 2005. Creşterea PIB previzionată va permite câştiguri nete din angajări de 1.5% pe an în 2004 şi 2005. Asta va crea posibilitatea de a scade rata şomajului Dacă populaţia activa rămâne constanta pentru ca rata participării în creştere corespunde scăderii unei părţi din populaţia ocupată.

Un mediu extern îmbunătăţit şi o cerere internă mai puţin puternică vor permite îmbunătăţirea poziţiei externe. De asemenea, investiţiile substanţiale din ultimii ani ar trebui să aibă gradual un efect pozitiv asupra competitivităţii externe. Pentru 2004

88

Secţiunea Management – Marketing - Turism deficitul aşteptat atinge 0.7% din PIB. Cu toate acestea, anul electoral 2005 poate prezenta o mică lărgire a deficitului de buget cu 1% din PIB.

România În 2003, recuperarea economică durând de patru ani frânează încetinirea

economică din UE, în timp ce creşterea rămâne sănătoasă. În conformitate cu calculele preliminare, creşterea reală a PIB a atins 4.9% în 2003. Cu toate acestea, creşterea a fost dezechilibrată şi determinată în principal de cererea internă. În principal, consumul gospodăresc a atins pragul de 7.1% pe baza creditelor de consum şi a creşterii mari a salariilor. Mai mult chiar, cu o creştere reală de 4.6%, cheltuielile guvernamentale s-au extins considerabil mai mult decât se aştepta. Creşterea internă puternică a condus la o creştere susţinută a importului de 16.3%. Cu o creştere a exportului descrescătoare, atingând 11.1% pe an, performanţa exportului a părut mai puţin viguroasă comparativ cu anul precedent. Acest lucru a fost de asemenea reflectat în creşterea producţiei industriale la un ritm redus semnificativ în 2003 faţă de anii precedenţi. În consecinţă s-a deteriorat semnificativ balanţa comercială şi, după contribuţia pozitivă a creşterii din 2002, exporturile nete au fost puternic negative de-a lungul anului 2003. Ca rezultat, contul curent deficitar s-a mărit semnificativ în 2003. După scăderea rapidă la 3.5% din PIB în 2002, contul curent deficitar cumulativ a crescut din nou la 5.9% din PIB în 2003.

Privirea de ansamblu asupra economiei româneşti arată o creştere economică puternică, o încetinire uşoară a şomajului şi o dezinflaţie. Relativ la previziunile din toamna anului 2003, deteriorarea semnificativă a balanţei comerciale în 2003 şi o accelerare rapidă a creşterii cererii interne duce la o revizuire a contului curent deficitar pe perioada prevăzută. Bazată pe atribuirea aceleiaşi politici, continuarea unei previziuni fiscale pro-ciclice duce la revizuirea anticipată a cheltuielilor guvernamentale pentru 2004.

După atingerea unui procent de 4.9% în 2003, este aşteptată o accelerare a creşterii PIB datorată cererii interne susţinute. Cheltuielile gospodăreşti urmează o scădere treptată deşi creşterea interioară a salariului real şi un efect permanent asupra venitului disponibil din contribuţia mai scăzută la fondurile sociale, încurajează cererea. Creditele pentru consum urmează să crească într-un ritm moderat. Creşterea investiţiilor urmează să se menţină ridicată peste perioada stabilită datorită modernizării continue a facilităţilor de producţie şi a unei schimbări structurale îndreptată spre o producţie bazată pe o muncă mai puţin intensivă. Creşterea exporturilor şi îmbunătăţirea accesului la finanţări vor susţine de asemenea investiţiile. Pentru 2004 şi 2005, exporturile nete urmează să rămână negative, dar la un nivel mai compatibil cu acoperirea deficitului contului curent.

În 2003, inflaţia puterii de consum s-a menţinut pe o pantă descendentă, rata inflaţiei de la an la an scăzând la 14.1% în decembrie, astfel permiţând atingerea obiectivului Băncii Centrale. Pentru 2004 şi 2005 inflaţia se aşteaptă a fi adusă la un nivel scăzut aliniindu-se cu inflaţia stabilită de autorităţi. Având în vedere activitatea intensă, aşteptările unei creşteri mari a salariului, disciplina financiară încă insuficientă, o anumită presiune a monedei şi ajustările suplimentar necesare asupra preţurilor, atingerea ţintei rămâne totuşi ambiţioasă. După ce a accelerat în prima jumătate a anului 2003, ritmul creşterii salariului real a încetinit în ultima parte a anului ducând la o creştere moderată a salariului cu 8.7% în 2003. Deşi redusă, creşterea salariului real

89

Revista Tinerilor Economişti este prevăzută să rămână activă în 2004 şi 2005 datorită câştigurilor ulterioare din producţie.

Creşterea continuă a angajărilor va permite reducerea şomajului în ciuda disponibilizărilor produse de restructurările continue. Trendurile pieţei muncii trebuie interpretate cu precauţie pentru că sunt afectate de revizuirea şi schimbarea metodologiei.

Previziunea fiscală în 2003 a devenit pro-ciclică pe măsură ce câştigurile din venituri au fost cheltuite, cu precădere spre sfârşitul anului. Marea creştere a veniturilor din taxe şi economiile din plata dobânzilor au determinat totuşi o subclasare a ţintei de deficit pentru 2003, ajungând la 2.3%. Deficitul guvernamental general urmează să atingă 3.0% în 2004 şi 2005 pe baza cheltuielilor mari continue şi controlării creşterii veniturilor. Pentru 2004 şi 2005, balanţa externă urmează să se îmbunătăţească. Consumul privat şi investiţiile vor impulsiona importurile şi previziunea fiscală pro-ciclică va susţine de asemenea o cerere mare. Creşterea importurilor ar trebui să fie totuşi moderată, după cum importurile excepţionale de cereale din 2003 nu se vor mai repeta. Se aşteaptă ca pieţele de export să se mărească progresiv şi creşterea exporturilor să depăşească ritmul creşterii pieţei.

Turcia Începând din 2003, stabilizarea economică a continuat, cu o extindere

însemnată a surselor creşterii. Activitatea economică a accelerat în principal puternic în ultimul sfert al anului, conducând la o creştere a producţiei de 5.8% în 2003. Principalele forţe care au condus la această recuperare puternică au fost consumul privat şi investiţiile. Cu toate acestea, puterea cererii interne concretizate de altfel într-o substanţiala creştere a importului, a condus la o importantă creştere a comerţului deficitar. Presiunile inflaţioniste au continuat să scadă, reflectând: o slabă cerere internă, puterea monedei turceşti şi politica fiscală strictă a autorităţilor turceşti. Ca rezultat, inflaţia preţului a fost marcată sub ţinta de 20%. Restructurările şi locurile puţine de muncă din sectorul industrial au condus la o mărire a şomajului. Acest surplus substanţial şi creşterea puternică a PIB au condus la o reducere drastică a ratei împrumutului, de la 94% din PIB în 2002, la 87% în 2003. Contul curent deficitar s-a mărit considerabil (de la 0.8% din PIB în 2002 la aproape 2.75% din PIB în 2003).

Producţia economică se aşteaptă să crească cu aproape 4.5% din 2004, după o creştere de aproape 6% în 2003. Încetinirea din 2004 marchează sfârşitul crizei şi, probabil, începutul unei creşteri mai echilibrate. În 2005, creşterea se aşteaptă să urce până la 5% din nou. Decizia Consiliului European din decembrie 2004 dacă vor începe sau nu negocierile ar putea avea un impact important asupra dinamicii economice din anul viitor a Turciei. Cu toate acestea, orice impact posibil al acestei decizii nu a fost inclus într-o previziune curentă.

Este posibilă o creştere a producţiei determinată de elementele cererii interne, în principal consumul privat şi investiţiile private. Inflaţia aflată în declin va crea venituri disponibile şi va permite consumatorilor să realizeze consumuri, care au fost amânate de-a lungul primilor ani ai crizei. Ca rezultat, consumul privat se aşteaptă să crească până la 4.75% şi 5% în 2004-2005 şi de aceea va fi cea mai importantă sursă a creşterii. Pe de altă parte, creşterea capitalurilor se aşteaptă să apară spre sfârşitul anului 2004. Consumul puternic şi investiţiile vor conduce la o creştere ridicată continuă a importurilor, în principal a consumatorilor fideli şi a bunurilor de maximă necesitate. Exporturile ar trebui să beneficieze de o îmbunătăţire a principalelor pieţe de export ale

90

Secţiunea Management – Marketing - Turism Turciei. Cu toate acestea, creşterea relativă a monedei turceşti va face mult mai dificil, pentru exportatori, să beneficieze de oportunităţi îmbunătăţite ale comerţului.

Comerţul, aflat sub presiunea inflaţionistă în scădere, tinde să se dezvolte. Disciplina fiscală, credibilitatea îmbunătăţită a ţintelor dezinflaţioniste ale Băncii Centrale şi creşterea recentă a monedei sunt elemente importante ale acestei consideraţii.

BIBLIOGRAFIE 1. *** Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate

de Romania 2. *** The World Bank – Transition – the first ten years. Analysis

and Lessons for Eastern Europe and the Former Soviet Union

91


CRITICA MODELULUI LUI PORTER

Asist. univ. drd. Radu OGARCĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The model of the Five Competitive Forces was developed by Michael E. Porter in his book „Competitive Strategy: Techniques for Analyzing Industries and Competitors“ in 1980. Since that time it has become an important tool for analyzing an organizations industry structure in strategic processes. Today Porter’s model of Five Competitive Forces has been subject of much critique. Its main weakness results from the historical context in which it was developed. In the early eighties, cyclical growth characterized the global economy. Thus, primary corporate objectives consisted of profitability and survival. A major prerequisite for achieving these objectives has been optimization of strategy in relation to the external environment. At that time, development in most industries has been fairly stable and predictable, compared with today’s dynamics.

Key words: model of Five Forces, new economy.

Pentru o firmă, elementul central al mediului extern este reprezentat de sectorul (sectoarele) în care concurează. Structura unui sector de activitate are o influenţă în stabilire regulilor concurenţiale, ca şi în elaborarea strategiei firmei. Nu trebuie neglijate nici forţele externe care influenţează toate firmele din sectorul de activitate. Firmele dispun de capacităţi diferite pentru a face faţă acestor forţe externe.

Concurenţa la nivel de sector de activitate este adânc înrădăcinată în structura sa economică şi nu este determinată numai de comportamentul actualilor concurenţi. Intensitatea sa depinde de cinci forţe principale: ameninţarea venită din partea noilor intraţi, rivalitatea între firmele existente, presiunea din partea produselor substituente, puterea de negociere a cumpărătorilor, puterea de negociere a furnizorilor. Puterea combinată a acestor forţe influenţează profitul potenţial din acel sector de activitate, măsurat sub forma randamentului capitalului investit pe termen lung. Nu toate sectoarele au acelaşi potenţial. Profitul potenţial diferă fundamental de la un sector la altul, deoarece puterea combinată a celor cinci forţe concurenţiale diferă.

Modelul lui Porter fost un model foarte apreciat, dar, în ultimul timp, a fost supus şi unor critici numeroase. Acestea susţin că modelul corespunde unor realităţi specifice anilor ’80. Această perioadă se caracteriza printr-o concurenţă intensă, dezvoltare ciclică şi o relativă stabilitate a pieţii.

Mai detaliat factorii care justifică criticile sunt: - modelul se fundamentează pe conceptul clasic de piaţă perfectă; - modelul dă bune rezultate în analiza unor structuri simple. În momentul de

faţă pieţele (industriile) sunt, însă, puternic interconexate;

92

Secţiunea Management – Marketing - Turism - modelul presupune structuri statice, ceea ce nu mai este cazul în perioada

actuală; - modelul se bazează pe ideea de competiţie, pe obţinerea avantajului

competitiv în defavoarea celorlalţi concurenţi, ceea ce în condiţiile actuale, când s-au dezvoltat alianţe strategice, legături informaţionale între firme, îndeosebi pe cale electronică, reţele de întreprinderi virtuale, nu mai este neapărat valabil.

În ultimele decenii, toate domeniile de activitate se găsesc într-un stadiu de flux influenţat de o serie de discontinuităţi între care:

De la comoditate la concurenţă. Peste tot în lume, presiunea pentru privatizare şi dereglementare reprezintă o importantă discontinuitate pentru domenii de activitate cum ar fi serviciile publice, telecomunicaţiile, transporturile aeriene, sectorul sanitar, serviciile financiare şi educaţia. Era stăpânirii nivelului ofertei, a preţurilor, a profiturilor, a investiţiilor şi a modelelor de evoluţie tehnologică pe baza unor negocieri, acorduri secrete, mai mult sau mai puţin legale, între manageri şi înalţi funcţionari de stat lasă locul respectului pentru opţiunea clienţilor şi a pieţelor.

De la local la global. Într-o măsură din ce în ce mai mare, clienţii, concurenţii şi ocaziile devin globale. Ocaziile globale creează noi simetrii pentru firmele existente. Creşterea rapidă din Asia combinată cu creşterea lentă sau chiar cu inexistenţa creşterii în Europa de Vest şi cu apariţia bruscă în Statele Unite a noilor firme bazate pe cunoştinţe, dau naştere unor asimetrii geografice în ceea ce priveşte ocaziile. Drept rezultat, desfăşurarea geografică a resurselor unei firme se va modifica semnificativ pe parcursul deceniului următor. Redispunerea resurselor pe o astfel de scară va schimba “centrul de gravitaţie” pentru cele mai multe companii multinaţionale tradiţionale. Vor fi create firme multinaţionale de toate dimensiunile, de la cele mari până la cele mici. Din ce în ce mai mult, globalizarea nu mai ţine cont de natura afacerii şi de mărimea firmei.

De la “ca mine” la “ca alţi”. Dinamica mediului concurenţial se modifică semnificativ în majoritatea domeniilor de activitate. De exemplu, timp de douăzeci de ani, multe domenii de activitate s-a caracterizat prin existenţa unui număr restrâns de concurenţi globali. Ultima mare schimbare în “clubul firmelor globale” s-a datorat apariţiei concurenţilor japonezi la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ’70. Astăzi, concurenţii din Coreea de Sud şi Taiwan încep să pătrundă în acest club. Fiecare grup de firme beneficiază de surse diferite de avantaje; toată lumea îşi dă seama că acest joc nu este doar unul în care “concurezi cu cineva ca tine” – ci unul în care concurezi cu “alţii care sunt diferiţi de tine”.

De la graniţe clare ale domeniului de activitate la graniţe nedeterminate. În multe domenii de activitate, graniţele tradiţionale devin irelevante. Graniţele tradiţionale, cum ar fi domeniul produselor pentru specialişti şi cel al produselor de larg consum, timpul liber, distracţia şi munca, timpul petrecut acasă şi muncă, comunicaţia, divertismentul, educaţia şi operarea pe calculator, nu mai sunt valabile. Tehnologia digitală aflată în evoluţie face foarte labile toate aceste graniţe tradiţionale.

De la stabilitate la fluctuaţii. Date fiind necunoscutele care înconjoară graniţele domeniilor de activitate, căile care conduc către noile ocazii şi aşteptările clienţilor, firmele vor trebui să experimenteze noi produse şi servicii. Aceste experimente de piaţă se caracterizează prin incertitudine. Un produs poate să fie un succes nemaipomenit sau un eşec total.

De la intermediari la acces direct. Un proces sistematic pare să fie în derulare pentru a reduce numărul de verigi dintre producători şi utilizatori finali. Această

93

Revista Tinerilor Economişti tendinţă se va accelera o dată cu proliferarea internetului şi a World Wide Web-ulului. Capacitatea de a conecta direct producătorii la consumatori reduce barierele la intrare pentru noile firme, modifică semnificativ structura costurilor şi modelul de afaceri pentru firmele existente. Inevitabil, viteza şi ritmul afacerilor se va schimba. Logistica începe să câştige într-o măsură din ce în ce mai mare are un loc central în cadrul strategiei concurenţiale.

De la integrare pe verticală la specialişti. Pe parcursul ultimului deceniu, firmele s-au arătat preocupate să renunţe la trecutul lor şi să-şi realoce activităţile “neesenţiale”.

De la un singur la mai multe patrimonii intelectuale. Convergenţa tehnologiilor multiple impune noi solicitări managerilor din firmele consacrate.

La acestea se pot adăuga alte schimbări solicitante şi radicale – lupta pentru standarde în cele mai multe domenii de activitate, solicitările ecologice şi competiţia pentru capital.

Având în vedere aceste tendinţe, L.Downes într-un articol intitulat “Beyond Porter” (După Porter), a identificat trei noi forţe care trebuie luate în considerare în analiza mediului concurenţial, respectiv: revoluţia informaţională, globalizarea şi dereglementarea.

Revoluţia informaţională. Progresul tehnologic excepţional înregistrat în ultimele două decenii, mai cu seamă în tehnologiile noi ale informaţiei, cu efectul unei noi străpungeri de tip schumpeterian este baza “noii economii”, care poate fi interpretată prin prisma ciclurilor lungi, tip Kondratiev.

Noile tehnologii revoluţionează structurile de producţie, modifică pattern-urile organizaţionale, accelerează ritmul progresului tehnologic, accentuează concurenţa. În aceste condiţii vor apărea noi modele de afaceri, în care jucători din afara unei industrii sunt capabili de influenţe majore asupra competiţiei pe piaţă. Pot fi bulversate rapid ierarhii, pot fi demolate mituri; vor apărea milionari peste noapte şi se vor pierde rapid averi mari.

Aceia care utilizează modelul lui Porter, în condiţiile noii economii, nu vor putea niciodată sesiza aceste aspecte.

Globalizarea. Transformările la nivelul logisticii în distribuţie şi comunicaţii permit tuturor întreprinderilor să vândă, să cumpere şi să coopereze la nivel global. Cumpărătorii pot achiziţiona şi compara preţurile la scară foarte largă. Drept consecinţă, fiecare companie se găseşte într-o piaţă globală, chiar dacă acţionează numai pe o piaţă locală, naţională, fără a importa sau exporta.

Din această perspectivă, Gorshal şi Nohria (1993) propun a se analiza mediul internaţional prin raportarea la două dimensiuni:

• forţele globale (comportamentele de cumpărare, potenţialul economiilor de scară, concurenţa etc.) care împing spre standardizare;

• forţele locale (diversitatea culturilor sau reglementărilor locale, particularităţile reţelelor de distribuţie etc.) care militează în favoarea adaptării la caracteristicile locale.

Cele două dimensiuni pot avea un nivel ridicat sau un nivel slab, permiţând construirea unei matrici care defineşte patru tipuri de mediu internaţional (fig. 1).

94


Scăzut Ridicat

Scăzut

Forţe globale în favoarea standardizării

Ridicat

Mediu multinaţional

Forţe locale în favoarea adoptării

Mediu

Mediu internaţional placid

Mediu global

Figura 1. Analiza mediului internaţional

Fiecare dintre cele patru tipuri de mediu internaţional poziţionate în figura 1 cere moduri de organizare specifice:

• organizare globală (în sensul unei centralizări a responsabilităţilor) într-un mediu global, unde forţele care împing spre standardizare sunt puternice şi nu sunt compensate de forţele locale, de asemenea puternice; este cazul sectoarelor de înaltă tehnologie, unde particularităţile locale sunt inexistente sau puţin operante;

• organizare internaţională descentralizată, specifică mediului multinaţional dominat de particularităţile locale, gusturile, comportamentele sau reglementările proprii fiecărei ţări; este un mediu propriu industriei alimentare, de exemplu, unde preferinţele şi comportamentele de cumpărare se diferenţiază puternic în profil teritorial;

• fără o organizare dominantă, în cazul mediului internaţional placid, în care forţele globale şi forţele locale sunt slabe; de exemplu în industria siderurgică sau a cimentului;

• organizare cu un anumit grad de centralizare sau de coordonare, precum şi cu menţinerea de organizări locale puternice, situaţie specifică mediului transnaţional, unde există mari presiuni în favoarea standardizării, dar şi forţele locale sunt foarte prezente; este cazul unor mărci, de exemplu, de bere (Tuborg, Carlsberg) sau ale unor automobile (Volvo) prezente în foarte multe ţări.

Pe această linie, asupra întreprinderilor româneşti, o influenţă importantă o are piaţa Uniunii Europene. Ea este o componentă a integrării economice internaţionale care este un proces de utilizare a interdependenţelor dintre economiile naţionale, în scopul realizării unor obiective de interes comun. Acest proces este ireversibil şi are un impact major asupra activităţii tuturor agenţilor economici, deoarece creează oportunităţi, dar şi constrângeri care condţionează supravieţuirea pe piaţa de referinţă. Figura 2 descrie mecanismul pus în aplicare pe piaţa unică europeană şi efectele aşteptate care trebuie să se manifeste asupra ofertei întreprinderilor şi a competitivităţii lor.

95


Figura 2. Efectele microeconomice ale pieţei unice europene

Dereglementarea. Ultimii ani s-au caracterizat printr-o diminuare a influenţei

deosebite a autorităţilor guvernamentale în multe industrii între care industria aeriană, comunicaţiile, utilităţile, domeniul bancar, atât în S.U.A. cât şi în Europa Occidentală. Stimulate de oportunităţile oferite de tehnologia informaţiei, organizaţiile din aceste industrii au iniţiat restructurarea completă a activităţii lor şi caută noi iniţiative.

Alţi autori vorbesc şi de alţi factori care ar trebui adăugaţi la modelul lui Porter, astfel:

Eliminarea barierelor nontarifare

Costuri iniţiale

Exploatarea mai bună a avantajelor concurenţiale Economii de scară Efecte de experienţă

Costuri

Restructurări de întreprinderi

Presiuni concurenţiale

Marje brute

Inovare şi progres tehnologic

(+) (+)

(+)

(+)

(-)

(+)

(-)

Preţ

Cerere

Volum de producţie

(+)

(+)

(+)

(-)

(-)

• eliminarea susţinerii guvernamentale pentru concurenţi individuali; • efectul ratei de schimb asupra preţurilor relative; • problemele comerţului paralel; • reducerea costului creditului; • acordurile de colaborare; • efectele consecutive la schimbările structurale în întregul sistem de valori al

industriei. Pe o poziţie şi mai radicală, studii recente au arătat că tipul industriei nu este

principalul determinant al potenţialului de profit şi că, dimpotrivă, acesta are doar un impact redus asupra profitabilităţii firmei în comparaţie cu alegerea unei strategii.

Unele industrii sunt considerate neprofitabile, numai din cauză că firmelor din industria respectivă le lipseşte spiritul de inovaţie sau rentabilitatea, sau şi una şi alta.

96

Secţiunea Management – Marketing - Turism Studiile au arătat că este posibil ca fabrici neperformante, cu suprastructuri greoaie şi dezordonate, în industrii mature sau intrate în declin, să devină performante, numai datorită unor manageri departamentali care s-au ambiţionat să urmărească excelenţa operaţională.

*** Pe lângă aspectele subliniate există multe alte critici aduse modelului lui Porter,

dar articolul de faţă şi-a propus doar o sinteză a celor mai semnificative puncte de vedere.

Important, şi asta are o valoare de concluzie, este că modelele tradiţionale de management îşi pierd substanţa în condiţiile noii economii. Teoreticienii români mai întâi, ulterior şi practica, trebuie să accepte acest fapt şi să se preocupe de adaptarea acestor modele clasice la noile condiţii.

BIBLIOGRAFIE 1. M. E. Porter Strategie concurenţială, Editura Teora, Bucureşti, 2001 2. http://www.themanagement.de/Ressources/Managementmo

delle.htm3. C.K. Prahalad Activitatea managerilor de mâine în noul mediu

concurenţial, Organizaţia viitorului, Editura Teora, Bucureşti, 2000

4. http://www.contextmag.com/setFrameRedirect.asp?src=/archives/199712/technosynthesis.asp.

5. D. Dăianu Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Editura Polirom, 2000

97

http://www.themanagement.de/Ressources/Managementmodelle.htm

http://www.themanagement.de/Ressources/Managementmodelle.htm

http://www.contextmag.com/setFrameRedirect.asp?src=/archives/199712/technosynthesis.asp

http://www.contextmag.com/setFrameRedirect.asp?src=/archives/199712/technosynthesis.asp


EVALUAREA CULTURII ORGANIZAŢIONALE – INSTRUMENTUL OCAI

Drd. Ramona Radu Academia de Studii Economice Bucureşti Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Abstract: Most of the researchers that have studied corporate culture identified four core culture types: one in which employees are committed to the firm, they feel like belonging to the same family as there is a strong cohesion among them; a culture in which individual initiative, innovation and risk are encouraged; one with strict formal rules and relationships and, finally, a culture with competitive and goal-oriented employees. In theory everything seems all right, the difficulty comes in practice: how can we say for sure that a certain company has a certain organizational culture? Kim S. Cameron and Robert E. Quinn created „The Organizational Culture Assessment Instrument” (OCAI), an instrument to be used to diagnose corporate culture. It is in the form of a questionnaire with six questions related to six key dimensions of organizational culture. Using the answers, we can plot the organizational culture profile that is usually used as a motivational instrument or it can be the first step in the process of changing the organizational culture.

Key words: diagnosing corporate culture / organizational culture

Introducere În ultima perioadă se vorbeşte tot mai mult despre cultura oganizaţională şi

rolul ei în succesul unei companii; privită din acest punct de vedere, cultura organizaţională apare ca fiind formată din valori, norme, tipuri de comportament, mituri ş.a.m.d. ce pot fi create, măsurate şi mai ales manipulate de managementul unei companii. Cu alte cuvinte, cultura este considerată o „variabilă controlabilă”: angajaţii trebuie să îşi internalizeze valorile şi normele impuse de management, altfel ei sunt excluşi din organizaţie. Desigur, părerile sunt împărţite, cercetătorii care sunt împotriva acestei teorii susţinând că liderii nu au cum să fie cei care creează cultura unei organizaţii, din moment ce cultura ia naştere din interacţiunea socială colectivă a grupurilor şi comunităţilor; cultura nu are cum să fie o formă de control social creat şi manipulat de management, ci rezultatul unui proces în care, atât managementul, cât şi angajaţii şi restul comunităţii participă deopotrivă; în plus, este evident că indivizii cu personalităţi diferite nu au cum să aibă acelaşi tip de comportament.

În concluzie, putem încadra studiile despre cultura organizaţională în două

tabere sau şcoli: cea care tratează cultura organizaţională ca pe o variabilă, pe care managementul organizaţiei o poate modifica, şi cea care consideră cultura ca un element identificator al organizaţiei, asemănător cu ceea ce personalitatea este pentru

98

Secţiunea Management – Marketing - Turism un individ. Această a doua abordare se bazează pe teoria antropologică prin care cultura este produsul simbolurilor şi înţelesurilor negociate şi împărtăşite într-o comunitate. Este adevărat că există exemple celebre de lideri care au reuşit să îşi impună propriile valori, la nivel naţional chiar (vezi Hitler şi Germania nazistă), însă cultura, ca şi întreg, nu cred că poate fi manipulată, având în vedere complexitatea ei şi faptul că este într-o permanentă dinamică; doar anumite elemente ale ei pot fi schimbate, în unele organizaţii mai uşor decât în altele, în funcţie de gradul de receptivitate la nou al angajaţilor.

Dacă vrem să „disecăm” cultura organizaţională pentru a o înţelege mai bine,

vom identifica următoarele componente: tradiţii, valori, comportamente, ritualuri (de exemplu, o universitate nu ar fi parcă universitate dacă nu ar exista celebra ceremonie de absolvire), mituri, poveşti, proceduri, atitudini, limbaj, simboluri (de exemplu, logo-uri), diverse manifestări materiale, cum ar fi modul de amplasare al birourilor sau vestimentaţia angajaţilor etc. Cultura organizaţională (numită şi cultură corporaţională), pare să „umanizeze” compania, care nu mai este doar un mijloc de a face bani, ci o entitate de sine stătătoare.

Compararea culturii organizaţionale cu personalitatea unui individ a stârnit

interesul cercetătorilor în vederea clasificării ei; luând în considerare gradul de risc acceptat în companie şi feedback-ul existent, Deal şi Kennedy au identificat 4 tipuri de culturi organizaţionale: • cultura „macho” a tipului dur, în care angajaţii sunt individualişti, iau decizii

rapide, îşi asumă riscuri şi obţin feedback rapid (de exemplu, sub formă de promovare sau, dimpotrivă, de retrogradare); un exemplu de companie cu o astfel de cultură este cea a cărei activitate principală este comerţul

• cultura „pariază pe companie”, în care angajaţii îşi asumă riscuri, dar feedback-ul este lent, pentru că în general se lucrează la proiecte de lungă durată; companiile petroliere care explorează o nouă regiune se pot încadra în acest tip de cultură

• cultura „muncă şi certitudine”, în care angajaţii muncesc mult, pentru a oferi produse sau servicii de calitate, dar nu îşi asumă riscuri prea mari, iar feedback-ul este rapid; în general, acest tip de cultură se regăseşte în organizaţiile mari

• cultura procedurilor, în care angajaţii nu îşi asumă riscuri, iar feedback-ul este aproape inexistent; este vorba mai ales de companiile de stat, unde birocraţia îşi spune cuvântul.

În esenţă, toate clasificările sunt asemănătoare; de exemplu, Fons Trompenaars

identifică aceleaşi patru tipuri de cultură organizaţională: • cultura de tip familial, caracterizată prin accent pus pe ierarhie şi orientare către

persoană (angajaţii sunt ocrotiţi de şefii lor, pe care îi respectă foarte mult) • cultura „Turnul Eiffel”, caracterizată prin accent pus pe ierarhie şi orientare către

scop (relaţiile sunt impersonale, iar statutul angajaţilor depinde de nivelul ierarhic pe care aceştia îl ocupă)

• cultura de proiect, caracterizată prin accent pus pe egalitatea angajaţilor şi orientare către scop

• cultura de tip „incubator”, caracterizată prin accent pus pe egalitatea angajaţilor şi orientarea către persoane, având ca principal scop stimularea creativităţii.

99

Revista Tinerilor Economişti Diagnosticarea culturii organizaţionale

Metodele de „diagnosticare” a culturii organizaţionale se bazează pe folosirea diverselor chestionare adresate angajaţilor, cum este cel de mai jos:

• Ce ritualuri, ceremonii, obiceiuri etc. există în organizaţia dumneavoastră şi care este scopul lor?

• Ce legende, poveşti, simboluri etc. există în organizaţia dumneavoastră şi care este mesajul lor?

• Descrieţi pe scurt limbajul (expresii etc.) pe care îl au angajaţii companiei dumneavoastră.

• Descrieţi pe scurt comportamentul pe care îl au angajaţii companiei dumneavoastră. Ce se întâmplă dacă cineva încalcă regulile?

• Gândiţi-vă la un coleg care a fost promovat. Ce a stat la baza acestei promovări?

• Care sunt valorile pe care organizaţia dumneavoastră pune accent? • Care sunt subiectele favorite de conversaţie? • Cum ar caracteriza un proaspăt angajat al companiei cultura acesteia? • Găsiţi două persoane influente care fac parte din această cultură. Cum o

caracterizează ele? • Cum reacţionează angajaţii companiei dumneavoastră în situaţii limită? • Organizaţia dumneavoastră este implicată în activităţi cu grad înalt sau

scăzut de risc? • Cât de prompt primesc angajaţii din organizaţia dumneavoastră feedback

pentru ceea ce fac? Pentru că în general răspunsurile la aceste întrebări trebuie interpretate de

specialişti, pentru a veni în ajutorul organizaţiilor Kim S. Cameron şi Robert E. Quinn au creat un instrument de evaluare a culturii organizaţionale, numit OCAI (The Organizational Culture Assessement Instrument); el este format din 6 întrebări, fiecare cu câte 4 variante de răspuns între care se împart 100 de puncte, în funcţie de situaţia din compania respectivă. De exemplu, dacă la o întrebare prima variantă se potriveşte foarte bine firmei, a doua oarecum, iar a treia şi a patra deloc, punctajul la această întrebare poate fi acordat astfel: 70 de puncte, 30 puncte, 0 puncte şi respectiv 0 puncte pentru cele 4 variante de răspuns. Răspunsurile se vor referi la situaţia actuală a companiei, iar apoi la o situaţie ideală. Iată care sunt întrebările:

1. Caracteristici dominante Acum Preferabil A Organizaţia este un loc foarte

personal, iar angajaţii par a face parte dintr-o familie extinsă.

B Organizaţia este un loc foarte dinamic şi antreprenorial, oamenii fiind dispuşi să îşi asume riscuri.

C Organizaţia este orientată către rezultate.

D În organizaţie predomină procedurile formale.

Total 100 100

100


2. Liderii din organizaţie A În general, îndrumă, educă şi

încurajează angajaţii.

B În general, au spirit de antreprenor, inovează şi îşi asumă riscuri.

C În general, sunt agresivi şi orientaţi către rezultate.

D În general, activitatea lor se bazează pe coordonare şi organizare.

Total 100 100 3. Stilul de management A Poate fi caracterizat prin muncă în

echipă, consens şi participare.

B Poate fi caracterizat prin asumarea individuală a riscului, inovaţie libertate şi unicitate.

C Poate fi caracterizat prin competitivitate, cerinţe exigente şi realizări.

D Poate fi caracterizat prin stabilitatea locului de muncă, conformitate, predictibilitate şi stabilitatea relaţiilor dintre angajaţi.

Total 100 100 4. Coeziunea în cadrul organizaţiei A Este dată de loialitate, implicare şi

încredere reciprocă.

B Este dată de interesul pentru inovaţie şi dezvoltare.

C Este dată de accentul pus pe îndeplinirea obiectivelor.

D Este dată de reguli şi politici formale.

Total 100 100 5. Domeniile în care se concentrează organizaţia A Dezvoltarea angajaţilor lor şi crearea

unui climat de încredere, deschidere şi participare.

B Achiziţionarea de noi resurse şi crearea de noi provocări.

C Competitivitate şi îndeplinirea scopurilor.

D Stabilitate şi control. Total 100 100 6. Definirea succesului A Se face pe baza dezvoltării resurselor

umane, a muncii de echipă, a

101

Revista Tinerilor Economişti implicării angajaţilor şi a grijei pentru aceştia.

B Se face pe baza deţinerii celor mai noi şi unice produse.

C Se face pe baza câştigării cotei de piaţă şi a depăşirii concurenţei.

D Se face pe baza eficienţei: livrare sigură, planificare riguroasă şi producţia la costuri reduse.

Total 100 100 Pentru realizarea scorului, mai întâi se adună toate răspunsurile A, B, C şi,

respectiv, D din coloana „Acum”, apoi fiecare din cele 4 sume se împarte la 6, pentru a obţine media: scorul de la varianta A se trece pe un grafic în cadranul din stânga sus, scorul de la varianta B se trece pe acelasi grafic în cadranul din dreapta sus, scorul de la varianta C în cadranul din dreapta jos, iar cel de la varianta D se trece în cadranul din stânga jos. Cele patru puncte astfel obţinute se unesc, formând profilul culturii organizaţiei respective:

Cultură clan Cultură ad-hoc

Cultură ierarhică Cultură de piaţă Acest grafic este doar un exemplu în care predomină, după cum se poate

observa, caracteristicile culturii ierarhice, urmate de cele ale culturii clan: scorul de la alternativa A reprezintă cultura clan, scorul de la alternativa B reprezintă cultura ad-hoc, scorul de la alternativa C reprezintă cultura de piaţă, iar cel de la alternativa D reprezintă cultura ierarhică.

Pentru a compara cultura organizaţională existentă cu cea pe care angajaţii

organizaţiei respective şi-o doresc, cele 6 întrebări OCAI se referă şi la o situaţie ideală; prin urmare, pe acelaşi grafic de mai sus se trec şi scorurile corespunzătoare coloanei „Preferabil” şi se unesc punctele obţinute. Este mult mai uşor astfel să vedem dacă actuala cultură organizaţională se potriveşte cu cea preferată de angajaţi şi astfel să putem identifica eventualele schimbări culturale necesare.

Intrepretarea profilului cultural Simpla obţinere a răspunsurilor la chestionarul OCAI nu este suficientă pentru

a încadra cultura organizaţiei într-o anumită categorie; în urma obţinerii unui profil cultural cum este cel din graficul de mai sus, are loc interpretarea lui ţinându-se cont de mai multe aspecte:

102

Secţiunea Management – Marketing - Turism 1) tipul de cultură ce predomină în organizaţia respectivă Aşa cum am văzut deja, cadranurile cu cele mai ridicate scoruri indică ce tip de

cultură predomină într-o organizaţie. În principiu, nu există cultură „bună” sau „rea”, dar dacă, de exemplu, o firmă are o cultură clan puternică în timp ce caracteristicile culturii de piaţă sunt aproape inexistente, iar firma operează pe o piaţă cu o competiţie ridicată sau chiar agresivă mai mult ca sigur că această nepotrivire între cultură şi mediu va îngreuna supravieţuirea firmei pe piaţă. Se analizează deci în continuare compatibilitatea culturii organizaţionale cu mediul extern.

2) discrepanţele între cultura existentă şi cea preferată Dacă există diferenţe între cultura organizaţională existentă şi cea preferată,

este recomandată reducerea sau chiar eliminarea acestor discrepanţe, pentru a motiva angajaţii prin oferirea unui mediu de lucru şi stil de management apropiate de dorinţele lor. Revenim astfel la dilema dacă managementul unei organizaţii este capabil să schimbe sau nu cultura organizaţională, care ia de fapt naştere din interacţiunea socială. Studiind tabelul de mai jos, în care este prezentat sumar fiecare tip de cultură organizaţională, putem să ne gândim la diverse pârghii care sunt capabile să schimbe anumite componente ale culturii organizaţionale:

Cultura clan Cultura ad-hoc Înseamnă: - satisfacerea nevoilor angajaţilor - promovarea spiritului de echipă şi de implicare - sprijinirea colegilor - crearea sentimentului de încredere generală - preocuparea managementului pentru angajaţi Nu înseamnă: - indisciplină - prea multă permisivitate - neglijenţa obiectivelor organizaţiei - protejarea angajaţilor în detrimentul atingerii obiectivelor organizaţiei - libertate fără responsabilitate

Înseamnă: - dinamism - încurajarea asumării riscului şi a creării de alternative - flexibilitate şi adaptare - schimbarea este regula şi nu excepţia - orientare permanentă către viitor Nu înseamnă: - permisiunea ca fiecare să facă ce vrea - libertate totală şi neluarea în considerare a obiectivelor firmei şi a cerinţelor clienţilor - asumarea unor riscuri care nu sunt necesare

Cultura ierarhică Cultura de piaţă: Înseamnă: - multe reguli şi proceduri - birocraţie - liderii sunt cei care iau decizii în companie - siguranţa locului de muncă pentru angajaţi Nu înseamnă: - inexistenţa managementului la nivel inferior - imposibilitatea eliminării regulilor, procedurilor sau rapoartelor inutile - imposibilitatea reducerii birocraţiei

Înseamnă: - păstrarea spiritului de învingător - concentrarea pe obiective cheie - motivarea tuturor angajaţilor - adaptare la piaţă Nu înseamnă: - neglijarea profitului în dorinţa de a fi tot timpul ancorat la piaţă

Dacă ajungem la concluzia că în organizaţia noastră predomină, de exemplu, cultura ierarhică iar angajaţii preferă cultura clan, putem să eliminăm din structura organizaţională anumite niveluri ierarhice, să acordăm mai multă putere de decizie tuturor angajaţilor pentru a le insufla sentimentul de responsabilitate, să întreprindem

103

Revista Tinerilor Economişti frecvent acţiuni de team-building, să le acordăm diverse beneficii materiale pentru a le dovedi că ne interesează bunăstarea lor şi nu numai a companiei ş.a.m.d.

3) intensitatea culturii dominante din organizaţia respectivă Cu cât este mai mare scorul ce corespunde unui anumit tip de cultură, cu atât

domină mai mult acea cultură. Diverse cercetări au arătat firmele cu o cultură puternică, cum este Procter&Gamble sau Coca Cola, au în general succes, dar în aceeaşi măsură au succes şi firmele în care nu domină un anumit tip de cultură, cum este cazul lui Ford Motor. În consecinţă, nu putem afirma că o cultură organizaţională puternică este cheia succesului, ci, din nou, că ea trebuie să fie corelată cu mediul extern al firmei.

4) comparaţia profilului cultural al organizaţiei cu profilul mediu al industriei

din care face parte compania respectivă Un profil standard al culturii organizaţionale dintr-o anumită industrie este

destul de greu de definit, el presupunând analiza a mii de organizaţii, însă în măsura în care el există şi diferă de cel al organizaţiei noastre poate însemna fie că avem un avantaj competitiv unic, fie că nu ne aliniem la cerinţele pieţei pe care ne desfăşurăm activitatea.

Epilog Identificarea profilului cultural al unei organizaţii şi interpretarea lui sunt de

obicei primii paşi dintr-un amplu proces de schimbare organizaţională; în scurta prezentare a instrumentului de evaluare OCAI am făcut referire doar la una dintre modalităţile de diagnosticare a culturii organizaţionale; orice organizaţie are însă şi multiple subculturi, asociate de obicei diferitelor departamente (vezi, de exemplu, cultura departamentului de marketing şi cea a departamentului de producţie). Totuşi, majoritatea organizaţiilor sunt ca nişte holograme: în fiecare imagine holografică există elemente unice, care însă conţin şi informaţii comune, ce fac posibilă reproducerea imaginii respective. În mod similar, culturile organizaţionale pot fi compuse din subculturi unice, dar în fiecare dintre aceste subculturi există caracteristici comune ce alcătuiesc cultura întregii organizaţii.

BIBLIOGRAFIE 1. Popa, I.,

Filip, R. Management Internaţional, pag. 28-29, Editura Economică, Bucureşti, 1999

2. Cameron, K.S., Quinn, R.E.

Diagnosing and Changing Organizational Culture. Based on the Competing Values Framework, Addison – Wesley Publishing Company Inc., USA, 1999

3. Mullins, L.J. Management and Organisational Behaviour, Fourth Edition, Pitman Publishing, London, 1996

4. Hatch, M.J. Organization Theory. Modern, Symbolic and Postmodern Perspectives, Oxford University Press, New York, 1997

5. Meek, V.L. Organizational Culture: Origins and Weaknesses, Human Resources Strategies edited by Graeme Salaman, The Open University, SAGE Publications Ltd, London, 1997

6. *** Management competitiv. Volumul 10, Cultură şi calitate, pag. 9-29, CODECS, Bucureşti, 1997

104


ROLUL MANAGERULUI ÎN PROCESUL DE REORGANIZARE ŞI LICHIDARE A

INTREPRINDERII

Lect. univ. dr. Marius Mitrache Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The procedure of reorganization and bankruptcy among the economic agents during the transiton period, natural procedures in a market economy, challenge the management to act in accordance with the legal procedures. The rules apply specifically to reorganization and bankruptcy, and influence the practice of function, competences and responsibilities of the management.

Key words: managerial roles, reorganization, recovery plan, redesign, resize of activities, skills, competences, responsibilities

La nivel de întreprindere, procesele de reorganizare şi lichidare presupun o serie de schimbări structurale şi funcţionale, schimbări ce vor determina modul de exercitare atributelor manageriale,în special asupra specificul şi ponderea acestora în actul de manegement.

Pentru a înţelege mai bine aceste aspecte este necesar să cunoaştem în linii mari care este rolul managerului în cadrul unei organizaţii, care sunt funcţiile acestuia, atributele, competenţele şi responsabilităţile la nivelul firme pe care o conduce, pentru ca apoi să observăm care dintre acestea se manifestă cu preponderenţă în cazul declanşării unui eventual proces de reorganizare sau chiar de lichidare .

Practica economică precizeaza 10 roluri manageriale, pe care le imparte in trei categorii aflate in stansa legatura unele cu altele:

roluri interpersonale; roluri informationale; roluri decizionale.

Rolurile interpersonale. Rezulta din autoritatea formala a managerului si vizeaza relatiile interpersonale. Rolul de prezentare presupune contactul cu subordonatii proprii sau ai altor firme, cu managerii situati pe acelasi nivel sau pe altele in cadrul unor reuniuni oficiale, cand managerul in numele firmei executa o actiune. De exemplu inmanarea unor premii anulae, a unor distinctii etc. Rolul de conducator presupune directionarea si coordonarea activitatii subordonatilor (angajare, promovare, concediere). Rolul de legatura presupune relatii cu altii in interiorul si in afara organizatiei. De exemplu managerul de productie trebuie sa aiba relatii bune cu managerul marketing-ului si cu altii, pentru ca impreuna contribuie la atingerea obiectivelor organizatiei. De multe ori, indeplinirea acestui rol consuma mult din timpul unui manager.

105

Revista Tinerilor Economişti Rolurile informationale. Plaseaza managerul in punctul central de primire si transmitere a infoomatiilor. Primele trei roluri permit managerului sa construiasca o retea de relatii interumane, care il ajuta in culegerea si receptarea informatiilor ca un monitor si transmiterea lor atat ca un diseminator cat si ca un “purtator de cuvant”. Rolul de monitor implica examinarea mediului in ordinea culegerii informatiilor, schimbarilor, oportunitatilor si problemelor care pot sa afecteze firma. Contactele formale si informale dezvoltate in rolul de legatura sunt deseori folosite aici. Rolul de diseminator presupune furnizarea informatiilor importante subordonatilor. Rolul de “purtator de cuvant” implica legaturile cu alte persoane din afara compartimentului sau: - din interiorul firmei, cand reprezinta interesele unui grup in fata nivelului ierarhic

superior; - in exterior, cand prezinta punctul de vedere al organizatiei cu privire la o anumita

problema. Roluri decizionale. Rolurile privind relatiile interpersonale si cele de culegere si transmitere a informatiilor servesc ca intrari in procesul de luare a deciziilor. Rolul de intreprinzator este acela de a cauta noul – idei, metode, tehnici si a-l introduce in organizatie cu scopul schimbarii ei in bine, a conducerii catre performanta. Rolul de stabilizator revine managerului atunci cand este obligat sa ia decizii rapide in momentul in care, datorita unor factori perturbatori, organizatia pe care o conduce iese din starea stabila. Intr-o astfel de situatie, acest rol devine prioritar fata de celelalte, in joc intrand “viteza de reactie” si gasirea optimului in influentarea factorilor de mediu pentru obtinerea cat mai rapida a stabilitatii. Rolul de distribuitor de resurse il plaseasa pe manager in pozitia de a decide cine primeste si cat din aceste resurse, care pot fi: bani, forta de munca, timp si echipamente. Aproape intotdeauna nu exista suficiente resurse si managerul trebuie sa imparta acest putin in mai multe directii. Distribuirea resurselor reprezinta, de aceea, cel mai critic dintre rolurile decizionale ale managerului. Rolul de negociator îl pune deseori pe manager in situatia de ,,a cantari” cui ii ofera avantajele unei afaceri. Negocierea presupune, in ordine, munca, performanta, obiective clare si orice altceva poate influenta in bine rezultatul final. În condiţiile declanşării procesului tranziţiei către economia de piaţă, noţiunea de reorganizare la nivelul agenţilor economici a cunoscut şi cunoaşte mai multe forme, cea mai răspândită fiind cea determinată de unele schimbări conjuncturale din mediul economic sau de modul concret, mai mult sau mai puţin eficient, de funcţionare a agenţilor economici. Întregul proces se manifestă într-un cadru legal mult mai puţin reglementat legal, dar, care datorită complexităţii comportă o analiză detaliată. Acest proces de reorganizare, odată declanşat, se desfăşoară pe perioade mai mari sau mai mici de timp şi, fiind în general destul de complex, gestionarea lui necesită în mod inevitabil existenţa unui manager. Persoana responsabilă cu conducerea procesului de reorganizare a firmei, cea mai portivită şi cea mai îndreptăţită pentru realizarea acestuia se consideră a fi însăşi administratorul firmei.

106

Secţiunea Management – Marketing - Turism Ca manager al reorganizării, administratorului îi revin o serie de atribuţii, competenţe, responsabilităţi a căror îndeplinire depinde , pe de o parte de factorii care au determinat reorganizarea , iar pe de altă parte de obiectivele acestui proces de reorganizare. Se impune aşadar, cunoaşterea factorilor ce generează declanşarea procesului de reorganizare, obiectivele procesului depinzând de tipologia acestor factori Printre factorii consacraţi ce determină declanşarea uni proces de reorganizare la nivel de firmă putem releva:

1. Starea pieţei şi caracteristicile întreprinderii sugerează existenţa unor dezechilibre financiare şi funcţionale la nivelul organizaţiei;

2. Rezultatele economice nesatisfăcătoare, cu o tendinţă de accentuare în timp; 3. Instaurarea stării de oprire (temporară) a plăţilor.

În cazul manifestării primilor doi factori, soluţia este declanşarea voluntară a unui proces de reorganizare ce trebuie să pornească de la un plan de reorganizare întocmit de către conducerea firmei. Aşadar, administratorului îI revina sarcina întocmirii unui program de reorganizare . Acest plan de reorganizare trebuie să cuprindă toate componentele întreprinderii, îndeosebi pe cele care au funcţionat defectuos. Pentru a realiza însă acest plan de reorganizare şi a identifica aceste componente, administratorul trebuie să realizeze în prealabil un diagnistic al stării de fapt a întreprinderii, concretizat într-o delimitare a punctelor forte şi punctelor slabe ale acesteia.

Toate aceste acţiuni vor imprima anumite specificităţi actului managerial, în special în ceea ce priveşte modul de manifestare a atributelor manageriale. Astfel ponderea covârşitoare o vor avea atributele de previziune şi organizare, celelalte atribute ale conducerii( coordonarea, antrenarea, controlul) manifestându-se cu mai mică intensitate din partea celui a cărei responsabilitate este reorganizarea firmei.

Pornind de la obiectivele ce trebuie realizate în procesul de reorganizare, administratorul va acţiona în următoarele direcţii:

redimensionarea structurii organizatorice a firmei; reproiectarea sistemului informaţional; îmbunătăţirea sistemului decizional; actualizarea sistemului de metode şi tehnici de conducere; măsuri de eficientizare a muncii manageriuale; îmbunătăţirea propriului stil managerial; schimbări în ceea ce priveşte strategia şi politica firmei ( strategia de

marketing, strategia financiară, politicile de aprovizionare, stocare, vânzare etc) Acest gen de reorganizare poartă denumirea de reorganizare voluntară

La manifestarea, însă, a celui de-al treilea factor, respectiv instaurarea stării de oprire (temporară) a plăţilor, procesul de reorganizare declanşat capătă un caracter involuntar şi o serie de specificităţi, care determină pentru administrator modalităţi diferite de acţiune.

Pentru a înţelege aceste aspecte, trebuie în prealabil făcută distincţia între situaţia de oprire (temporară) a plăţilor şi starea de încetare a plăţilor.

În primul caz întreprinderea mai este încă solvabilă. Aceasta poate vinde active disponibile ( stocuri de produse finite, stocuri de materii prime şi materiale, utilaje de lucru, clădiri, etc) pentru a-şi acoperi plăţile. În această situaţie practic administratorul va acţiona ca şi în cazul reorganizării generată de primii doi factori.

Sitaţia conjuncturală de oprire a plăţilor nu este aşadar asimilată stării de încetare a plăţilor. În acest din urmă caz situaţia este mult mai complicată. Totuşi

107

Revista Tinerilor Economişti încetarea plăţilor nu este nici ea asimilată în mod obligatoriu cu insolvabilitatea. Există reguli juridice pentru definirea unei întreprinderi aflată în dificultate şi aceasta se face de către Tribunalul Teritorial.

Ca regulă de bază pentru a putea declara că o întreprindere se află în încetare de plăţi este considerat actul de sesizare, constatare a imposibilităţii de a face faţă pasivelor exigibile (datoriilor privind creanţele, salariile, impozitul către stat) prin activele disponibile (bani în cont, facturi în curs de încasare etc).13

În acest moment întreprinderea aflată în dificultate va intra într-o procedură de redresare, care dacă nu va îndeplini anumite condiţii va duce la declanşarea procedurii de lichidare juridică. Un rol deosebit în succesul procedurii de redresare îl are administratorul. Pe parcursul unei perioade de supraveghere de 3 luni el are câteva sarcini determinante:

- realizarea uni diagnostic social-economic al întreprinderii ; - evaluarea sumei datoriilor întreprinderii; - realizarea unui plan de redresare.

Supravegherea este făcută de o comisie din care face parte şi administratorul, alături de un jurist şi un reprezentant al creditorilor. Prin puterile ce îi sunt conferite de către tribunal, administratorul supraveghează operaţiile de gestiune şi acordă asistenţă directorului întreprinderii pe perioada de observaţie, eventual preluând el însuşi conducerea acesteia.

Planul de redresare este analizat la a doua convocare în faţa instanţei şi el este acceptat dacă sunt îndeplinite concomitent două condiţii:

starea pieţei şi caracteristicile întreprinderii sugerează că aceasta ar putea să revină la echilibru;

rezultatele întreprinderii vor permite o rambursare certă, parţială şi eşalonată a creanţelor.

Totodată este necesar ca planul de redresare să ia în considerare consecinţele sociale, în speţă este vorba de prevederile asupra nivelului şi perspectivelor salariaţilor. La acestea se adaugă propunerile înaintate de comisia de supraveghere, iar tribunalul va lua o hotărâre de a accepta planul de redresare şi de rezolvare a pasivelor, în caz că există o posibilitate serioasă de redresare, sau, în caz contrar se pronunţă pentru declanşarea procedurii de lichidare.

În acest caz, obligaţia administratorului, ca de altfel a comisiei de supraveghere din care face parte este de a pregăti decizia de lichidare.

Indiferent de situaţiile sau factorii ce determină lichidarea întrepriderii, aceasta poate fi definită la modul cel mai general ca fiind un proces complex care se referă la ansamblul operaţiunilor necesare terminării afacerilor angajate, transformării în numerar a activului, lichidării pasivului şi partajării valorilor rămase

Odată ce instanţa de judecată s-a pronunţat în favoarea lichidării bunurilor întreprinderii practic poate să înceapă procedura de lichidare, cu menţiunea că, în afara altor prevederi posibile din contractul de societate şi statut, aceasta trebuie să respecte, conform legii, urmăroarele reguli:

- până la intrarea în funcţie a lichidatorilor, administratorii îşi continuă mandatul fără să mai angajeze societate la noi operaţiuni;

13 Conform legii, procedura la care este supusă întreprinderea cu astfel de dificultăţi se

declanşează numai după ce se face constatarea cu privire la încetarea plăţilor de către Tribunalul Teritorial

108

Secţiunea Management – Marketing - Turism - sentinţa judecătorească sau alt act de numire a lichidatorilor trebuiesc aduse

prin grija acestora la cunoştinţa Oficiului Registrului Comerţului, pentru a fi publicat în Monitorul Oficial;

- Concomitent lichidatorii îşi vor depune semnăturile în Registrul Comerţului şi vor intra în funcţiune.

În continuare nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate sau împotriva acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva acestora. În perioada lichidării, toate actele care emană de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare. Răspunderea lichidatorilor este egală cu cea a administratorilor. Principalele atribuţiuni şi îndatoriri ale lichidatorilor:

împreună cu administratorii societăţii să efectuaze un inventar şi să încheie un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii care a intrat în lichidare;

semnarea bilanţului la predare de către administratori iar la primire de lichidatori;

semnarea de primirea registrelor şi a arhivei societăţii; ţinerea unui registru în care se înscriu toate operaţiunile lichidării în ordinea

datei lor; să dea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării; să efectueze şi să termine operaţiunile de comerţ în vederea lichidării; să vândă prin licitaţie publică imobilele şi orice avere imobiliară a societăţii în

condiţiile legii; să facă tranzacţii; să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii; să contracteze obligaţiile cambiale, să facă împrimuturi neipotecare şi să

îndeplinească orice acte necesare. În toate cazurile când lichidatorii angajează operaţii comerciale care nu sunt necesare în vederea lichidării, rămân răspunzători personal şi solidar de executarea lor.

BIBLIOGRAFIE 1. Androniceanu , A. - Managementul schimbărilor, Editura ALL Educaţional,

Bucureşti, 1998 2. Burduş, E.,

Căprărescu , GH. - Fundamentele managementului organizaţiei, Editura

Economică, Bucureşti, 1999 3. Russu, C. - Management, Editura Expert, Bucureşti, 1993 4. Verboncu, I. - Ghid metodologic pentru manageri, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1998

109


STRATEGIA DE COMUNICARE ÎN AFACERI

Conf.univ.dr. Sorina Gîrboveanu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Managers who know what they are going to do and why they are doing it often report that they are able to develop communications more quickly and efficiently. They are also report greater confidence in having handled the communicatons appropriately. On the other hand, managers who are not sure what they should say or why they should say it often spend too much time writing the first sentence and then are not at all satisfied with the finished product. Regardless of whether the specific objective is to tell, sell, resolve, or combine the three, all communications in business share one universal objective – to create goodwill.

Ideea de a începe orice comunicare de afaceri dezvoltând o strategie poate

părea stranie pentru majoritatea oamenilor. S-ar putea crede că aceasta înseamnă a ne aşeza la birou şi a concepe în scris strategia. Este posibil să ni se reproşeze că nu mulţi îşi permit luxul, din punct de vedere al timpului, să stea la birou şi să analizeze toate ramificaţiile posibile ale fiecărei comunicări. Timpul rezervat conceperii strategiei trebuie considerat ca timp alocat "planificării". Cei care comunică eficient sunt recunoscuţi ca oameni ce-şi planifică eficient activitatea. Acţionează în mod conştient şi prevăd efectul pe care comunicarea lor îl are asupra altora. Astfel, sunt pregătiţi să abordeze obiectivele comunicării într-o manieră corespunzătoare. Când se iau în considerare întrebările despre strategie, în primul rând se au în vedere răspunsurile la întrebările ce privesc tonul, stilul, structura şi limbajul. Din acest punct de vedere, considerentele strategice devin esenţiale în dezvoltarea unei bune comunicări.

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem atunci când planificăm un dialog este: "Ce încerc să fac?" Timpul alocat clarificării obiectivelor comunicării va da rezultate atât pentru comunicator, cât şi pentru cei cu care aceştia comunică. Beneficiile acţiunii de stabilire a obiectivelor înainte de a începe să comunicăm sunt următoarele:

a) Favorizează dezvoltarea comunicării Managerii care ştiu ce au de gând să facă şi de ce o fac, raportează destul de des

că pot să dezvolte o strategie de comunicare mai repede şi mai eficient. De asemenea, dovedesc o mai mare încredere în manevrarea comunicării într-un mod adecvat. Pe de altă parte, managerii care nu sunt siguri despre ce ar trebui să spună sau de ce să spună un anumit lucru, de obicei încep prin a scrie prima propoziţie, fără a fi în măsură să şi finalizeze într-un mod satisfăcător. De exemplu, angajaţii firmei sunt procupaţi de fenomenul de reducere a profiturile ce ar putea avea ca efect posibile concedieri temporare. Dacă eşti şeful unui departament şi te-ai hotărât să lămureşti lucrurile, cum ai concepe o notă adresată subordonaţilor ?

110

Secţiunea Management – Marketing - Turism b) Luarea în considerare a implicaţiilor comunicării asupra organizaţiei Ceea ce fiecare comunică se reflecta asupra persoanei respective, asupra şefului

acesteia, cât şi asupra organizaţiei. Luarea în considerare a efectului mesajului în fiecare dintre aceste dimensiuni, este foarte posibil ca ceea ce se comunică să aibă rezultatul scontat. Procesul determinării obiectivului comunicării obligă pe fiecare angajat să se gândească la implicaţiile organizaţionale. Asemenea considerente s-ar putea să conducă la reconsiderarea obiectivelor.

Reluând exemplul de mai sus, dacă există dubii în ceea ce priveşte efectele negative ale profitului ce înregistrează o tendinţă de continuă descreştere, respectiv dacă sunt posibile concedieri temporare, nu se recomandă conceperea unui mesaj care să încerce să înlăture asemenea temeri ale angajaţilor. Efectul unei astfel de comunicări asupra credibilităţii propriei persoane şi asupra relaţiei cu şeful şi cu restul organizaţiei ar putea fi de lungă durată.

Punerea accentului pe efectele organizaţionale se datorează faptului că aceste comunicări nu sunt izolate de alte evenimente. Acestea sunt strâns legate de aşteptările comunicate de rolurile organizaţionale, de relaţia cu superiorii şi cu ceilalţi angajaţi şi întregul mediu organizaţional în care se desfăşoară comunicarea. Cu alte cuvinte, comunicarea în afaceri apare într-un context de tip "sistem" cu influenţe asupra unor evenimente izolate asemănătoare, persoane şi activităţi.

Stabilirea unui obiectiv pentru comunicarea preconizată, ne obligă să gândim în termenii unui sistem. Dacă avem neclarificate aspectele referitoare la ceea ce anume trebuie comunicat şi de ce expediem un anumit mesaj, atunci se impune luarea în considerare a implicaţiilor organizaţionale. În vederea clarificării obiectivelor comunicării, de mare ajutor este dacă răspundem la următoarele întrebări: Comunicarea respectivă este necesară pentru îndeplinirea rolului prestabilit în cadrul organizaţiei?; Şeful meu mi-a recomandat să trimit mesajul?; Am destule informaţii pe care să mă bazez pentru îndeplinirea obiectivului urmărit?; Ce efecte va avea comunicarea mea asupra organizaţiei în afara influenţei avute în vedere asupra ţintei?; Care vor fi efectele pe termen scurt şi pe termen lung ale respectivei comunicări?

C) Reducerea ambiguităţii, incertitudinii şi a atitudinii defensive a

destinatarului mesajului Datorită evenimentelor anterioare, rolurilor prestabilite şi propriilor nevoi, ne

aşteptăm să se întâmple anumite lucruri în fiecare situaţie. Când aşteptările noastre nu sunt împlinite sau nu sunt clarificate devenim confuzi, frustraţi, defensivi şi câteodată nervoşi. Avem propriile noastre percepţii cu privire la ce ar putea să se întâmple într-o situaţie dată. Apar informaţii distorsionate şi, de obicei se împrăştie zvonuri ca răspuns la comunicările cu obiective neclare.

d) Sporirea credibilităţii comunicatorului Atunci când obiectivul unei comunicări este clar şi sincer credibilitatea

comunicatorului sporeşte. Credibilitatea se referă la gradul de încredere, aşteptările şi în general, la aspectul plăcut şi atractivitatea pe care un destinatar le percepe la un comunicator.

După înţelegerea importanţei stabilirii obiectivelor pentru o anumita comunicare, următoarea acţiune constă în concentrarea asupra obiectivelor specifice celor mai multe comunicări în afaceri: informarea, vânzarea şi rezolvarea. Înţelegerea acestor trei obiective ne va ajuta să stabilim mai bine ceea ce trebuie să

111

Revista Tinerilor Economişti facem în domeniul comunicării pentru a ne atinge scopul. De exemplu, daca şeful stabileşte că obiectivul este în primul rând vânzarea, atunci mesajul va avea câteva caracteristici specifice ce trebuie luate în considerare pentru a se realiza o comunicare convingătoare.

Comunicarea de informare Aşa cum am evidenţiat şi anterior, orice comunicare presupune prezentarea

informaţiei. În lumea afacerilor frecvent se impune comunicarea de mesaje care să prezinte în primul rând informaţie. Scrisori, note de informare şi rapoarte scrise sau orale, toate necesită comunicarea de informaţie. Când unul din principalele obiective este ca receptorul să înţeleagă comunicarea, avem de a face cu obiectivul "informare".

Practic, comunicarea de informare se caracterizează prin preocuparea pentru acurateţe, complexitate şi claritate.

Acurateţea se referă la precizia cu care e utilizată informaţia. Este informaţia corectă? Este informaţia actualizată? Au fost consultate surse obişnuite? Este limbajul folosit astfel încât să exprime ideile într-un mod explicit?

Complexitatea se referă la cantitatea de informaţie prezentată. A fost oferită suficientă informaţie pentru a fi înţeleasă de către receptor? S-a oferit prea multă sau prea puţină informaţie? Mesajul conţine probleme de maximă importanţă pentru receptor? Este informaţia prea încărcată? Este receptorul deja familiarizat cu informaţia?

Claritatea are în vedere ca receptorul să înţeleagă ce i se spune. Propoziţiile sunt scurte şi precise? Este limbajul adecvat pentru receptor sau se comunică la un nivel prea elevat sau prea scăzut? Evită mesajul folosirea în exces a jargonului? Sunt ideile organizate eficient? Sunt destule exemple şi ilustraţii?

Caracteristicile comunicării orale eficiente, respectiv acurateţea, complexitatea şi claritatea, în ceea ce priveşte obiectivele, sunt importante şi pentru toate tipurile de comunicare scrisă. Aceste caracteristici sunt în mod special importante în comunicarea orală, unde obiectivele principale constau în înţelegerea mesajului.

Comunicarea de vânzare Comunicările de vânzare trebuie să fie în primul rând persuasive. Ele urmăresc

ca receptorii să accepte ideile transmise sau să implice destinatarul în anumite acţiuni. Scrisorile de vânzare ce promovează produse, cererile pentru ajustarea produselor cu defecte şi rapoarte scrise ce recomandă schimbări în politica de management sunt exemple de comunicări de vânzare. Când candidezi pentru un post de muncă este important "să te vinzi" atât pe hârtie, cât şi în fiecare interviu.

Când obiectivul principal este să vinzi, trebuie luate în considerare anumite caracteristici importante în dezvoltarea comunicării :

a) Nevoile motivaţionale ale persoanei ce trebuie convinsă Pentru succesul oricărei comunicări de convingere sau de vânzare importantă

este prezumţia că oamenii sunt motivaţi nu atât de raţiune, cât mai ales de căutarea satisfacerii nevoilor. O bună înţelegere a ceea ce motivează o persoana este absolut necesară pentru succesul oricărei comunicări ce are ca obiectiv vânzarea.

112

Secţiunea Management – Marketing - Turism b) Credibilitatea comunicatorului În comunicarea de vânzare, propria credibilitate ca şi comunicator este de

importanţă majoră pentru ca ideile să fie acceptate. Dacă receptorul are încredere în corectitudinea şi competenţa comunicatorului, este foarte probabil să accepte oferta. Unii comunicatori prezintă credibilitate încă de la început, ca rezultat al funcţiei lor (doctori, miniştrii, etc), în timp ce majoritatea oamenilor trebuie să-şi câştige credibilitatea prin argumente logice şi raţionale.

c) Logica mesajului În comunicarea de vânzare folosirea informaţiei auditive pentru a susţine

deducţii şi concluzii este esenţială în câştigarea încrederii pentru ideile prezentate. În lumea afacerilor o persoană şi-ar putea construi un caz solid bazându-se pe

ideea că majoritatea comunicărilor implică şi obiective persuasive şi de vânzare. Comunicările de vânzare sunt esenţiale pentru influenţarea procesului de adoptare a deciziilor, care este caracteristic organizaţiilor.

Comunicarea de rezolvare Comunicările de rezolvare implică mesaje despre care comunicatorul crede că

vor determina un răspuns favorabil din partea receptorului. Să cerţi un angajat, să refuzi o cerere, să nu angajezi un candidat într-un post scos la concurs şi să scrii o notă ce informează personalul despre viitoare concedieri temporare, sunt doar câteva exemple de comunicări de rezolvare. Comunicarea de rezolvare ocupă o perioadă tot mai mare din timpul managerului. Abilitatea de a rezolva aceste situaţii nefavorabile într-un mod eficient devine din ce în ce mai importantă.

Succesul în comunicarea de rezolvare depinde de aptitudinile în următoarele trei domenii:

• Folosirea teoriilor despre relaţiile umane Abilitatea de a recunoaşte şi de a dovedi sensibilitate faţă de nevoile altora

constituie baza unor bune relaţii umane. • Adoptarea unui ton adecvat Oamenii acceptă mai uşor veştile proaste când acestea sunt prezentate pe un ton

adecvat. Notele de informare şi scrisorile adresate angajaţilor pentru a-i anunţa concedierea, precum şi cele care sporesc autoritatea managerilor nu creează sentimente foarte plăcute. Folosirea limbajului este important în obţinerea unui ton adecvat.

• Poziţionarea atentă a ideilor Poziţionarea ideilor prezintă o importanţă majoră în rezolvarea problemei cu

ajutorul comunicării. Dacă, în cadrul mesajului, informaţiile neplăcute apar prea devreme, este posibil ca restul mesajului să nu mai fie perceput, să se piardă.

Cele trei obiective ale comunicării au fost expuse separat pentru a facilita înţelegerea conceptelor, dar majoritatea comunicărilor prezintă mai mult decât un singur scop. Managerul care descrie subordonaţilor o nou procedeu de funcţionare urmăreşte nu numai explicarea clară a noului procedeu (informarea), ci şi câştigarea acceptării unor posibile schimbări (vânzarea). De asemenea, este posibil ca managerul să se confrunte şi cu rezistenţa la schimbări din partea personalului (rezolvarea). Managerul de vânzări care refuză unui client amânarea unei plăţi se vede nevoit să se

113

Revista Tinerilor Economişti preocupe de toate cele trei scopuri. În acest caz, obiectivul principal este rezolvarea problemei; totuşi, informaţii specifice sunt necesare pentru a clarifica situaţia (informarea). Managerul de vânzări este de asemenea interesat în a-l determina pe client să accepte decizia sa (vânzarea).

Se obţin multe avantaje privind obiectivele din punct de vedere al informării, vânzării şi rezolvării. După ce s-a stabilit tipul de comunicare în funcţie de obiectivul urmărit, direcţiile de acţiune sunt clare şi ştim mai bine ce trebuie făcut pentru a fi eficienţi. De asemenea, experienţa a evidenţiat că cei care comunică şi folosesc această abordare pot să aprecieze mai bine dacă eforturile lor au avut succes sau nu. Abordarea asigură o structură valoroasă cu ajutorul căreia se dezvoltă, se compară şi se ajustează comunicările.

BIBLIOGRAFIE 1. Baird, J.,

Stull, J., Business Communication: Strategies and Solutions, Ed.

McGraw-Hill, 1983 2. Gîrboveanu, S., Comunicare şi negociere în afaceri,

Ed. Universitaria, Craiova, 2003 3. Popescu, D., Arta de a comunica,

Ed. Economica, Bucureşti, 1998 4. Prutianu, Şt., Manual de comunicare şi negociere în afaceri,

Ed. Polirom, Iaşi, 2000 5. Williams, F., The New Communications,

Ed. Wadsworth, California, 1989

114


MODELAREA „AGILĂ”, O NOUĂ ABORDARE ÎN MANAGEMENTUL SISTEMELOR

Lector Univ. dr. Ungureanu Sorin Universitatea „Sextil Puşcariu” Braşov Facultatea de Management

Abstract: The agile paradigm is concerned principaly with impredictable change; but that is a large and overly general subject area. What precisely is agility in an entreprise? How do we measure it? How do we know when we have it?How can we develop both analytical and intuitive understandings of agileness in our operating environments? Early discutions about agility have exhibited a great deal of confusion, along with a constant difficulty in separating agile from fast and agile from flexible. This paper will analyze the kinds of change impacting an entreprise and and the key entreprise elements which give her an ability to respond.

Key words: model, sistem, proces, agility, practice, tools;

Managementul sistemelor a fost influenţat, pe parcursul timpului, de diverse forţe şi priorităţi. Aceste forţe şi priorităţi au devenit acum, în etapa contemporană, convergente, obligîndu-i pe manageri să recunoască faptul că, treptat, şi practicile lor vor trebui să conveargă. Orice manager va căuta întotdeauna o „convergenţă” inteligentă, una care, pe fondul menţinerii practicilor curente utile, permite inovarea de noi practici, oricând este necesar. Însă oricare ar fi gradul lor de convergenţă, practicile dezvoltate în cadrul managementului sistemelor vor reprezenta determinantul major al integrării sau, dimpotrivă, al respingerii tuturor celorlalte abordări. Managerii adepţi ai „abordării sistemice” trebuie să răspundă, de fapt, la două tipuri de provocări. Mai întâi, cum să modeleze şi să specifice “sisteme ale sistemelor” din ce în ce mai complexe, într-un mod care să permită controlul activ al evoluţiei lor. Iar în al doilea rând, cum să dirijeze în mod profitabil schimbarea, folosind timpi din ce în ce mai limitativi pentru duratele afectate schimbării proceselor sau luării deciziilor. Acest articol îşi propune să explore această problemă, să identifice (cel puţin generic!) practicile „cheie” utile în viitor şi să descrie conceptele, tehnologiile şi modalităţile de comportament managerial care să asigure „competenţa” necesară schimbării.

1. ÎN CĂUTAREA UNOR SOLUŢII INTEGRATOARE Practicile manageriale, utile în perspectivă, trebuie să răspundă, în primul rând,

unor forţe motrice legate de pieţe, reglementări guvernamentale, evoluţie tehnologică şi, nu în ultimul rând, de cerinţele acţionarilor firmei/corporaţiei. Asemenea forţe motrice includ: cerinţele unei producţii de masă pentru orice gen de produse; creşterea permanentă a ariei de penetrare pe pieţe şi a complexităţii produsului; scurtarea pemanentă a duratei ciclurilor de viaţă; limitarea costului controalelor de calitate; tehnologiile software şi de automatizare a producţiei în permanentă evoluţie; faptul că tehnologiile informatice au, deseori, o viaţă de două ori mai scurtă decât a reclamei de

115

Revista Tinerilor Economişti pe pieţele produselor; cererea reglementată şi presiunea asupra preţurilor determinată de concurenţă.

Accentul trebuie să se deplaseze deci, de la „ingineria produselor” la „ingineria soluţiilor” de a le realiza şi furniza. Nu mai este suficientă concentrarea doar asupra design-ului şi realizării produsului ce va fi furnizat pieţei. Managementul va trebui să proiecteze, într-o soluţie integratoare, „sistemul” ce va fi furnizat, înţelegând prin aceasta şi sistemul de mentenanţă şi de service/sprijin, sistemul pregătirii operatorului (inclusiv simularea), sistemul de testare, sistemul de producţie, sistemul logistic de distribuţie, sistemul de marketing şi de vânzare şi chiar sistemul de adaptare la cerinţele de după vânzare. Orice „proiect” va trebui să aibă o serie de versiuni ce pot fi dezvoltate şi aplicate în timp. Sistemele furnizate trebuie proiectate nu numai pentru a veni în întâmpinarea nevoilor clienţilor dar, în măsură din ce în ce mai mare, pentru a răspunde cerinţelor şi constrângerilor impuse de alte sisteme cu care îşi împart contextul operaţional.

Accentul trebuie, în mod evident, mutat asupra proiectării unor sisteme de ordin tot mai înalt, numite în mod variat – sisteme complexe, adaptative sau agile. Criteriile de performanţă ale acestora impun proiectarea unor sisteme care operează ferm mai aproape de “marginea haosului” decât în trecut. Pe de altă parte, sistemele trebuie să aibă capacitatea de a putea fi dezvoltate după furnizarea lor iniţială. Utilizatorii (sau furnizorii serviciilor de mentenanţă) trebuie să fie capabili de a-şi adapta cu uşurinţă respectivele sisteme la modificările apărute în contextul în care operează şi la modificările nevoilor de operare ale utilizatorilor (în cadrul unor limite rezonabile). Întrucât performanţa şi flexibilitatea pot fi cu uşurinţă „duşmani” naturali, proiectele viitoare trebuie să ţină seama de ambele. De pildă, fiecare sistem trebuie să includă atât elemente de menţinere a ordinii cât şi elemente de „schimbare a integrităţii” – în completarea elementelor fundamentale ale misiunii.

2. MODELAREA „AGILĂ” A SISTEMELOR – UNA DINTRE POSIBILELE SOLUŢII ALE PROBLEMEI

Un model de sistem este o descriere abstractă a entităţilor-cheie şi a relaţiilor din cadrul sistemului. Un bun model de sistem descrie entităţile şi relaţiile din contextul în care acţionează sistemul, alături de cele din interiorul sistemului; el înfăţişează de asemenea legătura dintre reţeaua contextului şi cea a conţinutului sistemului. Cu ani în urmă, documentaţia inginerească era elaborată pentru fundamentarea deciziilor de proiect şi pentru a comunica proiectul altora, care apoi contribuiau la conceperea mai departe a proiectului şi la materializarea sistemului. Astăzi, epoca “marelui ecran”, Internetul şi tehnologiile înalte transformă în secundar procesul de documentare. Asistăm mai degrabă la un proces în care fiecare participant poate examina modelul din mai multe puncte de vedere şi chiar privi o imitaţie sau simulare a răspunsului modelului la diferiţi stimuli. În conformitate cu Agility Forum, organizat acum câţiva ani sub egida Lehigh University din S.U.A., agilitatea este reprezentată de “abilitatea unui sistem de a opera şi a evolua într-un mediu al schimbărilor neprevăzute”. Un sistem agil este proiectat de la început cu capacitatea de a evolua, indiferent de variaţiile mediului. Participanţii la acest Forum au identificat 10 principii fundamentale pentru proiectarea sistemelor agile, principii enunţate succint în următorul tabel.

116

Secţiunea Management – Marketing - Turism Tabelul 1. Principiile de proiectare ale unui sistem agil

Unităţi de sine stătătoare

Sistem compus din unităţi distincte, separabile, autosuficiente, care nu sunt strâns interconectate

Compatibilitate tampon (de tip “priză”)

Unităţile sistemului se caracterizează prin interacţiune comună şi standarde reciproce, putând fi cu uşurinţă inserate sau îndepărtate

Capacitate flexibilă

Se concretizează în ansambluri de unităţi nerestricţionate care permit mari creşteri şi descreşteri în capacitatea totală a sistemului sau în gradul de reacţie al acestuia.

Redundanţa unităţilor

Tipuri de unităţi duplicat, înzestrări şi cantităţi pentru a furniza opţiuni de fluctuaţie a capacităţii şi toleranţa erorilor

Facilităţi de re-utilizare

Managementul unităţilor de inventar, instrumente de modificare şi desemnare a responsabilităţilor de mentenanţă

Interacţiune non-ierarhică

Negociere directă, comunicare şi interacţiune între unităţile sistemului

Control distributiv

Unităţile răspund obiectivelor, deciziilor punctuale, reţinute pentru informaţia locală, dar global accesibile

Angajare amânată (suspendată)

Relaţiile sunt tranzitorii, obligaţiile pot fi amânate până la momentul imediat necesar

Relaţii de auto-organizare

Programe şi alianţe dinamice ale unităţilor, directive deschise şi alte comportamente caracterizate prin auto-adaptare

Standarde evolutive

Un cadru al sistemului deschis, evolutiv, capabil să acomodeze unităţile moştenite, comune, cu cele complet noi

Întrucât numărul interrelaţiilor creşte ca pătratul numărului elementelor dintr-

un sistem, provocarea administrării unui ansamblu de conexiuni eficient şi consistent creşte chiar mai rapid decât cererea de putere. Cunoaşterea legăturii dintre o unitate şi următoarea nu mai este suficientă. Dincolo de interfaţa structurală imediată, trebuie avute în vedere mult mai multe consideraţii şi ramificaţii posibile. Aceasta înseamnă că procesul şi structura trebuie integrate în mai multe dimensiuni:

• Structura produsului cu structura procesului de producţie; • Procesul de proiectare şi dezvoltare ulterioară a produsului (sistemul

ingineresc) cu funcţiile întreprinderii, cu responsabilităţile şi cu structura competenţelor alocate;

• Procesul de realizare a sistemului de producţie (ingineria industrială) cu funcţiile întreprinderii, cu responsabilităţile şi cu structura competenţelor, ca şi cu structura produsului şi cu procesul de naştere a produsului;

• Structura sistemului de testare al produsului cu procesul de producţie; • Structura sistemului de pregătire a fabricaţiei cu procesul de producţie; • Procesele de ansamblu ale afacerii cu structura produsului, cu structura

organizaţională şi cu procesele de producţie necesare conceperii produsului;

117

Revista Tinerilor Economişti Ani de zile managementul a căutat o structură adecvată (funcţională vs. proiect

vs. matrice) ca pe o cheie a succesului. Mai recent, practica managementului a pus accentul, în special pe procese, această orientare devenind cheia multor reuşite, dar demonstrând, de asemenea, şi unele limite evidente. Aceasta nu a reprezentat deloc o surpriză pentru adepţii abordării procesuale a sistemelor, care ştiu că, atât structura cât şi procesul, trebuie să fie permanent armonizate. Răspunsurile care vor fi oferite pentru necesităţile din viitor, vor integra procesul şi structura în scopul creării unei hărţi de procese direcţionale cu N direcţii – nu o ierarhie, ci o reţea de entităţi şi legături. Fluxul design-ului (proiectului) prin această reţea nu va fi simplu şi continuu. Dimpotrivă, când este luată o decizie, ramificaţiile se vor răspândi în cuprinsul reţelei precum legăturile neuronale în creierul uman. În mod similar, modificările de proiect, atât ale structurii cât şi ale procesului, vor da naştere unor fluxuri nesincronizate, care se vor suprapune şi, adesea, se vor afla în conflict unele cu celelalte. În fapt, “turbulenţa” schimbării va fi cea care va modela structurile şi procesele integrate ale reţelei însăşi. O reţea care să răspundă cerinţelor viitorului va trebui să fie „agilă”, însă cu menţinerea integrităţii sistemului. Pentru schimbări precise şi rapide este necesară determinarea cu uşurinţă a influenţelor unei „schimbări” asupra sistemului. De exemplu, dacă o echipă de proiect a Produsului Integrat doreşte să schimbe ceva, ea trebuie să hotărască dacă schimbarea este o decizie locală, dacă se impune colaborarea cu o altă echipă sau dacă o Echipă de Integrare mai mare este necesară pentru asumarea deciziei. Dar dacă toate schimbările revin unei echipe mai mari, poate rezulta o supraîncărcare a acesteia cu informaţii, evident cu de riscul ca o schimbare importantă şi cu un serios impact să fie întârziată. În consecinţă, fiecare echipă trebuie să-şi găsească o modalitate de evaluare exactă a influenţelor potenţiale ale unei schimbări în aria de activitate.

3. PERSPECTIVA ASUPRA SCHIMBĂRII Conceptele şi principiile configurării unui sistem agil şi ale controlului

schimbării în cadrul acestuia rămân valide în aceeaşi măsură în care „Consiliul Schimbării” acţionează simultan în calitate de proiectant, controlor şi conducător. Dar practica curentă a managementului schimbării nu răspunde la nivel general, holistic, asigurării nevoilor viitorului. Aceste idei şi principii trebuie aplicate la un nivel mai înalt decât finalizarea şi adaptarea propriu-zisă a produselor la nevoile curente ale pieţei. Schimbarea trebuie condusă prin întreaga reţea de structuri şi procese a firmei. Se impune mai mult decât simpla administrare şi coordonare a schimbării. Trebuie determinată o modalitate de cuantificare, o măsură strictă a „eficacităţii schimbării” similară măsurilor din managementul proiectelor şi anume atenuarea riscului şi convergenţa conformării la calitate, durata ciclului şi cerinţele de cost.

Cu cât devenim mai eficienţi în implementarea schimbărilor adecvate, cu atât

mai mic este decalajul dintre decizia privind funcţionalitatea produsului şi furnizarea acestuia. Strategiile ce se impun pentru confruntarea cu schimbarea sunt legate în principal de: prevedere, selecţia alternativelor, implementarea eficientă a acestora, învăţarea permanentă în cadrul organizaţiei. În paralel cu acestea, trebuie operate şi adaptate numeroase schimbări din cadrul procesului. Prevederea şi descoperirea timpurie a schimbărilor trebuie dublate de selecţia corespunzătoare şi de implementarea eficientă. Acest lucru va fi mai uşor dacă urmărim – în agilitatea acomodării la schimbare – nu numai sistemele de soluţii, dar şi sistemele de concepere a produsului.

118

Secţiunea Management – Marketing - Turism Evaluarea valorii reale: Sunt încurajate ideile de schimbare, atât reale cât şi

anticipate. Acestea trebuie apoi bine filtrate. Filtrarea trebuie realizată pe baza valorii adăugate şi a eliminării riscului, permiţându-se doar supravieţuirea celor mai bune idei de schimbare.

Programarea deciziei: procesul de evaluare conciliază multiplele schimbări interdependente şi evită condiţiile “concurenţiale”sau opririle totale şi adoptă un proces tipic, totodată nesincronizat şi distributiv.

Aceasta presupune: • îmbunătăţirea duratei ciclului, a preciziei şi integrităţii lui. • evaluarea impactului schimbării în termenii întinderii (ariei) şi ai riscului • determinarea valorii eliberate de risc a schimbării propuse • interpretarea schimbării până la nivelul de implementare (specificaţii,

proiecte, instrucţiuni de proces, redactări, cazuri-test, etc.) • integrarea schimbării în activităţile curente • măsurarea valorii efective • învăţarea caracteristicilor procesului însuşi de experimentare a schimbării şi

îmbunătăţirea procesului atât sub raport logistic cât şi de previziune. Schimbările aprobate vor fi combinate, sortate şi restructurate, astfel încât

implementarea să poată fi cuprinsă într-o secvenţă logică, independent de organizarea iniţială şi de cerinţele schimbării. Noi comportamente vor fi necesare. Deşi un anumit conservatorism trebuie susţinut, o acceptare a schimbării şi chiar o anticipare activă a schimbării vor fi permanent benefice.

4. CONCLUZII Practica curentă utilizează, în primul rând, „documentele”, ca punct de referinţă

al manifestării şi controlului schimbării. Aceasta complică, în mod evident desfăşurarea şi manifestarea competenţelor schimbării, deoarece orice atribut sau caracteristică nouă dată sistemului poate apărea „proiectată” în zeci de locuri din cuprinsul structurii documentate. Cu o proiectare şi inginerie a sistemului „agil” bazat pe model va exista o singură referinţă capitală. Diferitele documente devin simple redări ale modelului proiectului. De aceea, procesul bazat pe model trebuie să includă prevederi pentru:

• rezolvarea cererilor externe de schimbare; • rezolvarea cererilor interne de schimbare; • facilităţi pentru „articularea” de către participanţi a ideilor de schimbare, atât

reale cât şi anticipate; • identificarea liniei fundamentale asumate în schimbarea propusă; • identificarea influenţelor primare asupra schimbării propuse; • identificarea influenţelor colaterale asupra schimbării propuse; • cuantificarea factorilor de risc în abordarea schimbării (inclusiv starea

curentă şi anticipată a modelului sistemului şi soliditatea proiectului); • luarea unei decizii unitare în contextul mai multor propuneri „remarcabile”

de schimbare şi al schimbărilor deja implementate; • confirmarea valorii anticipate eliberate de risc, pe măsură ce detaliile

implementării schimbării devin disponibile;

119


• stabilirea ordinii de prioritate şi programarea schimbărilor referitoare la schimbare;

• confirmarea absenţei efectelor neprevăzute ce pot apare pe parcursul schimbării;

• învăţarea permanentă prin observarea procesului schimbării. Sunt necesare şi noi „instrumente” de lucru! Deşi un instrument de lucru nu

poate rezolva nici o problemă fără un utilizator inteligent, existenţa unor instrumente adecvate poate încuraja o gândire şi un comportament superior. Care sunt însă cerinţele ce trebuie îndeplinite de un instrument de schimbare competentă? În primul rând să deţină un model cu multiple versiuni, iar în scopul reprezentării adecvate a componentelor modelului sistemului, instrumentul trebuie să asigure:

• Înregistrarea (datele de identificare a modelului) • Revizia (versiunea curentă şi o istorie reconstituibilă a versiunilor

anterioare) • Elementele (obiecte ce rezumă faptele individuale exprimate în model) • Compoziţiile (relaţiile structurale dintre elementele modelului) • Referinţele (indicatoare ale modelelor compoziţiilor sau elementelor

înrudite) • Redări (permite încorporarea elementelor multi-media cum ar fi documente,

imagini, videoclipuri şi păstrarea documentelor în formatul lor natural, uşurând astfel mentenanţa şi managementul configuraţiei. Imaginile surprinse vor fi asociate cu un „obiect” şi cu „paşii” procesului. Prin urmare, conţinutul specific al oricărui element imprimat poate fi reprodus în orice moment de timp din definiţia obiectului)

• Autoexecutarea unui proces de management al schimbării, incluzând evaluarea, aprobarea şi implementarea planificării.

• Realizează controlul reviziei, eficienţa conţinutului şi a compoziţiei; de asemenea, descoperă, creează, compune şi compară;

• Urmăreşte schimbările la nivelul obiectului • Generează diagrame din structura procesului • Publică şi subscrie la reţea • Permite exprimarea regulilor care pot fi utilizate pentru verificarea fiecărei

componente, aşa încât procesul are coerenţă inerentă şi suficienţă • Furnizează definiţia de editare extensivă pe măsura surprinderii modelului şi

specificaţiilor. Verifică, pentru îndeplinirea funcţiei de revizie, consistenţa combinaţiei specifice şi a elementelor surprinse. Permite cererile (ca funcţie a lansării reviziei) de a verifica modelul şi conţinutul documentării

• Generează planuri de proiecte decurgând din proces, incluzând estimările de efort, durată şi costuri.

Firmele cu activitate de producţie au nevoie de săptămâni sau luni pentru a

realiza noi schimbări în procesul de producţie. În multe firme, o întârziere de o lună în introducerea unui nou produs pe piaţă poate duce la pierderi financiare ce depăşesc bugetul dezvoltării produsului. Mai mult, cu toţii auzim poveşti “de groază” despre modul în care o schimbare managerială, aparent inofensivă, a explodat într-o serie de costuri neprevăzute. Aceste experienţe tind, din nefericire, să-i determine pe manageri să suprime schimbarea chiar şi atunci când există o mare valoare potenţială. Trebuie să

120

Secţiunea Management – Marketing - Turism înţelegem că nu schimbarea în sine este problema. Problema este cum dirijăm schimbarea, care este comportamentul de experimentare şi control al schimbării.

BIBLIOGRAFIE 1. Dove, R. „Design principles for highly adaptable business systems”

Chapter from Maynard Industrial Handbook, McGraw-Hill, New York, 2001;

2. Dove, R. “Response Ability-Understanding the Agile Entreprise”, John Wiley, 2002.

3. Ungureanu, S. „Agile production systems”, publicată în Buletinul ştiinţific al Institutului de Finanţe şi Economie din Dniepropetrovsk, Ucraina, No. 7/2002, 2002;

4. Ungureanu, S. „Principiile proiectării unei intreprinderi agile” publicată în vol. Simpozionului de Stiinţe Economice “SIMPEC” organizat de Universitatea Transilvania Braşov.

121


122

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale

INDICII ALE INTENSIFICĂRII INTEGRĂRII INTERNAŢIONALE A PIEŢELOR FINANCIARE

Lect. Univ. Dr. Bako E. Dana Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Abstract: In the last centuries, a large number of signs were noticed indicating an increasing integration process among the world markets. Considering this, we may wonder if a country can separate itself from the integration process created by the international flows of private capital, even by imposing trade restrictions. However, the main concern here is the possibility to determine the influence and the integration degree in terms of quantity instead of simply enumerate the effects generated by free capital movement. The integration level can be expressed by analysing several indicators or the evolution of some economic flows, but the accuracy degree of the results may be rather misleading. Financial integration implies a large opening of the capital markets. This opening of the capital markets may generate such effects as those caused by the goods market opening. Thus, capitals have the tendency to move from the countries with a low marginal productivity towards countries with a high marginal productivity. Therefore, capital mobility will determine an increased global income in the integrated area.

Key words: Integration of financial markets, capital flows, interest rates, exchange risk

În ultimele decenii au putut fi sesizate numeroase indicii privind creşterea integrării între diversele pieţe ale lumii. Explozia de lichiditate la începutul anilor 1970 şi implicita creştere a inflaţiei în întreaga lume, reflectarea restricţiilor monetare în SUA în restricţii similare în Europa şi accentuata creştere a cursului dolarului american la începutul anilor 1990 sunt doar câteva dintre multele evenimente determinate de creşterea libertăţii de mişcare a capitalului [Ayuso, Blanco, 2000]. În aceste condiţii putem să ne întrebăm dacă vreo ţară se poate izola de contextul integrării generale create de fluxurile internaţionale de capital privat, chiar şi prin impunerea de restricţii asupra schimbului. Însă problema se pune mai degrabă în termenii posibilităţii de a măsura nivelul influenţei şi integrării în termeni cantitativi în locul unei simple evocări a manifestărilor mai susmenţionate. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei unor fluxuri economice , dar gradul de relevanţă al rezultatelor poate fi înşelător [Miron, 2002].

O mare parte a activităţii de cercetare a fost dedicată în deceniile din urmă definirii şi măsurării integrării economice. Dacă la început atenţia s-a focalizat pe integrarea naţională sau pe relaţiile dintre variatele segmente ale pieţei naţionale, 123

Revista Tinerilor Economişti actualmente accentul s-a mutat asupra legăturilor dintre pieţele diferitelor ţări. Partea teoretică a acestei activităţi de cercetare s-a concentrat în principal asupra conceptului de integrare economică, remarcându-se totodată şi interesul pentru impactul integrării economice asupra autonomiei politicilor economice naţionale.

Primele dintre aceste studii s-au axat pe relaţiile dintre pieţele de bunuri şi integrarea economică a fost definită în termenii mărimii fluxurilor comerciale. Mai recent cercetătorii au subliniat rolul pieţelor reale şi financiare, iar în consecinţă integrarea economică a fost redefinită în termenii integrării pieţelor de bunuri şi servicii, a integrării pieţelor de capital şi a integrării pieţelor valutare.

În timp ce modelele timpurii ale integrării economice au fost definite în termenii fluxurilor şi tranzacţiilor reale, modelele mai recente au fost aproape în exclusivitate formulate în termenii aşteptărilor şi reacţiilor actorilor pieţei. În concordanţă cu aceste modele, integrarea economică poate fi atinsă chiar şi-n condiţiile în care nu se înregistrează tranzacţii. Eficienţa în procesul difuzării informaţiei este acum de interes central în definirea conceptului de integrare economică.

Dorinţa de a explica importanţa integrării economice într-un context mai larg a stat de altfel şi la baza interesului pentru teoriile despre relaţiile dintre forma de integrare pe de-o parte şi integrarea politică şi socială pe de altă parte. Aici însă cercetările n-au răspuns încă unei multitudini de întrebări.

În ultimii ani o mare parte din munca empirică depusă pentru cercetarea integrării economice internaţionale a fost supusă unei serii de critici adresate în principal metodelor folosite pentru măsurarea dependenţei economice şi modalităţilor de selectare a măsurilor adecvate şi a datelor relevante. O obiecţie generală poate fi adusă aproape tuturor cercetărilor empirice realizate în plan internaţional, şi anume că teoriile formulate în termenii cantităţilor aşteptate (ex ante) sunt evaluate în termenii rezultatelor actuale obţinute (ex post data). Acest gen de teste nu poate reprezenta baza pentru vreo concluzie legată de integrarea economică din moment ce, de fapt, se testează o ipoteză compusă. Un posibil indiciu al integrării economice este cuprins în rezultate, dar acesta nu se identifică cu claritate. Un exemplu pentru o astfel de ipoteză compusă este testarea interdependenţei pieţelor de capital pe baza similitudinilor în ceea ce priveşte rentabilităţile obţinute: o ipoteză referitoare la preţurile activelor financiare şi una referitoare la înfăţişarea procesului de generare a veniturilor sunt testate simultan, ceea ce în final înseamnă că pentru a trage concluzii referitoare la una din ipoteze e necesar să ne bazăm pe presupuneri referitoare la cealaltă, iar din cauza interdependenţei ipotezelor nu poate fi testată plauzibilitatea acestor presupuneri.

Obiecţiunile aduse abordărilor empirice ţintesc şi modalităţile de măsurare şi interpretare a cauzalităţii. Principalul aspect vizat de aceste critici se referă la problema distincţiei între indiciile reale ale dependenţei economice dintre ţări şi falsa dependenţă generată de situarea la baza acesteia a unui factor comun perturbator, cum ar fi de exemplu fluctuaţiile într-un ciclu economic. În acest caz dacă vorbim de integrare pe baza unei măsurări a covarianţei, apare dificultatea de a elimina din măsurare covarianţa datorată factorului comun de influenţă. Mulţi cercetători admit că interpretarea reprezintă o serioasă problemă analitică în cazul ţărilor mari ca SUA, Germania sau Japonia a căror relaţie cu mediul înconjurător poate fi privită ca o relaţie de dependenţă mutuală, dar cei mai mulţi dintre cercetători privesc problema interpretării ca fiind mai puţin presantă şi mai uşor de rezolvat când problema se pune pentru ţări cum ar fi ţările scandinave care sunt unilateral dependente şi influenţate de mediul înconjurător.

124

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Până acum nimeni încă nu a reuşit să măsoare nivelul de integrare economică

între ţări într-o manieră satisfăcătoare, care să asigure punerea în evidenţă a tuturor relaţiilor stabilite de piaţă. Astfel, analiza a fost limitată la dependenţa între segmente de piaţă între diferite ţări, ceea ce dă posibilitatea unei largi game de combinaţii şi implicit unei mulţimi de analize parţiale. E drept că atunci când abordăm integrarea internaţională a unei ţări ca o parte a unui întreg, aceste aspecte parţiale de care vorbeam anterior, pot să ducă la rezultate contradictorii. Astfel, spre exemplu într-o ţară cu un sistem funcţional de control al schimburilor valutare gradul de integrare financiară pe piaţa monetară poate diferi într-o mare măsură de nivelul de integrare al pieţelor pe termen lung. Ceea ce înseamnă că analiza unei pieţe sau a unui segment de piaţă permite tragerea de concluzii corecte despre piaţa naţională în cauză, doar dacă toate segmentele pieţei financiare interne sunt perfect integrate, deci avem integrare internă perfectă.

Un alt aspect legat de studiile parţiale se referă la faptul că orice concluzie despre legăturile dintre anumite pieţe din diferite ţări, atunci când se face abstracţie de celelalte pieţe ale ţărilor respective, poate exagera importanţa acelui tip de integrare studiată. O legătură aparent puternică între pieţele analizate se poate însă datora unei reacţii politice, afirmaţie care poate fi cel mai bine ilustrată de exemplul Germaniei, care bazându-se pe stabilitatea cursurilor de schimb se confrunta cu probleme de adaptare la mişcările dobânzilor pe piaţa americană. Astfel, într-un studiu dedicat în exclusivitate ratelor dobânzii, o covarianţă puternică între ratele celor două ţări poate da o impresie exagerată referitoare la nivelul lor de integrare ca întreg.

Puţinele studii care au evitat capcanele analizei parţiale au fost aproape toate dedicate comparaţiilor dintre ţările importante din OECD, succesul acestor studii datorându-se depăşirii dificultăţilor ce caracterizează analiza economiilor deschise de mici dimensiuni.

Forme ale integrării financiare Integrarea financiară presupune o deschidere totală a pieţelor de capitaluri.

Deschiderea pieţelor de capitaluri produce efecte asemănătoare cu cele produse de deschiderea pieţei bunurilor. În aceste condiţii, capitalurile tind să emigreze din ţările cu productivitate marginală scăzută spre ţările cu productivitate marginală ridicată. În acest fel mobilitatea capitalurilor va determina o creştere a venitului global al zonei integrate [Silaşi, 1998].

O primă distincţie se poate face între integrarea financiară totală, directă şi indirectă [Oxelheim, 1990].Integrarea financiară poate varia în intensitate de la integrare perfectă la dezintegrare perfectă sau segmentare. Completa integrare a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe aceste pieţe şi liberalizarea circulaţiei pe fond de nediscriminare. Mobilitatea adecvată (în loc de deplină) întrucât nu este necesar ca orice produs sau factor de producţie să facă obiectul circulaţiei transfrontaliere, fiind suficient ca doar o parte din oferta totală să circule fără costuri artificiale sau obstacole [Miron, 2002].

Integrarea financiară totală cuprinde atât integrarea directă cât şi pe cea indirectă. Integrarea totală (perfectă) înseamnă că ratele reale ale dobânzilor sunt aceleaşi pe pieţele considerate. Acolo unde integrarea financiară totală nu este perfectă motivele se datorează integrării financiare imperfecte directe şi/sau indirecte.

Integrarea financiară directă care este numită şi integrarea pieţelor de capital este exprimată prin derivare de la legea “preţului unic” pentru valorile mobiliare. Sub

125

Revista Tinerilor Economişti acţiunea acestei legi un investitor poate obţine, după ce ajustările necesare datorate riscurilor au fost făcute, aceleaşi câştiguri pe urma investiţiilor realizate pe diferite pieţe (iar cei în căutare de fonduri, aceleaşi costuri ale împrumuturilor).

Dacă diferenţele între aşteptările privind veniturile ajustate în funcţie de risc sunt mai mari decât zero, dar mai mici sau cel mult egale cu costul tranzacţiilor putem spune că pieţele în cauză sunt segmentate (sau dezintegrate) dar fără îndoială eficiente. Conceptul de eficienţă se referă la actorii economici şi înseamnă de exemplu, că aceştia nu au eşuat în exploatarea posibilităţii de a obţine câştiguri fără risc de pe urma arbitrajului acoperit al ratelor dobânzii din diferite ţări. Deviaţia de la această formă de eficienţă e cunoscută ca ineficienţă generală a pieţei.

O altă formă de ineficienţă sau dezechilibru e cauzată de instrumentele de control ale politicii economice. Dacă spre exemplu banca centrală impune un cost relativ ridicat al tranzacţiilor în scopul frânării acestora, atunci costul de tranzacţionare reprezintă în acest sens o evidentă ineficienţă.

Intensitatea ineficienţei create de aceste instrumente de control se pot manifesta sub forma decalajului între rata dobânzii interne şi ratele dobânzii în exterior. Spre exemplu măsura în care se poate utiliza controlul în menţinerea unei rate a dobânzii diferită de cea a altor ţări, cu mai mult decât ar putea fi explicat pe baza primei de risc, a aşteptărilor privind cursurile de schimb şi costurilor normale ale tranzacţiilor, arată gradul de autonomie al politicii naţionale privind rata dobânzilor. Această autonomie nu înseamnă în mod necesar că ţara în cauză are independenţă în termenii politicii monetare, ci indică mai degrabă o reuşită în diferenţierea preţurilor. Distincţia reprezentând o problemă a politicii monetare agregate versus politica monetară selectivă.

Integrarea financiară indirectă se referă la o situaţie în care veniturile obţinute pe urma unei investiţii într-o ţară sunt indirect legate de cele obţinute în alte ţări. Influenţa se exercită indirect prin intermediul altor pieţe, astfel spre exemplu prin intermediul pieţei bunurilor şi al pieţei valutare, piaţa capitalurilor este indirect segmentată. Integrarea financiară totală perfectă presupune integrare indirectă perfectă, adică o perfectă integrare pentru piaţa bunurilor şi piaţa valutară şi o coordonare a politicilor economice atât de ridicată încât prima de risc politic să fie nulă. Dacă integrarea totală şi perfectă ar fi globală atunci lumea întreagă ar consta dintr-o singură piaţă financiară compusă pieţe de capital naţionale perfect legate sub o strictă paritate a puterii de cumpărare. Unii cercetători susţin că simplul fapt că banca centrală poate influenţa mărimea diferitelor prime de risc, implică o politică autonomă în stabilirea ratei dobânzii.

Aşa cum deja s-a văzut segmentarea indirectă poate să apară prin intermediul pieţei valutare. Integrarea pieţelor valutare reprezintă integrare monetară şi trebuie deosebită de integrarea financiară. O monedă comună reflectă o puternică integrare monetară, dar nu indică în mod necesar şi integrare financiară. Spre exemplu statele New York şi California se bucură de o perfectă integrare monetară fără a avea însă perfectă integrare financiară. De aceea, putem spune că gradul de integrare monetară afectează în mod indirect integrarea financiară totală.

Prezenţa riscului valutar poate fi văzută ca o expresie a dezintegrării monetare. Sub o imperfectă integrare directă a pieţelor de capital cu aversiune la risc, prima de risc îmbracă forma preţului ataşat acestui risc.

În comparaţie cu mijloacele de măsură utilizate în mod tradiţional – gradul de mobilitate a capitalului şi gradul de substituire – aceste mijloace de măsură, de care am

126

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale vorbit, uşurează determinarea proporţiei în care segmentarea diferitelor pieţe contribuie la decalajul între aşteptările privind ratele reale ale dobânzii şi ceea ce numim pieţe financiare dezintegrate (segmentate) într-o perspectivă holistică. Integrarea perfectă directă este sinonimă cu perfecta mobilitate a capitalului, în vreme ce perfecta substituibilitate care e o condiţie mult mai puternică decât perfecta mobilitate a capitalului, ce presupune absenţa primelor de risc, diferă de integrarea financiară indirectă care presupune în plus şi ipoteza referitoare la paritatea puterii de cumpărare. Astfel că în final integrarea financiară indirectă şi perfecta substituibilitate au un singur element comun şi anume absenţa primei de risc.

Conceptul de integrare financiară prezentat aici ia în considerare pieţele pe care segmentarea este generată, fără însă a preciza sursa exactă a acestei segmentări. De aceea, vom merge mai departe în continuare şi vom lua în considerare diferite tipuri de bariere în calea mobilităţii capitalului cum ar fi spre exemplu controlul asupra schimburilor valutare sau diferitele sisteme de reglementare şi impozitare. În acest mod vom putea spre exemplu oferi o explicaţie asupra segmentării potenţiale în termenii segmentării pieţelor de servicii financiare. Măsurarea integrării financiare direct sau indirect în termenii fluxurilor de capital, pe baza preţurilor fără a intra în detalii referitoare la serviciile financiare, ar putea fi motivată de considerentul că mişcările de capital trebuie văzute ca un catalizator şi un indicator în acelaşi timp, al integrării viitoare a tuturor pieţelor.

Dependenţa dintre fluxurile de capital şi diferenţiala ratei dobânzii Studiul ratelor dobânzii şi fluxurilor de capital reprezintă centrul analizei integrării financiare. Există trei modalităţi principale de realizare a acestei analize. Una este reprezentată de măsurarea sensibilităţii ratei dobânzii la fluxurile de capital care se poate face prin distingerea între diferenţiala ratei acoperite şi cea neacoperite a dobânzilor. O a doua modalitate constă în măsurarea refluxurilor de capital şi compensarea coeficienţilor. Iar cea de-a treia posibilitate constă în analizarea relaţiilor dintre ratele dobânzilor în ţări diferite. La acestea se adaugă problematica studierii legii preţului unic pentru instrumentele financiare şi măsurarea diferenţei de nivel şi a covarianţei pentru diferite combinaţii de rate ale dobânzii. Studiile făcute pe cazul economiilor deschise de dimensiuni reduse [Oxelheim, 1985] arată că folosirea ultimei variante şi luarea, deci, în considerare a decalajului dintre ratele dobânzii şi nu a fluxurilor de capital permite depăşirea dificultăţilor generate de incertitudinile statistice cu privire la mărimea fluxurilor de capital ce se mişcă peste graniţe şi mai ales permite evitarea ipotezei că rata dobânzii e utilizată cu consecvenţă ca o variabilă politică.

Ratele dobânzii relevante pentru analiza integrării financiare Trei sunt tipurile de rate ale dobânzii ce pot fi studiate: a) rata reală; b) rata

nominală şi c) rata nominală în raport cu ratele străine acoperite pe piaţa valutară la termen. Pornind de la aceste tipuri de rate ale dobânzii putem deosebi cinci expresii comune de integrare financiară (indicate prin numere în figura 1 care descrie legăturile dintre preţurile pe diferite pieţe sub forma relaţiilor de echilibru internaţional).

127


Aşteptarea privind diferenţa dintre ratele inflaţiei la momentul t pentru intervalul t,t+1

Diferenţele între ratele dobânzii

pentru investiţii cu risc egal în

intervalul t,t+1

Primele la termen la momentul t, în termeni relativi pentru intervalul

t,t+1

Teoria primei la termen ca estimare obiectivă

5

Efectul Fisher internaţional

4

Teoria parităţii puterii de cumpărare

2 1 3

Teoria parităţii ratei dobânzii Paritatea ratei reale a dobânzii

Aşteptarea privind rata dinamicii cursului de schimb la momentul t

pentru intervalul t, t+1

Figura 1 Relaţiile de echilibru între dinamica cursurilor de schimb, ratele inflaţiei şi diferenţele ratelor dobânzii

Integrarea financiară (totală) a pieţei financiare a unei ţări e perfectă dacă

aşteptarea privind rata reală a dobânzii pe plan intern este aceeaşi cu aşteptarea privind rata reală a dobânzii în străinătate. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi integrarea nu este perfectă, nu se poate determina dacă imperfecţiunea este de natură financiară sau dacă depinde de integrarea imperfectă a altor pieţe. Gradul de integrare financiară totală este exprimat de paritatea ratelor reale ale dobânzii (alternativa 1) precum şi de posibilele deviaţii de la această paritate.

Dacă integrarea financiară totală nu este perfectă trebuie să ne focalizăm atenţia asupra integrării financiare directe. Acest tip de integrare poate fi studiat în termenii legii preţului unic bazat pe ratele dobânzii în concordanţă cu una din variantele următoare.

Putem studia diferenţa între ratele nominale ale dobânzii (alternativa 2). Această variantă comportă evidente neajunsuri în cazul cursurilor de schimb flexibile, ce pot fi corectate dacă vom admite teoria economică conform căreia diferenţiala ratelor dobânzii reflectă aşteptările pieţei privind mişcarea cursurilor în intervalul considerat.

O modalitate de eliminare a problemei aşteptărilor privind cursurile de schimb este studierea diferenţialei dintre rata dobânzii naţionale şi ratele dobânzilor străine acoperite pe piaţa la termen. Dacă nu există schimbări în mărimea posibilelor prime de risc politic, creşterea integrării financiare directe se va evidenţia sub forma reducerii deviaţiilor de la paritatea internaţională a ratelor dobânzii (alternativa 3) şi a reducerii

128

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale fluxurilor de arbitraj peste graniţe. Dacă e luată în considerare şi mărimea costurilor de tranzacţionare această ultimă variantă reflectă totodată şi eficienţa pieţei.

O a patra alternativă constă în adăugarea aşteptărilor actorilor economici la alternativa a doua şi studierea apoi a deviaţiilor de la efectul Fisher internaţional. Dacă actorii pieţei manifestă vreo aversiune la risc, analiza trebuie extinsă prin luarea în considerare a cererii acestora pentru prime de risc. Literatura de specialitate conţine relativ puţine studii ale integrării în care o astfel de abordare, extinsă prin includerea primelor de risc valutar şi risc politic, să fie adoptată. Nu e mai puţin adevărat, că ar fi exagerat să susţinem că o astfel de abordare furnizează cele mai bune condiţii din perspectivă teoretică sau operaţională pentru determinarea nivelului de integrare financiară directă.

O a cincia alternativă e reprezentată de posibilitatea studierii măsurii în care cursul la termen reprezintă o estimare obiectivă a viitorului curs la vedere.

O problemă comună tuturor alternativelor este găsirea unor echivalente în exterior pentru rata dobânzii interne ce urmează a fi analizate. Mai întâi trebuie găsite instrumentele care sunt pe cât posibil similare în ceea ce priveşte condiţiile şi riscurile, însă problema rămâne găsirea unor exprimări explicite a primelor pentru diferitele riscuri care fac încă deosebirea între instrumente. Doar în cazul în care sunt luate în considerare toate riscurile putem trage cu adevărat concluzii despre nivelul integrării financiare şi modul în care mişcările dobânzilor în exterior sunt reflectate de evoluţia ratei dobânzii interne (“transmisiunea dobânzii”).

Cel mai comun tip de rată a dobânzii utilizat în studiile internaţionale privind integrarea directă şi transmisiunea dobânzii, este rata dobânzii la bonurile de tezaur, întrucât cei mai mulţi cercetători consideră că în plan internaţional aceasta prezintă cea mai mare similaritate în ceea ce priveşte riscurile specifice unor instrumente, cum ar fi eşecul şi riscul de lichiditate.

Schimbarea rolului de lider pe piaţa dobânzilor În studiile întreprinse în anii 60 şi 70 ai secolului trecut s-a presupus de regulă

că ratele dobânzii pe piaţa americană nu sunt afectate de influenţe externe şi că acestea sunt cele care dictează tendinţa pe plan internaţional, consideraţie de altfel perfect îndreptăţită ţinând cont de rolul central al dolarului american în sistemul instituit prin acordul de la Bretton Woods. Trebuie însă spus că influenţa exercitată de rata dobânzii americane asupra celor europene n-a fost totală, întrucât acţiunile de sterilizare şi control al schimburilor valutare au dat Europei o anumită libertate. Influenţa americană a ratei dobânzii s-a diminuat succesiv şi rezultatele cercetărilor arată că începând de la jumătatea anilor 70, respectiv după prăbuşirea acordului privind cursurile fixe, a existat o relaţie de cauzalitate mutuală între ratele americane şi cele de pe pieţele naţionale europene, unde influenţa mutuală a fost mediată prin intermediul ratei dobânzii la eurodolar [Krugman, 1992].

Rezultatele unor studii asupra dobânzii efectuate în anii din urmă, au relevat existenţa unor legături foarte puternice între pieţele financiare ale principalelor ţări din OCDE. Însă intensitatea acestor legături nu este atât de mare încât să nu permită utilizarea politicii monetare pentru influenţarea ratei dobânzii în plan naţional. Aşa cum am mai arătat anterior, cea mai mare parte a studiilor empirice au ignorat aşteptările privind cursurile de schimb sau au evitat dificultăţile modelării lor prin compararea ratei eurodolarilor cu ratele dobânzilor naţionale. În plus, cele mai multe analiza au fost limitate la analiza unui singur segment al pieţei financiare, astfel că bazele pentru

129

Revista Tinerilor Economişti enunţarea unor concluzii pertinente despre exercitarea unor politici monetare autonome, au fost prea puţin solide.

În ultimii ani cercetările au dus la concluzia că toate ratele dobânzii sunt sub acţiunea unui factor de influenţă comun, care ar putea fi numit “nivelul global al dobânzii” şi care ar putea fi descris ca fiind o medie ponderată a ratelor dobânzii din principalele ţări ale OCDE. În plus, s-a arătat că impactul ratei americane a dobânzii asupra acestui nivel global al dobânzii a cunoscut un declin gradual.

Efectuarea unui studiu empiric privind efectele modificărilor nivelului global al dobânzii asupra ratei dobânzii într-o economie deschisă de mici dimensiuni, ridică o interesantă problemă teoretică referitoare la procedura ponderării şi anume, ar trebui folosite ponderi ale comerţului – bilateral sau multilateral – sau ponderi ale pieţei de capital? Cea de-a doua variantă va da o pondere mai mare ratei americane, context în care folosirea ponderilor comerţului apare ca fiind mai adecvată, mai ales dacă ţinem seama că ponderea pieţei de capital şi rata dobânzii sunt într-o relaţie de covarianţă.

BIBLIOGRAFIE

1. Ayuso, J., Blanco, R. “Has the Financial Markets Integration Increased During the 1990s?”,BIS Conferenec Papers, No. 8 , Basel, 2000

2. Krugman, P.R. “The International role of the Dollar” în P.R. Krugman, Currencies and Crises, MIT Press, Cambridge, MA,1992

3. Miron, D. (coord.) Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2002

4. Oxelheim, Lars International Financial Market Fluctuations, Wiley and Sons, Chichester, 1985

5. Oxelheim, Lars International Financial Integration, Springer-Verlag, Berlin, 1990

6. Silaşi, G. I Integrarea Monetară Europeană între Teorie şi Politică, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998

130


TEORIA CICLURILOR ECONOMICE IN GANDIREA ECONOMICA ROMANEASCA DIN PERIOADA

INTERBELICA. STUDIU ASUPRA ABORDARII PROPUSE DE PROFESORUL GEORGE N.LEON.

Asist. univ. drd. Flavius Rovinaru Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The issue of cyclic economic development was a subject of economic studies since Antiquity. In modern economic conditions, the study about cyclicites became very important. It was obvious and expected, from the Romanian economics school to express points of view regarding the causes of economic cycles. In this paper we try to present such a point of view, the one of romanian professor G.N.Leon, underlying the fact that are resemblances between his ideas and the ones of Clement Juglar or Arthur Spiethoff.

Key words: economic development, economic cycles, Romanian economic school, modern economic conditions

Viaţa economică se află în permanenţă într-un proces de creaţie, de dezvoltare. Nevoile umane nu pot fi disociate de evoluţia societăţii umane şi a vieţii economice, sub imboldul nevoilor producţia, circulaţia şi distribuţia bunurilor fiind în permanenţă stimulate.

Existenţa temporală a omenirii deşi ascendentă şi continuă nu poate fi percepută ca fiind liniară, deoarece fazele de prosperitate coexistă cu cele de regres economic - putem afirma că evoluţia societăţii este ciclică. În contextul producţiei de mărfuri ciclicitatea activităţii economice devenea o realitate tot mai des întâlnită.

Acceptând ideea de ciclicitate G.N.Leon aprecia că un ciclu economic pune în evidenţă rezultatele economice obţinute de societatea umană pe o anumită perioadă de timp. Desigur că aceste rezultate economice obţinute nu sunt constante, nivelul acestora fiind cel care da în cele din urmă structura – forma unui ciclu economic14.

Autorul identifică următoarele etape parcurse în evoluţia sa de către un ciclu economic: redresare, prosperitate, tensiunea, depresiunea, criza. Pornind de la concepţia autorului în situaţia în care vom reprezenta grafic un ciclu economic avem în atenţie toate fazele care-l caracterizează.(figura 1)

Perioada de redresare (AB), se caracterizează printr-o ascensiune uşoară a vieţii economice, urmată de o perioadă de prosperitate (BC) pe parcursul căreia creşterea este mult mai accentuată. Segmentul (CD) desemnează perioada de tensiune, perioadă în care se ajunge la o „încălzire” exagerată a economiei, care va fi urmată de o perioadă de depresiune (DE) care se caracterizează printr-o scădere accentuată a graficelor vieţii economice. Criza (EF) intervine efectiv în punctul de minim (M) al

131

14 G.N.Leon, Analele Economice şi Statistice, nr. 4-6, Bucureşti, 1933.

Revista Tinerilor Economişti depresiunii, pe o perioadă de timp oarecare, fiind apoi urmată din nou de o perioadă de redresare.

Cu ajutorul reprezentării de mai sus am încercat să punem în evidenţă tocmai relaţia existentă între nivelul de desfăşurare al activităţilor economice pe o anumită perioadă de timp.

Determinarea făcută de către G.N.Leon, în privinţa fazelor de evoluţie a unui ciclu economic nu este singulară, întâlnindu-se la majoritatea economiştilor care au abordat problematica respectivă, permiţându-ne să definim ciclul ca perioada cuprinsă între începutul unei crize şi sfârşitul celei ulterioare.

Revenind asupra evoluţiei de ansamblu a societăţii, aceasta se observă că: „Dacă am însemna cu o linie drumul parcurs de forţele economice ale lumii, am obţine o linie ascendentă, dar nu dreaptă, căci progresele sunt întrerupte din când în când de perioade de lâncezire. Avânt şi depresiune, ascensiune şi regres.”15 (figura 1 şi 2)

Remarcăm faptul că autorul considera ciclicitatea ca fiind un întreg de fenomene şi procese economice, studiul acesteia neputându-se realiza decât în mod unitar. O altă observaţie este în legătură cu disfuncţiile vieţii economice G.N.Leon considerând că rolul perturbator primordial îl jucau perioadele de ascensiune economică şi nu cele de depresiune. „Mai înainte vreme perioada de ascensiune era considerată ca fenomen natural şi depresiunea ca anormal, astăzi mai mult invers: adică – ascensiunea este turburătoare de pace economică, - pentru că după ea trebuie să urmeze în mod fatal prăbuşirea.”16

Evoluţia neliniară a vieţii economice era pusă pe seama unor fenomene care o afectează în mod negativ. Acestea erau crizele economice: „de câte ori viaţa economică se opreşte în avântul ei aducând cu sine o scădere de preţuri şi de valori, o diminuare a procesului de producţie şi o lipsă de numerar, de atâtea ori se vorbeşte de crize.”17

Cauza ciclicităţii economice în opinia economistului român era tocmai criza economică, din acest considerent G.N.Leon a acordat o atenţie deosebită studierii crizelor economice. Referindu-se la crizele economice autorul afirma că acestea nu sunt fenomene naturale şi nici inevitabile. Autorul nu considera crizele ca fiind manifestări spontane sau bruscări ale vieţii economice, ci le percepea ca pe nişte faze normale de dezvoltare ciclică a economiei. În studiul crizelor economice trebuie să se aibă în vedere analizarea întregului context economic care le generează - întreg ciclu economic, nu doar a momentului crizei.

„Crizele sunt pur şi simplu nişte puncte de intersecţie între prosperitatea şi depresiunea conjuncturilor economice. Aşa dar, pentru studierea lor se impune cercetarea ciclului întreg.”18

Studiul lui G.N.Leon era foarte asemănătoare cu punctul de vedere aparţinând lui Arthur Spiethoff19, în privinţa ciclicităţii economice. Pornind de la lucrările lui

15 G.N.Leon, „Economie politică şi politică economică”, pag 99, Bucureşti 1943. 16 G.N.Leon, Op.cit, pag.100 17 G.N.Leon, Analele economice şi statistice, nr.4-6, Bucureşti, 1933. 18 G.N.Leon, Economie politică şi politică economică, Bucureşti, 1943, pag.100

132

19 Arthur August Kaspar Spiethoff (1873-1957), reprezentat al Şcolii istorice germane, asistentul lui Gustav von Schmoller, iar mai apoi profesor de Economie politică la Universitatea din Praga (1908) şi Bonn (1918). Între preocupările sale se regăsesc şi studierea ciclicităţii economice precum şi a cauzelor ce o determină, în lucrări cum ar fi: „Die wirtschaftlichen Wechsellangen: Aufschwung, Stockung, Krise”, Zurich, 1955

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Clement Juglar, Spiethoff şi-a axat demersul pe evidenţierea a trei aspecte în privinţa ciclicităţii:

1. Nu era relevant în studiul ciclicităţii doar concentrare exclusivă asupra crizelor şi supraproducţiei, ci era necesară o analiză unitară, ca a unui întreg, a fluctuaţiilor ciclice.

2. În explicarea ciclicităţii economice rolul primordial trebuia acordat studiului investiţiilor de capital.

3. Boom-ul economic şi depresiunea nu puteau fi acceptate ca elemente accidentale ale vieţii economice, ci trebuiau înţelese ca fiind forma esenţială de viaţă a societăţii capitaliste.

Cele trei aspecte relevate aparţin lui Spiethoff, dar în momentul studiului lucrărilor lui G.N.Leon le vom regăsi şi la autorul român, bineînţeles nu identice ca formă – ci doar ca şi conţinut.

În opinia economistului român criza, nefiind un fenomen natural, era produsă – declanşată – de sau din anumite cauze. Cauzele nu trebuiau căutate în interiorul unui sistem economic, ci trebuiau căutate în afara sistemului economic în discuţie. „Dacă cercetăm însă crizele de la 1815 înainte, vom constata că ele nu sunt datorite unor cauze interne, inerente structurii economiei burghezo-capitaliste, ci mai degrabă ele sunt datorite unor factori exogeni.”20

Prin factori exogeni se înţelegeau acele elemente care veneau din exterior, străine sistemului, şi care nu aparţineau structuri intrinseci a spaţiului economic aflat în discuţie. Între factorii exogeni, determinaţi drept posibile cauze ale crizelor, întâlnim: războaiele, blocadele politice şi economice, descoperirile în domeniile ştiinţei, tehnicii de producţie, etc.

Pornind de la ideea conform căreia crizele economice au drept cauză elemente exogene – care produc efecte în interiorul unui sistem economic – G.N.Leon a determinat mai multe crize economice, care în opinia sa au marcat secolul al XIX-lea, spre a argumenta poziţia sa vom prezenta aceste crize determinate de autor.

În anul 1815 – prima criză generală a secolului XIX, cauzată de pacea de la Paris, având drept cauză războaiele napoleoniene. Prin ridicarea blocadei continentale au apărut noi debuşee pentru industria engleză, producţia de bunuri destinate schimbului crescând fără precedent în vreme ce puterea de consum micşorându-se datorită războaielor. Acest decalaj între producţia realizată şi posibilităţile de consum, decalaj manifestat în favoarea producţiei, a dus la apariţia unor stocuri, la supraproducţie, şi în cele din urmă la criză.

În anul 1825 – o nouă criză datorată obţinerii independenţei politice a statelor din America de Sud, precum descoperirii minelor de aur şi argint în Mexic şi Peru. În acest context se înregistra o creştere a cererii pentru produsele industriale pe aceste pieţe, însă perspectivele de dezvoltare ale acestora au fost supralicitate. Anglia a încercat să speculeze situaţia exportând cantităţi mari de bunuri spre piaţa Americii de Sud – ceea ce a favorizat apariţia unor stocuri pe pieţele respective. Stocurile însoţite de supraproducţie duc la o supraîncălzire a economiei engleze şi în cele din urmă la o nouă criză.

Această criză era diferită faţă de cea dinainte deoarece, după cum observa G.N.Leon, nu s-au supralicitat doar posibilităţile de consum ci şi cele de investiţii. Băncile din Anglia au acordat credite pentru investiţii în America de Sud, credite care

133

20 G.N.Leon,Economie politică şi politică economică, Bucureşti, 1943, pag.101

Revista Tinerilor Economişti nu au mai putut fi rambursate: „în 6 săptămâni numai 70 de bănci provinciale din Anglia îşi încetează operaţiunile. Criza era în plin.”21

În perioada 1833-1836 a avut loc o investiţie masivă a capitalurilor englezeşti pe piaţa Americii de Nord. Pe lângă investiţiile în domeniul industrial, s-a constatat o implicare susţinută a Angliei în formarea şi dezvoltarea sistemul bancar din America de Nord.

Din păcate noul sistem bancar din America de Nord s-a dovedit a fi şubred, permiţând emisiunea de bancnote fără acoperire generându-se inflaţie. Astfel în anul 1837 se înregistrează falimentul a 618 bănci din Anglia, bănci cu investiţii în America de Nord, ajungându-se din nou la criză.22

Ne vom rezuma la aceste trei exemple deoarece G.N.Leon prezintă şi alte crize care s-au manifestat în secolul XIX. După cum se poate observa declanşarea acestor crize a fost pusă pe seama unor factori exogeni: războaie, descoperirea de noi pieţe, interese politice. Factorii exogeni, care s-au constituit în impulsuri pentru declanşarea crizelor nu pot fi disociaţi de procesele economice autonome pe care le-au produs în interiorul sistemelor economice în discuţie. Efectele produse erau văzute ca având aceeaşi intensitate cu cea a impulsurilor exogene care le-au generat.

Justificarea punctului său de vedere vine din determinarea unor cauze primare, de natură exogenă, ale crizelor economice. aceste cauze primare provoacă la rândul lor supraproducţia ca efect secundar. De aceea din punctul său de vedere supraproducţia nu este cauza crizelor economice, ci supraproducţia primeşte în această abordare caracterul de efect datorat unor cauze exogene, singurele care au repercusiuni asupra societăţii provocând crizele. Din această cauză caracterul crizelor este variat, în funcţie de factorul exogen care o declanşează, în vreme ce efectele sunt constante.

Cauzalitatea crizelor economice era privită dintr-o perspectivă duală, vorbindu-se despre cauze primare şi efectul acestora: cauze secundare ale crizelor economice.

„Cauzele primare ale crizelor economice sunt cauze exogene. Ele provoacă la rândul lor supraproducţiile, cari pot deveni cauze secundare, dar cari sunt efectul celor dintâi.

Cu alte cuvinte, nu supraproducţia societăţii capitaliste este cauza crizelor economice, ci supraproducţia este efectul unor cauze din afară, care are repercusiuni asupra societăţii capitaliste provocând crizele.”23

Explicăm tendinţa lui G.N.Leon de a evidenţia rolul negativ pe care-l are supraproducţia în funcţionarea unui sistem economic, prin faptul că ciclicitatea activităţii economice era şi este o realitate sesizabilă în cadrul producţiei de mărfuri. Acest aspect poate fi argumentat la modul următor: „În absenţa producţiei de mărfuri, nu putem vorbi – după părerea noastră – de ciclicitate economică propriu-zisă, deoarece ea are, în primul rând, cauze şi manifestări ce pot fi explicate raţional doar cu ajutorul categoriilor valorice. Mai mult credem că această trăsătură este pusă în evidenţă numai din momentul declanşării recesiunii. Atât timp cât economia se află în faza ascensiunii nu se poate sesiza ciclicitatea ei.”24

Crizele secolului XIX au fost analizate de G.N.Leon din perspectiva producţiei de mărfuri, fiind înţelese ca având drept caracteristică principală supraproducţia.

21 G.N.Leon, Op.cit, pag.102 22 După G.N.Leon, Op.cit, pag.101-103 23 G.N.Leon, Op.cit, pag 104. 24 G.Popescu, Op.cit, pag.736

134

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Crizele nu se rezumă însă doar la aspectele producţiei de bunuri, ci sunt determinate şi de evoluţia sistemului bancar, de capital, de investiţii.

Prin exemplificarea ciclicităţii economice realizată pe seama Angliei, autorul aduce în atenţie unul dintre statele care au fost exponentele industrializării, stat al cărui structură economică internă permitea o viziune de ansamblu asupra tuturor componentelor vieţii economice aflată în plină dezvoltare şi modernizare. Un alt motiv justificativ pentru alegerea făcută era legat de forţa pe care o deţinea Anglia în secolul XIX în relaţiile economico-politice internaţionale – starea economiei naţionale a statului englez, şi sensul de evoluţie a acestei economii influenţând în mod pozitiv sau negativ economiile statelor ce se aflau în parteneriat cu Anglia.

Sesizăm că discuţia nu se mai poartă în legătură cu o criză ce afectează un singur stat, ci despre o criză care afectează un stat iar în funcţie de puterea acestuia în relaţiile internaţionale se extinde şi asupra partenerilor săi şi nu numai. Constatăm că acest aspect de relaţionare şi dependenţă între economiile naţionale şi a influenţelor ce se manifestă între ele, au devenit cu timpul determinante în declanşarea şi desfăşurarea crizelor economice – criza economică din 1929-1933 declanşată în Statele Unite, dar cu influenţă asupra economiei mondiale.

Vorbind despre periodicitatea crizelor autorul nu o acceptă considerând-o a fi o abordare greşită. Evoluţia economiei se face într-adevăr după principiul ciclicităţii, cu precizarea că nu se poate discuta despre o apariţie constantă în timp a crizelor. De aceea perioada dintre ciclurile economice şi chiar cea dintre crize nu este nici pe departe egală în timp – vezi figura 2.

Nu putem spune că ne însuşim punctul de vedere al autorului, deoarece crizele economice, pe lângă faptul că au dovedit în multe rânduri că au avut cauze interne, se manifestă cu o anumită periodicitate.

Credem că eroarea pe care o face G.N.Leon, prin negarea periodicităţii crizelor, constă în lipsa diferenţierii între perioadele de timp care caracterizează diferitele cicluri şi crize economice. În abordarea sa crizele sau ciclurile de evoluţie ale economiei private, ale economiei naţionale şi ale celei internaţionale sunt amalgamate, nediferenţiate, rezultatul fiind tocmai imposibilitatea sesizării periodicităţii crizelor.

Mai mult chiar tocmai autorul prin determinarea crizelor ce au marcat secolul XIX, crize manifestate în anii: 1815, 1825, 1837, 1847, 1857, 1873, 1882, 1890, 190125, ne oferă o periodizare dintr-o perspectivă personală asupra vieţii economice pe perioada respectivă de timp. Reprezentând grafic evoluţia vieţii economice în secolul XIX, cu ajutorul periodizării oferite de G.N.Leon remarcăm tocmai faptul că există o anumită constanţă în timp, o ciclicitate – aproximativ 10 ani – cu care se repetă crizele (figura 3).

Unind cu o linie punctele de minim sau maxim – în cazul nostru – caracteristice unui ciclu economic, concluzionăm că G.N.Leon, confirmă încă o dată faptul că economia urmează o traiectorie ascendentă, crescătoare, continuă, dar în nici un caz liniară. Viaţa economică, privită în ansamblu pe perioade lungi de timp, creşte dar în acelaşi timp este supusă fluctuaţiilor.

Autorul s-a văzut obligat să accentueze faptul că crizele economice nu sunt o caracteristică şi nu aparţin doar societăţii capitaliste, ele manifestându-se la nivelul tuturor sistemelor economice.26 Prin poziţia sa încearcă să infirme abordarea socialistă,

25 După G.N.Leon, Op.cit, pag.100-104.

135

26 G.N.Leon, în „Analele economice şi statistice”, nr.6/1933.

Revista Tinerilor Economişti care considera crizele ca aparţinând exclusiv capitalismului, fiind în cele din urmă crize de sistem.

„Iată pentru ce în dezacord cu toţi aceia care atribuie crizelor o singură cauză, eu susţin că fiecare criză îşi are cauza ei şi din aceste motive nu se poate vorbi de o periodicitate a crizelor, şi cu atât mai puţin se poate vorbi de crize ca rezultate a unor defecte de structură a economiei burghezo-capitaliste”.27

Studiul întreprins asupra ciclicităţii şi a crizelor economice ne permite încă o dată să identificăm legătura teoretică şi conceptuală care exista între G.N.Leon şi reprezentanţii Şcolii istorice germane. Cu toate că o parte din expunerea sa asupra ciclicităţii pare a fi inspirată de studiile lui Arthur Spiethoff, vom spune că nu a preluat aceste idei sub forma lor originală, ci mai degrabă şi-a formulat un punct de vedere propriu asemănător cu cel aparţinând economistului german.

Nivelul activităţii economice

C D

E M F B A

t1 t2 t3 t4 t5 t6 timp Figura 1

Nivelul activităţii economice

O t1 t2 t3 t4 timp

Figura 2

136

27 G.N.Leon, „Economie politică şi politică economică”, pag 110, Bucureşti 1943.

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Evoluţia vieţii economice în sec.XIX

i h g f e d c b a 1815 1825 1837 1847 1857 1873 1882 1890 1901 timp

Figura 3

BIBLIOGRAFIE 1. Leon, G.N. „Economie politică şi politică economică”, Bucureşti, 1943 2. Juglar, C. “Des crises commerciales et de leur retour periodique en

France, en Angleterre et aux Etas-Unis”, 2e edition, Editura Guillaumin, Paris, 1889.

3. Leon, G.N. “Analele economice şi statistice”, nr.4-6, Bucureşti, 1933. 4. Popescu, Gh. “Evoluţia gândirii economice”,Ediţia a II-a, Editura George

Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002. 5. Spiethoff, A.K „Die wirtschaftlichen Wechsellangen: Aufschwung,

Stockung, Krise”, Zurich, 1955

137


OBIECTIVELE DE CREŞTERE ALE POLITICII COMERCIALE

Lect. univ. drd. Vochiţa Luminiţa Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: For developing countries external trade is an important mean to economic growth and development. However, trade growth is not itself a goal. In this vision, commercial policy is a method to put in practice a development strategy taking into consideration natural and human resources of the country and its geographic and socio-economic internal situation. The objectives of trade policy shall be examined from two complementary points of view.

Key words: Comparative advantages, development strategy, general objectives, growth objectives, structural objectives, real growth of exports, real growth, sectorial development.

Într-o ţară în curs de dezvoltare, comerţul exterior poate contribui la creşterea şi dezvoltarea economică în mai multe moduri: justificând şi susţinând producţia, comerţul duce la creşterea venitului intern şi creează o cerere de bunuri şi servicii locale; specializarea facilitează crearea economiilor de scară şi tinde să creeze o diviziune eficientă a muncii; comerţul exterior permite economiei să se specializeze în funcţie de avantajele sale comparative şi să importe bunurile şi serviciile care ar fi foarte scumpe sau imposibil de produs la intern; în favoarea unei specializări a comerţului exterior al unei ţări, fluxurile de importuri pot deveni punctul de plecare al deciziei de dezvoltare a unei substituiri a importului, acest lucru putând fi facilitat de accesul ţării la tehnologie, asistenţă tehnică, produse intermediare şi la alte bunuri şi servicii necesare sectoarelor de export; în domeniul exportului de produse netradiţionale, presiunea concurenţei internaţionale poate constitui o sursă de impulsionare a producătorilor naţionali, care vor avea interesul să caute să crească eficienţa comercială, în beneficiul întregii economii. Totuşi, creşterea comerţului nu este nici asigurată, nici de dorit cu orice preţ. O politică comercială nu trebuie doar să cerceteze realizarea avantajelor comparative, ea de asemenea trebuie să faciliteze şansele de câştig socio-economic datorat producţiei de bunuri şi servicii ce ar putea fi importate. Politica comercială se înscrie deci în punerea în practică a unei strategii de dezvoltare ţinând cont de resursele naturale şi umane ale ţării, şi de situaţia geografică şi socio-economică internă. Obiectivele politicii comerciale, vor fi examinate din două puncte de vedere complementare. În primul rând vor fi evocate obiectivele de creştere şi de echilibru macroeconomic care se raportează obiectivelor generale ale politicii economice. În al doilea rând, se vor examina pe scurt relaţiile dintre politica comercială şi diverşi factori care influenţează structurile de comerţ exterior. Politica comercială, în linii generale este ansamblul de măsuri care influenţează preţurile şi volumul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii ale unei ţări, fie direct, fie indirect.

138

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Figura nr.1 ilustrează cele două categorii de obiective prevăzute (obiectivele de creştere, obiectivele de structură) subliniind relaţiile lor cu caracteristicile structurale ale comerţului exterior.

Obiective destructur[

Mediul interna\ional depia\[

Obiective destructur[

Gradul de eficien\[al comer\ului

Caracteristicile structuraleale comer\ului exterior

Avantajecomparative

Performan\e ale comer\uluiexterior

Obiective decre]tere

Figura 1. Obiectivele politicii comerciale

(obiective de creştere, obiective de structură)

Obiectivele finale ale politicii comerciale privesc pe de o parte creşterea comerţului exterior, iar pe de altă parte creşterea reală a economiei şi anumite implicaţii ale acesteia. a) Creşterea exporturilor şi a importurilor. Creşterea reală a exporturilor este una din condiţiile necesare pentru o dezvoltare susţinută într-o economie deschisă. de fapt, doar o creştere a exporturilor în care ţara are interesul să se specializeze va permite importul avantajos de bunuri şi servicii necesar dezvoltării, împrumuturile şi asigurarea serviciului datoriei externe.

Există o corelaţie general pozitivă între creşterea reală a economiei şi creşterea exporturilor. Dimpotrivă, procesul de dezvoltare poate fi puternic frânat dacă nu există un sector extern dinamic şi aceasta deoarece capacitatea de satisfacere a nevoilor de import ale activităţilor interne este puternic dependentă de susţinerea cât mai bună a exportului de bunuri şi servicii. Dacă creşterea exporturilor, este în general necesară pentru a permite o creştere a importurilor, exporturile sunt de asemenea esenţiale pentru a crea un mediu favorabil substituirii importurilor. De fapt, dacă exporturile nu cresc, iar creşterea globală este slabă, substituirea importului va risca să-şi piardă din rentabilitate din cauza scăderii cererii pentru bunurile ce fac obiectul substituirii (piaţă locală insuficientă) şi datorită eventualelor dificultăţi de acces al bunurilor şi serviciilor intermediare reprezentând "intensitatea importului produselor ce fac obiectul substituirii importului" (Carlos Diaz-

139

Revista Tinerilor Economişti Alejandro). Substituirea importurilor a fost foarte rapidă în special în ţările asiatice cu o puternică creştere a exporturilor. Politica comercială este aproape totdeauna direcţionată în optica necesităţii de a exporta asigurând un anumit volum al substituirii importurilor. În ţările în curs de dezvoltare, necesitatea de a exporta nu poate fi pusă în discuţie, chiar dacă există tendinţe adverse în economia mondială sau o protecţie sporită a frontierelor pieţelor externe. Totuşi, un grad ridicat de specializare, implicând doar două sau trei produse de bază exportabile (cum este cazul multor ţări în curs de dezvoltare, în special cele africane), poate constitui cauza unei subdezvoltări relative a sectorului agro-alimentar şi a industriei în momentul în care necesitatea de a importa va deveni vitală. În acest caz, grija pentru o dezvoltare echilibrată face necesar faptul ca politica comercială să nu încurajeze excesiv anumite produse dominante la export şi să încurajeze un minim de substituire a importului. Obiectivul esenţial al politicii comerciale este deci de a încuraja o dezvoltare potrivită exporturilor, totodată respectând celelalte obiective ale politicii economice, în special cele care privesc dezvoltarea unui know-how care să ducă la o anumită diversificare, deci la o reducere a gradului de dependenţă de exterior şi de vulnerabilitate economică. b) Raportul de acoperire a importurilor prin exporturi şi balanţa comercială. În teorie, obiectivul de acoperire a importurilor prin exporturile de mărfuri este important pentru echilibrul balanţei comerciale, deşi aceasta din urmă nu depinde doar de schimburile de bunuri fizice. În realitate, importanţa acestui obiectiv este raportată la recunoaşterea imposibilităţii acoperirii importurilor prin exporturi pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, ţinând cont şi de rolul importurilor în procesul de dezvoltare. Importurile joacă un rol important în procesul de dezvoltare. Ele satisfac nevoile de aprovizionare cu materii prime, produse intermediare şi bunuri de echipament, resursele naturale şi capacităţile tehnologice ale acestor ţări fiind cel mai adesea limitate. În acelaşi timp, importurile pot să fie un factor de competitivitate al economiei când reprezintă un aport de produse ce provin din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă sau cu o productivitate ridicată. Cu cât structura productivă a unei ţări este mai rigidă, cu atât rolul importurilor este mai pronunţat în procesul de dezvoltare. Într-o ţară în care există capacităţi de producţie manufacturieră exportabilă, volumul importurilor pentru această producţie poate fi foarte important. În acest context, politica comercială trebuie să fie pusă în funcţiune de o strategie de dezvoltare în care echilibrul structurii de producţie este la fel de important ca şi echilibrul balanţei de plăţi, chiar dacă obiectivul echilibrului balanţei de plăţi curente, şi în particular de acoperire a importurilor prin exporturi, este contrazisă pe termen scurt. Se poate socoti deci legitimă o politică comercială care recunoaşte rolul crucial al importurilor în contextul specializării şi care, în consecinţă, tolerează un dezechilibru provizoriu al balanţei plăţilor curente pentru a facilita procesul dezvoltării. Aceasta din urmă poate determina o perioadă de "ucenicie" în timpul căreia accesul la bunurile şi serviciile importate rămâne important. Strategia de dezvoltare poate implica de asemenea un minim de protecţie faţă de importul de anumite produse finite, dacă se demonstrează că aceste produse pot face obiectul substituirii importului. Trebuie subliniat că numeroase ţări mici în curs de dezvoltare au o economie dominată în principal de exportul de servicii şi practic lipsită de capacitatea de a

140

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale exporta mărfuri sau de a realiza o substituire a importurilor. În aceste ţări, obiectivul de acoperire a importurilor prin exporturi nu mai are sens, căci nivelul de viaţă creat de valoarea adăugată a serviciilor poate fi sursa unei cereri de import susţinute, astfel încât exportul de mărfuri rămâne insignifiant. În aceste ţări, printre care se numără în special micile state insulare, politica comercială va fi în principal orientată spre promovarea şi menţinerea exporturilor de servicii (turism, servicii financiare, off-shore, etc.). Eventualele eforturi de sprijinire a exporturilor de bunuri sau de protejare a sectoarelor de substituire a importurilor pot totuşi fi îndreptate în scopul diversificării structurii economice sau prevenirii unei devitalizări a sectorului tradiţional. Aceste eforturi au adesea un impact economic limitat. c) Creşterea reală. Politica comercială este esenţială pentru dezvoltarea unei structuri productive echilibrate, aceasta din urmă putând implica un lung proces de învăţare a eficienţei şi productivităţii, şi chiar o pierdere de rentabilitate. În măsura în care obiectivul structural al dezvoltării nu privilegiază în mod necesar o creştere maximală imediată a exporturilor, se poate identifica un conflict între obiectivul de dezvoltare care interesează pe termen mediu şi lung şi obiectivul creşterii, care interesează pe termen scurt. Acest conflict nu este decât aparent, căci creşterea este un factor important al procesului de dezvoltare structurală. Ca beneficiară a unei situaţii rentiere (de exemplu, fondată pe venituri petroliere, sau alte exporturi lucrative), o ţară în curs de dezvoltare nu-şi poate permite promovarea unei dezvoltări diversificate a structurii sale de producţie fără să analizeze impactul imediat, în termeni de creştere reală, al măsurilor luate pentru a facilita această dezvoltare. În cazul bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul unei substituiri a importurilor, a căror rentabilitate va depinde direct de cererea internă şi va fi deci fragilă, creşterea cererii interne, şi deci a venitului naţional, va fi o condiţie esenţială pentru succesul substituirii. Acest succes va depinde strâns de dinamismul sectorului de export, sau de alte surse de venituri cum ar fi transferurile private de provenienţă străină. În cazul sectoarelor noi de export, şansele de succes într-o economie în creştere dinamizată de exporturile tradiţionale, vor fi mai mari decât într-un context de necreştere, căci doar o stare de relativă prosperitate poate crea mediul necesar procesului de diversificare angajat: dezvoltarea infrastructurilor serviciilor pentru producători etc. Politica comercială nu va trebui deci concepută într-o strategie dinamică de dezvoltare. Ea trebuie să faciliteze o stabilitate a surselor tradiţionale de creştere, în acelaşi timp permiţând noilor sectoare de a-şi găsi destul de repede propria lor cale de creştere, aceasta din urmă putând fi strict dependentă de efectul de antrenare al sectoarelor prospere. În definitiv, o politică comercială echilibrată ar trebui fondată de o strategie de dezvoltare sectorială secvenţială în care diferitele faze ar trebui să fie gestionate în funcţie de capacitatea sau stadiul de dezvoltare al diferitelor sectoare. d) Veniturile fiscale. Deşi nu totdeauna invocat, obiectivul creşterii veniturilor fiscale ale statului poate susţine anumite măsuri de politică comercială. La import, impozitarea sau creşterea taxelor vamale pentru protejarea unei industrii de substituire poate genera venituri substanţiale dacă produsul respectiv face obiectul unei cereri incompresibile, în special de tip urban, în timp ce sectorului de substituire îi este dificil să se dezvolte. Protecţia comercială nu poate fi decât provizorie şi sectorul de substituire poate beneficia tot provizoriu de scutiri pe plan fiscal. Eliminarea sau reducerea taxelor

141

Revista Tinerilor Economişti vamale după o perioadă de "maturare" nu va fi în mod necesar compensată de venituri fiscale provenind din sectorul nou, rentabilitatea acestuia putând fi fragilă. Va fi deci tentant pentru puterea publică să menţină un anumit nivel de protecţie comercială, chiar să extindă câmpul de protecţie, cu scopul evitării reducerii veniturilor vamale. În ceea ce priveşte exportul, relaţia între politica comercială şi veniturile fiscale relevă o anumită importanţă în ţările exportatoare de produse de bază care sunt comercializate prin intermediul unui organism public. O creştere semnificativă a veniturilor din export încasate de organismele de comercializare va putea cu uşurinţă să aducă profituri bugetului de stat. Dacă acest fenomen împiedică organismul de comercializare să ofere producătorilor un preţ mai bun, va avea loc o deturnare a avantajelor provenite din surplusul de venituri spre profitul statului, ceea ce va constitui un avantaj preţios în cazul unui stat puternic îndatorat. e) Repartiţia veniturilor. Politicile comerciale restrictive, au în general efecte asupra ocupării forţei de muncă şi reducerii gradului de sărăcie, afecte care sunt superioare celor antrenate de politicile restrictive. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât stadiul de dezvoltare a ţării este mai avansat. În planul repartiţiei veniturilor, situaţia este un pic mai dificil de analizat. Într-un stadiul mai puţin sau mediu avansat de dezvoltare sectorială, măsurile de politică comercială incitative pot antrena anumite inegalităţi în repartiţia veniturilor şi atunci este acceptată sacrificarea unor activităţi economice spre profitul altora. Aceste inegalităţi se pot dovedi necesare dacă obiectivul politicii comerciale este o creştere rapidă. Ele sunt preţul unei contribuţii reale la dezvoltare şi pot fi adesea mai puţin severe decât inegalităţile generate de politicile comerciale restrictive. Într-un stadiu mai avansat de dezvoltare sectorială, aceste inegalităţi au tendinţa de a se diminua, în special din cauza efectelor de creştere asupra cererii de mână de lucru şi ridicarea generală a nivelului salariilor. Pe termen lung, creşterea facilităţilor de politică comercială poate fi sursa unei noi repartiţii a veniturilor şi reducerii sărăciei prin intermediul măsurilor sociale, deşi contextul unei creşteri reduse nu explică nici menţinerea nici progresul unor astfel de măsuri. De fapt, politicile comerciale de promovare facilitează mai bine efectele creşterii decât politicile restrictive, şi pot pe termen lung să contribuie la realizarea unor rezultate interesante în planul repartiţiei veniturilor.

BIBLIOGRAFIE 1. Ethier, Wilfred Modern International Economics, third edition, W.W.

Norton & Company Inc., New York, 1999 2. *** La Politique commerciale nationale, seminaire

Trainfortrade - UNCTAD - 25 iul.1995

142


CONTROVERSE PRIVIND RELAŢIA DINTRE COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI CREŞTEREA

ECONOMICĂ

Asist.univ.drd. Monica Ioana POP SILAGHI Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: This paper presents aspects concerning the relationship between international trade and economic growth. We exposed some of the main researches in the field in order to find more and more arguments about this relation. We separately analyzed the relation between exports and growth and the relation between imports and growth. The relationship between growth and trade is one of the more controversial subjects in the field and represents also my research theme. Due to the review that we have made, we could draw some important conclusions in the last section of the paper.

Keywords: openness, growth, specialization, performance, technical progress

Introducere Rolul comerţului internaţional în procesul de dezvoltare economică a împărţit

economiştii în mai multe categorii. Câţiva economişti au argumentat că, comerţul este un mecanism prin care naţiunile bogate exploatează naţiunile sărace. Alţii au argumentat că, deşi comerţul nu afectează negativ o naţiune, impactul său este prea mic pentru a putea genera un stimul suficient de puternic pentru dezvoltare. În acest caz, soluţia propusă de aceşti economişti, a fost orientarea economiilor spre interior şi căutarea unor strategii interne de dezvoltare. Nu în ultimul rând, menţionăm opiniile celor care au argumentat că deschiderea spre exterior este unica strategie de dezvoltare fezabilă pe termen lung.

Legătura dintre comerţ şi creştere a fost dezbătută de mai mult de un secol. Controversa privind efectele benefice ale comerţului există şi astăzi deoarece mai sunt opinii potrivit cărora comerţul liber, este o cauză a subdezvoltării, datorită dependenţei ţărilor în curs de dezvoltare de ţările dezvoltate. Lumea experimentează, în această perioadă, o tendinţă de liberalizare fără precedent. Chiar dacă numeroase studii empirice confirmă existenţa unui efect pozitiv al deschiderii economiilor asupra creşterii, controversa continuă. Un motiv puternic care se regăseşte la baza acestei controverse este faptul că literatura empirică dedicată acestui subiect s-a lovit de probleme serioase privind datele.

Obiecţiile critice aduse în ceea ce priveşte efectul pozitiv obţinut de pe urma desfăşurării schimburilor internaţionale se împart în trei categorii. O primă categorie se bazează pe opinia potrivit căreia doctrina avantajului comparativ este una eronată iar comerţul internaţional este un schimb inegal. A doua opinie precizează faptul că

143

Revista Tinerilor Economişti exporturile ţărilor în curs de dezvoltare eşuează în a stimula dezvoltarea datorită unui efect multiplicator slab a comerţului şi datorită unei radiaţii dinamice mici rezultate din comerţ. Acest argument este orientat în primul rând spre produsele primare. A treia opinie este aceea că prospectele de export a ţărilor în curs de dezvoltare, în primul rând ale exporturilor de produse primare, sunt sărace şi preţurile acestor exporturi au scăzut în comparaţie cu preţurile mărfurilor exportate de ţările dezvoltate. În sprijinul acestor afirmaţii, economiştii au adus argumente convingătoare şi au dat exemple de ţări care au avut pierderi în urma implicării lor în schimburile internaţionale.

În ciuda tuturor obiecţiilor menţionate anterior, pe termen mediu şi lung, chiar şi în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, în opinia majorităţii specialiştilor, deschiderea economiilor la schimburile economice externe are efecte benefice.

Viziunea pozitivă asupra relaţiei dintre comerţ şi creştere economică accentuează direct câştigurile care reies din specializarea internaţională la care se adaugă suportul adiţional adus la dezvoltarea unei ţări de un număr mare de efecte induse în interiorul economiei. Schimburile economice internaţionale, conform acestei viziuni, duc la câştiguri de bunăstare şi eficacitate de care beneficiază toate ţările, indiferent care sunt situaţiile lor iniţiale, nivelul lor de dezvoltare, nivelul tehnologic sau dotarea lor cu resurse naturale. Apoi, aceste câştiguri sunt de natură diferită în funcţie de provenienţa lor şi specializare, puse în evidenţă de teoriile clasice sau avantajele unei pieţe mai mari, analizate de noile teorii ale comerţului internaţional. Câştigurile legate de specializare există indiferent de politica comercială a statului, care poate să fie mai mult sau mai puţin deschisă. Câştigurile nu sunt legate de reciprocitatea concesiilor iar ele se acompaniază în interiorul fiecărei ţări cu efecte redistributive importante.

Efectele pozitive ale comerţului internaţional asupra creşterii economice pot fi înţelese mai bine dacă se studiază separat relaţia exporturi - creştere economică, respectiv relaţia importuri - creştere economică. Vom reda în continuare câteva aspecte teoretice privind aceste relaţii, respectiv câteva rezultate la care s-a ajuns în urma unor studii empirice. În secţiunea 2 vom prezenta relaţia dintre exporturi şi creştere economică, prin prisma abordării teoretice dar şi empirice a acestei relaţii iar în secţiunea 3 vom studia relaţia dintre importuri şi creştere economică. În ultima secţiunii a articolului, vom expune concluziile pe care le-am extras în urma incursiunii realizate.

Relaţia exporturi - creştere economică Mai multe studii teoretice şi empirice au pus în evidenţă importanţa expansiunii

exporturilor asupra creşterii economice. Analiza rolului exporturilor asupra creşterii economice a constituit un subiect central de preocupare pentru majoritatea economiştilor. Gradul ridicat al expunerii la concurenţa internaţională este orientat spre intensificarea interesului asupra competitivităţii şi asupra dinamismului exporturilor economiilor naţionale. Intensificarea exporturilor de produse manufacturate constituie, în primul rând, un semnal privind existenţa unei competitivităţi iar în al doilea rând, un mijloc de fortificare a anticipărilor decidenţilor, care motivaţi de câştig de productivitate, cresc investiţiile. Competitivitatea unei ţări, în manieră pur generală, poate fi definită ca fiind capacitatea ei de a atinge anumite obiective interne (îmbunătăţirea activităţii, angajare deplină) fără o degradare excesivă a balanţei sale comerciale. Abordarea cea mai naturală de a exprima competitivitatea unei ţări se bazează pe comparaţia costurilor sale de producţie cu cele ale principalilor parteneri comerciali. Prin extensie, aceasta revine la a compara preţul exporturilor acelei ţări cu

144

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale cele ale partenerilor comerciali. Principala menire a exportului este crearea de venit şi creşterea nivelului de ocupare. Ţările, ca urmare a expansiunii exporturilor, se vor concentra în ceea ce priveşte investiţiile lor, în sectoare în care ele dispun de un avantaj comparativ fapt care va determina o creştere a productivităţii totale. O piaţă mare de desfacere permite obţinerea de economii de scară în sectorul exportului [Emery,1967].

Un sector mare de export poate fi realizat pe seama existenţei unei disponibilităţi mari de resurse necesară pentru a investi capital fizic şi uman pe bază de tehnologii avansate în producţie şi management şi pentru a avea o formaţiune de muncă de calitate ridicată. Kavoussi [1985] a arătat că expansiunea forte a exporturilor este puternic corelată cu o mai bună performanţă economică, atât pentru ţările cu venituri mici cât şi pentru ţările cu venituri mari. Ea contribuie la creşterea economică prin creşterea ratei formării capitalului şi îmbunătăţirea productivităţii factorilor. Creşterea exporturilor poate avea un efect stimulant asupra întregii economii concretizat sub forma unei tehnologii avansate şi sub forma externalităţilor. Externalităţile pot să apară în economiile deschise ca urmare a expunerii la concurenţa internaţională. Presiunile concurenţiale mondiale reduc, în numeroase cazuri, ineficacitatea exporturilor şi au ca rezultat adoptarea tehnologiilor mai eficiente în sectorul mărfurilor comercializate pe plan extern favorizând procesul inovaţiei. În urma specializării, se permite exploatarea integrală a economiilor de scară.

Feder [1983] a dezvoltat un model cu 2 sectoare, export şi non-export, primul sector având o productivitate mai mare a factorilor antrenaţi. Potrivit studiului său, a reieşit că acele ţări care au adoptat politici mai puţin axate împotriva exporturilor, au beneficiat de o alocare a resurselor mai apropiată de optimum şi de o creştere economică mai mare. Fiecărui sector, din studiul său, i-a atribuit o funcţie de producţie dependentă de factorii de producţie alocaţi sectorului. Outputul sectorului care produce mărfuri pentru piaţa domestică este dependent de volumul exporturilor. Estimările au arătat că, în medie, există diferenţe substanţiale între productivităţile marginale ale factorilor din cele două sectoare. Aceste diferenţe rezultă pe de o parte din eşecul antreprenorilor de a egaliza productivităţile marginale ale factorilor, şi pe de altă parte datorită externalităţilor. Aceste externalităţi sunt generate deoarece sectorul de export produce efecte pozitive asupra productivităţii celuilalt sector, care nu sunt reflectate însă în preţul de pe piaţă. Rezultatele acestui fenomen constă în faptul că productivităţile sociale marginale sunt mai mari în sectoarele de export, şi că economiile care alocă resurse acestui sector vor câştiga mai mult decât cele care se orientează asupra sectorului dedicat pieţei domestice.

Multe studii empirice, mai ales studii econometrice pe date panel au evidenţiat relaţia dintre exporturi şi producţie, bazându-se în primul rând pe rolul deţinut de exporturi în ţările slab dezvoltate. Michaely [1977] a început analiza plecând de la un eşantion de 41 de ţări, divizat în două sub-eşantioane: primul, alcătuit din ţări cu venituri mici şi al doilea sub-eşantion format din ţări cu venit mediu. Realizând o regresie a producţiei interioare brute asupra ratei de creştere a exporturilor, a concluzionat că există o corelaţie pozitivă puternică şi semnificativă între creşterea producţiei şi creşterea exporturilor, la un nivel de semnificaţie de 1% în ţările cu venit mediu. Pentru ţările cu venituri mici, corelaţia a fost pozitivă dar nesemnificativă. El a subliniat, în plus că, creşterea este afectată de performanţa exporturilor numai după ce ţara cunoaşte un minimum de dezvoltare. Un studiu ulterior, a găsit o corelaţie pozitivă semnificativă între creşterea economică şi expansiunea exporturilor, cuprinzând date pe un eşantion de 11 ţări [Balassa,1978]. Studiul a inclus ţări cum sunt: Coreea, Taiwan şi

145

Revista Tinerilor Economişti slabi performeri ca India şi Chile. Datorită numărului mic de ţări care a compus eşantionul său de analiză, Balassa a ajuns la un rezultat care demonstra o relaţie foarte puternică, pentru toate cele 11 ţări, între cele două variabile. În extensie la studiul lui Balassa, Tyler [1980] a lucrat asupra unui eşantion de 55 ţări în curs de dezvoltare. El a subliniat, de asemenea, relaţia pozitivă dintre expansiunea exportului şi creşterea producţiei, însă a renunţat, pe parcursul analizei sale, la unele ţări din eşantion, pe principiul că un minimum de dezvoltare este necesar pentru ca ţările să beneficieze de pe urma expansiunii exporturilor, în primul rând a celor cu produse manufacturate. În revanşă, Balassa [1984] a afirmat că pentru o creştere dată de capital, muncă şi exporturi, rata de creştere economică va fi ridicată chiar dacă nivelul de dezvoltare este mic. Concluziile acestui studiu au fost însă criticate datorită insuficienţei datelor şi inconsistenţei empirice.

Este important să remarcăm că în urma acestor studii, nu a fost depistată niciodată existenţa unei eventuale relaţii negative între exporturi şi creşterea economică, nici în cazul ţărilor slab dezvoltate. Problema este însă care este nivelul minim de dezvoltare economică pe care trebuie să îl atingă aceste ţări pentru a putea beneficia de un efect pozitiv al expansiunii exporturilor asupra creşterii economice. Nici unul dintre autorii menţionaţi nu a reuşit să estimeze acest nivel minim de dezvoltare. Cert este că în aceste ţări, este foarte important să existe o creştere economică urmată de un proces de dezvoltare suficient de puternic pentru a capta în manieră semnificativă efectul pozitiv al schimburilor economice externe asupra creşterii economice. Formularea sună destul de ambiguu, deşi putem să explicăm acest fapt prin aceea că nu este suficient pentru o ţară să experimenteze creşterea economică, fără ca ulterior să ajungă la dezvoltare. Înţelegem astfel, că, se poate ca într-o primă fază, în urma expansiunii exporturilor, ţările să se antreneze în procesul de creştere economică, dar acest proces trebuie să fie urmat de o dezvoltare economică care să permită ulterior ţărilor să beneficieze din nou de pe urma expansiunii exporturilor.

Relaţia importuri-creştere economică Începând din momentul în care ţările cunosc etapa de creştere economică,

nevoile consumatorilor unei ţări devin din ce în ce mai diversificate. Importurile, în general, constituie, în opinia multor economişti, o necesitate, dată fiind funcţia pe care o deţine procesul de creştere economică. Ele apar ca o sursă de câştig de oportunitate care asigură o folosire alternativă a resurselor. Schimbul este favorabil atunci când câştigurile de oportunitate legate de importuri sunt mai mari decât costul de oportunitate al exporturilor corespondente. Pentru ca importurile să aibă un rol major în procesul de producţie, ele trebuie să permită introducerea de noi tehnologii care nu sunt disponibile sau care sunt dificil de obţinut pe teritoriul naţional. În acest caz, ele pot să antrenează o ameliorare a productivităţii domestice cum ar fi creşterea producţiei mărfurilor exportate.

Grossman şi Helpman [1991] au subliniat rolul important al importurilor mărfurilor sau a echipamentelor străine în procesul de creştere economică a unei ţări. Obiectivul acestor importuri este de a introduce în producţia manufacturieră domestică echipamente străine mai productive încorporând tehnologie străină, pentru a favoriza dezvoltarea unui sistem al producţiei naţionale mai eficace În consecinţă, ele vor favoriza creşterea capacităţii producţiei, creşterea productivităţii globale a factorilor în producţia finală şi dezvoltarea capacităţii tehnologice a ţării importatoare, prin difuziunea internaţională a cunoştinţelor. Ideea de bază a celor doi autori a fost că

146

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale importurile nu au efecte pozitive pentru ansamblul ţărilor. Numeroase ţări nu au reuşit să obţină profituri din importul echipamentelor din cauza capacităţii lor insuficiente de integrare în procesul producţiei manufacturiere a mărfurilor durabile. Dominiguez [1970] a arătat că în timp ce ţările se orientează spre politicile de import, mărimea importului este influenţată de 2 factori principali: gradul lor de diversificare productivă şi modul de alocare a resurselor în aceste ţări. Astfel, evoluţiile spre o diversificare productivă mai ridicată - asociate cu nivelul ridicat al veniturilor - pot influenţa nivelul importurilor în două maniere diferite. În manieră indirectă nivelurile ridicate ale veniturilor antrenează o cerere din ce în ce mai diversificată iar în manieră directă, nivelul importurilor poate fi explicat de nevoia completării penuriei. Acest ultim efect se explică prin faptul că nevoile de produse primare cresc şi nu vor fi satisfăcute prin resursele domestice disponibile astfel că va rezulta o cerere ridicată pentru mărfuri finite şi intermediare, obţinute în cantităţi insuficiente.

Pentru a reduce dependenţa de exterior, anumite ţări au adoptat şi adoptă politici de substituire a importurilor. Politica de substituire a importurilor este cunoscută ca fiind una din politicile de dezvoltare economică pe baza comerţului exterior. Pentru a aplica o astfel de politică sunt necesare instrumente tarifare cum ar fi aplicarea de taxe vamale ridicate asupra produselor finite şi nule asupra inputurilor, din motive de efecte de consum şi de protecţie. Neajunsurile fundamentale ale acestei politici sunt că, în urma aplicării ei nu se reduc importurile ci ele se modifică în structură. Producţia naţională se extinde asupra unei game de mărfuri de consum şi necesită o creştere foarte marcantă în domeniul mărfurilor intermediare şi a mărfurilor de echipament. Dependenţa de exterior nu este diminuată, producerea anumitor mărfuri poate să fie mai costisitoare decât importul, fapt ce determină, în consecinţă, apariţia de tensiuni sociale, respectiv dezechilibre. Majoritatea economiştilor au fost de părere că strategia de substituire a importurilor a fost una în mare parte fără succes.

Nu ne propunem să abordăm mai pe larg aspectele normative ale comerţului internaţional, respectiv politicile comerciale adoptate de către state. Scopul nostru a fost de a surprinde câteva indicii importante ale relaţiei dintre comerţul internaţional şi creşterea economică.

Concluzii Suntem acum în măsură de a sintetiza care sunt principalele argumente privind

relaţia dintre comerţul internaţional şi creşterea economică. În primul rând, comerţul internaţional este un important stimulent pentru creşterea economică deoarece el lărgeşte capacităţile unei ţări de consum, creşte outputul mondial şi asigură acces la resurse rare. Comerţul internaţional, prin promovarea şi recompensarea sectoarelor economiei în care ţările posedă avantaje comparative, ajută ţările să atingă nivele de dezvoltare în termeni de eficienţă în muncă sau în termeni de înzestrare factorială. Într-o lume bazată pe comerţ liber, preţurile internaţionale şi costurile de producţie determină cât trebuie să comercializeze o ţară pentru a maximiza bunăstarea sa naţională. În consecinţă, pentru a promova creşterea, respectiv dezvoltarea economică, e necesară o politică comercială de orientare spre exterior.

Relaţia dintre comerţ şi creşterea economică nu este univocă. Putem afirma că există şi relaţia creştere – comerţ, intermediată de cel mai important determinant al creşterii pe termen lung şi anume de progresul tehnic.

În ceea ce ne priveşte, am fost interesaţi să urmărim relaţia comerţ – creştere prin prisma faptului că, comerţul internaţional este motorul creşterii. În acest scop, am

147

Revista Tinerilor Economişti analizat pe rând relaţia dintre cele două componente ale comerţului exterior al unei ţări - exporturile, respectiv importurile - cu creşterea economică. Am realizat o incursiune atât a abordărilor teoretice cât şi a abordărilor empirice. În urma incursiunii în domeniul empiric, am constatat că în situaţia în care s-a studiat relaţia pe cazul ţărilor slab dezvoltate, corelaţia exporturi - creştere a fost slabă. Acest fapt a fost pus pe seama inexistenţei unui nivel minim de dezvoltare al ţărilor în cauză dar şi pe seama inconsistenţei datelor. Expansiunea exporturilor nu se datorează întotdeauna unor cauze legate de eficienţă pe bază de randamente crescătoare. Dacă expansiunea exporturilor este datorată unei devalorizări a monedei naţionale, pe măsură ce ţara importă mărfuri sofisticate pe care firmele sale nu le poate produce cu productivitate în măsură să facă faţă concurenţilor, atunci ea poate să ducă la un excedent al balanţei comerciale dar scade nivelul de trai al populaţiei. În caz contrar, abilitatea unei ţări de a exporta multe mărfuri obţinute cu o productivitate mare, fapt care permite naţiunii să importe mărfuri cu productivitate mică este o ţintă dezirabilă, tradusă prin productivitate naţională mai mare.

BIBLIOGRAFIE 1. Balassa, B. “Exports and Economic Growth” , Journal of Development

Economics, 5, 1978, p.181-189 2. Dominiguez, L. “Economic Growth and Import Requirements”, Journal of

Development Studies, 6(3), 1970, p.283-299 3. Emery, R. “The Relation of Exports and Economic Growth”, Kyklos 20,

no.2, 1967, 470-486 4. Feder, G. “On Exports and Economic Growth”, Journal of

Development Economics, 12, 1983, p.59-73 5. Grossman, G.,

Helpman E. Innovation and Growth in the Global Economy, Cambridge Mass.: MIT Press, 1991

6. Kavoussi, R. M. “International Trade and Economic Development: Recent Experience of Developing Countries”, Journal of Development Affairs, no.19, p.379-392

7. Tyler, W. “Growth and Export Expansion in Developing Countries”, Journal of Development Economics, 9, 1981, 121-130

148


CADRUL ECONOMIEI MONDIALE POSTBELICE. ÎNCEPUTURI ŞI PREMISE. Asist. univ. drd. Salanţă Mihaela Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: During the last three centuries, Europe was the scene for more than 160 wars. From all of these, the two world wars were the ones that had a great impact on humanity, but the Second World War was the bloodiest war from entire human history. This conflict caused the perturbation of economical and political world order, had many and very severe consequences for the entire world. These consequences were economical, political, social and demographical. On this paper we will try to underline a few of these consequences, and especially the economic ones. Coming back to peace meant a new economical order, a new balance of power and even a new equilibrium.

Key words: economic consequences, new economical order, balance of power, human loses, weapons.

Europa a fost în timpul ultimelor trei secole scena de desfăşurare a aproximativ 160 de războaie, dintre care două de anvergură mondială în timpul unei singure generaţii. Datorită acestei realităţi, secolul XX a fost numit secolul violenţei, al terorii, al confruntărilor si al războaielor. Cele două conflagraţii mondiale au zguduit din temelii omenirea, însă cel de-al Doilea Război Mondial a fost considerat cel mai sângeros conflict din istoria omenirii. Izbucnirea acestui conflict a dus la ruptura, într-un mod brutal, a ordinii economice si politice existente. Din aceste considerente, revenirea la starea de pace a însemnat o noua ordine economica, un nou raport de forte si chiar un nou echilibru.

Evoluţiile ulterioare ale tuturor statelor, indiferent de gradul de dezvoltare economica, de regimul politic si de poziţia geografica, au fost marcate, influenţate şi chiar conturate de mutatiile profunde survenite în viata economica si politica mondiala. Toate statele au avut o evoluţie graduala, în mai multe etape, cu trăsături specifice, determinate de cultura, civilizatia si tradiţiile proprii, dar au existat si câteva trăsături comune. Analiza acestora conturează starea economiei mondiale si mai ales evidenţiază tendinţele care se profilează în viitorul si evoluţia acestuia.

Consecinţele războiului pot fi apreciate din perspective multiple: pierderi umane, pierderi materiale, perturbaţii demografice, dezechilibre sociale, deturnări ale fluxurilor monetare şi financiare etc.

Aspectul care apare ca fiind cel mai vizibil şi oarecum mai uşor de cuantificat este cel al pierderile umane si materiale. Acestea au atins cote impresionante, afectând viata economica mondiala. Din cele 61 de state beligerante, cel mai grav afectate de Cel de-al Doilea Război Mondial au fost statele europene, pentru că aici s-au dat cele mai mari bătălii, cu cele mai vaste distrugeri şi cu cele mai profunde repercusiuni. Europa a înregistrat imense perturbatii din punct de vedere demografic: circa 40-50 milioane de morti, la care se mai adauga 30 milioane de oameni dislocati, aproximativ 11 milioane

149

Revista Tinerilor Economişti deportati din diferite motive28 si alte 11 milioane refugiati. Aceste cifre uriaşe s-au datorat, nu numai dimensiunilor fără precedent ale bătăliilor, ci mai ales dezvoltării şi perfecţionării tehnicilor militare şi a armelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de arme cu o forţă de foc şi de distrugere comparabil mai mare decât cele deja existente.

Aceste perturbatii demografice au avut grave consecinţe asupra fortei de muncă, concretizate în lipsa acuta a fortei de muncă si într-o structură dezechilibrata a acesteia. Pentru a înlocui bărbaţii mobilizaţi dar şi pentru a asigura forţă de muncă suplimentară, un număr impresionant de femei au fost puse să muncească în uzine, în agricultură şi chiar în diverse servicii ale trupelor operative. La aceste realităţi s-ar mai putea adăuga si rata scăzută a natalităţii si în acelasi timp a speranţei de viata. Aspectele enumerate au avut grave repercusiuni asupra procesului de productie generând, pe de o parte, restrângerea cererii pe pieţele interne si, pe de alta parte, au îngreunat procesul de reconstrucţie economica.

În drumul lor spre victorie, SUA, bazându-se pe imensul lor potenţial industrial, pe lângă cele 15 milioane de oameni trimişi pe front, au produs imense cantităţi de armament. Americanii au produs, în opinia lui Toffler29, aproximativ 6 milioane de puşti şi mitraliere, la care s-au adăugat peste 300.000 de avioane, cam 10.000 de tancuri şi alte vehicule blindate, precum şi 71.000 de nave maritime. Nu trebuie omise nici cele aproximativ 41 miliarde de cartuşe.

Pe lângă imensul potenţial industrial folosit în interesul războiului, cea De-a Doua Mare Conflagraţie Mondială “a demonstrat covârşitorul potenţial de industrializare a morţii”30. Dacă naziştii au reuşit să asasineze 6 milioane de evrei utilizând un adevărat sistem de fabrică - realizând nişte veritabile lanţuri de montaj ale morţii, războiul, în ansamblul şi complexitatea lui a dus la masacrarea a 15 milioane de soldaţi din toate ţările beligerante, alături de aproximativ de două ori mai mulţi civili.

De asemenea, nici pierderile materiale nu trebuie ignorate. Există însă o latură, o dimensiune a acestor pierderi, care nu a putut fi evaluată, şi anume distrugerea patrimoniului cultural european. Aceste distrugeri nu vor putea fi niciodată recuperate sau înlocuite, fiind irecuperabil pierdute.

Distrugerile provocate de părţile aflate în conflict, prin bombardamente, sabotaje, etc., au fost evaluate la 2000 miliarde dolari. Pe toată durata războiului au fost arse şi devastate, numai în URSS, peste 70.000 de localităţi, din care 1.710 oraşe, care ofereau adăpost unui număr de aproximativ 25 milioane de locuitori. De asemenea, au fost distruse 31.850 fabrici, 400.000 de spitale, 84.000 de şcoli, 98.000 de colhozuri, la care se adaugă 5.000 km de cale ferată distruşi şi dispariţia a jumătate din şeptelul corespunzător perioadei interbelice. Tara care a fost cel mai grav afectata de război, din punct de vedere material, a fost deci, Uniunea Sovietica, pierderile materiale ale acesteia fiind evaluate ca de cinci ori mai mari decât venitul naţional al acesteia în 1941 şi peste 1 milion de mile pătrate din suprafaţa ţării fiind devastate.

Acest război atinsese niveluri fără precedent ale distrugerii în masă, încă înainte de a se face apel la bombele atomice. Spre exemplu, în data de 9 martie 1945, oraşul Tokyo a fost lovit de 334 bombardiere americane B29, care într-un singur atac au

28 6 milioane deportati pe motive rasiale de catre fascisti si aproximativ 5 milioane deportati pe motive politice. 29 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Ed. Antet, 1995. 30 Op.cit., p. 54

150

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale distrus 267.171 clădiri, a ucis 84.000 de civili, a rănit aproape 40.000 de oameni, şi a distrus oraşul pe o suprafaţă de aproximativ 41 km2. Acesta a fost unul dintre cele mai devastatoare raiduri aeriene, dar nu trebuie omise sau minimalizate nici cele asupra oraşelor Coventry din Anglia sau Dresda din Germania, sau cele asupra oraşelor relativ mici de pe tot cuprinsul Europei.

Mai mult, pentru susţinerea efortului de război, având în vedere că s-au cheltuit pentru finanţarea operaţiunilor militare aproximativ 1.100 miliarde dolari (la cursul anului 1938), statele beligerante au apelat la o fiscalitate excesiva, la inflaţie si în ultima instanţă la împrumuturi interne si externe, acţiuni care vor îngreuna activitatea ulterioară de refacere economica.

Cu toate acestea, profitul obţinut de SUA a fost unul extrem de mare: populaţia a devenit mai prosperă şi mult mai mobilă; iar datorită comenzilor de război a fost posibilă ieşirea din perioada de depresiune economică, astfel că pe teritoriul SUA au fost construite noi oraşe, noi industrii, şi s-a impus un nou stil de viaţă, bazat şi pe noile averi obţinute în această perioadă. Un alt aspect, demn de luat în seamă, este implicarea statului american în transformarea soldaţilor repatriaţi în civili, aproximativ 9 milioane într-un an, prin intermediul “Operaţiunii Covorul Fermecat” (Operation Magic Carpet).

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Europa sau Asia. Aici milioane de oameni încercau să se întoarcă la ceea ce fusese înainte de război casa lor, dar pentru foarte mulţi dintre ei, ceea ce au găsit a fost doar dărâmături, moloz sau nimic. Aceste realităţi au obligat pe învingători să ia primele măsuri pentru a reorganiza viaţa socială şi economică: au înfiinţat lagăre speciale pentru “persoanele dislocate”, pentru cele care nu puteau să îşi asigure singure strictul necesar supravieţuirii, s-a încercat restabilirea serviciilor publice etc.

“Nici o conflagraţie din trecutul milenar al omenirii nu a acumulat atâtea drame morale şi ruine materiale ca cel de al doilea război mondial31”.

Consecinţele şi urmările au fost inimaginabile: câteva ţări au fost pustiite aproape în întregime; mii de oraşe au fost lăsate în ruină; sute de mii de comune şi sate au dispărut de pe hartă; milioane de monumente, edificii şi locuinţe au fost distruse. Distruse au fost şi forţele de producţie, maşinile şi utilajele au fost demontate şi transferate. Toate aceste distrugeri materiale au fost combinate şi cu uriaşele costuri ale războiului. Pe lângă costurile directe, adică cele legate de susţinerea, din toate punctele de vedere, a armatei, mai trebuie adăugate pierderile temporare ale veniturilor din industrie şi agricultură. Un alt element care a îngreunat refacerea ţărilor implicate în război au fost recompensele materiale oferite de către stat văduvelor, orfanilor, invalizilor etc., care nu au făcut decât să încarce şi mai mult bugetele de cheltuieli ale statelor, deja deficitare.

Cel de al Doilea Război Mondial, care a durat aproape 6 ani, a lăsat lumea civilizată, într-o mare măsură, în ruină, a lăsat în urma sa aproximativ 30 milioane de morţi şi a distrus marile imperii, dar poate cel mai important aspect este că “un nou şi de neimaginat potenţial armat, fără precedent, a fost revărsat peste glob”32.

Pe durata conflictului Europa a înregistrat imense perturbatii din punct de vedere demografic: au fost mobilizaţi circa 110 milioane de oameni, iar pierderile

31 Gheorghe Cazan (coord.),Marea conflagraţie a secolului XX- Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Ed. Politică, 1974, p. 542.

151

32 James L. Stokesbury, A Short History of World War II, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1993, p.11.

Revista Tinerilor Economişti umane au fost estimate între 40 şi 50 milioane de oameni. Aceste cifre uriaşe s-au datorat, nu numai dimensiunilor fără precedent ale bătăliilor, ci mai ales dezvoltării şi perfecţionării tehnicilor militare şi a armelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de arme cu o forţă de foc şi de distrugere comparabil mai mare decât cele deja existente.

În timpul celui de al doilea Război Mondial omenirea a asistat la revoluţionarea tehnicilor militare, ca urmare a aportului adus de oamenii de ştiinţă la modernizarea şi perfecţionarea mijloacelor de luptă. Astfel în aviaţie, progresele au vizat viteza, raza de acţiune, sarcina utilă şi plafonul de zbor. Cea mai de seamă realizare în acest domeniu a constituit-o, fără îndoială, apariţia avionului cu reacţie (ultimele luni ale războiului). În artilerie reapar, îmbunătăţite, proiectilele autopropulsate. O altă mare realizare, în acest domeniu, a fost racheta balistică cu rază mare de acţiune, prefigurând armele strategice din zilele noastre. De asemenea, oamenii de ştiinţă au găsit o aplicare revoluţionară a cunoştinţelor lor în tehnica militară.

În primul rând, au folosit proprietăţile undelor electro-magnetice de înaltă frecvenţă la detectarea de la distanţă a obiectivelor, adică radarul.

În al doilea rând au aplicat fizica nucleară în vederea construirii bombei atomice. Progresele nu s-au oprit aici şi alte ramuri vor cunoaşte progrese rapide, cum ar fi chimia sintetică, electronica, medicina şi în special chirurgia, etc.

Toate aceste arme noi şi performante erau costisitoare. Producerea mijloacelor militare cele mai noi a necesitat resurse financiare imense, care la rândul lor au necesitat eforturi susţinute din partea populaţiei. Astfel că, producţia bunurilor de consum a scăzut vizibil, ajungând ca în scurt timp să nu mai satisfacă minimul de subzistenţă. Consecinţele au fost multiple - mai întâi subalimentaţia, foametea şi lipsa de igienă, apoi apariţia unor maladii ca tifosul, malaria, tuberculoza, ce au condus la creşterea mortalităţii.

Având ca unic scop înfrângerea inamicului, aproape întreg potenţialul uman şi economic al ţărilor implicate în război a fost mobilizat în exclusivitate spre sectorul militar. Întreprinderile au fost reorganizate, trecându-se spre industriile specifice războiului, iar muncitorii s-au recalificat. Devine din ce în ce mai importantă, fabricarea de avioane, tancuri, tunuri, puşti şi alte arme ucigătoare. Spre exemplu, SUA, Germania şi Anglia, între 1939-1945, şi URSS între 1941-1945 au fabricat 653.000 avioane, 287.000 tancuri şi 1.041.000 tunuri33. Doar în 1944, Germania a produs 17.8000 tancuri, Uniunea Sovietică 29.000, Marea Britanie dor 5.000, iar SUA 17.500 (cu 12.000 tancuri mai puţin decât în anul precedent)34.

Cele mai reprezentative date sunt, însă, cele referitoare la producţia de aparate de zbor, pentru că e lesne de înţeles, că fără acestea, nici infanteria nici marina nu puteau acţiona cu succes. O bună coordonare a aviaţiei pe lângă faptul că făcea posibilă victoria în diferite campanii, reuşea să producă pierderi importante şi afecteze destul de grav economia inamicilor.

În 1943-1944 SUA produceau o navă pe zi şi un avion la fiecare cinci minute. Din datele tabelului se poate observa superioritatea alianţei anglo-americane

asupra Axei în ceea ce priveşte producţia aparatelor de zbor.

33 Gheorghe Cazan (coord.), Marea conflagratie a secolului XX - Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Ed. Politică, 1974, p.537.

152

34 Paul Kennedy, The Rise and the Fall of the Great Powers, New York, Vintage Books, 1989, p. 353.

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Tabelul 1 Producţia de avioane, 1939-194535

1939 1940 1941 1942 1943 1944 1945

SUA 5.856 12.804 26.277 47.836 85.898 96.318 49.761

URSS 10.382 10.565 15.735 25.436 34.900 40.300 20.900

Marea Britanie 7.940 15.049 20.094 23.672 26.263 26.461 12.070

Commonwealth 250 1.100 2.600 4.575 4.700 4.575 2.075

TOTAL ALIAŢI 24.178 39.518 64.706 101.519 151.761 167.654 84.806

Germania 8.295 10.247 11.776 15.409 24.807 39.807 7.540

Japonia 4.467 4.768 5.088 8.861 16.693 28.180 11.066

Italia 1.800 1.800 2.400 2.400 1.600 - -

TOTAL AXA 14.562 16.815 19.264 26.670 43.100 67.987 18.606

Aliaţii erau superiori şi în ceea ce priveşte tipul de armament pe care îl

produceau. În timp ce puterile Axei puteau să producă arme avansate (jet fighters, nave 23 U) în cantităţi mici, aliaţii puteau să producă noi tipuri de arme (Superfortresses, Mustangs, light fleet carriers) fără prea mari probleme. Asta pentru că aliaţii aveau un potenţial manufacturier dublu, faţă de puterile Axei, un potenţial de război şi un venit naţional de trei ori mai mare, chiar dacă venitul Franţei era totalizat la cel al Germaniei. În anul 1943, Marea Britanie cheltuia pentru producţia de armament cca. 11,1 miliarde dolari (dolari la nivelul anului 1944), URSS - 13.9 miliarde dolari, SUA - 37.5 miliarde, adică un total de 62.5 miliarde dolari pentru puterile aliat, faţă de 18.3 miliarde dolari ale Axei, din care 13.8 miliarde - Germania şi 4.5 miliarde - Japonia.

Cea mai mare realizare în domeniul înarmării a constituit-o, fără doar şi poate, bomba atomică. După şase ani de cercetări asidue şi aproximativ 2,5 miliarde dolari investiţi în acest proiect, o bombă atomică test - prima de acest fel din istorie - a explodat în New Mexico, la Los Alamos, pe 16 iulie 1945.

Primul pas făcut în direcţia obţinerii unei astfel de arme, l-au realizat în 1938, doi germani, Otto Hahn şi Fritz Strassmann, de la Institutul berlinez “Kaiser-Wilhelm”, şi a constat în prima fisiune a unui nucleu de uraniu. Vor mai exista şi alţi savanţi care se vor preocupa de probleme similare: Niels Bohr, Joliot Curie - încearcă să realizeze o “dezintegrare în lanţ” a 10 tone uraniu, Albert Einstein, Fermi, Szilard, Wigner, Edgar Sengier.

La aproximativ doi ani, în toamna lui 1940, se declanşează Planul Manhattan, prin cooperarea dintre cercetătorii francezi, britanici, germani (emigranţi) şi americani. Cercetările se realizează în mai multe locaţii: Berkley, Los Alamos, Hanfosd şi Oakridge36. În momentul în care savanţii descoperă bomba atomică, este deja prea târziu pentru a putea fi folosită pe fronturile europene.

Explozia acestei prime bombe atomice a avut loc în prima zi a Conferinţei de la Potsdam, conferinţă în timpul căreia i-a fost trimis Japoniei un ultimatum prin care i se cerea capitularea imediată. Un refuz al Japoniei, ar fi provocat utilizarea unei noi şi teribile arme, fără a se preciza despre ce fel de armă este vorba. Japonezii, considerând că deja au fost folosite împotriva lor cele mai teribile arme existente, vor anunţa continuarea luptei. Noul preşedinte al SUA, Harry Truman, autorizează lansarea noii

35 Ibidem, p.354.

153

36 un oraş construit special pentru acest proiect, care adăpostea 75.000 locuitori din cele 150.000 persoane implicate în Proiectul Manhattan

Revista Tinerilor Economişti bombe, oricând după 3 august 1945 atunci când condiţiile meteo vor fi favorabile.37 Se pare că această decizie n-a fost rezultatul unei foarte profunde analize a consecinţelor. Specialiştii militari şi conducătorii politicii au avut numeroase discuţii cu oamenii de ştiinţă care au creat bomba. În aceste discuţii au fost făcute câteva sugestii, destul de firave, privind invitarea japonezilor la o demonstraţie, în ideea că aceştia ar putea conştientiza consecinţele utilizării unei astfel de arme. Aceste sugestii nu s-au bucurat însă de un sprijin prea mare, considerându-se că bombele au fost create pentru a fi utilizate, comitetul ştiinţific recomandând ca un oraş japonez să fie lovit, astfel încât japonezii să-şi poată face o idee clară despre forţa deţinută, în acel moment, de inamicii lor.

Pe data de 12 iulie, 150 de specialişti au fost supuşi unui referendum: • pentru o demonstraţie militară în Japonia, urmată de o nouă cerere de

capitulare, au votat 46% din cei interogaţi; • pentru o demonstraţie în SUA, în faţa reprezentanţilor Japoniei, au optat

26% de cercetători; • pentru o acţiune pur militară, s-au pronunţat 15,33%; • pentru o demonstraţie publică, fără legătură cu Japonia, au votat 10,67%

din cei chestionaţi; • pentru renunţarea la orice folosire a bombei şi păstrarea secretului, s-au

pronunţat 4%38. Alegerea oraşului nu a fost una dificilă, în Japonia existând doar 4 oraşe -

Kyoto, Hiroshima, Nagasaki şi Kokura, care nu suferiseră prejudicii majore. Prima opţiune a fost oraşul Kyoto, dar acesta reprezenta pentru japonezi un loc sfânt, un centru al peregrinărilor religioase şi culturale şi sediul tradiţional al împăraţilor în perioada şogunatului. Cea de a doua opţiune a fost oraşul Hiroshima, un oraş industrial, cu o suprafaţă de 7 mile pătrate şi aproximativ 350.000 locuitori.

În 6 august 1945, la ora 915 dimineaţa, avionul B-29, numit Enola Gay, pilotat de colonelul Tibbets, lansează deasupra centrului oraşului o bombă de 4,5 tone, numită Little boy, care explodează în aer, la 600m de sol şi degajă o lumină orbitoare. Oraşul este acoperit de un nor de flăcări, fum şi praf în formă de ciupercă. Într-o secundă o suprafaţă de 2,5 km din oraş a dispărut şi aproximativ 78.150 de oameni au murit, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi, faţă de cele 20.000 aproximate de Oppenheimer. Oraşul Hiroshima a fost distrus, şi s-a creat un deşert atomic pe o suprafaţă de 11 km2. În mijlocul teroarei şi dezastrului se năştea era atomică.

O bombă cu plutoniu, de 5 tone, numită Fat man, este lansată la 9 august 1945, ora 10.58, asupra oraşului Nagasaki. Numărul morţilor a fost de 73.884 şi încă 74.904 răniţi. Un alt oraş distrus, o altă tragedie pentru umanitate, dar ce mai însemna o tragedie în plus?

Motivele care au stat la baza deciziei privind utilizarea bombei rămân totuşi ne pe deplin elucidate. Să fi fost dorinţa americanilor de a-şi reduce pe cât posibil numărul de victime? Să fi fost o modalitate prin care se justifica cheltuirea acestei sume exorbitante pentru proiectul Manhattan? Să fi fost un avertisment pentru Stalin? Se pare, că toate aceste întrebări rămân fără un răspuns mulţumitor, sau poate răspunsul ar fi: câte puţin din fiecare. 37 între 3 şi 6 august a fost un taifun.

154

38 Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-aldoilea război mondial, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.401.

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Începând cu 1946, după Hiroshima şi Nagasaki, SUA experimentează mai

multe explozii nucleare, în jurul atolului Bikini. Sovieticii la rândul lor, pentru a reduce din handicap întreprind cercetări intensive. În aceste condiţii, în lume se declanşează teroarea unui nou război şi se intră într-o nouă eră: era atomică.

Pe toată durata războiului rece relaţia dintre cele două superputeri, a stat sub spectrul armamentului nuclear şi al puterii de distrugere în masă la nivel absolut. Astfel că distrugerea în masă reprezenta în plan militar ceea ce producţia de masă reprezenta în plan economic.

Cea de a Doua Conflagraţie Mondială a generat adâncirea diferenţelor dintre cele două continente, Europa şi America de Nord, de fapt, diferenţele dintre cei doi actori importanţi ai vieţii economice internaţionale, economiile europene şi SUA. Pe de o parte probleme europene vizau reconstrucţia economică, restabilirea echilibrelor financiar-monetare, aplanarea problemelor sociale. Pe de altă parte, SUA îşi întăreau poziţia de lider a economiei mondiale, datorită faptului că capitalul şi dolarul american era prezent peste tot în lume. La baza acestor realităţi, au stat fără îndoială, condiţiile în care cele două părţi au participat la conflict.

Toate acestea au marcat si în acelasi timp au determinat evoluţia ulterioară a economiei mondiale şi dacă privim asupra acestor date, se poate spune că dictonul lui Clauserwitz “războiul este un act de violenţă împins până la limita extremă” s-a confirmat.

BIBLIOGRAFIE 1. Cazan, Gh. (Coord.) ,Marea conflagraţie a secolului XX- Al Doilea Război

Mondial, Bucureşti, Ed. Politică, 1974 2. Fontaine, A. Istoria războiului rece, Bucuresti, Ed. Militară, 1993. 3. Kennedy, P. The Rise and the Fall of the Great Powers, New York,

Vintage Books, 1989. 4. Launay, J. D. Mari decizii ale celui de-aldoilea război mondial,

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. 5. Loth, W. Împartirea lumii - Istoria Razboiului Rece, 1941-

1955,Bucuresti, Ed.Saeculum I.O., 1997. 6. Lumperdean, I.,

Salanţă, M. Istoria economiei, Cluj-Napoca, 2004.

7. Mccauley, M. Rusia, America si Razboiul Rece, Iasi, Ed. Polirom, 1999.

8. Mureşan, M. Evolutii economice 1945-1990, Bucuresti, Ed. Economică, 1995

9. Toffler, A. şi Heidi Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Ed. Antet, 1995.

10. Teulon, F. Cronologia economiei mondiale,Iasi, Institutul European, 1998.

11. Soulet, J.F. Istoria comparata a statelor comuniste, din 1945 pâna în zilele noastre,Iasi, Ed. Polirom, 1998.

12. Urwin, D. Dictionar de istorie si politică europeană 1945-1995, Iasi, Institutul European, 2000.

155


TRECEREA ROMANIEI LA EURO

Drd. Tudor Popescu Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: On May 1, 2004 eight Central and Eastern european countries (Estonia, Latvia, Lithuania, Hungary, Poland, the Slovak Republic, the Czech Republic and Slovenia) and the Mediterranean countries of Malta and Cyprus (EU-10) joined the European Union. Membership in the EU, however, does not mean immediate introduction of the Euro. After accession the EU-10 became members of the Economic and Monetary Union (EMU) but they will initially keep their own currency. The new EU countries cannot convert to the Euro until they meet the Maastricht criteria. As a result of these previsions the new member states will not be able to introduce the Euro until January 2007. However, since the EU-10 do not have an Opting-Out clause as do Great Britain and Denmark they are obligated to convert to the Euro once they meet the Maastricht criteria.

Key words: 1 MAY 2004, MAASTRICHT CRITERIA, EU-10, INTRODUCTION OF EURO, ROMANIA

1. Cele 5 criterii de la Maastricht În viitor, pentru noile ţări membre ale UE nu vor mai exista derogări

permanente de la participarea la „Zona EURO”, precum cele acordate Danemarcei şi Marii Britanii.

Totuşi, Tratatul de la Maastricht nu prevede un calendar strict pentru adoptarea EURO, lăsând acest proces la latitudinea fiecărei ţări, în consultare cu Comisia Europeană (CE) (Bruxelles) şi Banca Centrală Europeană (BCE) (Frankfurt).

Cele 5 criterii de îndeplinit pentru adoptarea EURO sunt: 1. un deficit bugetar de maximum 3% din PIB; 2. datorie publică de maximum 60% din PIB; 3. rată a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media inflaţiei

celor mai „bune” 3 ţări din anul precedent (adică 1,3% + 1,5% = 2,8% pentru 2003) 4. dobânzi nominale la datoria pe termen lung (10 ani) care să nu depăşească

cu mai mult de 2% media dobânzilor celor mai „bune” 3 ţări din punctul de vedere al inflaţiei (adică 4,3% + 2% = 6,3% pentru 2003);

5. participarea pentru cel puţin 2 ani în ERM-2 fără devalorizări unilaterale ale monedei naţionale. Această ultimă condiţie este şi cea mai dură, deoarece în ERM-2 autorităţile bancare naţionale nu beneficiază de garanţia explicită a celorlalte bănci centrale de a interveni în sprijinul monedei lor.

156

Secţiunea Teorie Economică – Relaţii economice internaţionale Consecinţa 1: Perioada de „purgatoriu” în ERM-2 trebuie să fie cât mai scurtă. ERM-2 este

ANTECAMERA adoptării EURO. Consecinţa 2: În ERM-2 trebuie intrat numai dacă există certitudinea îndeplinirii celor 5

criterii.

2. Pregătirea ţărilor central-europene pentru aderarea la euro Ţările central-europene nu sunt pregătite, în prezent, să adere la EURO

Criteriul Deficitul bugetar (% PIB)

Datoria publică (% PIB)

Rata inflaţiei (%)

Dobânzi la titluri (10 ani) (%)

Stabilitatea cursului valutar*

Criterii îndeplinite

Criteriul - 3,0 < 60 < 2,8 < 6,3 Da 5 Cehia - 7,8 34,5 0,4 4,0 Nu 3 Ungaria - 5,5 56,8 4,7 6,7 Nu 1 Polonia - 4,6 44,8 0,8 5,4 Nu 3 Slovacia - 5,2 43,8 8,1 5,0 Nu 2 România - 2,7 27,0 14,0 - Nu 2

* - Faţă de media ultimilor 3 ani a ratei de schimb a monedei naţionale în EURO. Surse: Credit Suisse First Boston (CSFB), „European Integration Quaterly”, septembrie 2003; Calcule proprii. Cu toate acestea, ele solicită date foarte ambiţioase pentru intrarea în ERM-2, şi

respectiv, Zona EURO:

Ţara Ţinta pentru intrarea în ERM-2 Părerea CSFB Cehia 2009-2011 2009-2010 Ungaria 01.01.2008 2009 Polonia 2008-2009 2009 Slovacia 2008-2009 2009 România 2009-2010 2012-2014

Sursa: Credit Suisse First Boston (CSFB), „European Integration Quaterly”, septembrie 2003; Calcule proprii.

157


România: criterii de convergenţă nominală Criteriul Deficit bugetar

(% din PIB) Datoria publică (% din PIB)

Rata inflaţiei (% anual)

2000

2001

2002

2003

2000

2001

2002

2003

2000

2001

2002

2003

Criterii Maastricht

< 3

< 60

< 1,5 peste cele mai performante 3 ţări UE (1,3% + 1,5% = 2,8% pentru 2003)

România

- 4,6

- 3,3

- 2,2

- 2.5

23,9

23,1

22,7

23,7

45,7

34,5

22,5

15,3

Criteriul Dobânzi la titluri

(10 ani) (%) Modificare curs LEU / EURO* (% anual)

2000

2001

2002

2003

2000

2001

2002

2003

Criterii Maastricht

< 2 peste cele mai performante 3 ţări UE (4,3% + 2% = 6,3% pentru 2003)

± 2,5 - 15 faţă de paritatea centrală

România

x

x

x

x

- 18,3

- 23,3

- 16,7

- 16,8

* - Faţă de cursul de schimb mediu pentru ultimii 3 ani a Leului în Euro. ± 2,5% în banda îngustă a ERM-2. ± 15% în banda largă a ERM-2. x - nu este cazul Surse: Banca Naţională a României, Institutul Naţional de Statistică

Produs intern brut (PIB) pe locuitor PIB/capita 2003 PIB/capita 2003 Ţara EURO* % din media

UE15 EURO** % din media

UE15 Bulgaria 5.900 24,6 2,240 9,1 Cehia 14.400 60,0 7.168 29,2 Ungaria 13.600 56,7 7.278 29,7 Polonia 9.500 39,6 4.688 19,1 România 5.900 24,6 2.168 8,8 Slovacia 11.400 47,5 5.397 22,0 Slovenia 17.700 73,8 12.347 50,3

* - Calculat în termenii reali ai puterii de cumpărare ** - În funcţie de cursul de schimb mediu anual Surse: European Commission – Country Reports 2003; ERBD – Transition Report 2003 Websites of National Statistics Institutions World Bank Atlas, 2003 NOTĂ: Conform metodologiei Băncii Mondiale Ţările „bogate” au un PIB/capita de peste 9.205 USD/an Ţările „mediu-bogate” au un PIB/capita de 2.975-9.206 USD/an Ţările „mediu-sărace” au un PIB/capita de 745-2.975 USD/an Ţările „sărace” au un PIB/capita sub 745 USD/an

158


Criterii de convergenţă reală 2003

PIB/capita Ţara Deficit bugetar (% în PIB)

Datorie publică (% în PIB)

% din media UE15*

% din media UE15**

Bulgaria 0,0 50,8 24,6 9,1 Cehia - 8,0 30,7 60,0 29,2 Ungaria - 5,4 57,9 56,7 29,7 Polonia - 4,3 45,1 39,6 19,1 România - 2,5 23,7 24,6 8,8 Slovacia - 5,1 45,1 47.5 22,0 Slovenia - 2,2 27,4 73,8 50,3 Zona EURO - 2,8 70,4 100 100

* - Calculat în termenii reali ai puterii de cumpărare ** - În funcţie de cursul de schimb mediu anual (Leu/EURO) Surse: European Commission – Regular Reports 2003; ECB – Statistics Pocket Book, February 2004

3. Comentarii despre ERM-2 Sistemul ERM-2 este caracterizat de: - o paritate centrală, - o bandă „îngustă” (± 2,25%) şi - o bandă „largă” (± 15%)

Banda îngustă

+ 2,25%

- 2,25%

+ 15%

- 15%

Banda largă

Paritatea centrală

Conform Comisiei Europene, păstrarea unui curs stabil, timp de 2 ani, în cadrul ERM-2, presupune încadrarea în banda „îngustă” (± 2,25%).

Totuşi, în practică, Comisia Europeană şi Banca Central Europeană vor putea tolera o încălcarea a bandei „înguste”, în sensul aprecierii, nu şi al deprecierii monedei naţionale (ca în cazul Greciei care a marcat o apreciere de 9% faţă de paritatea centrală). În practică rezultă o bandă asimetrică, de + 15% şi – 2,25%, care trebuie apărată timp de (cel puţin) 2 ani, cu forţe proprii, fără vreun sprijin extern.

Comentariul 1: O apreciere reală se poate obţine şi la o inflaţie de 2-3% ( cu curs fix), ca şi la o

inflaţie de 10-12% (dar cu depreciere nominală de 8-9%).

159

Revista Tinerilor Economişti Comentariul 2: Coşul valutar actual al României (60% Euro + 40% USD) creează riscuri mari

de depăşire în minus a benzii înguste. Posibilă soluţie (?): trecerea la un coş valutar - (80% EURO + 20% USD) în 2005 şi la - 100% EURO în 2007.

4. Argumente pro şi contra intrării rapide a româniei în zona euro Argumente PRO Argumente CONTRA Sporirea încrederii investitorilor străini Efectul Balassa – Samuelson* şi

necesitatea convergenţei reale Reducerea dobânzilor interne la niveluri foarte scăzute

Existenţa unor şocuri asimetrice într-o economie încă nesincronizată, precum cea a României

Lipsirea politicienilor de un instrument de ajustare nominală şi obligarea lor la promovarea reformelor reale

Eventuala opoziţie a Comisiei Europene şi a Băncii Central Europene

* - Efectul Balassa-Samuelson (1964) = Dacă creşterea productivităţii (valoarea

adăugată/lucrător) în sectoarele comerciale (W1) faţă de cele necomerciale (servicii) (W2) este mai mare decât în alte ţări, va avea loc o apreciere a cursului de schimb al Leului (iar mărfurile româneşti vor fi relativ mai scumpe decât cele ale partenerilor din UE, reducând exporturile româneşti în UE).

În economiile emergente în tranziţie situaţia este mai complicată: a. Ele au o productivitate mai mică decât ţările UE. Aici W1 creşte mai repede

decât W2. Şi distanţa dintre cele două productivităţi este mai mare decât în ţările UE. b. Creşterea W1 duce la mărirea salariilor din întreaga economie pentru că

salariaţii din servicii solicită aceleaşi creşteri ca în sectoarele comerciale. Aceasta induce creşterea inflaţiei pentru că mărirea salariilor în sectorul serviciilor nu este justificată de creşterea mai rapidă a productivităţii. Astfel că inflaţia în loc să scadă, creşte. Deutsche Bundesbank estimează că circa 2-2,5% din inflaţia din ţările în tranziţie din Europa se datorează „Efectului Balassa-Samuelson”39. Din cauza „Efectului Balassa-Samuelson” ţările candidate au o inflaţie mai mare decât în UE. Politicile monetare restrictive antiinflaţioniste, neînsoţite de restructurarea şi performanţele economiei reale, ar acţiona ca o frână a creşterii şi dezvoltării şi ar sancţiona – culmea – tocmai sectoarele performante punându-le în aceeaşi poziţie cu cele neperformante. Asemenea politici antiinflaţioniste ar induce, pe termen lung, un nou proces inflaţionist.

Ce este de făcut ? 1. Apropierea W din cele 2 sectoare în economiile emergente.

160

39 „The Deutsche Bundesbank estimates that around 2 to 2,5 percentage points of the total inflation rate can be attributed to the Balassa-Samuelson Effect” (in „The EU Accession Countries in the run-up to Euro”, Germany, KfW - Research, no. 10, January 2004, p. 7).

Secţiunea Teorie economică – Relaţii economice internaţionale 2. Promovarea politicilor antiinflaţioniste gradual şi în concordanţă cu

evoluţiile din economia reală. 3. Apropierea W din ţările candidate spre nivelul celor din UE. Consecinţele directe ar fi: 1. Comerţ exterior reciproc avantajos 2. Convergenţă reală a economiilor emergente cu cele din UE 3. Reducerea inflaţiei în ţările emergente. Concluzii: 1. Este esenţial ca reformele principale (restructurarea, privatizarea, politica

salarială, mobilitatea forţei de muncă, politica fiscală) să fie abordate frontal ÎNAINTE, şi nu după intrarea în ERM-2. Acolo, sprijinul este potenţial mai mare, dar şi costurile unui eventual eşec se multiplică exponenţial.

2. Experţii UE apreciază că noii membri intraţi în 2004 vor putea intra în ERM-2 prin 2006-2008 şi vor adopta EURO prin 2010-2012.

3. Experţii români consideră că România poate intra în ERM-2 prin 2009-2010 şi poate adopta EURO prin 2012-2014.

BIBLIOGRAFIE 1. Buiter, W.,

Grafe, C. “Anchor, Float or abandon Ship: Exchange Rate Regimes for Accesion Countries”, Working Paper No. 3184, CEPR, London (2002)

2. Isărescu, Mugur

“Trecerea României la euro”, Conferinţă la Universitatea Babeş-Bolyai, 29 martie 2004

3. Kopits, G. “Implications of EMU for Exchange Rate Policy in Central and Eastern Europe”, IMF Working Paper 99/9, Washington DC (1999)

4. Lazea Valentin “Drumul spre euro”. Economistul şef al BNR 2003 5. Papadia, F. Discurs introductiv la Sesiunea „Monetary and Exchange

Rate Policies and the Practical Functioning of the ERM 2”, Seminarul asupra preocesului de aderare, Paris (2004)

6. Wyplosz, C. „The Path to the Euro for Enlargement Countries” Briesfing Notes to the Committee for Economic Affairs of the European Parliament (2002)

7. *** Bundesbank Monthly Report, October 2001 8. *** Credit Suisse First Boston (CSFB),European Integration

Quaterly, September 2003 9. *** World Bank Atlas, 2003 10. *** European Commission Country Reports 2003 11. *** Banca Naţională a României, site www.bnro.ro 12. *** Institutul Naţional de Statistică, date 2003, site www.insse.ro13. *** European Central Bank, Statistics Pocket Book, February

2004

161

http://www.insse.ro/


MANAGEMENTUL RISCULUI LA NIVELUL UNEI UNITĂŢI ECONOMICE

Asist. univ. drd. Daniel CÎRCIUMARU Lect. univ. dr. Marian SIMINICĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: This paper presents a few general considerations regarding the risk management in a company. In this respect, the authors present the contain of the risk management and the role of the firm’s management in this process, the place and the way of integration the risk management in the global strategic diagnosis of the company. At the end of the paper, there are emphasized the relationship between the level of the risk, the constraints determined by the environment and the level of uncertainty and, also, the main protection measures that a company can use against the risk. Also, the authors make a few qualitative appreciations regarding the process of choosing an adequate method for the risk management, taking into consideration the possibilities of the firm and the relation cost-results.

Key words: risk management, probability, risk strategy, uncertainty, protection measures

Desfăşurarea corespunzătoare a activităţii ridică managerilor firmelor o serie de probleme, respectiv asigurarea resurselor financiare necesare, a resurselor materiale, a capitalului uman, identificarea oportunităţilor de afaceri, a poziţiei pe care firma doreşte să o ocupe pe piaţă etc. Rezolvarea tuturor acestor probleme implică adoptarea unor decizii, în fundamentarea acestora managerii trebuind să ţină seama de riscurile care afectează întreaga activitate a companiei.

Analiza riscului la nivelul unei entităţi economice este foarte importantă pentru managementul unei întreprinderi, deoarece sprijină managerii în procesul de adoptare a strategiei de risc, îi avertizează în legătură cu deteriorarea climatului de afaceri şi reprezintă suportul de bază în adoptarea şi implementarea unor strategii de intervenţie în situaţii critice.

Managementul riscului la nivelul unui agent economic reprezintă procesul de gestionare a expunerii la risc a unei întreprinderi sau activităţi, presupunând adoptarea de măsuri eficiente, care să minimizeze consecinţele materializării riscului. Managementul riscului are drept scop reducerea vulnerabilităţii firmei la schimbările nefavorabile ale mediului în care activează, în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.

Procesul de gestionare a riscului presupune: ♦ cunoaşterea, pe cât posibil, a tuturor factorilor care pot influenţa

negativ desfăşurarea activităţii; ♦ estimarea gravităţii consecinţelor materializării riscului;

162

Secţiunea Statistică – Informatică economică

♦ identificarea şi implementarea unor măsuri de prevenire şi protecţie împotriva riscului;

♦ transferul efectelor ce nu pot fi gestionate de firmă la societăţi specializate în gestiunea riscurilor;

♦ adoptarea de măsuri eficiente de reducere sau eliminare a pierderilor în cazul materializării riscului;

♦ urmărirea măsurii în care firma a reuşit să gestioneze riscurile şi revizuirea strategiei în acest domeniu, dacă acest lucru se impune. Managementul riscului presupune stabilirea de către manager a limitelor între

care este dispus să-şi asume riscul şi impactul acestuia asupra rentabilităţii întreprinderii (atitudinea firmei faţă de risc), nivelul concret de risc la care este expusă activitatea firmei şi adoptarea unor măsuri de eliminarea sau de reducere a riscului în vederea optimizării rezultatelor. Există o strânsă legătură între rezultatele obţinute de către o firmă şi modul în care sistemul de management este capabil să gestioneze eficient riscul prin măsurile adoptate. În acest sens, tehnicile şi instrumentele de management al riscului elaborate trebuie să permită:

♦ măsurarea riscului, determinarea structurii sale şi a gradului de expunere a activităţii;

♦ estimarea probabilităţii de materializare a riscului; ♦ controlul riscului prin monitorizarea permanentă a evoluţiei

înregistrate de nivelul şi structura riscului şi luarea măsurilor pentru adaptarea firmei la condiţiile concrete. Măsurarea riscului presupune, de fapt, măsurarea efectelor sau pagubelor care

se estimează a se produce în cazul materializării acestuia. Mărimea riscului se poate determina cu ajutorul unor indicatori cantitativi sau calitativi, care trebuie să reflecte influenţa fenomenelor negative asupra activităţii analizate. Pe aceasta bază, întreprinzătorul trebuie să adopte acele decizii care să minimizeze efectele riscului asupra activităţii firmei. Mărimea şi modul de măsurare a riscului sunt condiţionate, în mare parte, de atitudinea decidentului faţă de risc, respectiv de modul în care acesta gândeşte şi ia în considerare un risc.

Estimarea mărimii riscului şi, implicit, a efectelor sale se poate realiza numai în condiţiile cunoaşterii probabilităţii de apariţie a efectelor, a perioadei în care se manifestă şi a dinamicii lor.

Conceptul de probabilitate este definit ca fiind gradul în care este posibilă producerea unui anumit eveniment în condiţii determinate. El are semnificaţie numai în cadrul universului probabilistic, acesta fiind un spaţiu în care se pot identifica toate stările naturii şi li se pot asocia probabilităţile de apariţie. În privinţa analizei riscului, aceasta înseamnă că decidentul este capabil să determine toate scenariile posibile, atât favorabile, cât şi nefavorabile, precum şi probabilităţile de apariţie a acestora. Probabilităţile pot fi stabilite obiectiv, atunci când evenimentele studiate au un caracter repetitiv şi se poate determina statistic distribuţia de frecvenţe, sau subiectiv, atunci când se bazează pe raţionamentele sau opiniile formulate de decident.

Probabilitatea obiectivă se stabileşte pornind de la observaţii reale într-o perioadă anterioară de timp şi se determină ca raport între numărul de cazuri favorabile şi numărul de cazuri posibile:

,Nn

=p

163

Revista Tinerilor Economişti unde: p – probabilitatea de apariţie a unui anumit eveniment; n – numărul de cazuri în care evenimentul se realizează; N – numărul total de cazuri posibile. Probabilitatea subiectivă derivă din imposibilitatea cunoaşterii complete a

evenimentelor sau fenomenelor şi se determină de către decident pe baza capacităţii sale profesionale şi intelectuale, a structurii sale psihologice, experienţei, cunoştinţelor acumulate etc. Acest tip de probabilitate se sprijină, însă, nu numai pe factori psihologici, ci şi pe frecvenţe determinate statistic.

Controlul riscului presupune adoptarea unor decizii menite să reducă efectele riscului asupra activităţii economice. Implementarea politicii de control al riscului implică un anumit cost, care cuprinde trei elemente componente:

♦ cheltuieli pentru prevenirea şi protecţia împotriva riscului; ♦ cheltuieli de transfer al efectelor riscului asupra terţilor (primele de

asigurare plătite societăţilor specializate de asigurare); ♦ pierderile pe care suportă firma, indiferent de mijloacele sau

deciziile adoptate. Pentru controlul riscurilor, firma poate implementa atât mijloace de control prin

prevenire şi protecţie, cât şi mijloace de control prin transferul riscului. În prima categorie se includ acele măsuri preventive luate de către

managementul firmei pentru reducerea posibilităţilor de apariţie a riscului şi care asigură reducerea costului riscului şi limitarea volumului pierderilor chiar în condiţiile materializării unui risc. Pentru un control eficient al riscurilor încă din faza de prevenire, foarte importantă este analiza diagnostic a activităţii firmei, efectuată fie global, pe întreaga activitate, fie parţial, pe anumite funcţii, atât la întreprinderile performante, în scopul cunoaşterii vulnerabilităţilor, cât şi la întreprinderile cu dificultăţi, în scopul redresării financiare.

Mijloacele de transfer al riscului sunt aplicabile în cazurile în care nivelul ridicat al riscului nu poate fi acceptat de către agentul economic şi nu poate fi controlat prin mijloace specifice de prevenire sau protecţie. Transferul total sau parţial al riscului asupra terţilor se face în baza unor raporturi contractuale (contracte de asigurări, contracte comerciale), care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi. Operaţiunea de transfer al riscului asupra terţilor generează pentru agentul economic în cauză un anumit cost. De cele mai multe ori, riscurile speculative de natură financiară sunt preluate de către piaţa financiară, iar riscurile pure de către societăţile de asigurare.

Condiţiile economice nefavorabile şi imposibilitatea cunoaşterii evoluţiei pieţei implică o serie de riscuri pentru întreprinderi şi pun probleme deosebite pentru managementul acestor companii. Analiza riscurilor are, în aceste condiţii, rolul de a oferi decidenţilor informaţii despre riscurile asociate unei activităţi, de a reduce situaţiile de incertitudine cu care se va confrunta firma în viitor şi de a anticipa cât mai corect mediul de afaceri în care va opera.

Managementul riscului nu presupune numai o analiză separată a acestuia, ci armonizarea sa cu strategia de dezvoltare a firmei şi identificarea variabilelor de creştere a activităţii în viitor. Analiza riscului presupune descompunerea activităţii firmei în elemente componente, identificarea factorilor ce determină riscul, a naturii acestora şi a mecanismelor de acţiune a acestora, oferind decidenţilor o imagine clară asupra punctelor forte şi slabe ale întreprinderii. Date fiind aceste considerente, analiza riscului la nivelul unui agent economic poate fi integrată în cadrul diagnosticului

164

Secţiunea Statistică – Informatică economică global-strategic al activităţii unei firme, realizarea sa necesitând parcurgerea următoarelor etape:

♦ identificarea problemelor şi a disfuncţionalităţilor ce pot apărea ca urmare a evoluţiei nefavorabile a variabilelor economice;

♦ analiza riscului, respectiv descompunerea pe factori de risc, identificarea factorilor de influenţă, a cauzelor, a oportunităţilor şi vulnerabilităţilor firmei;

♦ evaluarea posibilităţilor de ameliorare a situaţiei; ♦ elaborarea strategiei de risc; ♦ implementarea în practică a strategiei de risc; ♦ evaluarea şi controlul rezultatelor obţinute în vederea corectării

ulterioare a strategiei de risc. Condiţia de bază pentru funcţionarea corespunzătoare a sistemului de

management al riscului al nivelul unei entităţi economice este identificarea corectă a acestuia, aceasta fiind primordială în stabilirea nivelului optim de protecţie într-o anumită afacere. Dacă riscul este subevaluat, nivelul protecţiei va fi insuficient pentru acoperirea pierderilor, iar dacă este supraevaluat, costul protecţiei suplimentare va diminua rezultatele

În construcţia unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să aibă în vedere evaluarea corectă a riscului şi adoptarea unor măsuri adecvate de diminuare şi prevenire a efectelor negative ale materializării sale. În această privinţă, principala problemă care se pune este alegerea unor măsuri care să asigure un nivel corespunzător de protecţie cu un minim de costuri. Aceasta este, însă, o sarcină dificilă, având în vedere numărul mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziţie şi de gradul ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalităţi de protecţie împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective, care reflectă percepţia şi atitudinea managerilor faţă de risc.

Considerând activitatea firmei ca o investiţie derulată într-un mediu de afaceri, ea se confruntă cu o multitudine de constrângeri şi incertitudini. În acest sens, riscul firmei poate fi privit ca o combinaţie între incertitudine şi constrângeri, managementul întreprinderii având la dispoziţie mai multe alternative pentru a realiza o protecţie eficientă împotriva riscului, în funcţie de relaţia dintre cele două variabile, aşa cum se observă din figura următoare:

Incertitudine

Nivelul acceptabil al

Co n s t r â n g e r i

Figura 1 – Nivelul riscului în funcţie de gradul de incertitudine şi constrângerile impuse de mediu

165

Revista Tinerilor Economişti Din figura anterioară, se observă că un nivel rezonabil al riscului activităţii

firmei se situează în interiorul dreptunghiului, unde combinaţia dintre constrângeri şi incertitudine înregistrează un nivel optim. Totodată, pentru reducerea riscului, managementul firmei dispune de două alternative posibile:

♦ reducerea gradului de incertitudine cu privire la diferitele aspecte ale activităţii întreprinderii (prin identificarea unui număr cât mai mare de factori generatori de risc, prin estimarea corectă a probabilităţii de materializare a acestora etc.);

♦ reducerea numărului de constrângeri impuse de mediul în care activează firma. În practică, însă, modificarea numărului de constrângeri este dificil de realizat,

întrucât se referă la un număr mare de variabile, cele mai multe imposibil de influenţat; în aceste condiţii, singura alternativă viabilă de diminuare a riscului pe care managerii o au la dispoziţie este reducerea gradului de incertitudine, printr-o cunoaştere cât mai completă a condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Măsurile de protecţie împotriva riscului ce pot fi adoptate de către firme sunt diverse şi pot fi clasificate după numeroase criterii. Astfel, după frecvenţa de apariţie a factorilor de risc şi gravitatea lor, măsurile de protecţie se pot grupa în patru categorii:

♦ evitarea riscului; ♦ transferul riscului (asigurarea); ♦ asumarea riscului; ♦ prevenirea riscului.

Gravitatea factorilor

TRANSFERUL RISCULUIASUMAREA RISCULUI

MĂSURI DE PREVENIRE

redusă

redusă

ridicată

ridicată

EVITAREA RISCULUI

Frecvenţa de apariţie a factorilor de risc

Figura 2 –Matricea alternativelor de gestiune a riscului Când factorii de risc au o frecvenţă mare de apariţie, iar coeficientul de

gravitate al acestora este ridicat, soluţia cea mai bună pentru firmă este renunţarea la desfăşurarea acelei activităţi. În acest caz, probabilitatea de materializare a riscului este ridicată, iar efectele negative care se produc sunt inacceptabile pentru companie. Totodată, costurile de gestionare a riscului sunt ineficiente, ele neputând fi acoperite de rezultatele obţinute. Trebuie precizat că această alternativă este posibilă numai înaintea derulării unei operaţiuni sau înaintea efectuării unei investiţii, în toate celelalte cazuri întreprinderea nemaiputând evita riscul, fiind nevoită să adopte alte metode de protecţie, care să limiteze pierderile provocate.

166

Secţiunea Statistică – Informatică economică Dacă frecvenţa de apariţie a factorilor de risc este scăzută, iar coeficientul de

gravitate este, de asemenea, redus, firma îşi poate asuma riscul, întrucât metodele de diminuare şi protecţie au o eficienţă ridicată. În această situaţie, riscul are un nivel scăzut, iar efectele negative, dacă se produc, au un impact neglijabil asupra rezultatelor activităţii.

Dacă frecvenţa de apariţie a factorilor este scăzută şi coeficientul de gravitate este mare, întreprinderea poate opta pentru transferul riscului la o firmă specializată de asigurare, iar dacă frecvenţa de apariţie este ridicată şi coeficientul de gravitate redus, firma va adopta măsuri adecvate de protecţie pe plan intern, în acest ultim caz gestiunea riscului făcându-se în totalitate la nivelul agentului economic.

Pentru gestionarea riscului, managerii firmelor au la dispoziţie o serie de alternative strategice care pot fi utilizate pentru reducerea riscului. O parte din aceste măsuri poate fi aplicată înainte de începerea derulării unei activităţi, iar altele se pot implementa pe parcursul desfăşurării acesteia.

Adoptarea unei anumite metode de administrare a riscului ţine seama şi de forţa de piaţă a companiei şi de costurile pe care le implică măsurile de protecţie. Fiecare firmă trebuie să-şi elaboreze propriile modele de optimizare a raportului risc – cost – rezultate, ţinând cont că profiturile obţinute trebuie corelate cu nivelul riscului asumat. Important pentru agentul economic este ca tehnicile de management al riscului să ofere un nivel ridicat de protecţie la costuri acceptabile din punct de vedere economic, privite nu numai ca mărime absolută, ci şi în corelaţie cu câştigurile ce pot fi obţinute ca urmare a reducerii efectelor negative şi a gradului de expunere la risc. Altfel spus, o metodă de gestiune a riscului poate fi considerată eficientă dacă prin aplicarea ei se obţine câştigul cel mai mare sau pierderea cea mai mică.

Managementul riscului nu trebuie să aibă un caracter pasiv, ci unul activ, care să permită optimizarea raportului risc asumat – rentabilitate obţinută. Includerea riscului în procesul decizional permite o utilizare mai eficientă a resurselor de care dispune o firmă. Pentru realizarea acestui obiectiv, managerii trebuie să monitorizeze şi să actualizeze permanent informaţiile despre factorii de risc şi probabilitatea lor de materializare. Prin utilizarea managementului riscului, firma îşi poate spori eficienţa şi siguranţa în afacerile pe care le derulează.

BIBLIOGRAFIE 1. Bătrâncea M. Risc şi faliment, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003 2. Prunea P. Riscul în activitatea economică, Ed. Economică, Bucureşti,

2003 3. Radu F.,

Buşe L., Siminică M., Cîrciumaru D.

Analiza economico-financiară a firmei, ediţia a II-a, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003

167


FACTORII SOCIAL-ECONOMICI ŞI CULTURALI – DETERMINANTE ALE FERTILITĂŢII

Conf. univ. dr. Carmen Radu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract.This paper presents in a critical manner, the main types of the determinants of fertility and the methodological particularities used to evidence them all over the time; the study underlines the socio-culturals factors as explanatory factors of fertility.

Keywords: determinantele fertilităţii, variabile intermediare, variabile explicative, venit relativ, fertilitate diferenţială.

Una dintre sarcinile esenţiale ale cercetării cauzale în demografie o constituie analiza determinantelor fertilităţii.

Cadrul metodologic introdus de J. Blake şi K. Davis (1) a permis, încă de lajumătartea secolului trecut, separarea ansamblului complex de factori ai fertilităţii, în două mari categorii: “variabilele intermediare”, prin intermediul cărora se exrcită în mod necesar orice influenţă saupra fertilităţii şi “variabilele explicative sau independente” , de natură socială, economică, politică, culturală etc.

O caracteristică a ultimelor decenii o constituie multiplicarea cercetărilor realizate în scopul măsurării incidenţei fiecărui factor şi, într-o manieră mai ambiţioasă, pentru elaborarea unei teorii economice a fertilităţii; ambele tipuri de demersuri sunt posibile datorită progreselor observării statistice în domeniu.

Pe baza unei anchete efectuate în pe un eşantion naţional reprezentativ, cuprinzând 800 de femei albe, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 34 de ani, căsătorite de cel puţin 5 ani, fertile şi practicând contracepţia, care nu îşi exercitau activitatea în domeniul agricol (şi nici soţii lor), D. Freedman a încercat să aprecieze impactul factorilor economici şi non-economici în domeniul fertilităţii. Fertilitatea cuplurilor se măsoară prin numărul de copii în viaţă; variabilele explicative sunt în număr de 14, dintre care 6 sunt economice şi 8 non-economice. Variabilele economice cuprind:

pentru soţ: • venitul din anul precedent anchetei; • «venitul relativ»

pentru soţie: • numărul de ani de activitate de la data căsătoriei; • venitul; • statutul activităţii; • speranţa de activitate viitoare:

Variabilele sociale şi demografice cuprind: atitudinea femeii cu privire la limitarea naşterilor; vârsta femeii; nivelul de educaţie al femeii; religia femeii; reuşita socio-profesională a soţului; nivelul de educaţie al bărbatului; vârsta bărbatului; originea cuplului;

Variabila specifică a analizei vizează venitul relativ al soţului: este vorba de raportul între venitul soţului şi venitul mediu al grupului social căruia îi aparţine cuplul,

168

Secţiunea Statistică – Informatică economică considerând costurile de creştere şi educare ale copiilor dependente de normele sociale impuse de grupul de apartenenţă (în interiorul unui anumit grup părinţii nu au posibilitatea alegerii volumului de cheltuieli destinate copilului). În consecinţă, un individ al cărui venit este inferior venitului mediu din grupul său este supus unei constrângeri de cost (pe care nu o poate evita) şi riscă să aibă o familie mai puţin numeroasă decât cea pe care venitul mediu al grupului său i-ar permite să o aibă (situaţia se inversează în condiţiile unui venit superior venitului mediu).

Rezultatele studiului arată că variabilele economice joacă un rol limitat în explicarea diferenţelor de fertilitate; uarea în considerare a variabilelor demografice şi sociale creşte foarte puţin partea variaţiei explicate. Distincţia în funcţie de numărul de ani de căsătorie este esenţială:

• pentru cuplurile căsătorite de cel puţin 10 ani, variabila economică determinantă este venitul relativ al soţului;

• pentru cei căsătoriţi de 5 până la 9 ani, variabila determinantă este numărul de ani de activitate a femeii de la căsătorie (fertilitatea fiind cu atât mai scăzută cu cât numărul de ani de activitate este mai ridicat).

Studiul fertilităţii diferenţiale după venit, activitate, educaţie, religie sau etnie este o altă modalitate de analiză a determinantelor fertilităţii. Pentru fertilitatea diferenţială pe grupuri sociale vom examina numărul final de copii care revin la 1000 de femei cu vârsta peste 15 ani, aparţinând diverselor categorii socio-economice. Datele, prezentate în tabelele 1 şi 2, au la bază înregistrările ultimelor recensăminte din ţara noastră. Numărul de copii cel mai ridicat se observă în familiile de agricultori, iar cel mai scăzut în familiile de patroni, liber profesionişti şi salariaţi. Perioada de tranziţie pe care o traversează ţara noastră nu permite evidenţierea relaţiei în J inversat între fertilitate şi venit; curba descrescătoare a fertilităţii pe măsura creşterii veniturilor nu ajunge încă la punctul de inflexiune. Datele permit însă evidenţierea relaţiei inverse care există între fertilitate şi activitatea feminină, în special atunci când aceasta nu se exercită în domeniul agriculturii.

Tabelul 1 -Fertilitatea diferenţială după categorii socio-economice - 1992 Categoria socio-economică Nr. copii născuţi vii ce revin la

1000 femei cu vârsta peste 15 ani • agricultori particulari • membri ai asociaţiilor agricole • salariaţi cu ocupaţii agricole • patroni • liberi profesionişti • salariaţi cu ocupaţii neagricole • meseriaşi şi comercianţi particulari • personal al cooperaţiei meşteşugăreşti şi de consum

• muncitori salariaţi • alte categorii

2536,0 2681,4 1965,7 1395,0 1107,6 1304,3 1746,7 1512,2 1606,6 318,9

Populaţie activă 1672,2 Total populaţie 1802,0

169

Revista Tinerilor Economişti Tabelul 2 – Fertilitatea diferenţială după categorii de populaţie şi mediu

Nr. De copii născuţi vii ce revin la 1000 femei cu vârsta peste 15 ani Categoria de populaţie

Mediul 1992 2002 Populaţie activă 1672,2 1470,0

urban 1414,3 1209,0 rural 2027,9 1862,3

Populaţie inactivă 1940,4 1772,2 urban 1468,9 1359,9 rural 2398,4 2197,6

Total populaţie 1802,0 1647,5 urban 1438,5 1291,5 rural 2224,5 2075,9

Tabelul 3 - Descendenţa finală a două grupe de generaţii feminine

(1943-1947 şi 1953-1957), după nivelul educaţiei şi starea civilă Nr. copii născuţi vii la 1000 de femei cu

vârsta între 45-49 de ani Total femei Femei căsătorite

Şcoala absolvită

1992 2002 1992 2002 • instituţii de învăţământ superior • şcoli postliceale • licee • şcoli profesionale • gimnazii • şcoli primare • fără şcoală absolvită

1398,2 1525,3 1609,9 1913,7 2334,9 2943,2 3209,8

1332,6 1501,3 1671,9 2051,9 2585,3 3246,5 3424,5

1555,5 1634,8 1725,7 1987,0 2399,8 3020,2 3576,2

1508,3 1627,4 1777,4 2107,0 2654,9 3373,6 4191,5

Total femei din generaţie 2343,4 2175,7 2449,4 2266,5

Legătura între educaţie şi fertilitate este evidenţiată prin nivelurile indicatorilor din tabelul 3. Corelaţia inversă puternică care există între nivelul educaţiei femeii şi intensitatea fertilităţii se explică pe de o parte, prin aceea că educaţia, în special învăţământul superior, are tendinţa de a întârzia vârsta la căsătorie, iar, pe de altă parte, corelând direct nivelul educaţional cu nivelul veniturilor, regăsim tendinţa anterior menţionată de scădere a fertilităţii pe măsura creşterii veniturilor şi a gradului de ocupare a femeii. Tendinţa evidenţiată se manifestă cu atât mai puternic în cazul fertilităţii legitime, când amplitudinea variaţiei descendenţei finale este de peste doi copii între femeile cu studii superioare şi cele fără şcoală absolvită.

170

Secţiunea Statistică – Informatică economică Tabelul 4 - Descendenţa finală a două grupe de generaţii feminine (1943-

1947 şi 1953-1957) după etnie şi religie Nr. copii născuţi vii la 1000 de femei cu

vârsta între 45-49 ani Etnia 1992 2002

• români • maghiari • romi • germani • ucrainieni • ruşi lipoveni • turci • sârbi • tătari • slovaci • bulgari • evrei • croaţi • cehi • polonezi • greci • armeni

2348,5 2136,2 3873,4 1961,2 3210,6 2178,2 3006,3 1712,8 2061,1 2526,5 1785,3 1288,3 2115,4 2200,0 2383,2 1525,5 1133,3

2149,8 2088,8 4091,7 1829,0 3139,8 2076,9 2865,0 1566,4 1709,8 2299,7 1656,8 1275,9 1992,9 2164,8 2173,9 1890,8 1111,1

Religia • ortodoxă • romano-catolică • reformată • greco-catolică • penticostală • baptistă • adventistă • unitariană • musulmană • creştină după

Evanghelie

2328,6 2417,0 2137,3 2043,7 4307,9 2514,0 2593,3 2250,2 2517,3 3732,3

2143,3 2272,3 2087,7 1905,7 4143,4 2447,9 2523,1 2142,1 2304,1 3601,7

În anii ’70, J. L. Simon a emis şi verificat o ipoteză interesantă pentru a pune de

acord rezultatele empirice contradictorii asupra relaţiei dintre venit şi mărimea familiei. El a arătat că sensul relaţiei depinde de rangul naşterii: relaţia este directă pentru primele naşteri şi inversă pentru naşterile de rang superior. Afirmaţia prezintă un dublu interes:

• pe de o parte, permite explicarea contradicţiilor observate de la un studiu empiric la altul, sugerând că relaţia între venit şi dimensiunea medie a familiei - pentru ansamblul populaţiei - depinde de structura eşantionului;

• pe de altă parte, sugerează o interpretare a fenomenului de convergenţă către o dimensiune medie a familiei, între 2 şi 4 copii, ceea ce corespunde diminuării

171

Revista Tinerilor Economişti numărului de cupluri fără copii sau cu un singur copil cât şi a familiilor numeroase; creşterea veniturilor antrenează atât creşterea dimensiunii familiilor care nu aveau decât cel mult un copil cât şi diminuarea dimensiunii celor care aveau deja 3 sau 4 copii sau care doreau ex ante cel puţin 4 copii.

Printre factorii explicativi ai diferenţelor de fertilitate, apartenenţa religioasă şi apartenenţa etnică sunt esenţiale. Variaţia descendenţei finale în funcţie de cele două caracteristici este evidenţiată prin datele din tabelul 4.

Trei tipuri de explicaţii au fost propuse, imputând abaterile observate de la un grup religios la altul caracteristicilor socio-demografice proprii fiecărui grup, statutului minorităţii în care se poate afla un grup religios şi învăţământului doctrinal propriu-zis. Dintre aceste diverse ipoteze, doar ultima sugerează un efect specific al religiei asupra comportamentului de fertilitate, diferenţele observate rezultând din interacţiunea factorilor religioşi propriu-zişi şi caracteristicile socio-economice ale grupului considerat. În cursul procesului de tranziţie demografică, incidenţa factorului religios a fost mai mare la început şi s-a diminuat pe măsura modernizării societăţilor umane, odată cu dezvoltarea economică şi ameliorarea statutului socio-economic al menajelor.

Analiza devine mai pertinentă cu cât nivelul dezagregării este mai detaliat; ea trebuie să ţină cont şi de specificităţile existente în interiorul fiecărui grup religios.

Ipoteza interactivă a lui J. Chamie din 1981 conduce la concluzia, confirmată de multe analize comparative, conform căreia diferenţele de fertilitate în funcţie de religie şi de practica religioasă tind să se reducă în multe ţări în ultimul timp; dar, în condiţiile în care apartenenţa la un grup religios presupune particularităţi sociologice, politice şi economice foarte contrastante în raport cu restul populaţiei, diferenţele se menţin.

În 1963, I. Adelman, pe baza unei anchete efectuate în 37 de ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare, a reţinut patru variabile: venitul pe locuitor (Y), ponderea populaţiei active nonagricole (I), un indicator al nivelului de viaţă (E), care cuprindea rata analfabetismului şi nivelul de educaţie al mamei, şi densitatea populaţiei (P). Aceste variabile au fost corelate cu numărul de naşteri vii la 1000 locuitori din fiecare grupă de vârstă (b). Pentru fiecare grupă de vârstă i (grupuri cincinale de la 15 la 49 de ani), se poate scrie următoarea ecuaţie de regresie exprimată în logaritmi naturali:

ln bi = a0 i + a1 i ln Y + a 2 i ln I + a 3 i ln E + a4 i ln P + uiFormula permite interpretarea coeficienţilor de regresie a1, a2, a3, a4 ca

elasticităţi ale ratei de natalitate faţă de variabilele considerate. Semnul coeficienţilor este conform ipotezelor teoretice (a1, pozitiv, a2, a3, şi a4 negativi): numărul de copii creşte odată cu venitul, în timp ce educaţia, urbanizarea şi densitatea populaţiei exercită un efect de scădere asupra acestuia. Cele patru variabile reţinute explică între 50 şi 70% din variaţie; în schimb, legătura dintre venit şi numărul de copii este slabă şi chiar nesemnificativă (sub pragul de încredere de 5%) pentru multe grupe de vârstă; educaţia şi densitatea au incidenţa cea mai semnificativă în cadrul acestui model. În 1981, G. Rodriguez şi J. Cleland, pornind de la datele unei anchete mondiale asupra fertilităţii realizate în 20 de ţări (dezagregarea pe grupuri etnice a mărit numărul acestora la 27), au prezentat incidenţa a şase variabile socio-economice asupra fertilităţii legitime: mediul de rezidenţă (urban-rural), nivelul de educaţie, statutul profesional şi activitatea soţului, nivelul de educaţie şi statutul profesional al soţiei.

172

Secţiunea Statistică – Informatică economică Tabelul 5 - Rate specifice de fertilitate pe vârste şi medii în regiunea Oltenia

‰ Mediul Grupa de vârstă 15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40-44 45-49 Total

15-49 ani

• urban • rural

35,5 83,0

101,6 153,6

48,5 88,3

17,7 24,0

5,8 8,1

1,6 2,6

0,03 0,2

30,7 59,97

Tabelul 6 - Indicatorii fertilităţii pe medii în regiunea Oltenia

Mediul Rata totală de fertilitate

Rata brută de reproducere

Vârsta medie la maternitate

Vârsta mediană la maternitate

• urban • rural

1,053 1,800

0,534 0,792

24,3 23,1

23,6 22,6

Din analiza statistică s-au desprins două concluzii generale: existenţa unor

diferenţe semnificative de la o ţară la alta, care exclude un model explicativ unic şi partea relativ scăzuta a variaţiei explicate prin intermediul factorilor socio-economici luaţi în considerare. Rezultatele, confirmând teoriile anterioare, au adus o serie de nuanţe interesante:

• fertilitatea este în general mai ridicată în mediul rural, dar diferenţa rural-urban variază de la o zonă la alta (datele din tabelele 5 şi 6 evidenţiază diferenţe semnificative la nivelul tuturor indicatorilor fertilităţii: modelul de fertilitate rural este caracterizat de o vârstă medie şi mediană mai scăzută la maternitate şi de o intensitate mai ridicată o fenomenului la toate grupele de vârstă fertilă);

• între nivelul de educaţie al celor doi soţi şi intensitatea fertilităţii există o corelaţie inversă (în anumite zone sau ţări relaţia nu se verifică);

• activitatea feminină are în toate zonele globului efecte semnificative asupra intensităţii şi calendarului fertilităţii; statutul profesional al soţului are o influenţă mult mai redusă;

• în toate zonele, variabilele socio-economice ale soţiei joacă un rol preponderent în stabilirea nivelului de fertilitate.

Toate studiile efectuate în domeniul determinantelor fertilităţii lasă deschisă problema mecanismelor prin intermediul cărora se exercită influenţa variabilelor socio-economice şi socio-culturale considerate.

BIBLIOGRAFIE 1. Davis, K. The world demographic transition. The Annals of the

American Academz of Political and Social Sciences, 1950 2. Blanchet, D Modélisation démo-economique, INED, Paris, 1991 3. Caldwell, J.C. The mecanisms of demographic change in historical

perspective, Population Studies vol. 35, nr. 1, London, 1981 4. Dumont, G.F. Démographie. Analzse des populations et démographie

économicque, DUNOD, Paris, 1995 173


TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ŞI DE COMUNICARE

Lect. univ. drd. Hauer Ileana Asist. univ. drd. Butuza Antoaneta Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: The information systems of last years have the advantages of great evolution from computer’s domain , about work performance and especially the development of networks, like Internet and Intranet. Today, the information is a real and very important resource.The information technology creates, keeps and gives the access to it.

Key words: Internet, Intranet, TI, managementul informaţiei

1. Implicaţii ale noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare asupra mediului economico-social

Printre principalele caracteristici ale societăţii contemporane este transformarea ei în societate informaţională în care accesul neîngrădit la informaţii şi cunoştiinţe este principala cale de succes în viaţă şi în afaceri. Accesul prompt la informaţie este calea devenirii profesionale şi a angajării de acţiuni profitabile. De calitatea informaţiei depinde nu numai execuţia raţională a unor sarcinii sau atribuţii, ci şi eficienţa unor decizii asupra agenţilor economico-sociali. Sistemele informaţionale actuale beneficiază din plin de evoluţiile spectaculoase din domeniul informaticii, mai ales în ceea ce priveşte performanţele de lucru, dar şi în privinţa dezvoltării reţelelor de tip Internet şi Intranet. Ele constau, în esenţă, în colectarea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiei sub formă de voce, imagine, text şi numerică pe baza microelectronicii prin combinarea informaticii cu telecomunicaţiile şi produc mutaţii importante de la obţinerea bogăţiei spre creaţie producând tranzacţii numeroase generatoare de valoare adăugată şi modificări ale ierarhiei activelor în societăţi comerciale.

1.1 Conţinutul şi trăsăturile tehnologiei informaţionale

Între decizie şi acţiune factorul catalizator o reprezintă informaţia, ca element determinant al cunoaşterii contextului în care urmează să se ia o hotărâre sau să se desfăşoare o acţiune. Tratarea informaţiei are loc în cadrul unei anumite tehnologii, în funcţie de specificul organizaţiei şi a mediului în care ea se utilizează. Cum pentru produse de natură industrială tehnologia de fabricaţie include toate acţiunile, operaţiile şi fazele necesare transformării materiei prime, a obiectului muncii în produs finit (marfă, lucrare, serviciu) la fel pentru produsul informaţie tehnologia de obţinere include toate prelucrările necesare satisfacerii cerinţelor de informare ale consumatorilor acestuia: manageri, administratori, funcţionari, cetăţeni etc.

174

Secţiunea Statistică – Informatică economică Acţiunile care au loc la nivelul componentelor operaţionale ale unei organizaţii(secţii, ateliere, birouri, depozite etc) sunt evidenţiate în documente primare şi/sau centralizatoare de reflectare a fenomenelor şi a proceselor generate, la locul şi în momentul derulării lor; elementele de sinteză ale documentelor de genul totalurilor şi a subtotalurilor sau a concluziilor constituie semnale şi ştiri asupra tranzacţiilor care au loc într-un interval de timp. Consemnarea cronologică şi sistematică a operaţiilor sub formă de note contabile şi înregistrări contabile redă un grad sporit de cunoaştere a situaţiei patrimoniului şi a mişcărilor patrimoniale ale organizaţiei. Prelucrarea registrelor-jurnal ( al notelor contabile) şi a fişelor de conturi asigură obţinerea de informaţii generalizate şi sintetizate sub forma balanţelor şi a bilanţului, dar şi a unor rapoarte şi situaţii de excepţii privind unele abateri ale mărimilor efective de la cele dorite: consumuri şi cheltuieli realizate- consumuri şi cheltuieli normate, inventarul averii- situaţia patrimoniului după acte(scriptică), venituri scontate-venituri realizate, profit dorit-profit realizat etc. Analiza economico-financiară şi prelucrările informaţiei financiar-contabile prin modele econometrice de reflectare a condiţiilor de trecere de la cauze la efecte este determinantă în elaborarea şi fundamentarea deciziilor prin reperarea factorilor şi a cauzelor care au dus la rezultate negative din punct de vedere al eficienţei acţiunilor, dar şi la bunul mers al activităţilor. De asemenea, analizele retrospective şi prospective pot constitui baza elaborării tabloului de bord al managerilor, ca scenarii sau programe flexibile prin care să se întrevadă evoluţia normală a rezultatelor pentru variante scontate de combinare a mărimii factorilor implicaţi . Pe lângă acţiunile elementare de procesare a informaţiei, TI actuale includ componente tehnice şi organizatorice, cum sunt:

• Echipamente de tratare a informaţiei (calculatoare, scanere, imprimante etc) • Mijloace de stocare a datelor şi a informaţiilor • Colecţii de date, cunoştiinţe, fapte organizate în baze, depozite , tabele de date

şi obiecte • Mijloace de comunicare a informaţiei (modemuri, sateliţi, fax-uri, poştă

electronică, etc) • Programe informatice de automatizare şi integrare a prelucrărilor • Firme şi echipe specializate în informatizări, etc. Compleatrea şi combinarea componentelor clasice, tradiţionale cu cele moderne se

bazează pe analiza de sistem. Analiza de sistem are ca punct de plecare cerinţele informaţional-decizionale ale utilizatorilor, beneficiarilor de informaţii; pe baza cunoaşterii realităţilor privind existenţa şi funcţionarea organizaţiei sau a activităţii organizate, prin aplicarea principiilor analizei sistemice structurale statice şi dinamice, sunt concepute şi integrate aplicaţii necesare gestionării şi conducerii în condiţii de maximă profitabilitate şi raţionalitate a activităţilor derulate în sistemul analizat. Analiza de sistem se constituie într-o metodologie de creare şi întreţinere a resurselor informaţional- decizionale după criterii de performanţă în cadrul unei categorii de organizaţii sau a unui domeniu de activităţi.

Între clasic şi modern, TI existente în organizaţii economico-sociale prin unele trăsături specifice, cum sunt:

• Iniţierea tehnologiei odată cu înfiinţarea organizaţiei şi dezvoltarea ei pe măsură ce volumul şi amploarea activităţilor creşte sau într-o formulare mai generală un sistem informaţional- decizional se naşte şi trăieşte viaţa organizaţiei în care fiinţează.

175


• Preponderenţa prelucrărilor manuale prin calcule aritmetice şi bazate pe rutina executanţilor.

• Aplicarea strictă a unor metodologii cu caracter normativ ceea ce face ca, adeseori informaţiile rezultate din prelucrări să aibă un rol statistic, constatativ, de raportări. De pildă, chiar dacă se folosesc programe informatice de contabilitate, contabilii continuă să respecte Regulamentele şi instrucţiunile(standardele) de aplicare a Legii contabilităţii, iar managerii nu devin conştienţi că din documentele contabile informaţiile necesare fundamentării deciziilor se pot obţine în orice moment prin accesarea fişelor de cont şi, chiar, a documentelor de sinteză(nu trebuie aşteptat sfârşitul de lună sau de trimestru pentru a cunoaşte situaţia resurselor şi a fondurilor organizaţiei, evoluţia încasărilor şi a plăţilor, rezultatele financiare etc);

• Exploatarea de produse informatice de contabilitate, pentru salarizări, de gestiune comercială etc,face ca informatizarea să producă mutaţii notabile în munca multor funcţionari şi a specialiştilor. Adeseori, aplicaţiile informatice, aflate în exploatare, transpun prelucrările manuale în tratarea automată a datelor cu implicaţii minore asupra perfecţionării mecanismelor social-economice. Cu toate progresele înregistrate în evoluţia TI se poate uşor constata insuficienta conectare a aplicaţiilor informatice în ansamblul tehnologiilor ca urmare a unei analize de sistem prealabile precare sau insuficiente. A cumpăra şi adapta programe informatice nu este suficient pentru a avea structuri organizatorice şi funcţionale mai performante, mai activ angrenate în mediul pieţei concurenţiale.

• Conlucrarea defectuoasă între specialişti face să se menţină autonomia unor compartimente şi sectoare de activitate sub deviza „ în specialitatea mea sunt suveran”. În acest fel luarea de decizii corelate şi convergente spre realizarea unor obiective globale este sporadică depinzând de toleranţa mai mare a unor manageri de pe nivelele superioare ale ierarhiilor.

Plusurile şi minusurile semnalate relativ la actualele tehnologii de tratare a informaţiei denotă, în ansamblu, evoluţiile pozitive din domeniul managementului sistemelor informaţionale cu rezerve importante de a continua şi a adânci demersurile făcute mai ales în ultimele decenii.

2. Valoarea informaţiei şi tehnologiei informaţionale în unităţile economice Modul şi măsura în care o întreprindere utilizează informaţiile este o problemă

complexă, deoarece informaţia este o componentă intrinsecă a aproape tuturor activităţilor oricărei organizaţii.

Mai întâi organizaţia caută şi evaluează informaţii în vederea fundamentării deciziilor importante. Este domeniul cel mai prolific ca arie de cercetare şi cel mai consacrat, fiind legat iniţial de teoria raţionalităţii deciziilor. În principiu, potrivit teoriei deciziei raţionale, dat fiind un context punctual, alegerea variantei de acţiune se face pe baza unei informaţii complete despre obiectivele, alternativele fezabile şi posibilele rezultate ale acestor alternative.

Un al doilea domeniu de utilizare strategică este cel legat de demersul organizaţiei de a prinde, de a conştientiza sensul schimbărilor şi direcţiile dezvoltării din mediul concurenţial. Întreprinderea ca sistem, este fundamental legată de mediul în care se încadrează.

176

Secţiunea Statistică – Informatică economică A treia axă de utilizare a informaţiei ţine de generarea de către organizaţii, de

noi cunoştiinţe prin procesul de învăţare organizaţională. Noile cunoştiinţe sunt extrem de importante în proiectarea unor noi produse şi servicii, ameliorarea celor existente, schimbarea proceselor organizaţionale etc. Mulţi economişti au proclamat cunoaşterea, înaintea capitalului şi muncii, drept cea mai importantă resursă a societăţii. Problema este foarte dificilă, deoarece cunoştiinţele sunt răspândite în toată organizaţia, iar identificarea şi valorificarea lor presupune schimbarea stilului de lucru ierarhic şi formalizat.

În analiza valorii informaţionale se impune a avea în vedere o consecinţă a teoriei informaţionale a lui Shannon, consecinţă evocată de Karl Sveibz: informaţia nu are valoare în sine; valoarea informaţiei ţine în principal de conexiunea cu acţiunea umană sau ca relaţie indirectă.

Informaţia este bunul, averea critică a oricărei întreprinderi, fiind legată de cunoaşterea furnizorilor şi clienţilor, cunoştinţele creatorilor şi dezvoltatorilor de produse. Cele mai dinamice companii identifică noi paradigme care consideră informaţia drept cea mai importantă resursă a epocii noastre.

Una dintre problemele inerente măsurării activelor intangibile ale firmei constă în faptul că există mai multe tipuri de informaţii, care provin de la numeroase surse. În plus, o parte a informaţiei are o valoare efemeră, altele au valoare numai în anumite condiţii. Activele tangibile clasice, cum ar fi lichidităţile, acţiunile, proprietăţile pot fi evaluate relativ corect, conferind o soliditate financiară recunoscută. Este adevărat, şi aceste active se pot schimba rapid, îşi pot mări sau diminua valoarea, în funcţie de evoluţia sectorului de activitate, dinamismul pieţei, globalizarea economiilor. Informaţiile prezintă un rol capital în realizarea unor plasamente, politici, strategii viabile.

Firmele în care informaţia prezintă o semnificaţie sporită sunt preocupate pentru ca acesta să fie inclus în documentele de sinteză financiar-contabile. Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pe baza informaţiilor, compania poate să lanseze acţiuni sau să contracteze împrumuturi pe/ de pe piaţă. Ca orice activ, informaţia constituie subiectul reevaluării, deprecierii şi reprezintă un element impozabil. În unele ţări, precum SUA şi Marea Britanie, regulile privind capitalizarea unei forme a activului informaţional, cheltuielile de cercetare-dezvoltare au conturat un model pentru publicarea acestor valori. La momentul actual, doar câteva firme contabilizează valoarea activelor- informaţii, dar există un curent clar privind perfecţionarea metodologiei contabile

3. Influenţa tehnologiei informaţionale şi a managmentului informaţiei în performanţele unităţii

Informaţia este o resursă reală, vitală în condiţiile actuale. Tehnologia informaţională este cea care creează, stochează şi furnizează accesul la această resursă.

Una dintre erorile fundamentale ale managerilor cu privire la tehnologia informaţională constă în iluzia că informatizarea întreprinderii atrage de la sine ameliorarea productivităţii firmei şi a competitivităţii sale. Informatizarea este un proces calitativ. Esenţial este modul în care se combină reursele tehnologiei informaţionale şi modul în care procesul este adaptat la specificul întreprinderii. Ceea ce este mai delicat ţine de faptul că adaptarea la specificul întreprinderii nu înseamnă o relaţie unidirecţională. Este fundamental ca şi întreprinderea să se transforme în funcţie de oportunităţile oferite de tehnologie. După cum afirma Thomas Davenport, tehnologia

177

Revista Tinerilor Economişti nu este nici salvatorul şi nici demonul erei informaţionale. La modul cel mai rău, ne poate distrage şi conduce pe un drum greşit. La modul cel mai bun, noile sisteme pot asigura suportul pentru acel gen de utilizare a informaţiei care să fie legat de dezvoltarea întreprinderii.

Managementul, politica, strategia cu privire la informaţii nu pot fi imaginate în acest moment fără aportul tehnologiei. Însă tehnologia constituie numai suportul gestiunii resursei-informaţie, deschizând noi oportunităţi pentru exploatarea informaţiei şi apariţia unor abordări novatoare cu privire la ceea ce face organizaţia şi modul în care se comportă.După Erik Brynjolfsson de la Massachusetts Institute of Techology, investiţiile în TI sunt o condiţie pentru succesul în managementul informaţiei, dar succesul nu va veni dacă organizaţia nu-şi schimbă şi modul în care prelucrează şi-şi gestionează informaţiile.

Thomas Davenport explică rata mare a eşecurilor în materie de implementare a unei arhitecturi informaţionale coerente prin concentrarea excesivă pe aspectele tehnologice şi insuficienta atenţie acordată utilizatorilor. Managementul informaţiei trebuie să înceapă de la modul în care oamenii utilizează informaţia deoarece:

- informaţia evoluează pe mai multe direcţii, căpătând sensuri multiple. - Oamenii nu partajează uşor informaţiile. - Schimbarea tehnologică a unui sistem informaţional nu va schimba

automat şi cultura întreprinderii. Dincolo de eşecurile implementării unei arhitecturi informaţionale coerente, un

alt fenomen cu urmări negative îl reprezintă suprasarcina informaţională sau suprainformatizarea.Chiar de la începuturile teoriei informaţiei, cercetătorii au studiat fenomenul de suprasarcină informaţională. Aceasta apare atunci când sistemul primeşte mai multe informaţii decât poate gestiona. Schimbările care o generează pot fi de natură cantitativă, de semnificaţie sau de intensitate.

Ca soluţii pentru suprasarcina informaţională, un studiu sugerează: o mai bună pregătire în separarea informaţiilor necesare de cele irelevante; o analiză şi filtrare mai serioasă a informaţiilor, astfel încât managerii să primească numai ceea ce au nevoie, o mai bună pregătire pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare, astfel încât angajaţii să nu mai creeze informaţii de prisos.

Dacă se acceptă că informaţia este în primul rând un proces şi nu un lucru în sine, politica informaţională a unei organizaţii trebuie să asigure cadrul creării sensurilor de către persoane sau grupuri ce creează informaţii aplicând cunoştiinţele lor pe datele de care dispun. Preluarea datelor, întreţinerea şi distribuirea(transmiterea) lor sunt vitale pentru organizaţii, dar de obicei cele mai delicate probleme ţin de inadvertenţele ce apar la crearea conexiunilor între date şi cunoştinţe. De aceea mai multe date nu conduc la mai multe informaţii.

Pentru o organizaţie managementul tehnologiei informaţionale trebuie acordat managementului informaţiei.Bill Mayson-White preia şi enumeră cinci principii care să ghideze gestiunea informaţiei:

1. recunoaşterea tipurilor şi formelor informaţiilor utilizate în întreprindere, şi a valorii lor relativ la procesele întreprinderii.

2. Identificarea, specificarea şi legarea proceselor şi procedurilor întreprinderii într-o manieră în care informaţia este utilizată şi manipulată în interiorul proceselor.

3. Identificarea modurilor şi punctelor în care tehnologia informaţională constituie suportul proceselor organizaţiei.

178

Secţiunea Statistică – Informatică economică 4. Înţelegerea şi îndeplinirea obligaţiilor statutare care decurg din

mânuirea informaţiei. 5. Asigurarea procedurilor şi a sistemelor implementate pentru a

monitoriza şi a verifica calitatea managementului informaţiei în interiorul întreprinderii.

4. Rolul tehnologiilor informaţionale în întreprinderea bazată pe informaţii Revoluţia informaţională determină, fără îndoială anumite transformări şi la nivelul întreprinderilor. Dacă în era industrială a existat organizaţia bazată pe principiile birocraţiei lansate de Webwr, în era informaţională trebuie să existe un nou tip de organizaţie. În linii generale, aceste transformări privesc:

- înlocuirea activităţilor necalificate cu cele bazate pe cunoaştere. Drucker aprecia, în 1993, că o treime din activităţile din firmă erau realizate de angajaţi ale căror sarcini de lucru se bazau pe manipularea de cunoştinţe. Aceştia au competenţele necesare de a învăţa continuu despre ceea ce au de făcut în cadrul unui proiect şi nu mai este necesară îndrumarea lor din partea nivelurilor superioare de conducere, ei ştiind mai bine cum trebuie realizate sarcinile de lucru pentru a-şi îndeplini obiectivele ce le-au fost atribuite.

- Înlocuirea sarcinilor de lucru repetitive, de rutină, cu inovaţia. Tehnologiile informaţionale au permis informatizarea majorităţii activităţilor cu caracter de rutină din cadrul firmei, rămânând în sarcina directă a oamenilor acele activităţi care solicită iniţiativă, flexibilitate şi creativitate. În aceste condiţii, sarcina managerilor constă în a potenţa caracterul inovator al angajaţilor în jurul unei viziuni comune.

- Redescoperirea lucrului în echipă. Ehipele de muncă sunt formate în vederea atingerii unor obiective fără a se mai ţine seama de graniţele funcţionale ale firmei.

- Renunţarea la organizarea funcţională în favoarea organizării orientate pe proiecte. Fiecare proiect necesită formarea unei echipe interdisciplinare care învaţă pe măsura dezvoltării proiectului.

- Înlociurea coordonării pe verticală prin coordonarea pe orizontală. În sistemele birocratice, angajaţii nu au responsabilităţi privind coordonarea muncii lor cu a altor angajaţi situaţi pe acelaşi nivel ierarhic. Ei trebuie să raporteze managerilor aflaţi pe niveluri ierarhice superioare, cărora le revine rolul coordonării diferitelor activităţi desfăşurate la acelaşi nivel ierarhic. Complexitatea şi dinamismul mediului economic contemporan determină înlocuirea lanţului de comandă specific organizaţiei ierarhic-funcţionale cu coordonarea pe orizonatală.

Toate aceste transformări ale organizaţiei au loc haotic, dar nici sub un control total din partea conducerii. Complexitatea schimbărilor nu face posibilă aplicarea lor imediată, chiar dacă se adoptă o abordare radicală, majoritatea întreprinderilor aflându-se în plină tranziţie şi sunt caracterizate cel mai bine prin intermediul conceptului de „organizaţie bi-modală”.Acest concept arată că întreprinderea trebuie să funcţioneze coerent în condiţiile manifestării unor tendinţe opuse: centralizare/descentralizare,stabilitate/dinamism, uniformitate/diversitate.

Un rol important în procesul de schimbare organizaţională îl joacă tehnologiile informaţionale(TI). Problematica schimbărilor organizaţionale şi a TI nu este cu totul nouă, numeroase lucrări abordând diferite aspecte ale acestui subiect. Dacă majoritatea

179

Revista Tinerilor Economişti autorilor evidenţiază rolul important al TI în reproiectarea şi/sau reorganizarea firmelor, există şi autori care chiar dacă nu minimalizează în mod explicit rolul TI, acordă o atenţie redusă sau ignoră aceste probleme în lucrările lor.

Una din caracteristicile importante ale TI, din perspectiva impactului asupra organizaţiilor, este flexibilitatea. Flexibilitatea derivă din faptul că TI pot genera efecte opuse asupra organizaţiei, în funcţie de alţi factori implicaţi şi modul de implementare. TI oferă firmelor diferite opţiuni de organizare şi dezvoltare, sprijinind alegerea făcută indiferent care ar fi aceasta. Experienţa demonstrează că TI pot sprijini atât eforturile de centralizare cât şi pe cele de descentralizare a procesului decizional din cadrul organizaţiei. TI intervine atât în stabilirea obiectivelor strategice cât şi în definirea dimensiunii şi a direcţiilor de schimbare ale firmei, ceea ce demonstrează locul important pe care-l ocupă determinismul tehnologic în procesul de schimbare organizaţională.

Complexitatea relaţiei strategie-TI arată că utilizarea TI are un efect sinergic asupra structurii organizatorice şi a obiectivelor strategice ale firmei, ambele fiind influenţate, dar şi influenţând aceste elemente.Organizaţia având o structură dată, poate să-şi definească obiectivele strategice în funcţie de cerinţele mediului, după care să treacă la selectarea celor mai potrivite TI pentru atingerea obiectivelor strategice.

Analiza rolului TI în procesul schimbării organizaţionale trebuie să ia în considerare şi motivaţia firmei în adoptarea TI. O altă problemă importantă o reprezintă capacitatea organizaţiilor de a exploata facilităţile oferite de TI, în vederea obţinerii de avantaje concurenţiale.

Tehnologiile informaţionale au redefinit bazele oricărui tip de afacere: satisfacerea clienţilor, producţia propriu-zisă, strategiile de marketing, distribuţia, toate depind la acest început de secol de tehnologiile informaţionale şi de lucrul în reţea.

Noua economie a debutului de secol XXI se organizează tocmai în jurul reţelelor globale de capitaluri, gestiune şi informaţii, în care accesul la cunoştiinţele tehnologice asigură productivitatea şi competitivitatea. Astăzi, direct sau indirect, totul se bazează pe sfera financiară, pe comerţ, pe tranzacţii şi toată lumea nu se gândeşte decât la evoluţia lui, la introducerea noilor tehnologii în această ramură.

Economia societăţii informaţionale este de tip tehnologico-informaţional şi se caracterizează prin:

- Afirmarea nevoilor de informare şi comunicare ca nevoi umane primare, corespunzător asumării explicite şi active, de către subiecţii individuali şi colectivi, a statutului de agenţi informaţionali;

- Ponderea dominantă şi importanţa critică a resurselor informaţionale şi cunoştinţelor în sistemul resurselor disponibile, informaţia este numită a patra resursă şi devine mai importantă decât cele clasice(muncă, natură şi capital),

- Accentuarea dimensiunii informaţionale şi de concepţie a muncii, a rolului factorilor informaţionali în susţinerea creşterii eficienţei economice, precum şi a importanţei deţinute, în cadrul organizaţiilor de către profesioniştii informaţiei;

- Preponderenţa activităţilor umane desfăşuarte în regim de asistare interactivă cu calculatorul;

- Posibilităţile oferite de reţelele teleinformatice pentru accesarea şi prelucrarea informaţiei de la distanţă de către participanţi dispersaţi teritorial, depăşindu-se astfel barierele spaţiului geografic;

180

Secţiunea Statistică – Informatică economică - Accesibilitatea largă, pentru cetăţeni, a serviciilor şi facilităţilor oferite

de sistemele informatice, atât la locul de muncă cât şi în viaţa lor publică şi privată.

În concluzie, TI nu trebuie implicate doar în îmbunătăţirea eficienţei activităţii, ci trebuie sesizate posibilităţile de organizare şi desfăşurare a activităţii în noi moduri complet diferite.

BIBLIOGRAFIE 1. Nasbitt, J. „Megatendinţe”, Ed. Politică, Bucureşti 1989 2. Oprea, D.,

Fotache M. „Sisteme informaţionale pentru afaceri”, Editura Polirom, Iaşi, 2002

3. Oprean D., Abdel R.M

„IT&C: Proiectarea de tehnologii informaţional-decizionale”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2001

4. Porter ,M., Mcneill,R.

„The New Programmer- The Next Wave of Computer Innovation in North American Business”, in Businnes Quarterlz 48, nr.4, 1983

5. Turner, J. A „The role of Information Technology in Organisational Transformation”, John Wiley&Sons Inc., 1996

6. Zaharie D., Albescu F., Bojan I.

„Sisteme informatice pentru asistarea deciziei”, Ed. Dual Tech, Bucureşti 2001

181


ABORDĂRI ALE OPŢIUNII FISCALE ÎN FINANŢELE PUBLICE CLASICE ŞI MODERNE

Conf. univ. dr. Dincă Marius Lect. univ. drd. Dincă Gheorghiţa Universitatea “Transilvania” Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: According to the traditional or orthodox approach of the public finances, the individual cannot make any options regarding the public goods as well as no institutional options. Both the fiscal and the institutional options are considered to be made, for the overall community, from outside the potential system of options available for each individual. The individual is able to make choices only in what concerns his private behavior on the market as he reacts to the proposed combinations of taxes and public expenditures imposed to him by the institutional structures. The classic question raised by the traditional theory of the public finances is how the individual will react in allocating his time between work and leisure, given the personal income levels and ways of taxation. In the same time we might wonder how his choice will be influenced by a shift in the level of the taxation rates or by switching to another way of taxation. The modern theory of the public finances tries to instate a view in which the taxpayer is getting a well defined right to decide upon the structure of the taxes as well as in what concerns the structure and the hierarchy of the public expenditures. We are talking about a fiscal constitution.

Key words: Public finances, taxation, individual option, fiscal institutions

Nivelurile opţiunii fiscale Conform abordării tradiţionale sau ortodoxe a finanţelor publice, individul nu

face nici opţiuni referitoare la bunurile publice şi nici opţiuni instituţionale. Opţiunile pentru ansamblul colectivităţii, atât cele fiscale, cât cele şi instituţionale, se presupune că sunt realizate în afara sistemului potenţial de opţiuni ale fiecărui individ în parte. Individul este în măsură să aleagă numai în ceea ce priveşte comportamentul său privat de piaţă, pe măsură ce reacţionează la diversele combinaţii de impozite şi cheltuieli publice, care îi sunt impuse din exterior de structurile instituţionale.

Comportamentul individului, în calitatea sa de decident, este situat în centrul analizei, dar este vorba numai de opţiunea privată a individului între mai multe alternative de piaţă, pe măsură ce acestea din urmă se modifică sub influenţa structurii fiscale impuse. Întrebarea tipică ce se ridică conform teoriei tradiţionale a finanţelor publice este: dată fiind instituţia impozitului pe venitul personal (ca una dintre principalele componente ale obţinerii veniturilor bugetare) şi date fiind cotele de impunere utilizate, cum va reacţiona individul în repartizarea timpului său, între muncă

182

Secţiunea Statistică – Informatică economică şi timp liber, şi, cum va fi opţiunea sa influenţată de către o modificare în nivelul cotelor de impunere sau de trecerea la un alt mod de impunere?

Laureatul premiului Nobel, profesorul James Buchanan, consideră că, în condiţiile ordinii politice democratice, indivizii aleg nivelul de bunuri şi servicii publice pe care comunitatea le va achiziţiona şi le va furniza cetăţenilor săi. Individul, împreună cu semenii săi, realizează opţiuni referitoare la bunurile publice, ca şi opţiuni referitoare la bunurile private. Instituţiile40 prin intermediul cărora sunt derulate aceste opţiuni îi pot influenţa comportamentul individului. În ţările democratice s-a încercat analizarea comportamentului decizional individual, precum şi previzionarea direcţiilor efectelor exercitate de unele dintre instituţiile sistemelor fiscale moderne. Pentru a-şi realiza demonstraţia, profesorul Buchanan a considerat că instituţiile respective au fost selectate în mod extern, chiar de către indivizii al căror comportament este vizat. Întrebarea care se pune în aceste condiţii este: Date fiind veniturile care trebuie obţinute prin intermediul unui impozit progresiv pe veniturile individuale, cum va influenţa instituţia fiscală opţiunea individului de alocare a resurselor sale pentru achiziţionarea bunurilor publice şi respectiv a celor private?

Comportamentul decizional individual de selecţie a instituţiilor fiscale Într-un cadru politic democratic, indivizii au atribuţii mai extinse faţă de simpla

alegere a unei acţiuni pe piaţă şi de participarea la decizii colective în cadrul instituţiilor existente. În cele din urmă, în aşa-numitul stadiu constituţional al deciziei, ei trebuie de asemenea să aleagă cadrul structural al deciziei în sine şi să selecteze instituţiile prin care sunt implementate atât alegerile curente de piaţă, cât şi opţiunile politice curente. Este foarte important ca fiecare nivel sau stadiu separat al opţiunii individuale să fie considerat în mod separat. Conform abordării tradiţionale a finanţelor publice, pot fi analizate efectele pe care instituţia impozitului pe veniturile personale le exercită asupra comportamentului individual, fie în plan economic, fie în procesul de votare.

Într-un stadiu decizional anterior putem examina, de asemenea, comportamentul individului în selectarea unei anumite instituţii a impozitului pe venit faţă de alte alternative de obţinere a veniturilor bugetare. La acest nivel al analizei putem încerca să comparăm impozitul pe veniturile individului cu alte instituţii fiscale, cum ar fi impozitul pe veniturile corporaţiilor. Este important de clarificat modul în care individul va alege între mai multe alternative posibile ale instituţiilor fiscale, prin care el îşi va exercita opţiunile fiscale ordinare, cu referire îndeosebi la nivelul resurselor care sunt alocate bunurilor şi serviciilor publice.

Există trei niveluri ale opţiunii fiscale. Astfel individul se întreabă, în primul rând, cum va plăti el pentru bunurile şi serviciile colective care îi vor fi oferite. În al doilea rând, cât de mult va dori să îi ofere colectivitatea, iar în al treilea rând, o dată ce o anumită decizie de grup este realizată, cum va reacţiona el la condiţiile de piaţă schimbate cu care se confruntă? Chiar dacă că aceste trei niveluri de decizie trebuie să fie analizate separat, totuşi, este destul de clar că ele sunt interdependente.

Ca în majoritatea situaţiilor în care sunt realizate opţiuni, comportamentul ideal implică o ajustare simultană a tuturor variabilelor decizionale. În mod concret, selecţia unei instituţii fiscale de către un individ va depinde de opţiunea sa pentru un anumit nivel şi o anumită structură a bunurilor publice, precum şi de stabilirea unei reacţii

183

40 Înţelese aici în sens restrâns, ca instrumente prin care se realizează colectarea veniturilor la bugetul statului

Revista Tinerilor Economişti private de piaţă faţă de rezultatele fiscale colective. Orice teorie satisfăcătoare a comportamentului normativ al individului trebuie să reuşească să înţeleagă procesul prin care aceste trei seturi de decizii sunt realizate în mod simultan41.

O astfel de idealizare ignoră totuşi un element al procesului decizional, care poate fi de importanţă majoră, reprezentat de costul în sine al realizării deciziilor respective. Într-o lume în care deciziile individuale pot fi luate într-o izolare completă unele faţă de celelalte, acest element al costului poate fi neglijat în majoritatea cazurilor. Într-un cadru în care indivizii trebuie însă să participe într-un mod sau altul la obţinerea unui anumit tip de consens asupra scopurilor colective, care o dată reglementate li se aplică tuturor, aceste costuri se pot dovedi destul de semnificative. Din momentul recunoaşterii acestui fapt, chiar şi opţiunile individuale idealizate nu mai necesită o determinare simultană a tuturor valorilor pentru variabilele alegerii. În acest context, poate deveni raţional pentru individ să ia în calcul posibilitatea ca opţiunea sa referitoare la reglementări şi instituţii, independentă de opţiunile sale private, să fie exercitată în cadrul operaţiilor instituţiilor şi a reglementărilor respective. Cu alte cuvinte, poate deveni logic pentru individ să ia în calcul opţiunea sa pentru instituţii alternative, sub auspiciul cărora vor fi realizate deciziile viitoare, în mod independent de alegerile anterioare sau de reacţiile sale previzibile la aceste decizii.

Separarea deciziei constituţionale de ceea ce poate fi numită decizia operaţională a individului este importantă şi este esenţială pentru demonstrarea punctului de vedere al profesorului Buchanan. Această separare este cu atât mai importantă pentru instituţiile fiscale şi opţiunile fiscale, deşi poate fi aplicată şi pentru alte domenii de activitate.

Un individ oarecare dintr-o comunitate politică va încerca să-şi exprime îndeosebi preferinţele sale referitoare la partea de resurse economice care vor fi dedicate utilizărilor publice şi mai puţin la utilizările private ale acestora. El va trebui să decidă asupra instituţiei prin care se realizează plata pentru bunurile publice, respectiv asupra structurii impozitelor. Individul va trebui de asemenea să decidă cantitatea şi structura bunurilor publice care vor fi furnizate, precum şi asupra mărimii şi a conţinutului bugetului public. Nu în ultimul rând, el trebuie să decidă asupra modului în care va reacţiona la modificarea condiţiilor cu care se va confrunta în economia reală, ca rezultat al angajamentului fiscal.

Aceste decizii sunt interdependente, după cum s-a precizat, însă atunci când individul recunoaşte costurile de negociere a înţelegerilor cu semenii săi, referitoare la instituţiile prin care se realizează plata pentru fiecare tip de buget în parte, el ar putea să prefere, din motive de eficienţă, să separe decizia instituţională de decizia bugetară propriu-zisă. Cu alte cuvinte, el ar putea fi de acord ca grupul să decidă din punct de vedere constituţional asupra instituţiilor sub auspiciile cărora deciziile fiscale (bugetare sau referitoare la bunurile publice) vor fi realizate, într-un mod aproape independent de cerinţele iniţiale ale grupului.

Individul nu poate şti cu exactitate care sunt bunurile şi serviciile publice pe care le va dori şi în ce cantităţi (în cadrul unui întreg set de opţiuni bugetare viitoare), dar va dori să participe la stabilirea instituţiilor prin care va plăti pentru bunurile şi serviciile publice de care va avea nevoie, indiferent de cantităţile în care vor fi furnizate. Cu alte cuvinte, nu am putea oare să decidem, din perspectiva constituţională,

184

41 J.M. Buchanan, Public Finances in Democratic Process: Fiscal Institution and Individual Choice,(1987) The University of North Carolina Press

Secţiunea Statistică – Informatică economică dacă să colectăm veniturile publice printr-un impozit pe venit sau printr-un impozit pe vânzări?42. Un asemenea tratament al structurii instituţionale în cadrul unui anumit proces constituţional va reduce costurile de realizare a deciziilor bugetare ordinare, referitoare la cantitatea de bunuri şi servicii publice care va fi furnizată. Impunerea unor astfel de constrângeri instituţionale conduce la stabilirea regulilor jocului opţiunii fiscale, în timp ce, fără asemenea constrângeri, jocul apare lipsit de orice regulă. Această din urmă concluzie este verificată, indiferent de regulile utilizate în procesul de luare a deciziilor colective, deoarece şi acestea din urmă trebuie să fie determinate printr-un demers constituţional. Indiferent dacă deciziile politice sunt luate pe baza unei unanimităţi de tip Wickselian, printr-o regulă a majorităţii simple sau printr-o oricare variantă sau combinaţie posibilă, selecţia independentă a instituţiilor fiscale determină reducerea costurilor decizionale. Aceasta deoarece ea elimină din calculul bugetar direct un întreg set de elemente de negociere.

Este important de cunoscut modul în care, un anumit membru al comunităţii politice, îşi va orienta opţiunea personală între mai multe instituţii fiscale alternative. Abordarea precisă a acestei probleme este deosebit de importantă şi se poate realiza cel mai bine utilizând un model explicit.

Vom lua exemplul unei comunităţi în care toate deciziile curente referitoare la furnizarea bunurilor publice sunt luate printr-o majoritate simplă, în urma unor întâlniri ale comunităţii. Fiecare individ ştie în avans că orice propunere de acţiune fiscală va fi decisă în această manieră. Orice cetăţean poate prezenta grupului moţiuni referitoare la nivelul cheltuielilor publice din diferite domenii, precum şi asupra nivelurilor cotelor de impozitare care produc venituri pentru bugetul comun. În acest cadru, un anumit individ nu poate anticipa care vor fi propunerile ce vor fi prezentate grupului pentru decizie, şi chiar dacă ar putea să estimeze într-o anumită măsură acest lucru, el nu are cum să ştie dacă preferinţele sale vor fi respectate în urma adoptării unei anumite moţiuni. Cu alte cuvinte, individul nu poate prevede dacă peste un anumit interval de timp va fi adoptată sau nu o moţiune de a cheltui x lei pentru a subvenţiona o anumită cheltuială publică. În eventualitatea că o astfel de moţiune este adoptată, individul nu poate şti dacă el se va situa de partea susţinătorilor sau a opozanţilor acesteia, deoarece nu ştie care îi vor fi preferinţele în perioadele viitoare sau care îi va fi situaţia sa economică.

Presupunem că este stabilită o sesiune constituţională a grupului, iar grupul este chemat să decidă în mod colectiv asupra unei anumite instituţii de impunere43. Altfel spus, va fi selectată o anumită instituţie care, dacă va fi aprobată, va fi utilizată pentru a finanţa oricare cheltuieli vor fi propuse şi aprobate în perioadele următoare. Comportamentul viitor al individului faţă de un anumit proiect propus va depinde parţial şi de modul în care o asemenea cheltuială va fi finanţată. Revenind la şedinţa respectivă, individului îi va fi cerut să aleagă o modalitate de finanţare a tuturor propunerilor de cheltuieli care vor fi supuse aprobării, independent de cunoaşterea unei scheme de aprobare a moţiunilor care ar putea apărea de-a lungul timpului. Instituţia astfel aleasă va fi impusă ca o constrângere, ca o regulă, sub auspiciile căreia vor fi


185

43 Este vorba tot de semnificaţia restrânsă a instituţiilor fiscale, ca forme practice ale impozitelor

Revista Tinerilor Economişti realizate opţiuni particulare referitoare la structura şi mărimea cheltuielilor publice în cadrul unei serii continue de perioade fiscale şi contabile44.

Selecţia unei anumite instituţii fiscale devine asemănătoare alegerii unor reguli pentru un joc obişnuit. Jucătorul nu ştie, la momentul în care trebuie să fie de acord cu semenii săi asupra regulilor jocului, care set de reguli îl vor avantaja cel mai mult în rundele următoare ale jocului. El nu poate şti cu precizie acest lucru, deoarece nu poate cunoaşte alternativele pe care le va avea şi constrângerile sub care va evolua. Incertitudinea inerentă a opţiunii între mai multe reguli face ca şi consensul între diverşi jucători să fie mai uşor de atins decât s-ar putea aştepta aceştia. Dacă un jucător potenţial, la momentul în care este de acord asupra regulilor jocului, ar putea să prevadă cărţile pe care le va deţine în fiecare rundă a jocului, acesta va fi foarte hotărât pentru a susţine acel set de reguli şi va lupta pentru adoptarea lor de către întregul grup. Dacă însă şi alţi potenţiali jucători vor fi la fel de bine informaţi, atunci consensul asupra unui singur set de reguli nu va mai putea fi niciodată atins. Pe de altă parte, dacă nici un jucător potenţial nu îşi poate previziona poziţia sa în diferitele runde viitoare ale jocului, consensul asupra regulilor devine realizabil. În această situaţie, fiecare jucător potenţial va fi motivat să selecteze acel set de reguli care îi va părea eficient sau echitabil într-un sens privat sau individualizat, astfel, încât oricare i-ar fi poziţia, el va avea o şansă echitabilă de a învinge. Elementul central al conflictului dintre jucătorii potenţiali, care apare odată ce poziţiile individuale sunt identificabile, poate fi eliminat în măsura în care o asemenea identificare devine posibilă. Pentru scopurile noastre, miza jocului devine alegerea între instituţiile fiscale. În acest sens, trebuie văzut cum ar prefera un individ să fie impozitat de-a lungul unei secvenţe nedeterminate de perioade în cadrul cărora deciziile de cheltuieli vor fi adoptate de către grup, dacă el nu ştie nici care propuneri vor fi avansate şi adoptate şi nici care îi vor fi preferinţele individuale referitoare la acele propuneri.

De la interesul privat la interesul public Cercetătorii din domeniul politic, ca şi din alte domenii, se referă adesea la

interesul public ca fiind ceva ce există în mod independent de interesele private sau personale ale fiecărui individ, membru al unei colectivităţi.

În lucrarea sa, Public Finances in Democratic Process: Fiscal Institution and Individual Choice, Buchanan porneşte de la ipoteza că nu ar exista un interes public, iar indivizii se presupune că acţionează ca simplii maximizatori ai utilităţii, deşi funcţiile de utilitate nu trebuie să fie definite în mod îngust. Pe parcursul analizei însă, Buchanan realizează o anumită reconciliere între concepţia individualistă şi cea a interesului public în contextul ordinii politice. Dacă individul care alege va trebui să selecteze între mai multe instituţii, între diferite reguli ale jocului şi dacă el nu-şi poate anticipa cu precizie propria sa poziţie în rundele următoare ale jocului, propriul său interes privat îi va dicta să se îndrepte spre adoptarea unui set de reguli care par eficiente. Altfel spus, propriul său comportament de maximizare a utilităţii îl va determina în acest cadru să aleagă regulile care vor fi mai eficiente pentru grupul luat în ansamblu. Astfel, consensul între toţi membrii grupului asupra unui set comun de reguli devine posibil.


186

Secţiunea Statistică – Informatică economică Analiza sugerează deci, că, dacă indivizii sunt puşi în situaţia în care li se cere să aleagă din punct de vedere constituţional, ei pot fi mânaţi de către propriul lor interes să acţioneze în sensul atingerii unui interes public în beneficiul tuturor.

În acest cadru nu va mai apărea nici un conflict între comportamentul de maximizare a utilizării private şi obligaţiile politice ale indivizilor. Această concluzie are importante implicaţii normative, sugerând, între altele, că acolo unde este posibil, opţiunile sociale trebuie să fie făcute în condiţiile în care indivizii sunt puşi să decidă şi asupra aspectelor constituţionale. Funcţia de utilitate a individului care alege oferă semnale diferite pentru orientarea comportamentului în asemenea situaţii, faţă de acelea pe care le generează atunci când poziţiile individuale sunt mai uşor de identificat. În această ipostază nu este necesară încorporarea explicită a relaţiilor interpersonale şi nici modificarea funcţiei de utilitate pentru a include argumente referitoare la utilităţile sau la activităţile celorlalte persoane. Totuşi, deoarece individul de referinţă ar putea în orice rundă ulterioară a jocului să-şi asume una dintre multele poziţii specifice, propriul său comportament de maximizare a utilităţii îl va determina să selecteze instituţiile care sunt în general eficiente. Deoarece toţi membrii grupului se regăsesc în situaţii destul de asemănătoare, o înţelegere asupra unui set de reguli general eficiente devine posibilă.

Este interesant de văzut dacă alegerile instituţionale sunt de fapt realizate separat de alegerile de zi cu zi. Nu este necesară o cercetare exhaustivă a procesului politic pentru a stabili concluzia generală că modelele de decizie au o semnificaţie considerabilă pentru evenimentele din lumea reală. Este suficientă o observaţie de zi cu zi pentru a releva că instituţiile fiscale sunt dezbătute, discutate şi în final selectate într-un mod aproape independent de opţiunile referitoare la bunurile publice furnizate ulterior.

Se constată, în majoritatea ţărilor, discuţii şi promovări ale unor proiecte de reformă fiscală, care de cele mai multe ori nu au nici o legătură cu opţiunile referitoare la programele de cheltuire ulterioară a fondurilor. Această separaţie a procesului de decizie fiscală poate fi parţial atribuită pe seama unor elemente care sunt în mod esenţial iraţionale şi ineficiente, iar o mai mare interdependenţă între diferitele variabile fiscale ar fi de dorit să se producă la toate nivelurile.

Abordarea independentă a opţiunii instituţionale tinde să impună constrângeri asupra opţiunilor bugetare curente şi din acest motiv generează ineficienţă. Astfel, dacă este propus un anumit program de cheltuieli, care va fi finanţat în cadrul unei structuri fiscale existente şi care nu permite modificări, susţinerea necesară nu va fi obţinută, în ciuda faptului că, dacă o distribuţie alternativă a impozitelor ar fi promovată, suportul ar fi uşor de obţinut. Consideraţiile descrise anterior sugerează totuşi că asemenea ineficienţe admise, care derivă din independenţa celor două opţiuni instituţionale şi operaţionale, pot fi înlăturate, cel puţin în anumite cazuri, printr-o o mai mare eficienţă a actului decizional, chiar şi în cadrul unui sistem separat în întregime. Pare imposibil de afirmat apriori că întregul proces al opţiunii fiscale nu ar trebui în mod ideal să includă o separare conceptuală distinctă între setul instituţional de decizii şi setul operaţional de zi cu zi sau obişnuit. În realitate, o asemenea separaţie poate fi observată în cadrul tuturor jurisdicţiilor politice.

Reabilitarea tradiţiei neoclasice a finanţelor publice Teoria clasică şi cea neoclasică a finanţelor publice au fost în mare măsură

create de cercetătorii de limbă engleză şi au fost criticate pentru accentul lor poziţionat pe partea de impozite a contului fiscal şi pentru relativa neglijare a părţii de cheltuieli.

187

Revista Tinerilor Economişti Analiza, conform acestei tradiţii, a considerat impozitele ca fiind impuse din exterior şi că veniturile erau răpite economiei reale în urma încasării lor la buget. Termenul lui Einaudi de imposta grandine (impozitul ca o grindină) descrie cu acurateţe modelele clasice. În acest sens, au fost create aşa-zisele principii ale impunerii, iar disputele pe baza acestor principii au continuat să fie incluse în discuţii sofisticate asupra impozitelor, fără a ţine cont şi de partea de cheltuieli a bugetului. Această procedură reprezintă o încercare de a stabili principiile de repartizare a costurilor bunurilor publice între indivizi, în mod independent de orice luare în considerare a cererii de asemenea bunuri. Pe pieţele bunurilor private, în anumite condiţii, preţurile care trebuie plătite de cumpărători individuali sunt stabilite în principal în funcţie de costuri, iar cererile individuale influenţează numai cantităţile care vor fi furnizate. În această situaţie, cererea afectează producţia totală de bunuri, dar nu şi preţul pe unitatea de bun furnizată.

În cazul bunurilor publice sau colective, caracteristica esenţială este furnizarea lor în comun. Aceasta implică imposibilitatea de a oferi unităţi divizibile din aceste bunuri către cumpărători la preţuri de furnizare determinate de cost, precum şi faptul că nu pot fi realizate ajustări individuale în funcţie de cantitate. Elementele de cost pot determina preţurile de furnizare cu care se confruntă grupul ca o entitate şi nu fiecare individ în parte. Cantitatea uniformă, disponibilă tuturor indivizilor din grup, face necesară o discriminare aparentă a preţurilor pretinse diverşilor solicitanţi, discriminare care poate fi determinată în mod corect numai dacă luăm în discuţie în mod explicit şi partea de cerere. Neglijarea acestei părţi şi promovarea principiilor impunerii determină rezultate pe deplin arbitrare. Profesorul Buchanan preciza în alte lucrări45 că arbitrariul poate fi redus aici numai în măsura în care toate bunurile şi serviciile publice vor oferi beneficii generale şi mai puţin individuale.

Dacă producţia publică este limitată doar la oferirea acelor bunuri şi servicii care sunt puse la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii în mod egal, abordarea neoclasică poate părea limitată la o primă vedere. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât beneficiile specifice pot fi atribuite cu o mai mare precizie unui individ sau grup de indivizi. O astfel de imputare a beneficiilor conduce la includerea părţii de cerere în model, într-o asemenea manieră care permite o concentrare primară asupra alocării costurilor. Dacă, de exemplu, se acceptă că beneficiile marginale resimţite în urma consumului de bunuri şi servicii publice sunt aproximativ egale pentru toţi indivizii, diferenţele din această parte a contului fiscal nu vor influenţa distribuţia costurilor impunerii, indiferent de normele care vor fi acceptate. Într-un asemenea model, toate cererile individuale pentru bunuri publice sunt aproximativ egale şi de aceea considerentele de eficienţă vor impune o structură a costurilor impunerii egală pentru toate persoanele. O altă imputare a beneficiilor marginale poate fi şi aceea în care acestea sunt oarecum proporţionale cu o anumită bază de venit sau avere. În acest caz, numai considerentele de eficienţă dictează o impunere proporţională a venitului sau averii din punct de vedere marginal, iar îndepărtarea de această regulă poate fi discutată comparând normele eficiente cu cele ineficiente. Pot exista şi alte imputări ale beneficiilor marginale şi fiecare va produce distribuţii diferite, eficiente în mod ideal, ale costurilor impunerii.

188

45 J.M. Buchanan, Public Principles of Public Debt: A Defense and Restatement (1958), Richard D. Irwin Inc.

Secţiunea Statistică – Informatică economică După cum se ştie, abordarea tradiţională are puţine încercări de a justifica

importanţa empirică a oricărei imputaţii a beneficiilor, necesară pentru a-şi legitima metodologia. În al doilea rând, se cunoaşte faptul că bunurile şi serviciile publice furnizate în prezent de către stat nu se califică în întregime pentru a dobândi atributul de general, în sensul anterior menţionat. Pentru unele dintre aceste bunuri şi servicii, beneficiile, atât cele totale cât şi cele marginale, sunt puse la dispoziţia indivizilor şi subgrupurilor în mod diferenţiat. Dacă recunoaştem acest lucru, abordarea neoclasică tradiţională a principiilor impunerii devine lipsită de atribute utile din punct de vedere ştiinţific.

Această reacţie pare însă prematură după o mai atentă considerare. Abordarea instituţională contribuie la reabilitarea metodologiei neoclasice în termeni generali şi chiar potrivit logicii sale specifice. Cel puţin în anumite circumstanţe, se poate dovedi eficient şi de dorit ca alegerea între instituţiile impunerii să fie separată de alegerea între programele de cheltuieli. Argumentul pentru o asemenea partiţionare a procesului decizional fiscal se bazează pe ipoteza că instituţiile impunerii, care determină repartizarea costurilor de oferire a serviciilor şi bunurilor publice între membrii grupului, pot fi elemente cvasipermanente sau constituţionale ale structurii social – politice, în timp ce programele de cheltuieli, care determină distribuţia beneficiilor aferente bunurilor şi serviciilor publice între membrii grupului sunt fenomene temporare. Numai evenimentele lumii reale pot să determine dacă această distincţie este sau nu relevantă din punct de vedere empiric.

În măsura în care distincţia este relevantă, putem analiza însă calculele individului prin care acesta alege între instrumentele impunerii, într-un mod cu totul separat de orice consideraţie specifică asupra părţii de cheltuieli. Pentru a clarifica acest concept şi a-i demonstra limitele, Buchanan prezintă un exemplu al unei comunităţi politice formată din doar trei cetăţeni: A, B, C. În fiecare perioadă fiscală există trei programe posibile de cheltuieli publice. Primul program le oferă beneficii lui A şi B în mod egal, însă nu îi oferă nici un beneficiu pentru C. De pe urma celui de al doilea program beneficiază A şi C în mod egal, dar nu îi oferă nici un beneficiu lui B, în timp ce prin programul al treilea beneficiile sunt oferite în mod egal lui B şi C, iar A nu primeşte nimic.

Se presupune că fiecare individ consideră adoptarea fiecăruia dintre cele trei programe ca fiind la fel de probabilă în fiecare perioadă fiscală. În asemenea circumstanţe, fiecare individ din cadrul grupului este motivat să discute cu semenii săi introducerea unei scheme generale de colectare a impozitelor, în mod independent de imputarea anticipată a beneficiilor specifice din cadrul oricărei perioade. De-a lungul timpului, distribuţia de probabilitate a beneficiilor de pe urma diverselor programe de cheltuieli este probabil necunoscută, însă chiar acest element de nesiguranţă în sine este suficient pentru a realiza opţiuni raţionale instituţionale, în mod cu totul separat. Sistemul trebuie să rămână ineficient pe termen scurt sau în cadrul unei singure perioade, pentru ca individul care nu primeşte nici un beneficiu din programele de cheltuieli specifice să fie supus unor costuri ale impunerii egale cu cele atribuite semenilor săi, care sunt beneficiarii direcţi. Acceptarea instituţiei impunerii se poate dovedi eficientă pe un orizont de tip multiperioadă numai dacă individul în cauză se aşteaptă să-şi dobândească în mod echitabil partea sa de beneficii de pe urma serviciilor publice, pe măsură ce instituţia fiscală rămâne funcţională pentru o secvenţă nedefinită de opţiuni fiscale.

189

Revista Tinerilor Economişti Din punct de vedere practic, implicaţiile teoriei opţiunii publice în domeniul

fiscal sunt foarte importante. Putem astfel să realizăm o paralelă cu situaţia din România, unde se observă că, în condiţiile impozitului progresiv asupra veniturilor, se produce o redistribuire brutală de la categoriile sociale cu venituri cel mult medii către persoanele cu venituri mici. Aceasta deoarece cotele maximale de impunere (în speţă cota de 40%) se aplică asupra unui nivel destul de scăzut de venituri (aproximativ 3000 de euro pe an), ceea ce duce la nemulţumiri evidente şi la conflicte sociale, mai ales că “finanţatorii” sunt de regulă salariaţi, care obţin venituri din muncă şi nu categoriile cele mai înstărite, cum ar fi normal. În plus, sumele astfel colectate la bugetul statului sunt destinate, nu de puţine ori, unor plăţi compensatorii şi ajutoare de şomaj care se ridică la niveluri comparative sau chiar mai mari (!) decât remuneraţiile pe care le primesc o largă categorie de salariaţi şi pentru perioade care ajung uneori la 36 de luni.

Consecinţa acestor măsuri este o nivelare a veniturilor, însă spre sărăcie, şi o creştere a frustrării celor impozitaţi, care pot ajunge la concluzia că este mai bine să munceşti mai puţin, sau se vor deplasa către evaziunea fiscală sau spre portiţe de evitare a impunerii progresive.

Un alt exemplu, tot din practica românească, este protecţia nediscriminatorie care se acordă celor care se încălzesc în sistemul centralizat de termoficare. Situaţia poate că ar fi acceptabilă dacă subvenţiile pentru gigacalorie nu ar fi de fapt finanţate din creşterea preţului (de fapt a accizelor) la gazele naturale şi la carburanţi. Astfel, cei care se încălzesc cu gaze naturale plătesc un preţ majorat pentru a se acorda subvenţii celor care se regăsesc în sistemul centralizat de încălzire. Problema este că nu toţi cei care se încălzesc cu gaze sunt persoane cu venituri mari, după cum nu toţi cei care sunt în sistemul centralizat de încălzire au nevoie efectiv de aceste subvenţii.

În acest sistem, persoanele vizate de impunerea progresivă sau cele care beneficiază de “luxul” încălzirii cu gaze contribuie, pe de o parte, în mod disproporţionat la constituirea veniturilor statului, iar pe de altă parte, nu beneficiază cu nimic de măsurile sociale pe care le finanţează de fapt. Soluţia ar trebui să fie ori o relaxare a impunerii progresive, respectiv o temperare a preţului (şi îndeosebi a accizelor) gazelor naturale şi carburanţilor, fie o repartizare mai echilibrată în plan social a beneficiilor vizate. Altfel, finanţatorii, care nu sunt întotdeauna cele mai înstărite persoane, vor resimţi tot mai acut inechităţile astfel promovate şi vor considera că este mai bine să te regăseşti în rândul celor care nu contribuie cu nimic şi doar “beneficiază”.

BIBLIOGRAFIE 1. J.M. Buchanan

Public Finances in Democratic Process: Fiscal Institution and Individual Choice, The University of North Carolina Press, 1987

2. J.M. Buchanan

Public Principles of Public Debt: A Defense and Restatement, Richard D. Irwin Inc., 1958

3. I. Văcărel şi colab.

Finanţe publice, ed. a iv-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

4. M. David Gelfand şi Peter W. Salsich, jr.

State and Local Taxation and Finance, West Publishing Company, Minnesota, 1986

190


O NOUĂ TERMINOLOGIE A ORGANIZĂRII MUNCII ŞI ACTIVITĂŢILOR ÎN SOCIETATEA

INFORMAŢIONALĂ ŞI A CUNOAŞTERII

Lect.univ.dr. Marian STOICA Academia de Studii Economice Bucureşti, Catedra de Informatică Economică

Abstract: The important influences of information and communication technology from last years for economy and society generally have one remarkable impact for nature of work. In this context we assist to the real changes in work organization and also, to a new terminology of that like distance working, teleworking, virtual organization, cybermarketing etc.

Key words: new work terminology, teleworking, information and communication technology, e-business, e-activities.

1. Lucrul la distanţă Biroul virtual reprezintă o formă de manifestare a telenavetei la nivel

ocazional, când angajatul îşi petrece majoritatea timpului de lucru la sediul societăţii muncind doar o zi pe săptămână la domiciliu, respectiv la nivelul mobilităţii totale, în care angajatul nu este prezent la un sediu fix, prestând servicii de oriunde.

Munca la distanţă reprezintă munca efectuată de o persoană aflată într-un loc diferit de persoana (persoanele) care o supraveghează direct şi/sau o plătesc pentru munca efectuată, accentul punându-se pe lucrătorul individual şi nu pe organizaţie.

Munca la domiciliu presupune translaţia biroului tradiţional de la sediul organizaţiei la domiciliul angajatului, cu toate dotările necesare pe care le implică funcţia şi genul de muncă ale persoanei respective: mobilier, calculator legat în reţea, telefon, fax, copiator şi alte dotări specifice muncii prestate.

Telenaveta presupune utilizarea tehnologiei telecomunicaţiilor pentru a înlocui, complet sau parţial, deplasarea spre locul de muncă şi înapoi acasă, ca răspuns atât la problemele interne ale lumii afacerilor, cât şi ca strategie a managementului cererii de transport.

Telenaveta ocazională presupune desfăşurarea activităţii în principal la sediul organizaţiei şi, ocazional, o zi pe săptămână, la domiciliu, fiind cel mai des întâlnită în activităţi de cercetare, proiectare, programare a calculatoarelor, contabilitate etc., cu precădere în marile companii.

Telenaveta semimobilă implică o mobilitate sporită a angajaţilor faţă de un spaţiu fix de muncă, dar presupune, în continuare, o legătură permanentă cu biroul fizic, după un program prestabilit, angajaţii neavând locuri fixe de lucru, atunci când sunt programaţi să lucreze la sediul organizaţiei.

Telenaveta cu program aleator constituie o categorie a muncii virtuale în care se combină munca la domiciliu cu munca la sediul organizaţiei sau al clienţilor acesteia, în proporţii diferite, angajaţii venind la serviciu aleator, în funcţie de necesităţile curente ale sarcinilor primite.

191

Revista Tinerilor Economişti Telenaveta cu mobilitate totală presupune inexistenţa unui birou fizic, la

sediul organizaţiei sau la domiciliu, angajaţii desfăşurându-şi ziua de muncă fie la sediul clienţilor, fie în autoturism, din care, prin dotările corespunzătoare, îşi construiesc un birou mobil.

2. Teleactivităţi Teleeducaţia (e-learning, distance learning) presupune utilizarea tehnologiei

informaţiei şi comunicaţiilor în procesul educaţional şi este una din primele teleactivităţi specifice unei societăţi informaţionale, care a cunoscut o adevărată explozie odată cu dezvoltarea Internet-ului.

Telemedicina presupune schimbul de informaţie medicală utilizând comunicaţiile electronice, în scopul asigurării sănătăţii şi educaţiei pacienţilor sau furnizării de servicii de asistenţă sanitară, neexistând restricţii referitoare la natura informaţiilor transmise, la modul efectiv în care se face transferul sau la modului în care urmează a fi utilizate informaţiile.

Telecentrul reprezintă o multitudine de modele organizaţionale de asigurare a serviciilor de comunicaţie şi a resurselor informaţionale pentru comunităţi defavorizate sau cu venituri mici din zone urbane sau rurale, care pot diferi din punct de vedere al serviciilor oferite, dar şi din punct de vedere al surselor de finanţare, putând aparţine sectorului public, privat sau ambelor.

Telemarketing-ul reprezintă activitatea de marketing realizată exclusiv prin telefon de către telemarketeri.

E-marketingul reprezintă activitatea de marketing realizată prin Internet utilizând poşta electronică şi siturile web.

Cibermarketingul reprezintă activitatea de marketing realizată prin utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei: telefonie mobilă, extranet, tehnologii wireless etc.

Teleshoppingul reprezintă activitatea de vânzare/cumpărare de bunuri şi servicii utilizând instrumente TIC şi cuprinde două laturi: televânzarea, privită din punctul de vedere al furnizorului de bunuri şi servicii şi telecumpărarea, privită din punctul de vedere al clientului. Dacă aceste activităţi sunt însoţite de o decontare online (telebanking), se poate vorbi de o formă minimală de telecomerţ.

3. Organizarea virtuală Organizaţia virtuală reprezintă o configuraţie a unor unităţi structurale

semipermanente, interdependente (parţial dependente, parţial independente), dispersate geografic şi care îşi măresc performanţele în general prin receptivitatea la schimbările nevoilor pieţei şi prin abilităţile tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, adaptându-şi continuu formele organizatorice. Conceptul de organizaţie virtuală include toate organizaţiile în care se manifestă puternic oricare din următoarele caracteristici:

• dispersia: multiple locaţii, care pot da naştere la multiple culturi locale, multiple limbaje şi probleme de comunicare;

• împuternicirea: delegarea de putere şi de responsabilităţi părţilor componente şi indivizilor din organizaţie;

• neliniştea: acceptarea, chiar entuziasmul, faţă de schimbare la fiecare aspect al operaţiilor organizaţiei: scopul său, structura organizaţională şi geografică, produsele şi serviciile oferite şi modul de a face afaceri;

192


• interdependenţa: cooperare şi sinergie între organizaţii autonome sau între departamente şi indivizi împuterniciţi în cadrul unei singure organizaţii; interdependenţa poate fi temporară sau permanentă, incluzând toate tipurile de asocieri: alianţe, parteneriate, lanţuri valorice şi resurse externe.

Cadrul de lucru al organizaţiei virtuale este edificat pe patru elemente: • conectivitatea: crearea de unitate sau de infrastructură prin schimbare

structurală, înlăturând constrângerile şi depăşind barierele anterioare; • scopul: obiectivul care asigură stimulentul pentru crearea noii

organizaţii şi care serveşte drept forţă de coeziune pentru a menţine împreună componentele organizaţiei virtuale cel puţin temporar;

• tehnologia: factorul ajutător care permite realizarea obiectivelor propuse şi face posibilă forma virtuală;

• separarea: delimitarea celor care fac parte din organizaţia virtuală de cei care nu fac parte, în absenţa oricăror linii fizice vizibile de separare; ea stabileşte persoanele care pot lua parte la activităţi şi cele care primesc beneficiile.

Organizarea virtuală presupune o uniune temporară sau permanentă de indivizi, grupuri sau unităţi organizaţionale dispersate geografic, care aparţin sau nu aceleiaşi organizaţii şi care depind de mediul reţelelor electronice pentru a-şi realiza procesul de producţie. Organizarea virtuală şi-a conturat în practică şi în teorie o serie de forme de manifestare diferite.

Organizarea virtuală internă se aplică unei organizaţii care vrea să opereze cu echipe interne. O asemenea organizaţie virtuală cuprinde câteva unităţi de afaceri, compuse la rândul lor din grupuri autonome şi echipe. Serviciile manageriale sunt asigurate de cele mai multe ori în mod descentralizat, de către echipe autonome. Angajaţii sunt disponibili în multe locuri diferite, motiv pentru care se explică structura flexibilă a organizaţiei.

Organizarea virtuală stabilă se bazează pe cooperarea dintre diferite organizaţii şi are ca scop contractarea de competenţe nespecifice de către o organizaţie principală (de multe ori un partener central). Competenţele neesenţiale sunt transmise (contractate în afară) către cei câţiva furnizori dedicaţi, care au legături strânse cu organizaţia principală.

Organizarea virtuală dinamică presupune cooperarea la un nivel generalizat şi pe scară largă cu alte organizaţii. Relaţiile cu alte organizaţii sunt bazate pe oportunităţi şi sunt, în toate cazurile, temporare. Astfel, cooperarea are loc atunci când apar anumiţi stimuli ai pieţei, acest mod de organizare având avantajul unei flexibilităţi mult mai mari.

Compania-reţea, denumită şi „organizaţia agilă” este o reţea temporară de organizaţii specializate care se bazează pe utilizarea Internetului. Scopul ei este oferirea la nivel global a multor game de produse şi servicii prin intermediul Internetului. Managementul bazelor de date şi distribuirea acestora între partenerii care cooperează este esenţială pentru o funcţionare bună a organizaţiei virtuale.

Organizaţia virtuală permanentă reprezintă o organizaţie virtuală care adună la un loc jucătorii de pe piaţă şi răspunde oportunităţilor atât pentru activităţi care generează venituri îmbunătăţite, cât şi pentru reducerea costurilor, implicând utilizarea conceptului virtual în toate operaţiile, inclusiv sarcinile virtuale, echipele şi managementul activităţilor organizaţionale.

Echipa virtuală este un grup de oameni care interacţionează prin intermediul sarcinilor interdependente şi sunt ghidaţi de un scop comun, lucrând dincolo de

193

Revista Tinerilor Economişti graniţele impuse de spaţiu, timp şi organizaţie, având conexiunile întărite de reţele de TIC.

Proiectul virtual reprezintă alianţe sau consorţii pentru a uni organizaţiile complementare în scopul exploatării oportunităţilor de piaţă şi implică producătorii, dezvoltătorii şi pieţele diverselor organizaţii construite în jurul unor tipuri de industrii sau companii similare, de exemplu noi alianţe de afaceri, asociaţii de comerţ industrial sau activitate cooperativă şi consorţii de cumpărare cumulate pentru scopul beneficiilor mutuale.

Organizaţia virtuală temporară constituie o extensie a proiectului virtual care abordează proiecte multiple şi dezvoltă reacţii la o oportunitate specifică a pieţei, implicând sarcini virtuale, echipe, operaţiuni şi management virtual al activităţilor organizaţiei.

Vecinătatea virtuală este forma cea mai apropiată de organizaţia tradiţională, în care afacerea de bază este centralizată într-o clădire, birou sau o altă locaţie, unde angajaţii sunt prezenţi fizic, iar afacerile sunt derulate sub un singur nume şi conţin competenţa esenţială, compania având rolul de întreprindere lider în reţea.

Umbrela virtuală reprezintă o organizaţie care deţine unele părţi ale afacerii coordonate într-un loc specific, unde participanţii la organizaţie se pot întâlni fizic şi care operează sub un singur nume, preluat de toată reţeaua. Centrul de coordonare are rolul de legătură conectivă, în timp ce afacerea propriu-zisă se învârte în jurul celor două extremităţi.

Plasa virtuală este cea mai avangardistă formă a organizaţiei virtuale, în care locul de muncă nu se limitează neapărat la aceeaşi zonă, fiind mai degrabă un spaţiu de lucru virtual, avantajul modelului constând într-o libertate mai mare pentru cei implicaţi, deoarece nu trebuie să se asocieze unui singur nume sau afacere.

Organizaţia virtuală ca reţea de companii reprezintă o reţea de companii independente juridic, care cooperează frecvent şi flexibil, în care membrii reţelei utilizează resursele în comun şi fiecare companie contribuie doar cu potenţialul propriu la organizaţia comună. Organizaţia integrată aproape că neglijează instituţionalizarea funcţiilor centrale şi principiile ierarhice de creaţie, fiind de obicei creată pentru o perioadă limitată de timp.

Întreprinderea industrială virtuală este un consorţiu temporar de organizaţii independente, reunite pentru a exploata oportunităţile de producţie de pe piaţă, care se constituie pe baza raportului cost–eficienţă şi a unicităţii produselor, fără constrângeri privind dimensiunea organizaţiei, localizarea geografică, mediul electronic, tehnologia implicată sau procesele implementate.

Corporaţia virtuală este o reţea temporară sau o coaliţie liberă de servicii manufacturiere şi administrative care conlucrează pentru un scop precis în afaceri şi care se dizolvă când scopul a fost atins. Este compusă din echipe care colaborează indiferent de localizarea lor individuală sau de zone orare, posedă o capacitate semnificativă de a lua decizii şi adoptă idoneismul (deschiderea către nou), cooperarea şi încrederea între organizaţiile reţelei şi oamenii care le compun.

Întreprinderea virtuală reprezintă rezultatul uniunii dintre specializările mai multor corporaţii cu scopul de a crea un produs nou şi care trebuie să se poată coagula rapid ţinând cont de noile oportunităţi, respectiv să se poată dizolva la fel de repede atunci când acestea încetează să mai existe.

Fabrica virtuală este o comunitate de zeci (sau sute) de fabrici, fiecare dintre ele concentrată pe ceea ce realizează mai bine, legate de o reţea electronică care le

194

Secţiunea Statistică – Informatică economică permite să opereze ca un întreg, flexibil, necostisitor şi indiferent de locul în care se află. Reţeaua facilitează schimbul de informaţii dintre companii cu sisteme informatice diferite, în legătură cu nivelul stocurilor şi orarele de livrare, permiţând potenţialilor furnizori să poată accesa sistemul în vederea licitării pentru diverse sarcini, cu un efort minim şi cu investiţii mici sau deloc (permite unui producător mic să aibă acelaşi acces la informaţie ca un partener mai mare).

BIBLIOGRAFIE 1. Stoica, G. eActivităţile în societatea informaţională, B. Ghilic-Micu,

Marian Stoica, Ed. Economică, Bucureşti 2002 2. Stoica, G. Organizaţia virtuală, Bogdan Ghilic-Micu, Marian Stoica,

Ed. Economică, Bucureşti 2004 (în curs de apariţie) 3. *** www.virtual-organization.net

195

http://www.virtual-organization.net/

Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie...

Documents

Transcript of Revista Tinerilor Economiºti Anul II Nr. 3 Noiembrie...