1

ALBA IULIA – ALTARUL DE SUFLET AL TUTUROR ROMANILOR

Ediția a XVIII-a a Congresului Spiritualității Românești care din anul 2OOO a avut loc la Alba Iulia, a întrunit români din 28 de țări, în total participând peste 2OO de delegați. Reamintim din cele patru secțiuni de lucru: 1. Neamul traco-dac și destinul lui în istoria românilor; 2. Vodă Constantin Brâncoveanul Basarab și Dimitrie Cantemir-cărturari și martiri; 3. Mihai Eminescu – erou național; 4. Acțiuni și figuri reprezentative ale unității de neam;

Contribuțiile unor personalități contemporane s-au bucurat de un viu ecou,mai ales, prin participarea unor personalități remarcabile din rândul basarabenilor: Academician Mihai Cimpoi, Vasile Bahnaru, nord bucovinenilor: Academician Vasile Tărâțeanu, a reprezentanților românității din Federația Rusă: Academician Eugen Doga și scriitorul Mihai Prepeliță. Precum și a unor personalități cunoscute din diaspora: Mariana Păun (Elveția), Cornelia Salvan (Austria), Teodor Buzu-pictor (Cehia), originar din Basarabia, Stefan Borciller (Germania), Ionela Flood (Anglia), Ion Cizmaș (Serbia), Ivan Alexandrov (Bulgaria) Nicolae Popa (S.U.A.), Gheorghe Popa (Ungaria) etc.

Toate activitățile s-au desfășurat sub forma a celor 3 zile de comunicări la Alba Iulia și Zlatna, urmate de vernisaje de expoziții foto și pictură, dezbateri, cenaclu nocturn de poezie precum și de depunerea de coroane la statuia lui Mihai Viteazul de Ziua Națională de 1 Decembrie, a dezvelirii bustului poetului creștin Ion Alexandru pe Aleea Scriitorilor din fața Casei de Cultură a Studențior din centrul județului – toate încununate de un succes răsunător al Forumului Tuturor Românilor de pretutindeni. Mihai Prepeliță Moscova-București-Alba Iulia-Zlatna-București

AVRAM lANCU PRECURSOR A UNIRII DE LA 1918

Toamna anului 1849 mai precis data de 13 august când armata ungară capitulează în faţa trupelor austro-ruse înseamnă pentru românii din Ardeal, sfârşitul celui mai odios regim de teroare ce au trebuit să-l suporte sute de ani. Abia acum guvernatorul Kossuth Lajos şi-a dat seama că intransigenţa lui faţă de poporul român, l-a împins într-o confruntare sîngeroasă care s-a soldat cu mii de morţi şi din rândul maghiarilor cât si din cel al românilor.

Scopul revoluţiei din Ardeal a fost total diferit față

de cel din Moldova şi Ţara Românească. Faptul că românilor nu li se recunoştea naţionalitatea nici de către austrieci şi nici de către maghiari, cu toate că era un popor majoritar în Transilvania, pe lângă alte nedreptăți de ordin politic şi social, a împins populaţia română să-şi obţină singuri dreptatea prin forţa armelor.

Silviu Dragomir citează la p.210 în cartea sa „Avram lancu" (Bucureşti 1965), lucrarea lui Nicolae Bălcescu „lstoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul” (Bucureşti, 1878, p.542), momentul în care în luna iulie 1849 cu ocazia vizitei lui Bălcescu la Abrud şi Câmpeni, vorbind despre puterea naţiunii române, tineri şi bătrâni au început să cânte „puternica şi frumoasa marsilieză a lui Andrei Mureşanu «Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte», şi în acordurile cântecului triumfal, însufleţirea taberei nu mai cunoaşte margini".

Iar Marin Mihalache în carte sa Avram lancu citează la p.42 lucrarea lui N.Bălcescu „Mişcarea românilor din Ardeal la 1848”, (Opere,vol.1, 1953, p.331),înflăcăratul entuziasm de la 11 iunie 1848, cu ocazia adunării de la Blaj, când zecile de mii de oameni au început să strige „Noi vrem să ne unim cu Ţara".

Acesta a fost probabil momentul declanşator în sufletele românilor, încolţindu-se dorinţa de a trăi cu toţii într-un singur stat care mai târziu se va numi România.

Cu toate succesele avute asupra trupelor maghiare, conducând o oaste mai mult sau mai puţin pregătită, cu un geniu tactic de necontestat şi în pofida vârstei sale de numai 24 de ani, Avram lancu nu a reuşit să îşi îndeplinească dorul, de a-şi vedea naţiunea fericită. Lipsa de cuvânt a împăratului Austriei şi a miniştrilor săi nu numai în faţa lui Avram lancu dar şi a Episcopului Andrei Şaguna, de a acorda naţiunii române aceleaşi drepturi ca şi celorlalte naţionalităţi a Imperiului Austriac, l-au dus într-o stare de depresie ce l-a îndepărtat de viaţa socială.

Cu siguranţă că o fi auzit de unirea celor două

principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, sub

domnia Colonelului Alexandru loan I.Cuza, la 24 ianuarie

1858, însă depresia profundă în care se cufundase nu

numai că la împiedecat să se bucure, dar i-a adus şi

moartea la numai 48 de ani, în anul 1872.

Până la unirea definitivă a Ardealului cu

România, proclamată la Alba lulia la 1 decembrie 1918, sub domnia regelui Ferdinand I, provinciile româneşti au trecut prin dificultăţi politice deosebite.

Abia în octombrie 1922 regele Ferdinand I este încoronat, tot la Alba lulia, ca suveranul tuturor Românilor, împlinindu-se în felul acesta, visul de unire a zeci de milioane de români din cele trei provincii: Moldova, Ţara Românească şi Ardealul.

Sculptor Ilie Berindei Geneva, 26 noiembrie 2014

3

CODUL LEGILOR BELAGINE DAT DE ZAMOLXIS - IISUS DACILOR

CATISMA A IV-A A PROVERBIRILOR ÎNTRU DREAPTA ASCULTARE PENTRU ÎNSĂNĂTOȘIREA SUFLETULUI PRINS DE BOLI CHINUITOARE ȘI ÎNSĂNĂTOȘIREA NEAMURILOR

Cu adevărat vă grăiesc vouă, prunci ai pleiadelor pierduți prin ostroavele pustiei, că cine nu se va sătura cu voroava înțeleaptă primită de la strămoși, acela se va pierde de turmă și prin scaii și mărăcinii veacurilor își va sfâșia zilele și nu-și va mai găsi drumul spre casă. Cei bătrâni și înțelepți în voroava locului spuindu-le ahasverusi, care au venit din cristalele deșerturilor și-au trecut hotarul înspumat pe la cotul apusului de soare vazând aceste locuri minunate precum sunt porțile împărătești la intrarea în mult râvnitul rai pământesc; nu s-au mai lăsat duși cu privirea înflăcărată la ce frumuseți au mai putut vedea aici în Dacia. Ochii lor s-au aprins ca flăcările lui Yadeeș asupra chipului celui mai vajnic dintre bărbații voștri care a rămas dăltuit în poarta cazanelor pe lacrima muntelui de la care se pare că au cerut milă să poată intra pe acest pământ făgăduit vouă, când au văzut grăunțele de aur în mult milostivul Danubiu și creștetul pleșuv al muntelui scăldat în soare.

Mai cu sârg, acest neam înșelător care nu mi-a dat ascultare de la Facere, care s-a închinat pustiului vânturilor și la alți puternici ai întunericului va fi răsfirat pe întreg pământul și nu se va putea aduna laolaltă precum snopul de nuiele ca să fie uniți-niciodată; ei vor fi un neam care prin înșelarea celorlalți și nu sub sudoarea frunți vor căuta într-o văicăreală oarbă să tot ceară ce nu li se cuvine că nu îndestulați vor fi niciodată. Acestora le plac averile și mărirea, de harnici nici pomană și voarvă, că de mai

multe veacuri trândăveala nu ia scos din obrocul cocioabelor lor sărăcăcioase și din boboroza caprei, iar îmbuibala precum ceea mai neagră virtute le-a umplut burțile lihtuite de foame.

Veni-va vremea când înțelepții pământului vor căuta să nu mai asculte de Mine, căci știința va duce la înrobirea sufletelor voastre și prin tăgadă vor încerca o supunere condiționată pentru a nu mai fi în stare omule ca să găsești cele necesare traiului și gurii și cei tari și puternici vor căuta să lege fărădelegile prin legi universale, te vor priva de cele mai mici drepturi ale libertății pe care Ți-am dat-o la zămislire, iar fluviile și oceanele vor seca, iar cel mai principal leac al supraviețuirii tale – va fi foarte greu de găsit; munții își vor răsturna frunțile în câmpie și nu va mai rămâne piatră pe piatră după mugetul sinistru de înmormântare al pământului, atunci când urâciunea pustiiri își va face lucrarea, stârvurile le vor devora doctorii negri ai pământului la ospățul cinelor întunericului, iar cei puțini care vor mai rămâne sub oblăduirea voii Mele vor începe o lume nouă care va fi făcută după Planul Astral necunoscut vouă.

Credința în voința și lucrarea mea o pierdeți, pe zi ce trece, burțile celor ce se consideră ,,capul-capului” sunt tot mai neostoite, desfrâu și farădelege a-ți făcut din casa Mea, iar ploile rugăciunilor sunt tot mai sterpe, și lupta Armaghedonului cel orb o purtați ca pe vremuri cu cârjile împărătești ca să priceapă nevolnicii neliniștea care vă apasă mințile pentru putere. Voi nu vă luptați pentru Mine și nici pentru Legea ce va fost dată, și prin neputința și prostia voastră nu puteți înțelege căci ce este jos nu poate să fie și sus, și vă împotriviți celor care au înțeles aceste lucruri, și nu lăsați sufletele lor ușurate de trup să urce la Mine. Legea străbună ce va fost dată o faceți rătăcită prin schimvonicia munților unde nu mai poate pătrunde puterea idealului bolnav al minților voastre.

Adevăr adevărat grăiesc vouă că numai cei surzi aud plânsul pietrei și al izvorului din munte care nu l-ați mai lăsat spre astâmpăr celor însetați și vietăților pământului ci l-ați îngrădit cu mintea voastră bolnavă întru puturoșenie și întru negreața sufletului vostru să vă aducă bunăstare nemuncită, făcându-vă surzi la urletul lupilor și la setea căprioarelor și-a mieilor de la stână.

Este mare tristețea voastră pentru agoniseală, nelegiuiților, trândavilor și viclenilor, au oare nu pricepeți voi că toată averea voastră făr de credință nu valorează nimic, și nu vă veți putea bucura de ea nici în cer și nici pe pământ pentru că tot ce este nemuncit și adus de puhoiul de apă – pe apa sabatului se va duce în veacul vecilor!

Irenaeus of Lyons Doctrine

of Creation:

The Patristic Theological

Foundations of Laudato Si

Rev. Fr. Emeka Nwosuh, OP

Author’s Detail

Rev. Fr. Emeka Nwosuh, OP is a Catholic Priest and a member of the Order of Preachers (Dominicans). He holds a Masters degree in Theology from Duquesne University, Pittsburgh, Pennsylvania and a Doctorate from the Istituto di Teologia Ecumenico-Patristica, Greco-Bizantina “San Nicola”, Bari, Italy. Fr. Nwosuh served as the President of the Catholic Theological Association of Nigeria (CATHAN), from 2010-2013. He is the Current Dean of Studies of the Dominican Institute, Samonda, Ibadan, Nigeria. He teaches Patrology, Ecclesiology, History of Christian Theology, and Patristic Philosophy at the Dominican Institute.

Introduction

The reality of a possible ecological crisis of a significant magnitude appears to have gained consensus among diverse interest groups in spite of persisting shades of opinion as to its likely immediate and remote cause(s). The multiple and oftentimes severe climatic changes, which have occurred in the last few decades have led many to warn of a growing specter of a possible “ecological catastrophe”.1 Many important religious/spiritual leaders of various religious/faith traditions have also added their voices to this global concern of an increasing “global

1 Cf. Blessed Pope Paul VI, Pacis in Terram,

environmental deterioration.”2 Most, if not all, of these leaders are convinced that the harsh climatic changes being experienced today are the inescapable consequences of “an ill-considered exploitation of nature”.3 Although, the insights offered by these Church leaders to the global ecological discourse are not made with the categories, language, and method of modern science, they are not less important or meaningful than those offered by scientists. In fact, their insights go far beyond what the physical or natural sciences can ever claim to offer. The perspectives offered by these religious leaders are not just spiritual or moral but also metaphysical, i.e. beyond physics. Perhaps one should say that the spiritual and moral perspectives brought into the ecological discourse are rooted in the solid foundation of metaphysics.

One such spiritual insight to this question was given by the venerable Ecumenical Patriarch of Constantinople, His Holiness, Patriarch Bartholomew. In his address at Santa Barbara, California, the Patriarch explained that “For human beings… to destroy the biological diversity of God’s creation; for human beings to degrade the integrity of the earth by causing changes in its climate, by stripping the earth of its natural forests or destroying its wetlands; for human beings to contaminate the earth’s waters, its land, its air, and its life – these are sins”.4 His Holiness went further to offer possible ways of mitigating these threats. He urges that contemporary men and women to “replace consumption with sacrifice, greed with generosity, wastefulness with the spirit of sharing, an asceticism… *in short+ a liberation from fear, greed and compulsion”.5

The recently published encyclical, Laudato Si, by Pope Francis, follows along this same line of reasoning as that of the Ecumenical Patriarch and other Patriarchs and Bishops of the Orthodox tradition. He also follows along the line of thought of his own predecessors in the See of Peter and those of his brother Bishops of the Church of the Latin tradition. But the reasoning and insights which Pope Francis enunciates in his encyclical go back to the very origins of Christian thought and spirituality. He

2 Pope Francis, Encyclical Laudato Si, On the Care for our Common

Home, (May 24, 2015), 3. Hereafter, cited as LS 3 Cf. Blessed Pope Paul VI, Apostolic Letter Octogesima Adveniens

(14 May 1971), 21. 4 Address in Santa Barbara, California (8 November 1997); cf.

John Chryssavgis, On Earth as in Heaven: Ecological Vision and Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, Bronx, New York, 2012. Cited in Laudato Si, 8. 5 Lecture at the Monastery of Utsein, Norway (23 June 2003),

cited in LS 9.

5

draws from and founds his reasoning on the rich and deep theological insights of the pristine sources of Christian theology. Prominent in his encyclical is the theological insights of the second century Bishop of Lyons, St. Irenaeus. This essay will explore and expound those insights in detail.

The Essential Highlights of Laudato Si

The fundamental assertions and arguments of Laudato Si may be distilled into the following major highlights:

I. The reality of a global ecological crisis, which threatens the integral wellbeing of the human community and indeed of the entire created universe, cannot be controverted.

II. The wounds and destruction we witness in the environment is but a reflection of the wounds and destruction in the very heart and spirit of the human person.6

III. That the present ecological crisis has its immediate roots in certain attitudinal and cultural mentalities of contemporary men and women. These are particularly reflected in the various destructive forms of human activities.7

IV. The failure or refusal of contemporary men and women to recognize or acknowledge the fact of a universal communion among all created reality is also at the root of the tyrannical abuse of ecological community.8

V. The failure to embrace the universal call to communion of all created reality is rooted in an excessive and misguided anthropocentricism, which leads to gross distortions of the intricate and intrinsically preordained web of interconnected relationships.9

VI. An attitudinal mentality, which refuses to acknowledge the authority and Lordship of God inaugurates a reign of tyrannical dominion over created universe. 10 Thus, creation is no longer perceived as a gift of which the human community is a recipient and a custodian but rather an object to be appropriated, manipulated and exploited.

VII. The institutionalization and globalization of a single paradigm of thought and praxis, namely, the Technoscientific paradigm, (often totally lacking in moral and spiritual values) coupled with an unbridled Technoeconomic goal of profit maximization have

6 Cf. LS 2.

7 Cf. LS 4; 17-22;

8Cf. LS, 89, 90.

9 Cf. LS 115-121.

10 Cf. LS 6, 75.

created and sustained a form of contemporary lifestyle and culture especially consumerism, practical relativism11 and throwaway culture.12 This has the consequence of rapidifying the pace and intensity of human activities within the environment thereby leading to serious distortions and imbalances in the ecological community.

VIII. That the environmental or ecological question cannot be isolated from other human crises or questions particularly those of social justice: global inequality, poverty, unemployment, human trafficking, the destruction of human lives, etc.13

IX. Purely technical or scientific solutions are

inadequate for resolving the environmental crisis.14

Rather, the healing and restoration of our

environment, which requires a sort of ecological

conversion, is inextricably tied to the spiritual and

moral metanoia of the human heart and mind as

proposed by the Gospel of Christ. In other words,

ecological conversion is an aspect of the conversion

preached by Christ and His Church.15

X. The conversion, which is required for the renewal of our environment is encapsulated and expressed by the culture of care. This culture of care is authentic only to the degree it rooted in justice, i.e. right relations: relations with God, with neighbors and with the rest of creation.

XI. Besides being rooted in justice, the culture of care entails honest and transparent dialogue among several interlocutors, segments and sectors of the human community whether at the local, national, regional and international levels.16

The Broader Context and Presupposition of

Laudato Si

Laudato Si has as its specific focus the contemporary ecological or environmental question and situation and the problems and crises arising therefrom. However, the ecological discourse as articulated and elaborated in this encyclical has a much broader context. At least from a Christian theological perspective, any discourse on the environment must proceed and be rooted in the broader theological discourse on Creation. Thus, a

11

Cf. LS, 122, 123. 12

Cf. LS, 106-111. 13

Cr. LS, 91, 92. 14

Cf. LS, 63. 15

Cf. LS, 216-221. 16

Cf. LS 164-201.

sound theological discourse on Creation constitutes an important prolegomenon to a sound and meaningful discourse on ecology. This approach is to a reasonable degree implicit in Laudato Si.

This implicit methodology is evident in the fundamental presupposition that underlines and permeates the entire ecological discourse in this encyclical. Laudato Si is constructed on the presupposition that Creation is essentially good and thus, has a positive value within the Christian economy of salvation. In fact, this presupposition is the condition for the possibility of an authentic Christian discourse on the environment and of Creation itself. At this point, one immediately recognizes the enormous contributions and perennial value of the theology of the venerable Bishop of Lyons, St. Irenaeus. Still at the very dawn of the life and history of the Christian Church, St. Irenaeus successfully wrestled against the Gnostics to secure and safeguard for succeeding generations a fundamental truth, viz. that Creation is a positive reality because it is the work of Goodness itself. Being the work of a Creator God who is Goodness and Beauty himself, Creation is essentially beautiful and good. Not even the Fall can rob Creation of these essential qualities. Thus, St. Irenaeus’ doctrine of Creation, which is very well articulated in his magnus opera, Adversus Haeresis, serves as the theological framework upon which an authentic Christian discourse on the environment is built. This is particularly made evident in the Pope Francis’ encyclical. But how does the theology of St. Irenaeus serve as an important framework to Laudato Si? To respond to this question, we must first explore the theological debate between the Bishop of Lyons and the Gnostics of the second century as encapsulated in the Valentinian Gnosticism.

Creation in the Theology of the Gnostics

The Gnostics –General remarks

Gnosticism was a multiform and complex heresy that emerged in the second century. It was the most portent threat that the early Church had to battle with prior to Arianism. Its claim to a higher knowledge, which was transmitted by means of a secret tradition, must have had a strong appealed to the cultured class. Important intellectuals like Valentinus, Heracleon, etc. are leading figures of this heresy. In fact, Heracleon was reputed to have been the pioneer of Christian biblical exegesis and commentary. Origen of Alexandria may have read and used his Commentary on the Gospel of John, which was the first New Testament commentary ever

to be written. Besides attracting men and perhaps women of refined minds, Gnosticism did also hold a strong appeal for the masses. Their craftily constructed arguments, according to Irenaeus, also draw away the minds of the inexperienced, taking many captive. 17 Gnosticism was, indeed, a very vibrant phenomenon but was at the same time pernicious. Irenaeus found their capacity to successfully mask their erroneous teachings remarkable but at the same time alarming. The Bishop complains that Gnosticism, like every malicious error, “craftily decks itself in an attractive dress, so as, by its outward form, to make it appear to the inexperienced more true than truth itself.”18 The heresy, according to the Bishop of Lyons, is like a glass of warm milk laced with deadly poison. And so to the unsuspecting mind, it is an inviting nourishing drink which only, however, begins to unleash its deadly effects after it has been consumed and digested. The Gnostics maliciously conceal their true identity by imitating the language and symbols of the universal Church whereas their sentiments are very different.19

Gnostics’ Rejection of the Supreme God as

Creator

But what is at the heart of Irenaeus’ bitter inveighing and sarcastic humor against the Gnostics? The Gnostics sorely irritated Irenaeus with what the latter described as their senseless blasphemy against God. The Bishop’s grouse against the Gnostics may be found in the following passage:

For they blaspheme the Creator, Him who is truly God, who also furnishes power to find [the truth]; imagining that they have discovered another god beyond God, or another Pleroma, or another dispensation. Wherefore also the light which is from God does not illumine them, because they have dishonored and despised God, holding Him of small account, because, through His love and infinite benignity, He has come within reach of human knowledge (knowledge, however, not with regard to His greatness, or with regard to His essence—for that has no man measured or handled—but after this sort: that we should know that He who made, and formed, and breathed in them the breath of life, and nourishes us by means of the creation , establishing all things by His Word, and binding them together by His Wisdom—this is He who is the only true God; but they dream of a non-existent being above Him, that

17

Cf. Irenaeus, Adversus Haeresis, Book 1, preface. Hereafter AH. 18

AH, Bk. I, 1, 2. 19

Cf. AH, Bk. I, 1, 2.

7

they may be regarded as having found out the great God, whom nobody, [they hold] can recognize holding communication with the human race, or as directing mundane matters: that is to say, they find out the god of Epicurus, who does nothing either for himself or others, that is, he exercises no providence at all.20 Irenaeus’ above statement strongly suggests that the question or problem of matter was key and even pivotal to the entire Gnostic thought system. Gnostics have a very negative and pessimistic view of material reality. Matter, in their view, was evil. To account, then, for the existence of material creation, the Gnostics, it does appear, would postulate another being (the Demiurge) who, they claim, is the author of material creation. To account for the inferior nature, status, and origin of the Demiurge, the Gnostics will construct an elaborate mythical account of the fall of Sophia, the last of the thirty aeons. By this rather ingenious device, the Gnostics “succeeded” in developing a concept of God, which can hardly be denied or disputed by their ecclesiastical opponents. What may be taken as a reliable view of Gnostics’ concept of God can be gleaned from the following Gnostic text, which paints a vivid picture of the Unknown God and Father. It says:

It is impossible for the mind to conceive him, nor can any speech convey him, nor any eye see him, nor can anybody grasp him, because of his inscrutable height, and his illimitable will. This is the nature of the unbegotten one which does not touch anything else; nor is it joined (to anything) in the manner of something which is limited. Rather, he possesses this constitution, without having a face or a form, things which are understood through perception, whence also comes (the epithet) “the incomprehensible”. If he is incomprehensible, then it follows that he is unknowable, and that he is the one who is inconceivable by any thought, invisible to anything, ineffable by any word, untouchable by any hand.21

Irenaeus’ Rebuttal of Gnostic Theology At first glance, one may be tempted to accept both the Gnostics’ affirmations about the Supreme Deity and the force of their logic. As Irenaeus had pointed out, the language of the Gnostics are very much like that of the Church, however one needs to

20

AH, Bk. III, 24, 2. 21

“The Tripartite Tractate”, 54, 15-39, James M. Robinson (ed.), The Nag Hammadi Library in English. Revised Edition. Hereafter NHL. See also AH I, 2, 5; “Apocryphon of John” 2.33-4.20 NHL; “The Sophia of Jesus Christ” 94.5-95.18, NHL; AH I, 2, 1-5.

look beyond the verbal expressions to uncover the real motives of the Gnostics. Although, the Gnostic God in his attributes of unbegottenness, ineffability, invisibility, immateriality, etc. appears to represent accurately the Christian God of Jesus Christ, 22 Irenaeus was, however, quick to uncover the hoax. The Gnostic God is very different from the God that Irenaeus and his flock worshipped at every Eucharistic liturgy. The Gnostic God is an Epicurean God who “exercises no providence at all” i.e. who neither creates or saves. On the other hand, the Christian God is certainly unbegotten, immaterial, invisible, wholly spiritual, transcendent etc. yet He is a God who is not averse to material reality. As a matter of fact, He is a God who takes great pleasure in muddying His hands with clay. The Christian God is a Creator God. He is the only Supreme and Sublime God who creates with His Two Hands23—His Word and His Wisdom.24 He is the Supreme Being without form and hence cannot be conceived through perception, or be touched by any hand, yet, He assumed the form of man so that He could be seen and touched by human hands. And so, Irenaeus was vehemently opposed to the Gnostics’ teaching of “the irreconcilability of divine Being with material existence” as Richard Norris correctly points out.25 Michael Slusser was, however, very accurate in affirming that Irenaeus’ objection to the Gnostics’ position was not merely a philosophical one but rather something that touches the very core of the Christian Gospel and profession of faith. Irenaeus’ logic is premised on the conviction that every divine initiative, i.e. God’s love (dilectio) “overrides the insuperable metaphysical obstacle constituted by God’s incomprehensibility and magnitude.”26 *…+

(Continuare în numărul următor)

22

See Irenaeus’ own descriptive attributes of God, cf. AH II, 13, 3 & 4. 23

Cf. AH IV, 7, 4. Irenaeus also often employs this expression in the singular, i.e. the Hand of God. This is often in specific reference to the Son as the Word through whom man was fashioned. See AH III, 21 10; IV 39, 2,3; V 16, 1. 24

Cf. AH IV 7, 4. 25

Richard A, Norris, God and World in Early Christian Theology, (London: Adam and Charles Black, 1966), 69-70, cited in Michael Slusser, “The Heart of Irenaeus’s Theology”, Paul Foster and Sara Parvis (eds.), Irenaeus, Life, Scripture, Legacy (Minneapolis: Fortress Press, 2012), 135. 26

Michael Slusser, “The Heart of Irenaeus’s Theology”, Irenaeus, Life, Scripture, Legacy, 135.

Mi-e dor de Tine Doamne

Mi-e dor de Tine Doamne ...

Din ziua ce-am venit din alte toamne

Să-ti spun de toate cele câte le-am pătimit

Nu sunt asa bătrân,dar pasu-i obosit

Iar cei ce mă-nconjoară îi simt că-s fără țară

Si-n inimă si-n suflet mă arde un foc cu pară,

Străinii ne fac legea ce le convine lor

Si-i vai si-amar de noi,de dragul tău popor

Iar tinerii-s străini în propria lor țară

Si-si cată loc de muncă hălăduind pe-afară

Iar pruncii le rămân aievea de pripas

Să-i crească cei bătrâni în șoaptă fără glas

Nu ne lăsa Preasfinte Mărite Dumnezeu

Acum în ceasul sorții ce este-atât de greu

Ne dă mintea din urmă, ce-ai dat-o la român

Tu Preamărite Sfinte al lumilor stăpân

Stăpân pe-a noastră viată, lumină și-ntuneric

Pe nimbul zămislirii și ceas al serii feeric.

Ing. Mircea Vac

9

MOMENTE DIN ISTORIA LINGVISTICII ROMÂNEŞTI CONSTANTIN DIACONOVICI LOGA

(1770-1850) – TRECUT ŞI PREZENT ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE

Lingvistul bănăţean Constantin Diaconovici Loga,

pedagog şi scriitor, reprezentant al intlectualităţii bănăţene, simbol al emancipării culturale a românilor din Banat, este unul dintre cei mai activi „iluminişti”, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, făcânu-se cunoscut în istoria lingvisticii româneşti prin eforturile sale susţinute pentru răspândirea culturii, pentru organizarea învăţământului în limba română, pentru tipărirea cărţilor bisericeşti. Născut la 1 noiembrie 1770, la Caransebeş, şi mort la 12 noiembrie 1850, la Arad, a început şcoala în localitatea natală, apoi a continuat la Lugoj şi Pesta, unde a urmat dreptul şi unde a lucrat ca revizor şi corector al cărţilor româneşti tipărite în tipografia de aici. Din 1808, Loga îşi începe activitatea de profesor, în anul1812 îl suplineşte pe Petru Maior în funcţia de cenzor şi îl ajută la redactarea Istoriei pentru începutul românilor în Dachia. În toamna nului 1812, ocupă postul de dascăl la „Preparandia”, din Arad (Şcoala Normală), timp de 18 ani, predând aici gramatică română, stilistică, limba sârbă… Între 1830-1850 este director al şcolilor româneşti şi sârbeşti, desfăşurând o bogată activitate orgnizatorică. Opera sa este dedicată, în întregime, dezvoltării culturale a românilor, este orientată spre filologie şi istorie, asemenea reprezentanţilor Şcolii Ardelene, adaptând şi elaborând manuale şcolare, atât de necesare copiilor în perioada de modernizare a limbii noastre şi de trecere la scrierea cu alfabet latin, abandonând scrierea cu chirilice.

La începutul secolului al XIX-lea era mare nevoie de manuale normative pentru predarea limbii române, în vederea modernizării ei şi apropierii de limbile romanice occidentale. Încă din anul 1818, C. D. Loga predase tipografiei din Buda un prim capitol din gramatica sa, Orthografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române, apărută în acelaşi an şi completată de Învăţături despre creştere, despre darurile naturii şi despre îndreptarea tânărului, care se constituie într-un manual normativ, incluzând reguli de ortografie şi ortoepie ale limbii române, profesorul bănăţean încercând să facă ordine în acest domeniu al limbii române, plin de atâtea inconsecvenţe.

El considera că pentru scrierea limbii române sunt necesare 40 din cele 43 de litere ale alfabetului chirilic, Orthografia… cuprinzând trei capitole: capitolul I, De întrebuinţarea literelor, făcea trimitere la scrierea cu majuscule, la întrebuinţarea vocalelor şi consoanelor, exprimându-şi reguli proprii, vizavi de acestea; în capitolul al II-lea, De despărţirea cuvintelor în silabe, emite reguli de bază în legătură cu acest fapt, iar în capitolul al III-lea, De întrebuinţarea semnelor, analizează, cu exemple, semnele ortografice şi de punctuaţie ale limbii române.

Câţiva ani mai târziu, în 1821, avea să lanseze un apel pentru editarea cărţilor în limba română, continuând pe linia instrucţiei şi educaţiei, publicând Chemare la tipărirea cărţilor româneşti.

Adept înflăcărat al ideilor Şcolii Ardelene, se va face cunoscut atât în Banat, Ardeal, cât şi în Bucovina, tipărind Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, la tipografia Universităţii din Buda (1821), care se doreşte a fi mai mult decât un manual de limba română, pentru învăţarea gramaticii ei, este o pledoarie pentru studiul limbii române. C. D. Loga a considerat limba un important mijloc în ceea ce priveşte emanciparea socială, culturală şi politică a poporului român, acordând gramaticii un rol important în formarea personalităţii umane; lucrarea a fost tipărită cu chirilice, avea 206 pagini şi un cuvânt dedicat lui Urozie Nestorovici, consilier şi inspector al şcolilor româneşti şi sârbeşti, a reprezentat cea de-a treia gramatică scrisă şi tipărită în română şi a doua gramatică pentru uz şcolar, după cea a lui Radu Tempea (Gramatica românească, Sibiu, 1797) de care se deosebeşte, însă, prin concepţia mai modernă şi printr-o terminologie mai bine adaptată structurii limbii noastre. Până în anul 1822 se înregistraseră în cultura română şi alte lucrări asemănătoare, de care iluministul bănăţean este posibil să se fi folosit: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) a lui S. Micu şi Gh. Şincai, Gramatica românească (Sibiu, 1797) a lui Radu Tempea, Observaţii de limbă rumânească (Buda, 1797) a lui Paul Iorgovici…; nu este mai puţin adevărat că lucrarea lui C. D. Loga, la rândul ei, a fost un model, impunându-se unor autori, ca Ioan Alexi (Grammatica Daco-romana sive valachica, Viena, 1826), Andrei Şaguna (Grammatica valachica, rămasă în manuscris)…

Lucrarea lui C. D. Loga cuprindea cinci părţi: Ortoepia sau Grăirea dreaptă; Ortografia sau Scrisoarea dreaptă; Etimologia sau deducerea cuvintelor (azi, Morfologia); Sintaxa sau Alcătuirea cuvintelor; Prosodia sau măsura tonului.

În prima parte, autorul face referire la utilizarea alfabetului chirilic în scrierea limbii române, vorbeşte despre norme şi reguli ale pronunţării şi citirii, menţinând în alfabet pentru sunetul i, slovele u şi i, iar pentru sunetul o – pe o şi w… (intelectualul bănăţean, prin literă, înţelegea sunet).

În partea a doua, s-a ocupat, în detaliu, de ortografie: scrierea cu literă mare, întrebuinţarea diacriticelor, normele curente de folosire a literelor; autorul afirma, printre altele, că atunci când a scris el cartea, în 1821, diftongul –ea fusese redus la –e, iar diftongarea lui –o era explicată prin tendinţele etimologizante ale unei ortografii propuse chiar de el, iar de pe poziţii latiniste, mai nota pentru â, din cuvântul

român, pe a (roman), iar în unele situaţii îl menţinea pe –u etimologic (acestu, tăiatu…).

În partea a treia, Etimologia, prin care, de fapt, autorul înţelegea Morfologia, a grupat cuvintele în nouă părţi ale „grăirii”: articul, nume, pronume, verb, participiu, adverb, preposiţa, conjunţa şi interjeţa, în Sintaxă, partea a patra, se ocupa de părţile de propoziţie şi de felul în care erau realizate raporturile dintre cuvinte în comunicarea otidiană, pentru ca în partea a cincea să vorbească despre folosirea accentului în diverse cuvinte, expresii româneşti şi „ziceri”.

Gramatica… lui C. D. Loga a fost influenţată de curentul latinist dar şi de graiul popular, are caracter normativ şi cuprinde reguli privitoare la ortografia şi ortoepia românească, s-a răspândit repede în epocă, a reprezentat un element important în fixarea normelor limbii române literare unice, s-a adresat, deopotrivă, elevilor şi profesorilor, autorul insistând asupra unor metode de predare a gramaticii. Lucrarea a fost folosită, ca manual didactic, decenii în şir., „a suferit”, însă, din pricina unor inconsecvenţe şi ezitări, fără a vorbi de inovaţii în domeniu, beneficiind, în schimb, de o sistematizare adecvată a materialului prezentat, de unele definiţii clare formulate într-un stil accesibil, propunând o terminologie gramaticală românească.. Gramatica românească… a fost scrisă într-o epocă de tranziţie a limbii noastre literare, de la perioada veche la cea modernă şi ocupă în lingvistica românească, în istoria limbii române literare, un loc însemnat, după ce, pe parcursul secolului al XVIII-lea, mai apăruseră alte câteva gramatici importante. A fost folositoare în perioada de început a învăţământului românesc, a constituit, decenii la rând, un auxiliar preţios în învăţământ, punând în lumină ideile Şcolii Ardelene, contribuind, în mare măsură, la

statornicirea unor reguli şi norme ale limbii române literare unice, de mai târziu.

Constantin Diaconovici Loga rămâne un exponent reprezentativ al generaţiei de intelectuali iluminişti bănăţeni, om al cărţii, ctitor de şcoli româneşti, a crezut cu tărie în programul de emancipare naţională şi în resursele spirituale ale poporului său, susţinând că toate popoarele sunt înzestrate cu posibilităţi intelectuale şi creatoare, poporul nostru având însuşiri alese. Prin scrierile sale, a militat pentru răspândirea culturii, pentru înfiinţarea şi modernizarea şcolilor în limba română, pentru organizarea învăţământului, pentru tipărirea cărţilor bisericeşti, fiind unul dintre cei mai activi „luminişti” bănăţeni.

Prof. Univ. Dr. Draica Dumitru Universitatea din Oradea

11

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE VARĂ-TOAMNĂ ÎN

SATUL CĂLĂŢEA

Satul Cãlãţea face parte din satele in care civilizația nu și-a pus amprenta atât de mult asupra oamenilor, tradițiilor și obiceiurilor lui, astfel ca atât în perioada verii, cât și în cea a toamnei, localnicii satului Calatea respectă și păstrează tradițiile străbunilor lor.

Dacă de Orban (25 mai), nu brumează, recolta scapă, în acel an fiind bogată.

La Sânzâiene (24 iunie), sau nașterea Sfântului Ioan Botezatorul, se împleteau cununi de flori, care se puneau la poartă sau se aruncau peste casă. Dacă o coroană cade și nu se oprește pe acoperiș, se spune că aduce ghinion și chiar moartea posesorului. Totodată, fetele de măritat își făceau și ele coronițe, pe care le purtau pe cap, făcând vrăji de mărit celui drag.

În 20 iulie (Sfântul Ilie), nu se lucrează la

câmp, în special la fân, deoarece se spune că Sfântul Ilie este aducător de trăsnete și fulgere, iar dacă cineva va lucra cu fânul în această zi, Sfantul Ilie se va răzbuna și va fugera fânul adunat în ziua respectivă.

23 iulie (Foca), este o altă sărbătoare în care nu se lucrează la fân , fiindcă și aceasta este considerată o sărbătoare de foc, aducătoare de trăsnete .

Se spune despre ziua de 6 august (Schimbarea la Față a Domnului sau Obrejenie), ca este ziua în care se încheie vara și este privită ca fiind începutul toamnei. Tot în această zi, localnicii satului Călățea spun că ,,se schimbă codrul la față”, frunzele încep să îngălbenească, iar daca cineva nu respectă această sărbătoare, va îmbătrâni mai devreme și va îngălbeni precum pădurea.

14 septembrie (Ziua Crucii) localnicii satului Călățea, spun că, în această zi, toate gângăniile şi şerpii intră în pămant unde iernează pană la Alexii (17 martie), cand ies din nou la suprafață. Se spune că nu toți serpii intră în pământ datorită faptului că nu vor fi primiți de acesta dacă au mușcat vreo persoană sau vietate. În Călățea tradiția mai spune și că dacă omori un șarpe înainte de Ziua Crucii, ți se vor ierta 7 dintre cele mai grave pacate, iar dacă omori șarpele în Ziua Crucii ți se va întâmpla ceva rău, deoarece în această zi se serbează și Ziua Sarpelui.

În Călățea, în ziua de 14 octombrie (Sfânta Paraschiva) localnicii nu făceau nici focul în sobă, pentru a nu atrage asupra casei lor nenorociri. Tot în această zi se spune că fetele care cos şi care spală vor rămâne nemăritate.

Se spune că așa cum va fi vremea de Ovidenie, 21 noiembrie (intrarea Maicii Domnului în Biserică), aşa va fi toată iarna.

CUSTOMS AND TRADITIONS OF THE SUMMER-AUTUMN IN THE

VILLAGE CĂLĂȚEA

The village Cãlãţea is part of the villages where civilization has not influenced people 's

traditions and customs, so both during the summer and in the autumn, village residents respects and preserves the traditions of their ancestors.

If the Orban (25th May), the weather is warm , the harvest of that year will be rich.

At Sânzâiene ( 24 June), or Nativity of St John the Baptist , it wove garlands of flowers that were placed at the gate or throwing over the house . If a crown falls off the roof , it is said to bring bad luck and even death of the holder . However, marriageable girls also made their wreaths, they wore on his head, and spells the boy she loved.

July 20 ( Saint Elias ) do not work in the field,

especially the dry grass because it says that Saint Elias bring thunders and lightnings , and if someone worked with dry grass this day , Saint Elias will retaliate and will flashed hay gathered that day.

July 23 (Foca) is another holiday that is not

working on hay (dry grass), and because it is considered celebration of fire, bringing lightning.

It tells about the day 6 August (Transfiguration of the Lord or Obrejenie), that is the day that ends the summer and is regarded as the beginning of autumn. Also on this day, residents of the village Calatea say "change the face woods", the leaves begin to turn yellow, and if someone does not

observe this holiday, will grow old sooner and will turn yellow as forests.

September 14 (Day of the Cross) locals of the

Calatea village says that on this day, all bugs and snakes come into the land where winters up to Alexii (17 March), when go out again to the surface. It says not all snakes fall into the ground because it will not be received if they had bitten any person or creature. In Calatea the tradition also says that if you kill a snake before the Day of the Cross, you will forgive seven of the worst sins, and if you kill the snake in Cross Day will happen to you something bad, because this day is celebrated and Day Snake .

In Calatea, on 14 October (St. Paraskevi) locals did not fire in the stove, to avoid attracting the misfortunes of their house. During this day the girls that cart and wash will remain unmarried.

In the day of the Ovidenie, November 21 (Entry of the Virgin into Church), it says that the weather of the entire winter will be like this.

Prof. Violeta Gherman

13

NUNTA TRADIŢIONALĂ ÎN SATUL CĂLĂŢEA

În Călățea, nunta tradițională urmărea

scenariul general al ariei geografice crișane, un ritual, sau ceremonial precis, dar care, astăzi s-a pierdut.

Dacă înainte se practica pețitul, acum viitorii miri sunt cei care hotărăsc de comun acord să se căsătorească, în condiții stabilite doar de ei. Pentru ca invitații la nuntă să știe de marele eveniment, cei doi miri trimiteau prin sat doi-trei tineri, care invitau lumea la eveniment, aceștia purtând denumirea de chemători (băieți tineri, neînsurați, care purtau costum popular, având un băț împodobit cu prime multicolore, în prezent costum negru, și care băteau din poartă în poartă, sau, mai nou, la familii alese de miri, spre a le fi alături la marele ospăț).

Nunțile se țineau de obicei în casă sau curte, în corturi, sau cămine culturale, mai târziu apărând localurile speciale, destinate evenimentelor importante.

Mâncarea și prăjiturile se pregăteau acasă, de

femeile din sat, de obicei acasă la mireasă, care angaja o socăciță (bucătăreasă), pentru a le da indicațiile necesare spre a avea mâncare suficientă și gustoasă. În săptămâna de dinaintea nunții, invitații veneau acasă la miri cu cinste, aducându-le alimente necesare pentru mâncăruri, dar și găini, din care făceau leveșe (supa de pui). În schimbul cinstei, invitații primeau prăjituri, pe care le duceau acasă.

Cununia civilă se făcea de regulă în ziua nunții, dar existau și excepții, când mirii doreau să oficializeze prima parte a cununiei (cununia la primărie), în altă zi decât ziua propriu-zisă a nunții, de obicei în aceiași săptămână ( miercurea sau joia).

Ziua nunții începea prin îmbrăcarea și aranjarea miresei, înainte fiind îmbrăcată cu ponioarcă albă (rochie), poale și labreu cu tânțele, zadie și țâpele sau cizme negre, azi cu rochie albă,

vaporoasă, împodobită în diferite feluri, cu pietricele, sau fără, și cu pantofi la fel de speciali precum rochia.

Mirele, la fel ca mireasa, purta costum popular,cu cizme de box, azi costum ,,de ginere”, negru, de obicei, făcut special pentru eveniment, și pantofi pe măsură.

În timp ce mireasa își așteaptă liniștită sortitul

acasă, acesta pornește de la el din sat, împreună cu alaiul, spre a o lua pe aleasa inimii lui (a peți). Atât mirele, cât și mireasa, posedă câte un grăitor (persoanele care discută cu familia celuilalt în numele familiei pe care o reprezintă, și care ,,târguiesc” dacă să dea mireasa, sau nu), care încearcă să reîmprospăteze discuțiile tradiționale sau măcar înjghebează la discuții instantanee, care să aibă legătură cu cele din trecut.

După ce i se dă mirelui, mireasa, aceștia, împreună cu toți invitații pornesc spre biserică, unde are loc cununia religioasă, cununie care se oficializează în satul miresei. De la casa miresei, până la biserică, mirii merg separat, fiind însoțiți de naș, în cazul miresei, și de nașă, în cazul mirelui. În biserică, mireasa va sta în stânga bărbatului, iar, după cununie, vor merge împreună spre locul în care va avea loc ospățul.

Odată ajunși la destinație, soacra mare își așteaptă nora la intrare, păstrând obiceiul din străbuni, în care avea loc o discuție între ele:

Soacra: Ce mi-ai adus, noră-mea? Nora: Voie bună, soacra-mea! Apoi, mireasa stropea nuntașii cu apă sfințită,

arunca grâu și cocu miresei, acestea aducând noroc și belșug în familia nouă întemeiată.

Când acest ritual se termina, intrau cu toții în

locul unde se ținea ospățul, se așezau la masă, grăitorul (sau preotul, dacă participa la ospăț) zicea o rugăciune, după care începeau să mănânce cu toții. De aici, începea petrecerea, care ținea până în zori de zi.

Printre mâncărurile servite la nuntă, se număra: leveșe, carne de pasăre, sarmale (boți), pancove (gogoși), colaci (cozonaci) și în final, prăjituri.

Muzica era asigurată de un hididuș, un doboșar și mai rar o bandă (contrabas), care cântau până în zori.

Pe lângă aceste obiceiuri, erau și zâuiturile (descântatul), efectuate de femeile mai bătrâne din sat, fiind sub formă de laudă adusă mirilor, dar și poezii satirice: nunta d-asta n-am văzut/ de când mama m-o făcut, sau: tacă-ți gura spălătură/ c-așe-ți umblă limba-n gură/ c-ai băut păstă măsură (Informatori: Gherman Irina 57 ani - casnică, Vușca Irina 75ani -pensiunară).

TRADITIONAL WEDDING IN CĂLĂŢEA

VILLAGE

In Calatea traditional wedding seeking general scenario of the geographical area, ritual or ceremonial precisely, but which today has been lost.

If before practice petition, now the bride and groom are those who shall agree to marry only under conditions determined by them. Because wedding guests know the big event, the bride and groom sent through the village two to three young, inviting the world to the event, they being called Chem (young boys, unmarried, wearing traditional costume with a stick adorned with premiums multicolored, now black suit and beating from door to door, or, more recently, the families chosen grooms, to be with them at the big feast).

Weddings are usually held in the house or yard, in tents or community centers, later defending special premises, for major events.

Food and cakes were prepared at home, from

the women of the village, usually at home of the bride, who employ a woman that make food for the weddings , to give them the guidance necessary to have enough food and tasty. In the week before the wedding, invitation came home from the bride and groom with honor, bringing them aliments needed for food, but also chickens, of which was made chicken soup (leveşe). In exchange for the honor, invitations receiving cakes, which they take home.

The civil ceremony was usually made in the wedding day, but there are exceptions when the bride and groom wanted to formalize the first part of the wedding (ceremony at the town hall) in another day than the actual wedding, usually in the same week (Wednesdays or Thursdays ).

Wedding day began by dressing and arranging bride, in old times she being dressed in white dress, skirts and sheepskin coat, apron and shoes or black boots, today white dress, airy, decorated in different ways, pebbles, or without, and special shoes as well as dress.

15

The groom, as the bride, wearing popular costumes, with black boots, today suit of "the groom" black, usually made specially for the event, and shoes to match.

While the brige is waiting at home for their

future husband, the groom starts from his village with his guests to take his future wife. Both the groom and bride have one person who talking to the other family on the name of the family which represents, and make a deal, whether to give the bride or not.

When the groom was gived his bride, they with all of the guests, were going to church, where will officiate religious ceremony on the bride`s village.

From the bride's home, to the church, the bride and groom go separately, accompanied by

godparents. In the church, the bride will stand to the left of the groom and, following the wedding will go along to where the party will take place.

Once there, the great mother wait the daughter at the entrance , keeping the habit of ancestors, which have a discussion together:

Great mother: What did you bring me, my daughter?

Daughter: humor, my mother! Then dress sprinkled with holy water, take

wheat and cake bride, they bring luck and prosperity in the new family founded.

When this habit ends, they enter the

restaurant, prayed, ate and then started to have fun, party keeping until dawn.

Among the dishes served at the wedding include: chicken soup (leveşe), poultry wire (boţi), donuts (pancove), and finally cakes.

Music was provided by a man who plays the violin (hididuş), another who plays the drum (doboşar) and rarely a band (bass), which are singing until dawn.

Besides these habits were and incantations, made the older woman in the village, being in the form of praise of the groom, and poems satirical: wedding that's why I did not see / when my mother made me, or: hold your mouth wash / your tongue moves too much in mouth/ you drink excessively (Informants: Irina Gherman 57 years - housewife, Vusca Irina 75ani • pensionary).

Teacher Violeta Gherman

EQUILIBRIUM MODEL OF BUSINESS ARCHITECTURE USING PREMISES OF AGENT-BASED MODELING

Abstract Business strategy correlated with marketing and management actions are tested on the market. Their efficiency can be measured by looking at financial indicators. In order to be competitive on the market firms are striving to ensure values of financial results greater than the minimum threshold level of profitability. One way to achieve this goal is by correlating organizational structure of the business with its financial architecture. The need to find new ways of enterprise management that best fit the current economic context needs to create a link between financial structure of the business and its developmental goals. In this sense, the paper analyses the use of implementing project management as a solution to ensure company’s performance by adapting financial architecture to business strategic goals. Businesses are seen as a “fractal structure” made up of projects developed according to objectives planned. Firm’s have their own propensity to consume or to invest. Each propensity has its own specific implementation structure. Dynamic equilibrium of the firm is ensured between its investment projects and repetitive tasks that ensure continuity and survival of the business. Any risk appearing at micro level during project implementation is channeled into the business environment through agents’ constraint. According to agent-based modeling an organizational environment is made up of various agents playing different roles. Their decisions affect equilibrium of the firm, acting in according to various criteria and restrictions. Agents’ decisions are correlated to their objectives and degree of “risk tolerance”. Elements of fractal theory, game theory, econophysics, behavioral finance and agent-based modeling are powerful tools to measure and estimate the optimal business strategy to getting sound financial results. The paper develops a mathematical equilibrium model of a business that connects strategic and operational level to financial architecture taking into account the agents’ attitude to risk. Keywords: strategic management, risk, agent-based modeling, fractals, propensity to consume/ invest, budget constraint JEL: D92, L14, M21 Introduction Research related to the mechanism of financing a company's objectives through projects involves describing different stages undergone by economic theory - from classical to modern- regarding

equilibrium models of resource allocation. Current research paper deals with the analysis of relevant factors affecting financial decision under risk and uncertainty related to financing projects managed by enterprises. Individual decisions give form and structure to the economy. One cannot isolate notion of "decision" with that of the "economy". Also, investors or agents in the economy are primarily humans. Risks that may arise in financial decisions relate to human unpredictable nature. Utility is another concept used in economics to describe human decision making. This is a trigger for financial decision. The differences between various decision alternatives are actually "stimulus" that triggers the decision-making process. Alternative that provides the highest value for 'expected marginal utility" is preferred to "Homo Oeconomicus". The fundamental assumption of classical finance is based on the concept of "homo economicus", characterized by rational behavior aimed at maximizing its “expected utility” (Neumann & Morgenstern, 1944; Markowitz, 1952). Analysts started to be interested in measuring not just aggregate economic phenomena but micro level analysis, by the year 1970. The attention of scientists was targeted to the implementation of policies that is reflected by a number of decisions of the people. This raises the importance of the decision at company level and the solution found by the economic theory on this issue by implementing projects to achieve organizational goals. Classical economic theory puts in the center of research the rational agent oriented towards maximizing its utility from every financial transaction. Modern theories like game theory, behavioral finance, economic psychology, agent-based modeling speak about agent’s behavior that is guided by emotions reflected into strategies followed in order to maximize benefits from transactions whether it is about monetary return, psychological satisfaction or social benefits (Popovici, 2010; Kahneman & Tversky, 1979, 1992, 1991; Kirchler, 2007). The company’s portfolio of projects viewed as a „fractal structure” "Homo economicus" engage in a transaction with a specific purpose and to achieve it has available a number of "tools". He is "limited" to "inputs" or its resources, it also faces the "outputs" to reach the intended purpose. Thus, any human activity may be defined as a process. A series of coordinated processes unique to a particular purpose arising in a project. The economy

17

as a whole represents the summation of all individual project results so that the economy appears as a portfolio of projects. How we are structured objectives in an economy oriented project activity and determine the structure of the economies of local communities and therefore these organizations, be they private or public order. There is thus an inter between the objectives and the organization of state institutions leading to a complex structure of the urban economy and national default. This structure involves organizing economic activities according to the objectives of individuals and projects to achieve them. However, the concept of link to the project financing because any type of financing is structured according to the purpose for which it is designed so that any objective to fulfill the consumption needs of human, material, financial or otherwise. Thus, any object fits a certain financial structure to ensure achievement of that objective. It can be seen that it creates a network of links between concepts: objective and project financing. The economy is a network of projects structured by a specific purpose. It can thus speak of a country's economy as a complex project. Its subcomponents are projects of territorial administrative units which are subdivided into various projects that make up local community organizations concerned. If you continue with this reasoning to reach each individual project. All projects that make up the economy are interconnected in a network of fractal nature. A project approved by all concerned to achieve it, thus playing the role of a "contract" that must be respected, otherwise, there are what are called transaction costs. A project implemented by an organization that seeks to achieve its objectives in this way acts as the agent manager proiet. Agent theory tells us that between the agent and the owner of the company in whose name the conflicts involved a series of temporal order between short-term goals of the people, because human flesh, and the term of the organization to which they belong (Kahneman & Tversky, 1974). Business model premises of agents’ based modelling This paper presents a model of an agents’ decision-making process of business financing with application on a specific investment project. Agent-based modeling offers an alternative to the analysis based on equilibrium equations measuring economic phenomena, which is static, by analyzing variables in dynamics (Scarlat, Chiriţă, 2001).The model is made up of three types of agents due to the premises that economy is seen as being made up of a very big number of different agents acting with one another (Kahneman 2002, Taleb 2007). They play different strategies according the purposes followed. Each category of agents described in the decisional model presents a specific attitude towards risk. The first category "Homo Oeconomicus" presents risk aversion when it comes to

certain gains (Popovici et. al, 2010; Popovici, 2015). The second category of subjects "Homo Ludens" (Bătrâncea, 2009, Popovici et al. 2010; Popovici, 2015) shows an appetite for risk when it comes to sure losses for two reasons, namely: the probability of losing acts as a motivation to overcome risk thus being attracted to it (Kirchler et al., 2007). An incentive for this category of agents represents the “playing for the sake of the game” that drives them into taking additional risk. Third class of agents 'Homo Switch - social' (Popovici, 2015) has a dual attitude towards risk, assuming additional risk without financial motivation. However, this category of subjects may present risk aversion or risk appetite in financial situations without apparent reason but rather stimulated by other purposes, such as social, environmental or psychological. Economic model described in this paper presents an approach to measuring financial balance at project level by inserting elements such as time in quantifying the difference in the levels realized between revenue and expenditure. The reason lays in the projects’ budget imbalance of revenue and expenditure that can occur in time due to the lack of synchronization between receipts and payments. Time factor entered into the equation is used to generate new indicators in the model, such as

velocity of cost ( cv ) and revenue )( vv (Popovici et. al,

2010). Their role is to offer the necessary support for identifying the risk of imbalances in the budget of the project. Therefore, risk of financial imbalance is studied in the dynamics of financial sustainability of the project as a phenomenon analyzed in successive stages of time. In this respect, the model is build by using agent-based modeling that captures the risk of financial imbalance phenomenon in time synchronization between revenue and expenditure. The utility of the model is to identify "risk areas" generated

by the lower velocity of revenue )( vv overcome by

superior velocity of cost ( cv ) due to the time sequence of

receipts and payment during the life of a project. Capturing the gap between cost and revenue is quantified in the model by identifying an "area" bounded by the velocity of cost and revenue. This is the „risky area” called “Profit or loss area” because it can reflect a risk of financial imbalance when the velocity graphics of cost is superior to that of revenue. The dimension of the „ risky area” is a warning sign to the project manager on the emerging risk of cost not being recovered from the revenue generated by the project. Classical modeling based on equilibrium equations is trying to capture an image of a state in time. Therefore, the analysis of the model in the „flow” of time is done in dynamics by using agent-based modeling.

Popovici (married Coita) Ioana Florina

University of Oradea

MĂRII ALE IUBIRII

Mării ale iubirii, frumoaselor Mării,

voi, surioare, mame şi soţii,

la ceas de miere, când înalt coboară,

din cer lumina tutelară,

când fluturii pun izmă creaţă

pe buza voastră-n miez de dimineaţă,

când însuşi Domnul vă sărută

cu Paradisul vârstelor pe alăută,

când, din adânc, văzduhul vă dezmiardă

cu-arhitectura gândului, şi caldă

vă pune toamna busuioc în sâni

şi vă îmbracă ochii în lumini,

când trandafirii vă adorm pe buze

îngemănaţi cu-aromele lehuze,

când universul tot e joc

de-albastru pur şi de noroc,

spre voi, celestelor superbe Eve,

împing isvoarele eterne seve,

iar noi, umilii frumosului scripcari,

vă statuăm fiinţele cu lari

şi braţele vi le-ncrustăm cu flori

să luminaţi ca soarele-ntre nori,

să-mpărtăşiţi în lume iubiri şi bucurii,

Mării ale iubirii, frumoaselor Mării!

DOAMNA STRĂINĂ

Doamna străină și foarte frumoasă

practică alchimia în bucătărie:

din vanilie și chiparoasă

prepară cozonaci pentru

inimă mincinoasă;

cu mărarul și pătrunjelul,

oțetul, castraveții și minta

îmi încarcă flinta

și-mi albăstrește inelul;

când prăjește cartofii

se lustruiesc pantofii;

iar când zmeura și afinele

aromesc delfinele

scocul lunii-i coboară

pân”la subțioară;

dar frageda trestioară

mai îngrijește florile

face sport, contemplă stelele

uneori până aurora

aurește bucătăriei prora

(Vai, lângă o străină atât de frumoasă

inima noastră nu-i nicicând mincinoasă)

l985

Prof. Miron Blaga

19

FRAȚILOR ROMÂNI DE PRETUTINDENI

Am fost mereu cu voi deși n-ați fost acasă În suflet v-am purtat durerea nesfârșită. Am flămânzit cu pruncii ce n-au pâine pe masă, Și m-am rugat cu sfinții să nu cad în ispită. E greu azi să trăiești în țară...fără țară... Când dorul te sfâșie de tot ce-i românesc; Deși voi va-ți dori o țară ca afară... Azi țara noastră sfântă-i sub jugul ciocoiesc. Plâng plopii răsfirați pe drumuri pribegite Iar boii nu trag carul nu trec peste hotară, Și pomii serbeziți cu floarea nasc ispite La gândul sărăciei-la seceta din vară. Ușorii de la porți sunt scorojiți de vremi, Și liliacul trist împrăștie-și mireasma... Iar pruncii voștri flămânzi născuți din Cosânzeni, Își plâng singurătatea-tot așteptând pe mama. În voi este puterea ce nu-și primi simbria Hălăduiți în lumea la pâinea ceea amară: Voi nu aveți părinți-lăsară-ți România Hienelor flămânde-s-o împartă-ntre hotară...? Bunicii vai de lume, cu pensii de trei sute, Mai fac pomeni în strană la popii cei flămânzi Se pregătesc de treceri că de-or muri mai iute, În țințirim nu-i pun, se fac a fi chiar surzi. Oh...Doamne Sfinte … de ce ne-ai părăsit...? Și ne-ai lăsat orfani la liftele păgâne... Nu suntem noi poporul ales ce l-ai iubit? Si-l mai iubești și-acum deși-îi dus în lume? V-am plâns durerea amară în rugăciunea serii Și de-un deceniu surd vorbesc cu Dumnezeu, Știind că-n voi e forța ce-n noaptea Învierii Va zămisli credința – în ceasul vieții greu.

În voi purtați de veacuri orgoliul și mândria Și când se fac alegeri – din voturi faceți sport, Și știți de bună seamă de cei în Romania... Noi pariem la curse-mereu … pe calul mort! Noi v-așteptăm cu drag – întoarceți-vă acasă C-ați slugărit destul la alții pe moșie.... Iubiții mei fârtați – nu-i iarba mătăsoasă, Cum e la noi acasă – nu e în pribegie! Și-om pune înțelepciunea într-a primăverii prag Zidivom iar o țară ca fagurul de miere... Și oriunde-ți fi în lume-de țară s-aveți drag, Că tricoloru-n inimi de veacuri dă putere. Ne-au tot furat străinii atâția ani la rând, Și am plătit pescheșuri pentru incopetență Nu vrem în chipul țării-copii voști plângând, Și alesii-n cârdășie-trăind în opulență. De nu veți fi acasă, din nou prostia mută, Va așeza-n divane noi hoți prăduitori... Că de un sfert de veac toți mulg pe capra șută, Si nimănui în lume ei nu mai sunt datori. E vremea drag popor...române pe oriunde ai fi... Să te întorci acasă la vatra părintească, Căci frații tăi cu drag-te-așteaptă orice ar fi Să-și picure iubirea în virtutea românească.

Ing. Mircea Vac

Prietene Prietene drag, toate gândurile mele de bine te înconjoară şi ţi-o spun aşa cu emoţie şi cu simţământul omului ce te ştie pătrunde în toate adevărurile tale, ce le-ai întărit şi cu fire şi cu nevoinţă. Zâmbetul tău îmi e şi mie -ca pentru cei pe care-i întâlneşti în calea ta prilej de încredere, ce ia aminte la virtuţi noroc şi curaj, şi la vorba frumoasă ce recunoaşte Uriaşul din tine.

Romanţă

Frumoaso, ochii mei Se îmbată cu albastrul privirilor tale, şi tainic mă leagă neobişnuitul cuvintelor tale de fiecare gest mărunt al fiinţei mele. Spune-mi că nu mai eşti singură, lasă-mă să-ţi fiu şi floare şi gingăşie Într-o vază făcute de mâinile tale. Frumoaso, mi-e sufletul plin De frumuseţea gândurilor tale Şi nu anticipez nimic, şi nu îndrăznesc nimic, de mi-ar fi frică de mine te-aş pierde. De mi-ar fi teamă de tine m-aş pierde. Lasă-mă să-ţi fiu cunună Să-ţi sărut tîmplele legate în flori Cu toate gândurile de bine. Fii iubită, fii dulce sărutare

pe buze, fii spor în cuget şi fior.

Predarea de suflet

Predându-mi sufletul luam seama la înţelesul din binele cuvintelor. Nepătimitor şi neîntinat simţeam noi atingeri cu gândul la frumuseţea de sus. Roditor fiind mă încovoiam ca pomul bun, blând şi fără silire

fără să-mi pierd capul în noi sminteli. Şi înarmat cu stăruiri şi mângâierile oricărui cuvânt în tăcere, mă descufundam de aducerile aminte. Îmi obişnuisem gândul că sufletul nostru este de fapt o cămară cerească.

Întelegere Am înţeles intr-un sfârşit cum să fi fost cu Dumnezeu cel obosit de pământeni, fiind de acord, că-i este greu sa ne lămurească că există, şi de ce trebuie să-l pricepem. Nu e vorba de nici o iluzie, Îl înţeleg. E ca şi cum ne-am apuca noi cu îndârjire să explicăm unui berbec cine suntem. Să existăm deci cu plăcere fără alte justificări. şi bătăi de cap. Lucian Hetco Revista Agero Germania

21

ATITUDINEA ... LUCRU MIC, DIFERENȚĂ MARE ,,Dacă crezi că poți să faci ceva sau daca crezi că nu poți, oricum, ai dreptate !” (Henry Ford). Atitudinea este definită în DEX :1. ca și ținuta sau poziție a corpului 2. Fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare. Suntem cu toții diferiți. Între noi există mici și/sau mari diferențe: mica diferență este atitudinea; marea diferență constă în pozitivitatea atitudinii sau negativitatea ei. De fapt, atitudinea este ca un filtru mental, logic și inteligent, prin care percepi lumea: unii observă jumatatea ,,plină” a paharului, alții pe cea ,,goală”. Persoana cu o atitudine negativă gândește: ,,nu pot” , iar persoana cu o atitudine pozitivă gândește: ,,pot”. Persoana cu o atitudine negativă va vedea întotdeauna obstacole, iar persoana cu o atitudine pozitivă va vedea întotdeauna oportunități... Întotdeauna avem posibilitatea de a alege ! Recompensele pe care le primesc cei ce perseverează depășesc cu mult efortul care precede victoria. Sunt o persoană fericită atât datorită extraordinarei mele familii dar, mai ales, pentru că am învățat să gândesc pozitiv. Succesul fiecaruia în viață începe și se termină cu atitudinea pe care o are. Avem în noi puterea de a fi mai buni, creștini, sufletiști, darnici, veseli, curajosi., concilianti...printr-o atitudine potrivită, care ne poate ajuta să realizăm ce ne-am propus în viață. Aristotel sublinia faptul că performanța în orice domeniu este un amalgam între atitudine și pricepere, iar Funmi Wale-Adegbite spunea că ,,succesul este 80% atitudine si 20% aptitudine”. Putem cita pe Scott Hamilton: ,,Singurul handicap în viață este o atitudine nepotrivită” sau pe Winston Churchill: ,,cea mai bună metodă de a prezice viitorul este să-l determini să se întimple așa cum vrei tu” sau... preferata mea datorita copilului meu scump, Capitanul Jack Sparrow ,,problema nu este problema. Problema este atitudinea ta față de problemă”. Pe măsură ce experiența se lărgește, putem înlocui atitudinea negativă cu cea pozitivă, experimentând, făcând lucrurile diferit. Putem singuri accepta soluții și idei din exterior, coroborate cu bun simț și buna intenție, flexibilitate, deschidere și chiar bunătate. Pe de altă parte, ne-ar placea să găsim și în jurul nostru același lucru. Aș încheia micul meu gând citându-l pe Goethe: ,,toleranța ar trebui de fapt să fie doar o atitudine provizorie: ea trebuie să duca spre recunoaștere. A tolera înseamnă a jigni !”

Asist.. Univ. Dr. Oana Pobirci

THE ATTITUDE ...SMALL THING, BIG DIFFERENCE

"If you believe you can do something or if you believe you

cannot,anyway,you are right!"(Henry Ford).

The attitude is defined in DEX: 1.as posture or position of the body;2.style of being or behaving(representing often a particular concept),behaviour. We are all different. Between us there are small and/or big differences,the small difference is the

attitude;the big difference consists in the positivity of the attitude or its negativity.Actually the attitude resembles with a mental filter,logical and intelligent through which you can perceive the world:some people notice the full half of the glass,other people the empty half.The person with a negative attitude thinks:"I cannot" while the person with a positive attitude thinks:"I can".The person with a negative attitude will always see obstacles,while the person

with a positive attitude will always see opportunities.....Always we have the possibility to choose.The rewards received by those who persevere overcome a lot the effort that precedes the victory.I am a happy person due to my extraordinary family,but,especially due to the fact that I have learned to think positive.Everyone's success in life starts and ends with the attitude he or she has.We have in us the power to be better, christians , noble-minded, generous, cheerful, brave, conciliatory.....throughout a right attitude which can help us to achieve what we have proposed in life.Aristotel highlighted that the performance in any domain is a mixture betwwen attitude and ability,while Fummi Wale-Adegbite said that "the success is 80% attitude and 20% capacity".We can quote Scott Hamilton:"The only disability in life is the inappropriate attitude" or Winston Churchill:"the best method to predict the future is to determine it to happen in the way you want it to happen or......my favourite due to my beloved child,Captain Jack Sparrow "the problem is not the problem. The problem is the attitude towards the problem."As the experience widens itself we can replace the negative attitude with the positive one,experimenting,doing things differently.We can alone accept solutions and ideas from outside combined with common sense and good intention,flexibility,oppeness and even kindness.On the other hand we would like to find around us the same thing.I would like to end my little thought quoting Goethe:"the tolerance should in fact be only a temporary attitude,it must lead towards recognition.To tolerate means to offend!"

WHEN THE STRINGS PLAYED WITH THE MOON THIS IS ANOTHER NIGHT OF FULL MOON

Gao Lijun

But father is

in the south with my sister and her families. Staying in a restaurant near the West Lake, he must be

delighted, although he never tells such things. He wears glasses, and the

corner of his mouth is slightly closed. He is tall, thin, pale and stooped. Mostly, he dosen’t say anything, except for murmuring to himself occasionally. This is his way of communicating. However, I know there is another father under this appearance. The one who ruminated over his life lonely.

Tonight, without his erhu, will he feel easy? Will he still stay up nights missing his kids?

It was the Mid-Autum night when I was ten. In those days, mother would always “offer” the moon. Those common fruits and mooncakes suddernly become holy when put on the square table to be offered to the moon. Besides, there would be joss stick thrust into a bow full of millets and the bow would also become solemn. When the fragrance culed upward, a mysterious atmosphere would overflow the yard and none of us dare to say anything to frighten the coming moon. We just sat there staring at those red apples, green pears, yellow bananas, perple grapes and the water melon which had been cut into beautiful diamonds. Finally, the moon showed her face behind the mountain and straightened her back. She sat there on the heaven, serenely, and accepted people’s worship. Also, at the Mid-Autum night, father who had worked far away would come back. He was tall and straight, so handsome, so delicate. Sitting on a wood chair, with a piece of cloth on his knee, he had his erhu in the hand. The thumb of the left hand put lightly on the slim neck and other fingers laid on the strings, while the right hand began to draw the fiddestick. After trying a few times, the melody would fill the air. The sound began abruptly but softly. Firstly, it was like a lover whose beloved was far away complaing the night was too long. Then it was like spring water

fondled stones. What music was played has escaped my memory, but I still remember the arms moving back and forth as the sound flashed. But the move was not alone, everyone of them went with the hairs toosed and the sound fluttered.

When the moonlight covered the world, the

yard was father’s stage and all of us, the yards far and near, people young and old, plants yellow and green, all of us were the audience. Mother became meek and gentle, the cat was sleeping beside sister’s feet, the dog also stretched out sleeping with his forelegs braced…… . This is my childhood, a time impressed by the moonlight and the sound of strings. We were growing up in happiness. With more and more books in hands, we were further and further away from the hometown and when we finished our college study, the village became a delicate painting fixed in our memory. The year when I was twenty two, my sister was accepted to a university. As a man who had sent all his children to university, father stood straighter and was admired whereve he went which made his busy life much easier. That night, when the moonlight covered the world, father played Horse Racing. The doughty man, the whinny racing horses and the vast prairie appeared with the quick bow, the spring bow, the stroke and the trill. The sound was quik as hurried taps on a window, grand as mettled horses galloping by. Suddenly, the low pitch came as horses clopping far and far away … With his eyes closing, he shook with every move of the bow. this was not the wordless accountant who worked far away, this was an artist full of emotions and knew life well. The year when I was thirty, I taught in a country school, and father always told me to work hard, to be responsible for the children. At that time, his work place had changed many times, wherever he was, he would do nothing against his principle. Later, he contracted for a state-owned company, but his

23

principles made him out of place. I knew, he was not so ambitious as before. A dusk of autumn, I went home with my daughter. Father came back with heavy clumsy steps. Slowly, he moved into the house and took his erhu down from the wall. Quietly, he moved out and sat down. River of Sorrow flowed with weeping and complaining. The left hand was still flexible as before when it moved on the strings. And the right hand with the bow made the sound springing up or slowing down. It was as if I was in another night of full moon. A woman with plain white dress came to the side of a river where she had sent her husband to serve in the army. The river water was weeping the hardship of her widow life, weeping her longing for his love …

The story flowed in his fingers, his eyebrow moved with the music, the eyes were full of thought. Tears were shinging in his eyes. He was completely absorbed in his world. Later, the big family has been separated as we children has got our own families. We are always busy with something and can’t see our parents even for years. But the troubles between father and mother have always disturbed us. Once happened, nothing will go back to the past. Father has tried to make remedy, but it seemed he was pushed further away. He complained, but nothing will change. So he is often seen sitting alone silently. He sits with our pictures around, with all kinds of certificates and diplomas. He also plays his erhu, but without the spring bow. The day before father went to West Lake, I went to see him, before seeing him, I heared The Moon Over a Fountain.

I entered and found his eyes closed as the music flowed.

Seeing me, he stopped and rubbed his hands “I’m free, just play it”.

I stood there speechlessly, the moon was bright and clean as it was years before. Under the moon, It saw the yard with red peppers, golden yellow maize, taupe leaves…… . I also saw a boy hiding in a deserted house practising his favorate erhu, a young man who was keen on reading and writing. an ambitious but strict middle-aged man, but suddenly in front of me, it was a lonely old man who had been deprived of vigor by time.

The moonlight is the same, but the man is never the same.

He leant against the door looking at me. In the eyes, it was the familiar melancholy.

In the house, clothes were scattered here and there, the mottled erhu laid on a chair. Looking at his grey hairs in the dark corridor, I called “daddy” …

Nowhere can I tell my heart, here I play the strings with the moon.

An introduction to the author: Gao Lijun, a

senior school Chinese teacher, is a member of Chinese Writers Association, Chinese Prosers Association, Editorial Board Member of Oriental Proses. An assigned author of several websites including Under the Banyan Tree, Good Mood, Proses Online and Jiangshan Literature. 300 hundred of her works have published in Journals such as Oriental Proses, Shuo Fang, Pengyang Literature, Tianshui Literature,Tianshui Evening etc. . Some of the works have also been selected and published in An Anthology of 100 Chinese Modern literature Works, Xihaigu Literature etc.. Besides, the author has published her own collection of works named Let the Mind Sways With Wind.

Dr. Li ShiGui

EMANUIL GOJDU

BIOGRAFII COMPLEMENTARE

ARGUMENTARIUM

Conștientizând faptul că niciunul dintre noi cei muritori nu putem deține adevărul în tot ceea ce facem, în cursul vieții noastre pământești, și nu vom accede niciodată la culisele senzoriale ale absolutului – și că adevărul absolut nu este la îndemâna noastră, și nu-l cunoaștem – cunoscut fiind doar de Bunul Dumnezeu, motivație pentru care am considerat ca drept necesar să continu cercetările asupra datelor biografice ale părinților și a altor grade de rudenie din arborele genealogic al Marelui Mecena – Emanuil Gojdu, pentru a întări cu noi dovezi câteva date esențiale în biografia acestuia. Când simțim că timpul din clepsidra vieții, își urmărește cu nerăbdare ultimele fire ce se scurg în detrimentul nostru, atunci putem dispune, face testamente, lăsa cu ,,limbă de moarte”, fapte care am dori să se realizeze chiar dacă noi ne pregătim să mergem în altă entitate – lucruri care nu le-am putut realiza în misiunea ce ne-a fost încredințată de Ziditorul Suprem în cursul vieții.

De cele mai multe ori, omul, ca ființă ontologică, în ciclul efemer al acestei lumi, conștientizează apropierea timpului pentru a se înscrie într-o altă cursă a temporalității – în veșnicia cerurilor – și dacă a lăsat cu bună știință și înțelegere lucruri permisive, spre soluționare în lipsa sa, parese că merge plin de liniște, căci aici pe pământ lucrurile își vor continua mersul în elucurbațiile inconștientului spre finalizare. Trebuie să conștientizăm și să argumentăm trăirea, căci din puținele lucruri ce au fost scrise despre cea mai puternică personalitate a Județului Bihor din secolul al XVIII-lea, ilustrisimul Emanuil Gojdu a îndeplinit în cursul vieții mai multe funcții: în anul 1861 a fost numit Comite Suprem – Prefect de Caraș și Membru al Casei Magnaților al Parlamentului ungar; în anul 1865 a deținut funcția de Deputat de Tinca – Bihor, iar în anul 1869 – a fost Consilier la Curtea de Casație a Ungariei; iar din elogiile făcute la adresa lui n-au rezultat lucruri certe; iar depre trecerea-n altă entitate în veșnicia lui Dumnezeu – nu înseamnă că aidoma „Testamentului lui Gojdu” lăsat nouă, citez din acesta de la punctul 6: “Astrucarea rămășițelor mele pământești o încredințez iubitei mele soții, [...] iar cu privire la înmormântarea mea mai fac următoarele dispozițiuni: a) trupul meu pus provizoriu în sicriu de aramă să fie așezat lângă sicriul primei mele soții în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moartea soției mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărțământul destinat pentru Români, și atunci rămășițele mele să fie mutate în cripta cea nouă lângă trupul soției mele a doua”, fapt ce înseamnă că avem certitudinea că cei rămași din familie – soția, i-a și îndeplinit voia și cerințele. Mai mult, după cum însuși rezidă din testament, locația în care s-a dispus: „să se facă o criptă nouă în despărțământul destinat pentru Români – nu este în Kerepesi în Ungaria – ci mai degrabă în Cimitirul Rulikovski din Oradea”; pentru că este reală adnotarea din testament: “în despărțământul pentru Români – foarte real și elocvent pentru că Cimitirul Rulikovski din Oradea la despărțămînt a fost împărțit în acea vreme astfel: porțiunea de la jumătatea cimitirului spre răsărit a fost dată Românilor de cult ortodox – oriental, iar cealaltă jumătate a fost dată despățământului ungurilor de cult: catolic, romano-catolic, reformat, iar apoi, ulterior, prin anul 1906 în partea de Sud-Vest a cimitirului s-a făcut o locație și pentru evrei”. Deci, concluzionăm în esență că Emanuil Gojdu este înmormântat în Cimitirul Rulikovski din Oradea, după cum a cerut în „testament” – dar nedumerirea mea este justificată de o întrebare

25

neconcludentă: „cine a dus Cripta la Kerepesi în Ungaria”, pentru că piatra fundațională a locației unde este îngropată familia lui Gojdu pe o dimensiune pătrată de 4x4 metri pătrați și azi se poate vedea că există, prinsă la colțuri cu copcii (scoabe) metalice și după 187 de ani. Un alt fals vizibil, pentru cine are ochi de văzut și știe citi – se răsfrânge asupra crucii: ,,Memoriei părinților fericitului fondator Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu, repausat în 25 julie 1821, Ana Poynar de Kiralydorocz, repausată în 22 junie 1816, în semn de recunoștință – Fundațiunea Gojdu”. Deci, care recunoștințe ...? Aceasta este recunoștință în urma furtului Criptei? ... Această cruce a unui sacrilegiu strigător la cer ...? Pe cine cred ei că înșală ... și mint ...? Oare chiar până acum nimeni nu s-a aplecat cu sfială să cerceteze aceste realități dureroase? Mai sunt și alte argumente care m-au determinat să fac cercetări pentru a elucida o parte din mistificările și falsurile închipuite asupra adevărului, prin diferite genuri comemorative, plăci memoriale, simpozioane, cu ultima găselniță a „refacerii mormântului funerar a lui Emanuil Gojdu din Cimitirul Kerepesi din Budapesta”. În acestă rușinoasă uvertură a „restaurării” s-au implicat personalități importante ale statului român: președinți ai țării, prim-miniștri, generali, rectori și profesori universitari, ingineri, prefecți, primari, scriitori, poeți, filateliști, inclusiv președintele Fundației Gojdu din Sibiu, Episcopi și Mitropoliți; și mai la urmă în scara valorilor și câțiva muncitori de la SC DOMUS SRL și SC PRECON SRL din Oradea – și nu în ultim rând istoricii de chirpici ai urbei și din alte zone ale României – toți s-au înhămat la caruselul minciunii și a prostiei, doar, doar să rămână pomeniți prin cărți că au vrut să facă și ei ceva ... fără a-și da seama că au fost înșelați de mai bine de două secole. Marea rușine națională și înșelăciune, cade asupra istoricilor, care n-au făcut cercetările de rigoare – și au considerat faptul că „făcându-se că lucrează câteva zile pentru cercetare documentară, este suficient să scrie o istorie înșelătoare asupra Marelui Mecena – Emanuil Gojdu” – dar s-au înșelat, și-au înșelat însuși poporul român – cu precădere pe cel din Transilvania – pentru că istoria nu se scrie în goana calului și în urma potcoavelor lăsate pe glie. În sarabanda fărădelegilor comise și atestate asupra vieții lui Emanuil Gojdu și a morții acestuia, de către trepădușii istoriei se impun căteva întrebări dacă le consideră că sunt oportune:

a) Câți dintre istoricii falsificatori au văzut în Cimitirul Kerepesi din Ungaria – sicriul de aramă a lui Emanuil Gojdu ...?

b) Dacă se vor verifica dimensiunile Criptei lui Emanuil Gojdu din Ungaria, acestea vor corespunde cu piatra fundațională din Cimitirul Rulikovski din Oradea; (Cripta a plecat – și mortul a rămas)

c) Discursul funebral al lui Simion Botizanu la înmormântarea lui Emanuil Gojdu din 05.feb.1870 a fost ținut la Cimitirul Rulikovski din Oradea – chiar dacă a fost publicat în Revista – Federațiunea din Budapesta;

d) Câte reviste românești existau la acea vreme în Transilvania și își aveau sediul în țară și nu la Budapesta ...?

e) Care este realitatea provenienței numelui lui Emanuil Gojdu care sub nume românesc a fost transformat în nume unguresc de “ Kiralydorocz” ...?

f) Unde-și are obârșia denumirea de “ Kiralydorocz” în regiunea istorică a Transilvaniei ...? Pentru a demonta “neadevărul” de la

caruselul minciunii și a cunoaște cu exactitate Adevărul asupra morții Marelui Mecena și Patriot Român Emanuil Gojdu, a locației unde este îngropat, reiterez cu sfințenie un verset spre trezvire: “Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte,/În care te-azvârliră barbarii de tirani!” – pentru a-i aduce un omagiu binemeritat pentru tot ceea ce a făcut în vederea propășirii nației române, iar dacă se va impune – Onorata Patriarhie Ortodoxă Română – să facă demersurile necesare pentru a fi dezgropat, pentru a cunoaște realitatea acestui brav român și adevărul în plenitudinea lui, pentru că a iubit prea mult acest popor – și-n anumite momente în pelegrinajul său pământesc spunea: „Sărmana mea nație românească! Cât de suferitorie mai ești! Cum te maltrata nedreptatea! Multe și grele sunt durerile tale! De ce nu pot, Doamne, să mai am o viață pe acest pământ, să o consacru națiunii mele, să ajut a-i vindeca ranele seculare!” – INFANDUM REGINA JUBES RENOVARE DOLOREM!

BUCURIA ADEVĂRULUI

Insignifiant și tulburător poate fi „Adevărul” dacă e spus întotdeauna cu voce tare și chiar de cele mai multe ori dureros, pentru cei damnați și proscriși să se zvârgolească o viață întreagă numai în tenebrele umbrelor marcate de istoria neamului, care

realmente până în secolul XX ne-a fost scrisă de anumiți istorici sub bagheta opresoare a celor ce ne-au condus, asuprit, exploatat și ne-au pus „rărunchii pe jarul jertfelor vremelnice” – sub voia și egida întâmplărilor, a celor care au supt vlaga acestei nații din anii grei și negrii ai istoriei noastre.

Esențialmente, demni de remarcat sunt puțini dintre coriferii legiuirii istoriei, care au relevat în profunzime arealul istoriei neamului, dintre care amintim: Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Vasile Pârvan, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, B. P. Hașdeu, Ioan Lupaș, Alexandru Papiu- Ilarian, V. A. Urechea, Octavian Goga, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Andrei Oțetea, George Barițiu, George Coșbuc, Mihai Eminescu și nu în ultim rând Constantin Chirițescu și Ioan Rusu Șirianu – care prin operele lor au marcat adevăruri zdrobitoare sub sintagma „Onor pentru patrie și popor!” – precum și-a buzduganelor de mari voievozi la Porțile Cetății Neamului Românesc.

Dar, real, reprobabil pare adevărul care nu este spus în întregime: asupra opozanților așa-zișilor și „autointitulaților istorici” – care n-au considerat de drept a se cunoaște „adevărul” asupra suferințelor acestui Neam Românesc și-a delatorilor ca urmași ai acestora, pe care nu-i definesc – pentru a nu le turna pe gât veninul suferinței pe care oricum îl simt în sufletele lor – cauză reală pentru care „Românii – reprezintă unul din puținele neamuri ale pământului care au rămas de izbeliște cu Enciclopedia Română” – care de altfel a fost începută și publicată în trei volume în anul 1830 la Leiptzig sub coordonarea lui Cornel Diaconovici.

Desigur că, adevărul spus în mod oportun, în anumite etape ale vremurilor tulburi pe care le trăim, poate în unele cazuri – să tulbure și să deranjeze chiar cancelariile occidentale precum și pe cei aflați în fruntea bucatelor, o parte din diriguitorii administrativi care hulpavi își așteaptă cu înfrigurare preamărirea sau aruncarea firmanului pentru decădere și pierderea funcției, sau poate însuși a motivelor pentru care au fost oprite cercetările asupra cunoașterii etimologiei acestui neam românesc.

Iar pentru a nu cădea în subsidiul inconștientului în acest demers ce l-am planificat în deslușirea adevărului, voi parcurge firul înțelepciunii – Firul Ariadnei, care se întinde până la rădăcinile spirituale care hrănesc sufletul acestui neam românesc, din Bihor – din scumpa noastră Transilvanie.

Reiterez faptul că cunoașterea adevărului, a esenței problematice a acestuia, necesită desigur, un studiu adecvat asupra perceptului și a tenebrelor

modulare a fenomenului care reprezintă „adevărul sublim” – ce în lungul șir al anilor al existențialismului factorului uman, a tot fost cercetat de către atâtea minți luminate, de către marii filosofi ai lumii, care s-au izbit permanent de un perete invizibil al principiului incertitudinii, fără a-și putea legitima astfel, arealul cercetărilor întreprinse.

Și cred că numai proscrișii și cei condamnați prin viclenie la caznele ocnelor prin nedreptate au rămas sub asprul jurământ în fața Ziditorului Suprem – al Bunului Dumnezeu, să se angajeze ca luptători dârji în deslușirea adevărului, chiar dacă vor fi obligați să-și poarte crucea suferinței sub cununa de spini ai Domnului Hristos.

Într-un sincronism al sincerității voi face o mărturisire în fața Marelui Ziditor- Dumnezeu: „M-am născut pe acestă vatră străbună de eroi, din neam dacic, care a suferit o viață întreagă pentru nedreptate – și am plâns în sufletul meu sărăcia și amarul altora, m-a durut nedreptatea făcută aproapelui meu și mi-e deopotrivă – dar am primit cu mare evlavie incontestabilul simțământ – Adevărul și dreptatea nu mor niciodată... dar dreptatea te poate duce la răstignire!”.

Adevărul nu are dualitate, și nu poate rămâne doar o iluzie în fața muritorilor, și nici nu poate fi estompat și permanetizat în sintagma „dualului” – pentru satisfacerea permanetizării minciunii, mai degrabă sau mai târziu el va irumpe din inimile bolnave și vândute pentru satisfacerea poftelor de înavuțire a unora – care au dat cu pumnalul și au însângerat inima străbunei noastre Transilvanii – și care și astăzi și-ar mai dori să poarte sub copitele cailor iluziile unui imperiu pierdut.

Și pare-se că, acum la acest început de veac al XXI-lea, adevărul va răsări ca o lumină a binecuvântării divine, asupra acestei zone a Țării Bihorului, unde în veacurile înnegrite de suspin și oprimare – a epocilor dualismului imperial – românii au găsit o profundă alinare în sufletul Marelui Mecena al României – Emanuil Gojdu, profundul receptacol al izvorului luminării naționale pe linia culturii, a diplomației și a credinței ecleziastice.

Ing. Mircea Vac

27

IN MEMORIAM PROFESOR IACOB POP

LA CEAS DE SEARĂ - S-A STINS O STEA PESTE BIXAD, în faeton de gală la ceasul înserării

Când soarele apune peste întinsul zării,

Și clopotele bat în turle la biserici

Și se aude slujba de la clerici...

S-a pregătit să plece de-aici de pe pământ

Spre cerurile-nalte la Dumnezeu cel sfânt

Mărețul voevod cu nume sfânt de Iacob;

Să treacă peste ape și-al vremurilor pod

Spre lumea cea cerească, poate că prea devreme,

Dar nu știa nici el-de cel ce o să-l cheme,

Că îngerul măririi cu aripi de argint

Sub glas de trâmbiți sacre cu monotonul cânt,

Va fâlfâi din aripi din înaltul infinit

Și a luat o stea din câte s-au ivit.

A amuțit voivodul – lăsând paloșul jos

Sub neputința mâinii în gândul său duios,

Voia să mai trăiască poate o lună, două,

Să calce iarăși câmpul cu florile sub rouă

Să urce sus pe deal la Sfânta Mănăstire

Arhimandritului Mihai să-i poată da de știre

Că lasă lumea asta-și trece în lumea vie

La Dumnezeu cel Sfânt că numai El mai știe,

De toate câte cele, de cei ce sunt chemați

În Marea Împărăție între voivozii-frați;

Să stea și să vegheze din raiul cel cerescu

Alături de iubitul Luceafăr Eminescu...

De Ștefan, și Mihai, de Decebal și daci

Și de oșenii lui ce i-au fost dragi ortaci,

Pe toți îi lasă acum-iar chipul său de ceară

Spre Marea Împărăție se-ndreaptă în ceas de seară.

Un glas cu tristețe mă anunță telefonic:,,Tata Sa dus!,, acum la asfințitul soarelui când ziua se-ngeamănă cu noaptea; și totuși nu-mi vine să cred că Marele voivod, etnolog Iacob Pop s-a stins dintre noi. După ce în urmă cu o săptămână ne-am întâlnit acasă la fiică-sa Uca, la Oradea pentru a stabili ultimele detalii asupra ,,Monografiei Bixadului”- pe care și-ar fi dorit atât de mult s-o vadă scrisă și tipărită, pentru că-n ultima vreme simțeam o stare de neliniște în sufletul său și-o neliniște ce l-a cuprins în ultima lună de viață. Afirm cu toată responsabilitatea că a dat dovadă de foarte multă lucididate până-n ziua de joi seara când l-am sunat la telefon... dar nu mi-a răspuns. Fiind preocupat cu multiple treburi gospodărești n-am mai auzit telefonul când m-a sunat... și n-am putut răspunde, cred că am fost ultima persoană cu care ar fi dorit să vorbească înainte de a-și da lui sufletul și a trece în câmpurile elizee. S-a stins o stea, s-a stins un om de mare cultură, care prin aportul său participativ de culturalizare a maselor cu satele țărănești oșenești în calitatea sa de profesor și director de școală precum și-n ceea de primar al Bixadului, ultima perioadă fiind pensionar, urmând să-și grijească de sănătate-dar atât a fost să fie... și este un mare păcat că a plecat așa de repede dintre noi. A fost primul și singurul etnolog din Țara Oașului care i-a scos pe oșeni în lume, a fost omul care a îndrăgit ca nimeni altul tradiția, obiceiurile și portul costumului popular de oșean, care are o frumușețe aparte față de alte costume populare românești, într-o unicitate singulară, care îmbrăcate pe dănțăuși par rupte din file de poveste. Si astfel îndrăgind atât de mult danțul i-a scos pe oșeni în lume, făcându-se remarcat de îndrăgitorii de folclor autohton, fac referire la Marea Doamnă a Folclorului Românesc – Doamna Marioara Murărescu, cu care a colaborat din anul 1967, punând în scenă diferite scenete din viața și obiceiurile din Țara Oașului-trecută și ea prea devreme să-și continue activitățile în corul îngerilor cerești, până la Casa Albă din S.U.A., la Palatul Regal din Buchingham al Reginei Elisabeta, a Marii Britanii și până la Împăratul Achihito al Japoniei. În perioada ultimilor cinci ani ai vieții a cordonat activitățile

folclorice din Țara Oașului, ca reprezentant al României la Festivalul ,,Din Dragoste pentru Frumos” din Paris, festival organizat de către Episcopia Ortodoxă a Europei Centrale sub cordonarea I.P.S. Episcop Iosif sprijinit de Institutul Cultural Român din Paris și Ambasada Română – festival la care au participat reprezentanți ai 23 de țări din lume, alături de marii academicieni și oameni de cultură ai României, de unde se întorcea cu premii și diplome. A mai înregistrat la U.N.E.S.C.O. Roata Feciorilor – dans specific oșenesc la care au participat 300 de feciori. Activitatea remarcabilă a nobilului prof.

Iacob Pop-ultimul din neamul nobililor transilvăneni a lui Dragoș din Maramureș a fost atât de amplă și de profundă căci nu poate fi cuprinsă sporadic în câteva rânduri-faptele sale sunt atât de notabile, dar cu siguranță că vor fi adnotate de către istorici. În activitatea publicistică a reușit să editeze două volume de carte: ,,Besăzi di mult uitați(Vorbe de mult uitate) și Cultul Morților-Obiceiuri și Tradiții din Tara Oașului, care afost lansată acum 2 ani la Festivalul din Paris. Voivodul Iacob Pop a fost un om cu mare credință în Neamul Românesc și chiar ales de Dumnezeu pentru toate câte le-a săvârșit în această lume, care și-a iubit familia, copii și nepoții care-i erau mai dragi ca lumina ochilor, pentru simplul motiv că l-au ascultat și au făcut școală, reușind să devină respectați în societatea românească. Prin cuvioșia sa, înțelepciunea de care a dat dovadă, evlavia sa, a fost mult apreciat de Arhimandritul Sfintei Mănăstiri – Mihai din Bixad, care a participat la slujba înmormântării sale, care a fost făcută după ritualul oșenesc. În timpul vieții l-a cunoscut pe Înțeleptul Arhimandrit de la Mănăstirea Rohia-Steinhard, cu care se întâlnea frecvent la ceas de taină, de multe ori la zidurile cetății Belevar, pe care l-a avut și duhovnic la ceasurile grele ale vieții în regimul comunist. Ar fi foarte multe amănunte de spus despre marele nobil Pop, cred că aceste câteva spicuiri de crâmpei desprinse din biografia sa îl va păstra în memoria vie a celor care l-au cunoscut, fiind convins că Dumnezeu cel Sfânt îl va rândui sub roua cerurilor în veșnicia Sa, până la a doua venire și-a Învierii. Nu te vom uita în veci-Vei rămâne veșnic în inimile noastre! Ing. Mircea Vac

29

NE-A MAI PĂRĂSIT ÎNCĂ UN SUFLET DE OM, IACOB POP

Doamne pe toţi ni'i iei şi pe cine ne laşi în locul lor? Generaţia de azi, ..formată" fără dragostea de Patrie, fără dragostea de Neam. fară dragoste şi cunoaştere de Dumnezeu, doar cu dragoste de ban de avere, de mocirlă morală, unde vom ajunge, Doamne?

Doamne. îndură-te de noi ştim că suntem păcătoşi, ştim că suntem ticăloşi, dar nu toţi Doamne sunt aşa, să uite de Sfinţia Ta, oare pentru cei puţini, ce n'au zvârlit crezul la câini, nu Te vei îndura de noi, nici de martiri nici de eroi, nici copiii, nici bătrânii nu mai au nici o valoare, pentru ţara care moare? Nu te supăra pe ei, să rămânem iar pe plai, pe-a noastră gură de rai, pe care toţi o râvnesc şi cu toţi ne pizmuiesc?! Cui să'i strigăm. Doamne, năcazul care ne doare, durerea care ne arde?

Da. Doamne, ne-ai dat un om ca lacob Pop şi ca el încă o mână, care ne rămân de lumină, pentru ori care casă creştină, din Oaş şi din altă parte, pentru generaţiile toate câte au fost şi câte sunt. pe românescul Pământ.

Domnul lacob Cobuţ pă limba oşenească. a fost un model de învăţător, director, primar, folclorist şi om de cultură, pentru toţi cei ce i-a cunoscut, i-a îndrumat şi format, chiar şi în comunism, întâi să fie oameni cu dragoste de Dumnezeu, de caracter, de cuvânt, români cu dragoste de Patrie, de Ţara lor, a Oaşului, unică în România, ca şi celelalte „ŢĂRI" ale geografiei româneşti: a Maramureşului, Lăpuşului, Codrului, Chioarului, Oltului, a Crişurilor, etc. de limba lor, de obiceiurile, de folclorul, sau şi de slăbiciunile lor. Era o plăcere să stai cu dânsul de vorbă, să’ţi spună fără emfază, sau mândrie oarbă, despre mesajul românesc-oşenesc pe care’l duce

formaţia de dans instruită de dânsul, în ţară sau peste hotare. Şi tot ceea ce’ţi povestea cu modestie şi multă dragoste sinceră, de ceea ce înseamnă a fi din Ţara lui a Oaşului, îţi transmitea

şi ţie, simplu ascultător, cunoscător sau nu a acestor valori tradiţionale, milenare, de care el şi discipoli lui sunt pătrunşi, pătrunzându-te şi pe tine să devii discipolul lui, îndrăgind şi tu la fel, pe Ghio şi Ioa şi Tode’, pe Mărie sau Măricuţa, pe Luşca, ori Irinca, din Ţara Oaşului, creatorii acestor valori. Poate pentru toată această lumină şi valoare spirituală a lui, care ne-a lăsat-o moştenire, ar fi bine ca în amintirea lui, o formaţie sau realizare culturală a lui sau la care a participat şi contribuit, să'i poarte numele, de...„Cobuţ” absolut oşenesc, absolut unic şi frumos

şi meritoriu şi de talia lui. Doamne, pentru munca lui depusă în via

Ta, ca şi creştin laic, care a lăsat discipoli, ca stele luminoase printre tinerii debusolaţi azi, de „educaţia” fară educaţie a comunismului şi neocomunismului, dă'i lui odihna veşnică a sufletului în împărăţia Ta, în loc de verdeaţă, de unde a dispărut toată durerea şi întristarea, de unde el să vegheze în Numele Sfântului Tău Nume, asupra noastră, a României şi a Ţării Oaşului Amin.

* Teresia Bolchiş Tătaru, Augsburg/Germania.

duminică. 21 Iunie, 2015.

MULTUMIM DIN SUFLET CITITORILOR REVISTEI ROUA CERULUI

Aflându-ne în apropirea sărbătorilor iernii, atât a celor duhovnicești cât și de cele ale Anului Nou, țin pe această cale să aducem prinosul nostru de calde mulțumiri cititorilor revistei noastre, atât a celor din România cât și-a celor din întreaga lume, și spun acest lucru nu neapărat în mod laudativ pentru că nu ne caracterizează ,,laudation”-dar suntem citiți și vizualizați în mai mult de 54 de țări ale lumii, cu o pate dintre cititori realizând relații de cooperare, colaborare și chiar prietenie. Am primit materiale spre publicare în revistă din Germania, Canada, Franța, Nigeria, India și alte țări; dar în mod deosebit am avut imensa bucurie alături de cei din India, care ne-au trimis frumoase materiale, și ne-au solicitat să trimitem câteva exemplare a revistei sub forma tipărită cu toate că posibilitățile noastre financiarte de tipărire sunt foarte reduse, câte 40-50 de exemplare la câte un număr.

Buna ziua respectat Mircea Vac. Namaste !! M-ai încurajat să imprimați articolul meu, pentru asta sunt recunoscător, de la partea de jos a inimii mele !! Sper, Tu-mi va da sansa de a scrie pentru cartea dvs. sfântă .I va încerca meu cel mai bun în domeniul de scris !! Din nou, vă mulțumesc din inimă !!

Mehar Chand Mudgil - Mircea Vac

18 Octombrie · Narwana, India ·

Dragul meu Mircea Vac, astăzi este o zi mare .God trimite o mare om de pe pământ. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că este cu noi .Și ne rugăm lui Dumnezeu

să vă binecuvânteze viata lungă, cu cele mai bune urări de sănătate, cel mai bun de nume și faimă.

Drept dovadă a celor afirmate, alăturat o să

imprimăm materialul cu revista și aprecierile D-lui Pr.

Dr. Mehar Chand Mudgil din India, care nu ezită și nu

întârzie cu nicio ocazie să ne semnaleze prezența

distinsei sale personalități, căruia cu această ocazie îi

adresez salutul ,,NAMESTE” și-i traduc cele câteva

rânduri ce le-am scris pe una din revistele trimise,

scris în limba hieratică: Toate gândurile pleacă din

inimă, și își primesc desăvârșirea prin puterea și

înțelepciunea sufletului.(...) Desigur că ar fi foarte

multe de spus încă, dar pentru a nu deveni obositor la

toate gândurile bune ce le am pentru dumneavoastră

dragi cititori ai revistei –vă adresez urarea de:

,,Sărbători Fericite în liniște și pace – iar puterea

divină a lui Dumnezeu să ne ocrotească sub Roua

Cerului !”

Respected friends Mircea Vac, I was immensely pleased to got magazine Roua Cerului in my hands .I want to thanks ,you have put my article in your magazine, I appriciate great efforts done by you and Irina Ionescu for sent the magazine so far to me , it is admirable !! You wrote few words in your hand writing !! I do not understand their meaning, because it is not in English !! Please, Please explain !! Again wish you all a bright future !!

31

CONSTANTIN BRÂNCUȘI - MARELE ARTIST ROMÂN EXILAT

CONSTANTIN BRÂNCUȘI a fost unul dintre cei mai mari și mai vestiți sculptori ai secolului XX. Au rămas memorabile cuvintele sale: „Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”.

Personal, mă simt mândru ca sunt gorjan (în prezent sunt bihorean de peste 43 de ani), de mic copil am auzit de CONSTANTIN BRÂNCUȘI și de operele sale, am cunoscut și vizitat permanent ansamblul monumental de la Tg.Jiu, bunicii mei locuind în apropierea ,,Coloanei Infinite” sau cum se spunea „Coloana fără sfârșit”. Nu întotdeauna am auzit vorbe de laudă la adresa marelui sculptor gorjan, oamenii născuți mai devreme râdeau și făceau glume pe seama sculpturilor din cadrul ansamblului monumental, mai ales la adresa ,,Coloanei Infinite”. Nu pot reproduce ce se spunea, fiind cuvinte obscene. Mă voi referi mai amănunțit spre sfârșitul lucrării la construcția acestui ansamblu. Dar... ce să zic: este specific românilor, care niciodată nu au știut să prețuiască valorile, oamenii de geniu din țară fiind apreciați și lansați ca valori în alte țări, așa cum s-a întâmplat și cu marele sculptor de geniu CONSTANTIN BRÂNCUȘI. Din păcate nici astăzi, în mileniul III, valoarea adevărată nu este apreciată în România, ci nonvaloarea, pupincurismul și ,,capul plecat” (care te face ,,cocoșat”).

Voi prezenta în continuare câteva date referitoare la viața și activitatea marelui nostru artist. S-a născut la 19 februarie 1876 în localitatea HOBIȚA din județul GORJ, un cătun al comunei PEȘTIȘANI, fiind ultimul dintre cei 6 copii ai familiei BRÂNCUȘI RADU NICOLAE și MARIA (fostă DEACONESCU). Clasa a-I-a de școală a făcut-o în localitatea PEȘTIȘANI , următoarele clase primare le-a continuat la școala din BRĂDICENI, localitatea vecină cu PEȘTIȘANI- HOBIȚA.

Între anul 1894-1898 a urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, fiind admis cu bursă.

Parinții săi au fost oameni săraci, dar corecți și cinstiți, apreciați de consăteni. De aceea, copilul Constantin (Costache) obișnuia să plece de acasă destul de des, angajându-se pe perioade scurte ca ucenic la mai multe ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi ale vremii. La Craiova, ca ucenic, într-o vacanță și-a construit o vioară din materialele găsite în prăvălia unde lucra, deci de mic copil a dovedit înclinare spre creație. În anul 1898, la terminarea Școlii de Arte și Meserii din Craiova, a participat la „Expoziția Regională” din acest oraș, cu o lucrare de sculptură (bustul lui Gheorghe Chițu), obținând o mențiune onorifică. Se cunoaște mai puțin despre faptul că artistul CONTANTIN BRÂNCUȘI avea talent și în pictură, acesta participând la expoziții cu diferite

lucrări (vezi almanahul ,,Săptămâna” articolul ,,BRÂNCUȘI Inedit” semnat de M.N. RUSU, pagina 102). Cânta totodată din frunză, caval și vioară. După absolvirea școlii de Arte și Meserii din Craiova, tânărul BRÂNCUȘI a plecat pentru o perioadă de câteva luni de zile la Viena, unde a lucrat într-un atelier de tâmplărie, după care s-a înscris și a urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, pe care a

absolvit-o în anul 1902. În timpul studenției - în anul 1898 - a

terminat ,,Bustul lui Vitellius” - lucrare pentru care a primit mențiune. Tot ca student la Școala de Arte Frumoase din București, a mai sculptat o lucrare intitulată ,,Capul lui Laocoon” (1900) – primind o medalie de bronz, iar în anul 1901 pentru lucrarea ,,Studiu” primește o medalie de argint. Puțin s-a vorbit despre faptul că spre sfârșitul ,,Școlii de Arte Frumoase” - între anii 1900 si 1902 a realizat o lucrare numită ,,Ecorșeu” - un studiu privind reprezentarea plastică a corpului uman, obținând o medalie de bronz, această lucrare fiind folosită mulți ani în facultățile de medicină din România.

Trebuie, de asemenea, să precizez faptul că în anul 1903 a primit prima comandă a unui monument,

bustul generalului medic CAROL DAVILA, care a fost ulterior instalat în fața Spitalului Militar din București (singurul monument public din București sculptat de

BRÂNCUȘI). Plata banilor pentru acest monument trebuia

să se facă în două tranșe: - jumătate din bani i-a primit înainte să înceapă lucrul, a doua parte urmând să o primească la terminarea bustului. Pentru că au fost discuții contradictorii în consiliul format pentru recepția sculpturii (o parte din membrii consiliului au spus că ,,nasul generalului Carol Davila este prea mare și ar fi trebuit micșorat, sau că epoleții nu erau bine poziționați”) sculptorul CONSTANTIN BRÂNCUȘI s-a sculat în picioare și fără să spună vreo vorbă, a ieșit din sală ,,spre mirarea tuturor” și a plecat fără să mai primească jumătatea din banii ce i se cuveneau, hotărându-se să plece din țară, la Paris ,,pe jos”. A plecat din București la el în sat, la HOBIȚA, și-a luat rămas bun de la mama sa și rude și a plecat spre Paris prin Viena, Munchen, Bavaria, Elveția și apoi Franța. Pe drum, după o ploaie torențială, fiind pe jos, s-a îmbolnăvit de pneumonie, fiind internat la un spital de maici, continuând drumul după ce s-a însănătoșit spre Paris, cu trenul (a fost internat la mănăstirea de măicuțe din Luneville).

În urma unui concurs susținut în 1905 la Școala Națională Superioară de Arte Frumoase din Paris, CONSTANTIN BRÂNCUȘI a fost admis, dar peste un an, în 1906, împlinind 30 de ani (limita de vârstă admisă) părăsește celebra școală superioară, fiind acceptat să lucreze în atelierul cunoscutului sculptor francez AUGUSTE RODIN. Dar tânărul sculptor român CONSTANTIN BRÂNCUȘI a refuzat afirmând că „la umbra marilor copaci nu crește nimic, decât iarbă”. Zâmbind, marele artist francez RODIN, când a aflat răspunsul, a spus că îi dă dreptate lui BRÂNCUȘI și că este tot atât de încăpățânat ca și el.

În anul 1906 CONSTANTIN BRÂNCUȘI începe să-și expună public lucrările sale la Salonul Toamnei din Paris și la Societatea Națională de Arte Frumoase. El a închiriat un atelier în strada Montparnasse, loc unde a realizat toate lucrările sale, începând cu

„Sărutul”. În 1907 începe să lucreze la ansamblul funerar de la Buzău, intitulat „Rugăciune” și bustul monumental al unui parlamentar, ce urma să fie așezat în „Cimitirul Dumbrava” din Buzău, ansamblu funerar comandat de văduva Elisa Petre Stanescu (vezi almanahul „Viața românească” 1986, articolul „Oare BRÂNCUȘI n-ar mustăci?” , semnat de Barbu Brezianu, pagina 186). Tot în anul 1907 CONSTANTIN BRÂNCUȘI a creat prima versiune a „Sărutului”, temă reluată de mai multe ori, culminând cu „Poarta Sărutului” din cadrul ansamblului monumental din Tg-Jiu (1937-1940).

În 1909, CONSTANTIN BRÂNCUȘI revine pentru puțin timp în România, unde a participat la o expoziție oficială de pictură, sculptură și arhitectură, unde a obținut premiul „ILEX AEQUO”, alături de alți mari artiști, printre care PACIUREA, STERIADI, PETRAȘCU, etc. (juriul expoziției a fost prezidat de SPIRU HARET). Printre lucrările prezentate la expoziție s-au numărat „Somnul” și bustul în ghips al pictorului NICOLAE DĂRĂSCU.

În perioada anilor 1909-1914 C. BRÂNCUȘI a participat la mai multe expoziții organizate la Paris și București, cu lucrări apreciate: ,,Pasărea Măiastră”, ,,Domnișoara Pogany” și ,,Muza Adormită”.

În 1914 marele nostru artist de acum cunoscut, a deschis prima sa expoziție în SUA, într-o galerie de artă din New York. În același an – 1914 - o comisie a M.I. din România i-a respins lucrarea ce o comandase în 1913, monumentul dedicat lui SPIRU HARET. Marele artist a păstrat această lucrare refuzată, i-a schimbat titulatura numind-o „Fântâna lui Narcis” și a așezat-o în atelierul său din Paris. Deci permanent autoritățile române au refuzat operele lui BRÂNCUȘI, deși era deja cunoscut în toată lumea.

Începând cu anul 1915 artistul a realizat o serie de lucrări în lemn (până în acest an a sculptat doar în piatră), printre care amintim: „Cariatide” (1 și 2) și „Fiul risipitor”. La 30 noiembrie 1924 a expus la prima expoziție internațională organizată la București de „Contemporanul”, iar în anii următori a organizat a doua expoziție la New York. În toata această perioadă a realizat mai multe lucrări, printre care amintim „Pasărea în văzduh” și cele din ciclul „Oroidul”, expunându-și operele la galeriile de artă din Franța, Anglia, America, Elveția și Olanda.

Ansamblul artistic monumental de la Tg-Jiu început în 1937 și finalizat în 1940 , alcătuit din „Coloana Infinită”, „Poarta Sărutului”, „Masa Tăcerii” și „Scaunele” (Aleea Scaunelor) a fost consacrat eroilor căzuți în războiul pentru reîntregire, în bătălia de pe Jiu împotriva nemților, ca urmare a inițiativei doamnei Aretia Tătărescu, președinta ,,Ligii Femeilor Românce din Gorj” - soția primului ministru

33

al României din acea perioadă, Gheorghe Tătărescu. Despre această lucrare monumentala și condițiile în care a avut loc voi vorbi separat.

Precizez că marele artist Brancusi nu a dorit de la început să obțină cetățenia franceză dar, datorită faptului că în anul 1951 a venit la București și guvernul comunist recent instalat i-a refuzat dorința ca toate operele sale să le lase moștenire țării sale de origine și să fie reprimit în România, în anul 1952 a devenit cetățean francez. Până la sfârșitul vieții a suferit din cauza acestui refuz deoarece și-a iubit mult neamul și poporul său, dorind ca totuși, după moartea sa, să lase moștenire prin testament României, toate lucrările sale nevândute, uneltele și obiectele din atelierul său din Montparnasse dar, din nou a fost refuzat de guvernul român, fiind considerat un ,,burghez cosmopolit” și un ,,reprezentant al burgheziei decadente”. Bineînteles că francezii s-au bucurat și, astfel, peste 1200 de fotografii și 215 sculpturi se află și astăzi în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. CONSTANTIN BRÂNCUȘI a trăit permanent ca un ascet, ca un simplu țăran român, deși dispunea de sume mari de bani, așa că, înainte de a muri, în primăvara anului 1957, s-a spovedit și împărtășit arhiepiscopului TEOFIL IONESCU, slujitor al bisericii ortodoxe din Paris, spunându-i următoarele cuvinte: „Mor cu inima întristată pentru că nu m-am putut întoarce în țara mea”. Astfel, la varsta de 81 de ani, la data de 16 martie 1957, la orele două dimineața, marele artist român a trecut în neființă, fiind înmormântat în cimitirul din Montparnasse din Franta.

De asemenea, în decembrie 1956, cu trei luni înainte de a deceda, Muzeul de Artă din București România, a „găzduit” o primă expoziție personală a lui BRÂNCUȘI, însă abia începând cu anul 1964 românii și România au „redescoperit”că marele artist este român, că este un geniu al sculpturii, și...în sfârșit, ansamblul monumental de la Tg-Jiu a început să fie „băgat în seamă” (amenajat, îngrijit) – căci mai mult de 25 de ani fusese lăsat în paragină, chiar foarte aproape de a fi dărâmat. (vezi C. Brancusi„de la WIKIPEDIA - Enciclopedia Liberă”)

Astăzi, din nou, autoritățile române locale și centrale au redescoperit că artistul C. Brancusi a fost român și, după ce permanent i-au fost refuzate lucrările inclusiv testamentul acestuia - așa cum am prezentat anterior - vor acum să se intervină pentru deshumarea artistului ca osemintele acestuia să fie aduse în România pentru a fi reînhumate...Prea târziu domnilor, lăsați-l pe marele artist să doarmă în pace somnul de veci, acolo unde a fost primit și apreciat și...,,Dumnezeu să-l odihnească în pace”.

Am precizat la începutul lucrării mele că voi prezenta câteva rânduri despre modul și condițiile în care Constantin Brancusi a realizat ansamblul monumental din Tg-Jiu, - așa deci: - deși era cunoscut în lumea întreagă ca fiind un mare sculptor, sătenii din HOBIȚA și majoritatea gorjenilor râdeau atunci când se pomenea numele lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI

și sculpturile sale, numele său fiind considerat un „certificat de proastă purtare”...în artă. Așa este prezentat în lucrarea „CONVORBIRI CULTURALE” Ed. Eminescu, București, 1972, pagina 17, a scriitorului PAUL ANGHEL, care, într-o călătorie făcută la 10 ani după decesul artistului, calatorie făcută în HOBIȚA, povestește că „BRÂNCUȘI era un fel de TUNSU sau GHIȚA CATĂNUȚĂ fără să se știe prea bine ce curți prădase”. Puțini consăteni sau chiar rude se simțeau legați de ,,acel unchi ciudat”, care plecase în Franța, despre care auziseră de la părinții lor că era din HOBIȚA.

Îsi mai amintea de COSTACHE al lui BRÂNCUȘI, un bătrânel din sat în vârstă de peste 90 de ani (moș VASILE TRIFU BLEDEA) – fost coleg de bancă cu artistul, în rest… nimeni din copiii satului nu auziseră despre marele nostru artist si sculptor Constantin Brancusi. Când au fost întrebați la școală ce artist de valoare s-a născut în localitatea HOBIȚA (Peștișani), nici un copil nu a știut să răspundă; când au fost întrebați ,,Ce vă spune numele BRÂNCUȘI” – li s-a părut o glumă, spunând că este un preot cu acest nume, că există un coleg în clasa a IV-a cu acest nume, iar un copil și-a amintit că în HOBIȚA este o casă care are în curte un bolovan uriaș pe care este „săpat” numele lui BRÂNCUȘI....

În perioada anilor 1930-1940 în România apăruse sentimentul recunoștinței „față de eroii

cazuți în războiul pentru făurirea unității naționale,, cât și „o modă a ridicării” de monumente în memoria acestora.

În 1937, BRÂNCUȘI a venit în concediu în satul natal HOBIȚA, iar sătenii și rudele sale și-au amintit că „au sculptorul lor”, și i-au propus lui C. BRÂNCUȘI să le construiască un monument al eroilor în sat, cu un vultur în vârf, așa cum era „la modă”. Marele sculptor Brancusi i-a privit, a dat din cap și le-ar fi spus: „Măi fraților, săraci și proști v-am lăsat, saraci și proști vă găsesc”.

Consătenii i-au spus că totuși trebuie să facă ceva pentru satul lor, iar artistul le-a raspuns că s-a gândit să construiască un monument în HOBIȚA care să atragă lumea, să vină turiștii să-l vadă, dar trebuie să fie o lucrare mai deosebită, pentru ca toata România „e plină de ciori”, și el s-a gândit să facă un altfel de monument..s-a gândit să facă o poartă, o simplă poartă. Consătenilor nu le-a venit să creadă, l-au privit în ochi și i-au spus că „s-a sucit”, „s-a scrântit la cap”. ,,Ce,... poartă le trebuie lor?!,,; în cele din urmă BRÂNCUȘI a renunțat la ideea construcției unui monument în satul natal, deoarece ceruse consătenilor să aducă două vagoane de piatră „de Albești” si acestora li s-a părut „o prostie”...între timp, în același an, a început lucrul la ansamblul monumental de la Tg-Jiu.

Ideea construcției acestui ansamblu monumental în Tg-Jiu a aparținut cunoscutei artiste din Gorj-MILIȚA PĂTRAȘCU, prietenă și admiratoare a lui BRÂNCUȘI, autoarea monumentului consacrat ECATERINEI TEODOROIU, la inițiativa președintei femeilor gorjene doamna AREȚIA TĂTĂRESCU. Când doamna Tatarescu i-a propus acesteia să se gândească și la construirea unui ansamblu monumental în Tg-Jiu dedicat eroilor căzuți “în luptele de pe Jiu” - artista MILIȚA PĂTRASCU i-a spus că ideea construcției unui asemenea ansamblu monumental o depășește, însă i-a recomandat pe CONSTANTIN BRÂNCUȘI care se afla la Paris, dar este tot gorjean. D-na TĂTĂRESCU și MILIȚA PĂTRAȘCU i-au scris lui C. BRÂNCUȘI la Paris, au primit consimțământul acestuia de principiu, stabilind condițiile și modul de construcție al ansamblului.

În iunie 1937 C. BRÂNCUȘI sosește la Tg-Jiu, asigurându-și de la bun început libertatea absolută referitoare la ideea monumentului. A început prima data construcția “Coloanei Infinite”, urmand apoi “Poarta Sărutului”, “Aleea Scaunelor” și la sfârșit “Masa Tăcerii”. Referitor la “Coloana Infinită” - conform datelor tehnice avea o lungime de 31,80 m, “o mărgică” din Coloană cântărea 860 kg, iar construcția cântărea în total 29 tone. (vezi Paul

Anghel “Convorbiri culturale”, Ed. Eminescu, București, 1972, pag 40)

Dar...arta lui BRÂNCUȘI a provocat o adevărată furtună. Se știe că ceea ce nu este înțeles devine ridicol. S-au făcut glume pe seama lucrărilor, dar mai ales pe seama ,,Coloanei Infinite”, spunându-se că reprezintă...,,organul sexual a lui Gh. Tătărescu” și alte glume proaste pe care nu pot să le reproduc. De mic am auzit despre ele, știu ce se vorbea despre lucrările lui BRÂNCUȘI, pentru că am locuit până la absolvirea liceului ,,Ecaterina Teodoroiu” din Tg-Jiu, în casa bunicilor mei, în apropierea ,,Coloanei Infinite”. Autoritățile vremii au propus ca în vârful ,,Coloanei Infinite” să se monteze o cruce, permanent s-a desfășurat o campanie denigratoare.

În perioada cât lucra la ansmblul monumental din Tg-Jiu, BRÂNCUȘI mai revenea în satul natal HOBIȚA, iar copiii din sat se țineau de fiecare dată după el și strigau ,,BRÂNCUȘI nebunul” , iar el “mergea flegmatic, fără sa dea bună ziua” și “nu-i păsa de nimic”. (Paul Anghel, Op cit, p75). Purta, de regulă, permanent o pălărie din paie de ovaz, avea o barbă mare, neagră, ce flutura în vânt, iar in gură o țigară; nu-i păsa nici de opinia publică, nici de ,,critica de artă”. Era un om darnic, avea o gândire aparte despre artă și viață, era un visător cu viziuni abstracte, a dăruit bani pentru construcția bisericii din sat, i-a dăruit bani și surorii sale Maria pentru a o ajuta la construcția unei case noi, etc. Și meșterii care au lucrat cu BRÂNCUȘI la construcția ansamblului monumental din Tg-Jiu, îl considerau ca fiind ,,un meșter cam sucit”, mai aparte, acesta neexplicand nimănui opera sa...În cerc restrâns cu cei apropiați lui, ochii artistului deveneau strălucitori, devenea glumeț, volubil, dar numai atunci când era convins că interlocutorul îl înțelegea, în rest se retrăgea în sine și devenea taciturn.

Închei citind vorbele lui BRÂNCUȘI, artistul sculptor care spunea: ,,Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini... Misiunea artei este să creeze bucurie...”

Acesta a fost marele artist, sculptorul, nu întotdeauna înțeles CONSTANTIN BRÂNCUȘI.

Asist. Univ. Dr. Oana Pobirci

Col. r. Pobirci Ion

35

„MONŞTRII” PRIVATIZĂRII ÎN ROMÂNIA

Cu peste zece ani în urmă publicam, împreună cu doi colegi de-ai mei, articolul intitulat: Privatizarea poate naște și „Monștri”..., în care, în urma unor analize, ajunsesem la concluzia că aceată trecere la capitalism printr-o solutie care nu mai fusese practicată in țara noastră va conduce spre nașterea acestor „monștri”. Apariția lor având loc chiar din primele clipe prin nerespectarea legilor privind privatizarea.

Iată ce invocam atunci: „Speriaţi de trecut şi cu speranţă în viitor, o parte din cetăţenii acestei ţări au încercat să-şi schimbe opţiunile odată cu trecerea de la economia centralizată-socialistă, la o altă formă care să le aducă un nivel de trai mai bun, să le asigure existenţa pentru mâine. După transformarea întreprinderilor socialiste, acum un deceniu, în societăţi comerciale pe acţiuni şi regii autonome, unde capitalul social era deţinut în procent de 70 de către Fondul Proprietăţii de Stat şi de 30 de către Fondul Proprietăţii Private în societăţile comerciale pe acţiuni şi 100% deţinut de stat în Regiile Autonome şi odată cu apariţia primelor forme legislative de privatizare, oameni cu pregătire, specialişti cu curaj au trecut la iniţierea privatizării societăţilor comerciale, urmărind şi aplicând legislaţia din acea vreme. În acest context s-au înscris şi angajaţii unor Societăţi Comerciale PECO S.A., care au ştiut să valorifice prevederile Legii privatizării de tip MEBO, constituindu-se în P.A.S.-uri ale acestor societăţi. Conform prevederilor Legii MEBO, membrii acestor P.A.S.-uri puteau cumpăra pe carnete cu certificate de proprietate pachete de acţiuni de la Fondul Proprietăţii Private, care deţineau 30% din capitalul social al societăţii comerciale respective. În anii 1993 – 1994, asociaţiile P.A.S. au întocmit o seamă de documente în vederea cumpărării unor pachete de acţiuni, atât de la Fondul Proprietăţii Private, cât şi de la Fondul Proprietăţii de Stat. Dar, iată, aici au apărut primii „monştri”. Cu toate intervenţiile şi strădaniile Consiliului de Administraţie al Asociaţiilor P.A.S., acestea nu au reuşit să cumpere decât un pachet de acţiuni reprezentând 20% din capitalul social al Societăţii PECO, din cauza opunerii categorice a conducerilor F.P.P.-urilor în toate negocierile de cumpărare şi a monstuozităţii gândirii economice de a rămâne o parte a capitalului social al firmelor la dispoziţie centralizată, chiar dacă se numeşte Fondul Proprietăţii Private. De asemenea, nu s-a reuşit cumpărarea de acţiuni de la Fondul Proprietăţii de Stat, contra numerar, datorită unei gândiri prin care statul urmărea să deţină 51% din capitalul social al acestor societăţi. În anul 1995 a apărut Legea accelerării privatizării nr. 55 / 1995. Conform acestei legi şi a H.G. 626 / 1995, a fost scos la privatizare (pe cupoane sau titluri de proprietate) un pachet de acţiuni de 49% din capitalul social al Societăţilor PECO. În desfăşurarea acţiunii de subscriere a titlurilor de proprietate, la Societăţile Comerciale PECO au subscris un număr de ordinul zecilor de mii de subscriitori, în speranţa obţinerii unor dividende

care să mai aline neputinţa cumpărării celor necesare traiului, având în vedere că – totuşi – aceste societăţi obţineau profit la acea vreme. La finalizarea procesului de alocare a acţiunilor pe titluri de privatizare, de către Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti şi Institutul de Management Bucureşti, conducerile Societăţilor Comerciale PECO, respectiv Consiliul de Administraţie al Asociaţiei P.A.S. şi acţionarii care au subscris titluri de privatizare conform Legii nr. 55 / 1995 la Societăţile Comerciale PECO, am observat că alocarea acţiunilor pe titluri de privatizare subscrise s-a făcut numai pentru un procent de 29% din capitalul social scos la privatizare conform Legii nr. 55 / 1995, care prevedea 49% subsriere, diminuându-se astfel, în mod artificial, şi indicele de alocare la toţi subscriitorii care au fost astfel induşi şi ţinuţi în eroare de procentul menţionat în lista anexă a H.G. 626 / 1995, precum şi diminuarea, de circa trei ori, a valorii unice de schimb a titlurilor de privatizare. La solicitarea membrilor Asociaţiei P.A.S. şi a reprezentanţilor acţionarilor care au subscris la Societăţile Comerciale PECO, conform Legii nr. 55 / 1995 şi pentru a intra în legalitate la unele Societăţi Comerciale PECO, conducerile acestora s-au adresat instanţelor judecătoreşti, împotriva Agenţiei Naţionale de Privatizare, F.P.P. şi F.P.S., cerând să se constate dacă în pachetul de 49% din capitalul social al Societăţii Comerciale PECO, scos la privatizare conform Legii nr. 55 / 1995 şi H.G. 626 7 1995, este cuprins şi pachetul de 20% conform „Contractelor de vânzare-cumpărare” încheiate cu F.P.P.-ul. Aproape de sfârşitul proceselor aflate pe rol la diferite instanţe, în sensul prezentat mai sus, a părut O.U.G. nr. 49 / 1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului PETROM S.A. Bucureşti, publicată în M.O. nr. 241 / 15.09.1997. Această ordonanţă de urgenţă, transformată ulterior în lege, prevedea transformarea Regiei Autonome a Petrolului PETROM R.A. în societatea comercială de mai sus şi fuziunea prin absorbţie a tuturor Societăţilor Comerciale PECO, a două rafinării, a unor societăţi de transport produse petroliere, care aveau – în acel moment – un pachet de acţiuni de cel puţin 49% din capitalul lor social, având loc astfel pulverizarea capitalului privat în totalul de capital social al noii societăţi, înfiinţate în modul prezentat mai sus. În unele societăţi comerciale PECO, în speţă la cele la care Asociaţiile P.A.S. au reuşit să cumpere pachetul de acţiuni de 20% de la F.P.P., şi persoanele fizice care au subscris pentru pachetul de 49%, conform Legii nr. 55 / 1995, văzând pericolul apariţiei „monstrului” numit renaţionalizare, s-au constituit în „Asociaţia pentru urmărirea şi realizarea drepturilor acţionarilor, conferite de Legea nr. 55 / 1995”. Pentru a duce la îndeplinire O.U.G. nr. 49 / 1997 trebuiau convocate Adunările Generale ale Acţionarilor din toate societăţile comerciale care erau menţionate pentru fuzionarea prin absorbţie, conform prevederilor Legii nr.

31 / 1990 privind societăţile comerciale, capitalul privitor la fuziunea societăţilor comerciale. Convocarea Adunărilor Generale Extraordinare a Acţionarilor de la Societăţile Comerciale PECO s-a făcut tardiv, în jurul datei de 15.10.1997, tocmai pentru că fuziunea a fost hotărâtă prin O.U. „începând cu data de 1 august”. De asemenea, convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor a fost ilegală deoarece a fost făcută de directorul general al noii societăţi înfiinţate, neţinând cont de prevederile Legii nr. 31 / 1990 şi contrar acesteia în ceea ce priveşte convocarea adunărilor extraordinare la societăţile comerciale. Totuşi, aceste adunări generale extraordinare au avut loc, tardiv – aşa cum am arătat mai sus, cu ordinea de zi impusă, privind descărcarea de gestiune pe baza bilanţului la 31.07.1997 şi a hotărârii de fuziune conform O.U.G. 49 / 1997. La aceste adunări au participat – cu mandat, reprezentanţii F.P.S.. Aceştia nu au ţinut cont de opţiunile acţionarilor persoane fizice, constituiţi în Asociaţia P.A.S. şi în Asociaţia pentru urmărirea şi realizarea drepturilor conferite de Legea nr. 55 / 1995 a acţionarilor de la Societăţile Comerciale PECO. Încă de la începutul acestor adunări generale s-a arătat că nu este în interesul acţionarilor persoane-fizice, constituiţi în cele două asociaţii amintite mai sus, fuziunea cu o regie autonomă care, la vremea respectivă, avea io restanţă de plată la Bugetul de Stat de 1.000 miliarde lei (la valoarea din 1997 ! ) şi care nu poate asigura plata salariilor – la scadenţă – angajaţilor săi. Nu era în interesul acţionarilor persoane-fizice să fuzioneze cu o regie autonomă care participa la capitalul social al noii societăţi cu întreg patrimoniul, pe când Societăţile Comerciale PECO numai cu capitalul social. De asemenea, nu era în interesul acţionarilor persoane-fizice suspendarea de la tranzacţionarea acţiunilor Societăţilor Comerciale PECO de pe piaţa extrabursieră RASDAQ şi întreruperea demersurilor pentru înscrierea la Bursa de Valori bucureşti, suspendări dictate de către conducerii S.N.P. PETROM S.A. Bucureşti, înainte de procesul de fuziune. Iniţiatorii acestei fuziuni au încălcat flagrant interesul acţionarilor persoane-fizice deoarece trebuiau prezentate, conform legilor în vigoare la acea dată, următoarele documente: proiect de fuziune, darea de seamă a administratorilor de la toate societăţile care intră în procesul de fuziune, raportul de schimb al acţiunilor, bilanţul contabil de fuziune, stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului societăţilor care intră în fuziune, raportul expertului / experţilor numit / numiţi de judecătorul delegat asupra fuziunii, conform O.U.G. nr. 32 / 1997, art. 175.

Tot aici, F.P.S. – prin preşedintele Consiliului de Administraţie – dispune asupra acţiunilor aparţinând persoanelor fizice împotriva interesului acestora, prin nota privind acordarea mandatului special reprezentanţilor F.P.S. în A.G.A. la Societăţile Comerciale PECO în sensul că

acţionarii „vor primi acţiuni echivalente valoric la S.N.P. PETROM S:A. De asemenea, ţinând cont de articolele din presa timpului referitoare la datoriile fostei regii autonome, fuziunea s-a făcut împotriva intereselor acţionarilor persoane-fizice, conform articolelor din Legea nr. 31 / 1990 în care se prevede unanimitatea voturilor pentru fuziune. În timpul desfăşurării Adunărilor Generale Extraordinare a Acţionarilor au fost invocate toate aceste aspecte, care erau îndreptate împotriva intereselor acţionarilor persoane-fizice, prin „Note de protest” şi „Puncte de vedere” ale asociaţiilor acţionarilor. Cu toate acestea, şi încălcând drepturile acţionarilor persoane-fizice de a hotărî asupra acţiunilor lor şi de a nu fi de acord cu fuziunea, drepturi conferite de Legea nr. 31 / 1990, reprezentanţii F.P.S. în A.G.A. au votat pentru fuziunea prin absorbţie a Societăţilor Comerciale PECO cu S.N.P. PETROM S.A. Acţionarii persoane-fizice şi mandataţi au votat în unanimitate împotriva fuzionării prin absorbţie, bazându-se tocmai pe drepturile conferite de lege.

Asociaţiile acţionarilor, văzând că reprezentanţii F.P.S. au votat fuziunea prin absorbţie împotriva voinţei acţionarilor persoane-fizice, s-au adresat Registrului Comerţului de pe lângă Camerele de Comerţ judeţene formulând cerere de anulare a hotărârii adunărilor generale, Registrului Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti solicitând radierea S.N.P. PETROM S.A. Bucureşti şi Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare Bucureşti sesizând nelegalitatea hotărârilor adunărilor generale privind fuziunea.

Cu toate acestea, inevitabilul s-a produs, „monstrul” – denumit renaţionalizare – prin S.N.P. PETROM S.A. Bucureşti a convocat conducerile Societăţilor Comerciale PECO şi, cu toate că nu aveau mandat în acest sens din partea Adunărilor Generale Extraordinare ale Acţionarilor, au semnat Protocolul de fuziune cu obiecţiuni.

În faţa acestui „monstru”, asociaţiile acţionarilor persoane-fizice s-au văzut nevoite să ceară instanţelor judecătoreşti anularea acestor acte de renaţionalizare, întrucât nu a existat consimţământul valabil exprimat la încheierea convenţiilor. Astfel, fuziunea a fost hotărâtă prin:

- violenţă, acţionarii persoane-fizice fiind puşi în faţa unui act de dictat ce echivalează cu o renaţionalizare,

- persoane care nu aveau capacitatea de a reprezenta şi care nu aveau la bază hotărârea Adunării Generale a societăţii, singura în măsură să hotărască fuziunea, conform art. 240, al. 2 din Legea nr. 31 / 1990”.

După 25 de ani de așa-zis capitalism (poate sălbatic) putem constata cu înfrigurare că „monștrii” născuți sunt și mai mulți și mai diabolici. Insumați sau poate fiecare în parte au condus la distrugetrea industriei ca pilon principal al economiei românești (practic, dispariția ei). Industrie, care din punctul de vedere al structurii sale, în 1989, se situa pe locul 10 în Europa, iar astăzi, ajungănd să nu poată susține decât o economie de subzistență. La fel s-a întâmplat cu agricultura, transporturile și celelalte ramuri ale economiei naționale. Același lucru am putea scrie despre probleme sociale, învățământ, sănătate, cultură etc. Populația, în majoritatea ei, a ajuns la limita subzistenței.

„Bravo”, bravi politicieni români! „Bravo”, mari oameni de stat ai României!

Prof. Univ. dr.ec. ing. Ioan Constantin Rada

37

TRĂDAREA TRANDAFIRULUI Inoportunitatea valenței trădării în colestivitatea cognitivului, realizează fenomenul atât de dureros în viața unui trandafir, când se simte trădat de bondarul care sub privirea-i colaterală a ochilor vede multitudinea fenomenului floral al corolei lumii, din înălțimile văzduhului în zborul său leneș din floare-n floare, având posibilitatea de-a empata bucuria nedisimulată a florilor de pe întregile pajiști, piscuri, vârfuri de munte, câmpii și poieni – până la livezile roditoare, care în zorii primăverii își etalează sub ghirlande de ciorchini florile de cireș, de cais, prun, migdal, piersic și măceș – care mai de care încărcate de miresme florale, care induc atmosfera unei sărbători perpetue a învierii. Și dacă acest fenomen ancestral în care lacrima florii de cais, nu este primită de roua dimineții pe obrazul păros al bondarului – care într-o declarație febrilă de dragoste, i-a jurat credință trandafirului galben, necesită o explicație, care trebuie să fie cât de cât credibilă din partea trandafirului trădat. Cu reticență în glas, sub emblema geloziei prin nuanța galbenului, ca într-o tainică mărturisire, sub amvonul cerului, are tăria necuvântată a reproșului: ți-am dăruit dulceața trupului meu cu har dumnezeiesc, din care ai sorbit cu mult nesaț ca un nesătul ce ești - și mi-ai jurat iubire și credință veșnică și mi-ai promis să nu mai adumbrești altă floare, că mă vei vizita în fiecare zi la prima geană a zilei, sub razele fierbinți ale soarelui, și mi-ai promis la mijlocul lui Florar că mă vei încununa să-ți fiu mireasă. Am visat noaptea sub clarul de lună, sub roua cerurilor, caleasca regală, trasă de doi melci și împodobită cu viorele și lăcrimioare, și am tot așteptat ivirea-n amurgul serii a greierului care în emfaza țârâitului, îmbrăcat în sutană de preot, să ne cunune... și am tot așteptat să-i aud glasul în perceptul biblic: Cunună-se robul lui Dumnezeu...

cu roaba lui Dumnezeu... dar n-a fost să fie... și mai lăsat singură, fără să dai nici o explicație... Mă doare privirea petalelor pierdute, mă doare bunatatea-mi ce este lege pentru îndrăgostiți, dar niciodată să nu spui niciodată – pentru că nu este bine și nici târziu, iar pentru pierderea-mi dulceții sufletului meu de trandafir o să rămân vesnic un embargou al celor trădați în dragoste – voi fi emblema geloziei, a pierderii fecioriei – fecioarelor nesăbuite care se vor încrede în vorbele mieroase ale junilor bondari, care zboară din floare-n floare și se îmbată cu nectarul necredinței sperând la o fericire în lumea aceasta a deșertăciunilor. Cuvioșia și tandrețea nedisimulată a feciorelniciei m-a făcut să beau potirul trădării, să-mi pălească petalele într-un galben lasciv fără

nuanță, să fiu floarea mai puțin adorată cu un miros pierdut între ceilalți trandafiri – celelalte surate flori din rondoul dragostei și-a vinovăției primite fără voie, în incertitudinea credinței, mi-am păstrat dreptul de-a purta pe tulpina trupului trufaș spini – o armă de apărare împotriva impostorilor, a minciunii și-a trădării... pentru că trădarea nu are leac... iar cine a trădat o dată, o face și a

doua oară – sub masca ascunsă a minciunii. Vai ție trădătorule... bondar leneș ce ești, abia te- aștept să mai treci pe la mine... să pot să-ți înțep inima ta ticăloasă, iar picăturile purpurii ale sângelui să-mi orneze petalele galbene și să simți și tu gustul răbunării. Flori în cer și pe pământ, flori albe, flori roșii, flori galbene flori, dar nu la fel de vinovate precum trandafirul trădat, iar imperativul trădării nu trebuie uitat, dar prin axioma coloniadei florale ale toiagului florilor inimii trebuie să iertăm-pentru a fi iertați, căci nevinovăția florilor te face să devii tu însuși mai bun, în această lume pierdută în dureri și suferință, căci rana florilor de măr... mă doare. Mircea Arineanu

BIXADUL IN LUMINA MONOGRAFICA A SUFLETULUI

A R G U M E N T A R I U M

Consider necesar faptul de-a face câteva precizări la începutul acestei lucrări monografice,care realmente a pornit ,,de la o idee,,- din dorința de-a aduce la lumină trecutul așezării comunei Bixad,ca parte corporativă a ,,Tării Oașului,,- satul unde mi-a fost dat să văd pentru prima oară lumina zilei,locul unde m-am născut și am rostit primele cuvinte în dulcele grai românesc-așezate în fagurele limbii române,din momentul în care am început activitatea mea de dascăl.

Desigur că locul nașterii oricăruia dintre muritorii pământului,aici unde ai simțit freamătul pădurii,clipocitul apei de la izvoare care-și diseminează prundișul auriu în matca izvorului,îți amintește de urmele pașilor din roua dimineților lăsate printre florile câmpului,a lanului de grâu,care de altfel împodobesc peisagistic coamele dealurilor în miezul verilor în fiecare vară.

Aici,cred că cei care sunt născuți în această zonă,oameni care prin simplitatea fizionomică a făpturilor,s-au considerat întotdeauna mai aproape de Dumnezeu.Pe deplin îndreptățit, Bixadul îl definesc ,,o adevărată gură de rai,,ca frumusețe a peisajului,a oamenilor buni și harnici care în anumite momente ale vieții și-au crispat fețele în îndârjire pentru suferința creată în obținerea adevărului și-a dreptei credințe,oameni iubitori de dreptate,iubitori de familie,oameni cu credință în Dumnezeu,răsădită în suflet și în fapte.

Afirm cu deplină responsabilitate că locuitorii acestei așezării mirifice din Tara Oașului,cum dealtfel ne place s-o denumim au fost și sunt înfăptuitori și iubitori de istorie,așa cum aceasta a fost și este întotdeauna înfăptuită și resimțită prin oamenii de

rând,care suferă întotdeauna pentru greșelile oamenilor mari. De-a lungul sir al anilor istoriei,acest neam oșenesc,prin simplitatea țăranului născut și trăit aici pe acest colț minunat de țară,unde prin sudoarea muncii și-a creat și împlinit destinul hărăzit de Dumnezeu de atâtea generații sub focul nedrept al veacurilor,unde s-a întâlnit bucuria cu sărăcia și amarul îndurat sub vicisitudinea vremilor când forțele ostile ale neamului românesc au pus la grea încercare locuitorii acestei zone,care a dăinuit sub cupola sfântă a cerului chiar dacă nu întotdeauna sub euforia bunătăților lumii – oprimat fiind sub juguri străine temporar,până în momentul în care marile personalități ale istorieii neamului au ridicat sabia dreptății și-au convins puterile centrale ale Europei,căci această vatră străbună își are obârșia în etnogeneza neamului românesc – și este locuit din veacuri de români încă din vremea Dacilor.

Cu toate nenorocirile abătute asupra acestei vetre străbune,oșanul născut aici,a rămas neclintit și nedezlipit de glia străbună,aici unde Dumnezeu l-a zămislit din pântecele feciorelnic al mamelor-locul unde le-a fost dat să vadă lumina,aici unde au cunoscut puține din bucuriile lumii și unde și-au îngropat moșii și strămoșii,care-și dorm somnul veșniciei sub macii din cămășile înflorate purpuriu,în locul de obârșie,unde și-a găsit zăgazul,locația și destinația zămislirii sale de la Facere,chiar dacă alte neamuri conlocuitoare care de-a lungul vremurilor s-au asezat aici pe-această vatră și au încercat să ne știrbească numele sub pana de cocoș a cancelariilor imperiale și au săpat cu râvnă la rădăcinile noastre etimologice,impilându-ne și umilindu-ne sub norii

39

grei ai istoriei pentru a ne determina să renunțăm la mândria de român,acestia au rămas tot venetici,vinituri și minoritari ai pământului și-n ziua de astăzi,iar noi stăpâni cu vrednicie pe pământul nostru românesc,așa cum însuși marele bard al Istoriei noasre Naționale-de la Vălenii de Munte,Nicolae Iorga o reitera în lucrarea,,Hotare și Spații Naționale,, în Conferințele de la Vălenii de Munte din anul 1938:,, Noi suntem aicea de când este pământul pe care au fost stăpâni părinții noștri,si n-am venit de nicăierea,cum vin astăzi unii să spună că și părinții lor l-au lucrat,dar cu ce drept dacă ne-au ocupat vremelnic,și cu tot ceea ce cer prin tot felul de hârtii și hărți făcute prin cancelariile occidentale nu le vor putea da niciun drept asupra noastră nici un tribunal din lume,atâta vreme cât aicea există suflet de român...,,

Mai mult,doresc să demonstrez prin posibilitățile ce le-am avut la dispoziție și-a sprijinului primit din partea altor oameni slujitori ai condeiului,din puținii câți s-au remarcat din această zonă a Tării Oașului,prin dovezi faptice și nominale că istoria a trecut prin acest sat,care în acest moment câștigă în personalitate,devine o așezare ca multe altele,cu o impresionantă carte de vizită,care este curtat de multe comunități europene pentru realizarea unor legături de oportunitate prin laitmotivul binecunoscut de:,,înfrățire,, - tocmai datorită faptului că aici la noi dăinuirea și trăinicia a rămas la sat,aici la noi totul este cum a fost dat de la începuturi de bunul Dumnezeu,ne mistificat în totalitate de gusturle epocii moderniste care a cuprins zonele rurale ale întregii Europe.

Cu vrednicia cerurilor și ajutorul lui Dumnezeu,voi încerca și demonstra faptic că etnogeneza acestui neam românesc,neaoș de oșeni,își are rădăcinile zămislirii de la strămoșii noștrii Daci,prin documente care încă n-au fost văzute și cercetate de mulți istorici,chiar dacă parte din acestia s-au specializat în cercetări arhivistice de mai mulți ani ,și lucrează cu multă dărnicie în domeniul cercetărilor istorice și paleontologice,față de care am o neprețuită apreciere și considerație.

Pătruns până la credință și caracter,de părerea temeinic formată din argumente,că istoria etnogenezei românilor oșeni din această zonă are în subsidiu rădăcinile etimologice Dacice,este o idee măreață,iar așezarea mirifică a Bixadului devine un produs deopotrivă real al istoriei zilelor noastre,care realmente devine un tezaur eminamente nesecat de aur în păstrarea obiceiurilor,datinilor,ritualurilor moștenite din străbuni și care-și găsesc o reverberație extraordinară de mult apreciată ocazional sub diverse

manifestări la care consângenii mei oșeni participă pe marile scene ale lumii de la spinarea silinoasă a bătrânei Europe,până la meridianele Americii și ale Asiei.

Consider că prin această lucrare monografică îmi aduc și eu aportul sufletului meu pentru ca Bixadul să aibă o carte,și că va avea parte de nemurire,iar oamenii și faptele descrise,adesea uimitoare și impresionante prin tragismul lor,merită respectul urmașilor care primesc astfel prin cunoașterea lor o identitate nobilă și nepieritoare,acum în aceasă Europă dezlănțuită,care militează omniprezent la desfințarea statală și pierderea identității neamurilor popoarelor – noi inșine vom avea un reper de identificare care ne va permite să ne putem mândri cu neaoșul nume de Român. CAP.I. ETNOGENEZA TRĂINICIEI PESTE VEACURI CORDONATE DE ATESTARE ISTORICO-GEOGRAFICE A COMUNEI BIXAD

Etnogeneza trăiniciei unui neam,ne duce adesea cu gândul la rădăcinile etimologice ale nașterii acestuia,la locația de obârșie și zămislirea sa ca entitate,la pecetea învrednicită de împământenire de-a lungul vremurilor,la evoluția sa socilală asupra dezvoltării factorului uman,a vieții sociale,economice precum și-a creșterii involutive a natalității în raport cu posibilitățile create de societate însăși.

Etnogeneza neamului nostru românesc ne dă bucuria și mândria de-a ne defini ca urmași ai străbunilor noștri Daci,mai ales aici în acest colț minununat de țară a Bixadului,așa cum reiese din cercetările intreprinse din diverse documente care să ateste afirmațiile noastre pertinente,locul până unde și-a întins România hotarele,până acolo până unde se întinde graiul românesc. Am socotit aprioric faptul de-a pune la îndemâna tuturor această oglindă a Istoriei noastre naționale,pentru a răsplăti sub o formă cât de mică efortul neamului nostru pentru a se menține în aceste locuri și pentru a se închega într-un singur stat – țel urmărit de români de două mii de ani,care realmente azi se află din nou în pericolul de dezmembrare teritorială după voința mai marilor vremii care s-au învrednicit să se lase convinși de binefacerile regionalizării Europei,într-o logoree a binelui econimic și-a creșterii bunăstării vieții locuitorilor ei. (Continuare în numărul următor) Ing. Mircea Vac -

Prof. Pop Iacob

ICOANA SFÂNTULUI GHEORGHE PE CLOPOTUL BISERICII DIN BĂLAIA –UNICAT ÎN LUME

Istoricul bisericii din Bălaia Din informaţiile primite de la bătrânii satului reiese faptul că a existat o biserică veche, în cimitirul satului, în locul numit ,,Curătură”, în apropiere fiind şi vechea vatră a satului. Nu se cunosc dimensiunile sau starea în care se afla biserica, dar nici motivele pentru care localnicii au hotarât să-şi contruiască un alt lacaş de cult (cel actual) în jurul anului 1800. Arhitectura şi stilul lăcaşului de cult este cel al bisericilor de lemn, cu turn înalt şi foarte subţire, acoperişul fiind prelungit. Pereţii sunt construiţi din pământ bătut, ca liant fiind folosite corzi de viţă de vie, fundaţia este din cărămidă arsă, iar acoperişul navei şi turnul din şindrilă înlocuită cu tablă zincată în anul 1928. În anul 1994 au fost construite contraforturi laterale de susţinere, datorită structurii de rezistenţă şubrede şi fisurilor apărute în pereţii lăcaşului. Biserica a fost pictată în anul 1832 de către Nicolae şi Gheorghe, pictori din Oradea. Aceasta informaţie a fost gasită într-o inscripţie identificată lângă uşa diaconească din stânga iconostasului, fiind datată în 10 iunie 1832. Din păcate, ulterior scenele pictate au fost înnoite într-o manieră naivă în anul 1928, puţin îngrijită, iar în 1935 a fost refăcută superficial. Actuala pictură din biserică a fost realizată de către pictorii: preot Florin Moldovan şi Gheorghe între anii 2002-2003. Din picturile vechi nu se mai păstrează nici o scenă. Obiecte vechi de cult Dintre obiectele folosite în cult, în trecut, nu se mai păstreaza nici unul. Unul dintre cele două clopote are o însemnătate deosebită în viaţa comunităţii, şi deopotrivă un real interes din punct de vedere istoric. Are valoare de unicat, fapt conferit de ornamentaţia bogată, tematica acesteia, dar mai ales de originalitatea inscripţiei. Partea centrală a clopotului înfăţişează, turnat în bronz, imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul, Maica Domnului cu Pruncul în braţe și Răstignirea Domnului.

Deasemenea este scrisă o inscripţie cu Molitva opreliştii sau Rugăciunea la ploi rele, regăsită şi în Molitvelnicul scris înainte de 1692 de către renumitul copist Popa Ursu din Cotiglet (Bihor). Credincioşii din această parohie au comandat acest clopot, probabil din cauza calamităţilor abătute asupra satului şi este tras şi în prezent în momente de reală primejdie … (Continuare în numărul următor)

prof. Felician Mureșan și prof. Alina Vidican