Revista Memoria Oltului si Romanatilor nr. 50/aprilie 2016

An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură

Anul V, nr.4 (50), aprilie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre:

1. Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor a ajuns la numărul 50.

2. Două imagini de epocă ale Pieţei Unirii din Caracal. Clădirea mare din

dreapta este restaurantul Buţănescu; lângă ea- cafeneaua Jean

Petrescu cu staţia birjelor. În centru- fântâna cu cinci felinare iar în

fundal Teatrul Naţional (Biblioteca Academiei Române).

3. Sus: Profesorul universitar Dumitru Caracostea la Patriarhia Română

împreună cu italienistul Napoleon Creţu- (cel care sărută mâna

Patriarhului; colecţia Nicolae Scurtu).

Jos: O imagine de epocă a portului Corabia. Personajul din dreapta

seamănă izbitor cu scriitorul romanaţean Mircea Damian (Biblioteca

Academiei Române).

4. Sus: O imagine de epocă a podului de peste Olt de la Slatina, inaugurat

în 1892.

Jos: Gimnaziul Ştefan Popescu din Corabia într-o ilustrată veche

(Biblioteca Academiei Române).



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Marin Sorescu la Paris................................................................/3

2. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal.................................................../5

3. Jeana Pătru- Restituiri. Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin- familia

Betulescu din Caracal...................................................................................../10

4. Aurelia Grosu- Memoria cărămizii la Piatra-Olt............................................../18

5. Mircea Damian- Turismul................................................................................/28

6. Marius Bunescu- Athosul artistic..................................................................../30

7. Gheorghe Bănică- Romanaţi, hotar de suflet................................................./36

8. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (IV)................................................/41

9. Dumitru Matei- Centenarul şarjei de la Robăneşti........................................./49

10. Ştefan Grigorescu- Alegătorii din Romanaţi şi Olt în timpul domniei lui

Cuza................................................................................................................./55

11. Nicu Vintilă-Sigibida- Podul roman de la Grojdibodu construit de Domiţian şi

Fuscus în anii 86-87 e.n. ................................................................................/60

12. Dumitru Botar- La o cafea prin Caracalul de ieri şi de azi............................./74

13. Ion Marin- Sărbătorile pascale în filatelie....................................................../78

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Aprilie....................................../82

15. Maria Gheorghe- Pinacoteca Marius Bunescu.............................................../83

16. Sabina Elena Vasilescu- Principele Mihai Constantin Basarab-Brâncoveanu,

promotor al agriculturii moderne în România................................................/91

17. Ion Zăuleanu- Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V).................../101

18. Alina Elena Marin- Întru păstrarea memoriei- profesorul Ilie Corcoveanu../113

19. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre epistolograful Demetru Iordana..../114

20. Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50............................................./121

21. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

satul Potlogeni............................................................................................../125

Monumentul Eroilor din comuna Tia Mare..................................../127



Marin Sorescu la Paris

(zile din urmă)

Ion Andreiţă

Scriu – în timp ce pe masă

ard două ceşti de ţuică. Este

ploconul cu care Marin Sorescu

venise la Paris, să se caute de

boală. „Doctorii ăştia nu sunt

învăţaţi cu aşa ceva, mă Ioane –

zice –, aşa că, mai bine, o bem

noi”. Apoi, după o clipă de

meditaţie: „Adică, bea-o tu, că

aduc eu alta data viitoare, şi-oi

bea şi eu”.

…Acum îmi ard pe masă

două ceşti pline ochi cu ţuică –

ultima licoare din sticla lăsată de Poet, cu o lună şi ceva în urmă – şi Marin Sorescu nu mai

este. Beau din ceaşca mea. Beau, şi plâng, şi scriu – şi lacrimile au gustul sărat al ţuicii din

dragoste. Parcă se subţiază şi ceaşca lui. O fi bând sufletul lui – că nu degeaba punea

bunica un pahar cu apă la striga casei: „Vine sufletul mortului, maică, şi timp de 40 de zile

aleargă pe unde-a călătorit în viaţă, şi când oboseşte din alergătură vine acasă şi bea din

apa asta, pe care i-o schimbăm noi în fiecare dimineaţă”. Aleargă sufletul lui Marin

Sorescu – şi poate i-ar trebui încă o viaţă să poată cuprinde alergătura celui dus ori mai

multe-să poată încăpea vieţile de gânduri neîmplinite încă ale Poetului prea devreme

plecat.

*

La Paris, venise cu una din ultimele speranţe. „Dacă nici aici” – zice – şi nu-şi mai

continuă gândul. Am fost la el, la spital, şi – în ciuda condiţiilor materiale excelente ale

mai tuturor clinicilor din Occident – m-a înfiorat „detaşarea” cu care era tratat. Nu tu un

universitar, o somitate, un specialist mai acătării; doctori simpli, adesea imberbi, ca-n

ultimul spital raional în care se ajunge prin repartiţie obligatorie. Halate albe, inconştiente

în naivitatea lor că au în faţă o somitate a culturii universale. De altfel, cred că nici nu

ştiau bine complexa identitate a pacientului. Care, încrezător ca-n steaua de pe urmă,

murmura: „Dacă nici la Paris”… uitând, poate, că el însuşi scrisese: „Numai noi, naivii,

mai umblăm pe la policlinici”. Căci nu de la spital i s-a tras. El se îmbolnăvise, de ceva,

într-o zi când s-a născut. Dar cine a apropiat atât de repede, de brusc şi de tragic, acel ceva

de fiinţa lui?

Stăm de vorbă în odaia în care locuiesc temporar la Paris – şi din fereastra odăii se

vede Turnul Eiffel. Poetul e uşor obosit. Făcusem o plimbare prin oraş. Distinsul critic de

artă Dan Hăulică, ambasadorul României pe lângă UNESCO, îi oferise maşina; „Să-i arăt

nevestei Parisul” – se scuzase – dar eu cred că el voia să revadă locuri pe unde hălăduise

cu nişte ani în urmă. Mă invitase şi pe mine – şi în maşină, tot drumul, mă pisa cu

întrebări: Aici ai fost? Dar acolo? La Turnul Eiffel oprise maşina. „Ştii că unul din



picioarele turnului e făcut cu oţel de la Reşiţa?” „Are şi o plăcuţă pe care scrie” –

completase imediat, ca un elev cuminte, şoferul Ştefănică. „Uite, vezi, el ştie?! Dar că

Eiffel a făcut şi Hotelul „Moldova” din Iaşi, mai ştiţi?” Nu ştiam.

…În fereastră apare, luminat, Turnul Eiffel. „Unde este? Unde este?” – întreabă

Marin – şi-n cadrul ferestrei, în seara ce se lasă tot mai albastră, Poetul, adus puţin de

spate, arată ca un imens semn de întrebare proiectat în Univers. Fără să vreau, îmi vin în

minte nişte versuri vechi: Tata-ntre ferestre-aşteaptă / Gol şi singur ca un zeu / Tata n-o

mai ţine dreaptă / Linia lui Dumnezeu… Dar Marin Sorescu se scutură din reverie – şi

exclamă: „Frumos, al dracului de frumos. Şi cum zici că l-ai botezat?” „Mitică – zic – după

popularul erou al lui Caragiale”. „Potrivit nume” – zice.

Poetul e bine dispus şi-l tot cercetează, cu ochi jucăuşi, pe Mitică. La un moment

dat, mă întreabă: „Ai nişte hârtie albă?” Îi dau. „N-am mai tras o linie – zice – de şase luni.

Stai, stai aşa, nu-ţi scoate ochelarii. Nu te ştiam cu ei, îmbătrâneşti şi tu”. Şi, fără ochelari,

Marin Sorescu îmi schiţează portretul, cu mâna stângă. „Cu stânga desenează” – subliniază

soţia sa, Virginia, spulberându-mi nedumerirea. „Să-l ai de la mine, amintire”… – mi-l

întinde, după ce se iscăleşte. „Pe Mitică – adaugă – o să-l desenez acasă, din memorie.

Hârtiile astea albe le iau cu mine”.

…Doamna Virginia îmi spune că, a doua zi, Poetul a stat câteva ceasuri pe terasa

apartamentului, jucându-se cu plaivazul pe hârtie.

*

Marin Sorescu n-a fost un bigot, dar nici necredincios n-a fost. Soţia sa îmi

mărturiseşte cum, cu oarece timp înainte – când simţea tot mai aproape rotindu-se aripa

neprevăzutului –, a cerut Biblia; împreună, au citit Cartea lui Iov. Suferinţa se aşeza, zeghe

groasă, pe trupul şi sufletul său.

Aici, la Paris, soţia l-a îndemnat: „Închină-te, Sorine, şi roagă-te mai cu sârg la

Dumnezeu”. I-a urmat sfatul: s-a închinat şi s-a rugat – şi i-a spus, a doua zi, cum s-a

rugat: „M-am rugat aseară la Dumnezeu să-mi dea un somn bun şi liniştitor, din care să nu

mă mai trezesc. Şi uite că nu mi-a ascultat ruga…”.

*

Citesc primele

ziare, sosite din ţară, care

vestesc intrarea în veşnicie

a Poetului. Necrologuri de

circumstanţă, multe

nesemnate, înşiruiri de

titluri, date uneori imprecise

(„Cotidianul”, din 9

decembrie, anunţă, în

modesta capsulă consacrată,

că s-a născut la… Băileşti).

Mai generoasă – presa

franceză. „Le Monde”, din

12 decembrie 1996, sub

Marin Sorescu la Slatina (1976) împreună cu pictorul Sabin

Bălaşa şi prof. Nicolae Ionescu (colecţia dr. Mircea Şerbu)



titlul „Marin Sorescu – moartea unui poet care a sfidat tirania”, îi consacră, sub semnătura

lui Edgar Reichmann, o veritabilă cronică bibliografică, neuitând să menţioneze, într-un

P.S., principalele opere traduse în limba lui Balzac (tălmăcite de pene luminate: Alain

Bosquet, François Cayla, Jean Louis Courriol). „Liberation”, din aceeaşi zi, titrează şi el:

„Marin Sorescu îşi încheie munca sa de român; poet şi ţăran, disident şi ministru, acest

romancier ameţitor a murit la 60 de ani” (alăturând şi o fotografie mai puţin cunoscută).

Mathieu Lindon, autorul articolului, comentează – pe îndelete şi aplicat – opera „Viziunea

vizuinii” (care într-un ziar românesc apare cu titlul „Vizuina viziunii”!), subliniind una din

laturile personalităţii Poetului, desprinsă dintr-o mărturisire proprie: „Eu nu sunt specialist

în politică; şi-apoi, eu sunt bănuitor ca un ţăran de la Dunăre”.

*

Cu sau fără osanale, Poetul Marin Sorescu se duse discret, ca un ţăran la soroc.

Obosit de toată povara lumii acesteia, se duse pe urma „vărului Shakespeare”, să moară

puţin. Pentru că numai aşa, murind puţin, intri – definitiv şi certificat – în nemurire.

Somn lin, suflete bun la toate. Voi purta totdeauna în peretele casei mele desenul

cu care m-ai regalat – şi-n rama sufletului, chipul tău iluminat de suferinţă.

…Beau şi cana în jurul căreia a palpitat sufletul său – şi ţuica are gust de prună

amară, cum numai în Bulzeştii Olteniei trebuie să mai crească. Beau, şi plâng, şi scriu…

Primarii oraşului Caracal

Cornel Manolescu

1. JUDEŢUL ŞI PÂRGARII (1627 – 1831)

Cea mai veche conducere administrativă a oraşului era asigurată de un dregător,

numit JUDEŢ sau GIUDEC, care nu trebuie confundat cu persoana care conducea judeţul.

Acesta era condus de pârcălab, vornic, ispravnic, ocârmuitor, administrator şi, apoi,

prefect. Judeţul, cel care conducea oraşul, era ajutat de 12 pârgari, consilieri, aleşi-de către

orăşeni-dintre oamenii cei mai bătrâni ai oraşului, împreună formând sfatul orăşenesc

(autoritatea orăşenească), cu următoarele atribuţii:

• Să păstreze o condică în care se înregistrau toate schimburile de proprietate.

• Organizarea bâlciurilor şi a târgurilor.

• Încasarea amenzilor de la cetăţenii care încălcau orânduielile oraşului.

• Organizarea apărării oraşului în caz de pericol.

• Strângerea, de la negustori şi meşteşugari, a sumelor datorate domniei.

Unul dintre judeţii menţionaţi în documente este JIŢEA judeţul, pomenit într-un act,

din 26 februarie 1627, în care apar, ca martori pentru satul Studina, ,,negustori şi

orăşeni.....jupan Caranica, jupan Iacomi, Iuvan negustorul, Dumitru Grecu, Stan şi Căzan

pârcălabi, Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Căracal şi Măican”.

Acest act a fost scris în casa ,,unchiaşului Badea din Caracal”.



2. MAGISTRATUL ORAŞULUI CARACAL (1831 – 1864)

După anul 1831, prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic (adoptat la 13

iulie 1831, în Valahia), instituţia care conduce oraşul poartă numele de Sfatul Orăşenesc

(devenit, mai târziu, Primăria), un organ consultativ alcătuit din deputaţi.

Aceştia erau aleşi de către orăşeni, câte 3 pentru fiecare mahala (cartier) din oraş,

pe baza unor criterii stricte şi a listelor de votare.

Din rândul deputaţilor era desemnat, anual, un prezident (preşedinte), numit şi

MAGISTRAT, care avea atribuţiile vechilor judeţi. În primele decenii de activitate,

Magistratul avea atribuţii de ordin economic – gospodăresc, acestea însemnând:

* Măsuri pentru stimularea comerţului.

* Bunul mers al şcolilor şi spitalelor.

* Organizarea de târguri şi administrarea corectă a proprietăţii urbane.

* Să vegheze la corecta întocmire a listelor de alegători pentru camerele de comerţ

şi agricultură .

* Aprovizionarea oraşului cu alimente.

* Organizarea sistemului de carantină.

* Igienizarea localităţii în timpul epidemiilor.

* Supravegherea alimentării cu apă şi a serviciului de pompieri.

* Cvartiruirea militărească.

* Să centralizeze tabelele cu tinerii recruţi.

* Să elibereze adeverinţe.

* Să îndeplinească sarcini materiale, de genul autentificării de zapise şi alte

înscrisuri, să legalizeze acte de vânzări, împrumuturi.

Magistratul oraşului Caracal s-a numit-în timpul Revoluţiei de la 1848-

ADMINISTRAŢIA şi în perioada premergătoare Unirii de la 1859, un timp chiar şi după

această dată, numele devine MUNICIPALITATEA oraşului.

În perioada1831 – 1864, sunt menţionaţi următorii preşedinţi ( ai Magistratului,

Administraţiei şi Municipalităţii ):

Pe 30 aprile 1831, s-au ales deputaţii oraşului Caracal din cele 2 mahalale, Roşie- 12

deputaţi şi Neagră- 8 deputaţi.

* La 30 aprilie, ,,Noi cei mai jos iscăliţi aleşi deputaţi de locuitorii oraşului Caracal,

judeţul Romanaţi, strângându-ne la un loc cu toţii astăzi ( n.n. 30 aprilie 1831) de a noastră

bună voe întru glăsuire am ales mădularii orăşenesc, de un an,

Dintre cei mai cinstiţi orăşeni cu calităţile cerute, la care avem toată credinţa că vor fi

folosiţi pentru binele şi folosul obştii în:

-d-lui biv vel sluger Amza Jianu-preşedinte al acestui sfat.

-I. Perigeanu ] cileni (n. n. membri)

-Petre Popescu ] ai

-logofăt Andrei Prejbeanu ] sfatului

-Nicolae Boruzescu- secretar

-Ianuş Dumitrescu-casier ( vezi ANEXE ).

Urmează semnăturile mai multor deputaţi.

Deci biv vel sluger Amza Jianu a fost primul preşedinte al Magistratului oraşului

Caracal, ales pe o perioadă de 1 an.



*La 1832, magistrat al oraşului Caracal era Hristache Lapati (Hristo) care, alături

de medelnicerul Dimitrie Jianu din Caracal şi Fotache Foişoreanu, deputat de Romanaţi,

cereau Vorniciei doctor pentru oraş.

În 1842, apare la Bucureşti primul Anuar al Munteniei. Din capitolul Personalul de

administraţie sau corpurile funcţionarilor civili şi militari în Muntenia, notăm-din

regiunea noastră:

Preşedinţi ai Sfaturilor orăşeneşti-Caracal, pitarul C. Brătăşanu.

*În 6 iunie 1848, preşedinte al Magistratului oraşului Caracal era Cănuţ/Cănuţă

Jianu, el apare în memoriile lui Nicolae Pleşoianu.

În 14 ianuarie 1865, Cănuţ Jianu era membru în Comisia constatării clăcaşilor,

despărţirea Oltu de Jos.

Familia Jianu a donat multe odoare şi icoane argintate Bisericii ,,Adormirea

Maicii Domnului” din Caracal, la care Cănuţă Jianu a avut un aport deosebit:

,,Icoana Maicii Domnului’’, îmbrăcată toată în argint greu.

,,Sărdarul Cănuţ, numele adevărat Ion, fiu al răposatului medelnicer

Grigore Jianu, pentru îndălungarea lor şi ertarea păcatelor de vecinică pomenire au

înfrumuseţat această sfântă icoană . 1851 Se” [n.n. sept. 15].

,, Icoana d-lui Hristos’’, cu inscripţia: ,, Serdarul Cănuţ, iar din botez Ion,

fiu al răposatului medelnicer Grigorie Jianu, pentru îndelungarea anilor vieţii sale şi ertarea

păcatelor şi a părinţilor săi, de vecinică pomenire a înfrumuseţat şi pă această sfântă

icoană, tot cu a sa cheltuială, anul 1852, Iunie 3.

,,Crucea răstignirii’’, purtând următoarea inscripţie: ,,D. Paharnicul Cănuţ,

cu numele adevărat Ion, fiul răposatului Grigorie Jianu, pentru îndelungirea anilor, cum şi

ertarea păcatelor sale şi ale părinţilor, cu a sa cheltuială s’au argintat această răstignire spre

vecinică pomenire”. Leatu 1858 August

*Mihalache Prejbeanu ( n. 1819 – m. 1894 octombrie 11 ), prin rotaţie cu Ion

Truţescu, a fost preşedintele Magistratului oraşului Caracal în perioda 1854 – 1860, apoi

primar al Caracalului ( 1867 - 1871 ) şi preşedinte al Consiliului Permanent Romanaţi.

A fost frate cu Andrei Prejbeanu ( m. 18 aprilie 1867 ).

Preşedinţii Municipalităţii oraşului Caracal.

-GRIGORIE BĂLĂCESCU

*În ianuarie 1863, preşedinte al Municipalităţii Caracal era Grigorie

BĂLĂCESCU.

Acesta semnează, alături de ,,Prefectul Districtului Romanaţi’’, o telegramă de

felicitare-trimisă Domnitorului A. I. Cuza, cu ocazia zilei de 24 ianuarie.

CARACĂL

Prea Înălţate Doamne !

Locuitorii capitalei şi districtului Romanaţi, felicitînduve prin organul nostru de

unitatea ţerilor surori romăne, depun la piciorele Tronului Înălţimei vostre desăvârşita lor

supunere şi devotament către Înălţimea Vostră, ve urează ani îndelungaţi pe Tronul

României ca să puteţi consolida edificiul social al naţionalităţii române.



Prefectul Districtului - Socolescu

Preşedintele Municipalităţii – Bălăcescu.

În ianuarie 1863, Gr. Bălăcescu figura pe listele electorale ,,Alegători direcţi de

oraşu”, având vârsta de 43 ani şi un capital anual de 6.000 de galbeni.

A decedat pe 7 iunie 1894, la vârsta de 73 ani. Era de profesie funcţionar şi

căsătorit cu Elisabeta, 42 ani.

-ANDREI PREJBEANU

În 16 August 1863, Andrei Prejbeanu este confirmat preşedinte al Consiliului

Municipalităţii oraşului Caracal.

,,Consiliul Municipalităţii oraşului Caracal pe nuoul periodu de ani duoi,

începători de la I-a expiratei luni iulie anul curent ( n.n. 1863 ), dupe alegerile operate,

conform legiuirei în vigόre s’a complectat în modul urmetoriu:

D. ANDREI PREJBENU, confirmat Preşedinte prin Înaltu decret

cu No.786.

- ION PURICESCU

- TACHE BECU - Membri

- FLOREA ILIE MAJOI

- GHEORGHE PROTOPOPESCU - Supleanţi

- NICOLAE GURAN

No. 21.038 August 16.

A. Prejbeanu, înainte de a fi confirmat ca

preşedinte al Consiliului Municipalităţii oraşului

Caracal, în 1846 era sameş, în casa lui exista localul

de poştă, iar apoi îl întâlnim ca membru în

Comitetul de cercetare a reclamaţiilor electorale

înfiinţat în Caracal în anul 1857 şi senator în

Constituanta de la 1859, unde a reprezentat mica

proprietate din judeţul Romanaţi,

Şcoala de fete din Caracal a luat fiinţă la 9

iulie 1857. Locuitorii oraşului, susţinuţi de

paharnicul A. Prejbeanu, au înfiinţat această şcoală-

până a primi avizul favorabil.

La începutul anului 1862, pe A. Prejbeanu şi

Cezianu Stănuţă îi găsim deputaţi în ,,Adunarea

generală a României” , iar în şedinţa publică din 12

Maiu 1862, sub Preşedinţia D-lui Vice-Preşedinte

Ioan Ghica, unul dintre punctele de pe ordinea de zi

a fost împărţirea Adunării în cinci secţiuni, prin

Andrei Prejbeanu, reprezentant al

oraşului Caracal în Cameră (1859)



tragere la sorţi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost:

Pentru secţiunea 1-iu

-Prejbeanu Andreiu.

-Cesianu Stănuţă.

În ianuarie 1863, Andrei Prejbeanu figura pe lista electorală ,, Alegătorii direcţi de

oraşu “. Avea 52 de ani şi un capital anual de 7.267 de galbeni.

Fiicele sale şi ale Marghioalii Coţofeneanu, Zoe şi Constanţa Prejbeanu, s-au

căsătorit cu fraţii Amza ( 1835 – 1893 iulie 21 ) şi Gheorghe (,,Iorgu,, ) Jianu.

Pe 19 octombrie 1868, Constanţa, atunci în vârstă de 16 ani (n. la 1 mai 1852,

naştere trecută la No. 6 al condicii bisericii cu patronajul Sfânta Ovedenie ), se căsătoreşte

cu Gheorghe -,,Iorgu,,( 1832 –m. 1903 ),

fiul lui Ştefan Jianu şi Zinca ( răposată la

acel moment ). La încheierea căsătoriei,

Constanţa, orfană de tată, a fost însoţită de

mama sa-Marghioala şi de Mihail

Prejbeanu- unchiul său.

În 10 septembrie 1869, Constanţa

naşte un fiu care a fost botezat George. O

fată a lor, Olimpia, se căsătoreşte cu

Nicolae Gudin.

O altă fiică a acestui A. Prejbeanu,

Ecaterina ( n. 1848- d.15 februarie 1896 ) ,

se căsătoreşte cu Constantin Chintescu şi a

avut 10 copii, între care pe Mihail

(,,Mişu’’) Chintescu care se înrudeşte prin

alianţă cu Jienii, întrucât este căsătorit cu

o strănepoată a lui Iancu Jianu .

Andrei Prejbeanu a fost frate cu

Mihail (Mihalache) Prejbeanu, decedat la

11 octombrie 1894 .

Andrei Prejbeanu s-a stins din

viaţă ,,eri la optsprezece ale luni aprilie

ora trei dimineaţă ( n.n. 1867 ), de ani şasezeci şi cinci, după cum constată Biletu D-lui

Medicu Verificatore, No. 64, în casa sa din Mahalaoa Protoseni. Martori au fostu D-lui

Ioan Oroveanu de ani doazeci şi trei de profesie foncţionar născut şi domiciliat în comuna

Caracal Mahalaoa Protoseni şi D-lui Petrache Ionescu de ani patruzeci de profesie

foncţionar născut şi domiciliat tot în zisa Mahala”.

A fost fiul lui Ioan Prejbeanu şi Stanca Prejbeanu .

Actul de deces a fost semnat de Truţescu Ioan, ,,primaru comunei Caracal şi oficer

al statului Civil”, şi înregistrat la 19 aprilie 1867, sub nr. 92.

Stănuţ Cesianu



Restituiri

Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin: Familia Betulescu, Caracal

Prof. dr. Jeana PĂTRU,

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal

Geneza clasei moşiereşti moderne poate fi explicată prin mai mulţi factori. Fără a

ţine seama de o clasificare ordonată a acestor factori, ne vom opri, mai întâi, asupra

fenomenului de strămutare a unor populaţii de la sudul Dunării, pe teritoriul românesc:

bulgari, sârbi, aromâni, greci. Principala cauza a

strămutării, de pe un mal pe altul al Dunării, trebuie

căutată în ascuţirea stăpânirii otomane, îndeosebi

după declanşarea Crizei Orientale1. Noul regim

politic Fanariot, instaurat în ţările româneşti

extracarpatice, aducea şi un grup etnic mai numeros,

cel grecesc, noii domnitori, de origine grecească,

fiind însoţiţi de un numeros alai. Lupta pentru

independenţă a popoarelor balcanice, intensificată

după Congresul de la Viena (1815), va marca noi

jaloane în cadrul acestui proces, primul-dintre aceste

popoare care şi-a câştigat libertatea-fiind cel grec.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, au urmat românii

şi sârbii, iar la începutul secolului al XX-lea,

bulgarii.

Prin operaţiuni de arendăşie, prin comerţul cu

cereale, se va ridica o categorie socială nouă, diferită

de vechea

boierime -cea de

sânge. Şcolită, cu

spirit de iniţiativă, noua elită va reprezenta motorul

prosperităţii individuale, dar şi colective, întrucât va

susţine, pe cheltuială proprie, numeroase activităţi

publice. Un simplu exemplu – dar nu singurul - vine să

sublinieze acest aspect: construirea Bisericii Sfinţii

Apostoli Petru şi Pavel din Caracal s-a datorat, în mare

parte, ajutorului financiar venit din partea lui Teodor

Borcescu2.

Unii dintre reprezentanţii moşierimii moderne au

provenit din rândul autohtonilor. Ţărani săraci, dar cu un

ascuţit spirit de iniţiativă, aceştia şi-au sporit averea

angajându-se arendaşi la boierimea tradiţională locală.

Un astfel de exemplu îl reprezintă familia Betulescu din

Caracal, familie de proprietari agricoli care a dat doi

preoţi şi un inginer agronom. Despre începuturile acestei familii ne-au oferit

informaţii urmaşii, Nicuşor Betulescu, Constantin şi

Rodica Predeţeanu şi Cristian Miulescu. În privinţa

Preotul Andrei Betulescu (1824-

1915) (Arhiva familiei Pătru)

Mormântul preotului Andrei

Betulescu, aflat în Cimitirul de

pe strada Carpaţi, Caracal



etimologiei numelui Betulescu, se pare că acesta ar proveni de la cuvintele pe care le rostea

o stră-stră-bunică, a medicului veterinar Nicuşor Betulescu, moaşă în Caracal, care încerca

să aline suferinţele celor bolnavi, căinându-i: biata de ea! sau bietul de el! Numele acestei

înaintaşe a

Betuleştilor

rămâne şters

din memoria

stră-stră-

nepoţilor, nu

însă şi faptele

sale în

sprijinul celor

bolnavi. Nu se

cunoaşte dacă

aceasta era sau

nu din

Caracal. O

variantă

susţinută de

familie este

aceea că ea era

de loc din

Redea, întrucât în această comună locuiau multe dintre rudele familiei. Despre generaţiile

următoare, cantitatea de informaţii creşte, fapt justificat şi prin apropierea de timpurile

noastre, dar şi prin ascensiunea-socială şi profesională-a membrilor familiei Betulescu. Cu

siguranţă că această moaşă a avut mai mulţi copii, dar singurul pe care l-am descoperit noi

este Andrei, ajuns preot. Este şi primul din neam care apare menţionat cu numele de

familie Betulescu. Copiii săi, însă, unii vor prelua numele Betulescu, iar alţii Popescu,

transformând un substantiv comun,

popă, în nume de familie, Popescu,

lucru-de altminteri-des întâlnit în

această perioadă. Certitudinea

informaţiei, oferite de regretatul

profesor Constantin Predeţeanu, stă în

semnăturile glaciale de pe crucile soţilor

Betulescu, aflate în Cimitirul de pe

strada Carpaţi, din Caracal.

Preotul Andrei Betulescu s-a

născut în 1824 şi a decedat în 1915, la

vârsta de 91 de ani; a fost căsătorit cu

Dumitra, femeie din neamul lui popa

Radu Şapcă, din Celeiu3,

celor doi

născându-li-se şapte copii. Deşi printr-o

susţinută muncă-de cercetare-, am ajuns

să aflăm numai pe trei dintre aceştia: o

fată, Ana, căsătorită cu Eftimie

Preotul Ion Betulescu (1859-1929)

şi soţia sa, Ecaterina (1865-1928)

(Arhiva familiei Pătru)

Zoe Betulescu (căs. Trifu) şi ing. Ion Trifu

(Arhiva familiei Pătru)



Predeţeanu3, o altă fată, Zoe, căsătorită cu inginerul Ion Trifu, şi un băiat, Ion, ajuns preot.

Dumitra, deşi mai tânără decât soţul ei cu 11 ani (născută în 1835), s-a stins din viaţă mai

repede, în 1895. Preotul Andrei Betulescu şi-a crescut singur cei 7 copii, fără să se mai

recăsătorească. A slujit la Biserica Toţii Sfinţii, din Caracal. Pe data de 1 aprilie 1914,

preotul a fost scos la pensie, din oficiu. Undeva pe la sfârşitul secolului al XIX-lea spre

începutul secolului al XX-lea, preotul a ridicat în Caracal trei case, toate având aceeaşi

arhitectură, pentru trei dintre copiii săi: pe strada Andrei Şaguna, la nr. 14 - pentru fiul său

Ion - şi pe strada Carpaţi, la numerele 40 şi 20 , pentru fiicele sale, Ana-căsătorită

Predeţeanu şi Zoe - căsătorită ing. Ion Trifu. Întrucât despre Ana Predeţeanu am mai scris

4, ne-am considerat îndreptăţiţi să

cercetăm mai amănunţit viaţa şi

activitatea preotului Ion

Betulescu, cu atât mai mult cu cât

de munca acestuia, ca preot-

paroh, se leagă construirea

bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel şi Sfântul Gheorghe, din

Caracal. Această biserică are

două hramuri, deoarece în anul

1845, prin unirea a două

mahalale ale Caracalului –

Târgul de Sus şi Târgul de Jos -

într-una singură – Târgul de Afară -, s-au unit şi cele două parohii într-una singură, dar cu

două biserici slujitoare: Biserica Sfinţii Apostoli (parohială) şi Biserica Sfântul Gheorghe

(devenită filie)5.

Preotul Ion Betulescu s-a născut pe 13 octombrie 1859; s-a căsătorit la 6 februarie 1881

cu Ecaterina M. Monţescu. Clasele primare le-a făcut în Caracal, aşa cum reiese din

Atestatul No. 23, din 8 iulie 1874. A urmat, în continuare, Seminarul din Râmnicu Vâlcea

pe care l-a absolvit patru ani mai târziu (Atestatul No. 311, din 10 august 1878); a fost

hirotonisit diacon, la 12 iunie

1882 (Diploma No. 3.284, din

1882) şi preot, la 6 august

1898, fiind numit paroh la

biserica Sfinţii Apostoli Petru

şi Pavel (Diploma No. 2.988,

din 1898, eliberată de

Episcopia Râmnicului). În

1908, a fost hirotonisit

duhovnic (Diploma No.

1.220, din 1908). Deşi preotul

Ion Betulescu a fost numit

paroh la Biserica Sfinţii

Apostoli, totuşi a fost nevoit

să slujească la bisericile

Sfântul Nicolae şi Toţi Sfinţii,

deoarece biserica unde era

Pisania Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel,

Caracal (Arhiva familiei Pătru)

Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi

Sfântul Gheorghe (Arhiva familiei Pătru)



titular a fost închisă, în 1896, pentru că prezenta o stare avansată de degradare (Ordinul

Sfintei Episcopii No. 2.273, din 1896). Preotul Ion Betulescu a jucat un rol hotărâtor în

reorganizarea parohiei şi în mobilizarea enoriaşilor pentru construirea noii bisericii. În

numeroase ocazii, a încercat să atragă atenţia administraţiei locale asupra pericolului pe

care îl reprezenta lipsa unei biserici, afirmând că „oamenii s-au sălbăticit, deoarece nu se

mai duc la nici o biserică din oraş pentru rugăciunea către Dumnezeu-cu care străbunii

noştri au fost deprinşi, din cauză că nu sunt priviţi cu ochi buni de către ceilalţi enoriaşi, ai

bisericii unde se duc, aceştia reproşându-le prin cuvintele: ce căutaţi voi la biserica

noastră?”

Preotul şi Consiliul Parohial au solicitat autorităţilor locale, în repetate rânduri,

acordarea unui teren - pentru ridicarea unei noi

biserici -, din curtea Cazarmei de Călăraşi - n.n.

azi, Liceul Ioniţă Asan -, cu ieşire în Bulevardul

Regina Elisabeta. Deşi promisiunile autorităţilor

erau departe de realizarea proiectului, preotul Ion

Betulescu a continuat să strângă ajutoare pentru

ridicarea bisericii. În anul 1907, s-a întocmit planul

noii biserici, de către arhitectul Iulius Mariani. În

procesul - verbal întocmit de către Episcopia

Râmnicului, în 1908, erau aduse laude preotului

Betulescu pentru eforturile depuse în strângerea

fondurilor, necesare demarării acestui proiect.

Suma

strânsă

ajunsese la valoarea de 18.000 lei, dar

tergiversarea răspunsului autorităţilor - de a ceda

terenul solicitat - va întârzia ridicarea bisericii,

până după Războiul cel mare. În anul 1916, se

obţine locul pentru construirea noii biserici, prin

efectuarea unui schimb de teren: Primăria oraşului

acorda parohiei Sfinţii Apostoli un teren, cu o

suprafaţă de 2.871 m,2 în Bulevardul Regina

Elisabeta, în schimbul terenului vechii biserici

parohiale Sfinţii Apostoli, cu suprafaţa de 1.181

m2, diferenţa de 1.690 m

2 fiind cedată gratuit

bisericii (Decret Regal Nr. 2.795, din august

1916). Intrarea României în Război va amâna

începerea construirii bisericii, până mult după

terminarea conflagraţiei. Abia în 1923 vor începe

lucrările de construcţie. Preotul Ion Betulescu

fiind în vârstă, probabil şi bolnav, este degrevat de

sarcina construirii noii bisericii, rămânând însă, în

continuare, preot paroh - până la 1 august 1925.

Responsabilitatea ridicării acestei clădiri-

monument revine preotului Ion Gh. Popa. Preotul Ion Betulescu, cel care îşi dedicase viaţa

misiunii – divine – de a strânge fonduri pentru a ridica noua biserică, se va stinge din viaţă

Ing. Nicolae Betulescu (Arhiva

familiei Pătru)

Ing. Nicolae Betulescu alături de cea

de-a doua soţie, Zorica (Arhiva

familiei Pătru)



- în 1929- înainte să-şi vadă visul împlinit – târnosirea. Lucrările s-au încheiat în anul

1928, dar sfinţirea bisericii s-a făcut mai târziu, în ziua de 28 octombrie 1934. Deşi nu s-a

numărat printre personalităţile ce se regăsesc pictate, ca şi ctitori, pe pereţii interiori ai

bisericii, eforturile preotului sunt menţionate în pisania situată deasupra intrării: Pr. I.

Betulescu, decedat, a adunat primele ofrande6.

Familia Ion şi Ecaterina Betulescu au avut cinci copii: Gheorghe/Gică, mare

comerciant de cereale; Nicolae/Nicu

(1887-1958), Dumitru/Mitică

(1899-1976), Ana şi Elena/Lelica. Numele viitorului preot

apare menţionat şi în „Citaţiunea de

hotărnicie No. 554 din 1882, Febr.

20” prin care inginerul hotarnic N.

B. Locusteanu invita mai mulţi cetăţeni la primăria comunală Caracal, pentru înfăţişarea

documentelor şi altor dovezi de hotare ce vor fi având D-lor. Printre ei, Eftemie

Predăţeanu, Diaconul Ion Betulescu, Epitropia bisericei Sânţilor Apostoli, Advocatul

public al judeţului Romanaţi7.

Ascensiunea economică a familiei a început, probabil, odată cu preotul Andrei

Betulescu, a continuat cu preotul Ion Betulescu, dar succesul şi, mai ales, pătrunderea în

elita, economică şi politică, a judeţului Romanaţi, aparţin fiilor preotului Ion Betulescu:

Nicolae, Dumitru şi Gheorghe. Familia Betulescu, alături de alte familii ilustre, va întregi

imaginea unui oraş prosper care pulsa, îndeosebi, de pe urma comerţului cu cereale.

Nicolae Betulescu a urmat Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău8. În

1893, prin Legea învăţământului profesional, P. P. Carp înfiinţează două ferme model, la

Studina - în Oltenia şi Laza - în Moldova care aveau ca sarcină completarea pregătirii

practice. La aceste ferme, absolvenţii cursurilor teoretice ai Şcolii de la Herăstrău erau

obligaţi să facă practică, timp de un an şi jumătate, sub un regim de severă disciplină. Deşi

nu deţinem multe informaţii concrete, suntem tentaţi să afirmăm că Nicolae Betulescu a

efectuat această practică la ferma de la Studina, argumentul adus fiind acela că studenţii

erau repartizaţi la ferma

cea mai apropiată de

domiciliu.

O altă dovadă în

susţinerea acestei afirmaţii

reiese din studierea arhivei

fotografice a familiei ing.

Stelian Miulescu, ginerele

lui D. Betulescu Astfel, un

anume Nicu T. Nicolaide,

probabil tânăr inginer

stagiar la Ferma de la

Studina, îi trimitea lui

Nicu Betulescu o

fotografie, cu următoarea

inscripţie: Pretenului şi

colegului N. Betulescu – Vila ing. Nicu Betulescu



spre amintire peste timpuri, urma semnătura expeditorului şi data: 11/24/X/908, iar mai

jos, Ferma Studina. Perioada pregătirii profesionale a coincis cu cea în care seriile de absolvenţi au intrat în

serviciul Domeniilor Coroanei,

la Regia Monopolurilor

Statului, în cooperaţie ca

administratori ai obştilor de

arendare, la proprietarii dornici

să-şi modernizeze exploataţiile

lor, realizând, peste tot, lucruri

care au însemnat tot atâtea pilde

pentru propăşirea agriculturii.

În memoria „tot mai scurtă” a

contemporanilor, Nicolae

Betulescu este asociat cu „vila

Betulescu”, cu marele cerealist

sau, în cea mai fericită situaţie,

cu activitatea sa de primar.

Puţini sunt cei care ştiu că

Nicolae Betulescu se numără printre pionierii ingineriei agronomice din regat, condiţiile de

admitere fiind draconice. Până în anul 1870, erau primiţi absolvenţii a patru clase de

gimnaziu, pentru ca, după această dată, să crească numărul tinerilor cu bacalaureat,

condiţie devenită obligatorie din 1909. Dacă până în 1909, numărul absolvenţilor a variat

între 20-50, după această dată numărul celor care terminau a scăzut foarte mult: între 1909-

1912, numărul a ajuns la 9, iar în anul 1913, când a terminat prima serie cu bacalaureat,

numărul nu s-a putut ridica peste 13, acesta menţinându-se până la izbucnirea primului

război mondial. După terminarea studiilor de agronomie, tânărul inginer a fost angajat la

Domeniile Coroanei. Astfel, după primul război mondial, Nicolae Betulescu a fost numit

şef de cultură la Secţia Segarcea; la secţia Şestu, şef de cultură era Vintilă Caftangioglu,

tatăl lui Vintilă Horia Caftangioglu, la Secţia Gârnicioara - Ion V. Teodorescu, la Dâlga -

G. T. Sterie, la Valea Rea - Iacob Deleanu, la Panaghia - Zaria Ionescu şi la Lipov - D.

Popescu9. Ca şef de cultură, veniturile obţinute de Nicolae Betulescu au fost între 1.050-

1.300 de lei/lună10

; acestora, anual, li se adăugau şi alte recompense băneşti. De Paşti şi de

Crăciun, alături de ceilalţi funcţionari superiori, primea „tantieme”, un fel de recompense

băneşti11

. Nu cunoaştem motivele plecării de pe Domeniile Coroanei. Putem presupune,

până la proba cu documente, că Nicolae Betulescu, după ce şi-a îndeplinit stagiul de

practică la care era obligat după terminarea studiilor, s-a retras spre casă şi a căutat să ia în

arendă teren, de la moşierii din zonă; un alt motiv ar putea fi reducerea de personal prin

care au trecut Domeniile Coroanei după război şi, mai ales, după aplicarea reformei agrare

din 1921. Cert este că Nicolae Betulescu alături de fraţii săi – Dumitru şi Gheorghe- vor

arenda terenuri agricole şi păduri, în satele Slăveni şi Fărcaşele de Sus (aici, pe moşia

doamnei Ghica). „Capul” acestor afaceri era Nicolae, alt frate - deşi mai mic, Dumitru -

remarcându-se prin puterea extraordinară de muncă. Succesul în afaceri nu s-a lăsat prea

mult aşteptat.

Dacă, înainte de 1918, numai Corabia avea un obor de cereale organizat, după

această dată, odată cu intensificarea comerţului cu Ardealul, centrul comercial va deveni

Sediul Federalei Dacia (Arhiva familiei Pătru)



Caracalul. În scurt timp, în Caracal s-au înfiinţat mai multe firme pentru comercializarea

cerealelor. De departe, cea mai importantă firmă, prin volumul mare al tranzacţiilor, a fost

„Federala Dacia”. Operaţiunile ei ajungeau până la 3.000 de vagoane de cereale anual.

Alături de aceasta, alte firme s-au înfiinţat şi s-au consolidat: „Stavarache Borcescu”,

„Trifu-Calamata & Comp.”, “Ion C. Uţă”. Între firmele de succes, s-a numărat şi firma

fraţilor Betulescu: „Betulescu & Comp.”, având ca acţionari pe Nicolae şi Gheorghe

Betulescu, I. Diaconescu, I. Teicher. La înfiinţare, în anul 1919, din firmă a făcut parte şi

renumitul – mare - proprietar funciar din Preajba de Pădure, dar cu teren şi case şi în

Caracal, Ionică Brătăşanu. Întrucât

firma a purtat, la început, numele

acestuia, suntem îndreptăţiţi să credem

că Ionică Brătăşanu a fost iniţiatorul

înfiinţării acestei afaceri12

.

Proprietăţile funciare ale

Betuleştilor nu îi recomandă ca fiind

mari proprietari de teren, suprafeţele

situându-se în jurul a 20 de ha, fiecare.

De pildă, la Nicolae, pe fişa matricolă

penală din 1950, la rubrica: starea

materială în trecut, erau consemnate

următoarele: 18 ha teren arabil,

inventar agricol şi o casă de locuit13

. În

aceeaşi situaţie se afla şi Dumitru: 20 de

ha şi o casă de locuit. Singurul care a

ajuns la 40 de ha a fost preotul Ion

Betulescu, informaţia provenind din fişa

matricolă a lui Dumitru, cea din 1952,

deci este de presupus că averea

preotului s-a împărţit copiilor şi, astfel,

a scăzut. Concluzia la care ajungem este

aceea că fraţii Betulescu s-au axat mai

mult pe partea de comerţ cu cereale, aşa cum făceau şi alţi cerealişti locali: Uţă, Trifu,

Borcescu, Predeţeanu, Udrescu etc. Fraţii Betulescu îşi construiesc sau închiriază magazii

şi depozite, acasă sau în gara Caracal. Cerealele achiziţionate erau încărcate în garnituri de

tren care porneau spre Europa Occidentală.

Fraţii Nicolae şi Dumitru Betulescu au făcut politică naţional-ţărănistă, fiind

membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, partid care l-a propus pentru funcţia de primar al

oraşului Caracal pe Nicolae, funcţie pe care a deţinut-o în două mandate: 1929 şi 1932-

193314

. În Monografia judeţului Romanaţi, Nicolae Betulescu este menţionat ca membru

ales al Camerei Agricole Romanaţi, în calitate de inginer agronom, alături de un alt inginer

agronom, Ion Trifu15

, unchiul său. A fost căsătorit de două ori; cea de-a doua soţie s-a

numit Zorica, originară din Craiova. Nu a avut copii.

Instaurarea regimului comunist a lovit şi în această familie. Nicolae Betulescu a

fost scos din casă şi adus, cu chirie, în casa fratelui său, Dumitru - naţionalizat şi el. Vila

lui Nicolae, naţionalizată, a servit drept sediu pentru Casa Pionierilor, adăpostind apoi

Secţia de artă plastică a Muzeului orăşenesc Caracal.

Fişa matricolă penală – ing. Nicolae

Betulescu http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-

matricole-penale/

http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/

http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/



În 1950, Nicolae a fost arestat şi condamnat la 18 luni de închisoare, internarea

începând cu data de 2 iunie 1950. Motivul arestării: membru P.N.Ţ.-Maniu (conform Fişei

matricole penale, nr. 1.204). În 1952, pedeapsa s-a majorat cu 24 de luni (conform

Deciziei nr. 329, din 1952). Va fi eliberat pe 15 ianuarie 1954. A trecut prin închisorile

Văcăreşti şi Rahova. În 1958, în vârstă de 71 de ani, Nicolae Betulescu se stingea din viaţă.

Note: 1 Criza Orientală a reprezentat criza Imperiului Otoman, începută odată cu înfrângerea turcilor - de

către o coaliţie austro-polonă, sub zidurile Vienei - în 1683 şi manifestată printr-o serie de războaie

- războaie întinse pe parcursul următoarelor secole -, între Turcia şi celelalte două competitoare

aflate în cursa pentru stăpânirea Balcanilor şi a strâmtorilor. Pentru români, începutul decăderii

Imperiului Otoman avea să ducă la schimbarea statutului lor internaţional, prin instaurarea

regimurilor politice - Habsburgic (1691 – Diploma Leopoldină, 1699 – Pacea de la Karlowitz), în

Transilvania şi Fanariot, în Moldova (1711) şi Ţara Românească(1716). 2 Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, Ctitorii ortodoxe caracalene, Editura Delta Cart Educaţional,

Piteşti, 2008, p. 149. 3 După spusele lui Constantin Predeţeanu, Dumitra era una dintre surorile preotului Radu Şapcă.

4 A se vedea Jeana Pătru, Cronici de familie: Familia Predeţeanu din Caracal, în Memoria Oltului,

An III, nr. 5 (27), Mai 2014, p. 51. 5 Biserica parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Gheorghe reuneşte hramul a două

biserici: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vechea biserică, aflată între străzile Sf. Apostoli şi Rusaliilor,

fiind construită între 1824-1832 şi Sfântul Gheorghe, biserică filială, construită în anul 1817, aflată

la intersecţia străzilor Plevnei şi Gării Vechi. Ambele biserici au fost dărâmate, prima în 1922, cea

de-a doua în 1914 (Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, op. cit., pp.147-149). 6 Informaţiile despre preotul Ioan Betulescu provin din lucrarea de doctorat a preotului Mantea

Constantin. 7 M.O. Nr. 276, din 13 (25) martie 1892.

8 Şcoala de Agricultură de la Herăstrău îşi are originea în şcoala înfiinţată de Barbu Ştirbei, pe

moşia Pantelimon, în 1853, sub numele de Institutul de Agricultură de la Pantelimon. Este cea

dintâi şcoală de agricultură din Ţara Românească. Şcoala de la Pantelimon a fost înfiinţată pe moşia

Eforiei Spitalelor Civile, luată în arendă pe o perioadă de 15 ani. Şcoala urma să fie dotată cu o

fabrică de maşini şi utilaje agricole, pepinieră de pomi roditori şi grădină de legume, plus fermă

agricolă. Începând din 1867, s-a introdus în program un curs de silvicultură, iar şcoala a fost

denumită Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură. Evoluţia noului aşezământ de cultură făcea

neîncăpător localul din Panteliomon. S-a propus, de către minister, ca şcoala să fie mutată în

clădirile Mănăstirii Văcăreşti, propunere respinsă de Mitropolitul Nifon. În această situaţie, s-a ales

domeniul statului Herăstrău, în partea de nord a Bucureştilor. Piatra de temelie a fost pusă în anul

1868, de către tânărul domnitor Carol I, şcoala fiind mutată aici în decembrie 1869. Începând din

1893, această şcoală rămâne destinată numai studierii agriculturii. 9 Narcisa Maria MITU, Aspecte privind organizarea muncii salariate pe domeniul coroanei

Segarcea, în Anuarul Institutului de cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, XIII, 2012,

Craiova, Editura Aius, p. 189. 10

Ibid., p. 190. 11

Ibid., p. 193. 12

Monografia judeţului Romanaţi, ediţie facsimil, Caracal, 2011, p. 304. 13

http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/fise-matricole-penale-detinuti-politici/

(19.02.2016). 14

Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia Municipiului

Caracal, Editura Tiparg, Geamăna, jud. Argeş, 2007, p. 78. 15

Ştefan RICMAN ş. a., Monografia judeţului Romanţi, Ramuri, Craiova, 1928, p. 261.



MEMORIA CĂRĂMIZII LA PIATRA OLT

dr. Aurelia Grosu

Monumentele istorice au o valoare - istorică, arhitecturală, artistică, memorială -

unică şi de neînlocuit.

Evoluţia şi specificul unei aşezări se sprijină în mare parte şi pe monumentele

istorice, numite de Nicolae Iorga „icoană a vremii dinspre care vine şi pe care noi nu

trebuie să cutezăm a o schimba după gustul sau lipsa de gust din zilele noastre”.

Lista Monumentelor Istorice din România înregistrează 13 monumente din

cuprinsul actualului oraş Piatra Olt: 10 situri arheologice, 1 monument de arhitectură

religioasă şi 2 monumente de arhitectură civilă.

Localitatea Piatra, atestată documentar la 14 aprilie 1529 ca loc de deces al marelui

ban Pârvu Craiovescu, unde probabil a avut case şi curţi pe moşia de aici, a fost locuită din

preistorie.

Se ştie că pentru etapele îndepărtate ale dezvoltării societăţii umane, în lipsa

izvoarelor scrise, dovezile arheologice reprezintă cea mai importantă sursă de reconstituire.

Descoperirile întâmplătoare şi cercetările arheologice pun în lumină o continuitate

de locuire din neolitic şi au adus informaţii concludente referitoare la unele aspecte mai

puţin cunoscute din istoria veche a poporului român.

Situri arheologice

Situl arheologic de la Piatra, punct „Vadul Codrii” – cod RAN 128114. 04

La jumătatea distanţei între Piatra şi Brâncoveni, la aproximativ 2 km est de satul

Piatra, terasa inferioară a Oltului formează un pinten lung de câteva sute de metri, la

capătul căruia, în punctul „Vadul

Codrii”, se află un promontoriu

mai înalt ce domină valea largă a

Oltului. Numeroasele izvoare de

apă care abundă la baza terasei,

poziţia dominantă care permitea

o supraveghere foarte bună a văii

Oltului au atras comunităţile

umane de la începutul

eneoliticului.

Aşezarea are dimensiuni

reduse – 60 x 40 m – şi prezintă

urme de locuire din eneolitic,

epoca bronzului, epoca dacică şi

epoca feudală – necropolă de

secol XVI (50 de morminte, dintre care 20 de copii) .

Stratul de locuire eneolitic, gros de cca. 0,40 m, aparţine purtătorilor culturii Boian

(prima jumătate a mileniului V a. Chr.). Din seria descoperirilor, pe lângă uneltele din silex

şi piatră, subliniem materialul ceramic, în mare parte fragmentar, provenit de la diferite

tipuri de vase şi statuete antropomorfe feminine. Ceramica Boian se remarcă prin calitatea



pastei şi a decorului geometric realizat în tehnica exciziei, prefigurând excepţionalele

realizări ale ceramicii Vădastra.

Inventarul mormintelor medievale, care au deranjat pe segmente importante

nivelul de locuire eneolitic, este sărac. Printre piesele demne de semnalat menţionăm

monedele. Ele reprezintă ortul mortului pentru plata vămilor spre lumea cealaltă, pe baza

lor stabilindu-se cronologia necropolei.

Situl arheologic Piatra, punctul „Nucet” – cod RAN 128114.02

Acest punct se află la o distanţă de cca.

300 m vest de cel de la „Vadul Codrii”, pe terasa

înaltă a Oltului. O parte din aşezare a fost distrusă

datorită prăbuşirii malului terasei. În cadrul

săpăturilor efectuate în anul 1983, au fost

identificate două niveluri de locuire aparţinând

culturii Vădastra (fazele III şi IV) şi un nivel de

locuire Boian IV.

Materialele descoperite în complexele

arheologice din cele două aşezări de la Piatra:

locuinţe de suprafaţă şi adâncite în sol (identificate

prin vetre, fragmente de chirpic, gropi menajere),

unelte de piatră, silex şi os, vase ceramice

fragmentare - ornamentate mai ales cu motive

excizate, idoli antropomorfi, au contribuit la

desluşirea mai exactă a etapelor de evoluţie şi a

relaţiilor dintre culturile Boian şi Vădastra (după

numele localităţii Vădastra, din sudul jud. Olt,

unde a fost identificată întâia oară).

Dacă în primele etape ale eneoliticului,

terasele bazinului inferior al Oltului, locuite mai întâi de purtătorii complexului cultural

Dudeşti-Vădastra I, au constituit un obiect de dispută între comunităţile Boian şi Vădastra,

în decursul ultimei lor faze de evoluţie are loc o interferenţă culturală a celor două

civilizaţii, fenomen cu

consecinţe pozitive în

formarea sintezelor

originale ale eneoliticului

dezvoltat din această

zonă.

Stratul de locuire

din sec. V-VII, susţinut

de materialele recoltate

din locuinţele

semiîngropate, pun în

lumină modul de viaţă al

unei populaţii autohtone,

puternic romanizată,

cunoscută sub numele de

cultura Ipoteşti (localitate



eponimă lângă Slatina) – Cândeşti - Ciurel. După cum s-a constatat în timpul săpăturilor,

cuptoarele de încălzit din interiorul locuinţelor au fost construite din cărămizi romane

aduse din fostul castru Acidava (Enoşeşti), situat la cca. 4 km nord de aşezare.

Habitatul medieval timpuriu, reprezentat de aspectul cultural Ipoteşti-Cândeşti-

Ciurel, conturează aşezarea de la Piatra ca un vad comercial însemnat, toponimicul „Vadul

Codrii” reprezentând un argument în acest sens.

Dezvoltarea habitatului în punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” este probată de

cimitirul datat în secolul al XVI-lea, care indică existenţa unei aşezări. Se poate aprecia că

vatra iniţială de locuire a satului Piatra s-a structurat în acest perimetru, de unde s-a extins

în secolele următoare către nord şi vest.

Situl arheologic de la Criva de Sus – Cod LMI OT-I-s-B-08525

Aşezarea se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 2 km, între satul Criva de Sus

şi gara Slătioara. De-a lungul timpului, din acest perimetru, cu ocazia efectuării unor

lucrări agricole, au apărut urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului şi geto-dacică .

Apartenenţa la aceste culturi a fost stabilită numai pe baza materialelor rezultate din

cercetări de suprafaţă sau din descoperiri întâmplătoare, ceea ce nu permite formularea

unor aprecieri asupra conţinutului locuirii şi a raporturilor dintre unele culturi, referindu-ne

la raporturile dintre culturile Glina şi Verbicioara - din epoca bronzului.

OT-s-B-525.03 Aşezare eneolitic

Fragmentele ceramice descoperite sunt decorate cu motive geometrice excizate şi

aparţin culturii eneolitice Vădastra. Materialul recoltat este similar celui descoperit în

aşezarea de la Piatra, punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” şi în alte aşezări din judeţul Olt,

un spaţiu de locuire intens al comunităţilor Vădastra. Aria acestei culturi se concentrează

în sud-estul Olteniei, descoperiri mai recente susţinând răspândirea ei în sud-estul

Munteniei (aşezarea de la Slatina datează din faza de început), precum şi în nord-estul

Bulgariei.

Cultura Vădastra (5500-4500 a. Chr.) a atins, în cursul evoluţiei sale, un înalt grad

de dezvoltare, evidenţiat - între altele - şi de realizările din domeniul ceramicii: vase

uzuale, de cult, plastică antropomorfă. Varietatea tipologică, decorul spiralic, meandric,

rombic, realizat în tehnica inciziei-exciziei şi a încrustaţiei cu o substanţă albă, oferă

dovezi solide ale nivelului artistic ridicat atins de purtătorii culturii Vădastra.

OT-s-B-525.02 Aşezare epoca bronzului

Analiza materialul ceramic pare să indice apartenenţa la culturile Glina - din

bronzul timpuriu şi Verbicioara - faza finală, bine reprezentată în judeţul Olt prin

descoperirile de la Slatina (cartierul Crişan II) şi Vultureşti, punctul „La Ogrăzi”.

În lipsa observaţiilor stratigrafice şi a cercetării unor complexe de locuire,

încadrarea cronologică a fragmentelor ceramice de tip Glina comportă un grad de

nesiguranţă, având în vedere că natura pastei (grosieră, amestecată cu pietricele) şi decorul

(cu striuri ori cu brâuri alveolare) se întâlnesc şi în alte culturi din epoca bronzului.

OT-I-s-B-08525 Aşezare geto-dacică

Materialul ceramic descoperit întâmplător (ceramică grosieră - modelată cu mâna

şi ceramică semifină - modelată la roată) se încadrează în faza clasică Laténe-ului geto-

dacic. Aşezarea de la Criva, alături de cea de la Bistriţa Nouă se înscriu într-o microzonă

dens locuită de geto-daci, desfăşurată de-a lungul bazinului râului Olt. În cadrul

microzonelor, aşezările deschise, cu caracter agrar, gravitau în jurul unei aşezări, fortificată

natural sau artificial (şanţ şi val de apărare), cu funcţia de centru al unei uniuni tribale. Fără



îndoială că această microzonă a fost locuită de tribul geto-dacic al aci-lor care probabil că

aveau centrul unional în aşezarea fortificată natural de la Milcov . Rezultatele cercetărilor

arheologice îndreptăţesc posibila identificare a aşezării de la Milcov cu Acidava

(dava/cetatea aci-lor), nume preluat de romani şi atribuit castrului ridicat în faţa acesteia,

dar pe malul opus al Oltului, la Enoşeşti .

Aşezarea geto-dacică de la Bistriţa Nouă, punctul „Gura Fleştenoagelor” – Cod

LMI OT-I-s-B-08524

Aşezarea a fost identificată pe terasa pârâului Gura Fleştenoagelor, la est de

cimitir, între punctele „Bechetul din Deal” şi „Luncă”. În urma unor cercetări de suprafaţă,

s-au recoltat fragmente provenite de la vase - modelate la roată - din pastă fină, de culoare

cenuşie, un lustruitor cu profil în formă de calapod pentru netezirea suprafeţei exterioare a

recipientelor modelate la roată, precum şi fragmente de vase comune, de uz gospodăresc,

modelate cu mâna. Unele dintre acestea sunt decorate cu brâuri alveolare, motiv specific

geto-dacilor.

Descoperirile se încadrează în faza clasică a Laténe-ului geto-dacic.

Castrul şi aşezarea romană Acidava (Enoşeşti) – Cod LMI OT-I-s-A-08526

Descoperirile întâmplătoare coroborate cu cercetările de teren şi săpăturile

arheologice au evidenţiat o întinsă arie de locuire în epoca romană pe platoul dominant al

terasei superioare a Oltului cuprins între biserică şi cula Caleţeanu la sud şi punctul 202+4

pe calea ferată Slatina-Piatra Olt spre nord; la vest zona este delimitată de DN 65 şi la est

de malul terasei. Castrul Acidava se afla în treimea de sud a acestei suprafeţe; în imediata

vecinătate, o vale - cu direcţia NV-SE -, ce

coboară spre terasa inferioară a Oltului

(azi, drum de pământ), separă zona

castrului de restul dinspre sud al suprafeţei

intens locuite, situată în jurul culei

Caleţeanu (monument istoric).

De-a lungul timpului, în acest areal

au apărut numeroase descoperiri. Ceramica

terra sigillata - de import, tiparele pentru

producerea locală a vaselor tip terra

sigillata şi a vaselor decorate cu figuri

aplicate în relief reţin atenţia reputatului

specialist în ceramică romană provincială,

Gh. Popilian .

Pentru a se obţine informaţii mai

concludente cu privire la castrul Acidava,

în acest perimetru s-au efectuat cercetări

arheologice restrânse - anterior anilor 1990

.

Între 1990-2007, Muzeul judeţean

Olt în colaborare cu prof. univ. dr. C. Preda

întreprind cercetări arheologice sistematice

la Acidava, eşalonate pe trei sectoare: 1)

aşezare civilă, punct Culă; 2) zona



castrului; 3) aşezare civilă, punct Moară .

Castrul Acidava OT-I-s-A 85 526.02

Zona castrului ocupă terasa Oltului din partea de nord a drumului de pământ ce

coboară din DN 65 spre Criva; zona este mărginită la est de calea ferată Bucureşti-Slatina-

Piatra Olt-Craiova, aflată sub terasă.

Din anii 1970 până în 1995, aici a funcţionat o balastieră, datorită căreia întreaga

suprafaţă a fost acoperită cu un strat gros de pietriş şi dale mari de beton. În acest

perimetru au fost deschise 12 secţiuni (orientate EV şi NS), în vederea identificării unor

elemente de fortificaţie sau a altor componente ale castrului Acidava. Într-un singur punct

din acest sector, în vecinătatea unui bazin de beton la sud-vest şi a căii ferate la est, au fost

surprinse urmele unui zid lat de 1,30 m, complet demontat, din care nu s-au păstrat decât

fragmente de cărămidă. Contextul arheologic indică urmele laturii de est a zidului de

incintă. Este posibil ca în acest punct să se fi aflat colţul de sud-est al castrului văzut de

Tocilescu la sfârşitul secolului al XIX-lea .

În urma acestor cercetări, a reieşit că amplasamentul pe care a fost ridicat castrul

Acidava a fost tăiat de lucrările de construirea căii ferate Bucureşti-Craiova (1871-1875),

iar eventualele structuri rămase aveau să fie nivelate cu ocazia amplasării balastierei.

Ştampilele unităţii militare Prima Flavia Commagenorum imprimate pe cărămizi

şi ţigle, apărute în număr mare, argumentează că fortificaţia a fost ridicată de COH I COM

care avea garnizoana aici. Descoperirile monetare, preponderenţa ceramicii terra sigilata,

produsă în Galia Meridională şi Galia Centrală, datată în intervalul Traian – Hadrian,

indică ridicarea fortificaţiei în timpul domniei împăratului Traian, imediat după

transformarea Daciei în provincie romană (106 d. Chr). Limita cronologică finală este

susţinută de o monedă de la Filip Arabul (244-249), confirmând opinia că fortificaţiile

aflate pe segmentul sudic al limes-ului alutan au încetat să existe după Filip Arabul.

Aşezarea civilă

Acidava OT-I-s-A 85 526.

01

Dacă noile cercetări

nu au furnizat mai multe

informaţii despre castru,

rezultatele obţinute în vicus-

ul militar sunt inedite şi

surprinzătoare. În timpul

existenţei fortificaţiei, s-a

întemeiat de-a lungul terasei

Oltului, pe o suprafaţă de

câteva ha, o întinsă aşezare.

Plasarea ei a fost stabilită nu numai de coordonatele strategice, ci şi de căile de

comunicaţie principale. Suprafaţa apreciabilă îndreptăţeşte concluzia că populaţia vicus-

ului militar era destul de numeroasă, fiind compusă din familiile militarilor, veterani,

colonişti şi, în mod cert, populaţie autohtonă. Prezenţa geto-dacilor în această vastă aşezare

este dovedită, pe de o parte de ceramica autohtonă, modelată cu mâna, reprezentată prin

vasele tradiţionale – vasul borcan şi căţuia –, iar pe de altă parte de consecinţele

raporturilor permanente existente între autohtoni şi militari. Se ştie că populaţia autohtonă

avea obligativitatea de a aproviziona unităţile militare romane cu produse agricole.



Asocierea unor vestigii de tradiţie dacică cu vestigii romane, în acelaşi complex

arheologic, atestă persistenţa populaţiei locale în timpul provinciei romane Dacia.

Din cuprinsul zonelor cercetate, din ambele niveluri de locuire şi din complexele

închise, s-a recoltat o mare varietate de obiecte şi ustensile ce reflectă activităţile cotidiene,

ocupaţiile şi meşteşugurile practicate de locuitorii Acidavei: agricultura, creşterea

animalelor, vânătoarea, prelucrarea osului, fierului, lemnului, torsul, ţesutul şi, nu în

ultimul rând, producerea ceramicii. În lumina descoperirilor, meşteşugul cel mai bine

atestat este olăritul, fapt ce situează Acidava printre marile centre de producţie ceramică

din Dacia sud-carpatică.

În ceea ce priveşte importurile, este de subliniat cantitatea mare de ceramică de

lux, terra sigillata în primul rând, fapt ce o plasează pe locul II, imediat după Romula

(Reşca, jud. Olt), capitala provinciei Dacia Inferior, ulterior Dacia Malvensis.

Importurile evidenţiază legăturile economice şi comerciale între diferitele provincii

ale Imperiului Roman şi căile de pătrundere ale acestora. Situarea Acidavei pe drumul

strategic şi comercial care urma cursul râului Olt a facilitat importurile, Dunărea şi

afluenţii săi constituind principala cale de pătrundere.

Alte categorii de descoperiri: arme, piese de echipament militar şi de harnaşament

sunt piese specifice pentru soldaţi şi subliniază caracterul militar al obiectivului.

Cercetările arheologice de amploare întreprinse în diferite sectoare ale aşezării

extinsă în jurul castrului au reliefat complexitatea vieţii social-economice dezvoltată în

mediul rural, puternic romanizat, mediu care a supravieţuit şi după retragerea armatei şi

administraţiei romane din Dacia.

Monumente de arhitectură religioasă

Biserica Sf. Nicolae, Criva de Sus,

OT-II-m-B-0898

Catagrafiile din anii 1840 şi 1845

menţionează la Criva o biserică de lemn, cu

hramul Sf. Nicolae, construită în 1776.

Pe acelaşi loc, în 1863 a fost construită

biserica din cărămidă, în formă de cruce,

având turn clopotniţă peste pronaos. Pridvorul

este de factură neoclasică, având patru coloane

cilindrice şi fronton triunghiular. În centrul

frontonului, deasupra deschiderii de acces este

pictată icoana de hram.

În urma deteriorărilor provocate de

cutremurul din anul 1977, biserica este supusă

unui amplu program de reparaţii. Cu acest

prilej se reface pictura în frescă, de către Ilie

Căpuşe din Verneşti (Argeş).

Pisania, amplasată deasupra uşii de

intrare în pronaos, menţionează reparaţiile,

fără a face referire la ctitori şi la istoricul

locaşului:



S-a zidit acest Sfânt lăcaş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae în anul 1863 şi în 1955 s-a

restaurat pictura veche prin contribuţia lui Florescu Ilie şi a enoriaşilor.

În urma cutremurului din 1977, i s-au făcut mari reparaţii.

Între anii 1988-1989, în timpul păstoririi P.S. Gherasim Cârstea - Episcop al

Râmnicului şi Argeşului, Biserica s-a pictat din nou în tehnica fresco, de către pictorul Ilie

Căpuşe din Verneşti - Argeş, prin stăruinţa şi îndrumarea pr. paroh Ciucă Ion, ajutat de

enoriaşii credincioşi.

Monumente de arhitectură civilă

În Lista Monumentelor Istorice sunt înscrise 25 de conace din judeţul Olt. Aceasta

este realitatea statistică. În fapt, aproape 80% dintre ele se află într-o avansată stare de

degradare ori sunt mormane de cărămizi ce amintesc vag de măreţia iniţială.

Naţionalizate în anul 1948, conacele sunt refuncţionalizate ca sedii CAP, SMA,

dispensare comunale, grădiniţe, spitale, aziluri etc. Chiar dacă au suferit unele transformări

(recompartimentări interioare, înlăturarea unor decoraţiuni, dispariţia mobilierului şi a altor

dotări), conacele au rămas în picioare.

După anul 1990, când totul părea că intră pe un făgaş normal, conacele traversează

cea mai cruntă perioadă. Vidul legislativ de la începutul anilor 1990, legislaţia târzie şi

ambiguă, procesele de retrocedare interminabile, pretenţiile unor moştenitori ori lipsa

banilor pentru restaurarea imobilelor revendicate, devastarea acestora de către săteni

pentru cărămidă, tâmplărie, fier au adus multe conace în stare de ruină.

De la locul de amplasare, anume ales pentru a exploata pitorescul împrejurimilor,

până la înfrumuseţarea interioară şi exterioară, conacele exprimă un mod de viaţă şi stilul

unei epoci, îmbogăţind valorile de patrimoniu din mediul rural.

Conacul Argeşeanu, Criva de Sus, OT-II-m-08986Conacul, aşezat la intersecţia

căii ferate Slatina – Piatra Olt şi drumul judeţean Slatina-Piatra Olt, a fost construit la

sfârşitul secolului al XIX-lea de către Constantin Marinescu din Caracal, pe moşia

stăpânită la Criva de Sus.

Fiica lui Constantin Marinescu, Ana, se căsătoreşte în anul 1910 cu Gheorghe

Argeşanu, născut la Caracal în anul 1883. Gheorghe Argeşeanu era fiul inginerului Bazil

Argeşeanu şi al Constanţei

(Constance) de Lapommeraye,

fiica medicului francez Ernest de

Lapommeraye, stabilit în Slatina

după războiul Crimeii .

Atitudinea morală,

excepţionala carieră - militară şi

politică - a generalului Gheorghe

Argeşeanu au fost curmate brutal,

fiind ucis de un comando

legionar, în noaptea de 26-27

nov. 1940, la Jilava , alături de

alte nume mari din elita

românească.

Construit la sfârşitul

secolului al XIX-lea, conacul Argeşeanu este o clădire cochetă, ridicată pe două niveluri.



Intrarea principală, tratată în stil neoclasic, este prevăzută cu coloane cilindrice care susţin

terasa de la etaj, cu balustradă din cărămidă dispusă în zig-zag. Decoraţia exterioară reţine

atenţia prin efectul cromatic oferit de alternanţa dintre albul şi roşul asizelor de cărămizi

aparente ce îmbracă faţadele. Acoperişul este surmontat de patru turnuri hexagonale,

conferindu-i aspectul unui castel.

In anul 1927, Constantin Marinescu donează conacul şi 75 ha din moşia de la

Criva nepotului sau Nicolae, fiul Anei şi al lui Gheorghe Argeşeanu. Punctul 2 al actului

de donaţie se referă la conacul moşiei „aşa cum se găseşte împrejmuit, împreună cu toate

construcţiile si plantaţiile de pe dânsul, învecinat la Miază-Noapte cu calea ferată, la

Miază-Zi şi Apus cu şosele şi la Răsărit cu terenul arătat la nr. 1” (la punctul 1 se

delimitează cele 75 de ha donate). Donaţia a fost primită de col. Gheorghe Argeşeanu,

întrucât fiul său, Nicolae Gh. Argeşeanu, era minor. Nicolae Argeşeanu, căsătorit cu Sanda

Nenişor, nepoata lui Nicolae Titulescu, urmează - ca şi tatăl său - cariera militară.

In anul 1945, căpitanul Nicolae Gh. Argeşeanu, împreună cu mama sa Ana

General Gheorghe Argeşeanu, înaintează Prefecturii judeţului Romanaţi şi comitetului de

expropriere al plăşii Piatra numeroase petiţii prin care reclamă aplicarea abuzivă a unor

dispoziţii din Legea de reformă agrară. În speţă, Nicolae Gh. Argeşeanu arăta că: „deşi de

la lege am dreptul la o suprafaţă de 50 ha, Comitetul local de expropriere nu a binevoit a-

mi lăsa decât 10 ha în care intră: conacul, grădinile, anexele…”

Conacul a fost naţionalizat în anul 1948 şi a fost atribuit întreprinderii „Oltul” din

Slatina, pentru secţia de prefabricate.

În prezent, conacul este sediul unei societăţi de construcţii şi a fost cumpărat de

patronul respectivei societăţi de la urmaşii Argeşeanu.

Se impune respectarea zonei de protecţie a monumentului şi degajarea spaţiului de

utilajele şi anexele aflate în imediata vecinătate a acestuia.

Cula Caleţeanu, Enoşeşti, OT-II-m-08987

Cula Caleţeanu face parte dintre cele numai 25 de cule rămase, dintr-un fond

impresionant. Culele, locuinţe fortificate construite cu precădere în Oltenia, zonă devastată

adeseori de trupele de pazvangii (trupe turceşti neregulate), reprezintă un simbol al

patrimoniului cultural naţional, avansându-se - la un moment dat - propunerea de a fi

incluse în patrimoniul UNESCO.

Unele indicii avansează, ca dată de construire a culei, sfârşitul secolului al XVIII-

lea. În timpul cercetărilor arheologice întreprinse în situl Acidava s-au descoperit bordeie,

monede, ceramică datate în aceasta

perioadă şi care, indiscutabil, se leagă

de existenţa culei.

Nu cunoaştem, în stadiul actual

al informaţiilor, de către cine a fost

construită cula. Catagrafiile din prima

jumătate a secolului al XIX-lea

menţionează pe bogatul negustor din

Craiova, aromân de origine, Hagi Enuş

(Hagi Costa Petru, zis Enuş), ca

proprietar al moşiei Enoşeşti . Cu



siguranţă că Hagi Petru Costa a luat numele de Enuş de la moşia Enuşeşti/Enoşeşti, o

practică frecvent folosită în epocă.

Ulterior, moşia Enoşeşti trece in proprietatea lui Dimitrie Carianopol - căsătorit cu

Anghelica, fiica lui Polihronie Costa Petru, fratele lui Hagi Enuş. Crucerul Polihronie

construieşte, în 1815, biserica Sf. Ilie – aflată în aproprierea culei, scoasă cu uşurinţă din

LMI –lista monumentelor istorice, n. n.

Dimitrie Carianopol şi Anghelica au avut doi copii, Constantin si Ana, prin

căsătorie Ana Caleţeanu (uneori grafiat Caletzeanu). La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ana

Caleţeanu era proprietara conacului şi a moşiei Enoşeşti care se învecina la nord cu moşia

Spurcaţi (Oltişor), la sud cu moşia Piatra, la est cu moşia Slătioara şi la vest cu moşia

Mirila.

Ana Caleţeanu contribuie substanţial la repararea bisericii, în anul 1864.

Sprijinirea bisericii este continuată de fiică, astfel explicându-se includerea lor în tabloul

votiv al ctitorilor.

Conacul, ridicat pe un

platoul al terasei Oltului, în

perimetrul vicus-ului militar

Acidava, domina împrejurimile -

prin masivitatea construcţiei şi

zidului împrejmuitor.

Construcţia, înălţată peste un

spaţios beci boltit din cărămidă,

se desfăşoară pe trei niveluri.

Ultimul nivel are, pe colţul nord-

estic, o terasă decorată cu

baluştri şi coloane din zidărie.

Cerdacul oferă plasticitate

faţadelor austere, având şi un rol

de supraveghere.

Cula Caleţeanu evidenţiază, din punct de vedere arhitectural, tranziţia de la culă

(locuinţă fortificată) la tipul de casă boierească propriu-zisă şi îmbogăţeşte patrimoniul

cultural al judeţului cu un obiectiv singular în această zonă.

În anii comunismului, cula a servit drept sediu fostului CAP Piatra Olt. După

1990, cula şi o parte din fosta moşie au fost revendicate de urmaşii Caleţeanu, în prezent

fiind abandonată.

Am considerat necesar să includem în „Studiul istoric de fundamentare al P.U.G.-

ului oraşului Piatra Olt” două propuneri de clasare în Lista Monumentelor Istorice: conacul

Ion Marian din Piatra şi gara Piatra Olt.

Conacul Marian, în ciuda stării de deteriorare, prezintă o mare valoare

arhitecturală (o excelentă sinteză a stilului neoromânesc) şi memorială. A fost construit în

anul 1927 de către Ionel Marian pe moşia deţinută la Piatra, unde inginerul agronom, şcolit

în Germania, înfiinţează una dintre cele mai rentabile şi moderne ferme - din România

acelor vremuri. Numirea lui Ionel Marian ca ministru al agriculturii, pentru o scurtă

perioadă de timp, în guvernul condus de mareşalul Antonescu, duce la arestarea şi

internarea în lagărul de la Caracal (1945-1948), după care este întemniţat la Aiud, unde

moare după 8 ani de detenţie .



Gara Piatra Olt a fost clădită de consorţiul Stroussberg căruia i s-au încredinţat

lucrările de construire pentru calea ferată Bucureşti-Craiova-Vârciorova (1871-1875). Este

dată în folosinţă la 1 ianuarie 1875. La scurt timp, gara Piatra Olt devine un important nod

feroviar care asigură legătura cu marile oraşe ale ţării. În acelaşi timp, gara a constituit un

factor determinant al evoluţiei localităţii - din punct de vedere economic, social,

demografic, administrativ. La sfârşitul sec. al XIX-lea, în jurul gării se dezvoltă un cătun

numit Piatra Olt, nume care va fi atribuit satului Piatra după anul 1968, ceea ce echivala cu

recunoaşterea rolului gării în istoria locului şi a împrejurimilor.

Şansa de supravieţuire a patrimoniului istoric constă în refuncţionalizarea

monumentelor istorice. Restaurate şi adaptate la cerinţele moderne, acestea îşi vor găsi o

binevenită valorificare prin integrarea în circuitul economic, cultural şi turistic.

Încheiem cu opinia extrem de actuală a istoricului Nicolae Iorga, intransigent

apărător al monumentelor istorice: „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi a

lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ, încât rostul nostru în istoria

civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate prin acestea”.

Note 1 Marin Nica, Ion Ciucă, Aşezările neolitice de la Piatra sat (jud. Olt), în „Arhivele

Olteniei”, 6, 1989; Marin Nica, Elena Deleanu, Câteva date despre aşezările din sec. VI şi XVI de la

Piatra sat (jud. Olt), punctele „Nucet” şi „Vadul Codrii”, în SCIVA, 1, 1994; Simona Lazăr,

Câteva consideraţii cu privire la aşezările preistorice de la Piatra Olt, jud. Olt, în „Arhivele

Olteniei”, 12, 1997.

2 Mihail Butoi, Descoperiri arheologice din judeţul Olt, Slatina, 1999, p. 21.

3 C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata, Bucureşti,

1986, p. 113-114.

4 Gh. Popilian, I. Ciucă, La céramique sigillée d´importation d´Acidava, în „Dacia”, NS, 1-

2, 1986, p. 167-172.

5 M. Butoi, op.cit., p. 21.

6 Gh. Popilian, I. Ciucă, în „Dacia”, NS, 30, 1986, p. 167-172; idem, în Dacia, NS, 32,

1988, p. 61-78; idem, în „Arhivele Olteniei”, SN, 7, 1992, p. 19-26; Gh. Popilian, Aurelia Grosu, în

„1900 ans dépuis de debut de la construction du pont de Drobeta”, Drobeta-Turnu Severin, 2003.

7 Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru, în SMMIM, 11, 1978, p. 137-142; Ioana Bogdan

Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997,

p. 66-67.

8 Aurelia Grosu, Noi contribuţii privind activitatea economică în vicii militarii. Vicus-ul

militar Acidava, în Drobeta, XVI, 2006; idem, Cercetările arheologice efectuate în castrul şi vicus-

ul militar Acidava, în „Muzeul Oltului”, 3, 2013, p. 31-62.

9 Academia Română, Gr. Tocilescu, mss, 5139, f. 40.

10 Aurelia Grosu, Un medic francez stabilit în Slatina – Ernest de Lapommeraye, în

„Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 8-9.

11 Pentru detalii, D. Botar, Fiii Romanaţiului, Craiova, 1996, p. 19; idem, Personalităţi

Romanaţene. Gheorghe Argeşanu, în „Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 11-18; idem,

Conacele din Romanaţi, ed. Hoffman, 2015, p. 121-122.

12 Ion D. Tîlvănoiu, Ceva despre familia Caleţeanu şi moşia Enuşeşti, în „Memoria

Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 7 (41), 2015, p. 4-8.

13 Pentru detalii, Jeana Pătru, Restituiri IV. Ferma model Ionel Marian, Piatra Olt, în

„Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 10 (44), 2015, p. 46-54.



OLTENI ÎN ARHIVELE RADIOULUI

În arhiva Societăţii Române de Radio se păstrează textele unor conferinţe citite la

microfon în perioada interbelică de numeroşi oameni de cultură dintre care şi mulţi olteni.

Aceste texte , rămase până astăzi inedite, vin să completeze imaginea acestor creatori,

dezvăluindu-ne feţe nebănuite ale personalităţii lor. Până la reunirea lor într-un volum

(,,Creatori olteni în arhivele radioului”), am ales să reproducem în revista noastră câteva

asemenea conferinţe.

Este cazul celor două texte de mai jos, unul semnat de scriitorul romanaţean

Mircea Damian (citit la radio la 15 iunie 1935; Arhiva S.R.R., Dosar nr. 10/1935) iar celălalt

aparţinând pictorului caracalean Marius Bunescu (citit la microfonul radioului la emisiunea

Universitatea Radio din 10 aprilie 1934; Arhiva S.R.R., Dosar nr7/1934).

Ion D. Tîlvănoiu, Nicu Petria, Vasile Radian

TURISMUL

Mircea Damian

Am avut întotdeauna o adevărată spaimă de cuvintele prea umflate şi prea

preţioase care spun mult şi care nu fac nimic. Sperie doar pe câte cineva şi în unele locuri

impresionează... Aşa şi cuvântul „Turism”, e un cuvânt care pe mine m’a impresionat, ca şi

acela de „Sport”. Mi s’a părut prea cuprinzător şi prea îngust - totodată, prea străin şi prea

băţos. Un cuvânt boeresc aruncat peste umăr.

De aceea, când am văzut în noul

program numele meu însemnat în dreptul

cuvântului „Turism”, am încercat sentimentul

care m-a chinuit la şcoală în ora de aritmetică şi

care mă chinuie şi azi în faţa oricărei probleme

cu cifre. Şi am cerut lămuriri: ce este acela

„Turism”, cum este interpretat cuvânul la Radio

şi dacă mi se îngăduie să-i lărgesc interesul.

Fiindcă eu prin „Turism” înţelegeam ceva cu

totul tehnic şi îl înrudeam cu cuvântul

„mecanic”, bunăoară. Ceva numai cu linii, în

sfârşit, şi cu ecuaţii, cu zăpadă ninsă estetic pe

munţi şi cu şosele asfaltate care aleargă în

spirală prin păduri de brazi (numai prin păduri

de brazi), mărginind şi uitându-se în râuri şi în

Mare, peste rampa din lemn de stejar. Din

distanţă în distanţă - câte un automobil şi, pentru

decor, un avion tip „sport”, pe scurt: ceva ca în

reclamele din trenuri şi din staţiunile

climaterice: frumos, estetic şi rece...

... Noi credem că turismul nu este nici numai geografie, nici numai reclamă, nici

numai poezie. Turism înseamnă toate astea laolaltă şi înseamnă, credem, mai întâi

haimanalâc, înseamnă ceva fără prea mult program şi, mai ales, fără tehnică, fără distanţă

şi fără altitudine şi chiar fără timp. În sfârşit, nu înseamnă deloc snobism. Să pleci în munţi

pentru un timp limitat şi cu un itinerariu fixat, cu ţoale de sărbătoare şi aprovizionat din



belşug, nu înseamnă turism, înseamnă orice; excursie, plimbare sau toană. Dar nu turism.

Pentru că, vedeţi, ilustrate cu Ceahlăul, cu Munţii Rodnei sau cu Mânăstirea Tismana poţi

să trimiţi amicilor şi din tren...

Şi încă, ceva: cuvântul „Turism” cuprinde, mi se pare, în concepţia noastră, a

tuturora, şi a turiştilor, şi a snobilor şi a antreprenorilor, exclusiv munţii. Uitaţi-vă la toate

reclamele, ascultaţi pe toţi cei care pleacă, fie iarna, fie vara: veţi vedea scris şi pozaţi, veţi

auzi vorbind numai de munţi, numai şi numai de munţi. Toate reclamele reproduc aceeaşi

munţi, prea cunoscuţi, prea bătătoriţi şi prea civilizaţi.

Ne plac, se’nţelege, munţii - pe care îi străbatem ori de câte ori avem prilejul. Dar

preferăm pe cei pe care nu i-am cunoscut şi nu avem, în general, preferinţe: umblăm pe

oriunde - şi prin munţi, şi pe câmpie, şi prin sate, şi prin oraşe, descoperim mereu noui

colţuri de poezie şi de primejdie în ţara asta care are peisagii cu atât mai poetice, cu cât nu

sunt lucrate. Nu am plecat niciodată la drum pentru atâta timp şi nu am ştiut precis unde

mergem. Ni s’a’ntâmplat să răbdăm de foame şi să ne rătăcim...

... Se înţelege că în cronicile noastre săptămânale nu vom ocoli nici munţii foarte

cunoscuţi, nici staţiunile climaterice şi balneare, dar vom căuta să informăm publicul

asupra tuturor locurilor neştiute sau aproape neştiute. Vom vorbi, de asemeni, despre

împrejurimile staţiunilor climaterice cu desăvârşire necunoscute de lumea care cercetează

aceste staţiuni de ani de zile, dar care se plimbă numai prin grădinile lor, foarte frumoase

de altminteri, dar numai grădini. Nu ne vom limita numai la munţi sau numai la Mare. Ne

vom plimba de-a lungul şi de-a latul ţării, cercetând şi scotocind.

Noi stăruim în credinţa că românul îşi cunoaşte foarte puţin ţara şi, din câte o

cunoaşte, o cunoaşte foarte greşit. Nu ne sfiim să afirmăm că sunt foarte mulţi români care

cunosc mult mai bine alte ţări - decât propria lor ţară -, ale căror peisagii le sunt atât de

întipărite în memorie, încât atunci când văd în ţară altele - infinit mai frumoase - strâmbă

din nas sau înalţă din umeri şi exclamă: Ce-am văzut eu în Elveţia!...

Dar spuneam, mai înainte, că noi înţelegem să lărgim înţelesul cuvântului

„Turism”. În cronicile care vor fi citite la microfon, nu se va vorbi numai de România

pitorească în sensul leşinat-poetic al cuvântului. Nu vom neglija, fireşte, poezia peisagiilor,

atât de românească, dar nu vom face numai poezie. Înţelegem să trecem prin faţa

microfonului cu toată ţara în braţe, cu toţi munţii, adică cu toate câmpiile, cu toate oraşele

şi cu multe sate care ar putea să fie adevărate staţiuni climaterice. Şi nu vom uita Marea,

dar nu Marea Constanţei şi a Techir-Ghiolul-ui, ci ne vom urca mai în sus, ne vom coborî

mai în jos, vom apuca apoi prin deltă şi vom lua Dunărea în răspăr, până la Orşova. Pentru

că, să ştiţi: Dunărea nu are numai Delta care merită să fie văzută, iar crap la proţap nu se

mănâncă numai la Vâlcov. Vom zăbovi apoi prin Banatul acela atât de bogat şi atât de

frumos, ne vom plimba pe câmpiile mănoase ale Bihariei şi vom urca în Sighetul

frumuseţilor şi al mizeriei. Nu vom uita Bucovina şi ţinutul Rodnei, nici şesul Basarabiei,

nici Bărăganul, nici, mai ales, valea Prahovei şi valea Oltului...

Şi vom trece mereu prin oraşe şi prin sate, de munte şi de şes, vom întârzia în

preajma unui monument, ne vom închina în faţa unei troiţe şi vom vorbi cu oameni.

Spuneam, mai înainte, că turismul nu se face cu program. Nici noi nu vom avea aci

un program. Vom vorbi despre ce ne cade la îndemână şi vom însoţi, mereu, cronicile

noastre cu observaţii şi cu îndrumări, foarte necesare tuturor.

Ni s’a’ntâmplat să vagabondăm mult în vremea noastră şi o facem şi astăzi, ca să

mai vedem locurile pe unde am răbdat şi pe unde ne-am bucurat, să ne-aducem aminte



unde am răbdat de foame în faţa unui petec de cer şi n’am mai fost ostenit la piciorul unui

munte. Ne cunoaştem ţara, îi cuoaştem toate luminişurile şi toate coclaurile, îi cunoaştem

oamenii şi cerul. Desigur, România nu are peisagiile Elveţiei, bunăoară, foarte majestoase

şi foarte dichisite, şi nici piscurile şi văile Tirolului - răsunând de chiotele specifice ale

călăuzelor. Şi nici hoteluri, şi nici case de adăpost - cu garoafe la balcoane - nu prea avem.

Iar vacile noastre sunt cam jigărite şi ciobanii noştri nu au pană la pălărie...

Dar uite, poezia ţinuturilor noastre este, parcă, mai aproape de Natură şi de

Dumnezeu, oamenii se simt la ei acasă, ca şi vacile, dealtfel ca şi florile. La noi toate se

simt acasă, pentru că toate sunt făcute, în primul rând, pentru noi. Poate că belşugul ăsta de

poezie ar trebui organizat, civilizat şi ordonat şi pentru altă lume care se orientează cu

fotografia în mână şi care caută ultimul confort într’o colibă din inima munţilor sau a

Deltei, pentru lumea aceea care vrea un răsărit de soare mereu acelaşi şi la ore fixe, care

vrea furtună la comandă - ca la cinematograf, aventuri în care să intervie ciobani cu

maniere de „lume bună” şi aşa mai departe... Aşa ceva nu avem, este adevărat. Aşa ceva se

găseşte numai în ţările care trăiesc din asta.

Poezia Ţării noastre este mai întâi poezie şi cunoaşterea ei presupune altă

înţelegere care să nu aibă trebuinţă de ghid şi de călăuze. Este o poezie oarecum primară şi

foarte românească, la noi este totul românesc, aşa cum, bunăoară, în Elveţia nu este totul

elveţian, cum în Franţa nu este totul franţuzesc, cum în Italia nu este totul italienesc. Avem

noi, se vede, pecetea noastră care este mai întâi a noastră. Munţii noştri îi poţi desluşi din o

sută de munţi că sunt ai noştri, precum poţi desluşi Marea noastră, câmpia noastră,

Dunărea noastră şi, mai ales, atmosfera noastră...

Se’nţelege că nu suntem împotriva unei organizări, ca să zicem aşa, a pitorescului

Ţării. Dar nu suntem pentru o organizare prea radicală, nu suntem pentru o civilizaţie prea

elveţiană. E bine să ne păstrăm pecetea noastră, să rămânem în atmosfera noastră şi în

mijlocul poeziei acesteia româneşti, atât de majestuoasă în sălbăticia ei, atât de duioasă şi

atât de pură...

ATHOSUL ARTISTIC

Marius Bunescu

Prin situaţia sa geografică, Muntele Athos a fost totdeauna mirajul corăbierilor

arhipelagului şi al locuitorilor coastelor

macedonene. Numele său era cunoscut

până departe, peste mări şi ţări, şi înainte

de era creştină adăpostea statui de zei

păgâni. Pe vârful muntelui, înconjurat

dimineaţa şi seara - ca şi atunci şi ca

totdeauna - de o aureolă ce se crede a fi

divină, încă din vechime se afla un

templu al lui Jupiter, care s-ar fi prăbuşit

la picioarele Maicii Domnului când, după

moartea lui Iisus, ar fi plecat - împreună

cu Sfântul Ion - pe o barcă, până în părţile Mănăstirea Vatopedi



acestea. Vârful, înalt de aproape două mii de metri şi mai tot timpul alb de zăpadă, era

considerat - şi în antichitate, şi în evul mediu - cel mai înalt vârf din lume, pentru că - în

forma lui curioasă, de piramidă ieşind brusc din mare - putea uşor să facă şi bucuria, şi

frica oamenilor - ce trăiau din poveşti şi eresuri. Se zice că, la apusul soarelui, umbra lui

ajungea până în insula Lemnos, cam la 70-80 kilometri spre est. Şi nu s-a ştiut niciodată

până unde ajungea umbra Olimpului - nu prea departe spre apus, mai înalt cu un kilometru

decât Athosul şi pe sub crestele căruia ducea, ca şi azi, drumul spre Salonic.

Podişul macedonean, scăpat din cleştele golfurilor Salonic şi Orfano, înaintează

în arhipelag în forma unei peninsule-Calcidică-, terminată, în lupta-i titanică - cu marea,

prin trei limbi stâncoase printre care Egeea îşi plimbă, mândră, apele albastre, de safir.

Limba dinspre răsărit a Calcidicei poartă numele Athosului, după muntele de la

extremitatea sud-estică. Iar pământul acesta, lung de 60 kilometri şi lat de 8,5, e ca o şa

stâncoasă ce nu trece de 5-600 metri înălţime şi poartă pe creastă un drum ondulat în tot

lungul lui, din care - prin văi sălbatice, stânci abrupte şi cascade pitoreşti, printre castani şi

aluni, printre lămâi şi portocali, printre dafini şi smochini, printre măslini şi leandri ca

stejarii - curg în toate părţile, spre marea înconjurătoare, poteci ce duc la mănăstirile de pe

litoral.

Aici, în tot timpul anului este verdeaţă şi căldură, iar asceţii, ca şi păsările

cerului, îşi găsesc hrana nu prea departe de ei, necerând-o nimănui şi trăind în atmosfera de

parfumuri pe care florile şi arborii sudici le împrăştie în jurul lor. Pentru ca teritoriul

acesta, bine delimitat pe trei laturi, să aibă hotar de veci şi spre nord, acolo unde pământul

se îngustează formând un gât de vreo doi kilometri prin care se leagă de peninsulă, a fost

tăiat un şanţ larg, de la un golf la altul, şi astfel, şi în această parte dinspre lume, Sfântul

Munte a fost închis, ştiindu-se până unde locul e al Maicii Domnului – patroana - şi de

unde începe viaţa plină de păcate a oamenilor. Până la acest şanţ pot să se apropie şi

femeile, dar trecerea lui le este oprită încă de la începutul secolului al XI-lea, deşi patroana

Muntelui Athos e însăşi Sfânta Maria. După legende, tăierea aceasta a fost făcută de

Xerxes şi ar fi fost, atunci, un canal adânc - pentru trecerea flotei sale ce mergea să se lupte

cu grecii, la Salamina. Dar drumul spre Salamina era scurt şi mai sigur prin altă parte,

astfel că trebuie să ne ferim de prea frumoasele legende şi să redăm locului rostul lui

adevărat.

La început, credincioşii nu se puteau convinge uşor să trăiască în comunităţi şi

astfel s-au aciuat prin ascunzişurile stâncilor din miazăzi, sub vârful aureolat pe care - în

locul templului sfărâmat al lui Jupiter - s-a clădit capela Sfintei Fecioare. Despre primii

anahoreţi şi eremiţi creştini se ştie, aici, încă din secolul IV. Au trebuit să treacă, însă,

câteva sute de ani şi ei să se înmulţească foarte pentru ca tot dintre ei să se găsească spirite

mai luminate, energice, spre a organiza viaţa de pe Sfântul Munte. În felul acesta au luat

fiinţă, prin secolul VIII, câteva grupări de case, ermitaje transformate apoi în mănăstiri ce

nu aveau o viaţă prea lungă, până ce, pe la mijlocul secolului X, anahoretul Athanasie,

prieten bun cu Nichifor Focas - el însuşi dornic a se retrage din viaţa agitată a Bizanţului -

şi după îndemnul şi cu ajutorul acestuia, a început a clădi o mănăstire după toate regulile,

Lavra de azi, care e considerată străbunica tuturor aşezărilor mănăstireşti de mai târziu.

Sute de călugări din toate părţile au venit, încă din primele timpuri, să trăiască în

regimul mănăstiresc - atât de combătut de anahoreţi, astfel că, la puţină vreme după aceea,

s-a clădit Ivironul, apoi Vatopedi. Cum teritoriul Athosului se umpluse de călugări - ce

trăiau fie prin mănăstiri ori schituri, fie prin chilii izolate ori văgăuni, încă din secolul X a



fost ales un centru al ţinutului, cu un şef spiritual. Acest centru, aşezat cam la mijlocul

peninsulei, este azi, ca şi atunci, Kareia - către care duc drumuri şi mai grele dinspre toate

mănăstirile. Iar viaţa călugărilor s-a reglementat de Sfântul Athanasie şi de împăraţii

bizantini Nichifor Focas, Ioan Tzimiskes şi urmaşii lor care au fost ctitorii mai tuturor

mănăstirilor athonite ce dădeau un prestigiu religios atât de mare imperiului. Ei le-au dăruit

averi şi odoare sfinte în care şi azi se mai slujeşte liturghia. Catolicii, îngrijoraţi de

strălucirea Athosului, încă de timpuriu au vrut să-l năruiască.

Pe la începutul secolului al XIII-lea, papa Inocenţiu III a ridicat nu departe de

Lavra, pe versantul nordic, o mănăstire catolică din care, însă, n-a mai rămas decât ruina şi

turnul Amalfitanilor ce se mai vede şi acum. Dar oştile papale au atacat şi cu armele locul

sfânt. Apoi cruciadele şi piraţii catalani şi sarazini au transformat în ruină multe mănăstiri

de acolo. Le-a fost dată însă voievozilor noştri să reclădească şi să întreţină opt dintre cele

mai importante mănăstiri, printre care şi Lavra Sfântului Athanasie, şi să dăruiască tuturor

celorlalte, timp de patru sute de ani, multe averi, spre a le asigura viaţa ce dăinuieşte şi

până astăzi. Cnezii sârbi şi ţarii bulgari, mai apoi şi ruşii, nu s-au lăsat mai prejos. Dar ei

şi-au clădit locaşuri pentru neamul lor şi până azi sunt tot ale neamului lor. Pe când boierii

şi voievozii noştri au dat mult şi pretutindeni, fără a fi cerut, în schimb, nimic, de la

nimeni. Şi astfel prin toate mănăstirile li se găsesc portretele şi urmele acestor danii, dar

nici o piatră de pe muntele Athos nu aparţine naţiei româneşti, deşi sunt câteva sute de

călugări români, răspândiţi prin chilii şi schituri, peste tot ţinutul. Oricum, pe Sfântul

Munte se aud, ca şi cu multe veacuri în urmă, toate limbile ţărilor ortodoxe. Iar viaţa din

mănăstiri este tot cea de acum o mie de ani, şi tot ca acum o mie de ani se slujeşte în

biserici, cu pompa cunoscută Bizanţului şi în odăjdii purtate de atâtea generaţii de preoţi,

de pe vremea Comnenilor şi Paleologilor până azi. O vizită pe Sfântul Munte este, de

aceea, o vizită în lumea de acum zece veacuri, pentru că numai aici nu s-a schimbat nimic

de atunci. Şi oamenii, şi obiceiurile, şi drumurile sunt aceleaşi. Sunt, pe Muntele Athos, 20

de mănăstiri, cele mai multe greceşti, stăpâne pe tot teritoriul şi cărora le sunt aservite toate

celelalte schituri şi chilii nenumărate aflate aici, ideea de stăpân şi slugă trăind în toată

amploarea şi pe acest pământ al păcii şi

contemplaţiei. Cum toate darurile au

fost primite numai de mănăstirile

principale, este evident că micile

aşezări răzleţe sunt construite şi pictate

la întâmplare şi nu vom găsi prin ele

vreo urmă de artă. Ctitorii mănăstirilor

mari au fost însă întotdeauna preocupaţi

de înfrumuseţarea locaşurilor ctitorite,

adunându-le lucruri preţioase de artă,

podoabe rare şi îngrijindu-se de pictura

lor interioară. De obicei, o mănăstire

atonită este o cetate închisă din toate părţile de ziduri încrenelate, iar clădirile ridicate în

cursul veacurilor au câte 4-5 etaje, pe suprafeţe foarte diferite. În centrul curţii interioare se

află biserica mănăstirii, faţă în faţă cu trapeza, adică sala de mâncare, ca un simbol veşnic

al credinţei şi al vieţii. Biserica numită catolică, spre deosebire de multele biserici mai mici

şi paraclise din incinta ori din afara mănăstirii, e de obicei joasă, ascunsă privirilor, are mai

multe turle şi e vopsită de jos până sus în roşu. Mai lângă toate bisericile se află câte doi

Lavra



chiparoşi gârboviţi, sădiţi de ctitori odată cu punerea temeliei după regula Sfântului

Athanasie de la Lavra, iar zidurile groase ale cetăţii pornesc câteodată de la marginea mării

şi suie coastele muntoase, spre a împrejmui tot ce ţine de mănăstire. Chiparoşii rari -

aproape negri - ies totdeauna în relief în mijlocul verdelui de toate nuanţele al arborilor ce

umbresc ţinutul. Unele mănăstiri sunt căţărate temerar pe vârful stâncilor, de pildă Simon

Petra, Grigoriu, Dionisiu, altele se află zidite în mijlocul pădurii ca mănăstirea bulgară

Zografu, cea sârbească Chilandaru, iar cele mai multe s-au ridicat în marginea mării, pe

platourile stâncoase ori pe şes, toate având câte un port al lor - pentru pescarii mănăstirii

ori aprovizionări depărtate. Arta la Muntele Athos e veche, ca şi instituţiile din peninsulă.

În conglomeratele de clădiri s-a păstrat linia largă, cu foarte puţine spărturi pentru ferestre

şi uşi. Adesea un relief sculptat este prins în zid, dar el e, de obicei, adus din altă parte.

Chiar ferestrele sculptate în piatră ale bisericilor sunt de origine străină. La Vatopedi se

află un frumos basorelief în piatră ce reprezintă pe Ştefan cel Mare. Zeci de balconaşe se

suprapun unele peste altele, în toate culorile, pe frontonul mănăstirilor. Unele aşezăminte,

ca de pildă mănăstirea Dionisiu ce nu se bucură de o suprafaţă prea largă, fiind construită

pe vârf de stâncă, lângă mare, e în întregime un perfect muzeu de artă bizantină, prin

construcţiile interioare cu coloane şi coridoare, prin curţile cu terase deasupra mării, prin

pictura păstrată încă originală în unele locuri şi unde se vede portretul voievodului român

Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie, împreună cu multe odoare ale acestuia şi ale altor

voievozi de-ai noştri. Mănăstirea aceasta e bogată apoi printr-o mulţime de obiecte de artă,

în argint, sculpturi în lemn, chivoturi, icoane, epitafe, patrafire şi manuscrise cu miniaturi

nepreţuite. Pictura prin bisericile Athosului e din diferite epoci, câteodată reîmprospătată

fără nici o pricepere, dar orice călugăr îţi va spune că biserica lui este pictată de însuşi

Pauselinos. Meşterul acesta bizantin a ajuns un zugrav legendar, pentru că nimeni nu ştie

precis în ce epocă a trăit. Unii îl încadrează în secolul XI, alţii în secolele XIII, XIV şi

chiar XVI. Se crede despre el că a zugrăvit toate bisericile de pe Sfântul Munte şi că nu

era altul să-l întreacă nici înainte, nici mai târziu. În realitate, numai în biserica Protaton

din Kareia, refăcută de Sfântul Athanasie şi pictată în 1293 odată cu biserica

Chilandarului, sunt rămase două fresce intacte care, după puritatea stilului şi fineţea

sensibilităţii artistului, par a fi zugrăvite de Pauselinos. În nici o altă biserică din Sfântul

Munte nu se găsesc picturi asemănătoare. Iar fragmentele de o calitate superioară ce se

găsesc în biserica şi trapeza Lavrei, la Kutlumus, la Xeropotam, Dionisiu, Xenofon şi

Dochiar, în inscripţiile aflate pe zid sunt din secolul XVI. Frescele celorlalte biserici sunt

făcute mult mai târziu, până în secolul XIX, în afară de cea de la Sfântul Paul, făcută la

1423 de Andronic din Bizanţ. Dar în toate bisericile, pictorii şi restauratorii au ţinut seama

de reguli permanente, astfel în toate bisericile se poate urma firul unei tradiţii care, dacă a

fost scrisă mult mai târziu, prin secolul XVI, ca acea iconografie creştină găsită aici pe la

1840, învăţăturile ei erau cunoscute şi urmate încă dintru început şi se credeau a fi fost

chiar învăţăturile lui Pauselinos. Dacă toate frescele bisericilor au fost prea des repictate,

icoanele au rămas intacte, în toată splendoarea lor veche şi le întâlnim cu bucurie şi prin

biserici, şi prin trapezele mănăstirilor. Ele erau pictate atât la Athos, cât şi mai departe, la

şcoala lui Teofan din Creta, alt mare şi caracteristic meşter zugrav. Teofan a creat acel stil

atonit, de expresie ascetică, care se urmează încă în pictura bisericească. Frescele de la

Xenofon şi Lavra din secolul XVI, în părţile unde au rămas curate, dau o probă evidentă de

pricepere a acestui excelent artist. Unele dintre icoane, de obicei cele bătute în argint şi

care o reprezintă pe Sfânta Fecioară, se zice că au făcut miracole.



Cea mai veche dintre acestea e Portaitisa şi ar fi venit în zbor de la Ierusalim -

prin secolul IX, fixându-se pe locul unde apoi s-a zidit mănăstirea Ivironului. E apoi

Madona cu trei mâini de la Chilandaru - din secolul XIV, Madona Paramithia de la

Vatopedi şi altele. De asemenea, icoana Sfântului Gheorghe de la Zograf, dăruită de Ştefan

cel Mare în urma victoriei de la Baia, şi una bătută în aur de macedoneanul Nicolae - din

secolul XVII - se află la Vatopedi. Mozaicul ce se întrebuinţase în secolul VI la Sfânta

Sofia din Constantinopol, la Sfânta Sofia din Salonic (marea cupolă de curând curăţată), la

Sfântul Vital şi Sfântul Apolinar din Ravena, apoi la San Marco din Veneţia - până în

secolul IX, la Athos n-a mai avut când să fie întrebuinţat, pentru că epoca de înflorire îi

trecuse, când lua viaţă Sfântul Munte şi când se întronase fresca. Totuşi, încercări rare s-

au mai făcut şi aici, astfel trei la Vatopedi prin secolul XIV unde se văd 10 mozaicuri

catolice din Bunavestire, la Xenofon prin secolul XIII şi la Stavrobikita prin secolul XII

(Sf. Nicolae). Se păstrează la Athos, însă, mozaicuri mici portative, făcute din bucăţele

milimetrice de argint, aur sau sticlă. Cel mai vechi dintre acestea este un Sfânt Ion din

secolul X, dăruit de Ioan Tzimiskes mănăstirii Lavra, unde se află şi azi. Apoi Sfânta Ana

de la Vatopedi, Madona de la Chilandara din secolul XIII şi Iisus binecuvântând, de la

Esfigmenu, care e o minune de răbdare şi realizare.

Unele iconostase au în locul icoanelor tot mozaicuri, atât cât se pot încadra în faţa

de sus a pupitrului. Sculptura în lemn păstrează de asemenea un rang înalt de veche nobleţe

la Athos. Uşile de la intrarea bisericilor, iconostase, catapetesme grele de reliefuri sculptate

sunt opere remarcabile din secolele XVIII-XIX, pe care le întâlnim la fiecare mănăstire. La

Xeropotam, prima cetate religioasă la care ajungem pe un drum de suiş greu şi obositor

după debarcarea la Dafui, uşile bisericii ne salută prin stemele româneşti sculptate pe ele şi

dăruite de voievozii noştri. Se află apoi reliefuri în metal preţios, cupe, sculpturi mici,

epitafuri rare, chivoturi şi bucăţi de lemn din crucea sfântă, îngrijite cu smerenie de

călugări, împreună cu fragmente de moaşte sfinte păstrate în relicvare ori lucrări artistice

de argint, cu reliefuri şi incrustaţii, ce dovedesc puterea credinţei celor ce strângeau

mădularele martirilor creştinismului.

Există la Sfântul

Munte mănăstirea Capso

Calivia, pe stâncile sudice, nu

prea departe de schitul cu

români Prodrom, în care

totdeauna a existat o şcoală

de pictură şi sculptură în lemn

şi de unde au ieşit zugravi

bisericeşti. Aici se pictează şi

azi icoane şi se sculptează

iconiţe de lemn şi cruciuliţe

de sidef ce se vând de

călugări la Ravena. Trebuie

să constatăm însă cu tot regretul că din şcoala aceasta nu ies decât lucruri mediocre, în nici

o legătură cu trecutul artistic al Muntelui Athos. Pe lângă pictură însă, Athosul posedă zeci

de mii de volume şi de manuscrise pe hârtie şi pergament, dintre care cele mai vechi sunt 8

foi de scrisori ale Sfântului Paul trimise din Salonic credincioşilor săi, apoi bule de aur de

la împăraţii bizantini şi miniaturi pictate pe evangheliare din secolele VII, VIII, IX şi mai

Mănăstirea Xeropotamu



târziu. Câteva mii de hrisoave şi alte acte numai de la voievozii români. Apoi găsim aici

manuscrisele Tratatului de botanică al lui Dioscoride, Geografia Ptolemeică, Psaltirea lui

Constantin Monomacul din 1050, Cartea de rugăciuni a lui Ion Crisostomul din 1400,

Psaltirea din 1200 cu 20 icoane-miniatură de

minunată fineţe şi sute de manuscrise de muzică

liturgică şi evangheliare din tot cursul celor zece

secole de viaţă religioasă.

Se poate spune astfel că întreg muntele

Athos e un muzeu permanent de artă bisericească

şi frumuseţe naturală şi ar trebui comitetele

internaţionale să ocrotească şi să facă cunoscut

peste tot pământul comorile ce stau ascunse prin

mănăstiri sau turnuri închise de secole cu câte 20

de lacăte. În aceeaşi vreme cu ridicarea bisericilor

de la Athos, se înfăptuiau şi la noi asemenea

lăcaşuri ale credinţei. Dar cu tot rostul acesta

vechi al Sfântului Munte, ce a strălucit zeci de

secole ca un far al ortodoxiei împlântat în

coastele arhipelagului şi cu tot fiorul de

credinţă ce încă şi azi ni-l poate da, putem

noi oare uita că o viaţă asemenea celei de

aici am avut-o şi pe plaiurile noastre?

Lăsând înapoia noastră bisericile joase,

vopsite cu roşu ce ne înfricoşează câteodată,

putem să nu ne gândim la frescele de sute de

ani mereu proaspete şi nerefăcute de nimeni,

pe dinăuntru ca şi pe dinafară, ce ne înalţă

sufletul privindu-le, la mănăstirile

bucovinene, veritabile muzee de artă

bisericească, ca şi cele de la Horez ori

Curtea de Argeş? Sufletul românesc a legat totdeauna

credinţa sa de artă şi a creat în felul acesta

opere preţioase şi nepieritoare. Ele sunt

aproape de noi. Trebuie să le vedem mereu.

Icoana Sf. Pavel (Xeropotamu)

Marius Bunescu



ROMANAŢI - HOTAR DE SUFLET

Gheorghe BĂNICĂ

„ Mărire celor ce păzesc datinile naţionale.

Prin dânşii nu va pieri dintre noi sentimentul

de evlavie, de pietate, de dreptate şi de unire,

ce sunt baza puternică pe care se razimă fiinţa

şi fericirea unei naţii.”

Gheorghe Asachi

Judeţul Romanaţi, din nefericire desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6

septembrie 1950, a fost una dintre cele 32 de unităţi administrative ale Regatului României

şi singurul dintre cele cinci judeţe ale Olteniei care, aşa cum afirma academicianul Răzvan

Theodorescu în conferinţa ţinută pe

scena Teatrului Naţional din Caracal în

23 noiembrie 2014, evocă latinitatea

poporului român. În sprijinul acestei

afirmaţii vine şi „Dicţionarul geografic

al judeţului Romanaţi”, publicat în anul

1889, unde se arată: „cuvântul derivă

din vorbele: Romana-natio ori Roma-

nati, de unde prin contopire ar fi ieşit

Romanaţi, şi de aicea, iacă termeni ce

arată că suntem originari din Italia, ba

chiar născuţi la Roma şi aduşi în

câmpiile Daciei de Împăratul Traian”.

Situat în partea de sud-est a

Olteniei, cu o suprafaţă de 3560 kmp,

mărginit de malul drept al Oltului pe o

lungime de 94 de km şi mângâiat în

partea de sud de apele prietenoase ale

Dunării de-a lungul a 59 de km,

învecinat cu Doljul la vest şi Vâlcea la

nord, judeţul Romanaţi, după cum se

arată în „Documenta Roumaniae Historica”, vol. I [1], este menţionat documentar pentru

prima dată la 1 august 1496.

Existenţa, evoluţia şi trecutul judeţului Romanaţi au scris pagini memorabile în

istoria naţională a românilor. De aceea, a fi romanaţean este foarte important şi orice trăitor

în hotarele fostului judeţ Romanaţi trebuie să conştientizeze acest lucru. Romanaţiul

trebuie să fie perceput drept un loc ce are o substanţă spirituală de sine stătătoare care dă

celor care-şi duc aici traiul de zi cu zi o anume individualitate şi o personalitate ce-şi trag



esenţa din vocaţia istorică a acestui hotar ca o mică patrie care în marea patrie, România,

îşi are un loc cu totul special.

Aici, pe pământ romanaţean, s-au păstrat tradiţiile bizantine şi balcanice, tradiţiile

celei de-a doua Rome, aici s-a păstrat o identitate de stâncă neclintită de-a lungul celor

1 000 de ani de năvăliri barbare. Întreaga viaţă social-economică şi culturală, alături de

tumultoasa lui istorie cu lumini şi umbre, îi conferă acestui areal vocaţia de vatră de ţară şi

de hotar de suflet.

Hotar de suflet deoarece pământul judeţului Romanaţi musteşte de dovezi

materiale incontestabile care atestă existenţa şi identitatea celor care sălăşuiau pe aceste

meleaguri încă din vremuri preistorice. Cercetătorul Nicolae Densuşianu arată că aici a

fost „prima patrie adoptivă pentru masele mari de păstori cari veneau cu căpeteniile, cu

triburile, cu zeii şi cu turmele lor din Asia spre Dunăre” [2]. Aici s-a dezvoltat una dintre

cele mai puternice culturi neolitice, piesele de ceramică, cu o vechime de peste şase mii de

ani, descoperite în şantierele arheologice deschise în judeţ fiind dovezi de necontestat. La

acestea se adaugă, pe teritoriul „celui mai bogat judeţ în vechi denumiri romane”, urmele

cetăţilor Antina, Romula, Celei, Castra Nova, Islaz, Slăveni şi Vădastra [3]. Fiind situat pe

valea Oltului, teritoriul judeţului s-a aflat în inima Daciei Traiane, în drumul legiunilor

romane către Apulum. Faptul că prezenţa romană a fost aici foarte intensă o dovedesc

descoperirile arheologice de la Romula, Reşca de astăzi, unde se pare că a fost capitala

Daciei Inferioare. După ce Dacia a fost părăsită de către legiunile romane, sub Aurelian, în

Sucidava, Celeiul de azi, au rămas totuşi importante formaţiuni militare, ca santinele

înaintate ale imperiului.

Hotar de suflet - pentru că judeţul Romanaţi nu a dat numai muncitori harnici ai

ogoarelor, crescători de animale ori negustori de cereale, ci şi o întreagă pleiadă de oameni

importanţi ai acelor vremuri: fraţii Buzeşti din Călui, viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul,

Popa Stoica din Fărcaşele, erou de baladă din oastea aceluiaşi Viteaz, domnitorul luminat

Matei Basarab, ctitor de biserici şi protector al culturii, pandurii lui Tudor Vladimirescu,

haiduci luptători pentru dreptate ca Iancu Jianu şi Mereanu, Popa Şapcă din Celei,

revoluţionarul de la 1848, cel care ridică aici stindardul

libertăţii şi drepturilor celor obidiţi şi mulţi alţii.

Hotar de suflet - fiindcă istoria judeţului ne aduce

dovezi remarcabile de continuitate şi particularitate care-i

scot în evidenţă atât condiţiile favorabile dezvoltării

economice, cât şi existenţa unei vieţi sociale şi culturale

deosebite. Locuitorii judeţului au fost participanţi activi la

toate marile evenimente ale devenirii şi afirmării

naţionale: mişcarea revoluţionară condusă de Tudor

Vladimirescu, Revoluţia de la 1848 care a început chiar pe

teritoriul judeţului prin Proclamaţia de la Islaz,

evenimentele premergătoare Unirii Principatelor,

caracalenii alegând chiar un deputat pentru Divanul Ad-

hoc, Războiul de Independenţă.

Romanaţenii s-au înrolat cu entuziasm în unităţile

luptătoare care au scris pagini de eroism în cele două

războaie mondiale, precum şarja de la Robăneşti, unde pe

pământ romanaţean s-au jertfit până la unul vitejii care-şi

Figurină din Cultura

Vădastra



doreau să vadă steagurile româneşti victorioase pe culmile Carpaţilor.

Hotar de suflet - pentru că romanaţenii îşi păstrează tradiţiile, obiceiurile,

cântecele, dansurile şi sărbătorile în care îşi arată bucuria, speranţa şi iubirea, hotărârea de

a nu se lăsa înfrânţi de necazuri şi neajunsuri. Căluşul, dansul cu origini precreştine care

reuneşte pe aceeaşi scenă trei generaţii de dansatori ai luminii, hora ca la Romanaţi jucată

în portul popular romanaţean, redescoperirea modului în care se plămădea ceramica de

Vădastra, primul sărut lângă ulciorul plin cu apă vie, căsătoria însoţită de căratul apelor

miresei, obiceiurile de Dragobete, Rusalii ori Sânziene sunt comori vindecătoare de suflete

pe care nu ni le poate lua nimeni. Acestea sunt păstrate de către romanaţeni într-un colţ de

suflet, într-o cămară a inimii lor şi atunci când apare pericolul ca aceste comori să fie date

uitării fac tot ceea ce este posibil pentru a le readuce la suprafaţă şi a le da o nouă viaţă.

Capitala judeţului Romanaţi a fost oraşul Caracal. Acesta a fost la început o zare

de câmpie bătută de Crivăţul de la nord-est şi locuită de triburile de pelasgi care au

transmis posterităţii amintiri despre existenţa şi faptele lor sub forma unei diversităţi de

obiecte scumpe şi arme îngropate odată cu gloria celor decedaţi.

A fost apoi o palmă de pământ dintr-o câmpie mănoasă care, odată cu Zefirul de

sud, i-a atras pe cuceritorii romani. Împăratul Traian a adus aici legiuni şi colonişti chiar

dintre cei născuţi la Roma. Aceştia au ridicat în vecinătate cetatea Antina, locuită de

străjerii drumurilor spre capitala Daciei. Aici vine în anul 215 Antoninus Caracalla pentru

a-i goni pe goţi şi pentru a da, probabil, un nume aşezării care va prospera apoi odată cu

ridicarea cetăţilor de apărare şi apariţia drumurilor care se intersectau în apropiere.

A fost mai apoi un sat care şi-a păstrat identitatea de-a lungul năvălirilor şi

potrivniciilor vremurilor de demult, în care viaţa socială şi istoria ne apar precum negurile

din basmele copilăriei. Istoria lui se luminează la 17 noiembrie 1538, când domnitorul

Radu Vodă Paisie îşi miluieşte un boier credincios cu două moşii cumpărate de la „jupâniţa

Marga din Caracal cu 30.000 aspri”. La hotarele aceluiaşi sat îi bate Mihai Voievod pe

turcii năvălitori, în anul 1597. Tot aici, Viteazul îşi durează o curte şi o biserică - în a cărei

pisanie citim astăzi: „Cu ajutorul Tatălui, cu binecuvântarea Fiului şi cu puterea Duhului

Sfânt, ziditu-s-a din temelii acest Sfânt Lăcaş cu hramul «Intrarea în Biserică a Maicii

Domnului», de către Drept Credinciosul Voievod martir al neamului românesc Mihai

Viteazul, în jurul anului 1597, construind în preajma ei o curte domnească, în târgul

Caracal. Matei Vodă Basarab şi Drept Credinciosul Sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu

au extins şi consolidat Sfânta

Biserică…” Aici Viteazul se

opreşte periodic, pentru a-şi pune pe

hârtie visele de unire în documente

care aveau formula de încheiere

„dat la curtea mea domnească din

Caracal” [4].

A fost loc, de curaj şi

răzvrătire, al Jianului care şi-a

sacrificat confortul vieţii de

boiernaş pentru ca, împreună cu

tovarăşii săi, să facă dreptate,

ridicându-se împotriva fanarioţilor,

lacomi şi nemiloşi.

Peretele vestic al Bisericii Domneşti, cu pisania

şi ctitorii



A fost loc de sărbătoare, la 11 iunie 1848. Atunci, clopotele bisericilor i-au chemat

pe locuitorii îmbrăcaţi de sărbătoare, cu cocarde tricolore în piept şi săbii la cingătoare, să-i

întâmpine pe revoluţionari şi guvernul lor provizoriu. Mulţimea „înfierbântată de intrigă şi

neastâmpăr” [5], adunată în Târgul de săptămână, asistă la arderea „Regulamentului

organic”, în vreme ce un teasc de tipar aşezat într-un car tipărea „Proclamaţia guvernului

provizoriu” şi „Proiectul de constituţie”, documente aprobate în entuziasmul general al

celor prezenţi.

A fost un ţinut al credinţei şi facerilor de bine prin care boierul Constantin

Filipescu, în mai 1797, şi-a dăruit moşia „orăşenilor dela Caracal şi Biserica de acolo,

unde să se ţie şcoală de învăţătură copiilor, purtând grija cu a lor cheltuială pentru toate

orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcoalei... în toată vremea” [6]. I-au urmat

exemplul, donând din avutul lor instituţiilor de binefacere sau celor publice, Constantin

Poroineanu, N. R. Locusteanu, I. Hagiescu-Mirişte, C. Prejbeanu, Elisa Roman şi Ion

Zaman.

A fost oraşul capitală de judeţ în care proprietarii de moşii au avut ştiinţa de a

folosi spre mai binele lor bogăţia naturală a pământului roditor de câmpie. Băltăreţul de la

est, încărcat deseori de ploi binefăcătoare, făcea ca recoltele de cereale să aducă venituri

frumoase negustorilor de frunte. Aşa au devenit amintire bieţii lampagii care cutreierau

străzile în prag de seară cu feştila aprinsă pentru a da foc felinarelor. Aşa au răsărit în locul

bordeielor case trainice şi impunătoare puse în operă de arhitecţi străini, au apărut băncile,

teatrul, societăţile comerciale, iluminatul electric, magazinele cu marfă de la Paris, pavajul

şi trotuarele, cazinouri, restaurante, librării şi cafenele.

A fost apoi un oraş al transformărilor dictate de războaie, regimuri şi conducători,

cu sistematizări şi demolări, cu industrie, armată şi un Cerc Militar monumental, cu şcoli,

licee şi un spital, cu o evoluţie având lumini şi umbre, oraş în care cea mai mare parte a a

locuitorilor lui a stat sub vremuri.

Este acum un municipiu care se întinde pe o suprafaţă de 72 kmp, în câmpia care-i

poartă numele, cu patru cartiere de locuinţe şi peste 5000 de case, cu un teatru ca un

giuvaer repus în valoare şi o sală polivalentă modernă, cu un parc monument al naturii şi

sute de clădiri de patrimoniu şi monumente legate de evenimente, eroi şi oameni de seamă

care au fost legaţi, într-un fel sau altul, de această bornă a sufletului lor.

Este acum locul în care o plimbare prin Parcul Constantin Poroineanu şi pe străzile

încărcate de amintiri înseamnă o călătorie prin istoria, cultura şi viaţa unor oameni ai

locului sau nu, dar care au ştiut că au trecut prin viaţă cu un anumit scop. Ei sunt cei care

au realizat la timp că răul şi urâtul triumfă atunci când oamenii buni şi dăruiţi stau

deoparte: Mihai Viteazul, Constantin Poroineanu, Haralamb G. Lecca, Mihail Bibian,

Mihai Eminescu, Tudor Vladimirescu, Toma Ruşcă, Constantin Daniel Rosenthal, George

Enescu, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru.

Este acum laboratorul în care se nasc energii prin care se redescoperă strălucirea şi,

în acelaşi timp, modestia unor spirite care s-au născut aici, ducând apoi în lumea largă

rodul muncii lor de o viaţă: Marius Bunescu, Virgil Carianopol, Nicolae Paul Mihail, Neda

Marinescu, Radu Şerban, Mihai Uţă, Gheorghe Teodorescu-Romanaţi, Ştefan Braborescu,

Vasile Maciu, Cristea Mateescu.

Este acum o scenă minune unde, prin implicarea caracaleanului Marius Tucă, vin

de câţiva ani cele mai mari teatre din ţară, cu actori uriaşi, care înnobilează spiritul

spectatorilor, făcând - în cinstea lor - roluri memorabile: Radu Beligan, Victor Rebenciuc,



Mariana Mihuţ, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă, Tudor

Gheorghe. Pe acceaşi scenă minune au conferenţiat, prin strădania profesorului universitar

doctor George Dincă, preşedintele de onoare al Asociaţiei „Fiii şi Prietenii Caracalului”,

academicienii Răzvan Theodorescu, Eugen Simion şi Solomon Marcus.

Este acum o simeză sentimentală, cu armonii de suflet şi metafore vizuale, unde

expun acasă artişti caracaleni de talent şi cu o operă unanim recunoscută: Sorin Chirimbu,

Vintilă Mihăescu, Virgiliu Dan Dimulescu.

Este acum o catedră universitară universală, transformată într-un pupitru magic de

la care omul de spirit, care a stat alături şi a discutat cu marii matematicieni Grigore

Moisil, Nicolae Teodorescu şi Caius Iacob, caracaleanul George Dincă, îşi pune sufletul în

palmele celor care-l ascultă cu inima deschisă.

Este acum atât turnul de fildeş din care coboară printre caracaleni membrii ai

Uniunii Scriitorilor Aurelian Titu Dumitrescu, Paul Aretzu, Corneliu Vasile şi Ion Catrina,

cât şi vitrina plină cu nenumărate trofee şi titluri de campioni naţionali obţinute de sportivii

caracaleni, îndeosebi de handbalistele junioare - susţinute financiar de către părintele lor,

domnul Marian Doldurea. Acelaşi om cu un suflet uriaş de romanaţean şi caracalean

veritabil este şi un neobosit mecena a ceea ce se face pentru aducerea la lumină a valorilor

din trecutul cultural, istoric şi arhitectural al acestor locuri.

Va fi atât un oraş conectat la proiectele de modernizare şi sistematizare care să ţină

seama de unicitatea caselor de patrimoniu şi grija pentru protejarea mediului, cât şi un oraş

al faptelor care zidesc, al aspiraţiilor spre lumină şi al amintirilor despre sărbătorile

spiritului.

Caracalul vine din istoria de început a Ţării Româneşti şi a fost capitala judeţului

Romanaţi. Astăzi, prin valoarea elitelor lui, este recunoscut drept capitala culturală a

judeţului Olt şi va fi un alt hotar de suflet al celor care, deşi plecaţi pe alte meleaguri, îl

păstrează permanent în fiinţa lor.

Închei cu una dintre concluziile conferinţei academicianului Răzvan Theodorescu,

despre care aminteam la început: nu trebuie să uităm că acest hotar al fostului judeţ

Romanaţi este „un concentrat de Românie care vorbeşte despre lucrul cel mai important,

alături de statalitatea românească, şi anume despre latinitatea românească” [8].

De aceea, trebuie să facem şi imposibilul pentru ca tot ceea ce înseamnă Romanaţi

şi romanaţean să fie păstrat, prin toate mijloacele, în conştiinţa tuturor şi să fie dus mai

departe, în viitorime.

A fost, este şi va fi… ROMANAŢI!

A fost, este şi va fi... CARACAL!

Note

1. Ion Zăuleanu, „Judeţul Romanaţi în izvoare documentare”, revista „Memoria Oltului şi

Romanaţilor”, nr. 11(45)/2015

2. Monografia Judeţului Romanaţi, editura Ramuri S.A., Craiova, 1928

3. A.D. Xenopol, „Istoria Românilor din Dacia Romană”, vol I

4. Monografia Judeţului Romanaţi

5. Ibid.

6. Ibid.

7. Ibid.

8. Revista „Vitralii romanaţene” nr. 1-2(26-27)/2015



ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (IV)

Marius Bunescu

Când mă gândeam că voi pleca în Italia, aveam certitudinea că, în puţină vreme,

am să învăţ limba ţării unde urma să-mi fac studiile. În Germania nu puteam avea aceeaşi

siguranţă. Pentru început mă înarmasem, e adevărat, cu o broşură cuprinzând cuvinte şi

dialoguri uzuale în asemenea împrejurări, dar vai, câtă diferenţă între cuvântul scris şi cel

vorbit, mai cu seamă într-o ţară cu atâtea dialecte! Îmi procurasem un plan al oraşului şi

astfel, ajungând la München, m-am descurcat uşor. În orice caz, hamalul m-a înţeles şi

mi-a depus bagajul la ghişeul respectiv. Sigur de mine, m-am îndreptat apoi spre Academia

de Arte Frumoase, parcurgând centrul oraşului, adică partea lui istorică.

Academia era situată într-un cartier mai nou, spre nord, nu departe de Universitate.

La ora aceea matinală, tineretul studenţesc inunda străzile înconjurătoare. Acolo trebuia să

întâlnesc pe cei doi colegi: Nicolae Mantu şi George Russu, cărora mă recomandase

Hîrlescu.

Dar oricât de iute de picior fusesem, nu i-am mai găsit în oraş; plecaseră cu şcoala

la cursurile de vară, astfel încât a trebuit să mă descurc singur. Conducându-mă după

micile afişe ce anunţau camere ,,de închiriat”, am vrut să mă asigur în primul rând de

locuinţă. Am închiriat o cameră nu prea departe de Academie, la etajul III al unei clădiri,

unde, după vreun ceas, îmi aduceam şi bagajul de la gară. Partea cea mai grea se rezolvase,

iar de rest nu mai aveam teamă.

Mantu plecase la München în

1905. Înainte fusese desenatorul ziarului

,,Dimineaţa”, astfel că îmi era bine

cunoscut. La München a făcut studii

strălucite cu prof[esorul] Heinrich Zügel,

pictor animalier, pregătindu-se pentru

unele compoziţii cu bătălii şi cai. Cât

priveşte pe Russu, originar de prin

Năsăud, a lucrat cu prof[esorul] Wilhelm

Dietz, pregătindu-se mai mult pentru

pictura bisericească; mai târziu, în ţară a

executat asemenea lucrări.

Hazlie a fost întâlnirea acolo cu

Mützner. Mă dusesem să-i caut pe cei doi,

după recomandaţia lui Hîrlescu; la

secretariat mi s-a indicat numărul

atelierului. De la un student ce mi-a

deschis, am aflat că Russu nu lucrează

acolo, iar Mantu era plecat din oraş.

Revenind la secretariat, mi s-a comunicat

că totuşi ,,rusu” e acolo; mă duc din nou la

atelier, dar studentul, acelaşi, m-a asigurat

de contrariul. Necăjit, am scăpat atunci o



înjurătură românească, la care studentul mi-a răspuns înveselit:

-Apoi, de ce nu vorbeşti aşa, domnule?...

Era Mützner!

La universităţile germane cursurile erau grupate pe semestre; un student putea face

un semestru într-un oraş şi următorul într-altul, după profesorul şi materia ce-l interesa.

Academia de Arte Frumoase, una dintre cele mai înalte şcoli ale Münchenului, avea acelaşi

regim. Deşi cu rang de universitate, nu cerea la admitere bacalaureatul, ci numai un riguros

concurs de specialitate. Se ţineau anual două concursuri, la fiecare început de semestru.

Studiile de atelier se făceau chiar de la început după modelul viu, şi-am fost foarte

intimidat în faţa omului gol după care trebuia să fac primul studiu de nud, piatra de

încercare pentru un candidat.

La şcolile de artă müncheneze veneau studenţi din toată lumea şi chiar artişti

formaţi cărora le plăcea să trăiască şi să lucreze în atmosfera aceea artistică. Pentru

pregătirea concursului, m-am înscris la o şcoală particulară, deschisă şi în timpul vacanţei

de vară.

Printre studenţii români de la München se afla în timpul acela şi Lascăr Vorel, din

Piatra Neamţ. Era copios dotat cu o bursă de la familie şi îşi alesese o reşedinţă artistică

din cele mai frumoase, de unde, poate, n-ar mai fi plecat niciodată. Destui artişti străini

aşezaţi acolo, se simţeau în capitala Bavariei ca în vechea Athena, ori în Florenţa

Renaşterii. Vorel trecuse pe la Academia müncheneză, unde lucrase în atelierul lui Franz v.

Stuck. Găsindu-şi mijloace de expresie personale, căuta, rupând podurile oficiale în urma

sa, să intre în viaţa artistică locală prin lucrări ce apăreau în revistele timpului.

Era pe vremea lui Kandinski şi a altor doi - trei pictori de acelaşi crez care

înfiinţaseră societatea artistică ,,Der blau Reiter” (Călăreţul albastru); făceau expoziţii şi

scriau teorii ce negau orice legături dintre artă şi natură, arta trebuind, după spusa lor, să

exprime forţele cosmice ce depăşesc omul!

Vorel se întâlnise cu Kandinski în atelierul lui Franz v. Stuck, unde lucraseră

amândoi, dar nu se antrenase în mişcarea acestuia. În căutările sale, adoptase totuşi un stil

personal care l-ar fi dus poate mai departe, dar războiul îl prinsese încă la München şi i-a

scurtat viaţa într-un lagăr de concentrare.

Deşi singur, nu m-am simţit prea străin la München în vara aceea. Oamenii erau

comunicativi şi binevoitori. Minunate locuri de excursii, împrejurimile bogat împădurite

ale oraşului care trebuie să fi fost un centru important în antichitate, mai păstrau încă

intacte multe drumuri, valuri şi ruine din epoca romană, bine determinate pe hărţile locale.

Pe lângă lucrul în atelier, cercetam cu aviditate muzeele şi expoziţiile care

însemnau pentru mine o a doua şcoală. La copii după maeştri nu mă îndemnam. Mai

folositor mi se părea a citi opera lor. O copie, oricât de bună, rămâne artificială.

Prin muzee, auzeam câteodată vorbindu-se româneşte; acolo, printre străini, limba

noastră mi se părea şi mai frumoasă. Adesea m-apropiam de cei ce o vorbeau, ca s-o aud

mai bine, dar din teama de a nu fi inoportun, arar deschideam vreo discuţie cu aceşti

călători estivali.

Adusesem cu mine vioara şi în timpul singurătăţii de peste vară îmi vărsam pe

coardele ei aleanul. Către toamnă au început însă a se înapoia studenţii, şi astfel viaţa şi-a

reluat cursul normal. M-am împrietenit atunci cu Aurel Vlaicu, student al Polotehnicii; el

mi-a ales şi o bicicletă ieftină de la vechituri care a fost însă atât de rezistentă încât m-a



purtat peste patru ani pe toate drumurile bavareze şi tiroleze, în afară de timpul când

aştepta s-o scot de la ,,muntele de pietate”. La sfârşit am vândut-o, chiar cu beneficiu…

Aurel Vlaicu fusese cucerit de ideea zborului şi încă de pe băncile şcolii rămânea

cu ochii aţintiţi asupra evoluărilor aeriene ale păsărilor. Ar fi vrut şi el să zboare, dar cum?

Spiritul de iniţiativă şi agerimea minţii l-au luminat să-şi facă primul planor, apropiindu-se

astfel de înfăptuirea invenţiei sale. După terminarea liceului, Vlaicu s-a oprit mai întâi la

Politehnica din Budapesta, dar negăsind acolo condiţii favorabile, a plecat la München,

unde şi-a lămurit definitiv viziunea, dar unde, totuşi, nu îşi putea realiza avionul. Acolo

l-am întâlnit şi am fost martor zilnic al străduinţelor sale. Lucra la o maşină ce n-avea

nimic asemănător cu altele, iar camera lui de student părea mai mult un atelier mecanic.

După un timp, sperând să intereseze pentru invenţia sa nişte industriaşi, s-a angajat

ca inginer la o fabrică de automobile de lângă Frankfurt, dar nici fabricanţii aceştia nu i-au

arătat înţelegerea necesară. Cutezător din fire, Vlaicu nu s-a descurajat însă niciodată.

Reuşind la examen, am devenit student, mai întâi la clasa de desen a profesorului

Gabriel von Hackl, apoi în clasele de desen şi pictură ale profesorului Hermann Groeber.

Lucrările teoretice: anatomia, perspectiva, istoria artelor, istoria universală, arhitectura etc.

se făceau la facultăţile respective ale Universităţii şi Politehnicii, împreună cu ceilalţi

studenţi.

În oraşul acesta, universitar prin excelenţă, un tânăr iubitor de cultură găsea largi

posibilităţi de informaţie, iar eu, fireşte, căutam a trage cât mai multe foloase.

Eram antrenat în munca de student, când, în primăvara lui 1907, izbucnind

răscoalele ţărăneşti la noi, am fost chemat telegrafic la mobilizare. Îndurerat, după o aprigă

judecată, m-am hotărât să nu plec, evaluând în acelaşi timp toate consecinţele acestei

hotărâri. Ca atare, am fost nesupus la mobilizare. Om bătrân, veteran de la 1877, cu pieptul

plin de decoraţii, tata s-a dus la regiment să dea unele explicaţii. A fost însă insultat de

comandantul unităţii. Totodată mi s-a tăiat bursa de judeţ. Nu împlinisem astfel un an de

studii şi începeau greutăţile.

Oricât îi ţineam în frâu, banii cu care venisem la München se cam topeau, iar alţii

nu se vedeau venind din nici o parte; socotelile de acasă erau departe de a se potrivi cu cele

din străinătate. Eram deci în pericol de a rămâne fără subsidii; bicicleta, ceasul şi vioara, pe

care le-aş fi putut vinde, nu însemnau decât un paliativ.

Am scris atunci direcţiei portului constănţean, cerând de lucru pentru lunile din

vacanţa mare apropiată. Speram să pot face iarăşi economii. Răspunsul inginerului Ion

Pâslă, noul director, a fost foarte încurajator: îmi propunea să termin în primul rând trei

panouri începute de mine înainte de plecare (nu găsise continuator), rămânând să-mi caute

după aceea şi alte lucrări, mai substanţial plătite.

Astfel, la încheierea semestrului de vară, după ce câştigasem prima menţiune a

Academiei, am plecat cu vaporul spre ţară, îmbarcându-mă la Pasau, pe Dunăre, în

apropierea frontierei austriece. Drumul era mai lung în felul acesta, dar mai ieftin şi cu o

reducere pentru studenţi; ineditul şi frumuseţea peisajului compensau din plin oboseala.

De la Viena îmi continuam drumul cu un vapor mai mare, până la noi în ţară. La

escale mai lungi am vizitat muzeele, atât la Viena cât şi la Budapesta, însă cam pe fugă din

cauza împrejurărilor; studiile mai sistematice le-am lăsat pentru mai târziu.

La Belgrad vaporul ajungea noaptea, dar ridica ancora abia în dimineaţa zilei

următoare, pentru ca trecerea pe la cazane să se facă ziua. Oraşul bine luminat mă invita

parcă să-i fac o vizită. Am pornit astfel spre partea lui mai agitată, bătându-i străzile până



spre ziuă. Când am ajuns în port, marinarii tocmai ridicau puntea. Se obişnuiseră însă cu

mine şi-au lăsat-o iarăşi; mă găseau poate într-o ureche, căci le mai făcusem câteva pozne.

Îmi petreceam vremea mai mult la prora vasului, în bătaia vântului şi mă

înnegrisem de parc-aş fi fost pus la afumat… Bucuria mi-era însă fără margini, căci pentru

prima oară veneam în atingere cu lume atât de diferită, pe vapor şi prin zecile de porturi

dunărene, de la Pasau şi până-n ţară. Am parcurs o distanţă de peste 1 500 de mile, mai tot

timpul printre munţi, făcând cunoştinţă cu cetăţile puternice în faţa cărora, pe vremuri,

tremurau popoarele.

Dorinţa mea ar fi fost să merg până la sfârşitul Dunării, dar a trebuit să mă opresc

la Corabia, de unde, cu trenul, urma să ajung la Caracal, pentru a face rost de bani de drum

până la Constanţa. Dar nici până la Caracal nu mai puteam ajunge, pentru că de vreo două

zile nu mai dispuneam de nici un gologan, nici măcar pentru hrană. Şeful gării s-a arătat

foarte înţelegător; mi-a dat biletul pe datorie.

Aflat din nou la Constanţa, am fost întâmpinat cu multă bunăvoinţă. Cum se

apropia inaugurarea portului, am lucrat cu spor cele trei panouri începute încă înainte de

plecarea la studii. Munca din vara aceea mi-a adus banii necesari unui alt an de studii la

München.

Pe Hîrlescu nu l-am găsit în oraş; se mutase între timp la Tecuci, de unde trimitea

lucrări la expoziţiile bucureştene.

Intrând la Academie, nu întrerupsesem relaţiile cu şcoala particulară a profesorului

Groeber unde-mi făcusem pregătirile pentru concurs şi unde începeam a avea unele

avantaje. Făceam progrese şi profesorul ţinea să lucrez mai departe şi în atelierul său, unde

veneau studenţi şi de la alte şcoli. Un coleg de atelier, om matur, american din cei cu

resurse, mi-a cumpărat unele studii.

La München mai era şi o altă clientelă amatoare de picturi originale, fie ele chiar

ale elevilor; negustorii de culori şi rame veneau la sfârşitul săptămânii prin ateliere şi

alegeau din studiile noastre pe acelea ce li se păreau mai potrivite, le înrămau şi le vindeau

apoi muncitorilor şi ţăranilor din localităţile apropiate.

Pe de altă parte, bucurându-mă de simpatia colegilor şi a profesorului căruia i se

cerea să renunţe la şcoala sa particulară, întrucât avea catedră la Academie, el mi-a

încredinţat conducerea şcolii, consolidându-mi în felul acesta situaţia. După trei ani la

München, începeam aşadar să umblu pe picioarele proprii.

Tot acum au mai intervenit şi alte schimbări în viaţa mea. Studenţii români de la

cele trei universităţi müncheneze înfiinţaseră mai demult o societate a lor- numită ,,Patria”.

În 1909, număra vreo 60 de membri. De obicei, preşedintele societăţii provenea dintre

studenţii de la Politehnică sau de la Universitate, dar de data aceasta, umblând a fi reales

un nou comitet, se hotărâse a fi unul de la Academie, dându-mi-se întâietate.

… Între timp ajunsesem a vorbi destul de bine limba lui Goethe, întrucât localnicii

nu credeau c-aş fi străin. Doream să cunosc mai de aproape viaţa studenţilor germani şi

colegii mi-au înlesnit intrarea în societatea lor. Datorită situaţiei mele de la ,,Patria”, am

fost încadrat de-a dreptul ca ,,Fuchsmaior”, echivalent cu vicepreşedintele.

Oraş de munte, dăruit cu un climat proaspăt şi întăritor, Münchenul nu te lăsa să

trăieşti în amorţire. Locul mi se potrivea de minune; dacă mai înainte nu cunoscusem decât

înotul, ajunsesem acum să practic mai toate sporturile, printre care şi cel cu spada,

tradiţional printre studenţi.



După răsunătoarele lui succese de zbor, Aurel Vlaicu şi-a construit un nou aparat,

iar în iarna lui 1911 a plecat la Paris, să-şi comande un nou motor. Cu prilejul acesta, s-a

oprit la München pentru a-şi revedea prietenii. S-a interesat ce se realizase acolo între

timp, în materie de zbor. Ne-am stâns împreună la câmpul de aviaţie unde avea loc un

miting. Zbura Lindpaintner, fiu vitreg al pictorului von Stuck. Eu însumi am avut prilejul

să-l scot de sub sfărâmăturile aparatului. Observasem sau intuisem, nu mai ştiu cum,

oscilaţiile nesigure ale avionului. Fără a ţine seama de somaţiile poliţiştilor şi de strigătele

mulţimii, am pornit-o la fugă în direcţia zborului. Peste câteva clipe, avionul cădea

vertiginos la pământ. Până să vină şi ceilalţi, i-am dat ajutor aviatorului să iasă dintre

sârmele rupte. Eram cu deosebire emoţionat când a apărut Aurel Vlaicu, alb la faţă, el care

era oacheş, şi m-a întrebat cum de mi-am dat seama de cele ce aveau să se întâmple? Cât

priveşte pe ceilalţi, s-au repezit ca termitele asupra sfărâmăturilor, rupând tot ce se putea

rupe, pentru a-şi face amulete!... Sârme, elice, pânză, totul a fost distrus. Am avut noroc în

ziua aceea, pentru că n-a explodat benzina din rezervorul aflat, ca şi la Vlaicu, deasupra

aparatului.

În ziua următoare, împreună cu alţi prieteni, ne-am dus la o pistă de bob spre

munte, la Ebenhausen. Avându-l pe Vlaicu între noi, i-am oferit volanul. Dar el n-a primit

invitaţia, de teama eventualelor prăpastii; aşa cum se vede din fotografia făcută de unul din

colegi, s-a aşezat al cincilea, la coda bobului. Mai întâi a încercat însă de câteva ori să vadă

cum se poate să-şi dea drumul pe zăpadă, la repezeală, în cazul unui accident. Era mai

sigur pe avionul lui, în aer, decât pe pârtia bobului…

Mergând pe drumul artei, n-am cerut vieţii decât un singur lucru: să-mi ajute să fiu

pictor. Nici un fel de alte preocupări nu-şi găseau loc în mintea şi inima mea. Eram omul

unei singure idei, unei singure dorinţe; mă încălzea jocul culorilor şi nu mă interesa altceva

decât strălucirea lor. Am avut greutăţi, căci a trebuit să-mi câştig singur, prin muncă, cele

necesare vieţii şi studiului.

După cinci ani de studii la München, eram încă departe de a mă gândi la o ieşire în

lume. Simţeam nevoia unei întregiri de altă natură a studiilor mele. Prin 1911, începusem

chiar a-mi exterioriza în scris gândurile despre artă într-o revistă din Bucureşti, pe al cărei

director îl cunoscusem la München.

În timpul acela a sosit acolo pentru perfecţionare o proaspăt diplomată a şcolii

noastre de belle-arte, care cunoştea situaţia artistică din capitală. Fata aceasta, rudă cu

Zaharia Bîrsan, din cercul prietenilor lui Aurel Vlaicu, văzându-mi picturile, m-a convins

să trimit cinci lucrări la Salonul oficial din Bucureşti. Picturile acestea reprezentau studii

de muncitori şi muncitoare, fără să fie văzute însă în maniera şcolară. Apăream astfel

pentru prima oară ca pictor; tocmai împlineam 30 de ani.

Lucrările trimise au fost bine primite şi s-au vândut toate. M-am ales şi cu un

frumos premiu de 500 lei, sumă importantă pe atunci, aşa că am fost obligat să viu în ţară

pentru încasarea unor bani cu totul neaşteptaţi. Un asemenea rezultat, la prima apariţie, îmi

întărea încrederea în mine.

Cu prilejul acela am cunoscut pe mulţi dintre pictorii generaţiei mele, a căror

activitate artistică începuse de vreo zece ani.

Se organizau în vremea aceea două mari expoziţii anuale, amândouă în acelaşi

timp, primăvara. Nu ca o întrecere între ele, pentru că mulţi artişti expuneau şi la una şi la

cealaltă, dar atunci îşi deschidea statul băierile pungii (cu destulă parcimonie, de altfel) şi

pentru niţică artă.



,,Salonul oficial”, pentru că era patronat de stat, ocupa geografic primul loc din

,,centrul artistic al capitalei”, sub cupola Ateneului, a cărui construcţie fusese

fundamentată la început pentru un circ, de unde şi forma rotundă a edificiului. Mai înainte

fusese deci circul, şi după aceea Ateneul…

Cealaltă expoziţie, a societăţii ,,Tinerimea arttistică”, se organiza la ,,Panorama

Griviţa” din strada Colţei, nu prea departe de actuala sală Dalles, astfel că, timp de vreo

două luni, promenada artistică, destul de vie şi agitată, se făcea între aceste două expoziţii.

Având pe acoperiş un excellent luminator sideral, baraca fusese amenajată ca sală de

expoziţii de către ,,Tinerimea artistică”. Fiind construită din lemn, clădirea nu putea avea o

durată prea lungă. Aşa cum era, localul acesta a adus totuşi zile de glorie societăţii, până

când, după primul război mondial, ruinându-se, a fost dărâmat.

Seara, după închiderea expoziţiilor, artiştii se răspândeau prin mulţimea de

cafenele şi berării din jurul Ateneului, mai cu seamă la ,,Imperial”, sediul lor de

predilecţie, unde discuţiile se prelungeau până târziu. Admis de la început în cercul

colegilor de vârstă şi chiar printre cei mai bătrâni, participam la toate frământările lor

artistice. Prieteniile închegate atunci nu s-au dezminţit niciodată.

Nu demult se stinsese la Câmpina, în mijlocul colinelor lui dragi, Nicolae

Grigorescu, şi atmosfera artistică a capitalei era încă stăpânită de farmecul cromaticii lui.

Grigorescu se născuse cu vreo treizeci de ani înaintea lui Luchian, dar şi-au încheiat viaţa

nu prea distanţaţi unul de celălalt. Amândoi înţeleseseră sufletul poporului care-i născuse ;

pe când însă unul îi pictase poezia, celălalt îi cântase bucuriile cromatice ; născut între ei,

dar terminându-şi viaţa-i scurtă cu mult înaintea lor, Andreescu îi zugrăvise durerile. Nu

era nimeni care să vorbească despre Andreescu altfel decât din auzite. Dacă ar mai fi trăit

Grigorescu, contemporan de o clipă, el ar fi putut să spună câte ceva despre timiditatea,

despre stângăcia, despre probitatea acestui mare artist pe care-l pictase pe vremea întâlnirii

lor de la Barbizon.

Din acest splendid trio mai era în viaţă doar Luchian. O ducea foarte greu, bolnav

fiind şi silit adesea să-şi împartă tablourile în dreapta şi în stânga, mai pe nimic. La o mare

nevoie, oferise unui mecena de pe malul Dâmboviţei, ce se socotea protector al artelor,

zece dintre picturile lui cele mai frumoase, pentru o sumă derizorie, dar nu fusese onorat

cu vreun răspuns favorabil !...

Neîndrăznind a-i trece pragul, promoţie nouă, însă doritor a-i vedea chipul, m-am

dus într-o duminică la curse, unde ştiam că-l voi găsi. Se afla cu câţiva prieteni pe peluza

din faţa tribunei. Purta o îmbrăcăminte gri de circumstanţă, cu jachetă şi melon, şi respira

atâta bunătate în vorbă, în privire, încât de mai multe ori m-am apropiat de el cu gândul de

a-l saluta, de a-i vorbi. Până la urmă m-am mulţumit doar cu bucuria de a-l fi văzut atât de

aproape.

Mă înapoiasem la München cu gândul spre Paris, gând cu care profesorul meu nu

era însă câtuşi de puţin de acord. Făcuse recent o călătorie într-acolo şi se înapoiase

îngrozit… de noua artă a Parisului !

În ultimii ani condusesem singur şcoala lui particulară, încât profesorul plănuia să

treacă asupra mea întreaga răspundere. În condiţiile acestea, plecarea i se părea cu totul

nepotrivită. Nici cu întoarcerea definitivă în ţară nu se împăca.

- Dar ce ai să faci la Bucureşti ?- mă întreba. La noi ai început să fii cunoscut, iar

acolo îţi va trebui mult timp până să câştigi ceea ce pierzi aici.



-Voi lua-o de-a capo- îi răspundeam râzând. De altfel am şi început şi mi-e sufletul

plin de speranţe în privinţa asta.

În iarna aceea reuşisem, din banii aduşi de la Bucureşti, să închiriez un atelier nu

departe de Academie, unde voiam să mă pregătesc în linişte pentru ,,Salonul” bucureştean

din 1912, la care acum mă simţeam obligat să trimit lucrări şi mai bine realizate. Curând

însă atelierul ajunsese ,,al nostru”, pentru că şi Mantu şi Stoica veneau să lucrăm împreună,

plătind modelul în asociaţie. Hîrlescu a mai venit atunci încă o dată la München, pentru

ultima oară, şi am avut bucuria să-l găzduiesc în atelier, lucrând în patru vreo câteva luni,

până la înapoierea lui în ţară.

Pe lângă picturi asemănătoare ca temă, ne-au mai rămas amintire din timpul acela

şi unele fotografii, aflate astăzi cine ştie pe unde, căci ale mele au dispărut toate în 1916, la

Constanţa.

Primeam adesea la societatea noastră ,,Patria” vizita unora dintre românii în trecere

prin München, dar vizita cea mai scumpă nouă a fost aceea a lui Caragiale. Venise însoţit

de soţia şi fiica sa, împreună cu Cella Delavrancea. Aflată într-un turneu prin oraşele

germane, aceasta urma să concerteze şi în faţa publicului münchenez, atât de priceput în

ale muzicii. Noi, studenţii români, avusesem ideea ca, în loc să cerem gratuităţi la intrare,

să ne cumpărăm cu toţii bilete.

În ziua concertului, formam un grup compact în sală, pregătiţi să manifestăm la

sfârşit cu mici drapele tricolore. Adulmecându-ne înainte de a prinde noi de veste,

Caragiale a venit în mijlocul nostru. Ne-a vorbit direct, prieteneşte, după care ne-a

întrebat : ,,Dar, vreo floare, ceva, aţi adus pentru fata asta ? Fără flori nu merge”…

Cu toată fâstâceala, ne-am întors buzunarele pe dos şi, în câteva minute, am adus

un frumos buchet de trandafiri. Aflat aproape de scenă, maestrul ne făcea semne, plin de

satisfacţie. Concertul a avut un deosebit succes, spre mulţumirea noastră, a studenţilor

români.

După concert, Caragiale s-a despărţit de doamne pentru a merge cu noi. Îl

însoţeam spre hotel, când s-a oprit deodată în loc şi le-a spus: ,,Băieţii ăştia mă învită la o

bere şi nu-i pot refuza. Voi treceţi în restaurant, luaţi masa, şi apoi vă retrageţi.”

Timiditatea noastră era în felul acesta salvată. Doamna Caragiale a zâmbit cu

multă înţelegere prietenească. Ne-a apucat apoi dimineaţa împreună cu scriitorul de care

nu ne înduram să ne despărţim.

Ne-am întâlnit din nou cu el în aceeaşi zi. Studenţii români de la cele trei şcoli

müncheneze au venit să-l salute. Scriitorul român autoexilat îi cunoştea bine pe studenţii

conaţionali de la Lipsca, Drezda, Berlin, mai apropiaţi de reşedinţa sa.

Münchenul fiind însă mai departe, încă nu făcuse drumul până la noi. Acum ne

avea în mână, cum s-ar spune, şi voia să fie informat asupra situaţiei şi preocupărilor

noastre. Intervenea cu sfatul lui călduros, acolo unde credea că ar fi nevoie.

Şi pentru că rotunjise de curând cele şase decenii, întâlnirea noastră a însemnat o nouă

sărbătorire a sa, fără iz oficial, şi deci cu atât mai plăcută. A fost o zi întreagă de voioşie

din partea tuturor, cu discursuri uneori stângace, cu glume şi poveşti pline de haz, o

întâlnire de neuitat.

Se înţelege că promotorul bunei dispoziţii era însuşi Caragiale. Ne-a vorbit mai tot

timpul, dovedind o tinereţe prin nimic contrariată, motiv pentru care nici noi nu-l prea

lăsam să tacă. Era suficientă o întrebare, oricât de simplă, pentru a-i da prilej să dezvolte

,,o causerie” minunată. Vorba lui caldă, sfătoasă, ne mergea la inimă.



Cu toate astea, privindu-l mai adânc în suflet, Caragiale părea trist. Am văzut

oameni tari, departe de ţară, plângând de dorul ei. Nici maestrul nostru nu se simţea, cred,

prea fericit în ermitajul său de la Berlin. Avea în privinţa asta destule reticenţe, şi mi se

pare că întâlnirile lui cu studenţii români însemnau în realitate întâlniri cu ţara cea

adevărată, atât de îndepărtată, de care sufleteşte nu s-a despărţit niciodată.

Aflând că expusesem la Salonul oficial din Bucureşti, mi-a spus textual : ,,Mă,

băiete, când vei face prima expoziţie personală, să ştii că eu am să-ţi scriu primul articol.

Iar până atunci, să faci bine să vii să mă vezi la Berlin.”

A treia zi l-am revăzut în gară, seara, la plecarea trenului. Unii colegi veniseră cu

chitara sau mandolina, alţii aduseseră flori, aşa că despărţirea a devenit zgomotoasă, dar nu

neobişnuită în acel oraş

studenţesc. N-a trecut

mult după aceea şi am

primit, cu un frumos

autograf, volumul său

Momente. Plecam

tocmai atunci spre

Bucureşti şi

proiectasem ca la

reîntoarcerea la

München să trec prin

Berlin. Mă aflam încă

în ţară când a căzut, ca

un trăznet, dureroasa

veste a încetării lui din

viaţă.

Pentru Salonul

din 1912, pe lângă

unele studii, mai trimisesem şi o compoziţie cu trei ţărani bavarezi stând de vorbă, veseli,

după muncă. Lucrarea a fost achiziţionată pentru Pinacoteca Statului, celelalte patru picturi

fiind cumpărate de particulari. Am obţinut şi de data aceasta un premiu, dublu faţă de cel

din anul precedent, încât încrederea în talentul meu începea să capete îndreptăţire.

Din cauza târziei apariţii în lumea artistică, eram considerat printre cei mai tineri

pictori. Pe lângă bătrânii în vogă, care expuneau când la una din expoziţii, când la

amândouă, şi pe lângă cei patru de la München, adică Hîrlescu, Mantu, Stoica şi cu mine,

erau prezenţi pe panouri, în anul acela: Ressu, Tonitza, Şirato, Mützner, Teodorescu-Sion,

Dărăscu, Şt. Dimitrescu, Cornescu ş.a. Dintre sculptori, se ridica năvalnic Paciurea - care

dăltuise ,,Gigantul” din parcul Libertăţii, alături de care mai tinerii Jalea, Medrea, Han

făceau figură frumoasă şi puternică.

Pinacoteca Statului, aciuată în cele două săli de sus ale Atheneului, nu prea semăna

a muzeu. Era mai curând un depozit. Opere vechi şi noi stăteau îngrămădite de-a valma,

fără nici un criteriu. În felul acesta, tablourile lui Grigorescu, Andreescu, Luchian nu

puteau fi valorificate, ci lâncezeau prin locuri vitrege, la colecţionari sau la negustorii de

artă.

Aveam în ţară un patrimoniu artistic de proporţii nebănuite, pentru care ar fi trebuit

construite muzee decente, dar statul burghez nu găsea mijloacele necesare pentru

Rampa din 23 noiembrie 1912 anunţă moartea lui Caragiale.



asigurarea în bune condiţiuni a acestui patrimoniu. Lucrările de la Atheneu nu se aflau nici

măcar în casa lor, ci într-o casă de împrumut de unde, când le-a venit bine proprietarilor,

au scos pinacoteca, trimiţând-o să-şi caute alt local.

De patru ani nu mai văzusem marea şi mi-era dor de orizontul ei, larg şi depărtat.

Niciodată n-a încetat dragostea mea pentru elementul acesta atât de dinamic şi pentru

cromatica lui atât de variată. Când eram mic, mă impresionau lacurile din apropierea

oraşului, imensităţi feerice în care se reflectau norii, arborii şi casele de pe margini.

Oricum, apa a rămas una din pasiunile mele cele mai adevărate. Am cunoscut-o prin

călătorii adesea foarte lungi şi am încercat să-i fac portretul în multe din aspectele ei.

În vara aceea, m-am dus s-o revăd. Tocmai se organiza atunci o excursie la Istambul şi am

plecat şi eu. Timp de o săptămână, am cunoscut oraşul şi împrejurimile.

La data aceea nu se începuse încă spălarea splendidelor mozaicuri bizantine de la

Sf. Sofia care fuseseră mai demult acoperite cu o zugrăveală de humă şi nici cele de la

Kariyedjami nu erau toate vizibile. Şi cum de muzee de pictură nu putea fi vorba, am

cercetat mai mult muzeul de arheologie, foarte bogat şi valoros, cuprinzând numeroase

sculpturi ale antichităţii din toate polisurile greceşti, precum şi sarcofagul împodobit cu

reliefuri de mare valoare al lui Alexandru Macedon.

Punctul cel mai înalt din Istambul e turnul din Galata, de unde se deschide

privitorului o minunată privelişte spre Bosfor şi spre Marmara, spre insulele Prinkipo,

Scutari etc. Oraşul, cu variatele lui niveluri de civilizaţie, de aspecte pitoreşti şi de culoare,

era interesant şi din punct de vedere pictural. Dar n-am lucrat nimic acolo. Abia dacă am

avut timp să văd locurile mai caracteristice şi pe cele unde i s-a scris, în decurs de milenii,

istoria.

În toamna aceea, la München, mi-au trebuit două luni până să mă pot despărţi de

nişte prieteni care, timp de şase ani, fuseseră binevoitori şi devotaţi. Mă avântam spre noi

orizonturi; învăţat să-mi aprind singur focul, nu mă speriau greutăţile. Oricât de mari, ele

nu mi-ar fi putut epuiza entuziasmul; credinţa mea în artă rămânea mereu întreagă.

(va urma)

CENTENARUL ŞARJEI DE LA ROBĂNEŞTI

Col. r. Dumitru MATEI

Despre şarja de la Robăneşti s-a scris mult în secolul care a trecut de la data când

căpitanul Alexandru Filitti raporta superiorului său că escadronul pe care îl comanda „este

gata” să şarjeze.

Au scris despre şarjă militari de carieră, istorici de renume, memorialişti,

supravieţuitori şi cercetători ai istoriei militare, astfel că astăzi sunt cunoscute multe

circumstanţe ale evenimentului, fără, însă, a fi epuizate toate detaliile.

Între lucrările de marcă în care este evocată celebra şarjă se află, la loc de cinste,

„ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI”- ed. 1922, reeditată în 1989, a lui

Constantin Chiriţescu, ofiţer şi istoric militar, „ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI

MONDIAL”, publicată de un colectiv de autori, în 1987, la Ed. Militară, „ISTORIA MILITARĂ

A POPORULUI ROMÂN”, vol. V, editată, de alt colectiv de autori, la Ed. Militară, în 1985. A

scris cu modestie despre eveniment însuşi comandantul escadronului, rămas între puţinii



supravieţuitori, deşi rănit şi ajuns prizonier. Articole scrise cu competenţă despre şarjă au

fost publicate în presa militară şi în presa din judeţele Dolj şi Olt. Informaţii ample despre

şarjă a publicat Td. Radu - în Revista Cavaleriei nr. 2/1932, Mircea Radina - în „ŞARJA

NEMURITOARE. VOLUNTARUL GHEORGHE DONICI”, Ed. Militară, 1978 şi prof. Dumitru

Botar - în cartea „ATUNCI, LA ROBĂNEŞTI”, ed. 1992.

Ce se mai poate spune, astăzi, despre Şarja nemuritoare?

Ca fost militar şi om al locului însângerat de ostaşii armatelor aflate în crâncenă

înfruntare, cunoscător al câmpului de bătaie şi al unei importante bibliografii referitoare la

evenimentele de acum un veac, ofer cititorilor revistei MEMORIA OLTULUI ŞI

ROMANAŢILOR o imagine a celor petrecute atunci, la Robăneşti.

România a intrat în război la 15 august 1916, ca urmare a ultimatului Aliaţilor care cereau

românilor să se unească cu noi acum ori niciodată şi se întrebau cine ar putea să ameninţe

pe români în Dobrogea?

După intrarea victorioasă în Transilvania, prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi

Meridionali, armata română - lipsită de ajutorul promis de Aliaţi şi atacată din sud de

puternice forţe austro-germane şi turco-bulgare, contra cărora a trebuit să lupte singură - şi-

a retras forţele din Ardeal, ca urmare a presiunii puternice exercitate asupra frontului

nostru de către forţele aduse de inamic de pe frontul cu Aliaţii.

Cu toată rezistenţa eroică a ostaşilor români în luptele din trecătorile Carpaţilor,

inamicul - care dispunea de o mare superioritate tehnică şi numerică, precum şi de

experienţă de luptă - a pătruns în Oltenia, prin valea Cernei şi valea Jiului, şi a ocupat

Craiova - la 9 noiembrie 1916, după ce zdrobise în luptă Divizia 1 Infanterie şi Divizia 17

Infanterie - care a fost surprinsă în marş pe calea ferată, spre câmpul de bătaie. Resturile

acestor două mari unităţi au format Divizia 1/17 Infanterie (cu circa 2000 de oameni, din

efectivul iniţial de peste 25.000) care se retrăgea, pe valea Tesluiului, pentru a ieşi în

comunicaţia Craiova-Balş-Slatina.

Elevii şcolii din Robăneşti cinstesc memoria eroului sergent Gheorghe Donici,

veteran de la 1877, căzut aici în 1916



În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, Divizia 1/17 Infanterie se afla în marş pe

comunicaţie, cu mici subunităţi în ariergardă, pe pantele din stânga Tesluiului. În sprijinul

acestora, a fost instalată în poziţie - în apropierea gării Spineni - o baterie de artilerie

călăreaţă, cu misiunea de a interzice marşul de apropiere al inamicului, pe şoseaua

Craiova-Balş.

Pentru a asigura flancul stâng al Diviziei

noastre, a fost trimisă Brigada II Roşiori, cu

Regimentele 4 şi 9 Roşiori, pe comunicaţia

Caracal-Robăneşti. De la Popânzăleşti,

Regimentul 9 Roşiori s-a deplasat la nord de

localităţile Golfin şi Lăcriţa, iar Regimentul 4

Roşiori a continuat marşul, prin Bojoiu-

Robăneştii de Jos.

În dimineaţa aceleiaşi zile, trupele germane

pornesc în marş pe şoseaua Craiova-Balş-Slatina

şi, întâlnind obstacolul neprevăzut pe pantele de

vest ale râului Teslui, trimit o subunitate - cu

misiunea de a ieşi, prin Robăneşti-Bojoiu-

Popânzăleşti, în spatele dispozitivului de

apărare, pentru neutralizarea acestuia şi

facilitarea înaintării grosului forţelor germane.

În aceste condiţii, la vest de Bojoiu are

loc o puternică ciocnire între subunitatea

germană şi ostaşii Regimentului 4 Roşiori care

luptau pe jos, ca infanterişti. Lupta îndârjită a

roşiorilor, din rândul cărora au căzut eroic 30 de

luptători, între care căpitanul Dinu C.,

locotenentul Văcăreanu şi sublocotenentul

Bălteanu Rene, nu a permis trupelor germane să-

şi atingă scopul propus.

În acelaşi timp, bateria de artilerie de la

Spineni executa foc intens pe comunicaţie, în zona gării Pieleşti, producând dezordine şi

panică în rândul inamicului. Inamicul instalează, în apropierea şoselei, o baterie de tunuri,

din Regimentul 227 Artilerie, care execută trageri pentru neutralizarea artileriei noastre. A

apărut, astfel, pericolul ca ariergarda Diviziei 1/17 Infanterie, rămasă fără sprijin, să nu

reziste presiunii inamicului şi, în aceste condiţii, comandantul Brigăzii 2 Roşiori hotărăşte

ca un escadron din Regimentul 9 Roşiori să şarjeze bateria de artilerie inamică, aflată la

vest de pădurea Pârşani.

Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă

voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu

Roşca - adjutantul regimentului şi sergentul voluntar din războiul de independenţă,

Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani.

În materialele publicate de diferiţii autori sunt descrise momentele înălţătoare de

dinaintea începerii şarjei în care bravii roşiori pornesc cu hotărâre să atace, cu sabia şi cu

lancea, un inamic înzestrat cu ucigătoare arme de foc. Escadronul iese din firul de vale

format de pârâul Vlaşca, se desfăşoară în linie de plutoane cu centrul său pe drumul care



leagă localitatea Lăcriţa Mică cu şoseaua Craiova-Balş şi porneşte în galop spre bateria de

tunuri germane şi trupele aflate pe şosea. Bravul sergent veteran Gheorghe Donici, venit de

pe meleaguri moldovene să lupte ca

voluntar contra vrăjmaşului

invadator, şarjează lângă

comandantul escadronului.

La vederea roşiorilor,

artileriştii intraţi în panică îşi

părăsesc poziţia, iar mitralierele care

făceau siguranţa apropiată a bateriei,

neidentificate de cercetarea noastră,

intră în acţiune, secerând rândurile

roşiorilor. Primele lor rafale, ca şi

focurile trase de inamicul adăpostit

în şanţul de pe marginea şoselei, nu

au avut efect deosebit, dar pe măsură

ce şarja se apropia, focul lor lovea

din flanc şi efectul a fost nimicitor:

în câteva minute, din falnicul

escadron de 110 roşiori porniţi în

iureş năvalnic, 92 au căzut seceraţi

de gloanţe.

Între primii, a căzut sergentul

veteran Gheorghe Donici şi calul său

Cobilac, loviţi de un snop de gloanţe

de mitralieră. Căpitanul Filitti este rănit la

picior, dar continuă galopul până aproape de

şosea, când o grenadă explodează sub calul

său. Este rănit grav locotenentul Emil Mora

şi moare după câteva zile, în spitalul din

Craiova.

Câmpul de la vestul pădurii Pârşani este

împănat cu trupurile vitejilor roşiori şi ale

cailor lor. Comandantul escadronului este

cules de brancardierii germani, urcat într-o

căruţă şi dus la comandantul german –

generalul Victor von Kühne – aflat la

adăpost în apropiere, sub un podeţ de cale

ferată. Un proiectil tras de tunurile noastre

explodează pe şosea şi omoară caii, însă

prizonierul scapă şi este dus la comandantul

german care, impresionat de bravura

roşiorilor şi a viteazului lor comandant,

oferă automobilul său pentru a trimite

Monumentul şarjei de la Robăneşti

Crucea sergentului veteran Gheorghe

Donici ridicată pe locul unde acesta a

căzut la 10 noiembrie 1916



prizonierul la un spital din Craiova.

În liniştea ce se lasă pe câmpul de luptă, ostaşii inamicului vin să vadă chipurile

neînfricaţilor roşiori care se avântau vitejeşte cu sabia în mână, înfruntând gloanţele

mitralierelor şi puştilor germane. Între aceşti curioşi, se află şi locotenentul de rezervă

Ernest Lane, de la bateria de artilerie scoasă din poziţie de vitejii roşiori. În marginea

drumului, vede căzut un cal, cu călăreţ încă în şa. Impresionat de ceea ce vede, aşează

lancea rezemată de burta calului şi face o fotografie .

Cei căzuţi în luptele de la vest de satul Bojoiu şi în şarjă au fost aduşi de germani

şi înmormântaţi într-o margine a Cimitirului din nordul oraşului Caracal, unde odihnesc în

eternă înfrăţire eroi ai neamurilor învrăjbite care şi-au făcut datoria către patrie, după cum

este scris

pe placa de

pe frumosul

monument,

operă a

sculptorului

Schmidt

Faur.

Cimitirul,

construit de

germani,

avea gropi

individuale

şi cruci

pentru 115

eroi, dintre

care 86

pentru

români, 17 germani, 10 unguri, un turc şi un evreu, până în 1928, când Societatea

Veteranilor Mărăşti-Mărăşeşti grade inferioare a construit cruci din piatră - pe care sunt

scrise şi nume ale altor eroi căzuţi în timpul războiului – şi, la intrarea în Cimitirul eroilor,

un impunător portal.

În timp, s-au emis păreri contradictorii cu privire la necesitatea sacrificiului

roşiorilor care au şarjat la Robăneşti şi unii, plecând de la aprecierea generalului german

von Kühne că „astăzi nu se mai şarjează”, au calificat şarja ca fiind „un anacronism”, alţii

au apreciat valoarea tactică şi morală a acesteia, pe baza opiniei viteazului căpitan Filitti

care i-a răspuns cu demnitate generalului: „Am executat un ordin şi apoi mi-am îndeplinit

misiunea, deoarece tunurile dvs. nu se mai află în poziţie”.

Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele

germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng

al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie

germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi

armelor ostaşilor săi.

Artileria germană a bombardat cu furie oraşul, timp de două zile, ucigând, fără

milă, un mare număr de civili de toate vârstele, ostaşi ai Diviziei 1/17 Infanterie şi,

desigur, ostaşi de la Regimentul 53 Infanterie, format din Partea Sedentară a Regimentului



3 Olt, a cărui cazarmă era pe malul Oltului, precum şi ostaşi de la Partea Sedentară a

Regimentului de Artilerie, aflaţi în cazarma din apropierea gării Slatina.

Victimele din rândul populaţiei civile au

ajuns în cimitirele oraşului prin grija familiilor şi

autorităţilor, iar militarii căzuţi în urma

teribilului bombardament au fost înhumaţi în

cimitirul improvizat în incinta Regimentului de

Artilerie din Slatina.

Sub ameninţarea încercuirii de către cavaleria

generalului Eberhard von Schmettow - care a

trecut Oltul pe podul de la Stoeneşti, avariat

numai în mică măsură de armata noastră -,

Divizia 1/17 Infanterie s-a retras şi numai astfel

inamicul a putut intra în Slatina.

Ca un omagiu adus tuturor acelora care

nu au ezitat să-şi sacrifice viaţa pentru libertatea

urmaşilor lor, în marginea drumului spre Lăcriţa

Mică străjuieşte o mare cruce care aminteşte

trecătorilor că „a căzut aici boierul moldovan

Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra

tunurilor duşmane”, iar monumentul din

Robăneşti păstrează imaginea în bronz a

roşiorului avântat în şarjă şi pe plăci de

marmură nume de eroi din Regimentele 4 şi 9

Roşiori. Pe şoseaua de intrare dinspre Olt în

Slatina, de pe un soclu falnic, Eroina de la Jiu

îndeamnă ostaşii săi din Regimentul 53

Infanterie la atac împotriva inamicului

invadator, dar pe laturile soclului abia se mai

pot citi numele oltenilor care au înscris acte de

eroism în cartea de istorie a neamului .

La anumite date aniversare, la aceste

monumente au fost organizate ceremonii cu

participarea autorităţile militare şi civile, a gărzii de onoare, a unor veterani - cavaleri ai

Ordinului Mihai Viteazul - din Asociaţia „Tradiţia cavaleriei” şi a unui numeros public din

localităţile învecinate - în care am remarcat mulţi elevi ai şcolilor din comunele Robăneşti

şi Pieleşti.

Sergentul voluntar Gheorghe Donici,

veteran din războiul de independenţă,

căzut în timpul şarjei de la Robăneşti

Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul

Escadronului 3 din Regimentul 9 Roşiori,

a comandat şarja de la Robăneşti la

10/23 noiembrie 1916



ALEGĂTORII DIN ROMANAŢI ŞI OLT ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA

Prof. Dr. Ştefan GRIGORESCU

Convenţia de la Paris, impusă de cele şapte mari puteri europene pentru

organizarea modernă a Principatelor Române, a prevăzut, începând cu anul 1858, şi

condiţiile pentru desfăşurarea alegerilor legislative la români. Anexele Convenţiei,

adoptate în ziua de 19 august 1858, precizau la art. 2 că alegătorii se împărţeau în două

categorii, primari şi direcţi. Art. 3 preciza că ,,este alegător primar, în districte, cel care

justifică un venit funciar de 100 galbeni cel puţin”, iar art. 4 preciza că ,,este alegător

direct: în districte, cel care justifică un venit funciar de 1000 galbeni cel puţin; în oraşe, cel

care justifică un capital funciar, industrial sau comercial de 6000 galbeni cel puţin,

aparţinând lui sau ca dotă”. Alte articole din Anexe precizau că alegătorii trebuiau să aibă

cel puţin vârsta de 25 de ani şi să fie născuţi în Principatele Române sau împământeniţi,

precum şi faptul că listele cu alegători erau întocmite de către autorităţile judeţene anual

şi publicate în prima duminică din ianuarie. Art.10-12 precizau modalităţile de alegere a

deputaţilor, respectiv faptul că alegătorii primari (evident dezavantajaţi, după avere) se

reuneau la nivel de plasă şi desemnau câte trei alegători, după care reprezentanţii plăşilor,

reuniţi în capitala judeţului, alegeau un deputat din partea lor. Alegătorii direcţi desemnau

doi deputaţi, iar alegătorii oraşului reşedinţă de judeţ (în cazul Romanaţilor, Caracal, iar în

cazul Oltului, Slatina), desemnau un deputat.

Lista de alegători primari din judeţul Romanaţi, având un venit funciar de cel puţin

100 galbeni, cuprindea, cu totul, 109 persoane, împărţite astfel:

Plasa Ocolu- 22 alegători, anume: Mihalache Prejbeanu-36 de ani, 120 galbeni

venit anual; Dimitrie Ghierţoiu-50 de ani, 400 galbeni; Iancu Murgăşeanu-30 de ani, 100

galbeni; Dimitrie Rusu Lăcusteanu-39 de ani, 100 galbeni; Costache Dobroneanu-32 de

ani, 100 galbeni; Bănică Diculescu- 52 de ani, 400 galbeni; Radu Niţă-50 de ani, 100

galbeni; Andrei Mazilu-50 de ani, 100 galbeni; Nae Berindei-36 de ani, 421 galbeni;

Grigore Berindei-40 de ani, 421 galbeni; Nae Dobroneanu- 30 de ani, 100 galbeni; Petre

Neagu-36 de ani, 100 galbeni; Nicolae Popescu-40 de ani, 100 galbeni; Dincă Ilie-30 de

ani, 100 galbeni; Bâlă Stancu-29 de ani, 100 galbeni; Smarandache Stan-30 de ani, 100

galbeni; Iordache Voiculescu-30 de ani, 104 galbeni; Neacşu Voiculescu-35 de ani, 108

galbeni; Costache Ilie Văsiică-45 de ani, 108 galbeni; Răducanu Burdeanu-38 de ani, 100

galbeni; Iordache Bălăcescu-35 de ani, 200 galbeni; Marin Iliescu-50 de ani, 100 galbeni.

Plasa Oltul de Jos-2 alegători, anume: Mihalache Dimitrie Zaman-40 de ani, 650

galbeni şi Ioan Bunescu-38 de ani, 100 galbeni.

Plasa Oltul de Sus-12 alegători, anume: Radu Golescu- 44 de ani, 500 galbeni;

Grigore Matraca-55 de ani, 460 galbeni; Gheorghe Opran-73 de ani, 500 galbeni; Ioan Gh.

Brătăşanu-34 de ani, 100 galbeni; Ioan Toma Brătăşanu-29 de ani, 250 galbeni; Ştefan

Dobroneanu-35 de ani, 118 galbeni; Pavlache (Pavel) Brătăşanu-36 de ani, 100 galbeni;

Ioan Bârzanu-60 de ani, 100 galbeni; Ioan Cepăreanu-38 de ani, 103 galbeni; Toma

Mărgăritescu-60 de ani, 101 galbeni; Dimitrie Călinescu- 40 de ani, 500 galbeni; Barbu

Brătăşanu-25 de ani, 150 galbeni.

Plasa Olteţul-25 alegători, anume: Nae Măldărescu-36 de ani, 180 galbeni;

Constantin Dimitrescu-43 de ani, 161 galbeni; Alecu Măldărescu-33 de ani, 180 galbeni;

Nicolae Socolescu-43 de ani, 161 galbeni; Nicolae Bonciu-39 de ani, 175 galbeni; Eliodor

Perieţeanu-35 de ani, 240 galbeni; Ioan Antonescu-62 de ani, 217 galbeni; Ghiţă



Urdăreanu-42 de ani, 110 galbeni; Dimitrie Lăzărescu-38 de ani, 180 galbeni; Iorgu

Băbeanu-40 de ani, 110 galbeni; Ştefan Obogeanu-34 de ani, 150 galbeni; Ştefan Malciu-

27 de ani, 846 galbeni; Dimitrie Paţa-31 de ani, 250 galbeni; Lilea Donovici-61 de ani, 116

galbeni; Marin Socolu-38 de ani, 103 galbeni; Florea Preoteasa-39 de ani, 100 galbeni;

Preotul Constandin-36 de ani, 100 galbeni; Preotul Ioan-37 de ani, 100 galbeni; Preotul

Marin-39 de ani, 100 galbeni; Florea Tudor-40 de ani, 100 galbeni; Ştefan Vasile-33 de

ani, 100 galbeni; Barbu Varlam-35 de ani, 100 galbeni; Smarandache Mâinescu-35 de ani,

100 galbeni; Sterie Butoi-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Duma-35 de ani, 100 galbeni.

Plasa Balta-48 alegători, anume: Ioan Turcea-38 de ani, 100 galbeni; Gheorghe

Popa Ghiţă-47 de ani, 130 galbeni; Ioan diaconu Nica-47 de ani, 170 galbeni; Greşiţă

diaconu Nica-47 de ani, 132 galbeni; Paraschiv Tudoran-50 de ani, 114 galbeni; Gheorghe

Tudoran-47 de ani, 114 galbeni; Oprea Nica-52 de ani, 110 galbeni; Badea Tudoran-42 de

ani, 114 galbeni; Mitrache Tudoran-38 de ani, 108 galbeni; Guţă Gâscănescu- 47 de ani,

118 galbeni; Mitrică Moanţă-51 de ani, 118 galbeni; Ilie Moanţă-56 de ani, 110 galbeni;

Florea Moanţă-49 de ani, 110 galbeni; Radu diaconu Radu-51 de ani, 104 galbeni; Marin

diaconu Ioan-52 de ani, 112 galbeni; Raicu Basmangiu-41 de ani, 118 galbeni; Florea

Popescu-27 de ani, 118 galbeni; Tudorache Dobrotescu-37 de ani, 210 galbeni; Oprea popa

Dragomir-42 de ani, 125 galbeni; Staicu diaconu Drăghici-52 de ani, 102 galbeni; Marcu

Cojocaru-39 de ani, 108 galbeni; Filip popa Vasile-53 de ani, 118 galbeni; Badea

Prejbeanu-59 de ani, 118 galbeni; Trifon Balosache-34 de ani, 207 galbeni; Oprea diaconu

Dicu-48 de ani, 112 galbeni; Dincă Iancu Cernea-54 de ani, 180 galbeni; Nicolae diaconu

Radu-44 de ani, 120 galbeni; Iancu Mihai diaconu Pătru-43 de ani, 124 galbeni; Gavrilă

diaconu Pătru-50 de ani, 130 galbeni; Stan Ioan Răduţă-33 de ani, 126 galbeni; Niţă

Constandin-47 de ani, 102 galbeni; Dincă popa Ciucă-49 de ani, 101 galbeni; Dincă

diaconu Stoica-51 de ani, 101 galbeni; Niţu Dinu-52 de ani, 100 galbeni; Radu diaconu

Nica-51 de ani, 100 galbeni; Radu Neacşu-56 de ani, 104 galbeni; Marin diaconu Stan-51

de ani, 103 galbeni; Dincă Târnoveanu-51 de ani, 100 galbeni; Marin popa Mihaiu-57 de

ani, 134 galbeni; Ilie Grigore-28 de ani, 101 galbeni; Ioan Jianu-57 de ani, 101 galbeni;

Ştefan Mihaiu-38 de ani, 101 galbeni; Ioan Dumitru Amărăscu-36 de ani, 133 galbeni;

Bogdan Dumitru-45 de ani, 100 galbeni; Nicolae Marin-36 de ani, 118 galbeni; Staicu

Diaconescu-35 de ani, 100 galbeni; Crăciun Sorcanu-35 de ani, 100 galbeni; Ciucă Iacov

Ghizdăvescu-35 de ani, 100 galbeni.

Lista de alegători direcţi, având un venit de cel puţin 1000 de galbeni anual,

cuprindea 20 de alegători, anume: Stănuţă Cesianu-38 de ani, 1000 galbeni; Alecu C.

Golescu-41 de ani, 1000 galbeni, Grigore Fărcăşanu-33 de ani, 1000 galbeni; Haralambie

Fundăţeanu-44 de ani, 1000 galbeni; Dimitrie Jianu-71 de ani, 2000 galbeni; Achil

Teoharie-40 de ani, 1000 galbeni; Prinţul Bibescu Basarab-Brâncoveanu-32 de ani, 3000

galbeni; Prinţul Gheorghe B. Ştirbei-33 de ani, 1000 galbeni; Col. Barbu Vlădăianu-50 de

ani, 1000 galbeni; Petre Hagiopolu-44 de ani, 1700 galbeni; Costache Vlădăianu-41 de ani,

1200 galbeni; Apostol Jianu-39 de ani, 1050 galbeni; Costache Slătineanu-59 de ani, 1000

galbeni; Niculin Jianu-55 de ani, 1000 galbeni; Cănuţu Jianu-55 de ani, 1000 galbeni;

Drăghiceanu Fărcăşanu-50 de ani, 1000 galbeni; Ştefan Jianu-51 de ani, 1050 galbeni;

Dimitrie Leoveanu-52 de ani, 1000 galbeni; Christodor Marghiloman-50 de ani, 1000

galbeni; Nicolae Strâmbeanu-55 de ani, 1400 galbeni.

Lista alegătorilor direcţi ai oraşului Caracal, având un capital de cel puţin 6000

galbeni, cuprindea 26 de persoane, anume: Andrei Prejbeanu-51 de ani, valoare capital



7267 galbeni, venit 473 galbeni; Niculin Ioan Dimitriu-36 de ani, valoare 8500 galbeni,

venit 200 galbeni; Nicolae Guran-36 de ani, valoare 6000 galbeni, venit 250 galbeni;

Dumitrache Guran-33 de ani, 6000 galbeni; Mihalache Ioan-46 de ani, 6000 galbeni;

Gheorghe Ioan-36 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Băluţă-37 de ani, 6000 galbeni; Pandele

Teodoru-42 de ani, 6000 galbeni; Marin Dulgherescu-67 de ani, 6000 galbeni; Bancu

Ganovu-48 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Mănăstireanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan

Puricescu-42 de ani, 6000 galbeni; Ilie Suditu-52 de ani, 6000 galbeni; Grigore Bălăcescu-

41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Truţescu-51 de ani, 6000 galbeni; Anton Puricescu-41 de ani,

6000 galbeni; Grigore Jianu-41 de ani, 6000 galbeni; Şerban Jianu-39 de ani, 6000 galbeni;

Tache Becu- 34 de ani, 6000 galbeni; Nae Varlam-30 de ani, 6000 galbeni; Ştefan

Musceleanu-39 de ani, 6000 galbeni; Petre Ţenovici-42 de ani, 6000 galbeni; Scarlat

Murgăşanu-61 de ani, valoare capital 6000 galbeni, 400 galbeni venit; Ioan Rădulescu-32

de ani, 6000 galbeni; Florea Ilie Majai-35 de ani, 6000 galbeni; Costache Popescu-33 de

ani, 6000 galbeni.

După afişarea listelor oficiale, autorităţile au mai operat unele modificări. Astfel,

Stan Popescu, Nicolae Mihail, Mihai Marin şi Dincă Popescu, fiecare cu un capital de

6000 galbeni în case şi prăvălii aflate în Caracal, au fost incluşi în lista alegătorilor din

oraş. De asemenea, Zaharia Protopopescu şi Grigore Protopopescu, proprietari în Comanca

şi Dobroteşti, având şi vie şi cârciumă, precum şi două mori pe apa Vădastrei, au fost

trecuţi pe lista alegătorilor primari din plasa Balta. Totodată, au fost scoşi din lista

alegătorilor primari din plasa Olteţul trei persoane, anume: Nicolae Socolescu, Constantin

Dumitrescu şi Ghiţă Urdăreanu.

În judeţul Olt, lista alegătorilor cuprindea 128 persoane, dintre care 81 alegători

primari, 17 alegători direcţi şi 30 alegători din oraşul Slatina. Lista alegătorilor primari din

judeţul Olt cuprindea următoarele persoane:

Plasa Olt- 16 alegători, anume: Stan Bădescu-34 de ani, 100 galbeni; Iordache

Căpitănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Petrescu-34 de ani, 500 galbeni; Dumitru

N. Dumba-35 de ani, 500 galbeni; Grigore Lăcusteanu-32 de ani, 150 galbeni; Gheorghe

Veţeleanu-39 de ani, 120 galbeni; Nicolae Popescu-53 de ani, 150 galbeni; Gheorghe

Deaconu-35 de ani, 100 galbeni; Pătru popa Zamfir-33 de ani, 100 galbeni; Zaharia

Gheorghiu-35 de ani, 102 galbeni; Radu popa Zamfir-40 de ani, 101 galbeni; Dumitrache

Gheorghiu-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Lăcusteanu-38 de ani, 100 galbeni; Petcu Ioan-

40 de ani, 100 galbeni; Dumitru Dinculescu-33 de ani, 100 galbeni; Ioan Oprescu-54 de

ani, 100 galbeni.

Plasa Mijlocului -17 alegători, anume: Ioniţă Perieţeanu-51 de ani, 102 galbeni;

Alecu Milcoveanu-63 de ani, 112 galbeni; Constantin Dimitriu-37 de ani, 140 galbeni;

Marin Sinescu-40 de ani, 101 galbeni; Nae Dimitrescu-34 de ani, 350 galbeni; Constantin

Cumpănăşescu-51 de ani, 107 galbeni; Dumitru Bălşanu-26 de ani, 102 galbeni; Preotul

Ion Moşneanu-45 de ani, 105 galbeni; Deaconu Alecsandru-50 de ani, 104 galbeni; Anghel

Ciuciu-48 de ani, 100 galbeni; Doctor George Polizu-45 de ani, 350 galbeni; Vasile

Milcoveanu-50 de ani, 100 galbeni; Marin Prioteasa Licsandra-30 de ani, 100 galbeni;

Marin Ciuciu-50 de ani,120 galbeni; Iancu Milcoveanu-30 de ani, 100 galbeni; Constandin

Gheorghiu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Găbunea-27 de ani, 100 galbeni.

Plasa Şerbăneşti-25 alegători, anume: Nae Milcoveanu-46 de ani, 100 galbeni;

Nae I. Milcoveanu- 37 de ani, 100 galbeni; Constantin Vizulea-57 de ani, 106 galbeni;

Ioan Estiotu-32 de ani, 100 galbeni; Iamandache Berindei-27 de ani, 100 galbeni;



Gheorghe Popescu-41 de ani, 130 galbeni; Radu Ioan-41 de ani, 120 galbeni; Manolache

Vulturescu-39 de ani, 100 galbeni; Constantin Alimănescu-31 de ani, 101 galbeni;

Dumitru Creţescu-36 de ani, 100 galbeni; Atanasie Slăvescu-45 de ani, 100 galbeni;

Zamfir Burcă-42 de ani, 106 galbeni; Chera Diaconescu-40 de ani, 100 galbeni; Crăciun

Catană-42 de ani, 100 galbeni; Gheorghe Vizulea-27 de ani, 106 galbeni; Ilie

Constantinescu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Urianu-30 de ani, 100 galbeni;

Constantin Ungurelu-28 de ani, 114 galbeni; Anghelache Ungurelu-32 de ani, 114 galbeni;

Zamfir Ungurelu-26 de ani, 114 galbeni; Neacşu Preda-32 de ani, 100 galbeni; Preotul

Ioniţă-38 de ani, 100 galbeni; Ioan Alimănescu-45 de ani, 100 galbeni; Preotul Radu-40 de

ani, 100 galbeni; Dosin Chera-42 de ani, 100 galbeni. Plasa Vedea- 23 alegători, anume:

Andrei Creţeanu-43 de ani, 100 galbeni; Matache Urianu-41 de ani, 100 galbeni; Nae

Păucescu-72 de ani, 102 galbeni; Stan Teodosiu-51 de ani, 102 galbeni; Şerban Vlădoianu-

43 de ani, 105 galbeni; Iancu Ghimba-32 de ani, 101 galbeni; Marin Scărlătescu-37 de ani,

101 galbeni; Răducanu Martinescu-44 de ani, 140 galbeni; Ioan Slăvitescu-46 de ani, 400

galbeni; Vasile Urianu-37 de ani, 100 galbeni; Costache Pantazi-48 de ani, 102 galbeni;

Iancu Ştefănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Canciu-38 de ani, 104 galbeni;

Gheorghe Mihai-40 de ani, 110 galbeni; Dinu Borţescu-46 de ani, 103 galbeni; Dumitru

Iota-45 de ani, 104 galbeni; Petrache Negulescu-45 de ani, 106 galbeni; Grigore

Diculescu-45 de ani, 100 galbeni; Scarlat Ionescu-42 de ani, 100 galbeni; Ioan Tătăranu-39

de ani, 100 galbeni; Stan Diaconescu-37 de ani, 100 galbeni; Ştefan Protopopescu-45 de

ani, 110 galbeni; Nicolae Deleanu-37 de ani, 100 galbeni. Alegătorii direcţi, având un

venit de cel puţin 1000 galbeni, erau următorii: Gheorghe Văleanu-46 de ani, 1880

galbeni; Costea Mărgăritescu-50 de ani,

1000 galbeni; Costea Deleanu-43 de ani,

1000 galbeni; Costea Văleanu-48 de ani,

2000 galbeni; Lazăr Calinderolu-65 de

ani, 2000 galbeni; Petrache Manolescu-46

de ani, 1030 galbeni; Nicolae Greceanu-

54 de ani, 1117 galbeni; Nicolae Isvoranu-

57 de ani, 1400 galbeni; Dimitrie

Bumbescu-27 de ani, 1003 galbeni; Mihai

Isvoranu-41 de ani, 1000 galbeni;

Costache Isvoranu-61 de ani, 1000

galbeni; T. Notara-46 de ani, 1000

galbeni; Maior Ion Munteanu-47 de ani,

1000 galbeni; Costache Plopeanu-31 de

ani, 1000 galbeni; Protopopul Nae

Iconomu-68 de ani, 1000 galbeni; Vasile

Jurju-46 de ani, 1000 galbeni; Nicolae

Opran-50 de ani, 1000 galbeni.

Alegătorii direcţi ai oraşului Slatina erau:

Dimitrie Găbunea-52 de ani, 9069

galbeni; Ioan Polihron-33 de ani, 9230

galbeni; Ioan Varipate-35 de ani, 10500

galbeni; Toma Gigârtu-31 de ani, 6000

galbeni; Ioan D. Poenaru-31 de ani, 6000



galbeni; Mihail I. Deleanu-31 de ani, 6000 galbeni; Cpt. Ioan Isvoranu-59 de ani, 6000

galbeni; Vasile Perieţeanu-27 de ani, 6000 galbeni; Ioan Alecsie-26 de ani, 6000 galbeni;

Iorgu Cămărăşescu-41 de ani, 6000 galbeni; Mihail Alimănescu-52 de ani, 6000 galbeni;

Ioan Căpitănescu-41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Popescu-49 de ani, 6000 galbeni; Niţă Ilie

Perieţeanu-41 de ani, 6000 galbeni; Achim Capcea-37 de ani, 6000 galbeni; Ilie Mihail-39

de ani, 6000 galbeni; Petre Nicolau-53 de ani, 6000 galbeni; Hagi N. Popu-51 de ani, 6000

galbeni; Hagi N. Perieţeanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan Viişoreanu- 37 de ani, 19900

galbeni; Andrei Berindei-32 de ani, 9600 galbeni; Ioan Ispirescu-39 de ani, 6000 galbeni;

Niţă Constantin-33 de ani, 6000 galbeni; Ioan Ghiocheanu-35 de ani, 6000 galbeni;

Drăghicean Ghiocheanu-29 de ani, 6000 galbeni; Alecu Polihron-25 de ani, 6000 galbeni;

M. I. Milcoveanu-26 de ani, 8300 galbeni; Dumitrache Gioroceanu-49 de ani, 6450

galbeni; Mihai Tonescu-47 de ani, 6000 galbeni; Teodor Gazan-27 de ani, 6000 galbeni.

În perioada următoare, prefectul judeţului Olt a comunicat unele modificări, după

cum urmează: Preda Belu şi Badea Lupescu au fost înscrişi pe lista alegătorilor primari din

plasa Vedea, Scarlat Teodor şi Grigore Scărlătescu au fost înscrişi la plasa Mijlocului, iar

Constantin Canciu şi Grigore Diaconu (pe listă, trecut Diculescu) au fost excluşi din lista

alegătorilor plăşii Vedea.

Analiza listei locuitorilor cu drept de vot în timpul domniei lui Alexandru Ioan

Cuza arată, în primul rând, că Romanaţii şi Oltul erau unele dintre cele mai bogate judeţe

din sudul ţării, prin numărul mare de alegători, comparativ cu alte judeţe de câmpie ale

vremii. Veniturile oamenilor cu drept de vot arătau, de fapt, bogăţia ţinutului. Pe de altă

parte, se observă că în Romanaţi, Balta şi Olteţul erau plăşile cu mai mulţi ţărani înstăriţi,

în vreme ce Oltul de Jos avea doar doi alegători primari. Caracalul era un oraş înstărit,

pentru mărimea sa, după cum reieşea din numărul celor care aveau un capital de cel puţin

6 000 de galbeni. De asemenea, lista alegătorilor arată că între familiile de seamă din

Romanaţi se numărau cele princiare (domneşti) Bibescu Basarab-Brâncoveanu şi Ştirbei,

apoi cele vechi boiereşti, precum Jianu, Cesianu, Golescu, Fărcăşanu, Slătineanu ş.a.

Pentru judeţul Olt, cele mai bogate plăşi, după veniturile alegătorilor, erau

Şerbăneşti şi Vedea, iar Slatina era un oraş destul de înstărit, cu doi alegători având

venituri în jurul a 10 000 galbeni. Dintre familiile de seamă ale judeţului Olt, lista

alegătorilor le arată şi pe cele vechi boiereşti, precum Isvoranu, Viişoreanu, Gigârtu,

Mihail ş.a.

Statutul dezvoltător al lui Cuza (1864), apoi prima Constituţie modernă

românească - 1866 au păstrat sistemul votului cenzitar, cu alegători împărţiţi în colegii şi

cu drept de vot în funcţie de venitul anual. Astfel se face că, cei menţionaţi în listele

oficiale din primii ani ai domniei lui Cuza aveau să rămână alegătorii judeţelor Romanaţi şi

Olt şi în anii care au urmat, până când alte generaţii le-au luat locul şi puterea de decizie.



Restabilirea adevărului

PODUL ROMAN DE LA GROJDIBODU CONSTRUIT DE DOMIŢIAN ŞI FUSCUS, ÎN

ANII 86-87 e.n.

Nicu Vintila-Sigibida

Prin încercările repetate de a cuceri Dacia, romanii au fost nevoiţi, de fiecare dată,

să înfrunte un duşman natural greu de depăşit şi anume fluviul Dunărea.

Traversarea Dunării de către trupele pedestre şi de către cavalerie, cu tehnica de

luptă existentă în acea epocă, era greoaie şi plină de pericole deoarece codrii deşi de

stejari existenţi pe teritoriul Daciei ascundeau capcane întinse de băştinaşi care duceau la

victoria acestora din urmă.

Prin victoriile repurtate de Decebal asupra lui Domiţian s-a stabilit o pace efemeră

prin care romanii erau obligaţi să plătească acestuia un tribut anual (stipendii).

În anul 86, Domiţian se hotărăşte să construiască un pod de vase peste Dunăre

pentru a putea ca trupele romane să pătrundă în Dacia şi s-o cucerească, astfel punând

capăt deselor atacuri ale geto-dacilor contra cetăţilor romane de pe malul drept al Dunării

şi a teritoriilor lor. Menţiunea acestui eveniment istoric o face Iordanes în lucrarea sa

„Getica“ unde arată că „după îndelungate lupte între romani şi locuitorii din nordul Dunării

şi a tratatelor de pace încheiate de fiecare dată, după un interval de timp îndelungat sub

domnia împăratului Domiţian, goţii (mulţi autori au confundat goţii cu neamurile geto-

dace care erau multe la număr şi se deosebeau între ele prin nume dar în rest erau în toate

la fel - cf. Procopius - ,,Despre războaie”) de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l

încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor,

malurile Dunării care erau de mult în stăpânirea Imperiului roman, distrugându-le armatele

împreună cu comandanţii lor.

În fruntea acestor provincii se găsea atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius

Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus.

Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi

goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de

imperiu.

Din cauza nenorocirii alor săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi

încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi

aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din

corăbii legate între ele. (Jordanes - Getica - XIII - 77; „Qua necessitate suorum

Domitianus cum omni virtute sua Illyricum properavit et totius pene rei publicae militibus

ductore Fuscus praelato cum lectissinis viris amnem Danubii consertis navibus ad instar

pontis Fransmeare coegit super exercitum Dorpanei“).

Atunci goţii (dacii), acum conduşi de Decebal, care n-au fost luaţi pe neaşteptate,

au pus mâna pe arme şi i-au atras pe Olt în sus până la Câineni unde i-au învins pe romani,

omorând şi pe comandantul acestora generalul Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul

soldaţilor (Fontes, Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei 1970, vol. II, pag. 419-421).

Numeroasele forţe militare de care dispunea Fuscus au justificat ordinul imperial

pentru construirea unui pod de vase, ca trecerea Dunării cu mari efective de luptă, maşini

de război şi bagaje, să se facă rapid şi lesnicios, într-un loc cu apărare naturală, cum erau

bălţile din stânga fluviului din acea zonă.



Sub comanda generalului Cornelius Fuscus se găseau 5-6 legiuni, o parte din

cohortele pretoriene şi numeroase trupe auxiliare, forţe care obţin la început unele succese.

De aceea dacii au oferit pace romanilor, iar în cele din urmă, în faţa primejdiei,

Dura-Durpaneus cedează tronul lui Decebal, considerat omul salvării. (cf. Petr. Patricius -

Fragmenta historicanem graecorum, IV, 185, Fr. 4 şi Dio Cassius, LXVII, 6, 1).

Conform acestor izvoare istorice, trecerea Dunării de către Fuscus are loc în vara

anului 87 e.n.

În ceea ce priveşte localizarea acestui pod de vase construit peste Dunăre s-au

creat numeroase controverse între cercetători datorită lipsei de documente scrise,

informaţiile orale dispărând odată cu generaţiile care le deţineau.

Dio Cassius afirmă că după dezastrul lui C. Oppius Sabinus, Domiţian îşi

instalează cartierul general într-un oraş al Moesiei propus de unii a fi identificat cu Naissus

(D. V. Premerstein - N. Vulic, în Jahreshefte des Osterreichte, Archeologique Instituts, VI,

1903).

Din mai multe surse istorice şi literare se trage concluzia că armata operativă a lui

Fuscus a fost concentrată pe teritoriul Moesiei inferioare cu scopul de a alunga de acolo pe

dacii ce prădau această regiune, rămasă la discreţia lor după omorârea guvernatorului

Oppius Sabinus, deoarece numai partea răsăriteană a Moesiei a fost obiectul lor de

incursiune şi jaf, constituind cea mai bogată şi uşor de prădat prin surprindere şi prin

atacuri organizate pe Valea Oltului, apoi peste Dunăre.

Din însemnările lui Jordanes în ,,Getica“, XIII, 76 şi Eusebius în Chronica sa, II, p.

160 şi urm., rezultă că iniţial Fuscus a reuşit să-i izgonească pe daci din aceste teritorii şi a

hotărât să treacă Dunărea pentru a se lupta cu dacii la ei acasă. C. Patsch în Der Kampf von

den Donauraum unter Domitian und Traian, Wien-Leipzig, 1937, - Butr. Z. Volkerkunde

Sudost, Europa, V, a şi Zum Dakerknege de Cornelius Fuscus în J.O.A.I., VII, 1904, p. 70-

72, a afirmat iniţial că punctul de trecere al oştilor lui Fuscus a existat la Drobeta.

W. Kubitschek, în Drobeta în Dacien, în Klio, X, 1910, p. 253-256, spulberă

această afirmaţie deoarece se bazează pe lectura greşită a unei inscripţii descoperită în acea

zonă.

Alţi istorici au crezut că acest pod a fost construit în regiunea bănăţeană a Dunării,

mergând apoi, în continuare, pe Valea Caraşului, undeva între Tapae şi Sarmisegetusa,

unde s-ar fi produs dezastrul romanilor.

Această ipoteză a fost lansată de St. Gsell în „Essai sur le regne de l’empereur

Domitien“, 1894, Paris, p. 214 şi urm., îmbrăţişată ulterior şi de L. Homo, în „Le Haut

Empire“ în Glotz, Histoaire ancienne, tomul III, Paris, 1933, p. 395.

Aprecierea că traseul urmat de Fuscus în Dacia a fost prin partea bănăţeană a

Daciei a fost influenţată de faptul că s-a pretins, prin ipoteză teoretică, faptul că Domiţian

şi-ar fi stabilit cartierul general la Naissus (Niş) şi că ulterior Tettius Iulianus şi apoi Traian

ar fi făcut unele expediţii tot prin Banat împotriva dacilor.

Toate aceste ipoteze au fost înlăturate pe baza descoperirilor ulterioare care au

stabilit că regiunea de invazie a lui Fuscus cu armatele sale a fost în zona Oltului, iar

înfrângerea romană a avut loc înspre Pasul Turnu Roşu pe Olt, dincolo de Vâlcea, spre

Sibiu (pentru exemplificare a se vedea B. Filow şi separat Brandes în Realencyklopädie

der classichen Altertum Swissenschaft - Pauly - Wissowa).

Ulterior Vasile Pârvan tranşează definitiv controversa prin argumente serioase,

stabilind punctul de plecare al expediţiei lui Cornelius Fuscus de pe malul drept al Dunării,



pe drumul Oltului, înspre Carpaţi. Pârvan a arătat clar că pe acolo unde se întâmplaseră

atacurile dacilor tot pe acolo trebuiau luate măsuri de eliminare a acestora şi de aceea

Domiţian şi Fuscus au ales această zonă, pornind din Moesia Inferioară.

Această afirmaţie o face în „Getica“, p. 113 şi urm., reluată ulterior în Istoria

României, Ed. Academiei, vol. I, 1960, p. 298.

Cu toate aceste informaţii, nu s-a reuşit a se descoperi urme de construcţii

referitoare la existenţa acestui pod construit peste Dunăre.

Meritul incontestabil al descoperirii ruinelor podului lui Cornelius Fuscus îi revine

lui Fr. Marsigli care întâmplător le găseşte în anul 1691 pe malul drept al Dunării în

dreptul localităţii Dolni Vadin din Bulgaria, localitate aşezată vis-à-vis de localitatea

Grojdibodu din România.

Învăţatul italian, contele Luigi Ferdinando Marsigli, născut la Bologna în 10 iulie

1658 şi mort în acelaşi oraş la 1 noiembrie 1730, prin formaţie şi instruire un mare umanist

al epocii sale, îşi formează o temeinică cultură istorică, arheologică, filozofică,

inginerească, geografică etc., neexistând un domeniu al ştiinţelor în care să nu fie iniţiat.

Eruditul italian din Bologna, a fost însă şi un mare călător-aventurier, curios, un

diplomat şi spion la austrieci, prizonier şi ostatic la turci în două rânduri. Marile lui talente

şi le-a pus în evidenţă în calitate de ofiţer angajat cu gradul de colonel în armata

împăratului Leopold I al Austriei, unde a funcţionat cu întreruperi de la 1681-1704.

Armatele austriece erau comandate în acea perioadă de celebrul general Eugeniu

de Savoia, iar Marsigli care se afla în subordinea sa, a contribuit la construirea a

numeroase drumuri strategice, fortificaţii şi poduri.

Între anii 1689 şi 1691, armatele austriece au repurtat victorii însemnate asupra

turcilor, obligându-i să se retragă spre Bosfor, lăsând la îndemâna învingătorilor o bună

parte din nordul Serbiei cu oraşele Niş până la Vidinul Bulgăresc.

În această perioadă, Marsigli, şi-a completat informaţiile istorice cu multe

descoperiri făcute în zona Orşova şi Drobeta, localizând definitiv podul de piatră al lui

Traian construit între anii 103-105 peste Dunăre.

Pe baza unor informaţii extrase de el din istoricii antici şi din unele date

numismatice, Marsigli aflase despre existenţa altui pod construit de romani peste Dunăre

cu trei secole mai târziu, decât cel al lui Traian un pod din lemn construit de Constantin cel

Mare „cam în aceeaşi regiune“ dar nedescoperit încă.

Posibilităţile lui de cercetare a malurilor Dunării erau limitate până la Vidin unde

se terminau teritoriile la care avea acces nestingherit şi unde putea folosi efective militare

în cercetările sale, dar până aici nu s-au putut descoperi urmele enigmaticului pod.

Datorită priceperii sale în arta diplomaţiei, împăratul Austriei, îi încredinţează în

anul 1691 misiunea de a merge la Rusciuc (Ruse) pe Valea Dunării, pentru unele tratative

de pace cu turcii prin intermediul paşei din Rusciuc (Rostzig/ Ruse). Pe acest traseu,

Marsigli a fost însoţit permanent de un ceauş al Porţii pentru a nu-i permite acestuia acţiuni

de spionaj în folosul Austriei.

Marsigli a profitat din plin de această ocazie nesperată şi a notat toate ruinele

romane întâlnite pe acest traseu dar preocuparea lui principală era să descopere urmele

podului lui Constantin cel Mare pe care l-a descoperit în sfârşit, dar nu a ştiut niciodată că

de fapt descoperise alt pod necunoscut de istorici.

Aceste ruine ale podului le-a descoperit în localitatea Dolni Vadin din Bulgaria

fără să ştie vreodată ce localitate exista pe malul stâng al Dunării în Dacia.



Cariera militară a lui Marsigli s-a încheiat cu un proces de trădare care i-a adus

alungarea din Austria la Bologna (1703-1704).

Retras în oraşul său natal, Bologna, Marsigli a redactat şi publicat o serie de lucrări

importante prin care a prezentat, descris şi interpretat bogatul material ştiinţific cules din

peregrinările danubiene.

Opera sa de bază, apărută în latineşte în şapte tomuri mari, la Haga, în 1726, se

intitulează: ,,Danubius - Pannonico - Mysicus observationibus, geographicis, astronomicis,

hydrohgraphicis, historicis”, retipărită postum într-o ediţie în limba franceză în aceeaşi

paginaţie şi figuri, în acelaşi oraş olandez în anul 1744 sub titlul ,,Description du Danube

depuis la montagne de Kalemberg en Autriche, jusqu’au confluent de la riviere de l’autre

dans la Bulgarie, contenant des observations geographiques, hydrographiques, historiques

et psihiques”, Haga, 1744.

Pentru problema antichităţilor şi a podurilor romane, interesează pe cercetătorii de

azi tomul al II-lea al acestei vaste monografii.

Paginile 25-39 (cu figurile respective) conţin valoroasele cercetări ale lui Marsigli

făcute asupra podurilor lui Traian şi Constantin cel Mare, de fapt al lui Domiţian.

După publicarea operei lui Marsigli, timp de un secol şi jumătate nu s-au mai făcut

studii topografice asupra celor două poduri. De abia în 1858, iarna, din cauza unei secete

neobişnuite Dunărea a scăzut atât de mult încât la 15 ianuarie, au apărut la suprafaţă

ruinele picioarelor podului lui Traian la Drobeta Turnu-Severin, ocazie cu care se

dovedeşte definitiv că adevăratul pod al lui Apollodor a existat aici şi nu în altă parte, cum

greşit afirmaseră anterior câţiva învăţaţi germani.

Până în prezent au fost identificate şi localizate opt poduri construite de romani

peste Dunăre între secolele I-IV e.n., astfel:

1) podul de vase al lui Cornelius Fuscus - Domiţian de la Vadin - Grojdibodu în anul

86-87 e.n.

2, 3) două poduri de vase construite de Traian în anul 101 e.n. la Lederata şi Dierna

(Orşova)

4) podul lui M. Laberius Maximus sub comanda lui Traian în anul 102 e.n. de la gura

Oltului - (loc incert, dar se presupune a fi fost la Islaz)

5) podul de piatră al lui Traian în anul 103-105 de la Drobeta Turnu-Severin

6) podul de lemn al lui Constantin cel Mare de la Oeseus - Sucidava în anul 328 e.n.

7) podul de vase construit de împăratul Valens la Constantiniana Daphne în anul 367

(Olteniţa)

8) podul de vase construit de Valens la Noviodunum în anul 369 e.n. (Isaccea).

De amintit că pe întregul curs al Dunării lung de 2850 km, în perioada Imperiului

roman s-au ridicat numeroase poduri din lemnărie sau zidărie, unele cu o existenţă mai

îndelungată, altele destinate unor expediţii militare efemere. Prezenţa celor opt poduri

ridicate la Dunărea de Jos dovedeşte că în sec. I-IV e.n. Dacia reprezenta o importanţă

economică şi militară faţă de Imperiul roman, cu toate regiunile ei răsăritene.

Dintre acestea, doar trei poduri au o importanţă deosebită pentru cercetarea noastră

fiind şi mai bine cunoscute prin resturile arheologice descoperite în epocă, şi anume podul

lui Traian de la Drobeta, podul lui Fucus de la Vadin - Grojdibodu şi podul lui Constantin

cel Mare de la Oescus – Sucidava (Celeiu).

Prin monumentalitatea lor au lăsat însemnate urme, vizibile pe teren până în zilele

noastre, toate trei găsindu-se construite în faţa Olteniei de azi, care a reprezentat o



importantă regiune de legătură directă a Moesiei cu Podişul Transilvaniei, adică cu citadela

dacilor, iar mai târziu cu a neamurilor în migraţie de la Dunărea de Jos.

Pe cursul Jiului şi al Oltului existau, din vremuri străvechi câte o „via gentium“,

drumuri directe şi naturale pentru armate, migratori şi negustori, căi de pătrundere la nord

şi la sud de Dunăre.

Lumea ştiinţifică din cele mai vechi timpuri şi până azi a acordat o atenţie specială

podurilor din piatră construite în apele adânci şi repezi ale Dunării şi nici până în prezent

nu s-a găsit explicaţia tehnică a fondării picioarelor de piatră sau de lemn în albia fluviului,

numai unele cercetări subacvatice ar putea lămuri aceste enigme şi ar da la iveală

picioarele de piatră sau de lemn masiv de stejar existente încă şi de care au fost ancorate

vasele lui Fuscus, Traian sau Valens.

Dintre aceste poduri, cel mai ignorat a fost cel de la Dolni - Vadin - Grojdibodu

deoarece malul stâng al Dunării a fost colmatat de-a lungul mileniilor de aluviunile cărate

de fluviu şi au acoperit orice urmă de zidărie.

De precizat că de la malul Dunării până la malul pe care sunt aşezate satele Potelu,

Hotaru, Grojdibodu, Gura Padinei, Orlea şi Celei este o distanţă de aproape 7 km şi în

această zonă a existat o porţiune de 2 km teren inundabil cu păduri şi fosta baltă Potelu

lungă de 34 de km şi lată de 6 km iar din unele hărţi austriece din sec. 18 întocmite de

Specht şi Schwantz se observă că balta avea o lungime de peste 40 km.

În perioadele de dezgheţ şi ploi de primăvară apele fluviului creşteau foarte mult şi

Dunărea se revărsa peste malul românesc care are o înălţime foarte mică în comparaţie cu

cel bulgăresc şi inunda zona până în curţile satelor formând o pânză de apă uniformă cu o

lăţime de 10-12 km. În malul bulgăresc al Dunării începând de la Oreahovo până la Oescus (Ghighenul

de azi) au existat numeroase cetăţi, câte una în fiecare din satele existente astfel: Oreahovo

- Augustes, Selanovţi - Silauna, Lescoveţ - Varinia, Ostrov - Pedoniana, Gorni - Vadin

Latina veche, Dolni Vadin - Valeriana, Ghighen - Oescus etc.

De altfel în aval şi amonte de această zonă, Imperiul roman a fondat peste 50 de

cetăţi ale căror urme există şi acum.

Ca o replică a acestor cetăţi şi pe malul stâng al Dunării, pe teritoriul Daciei au fost

construite cetăţi şi întărituri din piatră şi pământ (denumite Monopyrgia - cu un singur

turn) unele descoperite şi unele care aşteaptă să fie descoperite cum ar fi cazul celor de la

Desa, Bistreţ, Zăval, Celei care se găsesc în porţiunea de teren dintre Dunăre şi bălţi, acolo

unde ar trebui căutate şi cele de la Potelu, Grojdibodu, Gura Padinei şi Orlea ci nu pe

teritoriul actualelor sate unde în trecut existau păduri seculare de nepătruns.

Existenţa pe teritoriul adiacent comunei Grojdibodu a peste 100 de măguri

(tumuli) aşezate pe patru şiruri, din care trei şiruri în nordul localităţii şi un şir între fosta

baltă şi Dunăre, dovedeşte că aceste teritorii au fost populate din cele mai vechi timpuri iar

construcţia tumulilor a avut un scop de apărare militară.



Resturile de ceramică din epoca neolitică a bronzului, a fierului şi romană

existente încă în zona dintre bălţi şi Dunăre pe grindurile unde au fost primele sate din care

ulterior s-a dezvoltat unul singur - Grojdibodu - dovedeşte existenţa enigmaticei cetăţi

Sigibida amintită de Procopius din Cezareea şi care a fost restaurată de împăratul Iustinian

în sec. VI. Procopius din Cezareea, în lucrarea sa ,,De Aedificia”, vorbeşte de o fortăreaţă

care se afla pe malul stâng al fluviului, veche, numită a hunilor, de care Iustinian a avut

grijă deosebită mai ales

asupra zidului

înconjurător. Această

localitate se presupune că

ar fi fost în faţa lacului

Potelu, la Grojdibodu

adăugăm noi.

Aşa cum

aminteam, în anul 1691,

Louigi Ferdinando de

Marsigli, ofiţer în armata

austriacă descoperă la

Dolni-Vadin în Bulgaria

două cetăţi, una la est de

sat (Valeriana) şi alta la

vest de sat nenumită încă precum şi urmele capătului de pod de la sud de Dunăre, urme

existente şi azi. Dornic să descopere podul lui Constantin cel Mare şi convins că la Vadin a fost

construit celebrul pod de lemn al împăratului roman din anul 328, Marsigli nu a mai fost

interesat să mai facă alte cercetări în aval de Dunăre până la Ruse pentru că ar fi putut

descoperi la Oescus rămăşiţele acestui pod (care au fost descoperite mult mai târziu de Gr.

G. Tocilescu şi Polonic), deoarece erau destul de vizibile şi în epoca aceea, lăsând sumare

note despre ruinele de la Oescus şi Sucidava.

În schimb, Marsigli, rezervă un interesant capitol monografic în opera sa referitor

la podul de la Vadin considerat de el a fi al lui Constantin cel Mare care în realitate aşa

cum am arătat se afla la 16 km mai jos de Vadin între Oescus (satul Ghighen din Bulgaria)

şi Sucidava (satul Celei din România) şi a fost bine precizat de cercetările ulterioare.

Portalul lui nordic a fost descoperit de Gr. G. Tocilescu la sfârşitul veacului 19 şi

mai apoi de alţi istorici printre care şi Dumitru Tudor care l-a cercetat aproape 40 de ani

împreună cu toată Oltenia.

Trei dintre picioarele acestui pod de la Oescus au fost identificate şi măsurate în

1933 cu ajutorul Serviciului Hidraulic Român.

Au existat mai târziu unii autori care au crezut că Marsigli a descoperit şi el podul

de la Oescus dar a făcut o confuzie între ruinele de la Vadin cu cele de la Oescus.

Cercetând atent opera eruditului italian observăm că a descris şi ilustrat prin

desene clare tot ceea ce a văzut atât la Vadin cât şi la Oescus.

Vedere dinspre vest a piciorului de pod de la Dolni-Vadin



Opinia lui Marsigli a fost respectată de mulţi cercetători ulteriori care nu au mai

întreprins anchete pe teren pentru a identifica şi podul de la Oescus până la Tocilescu, în

realitate Marsigli identificând un pod roman necunoscut situat lângă Dolni Vadin

rămânându-i necunoscute ruinele adevăratului pod al lui Constantin cel Mare, dintre

Oescus şi Sucidava. Vom prezenta,

sumar, cercetările şi

comunicările făcute de

Marsigli în celebra sa

operă, printr-o largă

descriere şi schiţe

desenate de el.

În figura

XXXVIII ce însoţeşte

descrierea, referitoare la

Vadin, Marsigli, afirmă

că „acest loc, numit

astfel de către localnici,

este situat ca şi cel

precedent dincoace de

Dunăre la trei mile mai jos de „Silauna“ (azi satul Selanovţi din zona Oreahovo, în

Bulgaria) se văd aici lângă fluviu numeroase şi foarte însemnate resturi de zidărie dintre

care cel mai mare bloc (a) pătrunde câţiva paşi în apă şi are aspectul unui pavaj lucrat din

pietre cioplite regulat şi de o însemnată mărime.

Restul zidăriei este din cărămidă.

Atunci când apele scad foarte mult se pot vedea în acest punct al fluviului - după

informaţiile localnicilor - urmele unui pod de lemn, despre care voi vorbi mai jos“.

În continuare (pag. 38) Marsigli arată şi împrejurările care l-au condus la

depistarea acestui pod identificat eronat de el cu podul de lemn al lui Constantin cel Mare:

„Pe când mă găseam lângă podul lui Traian, - scrie el - aşa cum am arătat mai sus,

am făcut tot ce am putut pentru a afla dacă prin aceste împrejurimi sau într-un alt loc situat

mai în jos, nu s-a păstrat cumva amintirea unui pod din lemn ce ar fi existat cândva pe

acolo, dar toate cercetările mele au rămas infructuoase din cauza profundei ignoranţe a

localnicilor, de la care n-am putut afla nimic.

Dar printr-o fericită întâmplare, petrecută în cursul anului 1691, când fiind delegat

cu unele tratative de pace şi scoborând pe Dunăre până la Rostzig, adică oraşul bulgar de

azi Russe (Rusciuc) la confluenţa Iantrei, am debarcat în împrejurimile satului Silauna

(Selanovţi) unde se văd numeroase urme din antichitate.

S-a întâmplat ca acolo, în urma unor numeroase anchete, mai mult ca cincizeci de

persoane, fie turci fie creştini, să-mi confirme unanim, că în luna septembrie a anului când

Cameniţa a fost cucerită de către Sultan (cetatea Cameniţa a fost cucerită de turci la 26

august 1672 conform lui M. Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei, vol. II, p. 8, Iaşi 1845),

apele Dunării au scăzut aşa de mult, încât se puteau vedea numeroşi stâlpi înfipţi în albia

fluviului care constituiau picioare de lemn de o mărime prodigioasă şi dispuşi aproximativ

în felul în care au fost reprezentaţi în planşa din figura XXXVIII, în faţa satului.

A doua ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin



Ajutat de aceste informaţii şi întovărăşit de ceauşul, pe care mi-l dăduse marele

vizir ca să mă însoţească, m-am transportat eu însumi cu ajutorul bărcilor, în acel loc, ca să

pot verifica cât mai bine informaţiile care doresc să le comunic public…“.

„Acest pod se afla la 70-80 mile italiene mai la vale de podul lui Traian, ceva mai

sus de vărsarea Oltului în Dunăre şi destul de aproape de zona gurii Jiului, într-un loc, care

faţă de Constantinopol, era cel mai propice şi comod în comparaţie cu primul (Drobeta),

pentru a pătrunde în Dacia, în special în Transilvania de azi, pe atunci ocupată de goţi, pe

care sarmaţii, vecinii lor, îi susţineau cu toate forţele. Dacă n-aş fi

avut în mână moneda

lui Constantin

reprezentând acest

pod, căruia îi

aparţineau probabil

picioarele de lemn ce

s-au văzut în

momentul când apele

fluviului erau

excepţional de

scăzute, mi-aş fi

închipuit că Traian,

după ce cucereşte pe

daci, l-ar fi construit

din mărinimia sa

cunoscută, cu scopul de a înlesni legătura Daciei cu Bizanţul, şi de acolo peste strâmtoarea

Bosfor, cu inima Asiei Mici“.

Pe desenul lăsat de Marsigli sunt schiţate în primul rând, ruinele văzute de el în

1691, pe malul Dunării la Vadin.

Dintre acestea atrage atenţia o platformă de zidărie (notată cu litera a) întinsă în

apă şi pavată cu mari blocuri de piatră cioplite regulat.

Ea constituia capătul sudic al podului de lemn despre care îl informează localnicii

şi pe care el personal a studiat-o.

În continuare pe desenul lui Marsigli se pot observa 7 perechi de picioare de lemn

notate cu litera „b“ în ordinea arătată de localnici, picioare din lemn masiv de stejar care

serviseră la timpul respectiv pentru legarea corăbiilor pe puntea cărora se aşternuse o

podea continuă formată din bârne puternice.

În acel loc, Dunărea, are o lăţime de 1000 -1100 m iar vasele au fost legate de

aceşti stâlpi atât la proră cât şi la pupă din modul paralel de aşezare a lor.

Acest pod ar fi rămas ignorat definitiv după descoperirea celui de la Oescus -

Sucidava dacă academicianul Dumitru Tudor care a studiat toate aşezările din Oltenia dar

cu precădere cele din zona Celei (Sucidava) nu ar fi descoperit întâmplător în luna mai a

anului 1959 într-o deplasare a sa pe malul drept al Dunării pentru a studia urmele

arheologice din această zonă cu sprijinul Institutului de Arheologie al Academiei Bulgare.

Dumitru Tudor arată că la fel ca în urmă cu 268 de ani, când a fost acolo Marsigli,

pescarii din Dolni Vadin l-au condus la ruinele cetăţii romane şi la urmele podului situate

la est de sat unde i-au confirmat că în faţa acestor ruine, Dunărea formează multe vârtejuri,

A treia ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin



iar pe fundul ei se găsesc numeroase obstacole de care li se agaţă uneltele de pescuit, de

aceea se feresc de acel loc.

Aceste obstacole nu puteau fi decât picioarele de lemn ale podului pe care l-a

desenat Marsigli şi de care aminteau localnicii că le-au văzut când fluviul a secat în 1672.

Dacă Marsigli nu a avut nici o informaţie despre localităţile de pe malul stâng al

Dunării, din Dacia, şi nu a putut preciza localitatea care era unită prin podul de la Vadin, în

schimb Dumitru Tudor cunoştea bine zona deoarece făcuse unele săpături şi cercetări în

toate satele respective şi ar fi trebuit să ştie sau să întrebe localnicii despre numele satului

care se află perpendicular pe satul Vadin, care era Grojdibodul.

Nu ştim dacă din eroare de orientare sau a definitivat în birou, acasă, aceste

descoperiri, regretabil însă este faptul că a făcut mai multe comunicări şi a publicat în anul

1970, după 11 ani de la descoperire, cartea Podurile romane de la Dunăre în jos, în care

arată că localitatea ce este vis-à-vis de Dolni Vadin este Orlea în loc de Grojdibodu.

Cunoscând probitatea savantului, nimeni, nici măcar localnicii nu au verificat dacă

este posibil să se construiască un pod în diagonală de 10 km între Dolni Vadin şi Orlea sau

de un km între Dolni

Vadin şi Grojdibodu. Şi autorul

acestor rânduri a luat

de bună informaţia că a

existat un pod de vase

la Orlea şi a făcut o

comunicare în

materialul publicat în

Analele Academiei din

anul 2001 referitor la

Diploma Honestae

missionis emisă de

împăratul Hadrianus în

anul 129 prin care a

împroprietărit la

Grojdibodu pe unii veterani din armata romană care efectuaseră un stagiu de peste 25 de

ani în războaie.

Adunând materiale şi informaţii de peste doi ani de zile pentru alcătuirea unei

monografii a localităţii Grojdibodu atestată documentar din anul 1545 şi care dintr-un

festivism politic prost aplicat de primarul social-democrat din localitate care a serbat în

anul 2000 împlinirea a 440 de ani de la prima atestare a localităţii fără a se obosi să

verifice şi să întrebe sau să invite fiii satului care prin studii aprofundate sunt stabiliţi în

localităţi din ţară şi care l-ar fi informat că o asemenea manifestare nu se face în timpul

campaniei electorale pentru strângerea de voturi ci se face în mod riguros, ştiinţific şi că

atestarea documentară este cu 15 ani mai înainte, am reuşit să descopăr multe lucruri

interesante.

Pentru a completa capitolele referitoare la demografie şi migrări ale populaţiilor de

pe un mal pe altul al Dunării de-a lungul mileniilor, în luna iulie 2002 am efectuat o

deplasare în toate satele de pe malul bulgăresc al Dunării de la Oreahovo până la Ghighen

Urme din zidurile Cetăţii Valeriana de la Dolni-Vadin



(Oreahovo, Lescoveţ, Selanovţi, Ostrov, Gorni Vadin, Dolni Vadin, Baikal (Besli),

Ghighen).

Într-o discuţie cu primarul şi mai mulţi cetăţeni de origine română, o femeie pe

nume Spaska Staneva Petkova (nume bulgarizat din Stan Petcu, de origine din Grojdibodu)

ne-a relatat că în urmă cu 40 de ani când era elevă a venit la ei în sat un profesor de la

Bucureşti şi le-a spus la şcoală că în Dolni Vadin sunt urmele unui pod peste Dunăre.

Acest profesor era Dumitru Tudor.

Eu cunoscând din cărţile lui Dumitru Tudor că au fost două poduri în zonă, unul la

Oescus (Ghighen) şi unul la Orlea, de vase, am contrazis-o spunându-i că podul respectiv

trebuie să fie mai la est cu vreo 10 km în dreptul satului Orlea.

Ea nu a acceptat ideea şi mi-a relatat că la 200 m de Primărie pe malul Dunării pot

să merg şi să vizitez capetele de pod din piatră.

Am preferat să urc pe dealul bulgăresc care este foarte înalt, şi fiind timp frumos

am vrut să fotografiez satul Grojdibodu şi toată lunca, până în sat, care avea un aspect

fascinant şi după aceea să merg la Dunăre pentru a vedea ruinele podului.

La întoarcerea de pe deal, delegaţia bulgară formată din directorul muzeului din

Oreahovo şi reprezentanţi ai Primăriei din Oreahovo, m-au rugat să mergem în celelalte

sate deoarece au fost anunţate oficialităţile despre venirea noastră şi suntem aşteptaţi de

mai multe ore şi s-au plictisit.

În această situaţie, cu părere de rău, am renunţat să mai merg să văd ruinele

podului, care de fapt la acea vreme le consideram ca o eroare a persoanei respective.

După 2-3 săptămâni de la revenirea acasă din Bulgaria, m-a obsedat gândul că

poate acea femeie ştia ceva ce a scăpat multora şi că ar putea fi şi la Grojdibodu un pod

construit de romani peste Dunăre, convins de importanţa strategică a Grojdibodului, de

vechimea sa de peste 5-7 mii de ani şi de existenţa unei cetăţi încă nedescoperite, doar din

comoditatea istoricilor şi arheologilor noştri, care-şi fac vechimea în birou şi biblioteci

preluând de la înaintaşi informaţii şi prelucrându-le sau ocupându-se de perioade mai

recente.

Am căutat în

cartea lui Dumitru

Tudor şi am citit

capitolul referitor la

podul de la Vadin şi

Orlea şi surpriza a fost

imensă când am

constatat eroarea

profesorului faţă de

localitatea ce este

aşezată perpendicular

pe satul Dolni Vadin,

care este Grojdibodul şi

nicidecum Orlea care se

află la 10 km mai la est

şi în dreptul căreia pe Dunăre există trei ostroave iar vis-à-vis de Orlea nu este nici o

aşezare bulgărească decât la vreo 2 km de sat, satul Baikal (Beşli) şi unde nu sunt vestigii

istorice.

Vadin-Grojdibodu, ruinele cetăţii şi urmele podului roman

(după Marsigli, 1691).



Am consultat imediat o hartă topografică cu scara de 1:50.000 unde sunt

poziţionate toate satele de pe malul românesc şi cel bulgăresc al Dunării şi am observat că

vis-à-vis de Dolni Vadin există satul Grojdibodul şi cel puţin 4 grinduri (înălţimi) pe care

se găsesc urme ceramice şi unde s-au descoperit mai înainte vase, vase de incineraţie,

monezi şi alte urme din neolitic până în epoca medievală, ceea ce denotă că aici a existat

podul care după demolarea lui, s-a păstrat în obişnuinţa locuitorilor un vad de trecere cu

vitele în Bulgaria şi care a dat numele satului Grojdibodu, care în traducere slavonă

înseamnă vadul (de la brod) vitelor (de la Grăvojdi) sau vadul (tot de la brod) strugurilor

(de la Grojdi) şi de asemenea localitatea Vadin tot de la vadul de trecere care reprezintă

toponimicul acestui sat bulgăresc (Vad - Vadin).

Informaţiile lui Marsigli şi ale lui Dumitru Tudor că Oescus se află la 16 km spre

est de Vadin sunt reale deoarece aceasta este distanţa reală, iar între Orlea şi Oescus sunt

doar 6 km.

Am mers imediat pe malul românesc al Dunării la Grojdibodu şi am observat cu

ochiul liber şi cu binoclul urmele podului şi ale zidurilor cetăţii de la Vadin.

În luna august, imediat după această descoperire, am mers din nou în satul Vadin

însoţit de directoarea muzeului din Oreahovo domnişoara Evghenia Naidenova care îşi

susţine doctoratul în istorie la Universitatea din Bucureşti şi am cercetat personal urmele

podului şi ale cetăţii făcând mai multe fotografii.

Am verificat zidurile masive ale cetăţii şi ale capătului de pod care acum se află

solitar pe malul Dunării datorită faptului că în timp apa a erodat din malul bulgăresc

descoperindu-l din sol şi pentru că a săpat sub el în partea dinspre apă s-a înclinat puţin

spre nord.

Piciorul de pod este construit din bolovani de piatră calcaroasă legaţi între ei cu

var prin metoda turnării varului nestins în cofraje peste care se turna apă şi produceau

stingerea varului în care se aruncau bolovanii de piatră astfel păstrându-se un liant între

pietre care a rezistat aproape 2000 de ani. Acelaşi procedeu de construcţie este folosit şi la

zidurile foarte groase ale cetăţii de 2,4 m.

Dimensiunile actuale ale capului de pod sunt mult mai reduse decât pe vremea lui

Marsigli şi chiar după cea a lui D. Tudor dar sunt totuşi mari ceea ce denotă că nu poate fi

vorba de un zid de cetate având lungimea de 4,20 ml, lăţimea de 3,50 ml şi înălţimea de

2,4 ml.

În dreptul piciorului de pod la cca. 30 ml în apa Dunării la 5-7 ml de la margine

există o zidărie de piatră pe care am verificat-o prin tatonare cu o prăjină din barcă, zidărie

găsită şi desenată de Marsigli şi pe care primarul satului domnul Ivan Rusinov Spasov, tot

de origine română, a cărui familie a provenit din Gura Padinii, ne-a relatat că a observat-o

de multe ori când a scăzut apa Dunării, vara pe timp de secetă.

Din discuţiile purtate cu localnicii am aflat că aceştia au avut şi au legături strânse

de rudenie cu familii din Grojdibodu, Gura Padinii , Potelu sau Hotaru dar nu cu cei din

satul Orlea care este situat departe de ei.

Anterior acestei descoperiri şi în urma lecturii comunicărilor lui Dumitru Tudor

am întrebat la Orlea pe primarul Gil Păsculescu un împătimit cercetător al istoriei satului

Orlea şi autorul a două ediţii ale monografiei satului şi pe fostul director al muzeului local

dacă ştiu de existenţa vreunui pod peste Dunăre la Orlea şi mi-au răspuns că n-au auzit

niciodată de acest pod şi nici nu citiseră din opera lui Dumitru Tudor referiri la acest pod.



Asemenea erori au fost comise de mulţi istorici prin poziţionarea inexactă a unor

zone sau localităţi ceea ce este de crezut şi în cazul lui D. Tudor care nu a studiat malul

românesc să vadă aşezarea de la capătul nordic al podului şi aşa a fost comunicată Orlea în

loc de Grojdibodu cum este corect.

Ceea ce încercăm acum să demonstrăm este de fapt realitatea unui adevăr existent

şi care nu lasă loc la alte ipoteze, supoziţii sau interpretări subiective.

Eroarea lui Dumitru Tudor este doar în legătură cu localitatea de la capătul de nord

al podului, dar în ceea ce priveşte existenţa acestui pod nu lasă nici o urmă de îndoială

apreciind că piciorul de pod existent pe plaja Dunării la Vadin nu poate fi considerat în nici

un caz ca un fragment rupt din ruinele cetăţii, fiindcă are o grosime mult mai mare decât a

acelora, este paralel cu cursul Dunării şi nu perpendicular pe ea, ca latura vestică a cetăţii

(singura păstrată).

Tehnica de zidărie a acestui cap de pod este din piatră spartă cu var curat fără

cărămidă pisată în mortar folosind tehnica romană opus incertum.

Localnicii au scos de-a lungul timpului toate lespezile de piatră ce constituiau un

pavaj pe partea superioară a lui.

Silueta acestei ruine şi structura sa constructivă prezintă asemănări cu picioarele

principale (pilele culee) ale podului lui Traian de la Drobeta şi ale podului lui Constantin

cel Mare de la Celei.

Pe acelaşi aliniament cu piciorul de pod din piatră mai există încă două blocuri de

dimensiuni mai mici care fac legătura cu zidurile cetăţii şi pe lângă ea se observă urmele

unui drum antic, probabil cel care lega provincia de pod.

La o distanţă de aproximativ 300 ml spre est, la capătul estic al cetăţii, există de

asemenea un bloc masiv zidit din piatră spartă cu dimensiuni apropiate de cele ale zidului

cetăţii dar relativ mare în raport cu resturile de zidărie, bloc izolat pe plaja Dunării. Piatra a

fost adusă din carierele numeroase existente pe malul bulgăresc care ascund depozite

însemnate de calcar. De altfel, gardurile curţilor şi fundaţiile caselor din Dolni Vadin sunt

toate construite din blocuri mari de piatră cioplită de formă dreptunghiulară sau pătrată,

ceea ce denotă existenţa acestui material de construcţie în cantităţi foarte mari în zonă

chiar unele uliţe ale satului sunt pavate cu piatră cubică cioplită din aceste cariere.

Pe planşa făcută de Marsigli în 1691 observăm schiţate urmele a doar două

construcţii din zidărie de piatră chiar pe malul apei care pot fi culeele din apă găsite şi

acum în albia Dunării sau ale portalurilor cetăţii. Cert este că în cei peste 300 de ani de la

descoperirea făcută de Marsigli apele Dunării au modificat foarte mult relieful în zonă prin

coroziunile provocate de viituri şi gheţuri.

Cetatea existentă în partea de est a satului Vadin este identificată cu cetatea

romană Valeriana, după nume, o cetate din epoca tetrarhiei. Urmele arheologice culese din

ruinele ei sunt şi mai vechi, ea fiind probabil zidită pe locul unei aşezări civile romane din

sec. I-III e.n. cu ziduri groase de 2,40 ml.

Cetatea Valeriana apare înregistrată pentru prima dată în Itinerarium Antonini

(220, 5, ed. Cuntz, p. 32) apoi la Procopius în opera sa de mare însemnătate „De aedificia“,

IV, 6 (despre construcţii) când augustul său stăpân, împăratul Iustinian o restaurează

împreună cu alte peste 50 de cetăţi romane de pe malul Dunării. În ambele izvoare este

menţionată între Oescus şi Varinia (între Ghighen şi Lescoveţ).



Itinerariul Antonini o situează la 12 mii paşi romani (aproximativ 17-18 km) spre

vest de Oescus, depărtare ce corespunde cu distanţele actuale dintre ruinele de la Ghighen

(Oescus) şi Dolni Vadin (Valeriana).

La Vadin sunt menţionate de Marsigli două cetăţi una la est şi una la vest de sat.

Despre existenţa a două cetăţi la Dolni Vadin vorbeşte în afară de Marsigli şi

Pamfil Polonic, inginerul topo care l-a însoţit permanent pe Gr. Tocilescu în cercetările

sale, într-un carnet manuscris de notiţe arheologice numind pe cea de la 3 km spre est de

sat, Latina Mare iar pe cea de la 4 km vest de sat, Latina Mică. Mai vorbeşte Polonic şi de

o altă cetate mare romană aşezată la est de Vadin pe o colină, separat, numită Măgura

Hoţilor.

Dumitru Tudor face aprecierea că în epoca dintre Domiţian şi Constantin cel Mare,

între Dolni Vadin şi malul românesc (Orlea cum greşit credea el) funcţiona un important

vad de trecere a Dunării păzit de garnizoana din cetatea Valeriana . Această apreciere o

face pe baza studiilor personale şi corespunde întru-totul cu realitatea, deoarece până în

urmă cu 50-100 de ani, în acele locuri se trecea prin vadul Dunării cu animalele la păşunat

pe platourile bulgare sau erau duse în Asia Mică pentru a fi vândute cunoscând că

locuitorii de acolo nu consumau carnea de porc ci numai de vite mari sau oi..

Localnicii mai în vârstă povesteau în anul 2002 că-şi aduc aminte când se trecea de

pe malul românesc pe cel bulgăresc şi invers cu turme de 200-300 de animale mari prin

apa Dunării pentru păşunat sau pentru a fi vândute în Orientul Apropiat, ceea ce denotă o

continuitate a drumului ce lega Dacia de Imperiul roman prin podul construit de Fuscus din

ordinul lui Domiţian.

Acest pod era construit pe picioare puternice de lemn masiv înfipte pe două

rânduri în albia fluviului, probabil după acelaşi sistem ingenios de batere aplicat de Cezar

la construirea podurilor pe Rinul german, informaţie preluată de Cohausen, Cäsars

Rheinbrucken , philologisch, militärisch unde technich untersucht, Leipzig, 1867.

Cezar a construit un pod asemănător lângă Koln şi unde Rinul are o lăţime de 400

ml şi un etiaj de 3 ml, dar curentul apei este mult mai puternic decât la Vadin unde lăţimea

Dunării este de 1000-1100 ml şi are un etiaj de 6-7 ml.

Profitând probabil de o scădere a nivelului apei în cursul verii, folosindu-se şi de

corăbii, romanii au putut bate aceşti piloni în albia Dunării, cu berbeci puternici fixaţi pe

vase şi mânuiţi cu ajutorul scripeţilor.

Prezenţa unor platforme de zidire la capetele lui era impusă, ca şi azi, pentru o bună

legătură cu ţărmul. Capătul nordic al podului nu era străjuit de o întăritură apropiată,

urmele unei asemenea întărituri sau aşezări fiind la aproximativ 1-1,5 km spre nord pe cel

mai înalt grind al zonei numit Grindul Creţii, neinundat vreodată şi în apropierea altor

grinduri cum ar fi: Piatra, Cujmiţa, Băcila, Lăstuni, Grădiştea etc., locuri pline de urme

ceramice şi care au constituit primele aşezări începând cu comuna primitivă şi care s-au

desfiinţat prin stabilirea locuitorilor la nord de bălţi pe dealul defrişat de pădurile seculare

formând actualul sat Grojdibodu.

Dumitru Berciu în lucrarea sa Arheologia preistorică a Daciei publicată în

Arhivele Olteniei nr. 100-102 şi 104-108 din anul 1939 face publice multe descoperiri de

vase şi materiale arheologice, din neolitic până în epoca medievală, găsite în aceste

grinduri - aşezări din zona dintre baltă şi Dunăre unde a existat o civilizaţie permanentă ce

justifică existenţa acestui pod în zona respectivă.



Alte informaţii şi mai complete aflăm tot de la Dumitru Berciu în lucrarea sa

„Colecţia de Antichităţi Gh. Georgescu din Corabia’’ publicată în 1937 la Caracal, despre

urmele arheologice descoperite la Grojdibodu în locurile din zona imediată a capului

nordic al podului de la Vadin la Grojdibodu.

Podul se deschidea pe malul dacic al Dunării într-o regiune de bălţi care-l protejau

natural şi permiteau regruparea armatelor romane pentru a porni în expediţiile de cucerire a

dacilor.

Existenţa podului a fost de scurtă durată fiind construit pentru o folosinţă imediată,

pentru o expediţie militară de scurtă durată într-un loc ce oferea posibilităţi avantajoase

pentru o construcţie rapidă şi în timp de vară. În acelaşi timp putea fi apărat de

numeroasele efective militare cantonate în cetatea Valeriana prin care trecea drumul roman

care continua prin porţile acesteia pe pod.

Podul era astfel protejat de cetate încât accesul din partea sudică peste el nu era

posibil decât prin curtea cetăţii iar eventualele atacuri dinspre nord s-ar fi oprit la porţile

cetăţii, neavând altă cale de comunicaţie posibilă prin părţile laterale. Strategic a fost bine

gândit şi amplasat.

Înfrângerea armatei lui Fuscus a condus la desfiinţarea acestui pod pentru a-l

împiedica pe Decebal să pătrundă în Moesia folosind podul.

Şi constructiv, podul nu putea fi folosit mult timp deoarece era construit la o

înălţime mică şi putea fi lesne inundat de viiturile fluviului iar iarna putea fi rupt de

sloiurile mari de gheaţă care curg şi primăvara pe Dunăre. În acelaşi timp ştrangula fluviul

împiedicând circulaţia pe Dunăre a vaselor romane sau autohtone.

Pilonii acestui pod au fost bătuţi vertical în albia fluviului, deci nu oblic şi doi câte

doi în tehnica specifică podurilor de lemn de sine-stătătoare.

Dacă ar exista un interes naţional legat de acest pod, s-ar putea aloca fonduri

pentru cercetarea subacvatică a picioarelor lui cât şi a zidăriei de la capete, probabil resturi

de la alte picioare de pod din piatră construite cu uşurinţă la malul apei restul fiind

construit din trunchiuri de stejari înalţi care existau din abundenţă până în secolul 19-20 în

acea zonă.

Oricum este certă existenţa podului de vase construit de Domiţian şi Fuscus în anii

86-87 e.n. care a legat localităţile Dolni Vadin de Grojdibodu dacic, sau cum s-o fi numit

atunci, probabil Sigibida.

Reprezentarea acestui pod de vase se găseşte pe Columna lui Traian de la Roma în

scenele III-IV unde în punctul de legătură al acestor scene, şi la capătul din stânga al unui

pod de vase aruncat peste fluviu, apare bustul nud ieşind din apă al zeului Danubius, redat

în cunoscuta alegorie a acestor genuri de reprezentări fluviale. Divinitatea poartă pletele şi

barba în şuviţe bogate şi umede, răsfirate pe umeri şi spate, iar pe cap îl încununează o

coroniţă, împletită din trestie. Danubius întinde mâna dreaptă pe sub undele fluviului ca să

sprijine trecerea armatelor romane pe un pod de vase (Conrad Cichonus - Trajan Ssauk, II,

p. 24).

Un alt element topografic important care trebuie să ne reţină atenţia la această

scenă este arcul de zidărie din stânga ei, pe sub care trec soldaţii pentru a păşi direct pe pod

ceea ce demonstrează existenţa portalurilor podului construite din zidărie din care se

păstrează ruinele de la Dolni Vadin.

O descriere amănunţită a acestui pod a făcut-o arheologul Dorel Bondoc de la

Muzeul de Istorie al Olteniei de la Craiova care menţionează că principalele



informaţii,fotografii şi chiar deplasarea în Bulgaria le are de la subsemnatul, comunicând şi

susţinând existenţa acestui pod între Grojdibodu şi Dolni Vadin.

Reproduc unele desene, hărţi şi fotografii ale urmelor acestui pod, unele provenind

de la Marsigli efectuate în anul 1691, altele de la Dumitru Tudor în 1959 şi altele recente

efectuate de subsemnatul.

LA O CAFEA PRIN CARACALUL DE IERI SI DE AZI

Dumitru Botar

Oraş de provincie şi reşedinţă de judeţ, Caracalul era - la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dar şi în perioada interbelică - o puternică forţă

economică din punct de vedere agricol, cu multe firme de cereale (Borcescu, Betulescu,

Uţă, Vlădescu, Stamatopol etc.), cunoscute şi la nivel naţional.

Pentru încheierea unor contracte, veneau la Caracal comis-voiajorii diferitelor

firme, dialogul cu aceştia se realiza nu doar în vestitele restaurante ale epocii: Făget,

Buţănescu, Ploeşteanu, Marinescu sau Oane, dar şi la o cafea, în special până la ora

prânzului, unde era prezentă şi boema caracaleană, desigur din alte motive. Erau

funcţionale şi unele cazinouri, celebre pe atunci, cum era cel al lui DULGHERESCU - în

centrul oraşului, lângă Banca Romanaţi, azi Poşta oraşului, sau altul - ţinut de SAVU

TEODORU, în casele Bibian (dispărute), peste drum de Hotelul Minerva (astazi, Palatul

copiilor şi elevilor).

Caracalenii ştiau ce înseamnă o cafea bună, ai cărei aburi le producea o stare

excelentă, de bucurie şi poftă de viaţă, alături de o ţigară, discuţiile închegându-se rapid şi

plăcut, mai ales că aceste cafenele aveau un parfum deosebit, prin curaţenia şi serviciul

ireproşabile, dar în mod special prin calitatea cafelei. Prin anul 1880, SAVU TEODORU

renunţă la club şi deschide o cafenea în centru, în casele lui Mihalache Voiculescu, unde

prin 1928 era un magazin de fierărie, iar astăzi este Sucursala BRD Caracal. Peste drum

era şi o plăcintărie, a lui Alexe, simigiul, boierii - cum veneau dimineaţa, la cafenea- îi

băteau în geam, strigându-i : cu ,,c,” sau cu ,,b,” Alexe ducându-le porţia de plăcintă, după

comanda fiecăruia, cu

carne sau cu brânză.

După ce serveau aceste

bunătăţi, boierii plecau

spre casă, însă, dacă te

întâlneai cu ei şi îi

salutai, nu atingeau

pălăria, salutau doar cu

un deget pe care se mai

vedeau urme de ulei de

la plăcintă, protejând

astfel pălăria.

Prin 1890, se

deschide CAFENEAUA

CENTRALĂ, tot în

centru, în localul Băncii Cafeneaua GATO NOBLE Caracal, str. Parângului, nr.18



Caracal, proprietatea lui TEODOR BORCESCU. Aici venea numai lume bună -

intelectuali, gazetari, se discutau politică, afaceri sau despre viaţa mondenă a urbei. Cu

puţin înainte de primul război, în localul acestei cafenele - care se desfiinţează - se

deschide un restaurant, patron Iancu Bohm. După primul război mondial (1925), în casele lui Toma Ploeşteanu a funcţionat un

club-cafenea numit FRĂŢIA, la etaj, cunoscut mai mult sub denumirea de La piraţi, situat

tot central, aproape de piaţă.

Începând cu anul 1900, putem vorbi despre o tradiţie în domeniul cafelei, ne spune

un cafegiu armean ANTON CARABELAIAN, fiul lui Avedis Carabelaian care, prin 1913-

1914, vine în Bucureşti la tatăl lui - ce avea acolo o prăvălie de cafea şi alte bunătăţi,

numită La cămila. În anul 1929, dorind să se însoare, află că la Caracal există o familie

Artinian, cu o fată de 18 ani, situaţie în care pleacă la familia din Caracal. Deşi nu se

cunoşteau şi nu se văzuseră niciodată, cei doi s-au plăcut, s-au căsătorit şi, astfel, Avedis

Carabelaian şi Virginica

Artinian au devenit soţ şi

soţie, adică părinţii lui

Anton Carabelaian.

Bunicul acestuia,

Artinian, avea în Caracal

o cafenea care a

funcţionat până în anul

1931, când o închide şi

pleacă la Bucureşti, dar

nu ştim unde a fost

plasată. Oricum, armenii

ştiau toate tainele cafelei

(ca si astăzi), o ceaşcă de

cafea de la ei fiind un

deliciu pentru cafegii

împătimiţi. Tot în perioada

interbelică, era cunoscut şi vizitat clubul-cafenea al lui TOMIŢĂ ALEXANDRESCU, zis

Prinţul pentru eleganţa sa vestimentară, situat lângă restaurantul Buţănescu, unde în zilele

noastre funcţiona Grădina de vară JIUL, în centru. Acest club-cafenea avea o solemnitate

aparte, prin prestaţia şi eleganţa Prinţului, prieten cu marii negustori din Caracalul acelui

timp - între care Făget sau cu cei din familiile Stamatopol şi Leontopol. Se juca poker până

la ziuă, iar Prinţul, chiar dacă pierdea, tot în câştig era, pentru că le percepea caniotă,

desigur toată noaptea, nu se bea numai cafea, dar discuţiile erau aprinse, cu păreri contrare,

în funcţie de simpatiile politice sau de modul cum le mergeau afacerile. Prinţul îi asculta,

nu comenta, dar nota, consemna cu plăcere aceste răbufniri ale unor oameni de frunte ai

oraşului care dialogau în clubul lui.

Dintre cafenelele interbelice, se detaşează aceea a lui JEAN PETRESCU, din anul

1937, care funcţiona în Cadrilater, în clădirea unde a fost magazinul GOSTAT, lângă CEC.

Era deschisă zi şi noapte, se juca billiard, fiind vizitată în special de agenţii diferitelor

firme care soseau la Caracal pentru încheierea de contracte cu firmele fraţilor Borcescu sau

Betulescu, cunoscuţi negustori de cereale. În faţa cafenelei era şi staţia de trăsuri, circa 30,

Membri ai Asociaţiei Fiii şi Prietenii Caracalului după o

şedinţă la Cafeneaua GATO NOBLE



remarcându-se Marin Cocoşatul, tartorele birjarilor ce se duceau la gară după clienţi,

fiecare comis voiajor avea birjarul lui, aceştia erau foarte discreţi, odată ce ajungeau la

cafenea, serveau cafeaua respectivă, discutau puţin între ei, apoi fiecare pleca unde avea de

rezolvat problemele pentru care venise. Bagajele rămâneau sub masă, după ce încheiau

afacerile respective reveneau, consumau încă o cafea şi plecau la gară. Proprietarul Jean

Petrescu era din Cioroi. Pentru atragerea clienţilor, Jean Petrescu făcea cunoscut, în ziarul

ROMANAŢIUL / 1937, că stă la dispoziţia onoratei clientele, cu ceaiuri, cafele, billiard,

table etc. Nu mă ocoliţi – spunea patronul – stau la dispoziţia oricăror persoane, în special

a d-lor voiajori.

De mai mică importanţă era şi cafeneaua lui MITICĂ VATAU, în apropiere de

piaţă, aici veneau oameni cu posibilităţi financiare mai modeste, cizmari şi croitori, se

discutau fel şi fel de probleme privind oraşul, primăria şi sportul, în special fotbalul. Un alt

negustor, LEO DORICĂ, deschisese şi el o cafenea, tot prin zona pieţei, puţin frecventată,

cu excepţia zilelor de luni - când era ceva mai mult căutată, de tot felul de oameni care

apăreau, ocazional, prin Caracal.

Prin 1945, avea o cafenea şi NIŢĂ BOTEANU, în centru, pe lângă locul unde

astăzi este Cercul Militar, veneau aici intelectualii oraşului, oameni care ştiau ce este o

cafea si cum să se bucure de aburii şi parfumul ei. Era curată, serviciul ireproşabil, se putea

citi şi ziarul, fiecare masă avea un dispozitiv pentru păstrarea şi citirea lui, la nevoie se

putea solicita şi un ceai sau un rom care, pus în cafea, dădea un gust mai special (cafea

Marghiloman).

Vorbind despre cafenelele caracalene, nu putem să-l omitem pe vestitul CITA

CRISTESCU, un om deosebit care făcuse din prepararea şi vânzarea cafelei un adevărat

ritual. De fapt, el avea - pe lânga Uzina electrică - un fel de băcănie, cafeaua o măcina în

faţa clientului, iar pentru prietenii lui (prin anii 1960-1965) prepara pe loc o ceaşcă

aburindă, după o reţetă proprie. De multe ori avea sentimentul că, prin ceea ce face, este

păgubit, convingându-te să bei acolo licoarea respectivă, să-i rămână şi lui măcar aburul ei.

Făcea acest lucru cu prietenii lui de suflet, Radu Ricman, Seba Nuţă, Puiu Tomescu şi,

câteodată, eu, deşi nu sunt consumator de cafea, dar eram prezent pentru discuţiile purtate,

CITA fiind un excelent arhivar al multor fapte şi evenimente din Caracalul tinereţii lui, era

un adevărat Caracal - cu bucuriile şi necazurile lui, un causeur de marcă, personaj pitoresc,

de care astăzi mulţi au uitat.

De reţinut că, prin 1940, în Caracal exista o fabrică de cafea surogat, ţinută de

cunoscutul negustor ION C. UŢĂ, iar din reclama publicată în ziarul ROMANAŢIUL / 24.

XI.1940, aflăm că acest produs se vindea în magazinul de coloniale de pe strada Regele

Ferdinand (era în centru). Se spunea, în continuare, că această cafea surogat este de primă

calitate şi bine lucrată, fiind fabricată din produse aprobate de Onor ministerul sănătăţii cu

certificatul nr.767/1.X.1940. Cafeaua surogat se recomanda a se da, în loc de ceai,

dimineaţa la copii, fiind mai hrănitoare şi ajutând la dezvoltarea corpului. Fabrica lui Ion

C. Uţă, care producea acest elixir, era, de fapt, prima fabrică românească de cafea surogat.

Prin anul 1889, când prefect de Romanaţi era Constantin Chintescu, tatăl lui Mişu

Chintescu, Şerban Jianu- mare proprietar şi conservator, fiind la cuţite cu acesta, umbla

prin toate cafenelele de atunci, declamând, în faţa tuturor celor care-l ascultau cu atenţie,

un pamflet - scris chiar de el - prin care atrăgea atenţia asupra activităţii corupte a

prefectului:

Chintescu, când vorbeşte din gură, Vorbeşte tot de prefectură,



Prefectura de Romanaţi -

Unde sunt oameni bogaţi.

Chintescu, cu tâlharii,

A dat mâna cu grecii şi bulgarii,

Judeţul să-l jefuiască,

Satele să le pârjolească.

De altfel, cafenelele, spre deosebire de restaurante, ofereau un spaţiu mai restrâns,

clienţii putând comunica între ei destul de uşor, iar atunci când cineva vorbea, pentru toţi

se auzea foarte bine, între ei putând avea loc chiar dialoguri, precum acela de prin 1945-

1946, de la cafeneaua lui NIŢĂ BOTEANU. Un distins judecător i se adresează, peste

mese, unui boem caracalean şi comis voiajor - Roman Bălănescu, rugându-l să-i aducă şi

lui, de la Bucureşti, nişte râie, dacă se mai duce prin capitală. Răspunsul acestuia a fost

oportun şi de efect, cei prezenţi aplaudând: Cu plăcere, d-le judecător, dar dacă nu vă

găsesc acasă, pot să i-o dau soţiei ?

Astăzi, în Caracal, o cafea adevărată, cu parfum armenesc, se mai poate bea la

Cafeneaua GATO NOBLE, înfiinţată la 24.12.2010, fiind plasată în zona vechiului târg,

lângă Liceul Mihai Viteazul. Patronul este DANIEL PISICĂ, oferind oraşului cea mai

luxoasă cafenea din ultimii 50 de ani, o adevărată Capşa caracaleană, punct de reper

spiritual pentru intelectualii din urbe, dar şi pentru elevii liceului de peste drum. Aici au

loc evenimente deosebite, lansări de carte, expoziţii, aniversări şi, nu în ultimul rând, se

pun la cale unele afaceri. Curăţenia şi servitul cafelei sunt exemplare, cafeaua te învăluie

cu aerul ei ademenitor şi te îndeamnă să revii cu plăcere. Este adusă de la Bucuresti, de la

Gheorghe Florescu, cafegiu celebru, fost ucenic al marelui cafegiu Avedis Carabelaian, de

aici si denumirea cafelei AVEDIS care se serveşte în această splendidă cafenea. Cei care

se ocupă de ea sunt tatăl patronului, Minel Pisică, si soţia sa Artemiza, oameni deosebiţi,

primitori, calzi şi receptivi la toate evenimentele cu caracter cultural ce se derulează în

oraşul nostru. Numai aici, la o ceaşcă de cafea cu aburi care te învălui precum braţele unei

nimfe, poţi să-ţi întâlneşti prietenii şi să rechemi amintirile, risipite prin anii ce s-au dus.

Deci şi astăzi se poate bea o cafea bună, iar cei care ştiu ce înseamnă acest lucru, alături de

o ţigară, se simt mai

bine, mai bucuroşi, cu

poftă de viaţă.

Tot umblând

printre amintiri, stând

de vorbă cu cafegii de

odinioară, am cam

obosit şi mă retrag la

GATO NOBLE, unde

vă aştept la una

armenească. Fac eu

cinste, deşi nu sunt

băutor de cafea, dar

sunt prezent aici pentru

a mă întâlni cu prietenii

spirituali din oraş, atras

şi de atmosfera boemă

ce se degajă permanent,

cât şi de modul în care familia Pisică a conceput aranjamentul acesteia, realizând un

interior de basm, fermecător.

Aniversare la Cafeneaua GATO NOBLE Caracal



Sărbătorile Pascale în filatelie

Ing. Ion MARIN

Preşedintele Societăţii Filatelice „Romanaţi“

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului constituie cea mai importantă

sărbătoare creştină dintre toate sărbătorile de peste an şi al doilea praznic împărătesc cu

dată schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an

bisericesc depinde de Sfintele Paşti. Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă

perioadă de post în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului.

Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica

Floriilor - când se sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim - şi se sfârşeşte în

Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi

moartea Sa din Vinerea Mare.

Cuvântul Paşti este de origine evreiască (de la cuvântul Pesah = trecere, moştenit

de evrei de la egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Pasthae).

Pentru evrei este o sărbătoare anuală în amintirea ieşirii lor din robia egipteană, sub

conducerea lui Moise. Termenul de Paşti a trecut şi în vocabularul creştin pentru că

evenimentele petrecute – patimile, moartea şi învierea Domnului – au coincis cu Paştile

evreilor din anul 33, dar obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor

evreilor, singura legătură dintre ele fiind numele, dat creştinilor de coincidenţa

cronologică.

În biserica veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi

modul sărbătoririi. Cei mai mulţi creştini sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămână în

care a murit Domnul – Vinerea, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în Duminica

următoare. Diferenţele cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii

şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă, uneori, până

la adevărate schisme - sau rupturi - între unele Biserici, mai ales în cursul secolului

al II -lea. O uniformizare a datei serbării Paştilor a încercat să introducă, în toată lumea

creştină - din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare -, Sinodul I ecumenic de la Niceea,

din anul 325. Părinţii acestui sinod au adoptat practica cvasi-generală, bazată pe calculul

datei Paştilor obişnuit la Alexandria, calcul care se reducea la următoarele norme: Paştile

se vor serba totdeauna duminica şi această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline

de după echinocţiul de primăvară. În cazul când Paştile creştin coicide cu Paştile iudaic,

acesta se va sărbători în duminica următoare. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data

Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde



ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica la timp şi celorlalte Biserici

creştine.

Deci, data Paştilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de

mişcarea soarelui pe bolta cerească – echinocţiul de primăvară (21 martie) – şi unul cu dată

schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului – luna plină de după

acest echinocţiu, numită şi luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să

varieze în fiecare an.

Din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar

iulian, nici până astăzi nu există uniformitate în ceea ce priveşte data sărbătorii Paştilor

între Apusul şi Răsăritul creştin, fiindcă nu toţi se servesc de acelaşi calendar. Astfel, în

Apus Paştile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate

cu calendarul gregorian. Din anul 1924, creştinătatea ortodoxă s-a împărţit în două, în ceea

ce priveşte data sărbătoririi Paştilor. Bisericile rămase la calendarul iulian au continuat să

serbeze Paştile dupa Pascalia veche, pe când bisericile care au adoptat calendarul gregorian

au sărbătorit câţiva ani (1924-1927) Paştile pe stilul nou (la aceleaşi date cu apusenii). Ca

să se înlăture, însă, dezacordul dintre diferitele biserici ortodoxe şi pentru a se stabili

uniformitate în toată ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători

creştine, bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul pe stil nou au stabilit, prin consens

general, ca din anul 1927 Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia

stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul iulian. Această hotărâre a fost

întărită şi de Consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova, din iulie 1948.

Deşi toţi ortodocşii sărbătoresc Paştile în aceeaşi duminică, ea este numerotată

diferit în cele două calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul iulian este rămas

în urmă faţă de cel gregorian. Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică

(între care şi cea română) serbează Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai

(data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie şi 25 aprilie. Tot de aici provine

şi marea diferenţă din unii ani între data Paştilor ortodox şi a celui catolic.

Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a

Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. Cu timpul însă, înţelesul

cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.

Cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti sărbătorim Floriile, adică intrarea în

Ierusalim a Domnului Iisus Hristos. Este, în fapt, ultima intrare a Mântuitorului în sfânta

cetate, înainte de patimi. Cu mare bucurie, Mântuitorul a fost aclamat ca „Împărat al lui

Israel" şi „fiu al lui David“. Domnul intra acum în Ierusalim cu vestea minunilor şi

învierilor Sale (învierea lui Lazăr), ce înconjurase lumea şi poporul evreu recunoştea pe

Iisus Hristos ca fiind Mesia.



În ziua de joi, în semn de mare smerenie slujitoare, Iisus a spălat picioarele

ucenicilor săi. În aceeaşi zi, şi-a adunat ucenicii la Cina cea de Taină, pentru a celebra

Paştile evreiesc. La această cină de taină, unul dintre ucenici, Iuda - fiul lui Simon

Iscarioteanul, îl va vinde marilor preoţi, pentru treizeci de arginţi. După plecarea acestuia,

Iisus le spuse ucenicilor că, în aceeaşi noapte, îl vor părăsi cu toţii (Ioan 13, 4-38).

După cină, Iisus - împreună cu unsprezece ucenici - părăsi Ierusalimul. Trecând pe

lângă grădina Ghetsimani, le spuse ucenicilor Săi: „Aşteptaţi-Mă aici, Eu Mă duc să Mă

rog.“ Când se întoarse, îi găsi pe ucenici dormind şi-i trezi, spunându-le: „Oare n-aţi putut

veghea un ceas împreună cu mine? Fiţi treji, vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“

(Matei 26, 33-44). Şi, depărtându-Se de ei, a început să Se roage iarăşi Tatălui ceresc, în

grădina Ghetsimani, iar în toiul nopţii a primit sărutul lui Iuda, vânzătorul.

Întorcându-se la ucenici, El le zise: „Tot mai dormiţi încă şi vă odihniţi? Iată că a

venit ceasul: Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă şi să mergem, căci se

apropie vânzătorul“ (Matei 26, 45-57). Şi, deodată, apăru Iuda - însoţit de o mulţime de

soldaţi şi oameni de-ai fariseilor şi marilor preoţi, trimişi să-L prindă pe Iisus. Atunci, toţi

ucenicii Îl părăsiră şi fugiră de lângă El. Soldaţii L-au dus pe Iisus la marele preot Caiafa.

Acelaşi popor care-L primise ca împărat, care-I înălţase osanale, incitat de farisei -

în ziua de vineri - L-a scos afară din Ierusalim, răstignindu-L pe lemnul Crucii.

Guvernatorul roman Pilat a încercat să-L scape pe Iisus de la moarte, din pricina

neînţelegerilor cu evreii şi datorită unui vis al soţiei sale. După cum era obiceiul, de Paşti

era eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea cere eliberarea

tâlharului şi răstignirea lui Iisus, strigând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor

noştri!“

Soldaţii au împletit o coroană de spini, I-au pus-o pe cap lui Iisus care, purtându-Şi

crucea, a mers spre Golgota, unde a fost răstignit - împreună cu doi răufăcători. Pe cruce,

Iisus se ruga pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 27-34). Înainte

de a muri, Iisus a rostit: „S-a sfârşit“, apoi a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale

încredinţez duhul Meu!“ Şi plecându-şi capul, la ceasul al noulea Îşi dădu duhul (Luca 23,

46). Trupul Lui este luat de către Iosif şi Nicodim, îmbălsămat, înfăşurat într-un giulgiu

nou, de in, şi aşezat într-un mormânt săpat în stâncă. Mormântul a fost astupat cu o piatră

mare şi pus sub pază, „ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând poporului că

S-a sculat din morţi.“ Sfânta zi de Vineri (Vinerea neagră) este ziua în care Iisus a fost

adus la judecată, batjocorit, schingiuit, răstignit, omorât şi îngropat.

În noaptea de sâmbătă a avut loc un puternic cutremur de pământ, căci un înger al

Domnului a coborât din cer, răsturnând piatra de la intrare şi Domnul Iisus Hristos a înviat

şi S-a ridicat din mormânt (Matei 28, 1-8).



Vestea învierii lui Hristos s-a răspândit rapid, cu toate că preoţii cei mari au căutat

să spună că trupul lui Hristos a fost furat de ucenicii Lui. După învierea din morţi, timp de

patruzeci de zile Iisus Hristos a mai stat pe pământ. Trecând prin uşile încuiate, a intrat în

casa unde ucenicii Săi stăteau timoraţi şi înspăimântaţi de frica iudeilor. Atunci,

Mântuitorul le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele,

le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23).

În zilele următoare, El s-a arătat ucenicilor, spunându-le: „Aşa trebuia să

pătimească Iisus după Scripturi, să moară şi a treia zi să învie din morţi, şi în Numele

Lui să se predice pocăinţa spre iertarea păcatelor tuturor popoarelor, începând cu

Ierusalimul. Voi sunteţi martorii împlinirii acestor profeţii. Eu voi trimite asupra voastră

Duhul Sfânt, după făgăduinţa Tatălui Meu“ (Luca 24, 33-49).

În repetate rânduri s-a arătat ucenicilor Săi, vorbindu-le despre împărăţia lui

Dumnezeu. Apoi, adunându-i pe toţi laolaltă, le-a spus: „…Mergeţi în toată lumea şi

predicaţi tuturor Evanghelia. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit. Iar cine nu va

crede, va fi osândit…“ Şi zicând aşa, Iisus Hristos se înălţă la cer, chiar în faţa ucenicilor

Săi (Marcu 16, 15-19).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, s-a suit la ceruri şi şade de-a

dreapta Tatălui. Creştinii se salută, de la Paşti şi până la Înălţare, cu „Hristos a înviat!“, la

care răspunsul este „Adevărat a înviat!“

Majoritatea administraţiilor poştale din întreaga lume emit anual mărci poştale şi

realizează obliterări dedicate acestei mari sărbători a creştinătăţii. Până la evenimentele din

decembrie 1989, Poşta română nu a emis nici-o marcă poştală cu tematică religioasă.

Prima marcă poştală românească cu această tematică este emisă în anul 1991, fiind

dedicată Sfintelor Paşti. Marca reproduce o icoană pe lemn, datată 1680, cu „Răstignirea

Domnului Iisus Hristos“, iar plicul Prima zi a emisiunii redă, în semiilustraţie, imaginea

unei alte icoane din aceeaşi perioadă, cu „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului“.

În anii următori, a continuat emiterea de mărci poştale dedicate atât Naşterii Domnului –

Crăciunul –, cât şi Învierii lui Hristos – Sfintelor Paşti.

Odată cu apariţia a tot mai multe timbre, ştampile, plicuri şi ilustrate maxime ce

ilustrează naşterea, copilăria, botezul, moartea, învierea şi înălţarea la ceruri a Domnului,

au apărut şi primele exponate filatelice româneşti - având ca subiect viaţa lui Iisus Hristos.

Cu acestea au fost organizate expoziţii, în mai multe centre filatelice din ţară.



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra .

- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .

- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi

- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).

- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).

- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .

- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.

- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.

- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la

Arceşti).

- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume .

- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul

Popânzăleşti- R-ţi.

- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la

Buftea.

- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.

- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.

- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.

- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.

- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.

- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.

- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.

- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic

,,Vocea Bisericii”.

- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul

,,Radu Greceanu”).

- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.

- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată

Nirvan.

- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.

- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.

- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.

- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.

- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga.

- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.

- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.

- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.

-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.

- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.

- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ

P.N.Ţ.Olt .



- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la

Bistriţa.

- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.

- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran .

- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.

- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al

Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.

- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.

- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.

- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).

- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).

- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.

- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.

- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi

- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.

- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie

bisericească”.

- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.

- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni).

- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).

- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina. - 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Pinacoteca Marius Bunescu

GHERGHE Maria, elevă, clasa a IX-a F,

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal

Eforturi pentru înfiinţarea unui muzeu de artă în Caracal

Noua elită socio-economică, apărută la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a

marcat, în istoria noastră locală şi naţională, ceea ce, cu

un secol în urmă, realizaseră bonjuriştii: schimbarea

mentalităţilor - prin ridicarea culturală, economică şi

politică a unor mase tot mai mari de oameni. Mari

cerealişti, comercianţi - angrosişti, în special de cereale,

funcţionari, diferiţi proprietari, magistraţi etc. au susţinut

cultura caracaleană, prin contribuţii băneşti sau prin

donaţii - în bani, natură sau pământ -, au ctitorit sau

întreţinut şcoli, spitale, biserici, au sprijinit tinerii

sărmani să meargă la studii, oferindu-le burse, au dat

zestre fetelor sărace, la căsătorie. Numele acestor

filantropi au rămas neşterse, faptele lor întâmpinându-ne

Apelul de constituire a

Pinacotecii Marius Bunescu



la tot pasul: Constantin Filipescu1, Nică Barbu Locusteanu

2, Constantin Poroineanu

3,

Constantin Prejbeanu4, Ion Hagiescu-Mirişte

5,

Crăciun Pătru, Marius Bunescu, Ilie Constantinescu

etc.

Unii dintre donatori au fost adoptaţi de oraşul şi

judeţul în care s-au aşezat; s-au căsătorit cu fete din

partea locului, devenind, şi mai ales dovedind că

sunt, mai romanaţeni decât mulţi alţii, născuţi şi

crescuţi aici.

Unul dintre fiii adoptivi ai Romanaţiului a

fost Ion

Hagiescu-

Mirişte.

Acesta a

studiat

dreptul la

Bucureşti

şi la Paris,

profesând,

apoi, în capitala României şi în Buzău; în 1895,

s-a stabilit în Caracal, reşedinţa judeţului

Romanaţi. A fost prim-preşedinte al Tribunalului

Romanaţi6. Din 1914, îl găsim numit consilier la

Curtea de Apel din Constanţa. A fost căsătorit cu

Catina Stamatopol, fiica unui mare proprietar

funciar din zonă - cu proprietăţi în Caracal şi

Deveselu. Nu au avut copii, dar au dorit să

sprijine financiar pe tinerii săraci dotaţi

intelectual, însă fără posibilităţi materiale.

1 “Mihai vodă Şuţu dărui moşia oraşului Caracal boierului Filipescu ca un lucru slobod ce era”. Acesta va dona,

în anul 1793, moşia lui, de 14.000 de pogoane, bisericii domneşti şi şcolii oraşului, cu condiţia “...să o stăpânească orăşenii şi

purtând grija, cu a lor cheltuială, pentru toate orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcolii, a se întemeia cu dascăl vrednic şi pururea, în toată vremea” (Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia

Municipiului Caracal, Editura Tiparg, 2007, p. 47 apud V. A. URECHIA, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1891, p. 38). 2 „Din veniturile obţinute, 1.200 lei anual erau folosiţi pentru şcoala din satul natal, iar restul, cam 8.500 lei anual,

pentru bursele studenţilor săraci, dar merituoşi, din Romanaţi. Biblioteca sa, formată dintr-un număr mare de volume, în jur de 1.600 de cărţi, a fost donată gimnaziului «Ioniţă Asan» din Caracal, pentru folosirea elevilor, profesorilor şi a publicului”

(Dumitru BOTAR, Fiii Romanaţiului, Editura Lotus-Co, Craiova, 1996, p.155). 3 „În fiecare an, cu prilejul a diverse sărbători, oferea ţăranilor sau copiilor săraci ajutoare băneşti sau în natură.

Elevilor cu rezultate bune la învăţătură, de la gimnaziul «Ioniţă Asan», le-a dăruit cărţi şi haine, iar de la Paris a adus, pentru această unitate de învăţământ, planşe de anatomie şi istorie naturală. Spitalului din Caracal i-a dăruit 12.000 lei, iar Societăţii

Geografice Române i-a oferit 500 de lei - pentru cea mai bună hartă geografică a judeţului Romanaţi” (Dumitru BOTAR, op.

cit., p. 236). 4 Prin testament, a lasat judetului Romanati mosia de 120 de pogoane din comuna Preajba, cu obligatia - ca din

venitul ei - să se întreţină două paturi la spitalul din Caracal, iar pe ele să figureze câte o tăbliţă cu numele lui şi al sotiei,

Eugenia Prejbeanu (Ştefan RICMAN, Monografia judeţului Romanaţi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 165) 5 Fost prim-preşedinte al Tribunalului Romanaţi, a lăsat judeţului casa sa din Caracal, precum şi o bogată colecţie

de obiecte de artă, pentru a servi ca muzeu (Ştefan RICMAN, op.cit., p. 165). 6 Dumitru BOTAR, op. cit., p. 176.

Actul de fundaţie

Constantin Poroineanu (bust aflat în

Pinacoteca Marius Bunescu)



Sensibil la frumos, Ion Hagiescu-Mirişte a vizitat muzee, expoziţii de artă - din ţară şi

în Europa; a achiziţionat opere de mare valoare, devenind unul dintre cei mai mari

colecţionari din Romanaţi. Sensibilitatea sa a fost dublată de un puternic simţ al datoriei

morale faţă de judeţul care îl adoptase. Visul său a fost să dăruiască urbei caracalene şi,

mai ales, oamenilor săi un muzeu al artei, unde să expună impresionanta colecţie pe care o

deţinea. În acest spirit, a cumpărat, în 1900, casa lui Teodor Cazan7(sau Gazan, n.n.).

Departe de a fi casa pe care şi-a dorit-o, magistratul a început o muncă titanică – investind

timp şi bani -, amenajând-o după standardele cele mai înalte - pentru acea vreme. A fost

angajat unul dintre cei mai cunoscuţi peisagişti, francezul Redont; sarcina acestuia era să

extindă frumosul interior şi dincolo de zidurile casei, prin amenajarea unui parc. Un

concurs de mai mulţi factori – mutarea magistratului la Constanţa, izbucnirea primului

război mondial - la care s-au adăugat indiferenţa şi reaua voinţă a conducătorilor oraşului –

au împiedicat realizarea acestui vis. În 1922, marele filantrop care, încă din 1904, trecuse

în testament donarea întregii sale averi către judeţ, cu scopul înfiinţării, aici, a unui muzeu

de artă, s-a stins din viaţă - fără a-şi vedea visul împlinit. Dragostea pentru arta plastică nu

a avut aceeaşi rezonanţă în inimile şi sufletele urmaşilor. Casa, amenajată cu atâta grijă

pentru nobila sarcină pe care magistratul urma să i-o dea, nu a ajuns niciodată muzeu.

Numărul obiectelor de artă, şi în special al tablourilor, trebuie să fi fost mare8 dar,

probabil, unele dintre acestea au fost înstrăinate, atât după moartea colecţionarului - de

către soţia lui, cât şi după încetarea

din viaţă a acesteia - de către

moştenitorii averii. Se ştie, astfel,

că, în anul 1936, Catina Hagiescu-

Mirişte, fostă Stamatopol, a dăruit

unui ofiţer, din Caracal –

colonelului Rădulescu -, un tablou

de Steriade9.

Soarta colecţiei de artă

Hagiescu-Mirişte a fost una crudă:

ajunsă pe mâna moştenitorilor –

Julieta şi Calliopi Stamatopol,

colecţia a fost depozitată în condiţii

improprii. Un incendiu - care a

distrus casa - le-a determinat pe

moştenitoare să depoziteze obiectele de artă în subsolul unei case din apropiere – casa

Chintescu. Mai târziu, când s-a deschis Muzeul Romanaţiului, numărul tablourilor găsite în

casa Chintescu era de 27, tablouri semnate de pictori consacraţi: N. Dărăscu, C.D. Stahi,

O. Obedeanu, N. Grimani, N. Furduiescu, Umberto Boccioni, Dupont, Ambrosini etc. Din

întreaga colecţie, în muzeu nu a intrat decât o treime. În prezent, obiectele din colecţia

Hagiescu-Mirişte continuă să fie depozitate în subsolul Muzeului Romanaţilor.

7 Ibidem.

8 Potrivit inventarului, întocmit la 26 octombrie 1943 de către organele judiciare, în casă erau 78 de tablouri -

pictură şi grafică - şi 40 de lucrări de sculptură - busturi şi statuete -, de bronz şi gips: în total, 118 piese. 9 Crăciun PĂTRU, Pinacoteca Marius Bunescu a Liceului nr. 1 din Caracal, 1968, p. 6.

Interior din Pinacoteca Marius Bunescu



Pinacoteca Marius Bunescu

Ideea înfiinţării unui muzeu de arheologie în oraşul Caracal este mai veche decât aceea

a muzeului de artă. Ea a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când vestigiile

romane de la Romula au intrat în circuitul preocupărilor unor arheologi de seamă ai vremii.

Aceştia doreau să se organizeze un muzeu, la Caracal, care să cuprindă materiale ce se

descopereau în număr mare la Romula, ca şi pe întreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi.

Dar muzeul nu s-a înfiinţat, pentru că împrejurările nu erau prielnice unei

asemenea înfăptuiri.

În toamna anului 1944, mai mulţi elevi şi profesori de la Liceul „Ioniţă Asan”, toţi

animaţi de sentimente înalte - de dragoste pentru

frumos, au preluat de la înaintaşi ideea înfiinţării

unui muzeu. Tinerii entuziaşti s-au constituit într-o

societate culturală, cu numele de „Haralamb Lecca”.

În actul constitutiv al societăţii, votat în şedinţa de la

1 noiembrie 1944, se arăta că scopul principal era

„înfiinţarea unui muzeu arhelogic pentru care se vor

strânge, treptat, fondurile necesare; achiziţionarea

pieselor şi colecţiilor de muzeu...”. S-au tipărit două

anuare – 1944-1945 şi 1945-1946 - din paginile

cărora se poate desprinde munca entuziastă a acelor

tineri, profesori şi elevi, depusă în vederea scopului

urmărit.

În primăvara anului 1947, considerându-se

că, încă, nu existau condiţii favorabile pentru a se

trece la organizarea muzeului arheologic, deşi se

realizaseră însemnate sume de bani, conducerea societăţii a hotărât să se înfiinţeze o

galerie de artă - în cadrul liceului - care să cuprindă lucrări reprezentative ale pictorilor

născuţi în Caracal, deoarece aici îşi aveau locul de baştină o serie de pictori cu renume:

Mihail Lapaty, Marius Bunescu, Ion Musceleanu, Gh. Teodorescu-Romanaţi.

Pe 17 aprilie 1947, conducerea liceului

trimitea un apel către pictorii născuţi în Caracal,

solicitându-le să-şi dea concursul la organizarea

galeriei de artă:

Oraşul în care v-aţi născut – se spunea în

apel – respectuos vă roagă, prin noi, de a-l ajuta la

îndeplinirea unui frumos plan artistic pe care-l

nutreşte de mai multă vreme: înfiinţarea unei

pinacoteci.

Ne-am gândit, în primul rând, să cerem

preţiosul concurs la maeştrii care s-au născut în

Caracal sau au o legătură oarecare cu oraşul. Pe

Domnia Voastră vă socotim cel dintâiu’ şi vă rugăm,

cu tot respectul, să dăruiţi pinacotecii noastre unul

sau câte tablouri binevoiţi. Vă mai rugăm să fiţi interpretul dorinţei şi

planului nostru pe lângă alţi pictori şi a-i ruga să ne

Prof. emerit Pătru Crăciun

Actul de donaţie semnat de

pictoriţa Hortensia Popescu



doneze ceea ce vor crede.

Liceul are o sală spaţioasă – în formă ovală – special construită, unde va fi

adăpostită pinacoteca, şi cum la 1 iunie 1947, promoţia 1927 a Liceului va sărbători

douăzeci de ani de la terminarea studiilor, dorim să o inaugurăm atunci.

În aşteptarea binevoitorului şi

încurajatorului Domniei Voastre răspuns, vă

exprimăm cele mai sincere urări de bine şi de

sănătate.

Apelul purta semnătura directorului

Liceului Ioniţă Asan, profesor Crăciun Pătru;

primul apel a fost adresat maestrului Marius

Bunescu de la care se aştepta un sprijin mai

mare în realizarea acestui vis.

Pictorul caracalean nu a întârziat să

răspundă şi să pună umărul la un aşa proiect:

Pentru preocuparea dumneavoastră atât de rară

şi pentru iniţiativa curajoasă ce vă face cinste,

am primit cu multă bucurie apelul ce mi-aţi

adresat, spre a vă da concursul meu la

întemeierea unei pinacoteci în oraşul nostru... În

următoarea scrisoare, Marius Bunescu cerea mai

multe lămuriri: ...posedaţi tablouri sau alte

obiecte de artă şi de arheologie? Dacă aveţi

tablouri sau sculpturi cunoascute, de cine sunt?

De asemenea, vă rog a-mi spune cum e luminată

sala şi dacă este pusă la punct în urma deteriorărilor suferite. Ce culoare are zugrăveala?

Cum este încălzită sala? Dimensiunile. Intrarea este directă ori din interiorul liceului?

Aveţi măsuri de pază asigurate? Mai este altceva în această sală? Maestrul îşi asuma

sarcina de a lua legătura şi cu alţi pictori, pentru a

aduna material - pe care să-l ţină depozitat până la

transportarea lui la Caracal.

Zestrea de început era mică, aşa după cum

reiese din scrisoarea directorului liceului, Crăciun

Pătru: un tablou de Teodorescu-Romanaţi (32x42);

un tablou de C. Costescu (45x65); şase tablouri de

Relu Popa, un tânăr şi talentat pictor local, elev al

D-lui E. Stoenescu (43x57); patru tablouri de Hort.

Popescu; un în cărbune de Hort. Popescu (30x40). În

total 14 tablouri-pictură pe pânză. În privinţa sălii, acelaşi inimos profesor îi scria

pictorului Marius Bunescu: sala are trei ferestre mari

şi e luminată dinspre Sud-Est şi Sud-Vest. E ovală.

tablou de un necunoscut (50x70); un tablou

Dimensiunile: aproximativ 12m x 8m. Nu am

jugrăvit-o încă. E încălzită cu sobă de teracotă.

Intrarea - din interiorul liceului. Sala e la parter. A

Corespondenţă între pictorul Marius

Bunescu şi profesorul Pătru Crăciun

Pagină din catalogul primei

expoziţii – 21 septembrie 1947



fost folosită pentru educaţie-fizică, până acum. E parchetată. Dacă ne facem sală specială

de ed.–fizică – este proiectată pentru anul acesta –, atunci, sala rămâne definitiv a

pinacotecii. Contrar, iarna, când elevii fac programul în sală, tablourile se ridică şi se

depozitează. În sală nu mai este nimic altceva.

Între iniţiatorii proiectului şi pictorul Marius Bunescu s-a legat o corespondenţă

intensă. Pictorul, cu o vastă experienţă în organizarea şi, mai ales, în gestionarea unui

asemenea proiect – fusese director al Muzeului Simu, mai mulţi ani -, a îndrumat, de la

distanţă, înfiinţarea pinacotecii, oferind informaţii legate de spaţiu şi de depozitarea

picturilor. Proiectul s-a bucurat şi de sprijinul academicianului Ştefan Nicolau, deputat de

Romanaţi, acesta donând - la inaugurarea pinacotecii - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi

o colecţie de 18 stampe japoneze.

Achiziţionarea de tablouri s-a început imediat după luarea iniţiativei. Astfel, din

fondurile societăţii culturale „Haralamb Lecca”, s-au cumpărat şase tablouri - de la

pictoriţa Hortensia Popescu, din Caracal. Tablourile cuprindeau o tematică vastă, inspirată

de specificul oraşului Caracal: aspecte de la periferii, chipuri de oameni necăjiţi,

monumente istorice. Cu fondurile comitetului şcolar al liceului, s-au mai cumpărat alte

şase tablouri - de la tânărul pictor caracalean Popa Jean Tudor – Relu Popa. Iniţial, cele

şase tablouri ale acestui pictor fuseseră comandate pentru cancelaria profesorilor.

Caracterul local dat, iniţial, pinacotecii a fost depăşit pe data de 30 august 1947,

când Ministerul Artelor a donat pinacotecii un număr de 5 lucrări: Pescari la mal (65/947)

- Gh. Sârbu-, Peisaj de iarnă (79/947) – Petre Molovăţu-, Peisaj urban (68/947) – Dragoş

Morărescu-, Peisaj (71/947) – Catul Bogdan-, Stradă în Mangalia (60/947) – Const.

Bacalu. Cele 5 tablouri au fost ridicate de la Muzeul Simu de către Teodor Voinea,

Directorul General al Contabilităţii Publice din Ministerul Educaţiei Naţionale, fost elev al

liceului.

În ziua de 1 septembrie 1947, s-a început organizarea pinacotecii. Tablourile au

fost expuse într-o sală a liceului, lungă de 18 m şi lată de 9 m, care fusese amenajată după

toate regulile muzeistice. În aceeaşi zi, era trimisă o circulară către toate instituţiile din

oraş, cu următorul conţinut:

Avem onoarea de a vă aduce la cunoştinţă următoarele:

Pe ziua de 1 septembrie 1947 a fost înfiinţată Pinacoteca „Marius Bunescu” a

liceului nostru. Între pictorii de seamă, reprezentaţi în colecţiile noastre, menţionăm pe

Marius Bunescu, Teodorescu-Romanaţi, Gh. Sârbu, Catul Bogdan, Const. Bacalu etc.

Pinacoteca este deschisă pentru vizitatori duminica şi sărbătorile legale – dimineaţa, între

orele 9-13, iar pentru vizitatorii străini de localitate - în orice zi; intrarea liberă.

Vă rugăm să binevoiţi a încunoştiinţa pe funcţionarii instituţiei D-tră.

Instituţiile spre care a pornit această adresă au fost: Prefectura, Primăria, BNR,

Chestura, Camera Agricolă, Camera de Comerţ, Liceul de Fete, Liceul de Comerţ, Liceul

ind. de fete, Liceul ind. de băieţi, Federeala Dacia, Inspectoratul Şcolar, Administraţia

Financiară, Tribunalul, Cercul Teritorial, Garnizoana Caracal, Crucea Roşie, Baroul

Avocaţilor.

Ziua de 1 septembrie 1947 a fost socotită ca dată a înfiinţării pinacotecii. În şedinţa

Comitetului şcolar al liceului, din 12 septembrie - acelaşi an, s-a propus ca pinacoteca să

poarte numele pictorului Marius Bunescu; de asemenea, s-a luat hotărârea ca, în data de 21

septembrie – era într-o duminică -, la ora 10 dimineaţă, să aibă loc inaugurarea.

Inaugurarea s-a făcut cu mare fast, deşi cel care sprijinise considerabil realizarea



pinacotecii – chiar Marius Bunescu- nu a putut fi prezent. Numărul operelor, donate

pinacotecii până la sfârşitul anului 1947, a crescut. La începutul anului următor, Comisia

Interimară a Primăriei, prin primarul V. Frăsineanu, dona pinacotecii 5 lucrări de artă:

bustul lui Constantin Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat,

bustul Eufrosinei Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat,

portretul lui Constantin Poroineanu - pictură în ulei, pânză cu ramă, portretul Eufrosinei

Poroineanu - pictură în ulei, pânză fără ramă şi portretul Eufrosinei Poroineanu - fotografie

fără ramă.

Pentru creşterea numărului de tablouri şi îmbunătăţirea fondurilor s-a desfăşurat o

susţinută muncă de propagandă: presa, radioul, apoi televiziunea au vorbit în termeni

elogioşi despre înfiinţarea acestei instituţii de artă. Prin intermediul pictorului Marius

Bunescu, achiziţiile au fost selecţionate, urmărindu-se să ajungă în colecţiile pinacotecii

lucrări cât mai variate, din toate genurile şi, mai ales, de bună calitate artistică. S-a făcut şi

un plan, către sfârşitul anului 1947, pentru achiziţionarea de tablouri din toate categoriile:

peisaj, pictură statică, portret, compoziţie.

În ultimele luni ale anului 1947, aproape săptămânal se primeau tablouri. Anul s-a

încheiat cu succes. În

inventarul pinacotecii au

fost înscrise 41 de tablouri.

În cursul anului

1948, au intrat în colecţia

pinacotecii numai tablouri

semnate de pictori

consacraţi. Printre tablourile

achiziţionate, două au

aparţinut lui Alexandru

Ţipoia: unul a fost cumpărat

chiar de la artist - de către

membrii societăţii

Haralamb Lecca, iar

celălalt - cumpărat de elevii

unei clase de liceu şi dăruit

pinacotecii10

. La sfârşitul

anului 1948, pinacoteca şi-a mărit numărul de obiecte cu încă 18 piese: 16 tablouri şi 2

busturi din marmură. Pinacoteca a început să fie vizitată de către o serie de oameni de seamă,

reprezentanţi remarcabili ai culturii româneşti. Astfel, în primăvara anului 1948, a fost

vizitată de către însuşi academicianul Ştefan Nicolau, deputat de Romanaţi. Un an mai

târziu, la 17 ianuarie 1949, Ştefan Nicolau vizita din nou pinacoteca; de data aceasta,

aducea – personal - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi 18 stampe japoneze colorate,

precum şi două frumoase Kakemono-uri japoneze. Era cea mai mare donaţie de artă -

10 Ibidem, p. 16.

Interior din Pinacoteca Marius Bunescu



primită până la această dată. Stampele erau opere ale unor artişti renumiţi din secolele al

XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Utamaro Kitagawa, Kunisada Utagawa, Hirosige Itchiyusai11

.

În anul 1957, artistul poporului Marius Bunescu a donat un important set de

tablouri, în număr de 17, lucrări care figuraseră în expoziţia retrospectivă din 1956,

organizată la Bucureşti cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. Erau tablouri care

înfăţişau, cu sobrietatea caracteristică artistului, minutate peisaje - din diferite regiuni ale

ţării: Dobrogea - cu litoralul Mării Negre, Oltenia, Transilvania şi Moldova.

În anul 1963, patrimoniul artistic s-a îmbogăţit cu un nou şi însemnat lot de

tablouri. Elena Dona din Bucureşti, născută în oraşul Caracal, deţinătoarea vestitei colecţii

de artă „Dr. Dona”, a dăruit 12 tablouri, semnate de pictori de seamă: Artur Verona, Ştefan

Dimitrescu, Theodorescu-Sion, Iosif Iser, Constantin Bacalu şi alţii.

În Cartea de aur a Pinacotecii au semnat nume sonore ale ştiinţei şi culturii

româneşti: Magda Stavinski, academicienii Răzvan Teodorescu, Solomon Marcus, Eugen

Simion, profesorii universitari Gheorghe Stratan, George Dincă ş.a.

Pinacoteca

Marius Bunescu, prin

obiectele de mare

valoare pe care le

deţine – tablouri,

stampe, sculpturi -,

prin expoziţiile

temporare, ca şi prin

întreaga muncă

desfăşurată în cadrul

ei, a contribuit - din

plin - la depistarea

talentelor, la

dezvoltarea lor. Este

semnificativ faptul că

un număr de cinci

dintre absolvenţii

liceului au urmat

Institutul de artă plastică Nicolae Grigorescu, şi anume Teodor Catană, Ion Popescu

Udrişte, Ion Truică, Vintilă Mihăescu şi Jean Tudor Popa.

Note:

Citatele folosite în acest material provin din notiţele lăsate de profesorul emerit

Pătru Crăciun, notiţe organizate într-o adevărată arhivă personală - donată Liceului Ioniţă

Asan, căruia i-a fost profesor şi director.

Fotografiile din acest material au fost făcute, în Pinacoteca Marius Bunescu a

Colegiului Naţional Ioniţă Asan, Caracal, de către elevii implicaţi în proiectul şcolar

„Pinacoteca Marius Bunescu” – Cotulbea Emilian (clasa a XI-a F) şi Burcea Roxana (clasa

a IX-a H), proiect coordonat de profesoara Pătru Jeana.

11 Ibidem, p. 17.

Stampe japoneze expuse în Pinacoteca Marius Bunescu



Principele Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în

România

Prof. Sabina-Elena VASILESCU

Începutul secolului XX a însemnat şi o nouă abordare a problematicii cultivării

pământului în România, trecându-se de la faza practicării unei agriculturi de subzistenţă,

(chiar şi pentru marii proprietari – păstrând proporţiile), cu producţii de grâu, bunăoară, de

sub 1.000 kg. la hectar, mult scăzute în anii cu condiţii climatice deficitare, la una

modernă.

Rezultatul era determinat de tehnologiile rudimentare privind lucrarea pământului,

gama redusă de soiuri şi hibrizi şi necorelarea cu specificul solului şi al zonei, inexistenţa

maşinilor şi utilajelor pentru întreţinerea şi recoltarea culturilor, lipsa ştiinţei agricole, a

seminţei selecţionate ş.a.

Revoluţionarea sectorului agricol a fost impusă, indirect, de mai mulţi factori,

printre care: modernizarea agriculturii în statele occidentale şi cunoaşterea acestei realităţi

de fiii marilor moşieri aflaţi la studii ori specializare în străinătate; reducerea suprafeţelor

arabile moşiereşti prin aplicarea legilor agrare ale lui Cuza şi necesitatea recuperării

diferenţei prin producţii şi rezultate; noile condiţii de viaţă, eleganţă şi arhitectură specifice

exploziei culturale de după 1890 şi susţinerea materială a acestora; diminuarea forţei de

muncă pe marile proprietăţi prin împroprietăririle succesive ale sătenilor şi crearea, astfel,

şi a unei competiţii de rentabilizare a muncii şi, nu

în ultimul rând, dezvoltarea ştiinţei agricole prin

instituţii de profil.

În acest context, preceptele vremii au fost

riguros conştientizate de prinţul Mihai-Constantin

Basarab-Brâncoveanu, personalitate emblematică a

epocii sale. Descendent din Basarabi şi Brâncoveni,

prin cultură şi educaţie a fost racordat la cerinţele şi

virtuţile lumii moderne; a fost cel mai mare

latifundiar al României şi omul politic care a a făcut

declaraţii fulminante în parlament prin care a

susţinut împroprietărirea ţăranilor, fapt ce l-a

impresionat chiar şi pe pe primul ministru I.G.

Duca, determinându-l să noteze în scrierile sale

politice: “Brâncoveanu nu a ţinut un discurs

propriu zis, a făcut mai mult o declaraţie, dar o

declaraţie care era profund impresionantă. El era la

acea epocă cel mai mare latifundiar din ţară,

stăpânea 80.000 de pogoane arabile, şi ce pământ,

cele mai frumoase, cele mai rodnice moşii din valea

Dunării, proprietăţi care-i veneau în linie directă de

la Constantin Vodă Brâncoveanu. Când a declarat

că face cu inimă uşoară sacrificiul acestor imense

averi, în interesul ţărănimii care constituie temelia acestei ţări, şi care-i apără atât de

vitejeşte hotarele, mărturisesc că Brâncoveanu m-a mişcat şi că l-am găsit mai elocvent

Principele Constantin Basarab

Brâncoveanu (n. 1 nov. 1875,

Amphion, Franţa- m. 22 august

1967, Bucureşti).



decât toţi retorii cu declamaţiunile lor meşteşugite şi toţi marii oratori proprietari de

idei”.

*

Moşiile prinţului au fost răspândite pe o arie largă, de la Rast şi Bistreţul Doljului

la Săruleşti, Ştefăneşti şi Obileşti în Ilfov, la Breaza de Prahova şi în Letea Veche în

Vlaşca, noi însă vom reliefa preocupările legate de moşiile de la Brâncoveni, Coteana-

Ipoteşti şi Momiceni aflate în arealul Romanaţilor şi Oltului cu care, acesta, avea o relaţie

sentimentală aparte şi despre care menţiona că ,,... au fost lucrate totdeauna în regie,

constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate şi au o strânsă legătură între ele, au un

program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul la

Brâncoveni condusă de un personal specialist”.

Interesat de poziţia privilegiată a Momicenilor, Constantin Brâncoveanu – viitorul

domn, adaugă domeniilor străbune de la Brâncoveni şi Coteana, moşia Momiceni de

aproape 2.000 ha. pe care o cumpără la 1688 de la Tudor Greceanu, mare boier,

descendent în linie dreaptă din jupan Badea (mare demnitar şi postelnic ce apare în

hrisoave, între 1592 şi 1619 ca proprietar al moşiilor Greci, Priseaca şi Liseni).

Grecii şi Momicenii erau, de fapt, două trupuri ale aceleaşi moşii, care se întindeau

pe lungimea de peste 12.000 metri de-a lungul Drumului Bucureştiului; Momicenii se

aflau în partea de est şi constituiau extremitatea răsăriteană a domeniilor deţinute de Tudor

Greceanu, de acum continuând proprietăţile lui Brâncoveanu de la Şerbăneşti până la

Floru.

Constantin Brâncoveanu îşi extinde astfel suprafaţa stăpânită, pe care niciodată nu

o va micşora prin vânzare, ci numai prin danii şi zestre, ceea ce însemna constituirea altor

moşii şi domenii, indirect, tot sub pecetea Brâncoveanului. Aşa, de pildă, dă ,,această

moşie împreună cu satul Şerbăneşti şi rumânii” ca zestre, fiicei sale, domniţa Safta, la anul

1700, atunci când ea se căsătorea cu Iordache Kretzulescu, iar Stanca Brâncoveanu (sora

cea mai mare a Saftei şi fiica lui Constantin Brâncoveanu) adaugă la delniţa acestei moşii,

tot ca zestre, o altă fâşie cumpărată cu zapis de la biv vel logofăt Chircă şi de la fiul său

Diicul ,,toată partea lui de moşie din Momiceni şi o parte din Şerbăneşti, drept unghi 273,

leat 7178 (1670)”. Tot de la Chircă şi Diicul mai cumpără la 1675 o delniţă cu jumătate

parte de sat, drept unghi 200.

În anul 1803 succesoare a Stancăi Brâncoveanu era medelnicereasa Elena

Creţulescu, care, la 9 septembrie se plânge domnului de călcarea moşiilor din Olt:

Şerbăneştii Domneşti, moşia Lacul, moşia Floru, moşia „dă Vede” şi moşia „dă Câmpu” şi

cere să se facă o hotărnicie. Moşiile amintite mai sus le sprijină cu zapise şi mai afirmă că

mai are încă un zapis prin care poate face dovadă că moşnenii din Momiceni şi-au vândut

şi ei partea lor de moşie, dar nu-l are la ea.

Un sat de moşneni lângă un conac moşieresc, ne duce cu gândul la o aşezare de

posluşnici, servitori fără simbrie ai moşierului, care au trecut mai întâi printr-o fază de

clăcaşi, au strâns sumele necesare pentru răscumpărare, au devenit apoi oameni liberi şi au

reuşit să cumpere teren din moşia Momiceni, lucrând-o în devălmăşie ca moşneni până în

anul 1920 când satul a fost strămutat în comuna Şerbăneşti.

„Satul Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneştii de Sus, plasa Şerbăneşti, situat

pe o coastă în mijlocul Boianului, la vest de comuna Şerbăneştii de Jos. Are numai câteva

case între care se ridică palatul domnului Momiceanu, care l-a costat 160,00 lei. Aici încă

se mai cunosc urmele unui puţ… Moşia e proprietatea principelui Brâncoveanu, cu o



întindere de 1.000 de ha. arabile şi 500 de ha. pădure. Ei posedă 20 de boi, 15 vaci, 6 cai,

850 de oi şi 25 porci” – Anuarul jud. Olt, 1924.

*

Mihai-Constantin Basarab - Brâncoveanu a moştenit această avere, împreună cu

alte bunuri funciare, aşezăminte şi reşedinţe princiare, după încetarea din viaţă a

principelui Basaraba - Brâncovan şi a soţiei acestuia principesa Zoe Basaraba - Brâncovan

(la 5 mai 1892), revenindu-i în totalitate, alături de alte impresionante domenii, în

proporţie de o treime, după dezbaterea succesiunii alături de surorile sale: Ana Elisabeta

de Noailles şi Ecaterina Elena de Caraman – Chimai (născută Basaraba - Brâncovan).

A fost o remarcabilă personalitate a vieţii politice din ţară şi din judeţul Romanaţi,

iar cunoscuţii au fost impresionaţi de intensitatea şi sinceritatea sentimentului său naţional.

Deşi crescut în străinătate, glasul conştiinţei l-a chemat în ţara sa din pământul căreia s-a

născut, pentru a se hrăni şi înnoi sufleteşte. Era descendent din Basarabi şi Brâncoveni,

sincer, democrat şi iubit cu adevărat de ţărănime şi în mod special de localnicii din

Brâncoveni, clăcaşi ai moşiei şi proprietăţii sale funciare.

Fiind vorba de cel mai mare latifundiar al ţării, de o personalitate implicată în

reformarea României rurale, vom stărui asupra evoluţiei proprietăţii şi zbaterilor marilor

moşieri în contextul mişcărilor ţărăneşti şi al transformărilor sociale fără precedent din

viaţa satului.

Considerăm

că vom înţelege şi

reflecta mai veridic

perioada

interbelică,

noţiunea de moşie

cu toate avatarurile

şi implicaţiile

sentimentale şi

materiale, inserând

paşii unei

transformări cu

ajutorul

documentelor

autentice din

Arhivele Naţionale.

*

Chiar până în anul 1920, primul pas decisiv făcut de prinţul Brâncoveanu l-a

constituit cooptarea în anturajul său a inginerului Dumitru (Dimitrie) Caciona, tânăr

absolvent al Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, promoţia 1910, pe care l-a

însărcinat cu administrarea domeniilor sale pe principii ştiinţifice şi a realiza ferme model.

Dumitru Caciona, aromân născut în satul Avdela din Macedonia Otomană, absolvent al

Liceului românesc de la Bitolia, personalitate asupra căreia vom stărui într-un număr

viitor, a devenit specialist agronom de certă valoare şi recunoaştere naţională, cu rezultate

remarcabile în domeniul culturilor agricole, pomiculturii, viticulturii şi floriculturii, al

Principele Basarab Brâncoveanu împreună cu Dumitru Caciona (n.

24 dec. 1885, Avdela, Macedonia- m.25 febr. 1971, Bucureşti) în faţa

conacului-azi dispărut- de la Momiceni (Arhiva C. Vasilescu)



creşterii animalelor, dar şi al irigaţiilor, selecţionării seminţelor şi multe alte domenii. Cu

prilejul împroprietăririi, prin lege a primit un lot de 20 de hectare pentru a realiza o fermă

model la Momiceni, până la urmă, destinul său întrepătrunzându-se cu cel al moşiei

Momiceni.

Iată parcursul moşiilor prinţului Brâncoveanu odată cu împroprietărirea din anul

1921. Din documentele epocii şi corespondenţa sa cu instituţiile statului rezultă

preocupările şi stăruinţa pentru propăşirea sectorului agricol, investiţiile în maşini

performante din Franţa şi Germania, material semincer, rase valoroase de porci şi cai din

Transilvania, instalaţii de irigat, staţiune de decuscutat, câmpuri experimentale, dovedind o

reală implicare şi o sinceră dorinţă de revoluţionare a sectorului agricol românesc, din

păcate, neînţeles în amplitudinea intenţiilor şi proiectelor sale oneste.

*

Din moşia Momicenii de Jos, proprietatea Mihai - Constantin Basarab -

Brâncoveanu au fost expropriate 1.704 ha. şi 18 ari, iar suprafaţa respectivă a fost

reapartizată astfel:

- 129 ha. locuitorilor din comuna Şerbăneşti;

- 1.574 ha locuitorilor din comuna Bărcăneşti, jud. Olt.

Conform Fişei provizorie de expropriere a moşiei Momiceni - proprietatea C. Basarab -

Brâncoveanu, suprafaţa totală măsurată a fost de 2.037 ha. şi 2.263 m.p.

- Suprafaţa moşiei era de 2.036 ha. şi 2.263 m.p.

- Lacul lui Cremenea avea o suprafaţă de 0 ha. şi 2.418 m.p.

- Eleşteul – 8 ha. şi 1.983m.p.

Total, 8 ha. şi 4.401 m.p.

- Total inexpropriabil, 8 ha. şi 4.401 m.p.

-Suprafaţa la care se calculează cota – 2.028 ha. şi 7.862 m.p.

- Conf. scărei de expropriere din I.D.L. 3697/918 – 324 ha. şi 6.000 m.p.

Suprafaţa expropriată – 1.704 ha. şi 1.862 m.p.

*

Prin adresa nr. 10.235/1925 principele Mihai - Constantin Basarab - Brâncoveanu

solicită în temeiul art. 28 din Legea de reformă agrară şi a art. 74 din Regulament, să i se

vândă: 50 ha. în moşia Brâncoveni, pentru a asigura producerea a o parte din sămânţa de

lucernă necesară staţiunii de decuscutarea lucernei, ce funcţionează la această moşie; 200

ha. în moşia Coteana şi 200 ha. în moşia Momiceni pentru culturi de seminţe selecţionate

şi pentru a contribui prin culturile de lucernă rezultate din asolamente la o bună

funcţionare a staţiunii de decuscutat de la Brâncoveni şi 100 ha. din terenul moşiei

Obileşti pentru a asigura funcţionarea fabricii de scrobeală.

*

Potrivit datelor aflate la Comitetul agrar şi pe baza hotărârilor Comisiunilor

judeţene respective, s-au rezervat d.lui C. Basarab Brâncoveanu, în urma aplicării

decretului lege şi a legii de reformă agrară, mai multe suprafeţe, între care la Momiceni =

274 ha. cotă teren arabil şi 50 ha. teren păşune.

*

Moşia Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneşti, jud. Olt, este situată la circa 38

km. de oraşul Slatina, la 8 km de moşia Coteana şi la 20 km. de moşia Brâncoveni, făcând

grup de exploatare cu aceste moşii.

Aplicarea legilor de expropriere:



Prin aplicarea Decretului Lege s-au expropriat pe acestă moşie 1.704 ha şi 18 ari,

rămânând proprietarului o cotă de teren arabil de 324, 60 ha, deosebit de 171 ha.

neexpropriabil netrecut în Fişa provizorie şi care se descompune astfel: pădurea Momiceni

– 134 ha; eleşteul Momiceni – 7 ha; armanul – 20 ha; conacul 10 ha.

Prin aplicarea Legii agrare, după cum subliniază Hotărârea Comisiunii judeţene,

aceste 324 ha. sunt lăsate în întregime proprietarului, întrucât i se admit 50 ha. pentru

vitele sale (22 + 28 ha.) precum şi o cotă de 300 ha. care faţă de suprafaţa de mai sus se

reduce la 274 ha. Suprafaţa de 274 ha. intră în lucrările de coordonare ale Comitetului

agrar şi întrucât domnul C. Basarab - Brâncoveanu nu şi-a reţinut cota, urmează a fi

expropriată. Dl. C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde şi din această suprafaţă o

întindere de 200 ha., în care caz Comitetul agrar ar urma să mai exproprieze numai 74 ha.

şi care sunt în continuarea terenului expropriat conf. Decretului Lege.

*

Situaţia exploatării moşiei înainte şi după expropriere

Moşia Momiceni a fost lucrată totdeauna în regie. După cum se arată în alăturatele

date culese din registrele moşiei, situaţia exploatării moşiei Momiceni se prezintă după

cum urmează:

Înainte de expropriere moşia avea o întindere totală de 2.189 ha. şi 78 ari, din care,

în 1915/16, la un inventar de 4.967.062 lei s-au cultivat în total 1.484 ha. şi 50 ari pentru

care s-au cheltuit 170.677 lei aur şi care au dat o producţiune în valoare totală de 542.971

lei aur, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 215%;

În perioada 1916 – 1919 moşia a fost sub ocupaţie germană.

Prin aplicarea D.L. s-au expropriat din moşia Momiceni 1.704,18 ha., rămânând

proprietarului o întindere de 485,60 ha.

În cursul anului 1919/20, s-au cultivat împreună cu sămănăturile de pe terenurile

expropriate – 667 ha., pentru care s-au cheltuit 152.804 lei şi care au dat o producţiune în

valoare totală de 307.164 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 100%;

Pe anul agricol 1920/21, la un inventar de lei 5.191.430 lei, s-au cultivat 95 de ha.,

pentru care s-au cheltuit 34.031 lei şi care au dat o producţiune în valoare totală de 61.241

lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox 86%;

Pe anul agricol 1921/22, la un inventar de 5.194.625 lei, s-au cultivat 281 ha.

pentru care s-au cheltuit 216.449 lei şi care au dat o producţiune totală de 616.139 lei, ceea

ce reprezintă un beneficiu de aprox. 190%;

Pe anul agricol 1922/23, la un inventar de 5.423.677 lei, s-au cultivat 296 ha.

pentru care s-au cheltuit 275.672 lei, care au dat o producţiune totală în valoare de 806.402

lei, ceea ce reprez un beneficiu de 190%;

În anul agricol 1923/24, la acelaşi inventar s-au cultivat 251 ha. pentru care s-au

cheltuit 343.037 lei, obţinându-se o recoltă în valoare totală de 515.019 lei, ceea ce

reprezintă un beneficiu de aprox. 50%.

Pe anul agricol 1924/25, la acelaşi inventar, s-au cultivat 295 ha. pentru care s-au

cheltuit 433.188 lei şi care au dat o producţiune totală în valoare de lei 1. 502.349, ceea ce

reprezintă un beneficiu de aprox. 248%.

* * *

Situaţia investirilor pe moşia Momiceni

Moşia are următoarele instalaţiuni:

Ca locuinţe:



- Cancelaria moşiei şi locuinţa administratorului;

- Instalaţii în scop industrial sau pentru depozitat;

- Atelierul de fierărie şi lemnărie şi remiza de unelte;

- Magazia de cereale;

- Magazie cu pătul şi pod;

- Pătulul de porumb, adică în total patru instalaţiuni.

Instalaţii pentru animale:

- Grajdul boilor, grajd transformat în porcărie modernă industrială;

(După cum se arată în alăturatul inventar, valoarea tuturor acestor instalaţiuni se

ridică la lei 3.891.393 lei şi ele sunt înzestrate cu mobilier în valoare de lei 40.251).

În afară de acestea, moşia mai are maşini agricole în valoare de 1.263.426 lei şi

animale de muncă şi de prăsilă, în valoare de lei 228.605 lei.

*

Exploatarea este condusă de: un administrator, un ajutor contabil, doi logofeţi, trei

isprăvnicei, doi pădurari, un mecanic, un fierar, patru porcari, trei ciobani şi şase argaţi

de vite.

*

La moşia Momiceni, total teren neexpropriabil – 171 ha. format din: păşune 50

ha., pădure 134 ha., bălţi şi eleştee 7 ha., conace şi armane 30 ha.

Total arabil neexpropriabil – 221 ha.

Moşiile Brâncoveni, Coteana şi Momiceni lucrate totdeauna în regie

constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate care au o strânsă legătură între ele, au

un program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul

în Brâncoveni şi condusă de un personal specialist şi sunt menite deci şi pe viitor să-şi

păstreze o strânsă unitate şi în ce priveşte conducerea şi în ce priveşte exploatarea şi

felul de exploatare.

Toate aceste trei moşii, împreună cu moşia Obileşti care a fost şi este şi astăzi

arendată, au investiri de capital importante care se rezumă astfel:

La moşia Momiceni instalaţiuni de locuinţă, industriale, pentru depozitat şi pentru

vite în valoare de 3.891.393 lei, mobilier în valoare de 40.258 lei, materiale în valoare de

1.263.426 lei şi vite în valoare de 228.605 lei, adică în total 5.423.675 lei.

* *

Din Nota Inspectorului General Central nr. 13628/11 aprilie 1925 către

Ministrul Agriculturii reţinem:

“În comuna Momiceni (n.a. !!!) jud. Olt rezultă 679 ha. teren arabil, din care

pentru acoperirea nevoilor împroprietăririi, aşa cum e propus de d.l consilier agricol

urmează a se da 354,22 ha. şi deci mai rămâne indisponibil pe seama statului de 324,50

ha., din care d.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită să i se vândă 200 hectare”.

* * *

Printr-un Proiect de Jurnal,

ministrul agriculturii propune Comisiunii Consiliului de Miniştri:

Prin cererea nr. D.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde sau arenda pe

termen îndelungat din terenurile expropriate în suszisele moşii suprafaţa de 200 ha. la

Momiceni, întindere care împreună cu cea de la moşia Coteana pentru care solicită tot

200 ha., le cere în vederea înfiinţării unei staţiuni pentru selecţionarea mecanică a



seminţelor şi decuscutarea lucernei, iar pe cea din moşia Obileşti pentru înfiinţarea unei

fabrici de extragerea amidonului.

La moşia Momiceni avem disponibilă suprafaţa de 324 ha. Moşiile Coteana şi

Momiceni sunt situate în regiuni cu cereri de împroprietărire satisfăcute în sensul art 74

din Regulamentul Legii agrare.

Se constată că d.l C. Basarab - Brâncoveanu dispune de instalaţiunile necesare în

vederea scopului urmărit, adică selecţionarea cerealelor.

Având în vedere necesitatea din ce în ce mai simţită pentru producerea seminţelor

selecţionate în interesul general al agriculturii cât şi garanţiile ce prezintă d.l

Brâncoveanu că va fi următor scopurilor ce urmăreşte şi condiţiunilor ce i se vor pune,

ministrul agriculturii şi domeniilor este de părere a se aproba ca din pământul expropriat

şi aflat astăzi disponibil pe moşia Coteana – Olt să se arendeze pe termen de 10 ani d.lui

C. Basarab - Brîncoveanu suprafaţa de 200 ha. Drept arendă urmează să plătească anual

ministerului de fiecare hectar arendat câte 120 kg. boabe grâu de sămânţă.

* * *

Consiliul de Miniştri aprobă arendarea a 200 ha din moşia Coteana pe termen

de 10 ani conform motivării secretarului de stat din ministerul agriculturii.

*

Într-un Memoriu către Alexandru Constantinescu – Ministrul Domeniilor şi

Preşedinte al Comitetului Agrar, din partea Administraţiunii Domeniilor Basarab -

Brâncoveanu – Administraţia Centrală din Bucureşti, Calea Victoriei no. 135, fost 156,

adresă telegrafică: „NUVANCO” tel. 40/14 din 16 februarie 1925, d.l Constantin

Basarab - Brâncoveanu detaliază:

“… pentru a da putinţă unei gospodării agricole a trăi şi a aduce servicii reale şi

necesare agriculturii ţării, ţin Domnule Ministru să vă probez cât de curate sunt

intenţiunile mele, arătându-vă chiar de acum care sunt acele din cerinţele cuprinse în

memoriul meu la care sunt hotărât să renunţ şi menţinând numai pe acele care într’adevăr

constituiesc o necesitate, ca unele din moşiile mele înzestrate cu ecarete frumoase şi

însemnate corespunzând cu marile exploatări dinainte de război, să mai poată contribui la

propăşirea agriculturii noastre, ceea ce va fi cu neputinţă, dacă ele vor rămâne fără un

petic de pământ de cultură.

Într-adevăr, nu se poate concepe o exploatare agricolă înzestrată cu însemnate

clădiri, cum este cazul moşiilor mele, clădiri care ar putea să fie întrebuinţate la crearea

unor folositoare industrii agricole, şi care ar fi cu totul lipsită de pământ de cultură. Ar

însemna a renunţa la importante mijloace, de a crea pe aceste domenii ferme model cu

întreprinderi rodnice, susceptibile de a constitui pentru sătenii din împrejurimi pilde

folositoare, şi în acelaşi timp, a suprima un debuşeu foarte bine venit pentru sătenii lipsiţi

de pământ, şi care ar putea găsi o întrebuinţare a braţelor lor la aceste ferme.

... la moşia Momiceni, judeţul Olt, am cerut pentru această moşie tot pe aceleaşi texte de

lege şi regulament a mi se arenda pe termen lung 300 de hectare pentru creştere de vite.

În loc de arendare pe termen lung în scopul arătat mai sus, aş preferi vânzarea, dar pe

întinderi mai mici, însă cu destinaţiunea de a fi cultivate cu seminţe selecţionate, ceea ce

cred că ar fi de un mai mare interes.

Rog deci că la această moşie unde am investiri importante în inventar şi clădiri,

să mi se aprobe vânzarea suprafeţei de 200 de hectare.



Vânzându-mi-se suprafeţele cerute la moşiile Momiceni şi Coteana, mi se oferă

în acelaşi timp posibilitatea de a rezolva problema procurărei materiei prime necesară

pentru o normală funcţionare a staţiunei de decuscutat pe moşia Brâncoveni.

Întradevăr, dat fiind că din punct de vedere al conducerii tehnicei superioare moşiile

Momiceni şi Coteana fac parte din aceeaşi administraţie cu sediul la moşia Brâncoveni,

sistemul de cultură al acestor moşii se află într-o interdependenţă strânsă, fapt care a

permis până acum ca să extind la fiecare din ele cultura lucernei pe maximum

suprafeţelor găzduit de un chibzuit asolament, aşa încât mi se asigură materia primă

strict necesară decuscutării.

Rezultă că aici, în ipoteza respingerii cererii mele, această întreprindere atât de

importantă pentru care am făcut sacrificii însemnate spre a o înzestra cu toate aparatele

moderne similare acelora ce funcţionează în Franţa, în loc să funcţioneze îndeplinindu-şi

menirea în vederea căreia a fost creată, va fi nevoită să ducă o existenţă precară, să

stânjenească şi apoi să înceteze de a mai funcţiona mai ales astăzi când peste tot se

desemnează hotărârea de a se cultiva cele 40% din întinderea islazurilor comunale cu

plante furajere, special cu lucernă, ar fi o mare pierdere pentru economia generală a ţării

ca unică întreprindere din ţara noastră de acest gen organizată pe bază la nivelul

străinătăţii şi să nu poată îndeplini rolul tehnic...”.

*

Prin Memoriul din 27 decembrie 1922, adresat Preşedintelui Comitetului

agrar, şi în cel din iulie 1924, principele C. Basarab Brâncoveanu persistă pentru

vindere sau arendare, ,,…astfel că unii din marii proprietari au dispărut sau vor dispare

repede prin vânzarea la ţărani a resturilor lor de moşie care nu le vor mai păstra

considerându-le prea mici faţă de întinderile lor primitive şi nu va mai rămâne decât o

minoritate foarte redusă, prea redusă chiar, faţă de rolul important ce-l vor avea de jucat.

Dându-mi seama că exploatarea raţională a terenurilor care le posedăm era

incompatibilă cu arendarea acestor terenuri, m-am decis să le cultiv în regie începând

din anul 1899 cu moşia Breaza, judeţul Prahova şi urmând cu moşia Momiceni, jud Olt, [....] astfel că războiul mondial a găsit aceste moşii înregistrate cu ecareturi spaţioase şi

îndestulătoare, cu... (n.a. cuvânt ilizibil) important, material foarte numeros şi variat,

aceste domenii fiind deci în plină productivitate.

Pe lângă uneltele care se găsesc în mod mai obişnuit, în exploatările bine

conduse, ca pluguri pentru arături adânci, secerători legători, sămănători în rânduri

etc, s-au înzestrat aceste moşii cu o garnitură de plug cu aburi “Fowler” şi cu un

autotractor Big, din cele dintâi intrate în ţară. Am făcut sacrificii importante pentru

dezvoltarea părţei ştiinţifice, efectuând numeroase experienţe ca: experienţe cu

îngrăşăminte chimice, cu diferite varietăţi de porumb, grâu, cu dry farming, etc. Un

câmp de experienţă a fost înfiinţat cu scopul de a cerceta diferite chestiuni ca:

selecţionarea grâului prin cultură pedigree, şi prin încrucişare cu varietăţi străine,

selecţiune pentru densitate; influienţa distanţei între rânduri la sămănat, etc.; o staţiune

specială de selecţiune mecanică cu utilizarea trioarelor ,,Marot”, conduse de un motor.

În august 1916 am moştenit de la vărul meu Al. I. Filipescu patru moşii care erau

toate arendate. De îndată ce întoarcerea în Bucureşti mi-a fost posibilă, am intrat în

tratative cu arendaşii acestor moşii de a rezilia contractele de arendă, reuşind numai cu

moşia Ştefăneşti, jud Ilfov, am luat-o de îndată în primire, cultivând-o în regie din luna

august 1920.



În vederea cultivării moşiilor mele în regie am cumpărat în Franţa, în 1919, cu

mult înainte de votarea legii pentru încurajarea culturei, 6 (şase) autotractoare

“Tourand –Latil” cu plugurile lor complectând totodată stocul de vite prin cumpărări

importante de boi, vaci şi iepe de prăsilă din Transilvania.

Toate moşiile mele sunt deci înzestrate cu imobile, material, vite, tractoare etc. şi

capabile de a juca un rol foarte important în propăşirea agriculturii din regiunile unde

sunt situate, mai ales fiind dat şi dorinţa care o am de a perfecţiona din ce în ce mai mult

exploatarea acestor moşii, încorporând la ele tot capitalul trebuincios, de îndată ce

exproprierea va fi terminată şi voi şti exact întinderile care îmi vor rămâne definitiv.

Înainte de război posedam pe moşiile mele mai multe grădini de zarzavat irigate

fie în mod natural cu canaluri de deviaţie, fie în mod artificial prin utilizarea unor roate

speciale.

Mai multe din aceste grădini, fie din cauza războiului care a făcut să dispară pentru o

anumită perioadă oarecare specialişti, care conduceau aceste grădini, fie din cauza

preţurilor maximale fixate pentru zarzavaturi, şi-au văzut destinaţia modificată şi

terenurile lor au fost întrebuinţate pentru cultura cerealelor.

De la sfârşitul războiului până astăzi am redat mai multor din aceste grădini destinaţia lor

primitivă, instalând pompe centrifugale conduse de motoare sau locomobile.

.... posed la moşia Brâncoveni, jud Romanaţi o crescătorie de cai compusă, pe

lângă iepele deja existente, şi din cele zece iepe obţinute din vitele aduse din Germania.

Tot pe această moşie înfiinţez o mare pepinieră de pomi fructiferi care vor satisface

multiplele cereri care se fac în această privinţă. Tot aici, instalez acum, în magaziile

existente instalaţiuni de decuscutare model, instalaţiuni pentru care sunt deja comandate

şi expediate maşinile din Franţa şi în vederea cărora am introdus la ministerul de interne

o cerere destinată să mă folosesc de lege pentru încurajarea industriei.

... Spre a împlini un mare gol şi a satisface cereri care se vor înmulţi din ce în ce, voi

înfiinţa pe moşia Coteana culturi speciale de seminţe selecţionate. Acelea care trebuesc

irigate vor fi produse în grădina de la Ipoteşti (Coteana) unde funcţionează deja o pompă

centrifugală.

... Solicit a mi se arenda pe termen lung suprafeţele următoare: Obileşti – 300 hectare;

Momiceni – 300 hectare, pentru înfiinţarea şi întreţinerea unor crescătorii de vite conform

programului stabilit de Onor Direcţiunea Agriculturei, aceste moşii fiind în regiuni cu

cereri de împroprietăriri satisfăcute sau de colonizare.

... Dacă diferitele organe îmi vor lăsa un maxim de 500 ha. pământ cultivabil, voi

fi deci silit să repartizez această suprafaţă la toate moşiile mele, făcând astfel din ele

unităţi heterogene, disproporţionate în părţile lor diferite, dezechilibrate şi incapabile de a

supravieţui unei astfel de reduceri sau va trebui să opresc această suprafaţă la cel mult

două moşii, abandonând celelalte la exproprierea totală în dauna tutulor.

Din fericire, legislatorul [ …] prevede posibilitatea de a deroga de la acest

principiu al maximului spre […] art. 74 al Regulamentului legei agrare: “Statul are

dreptul să rezerve din oricare din proprietăţile sale şi din oricare din cele expropriate pe

baza acestei legi sau pe baza Decretului lege 3697/918 suprafeţele de pământ care au

astăzi, sau care pot avea în viitor, o destinaţiune specială pentru împlinirea unui scop

social, economic, cultural, general, militar, educaţiune fizică, industrie, etc.”

Retrocedarea sau arendarea pe termen lung a terenurilor care fac obiectul

prezentei cereri ar reduce în foarte mică măsură suprafeţele totale destinate să fie



împărţite sătenilor şi ar avea în schimb avantagiu foarte însemnat de a procura

locuitorilor din aceste regiuni un debuşeu foarte important pentru mâna de lucru, care ar

trage îndoitul profit de aşi mări veniturile şi de a învăţa o meserie în relaţiune directă cu

agricultura. Lupta care va fi nevoie să se ducă în curând în contra depopulărei satelor în

folosul oraşelor chemate să ia o dezvoltare foarte mare, va avea ca armă puternică, aceste

industrii agricole înfiinţate în comune rurale în urma exproprierii.

Adaug la cele de mai sus că chiar în urma aprobării cererii de faţă locuitorii din

comunele unde am avut moşiile vor fi mai favorizaţi decât dacă fiecare din aceste moşii ar

fi aparţinut unor proprietari deosebiţi sau mai ales dacă ele ar fi fost în indiviziune.

Deasemenea rog a se ţine seama că din totalul proprietăţiunilor mele am

contribuit la împroprietărire cu o întindere totală de 27.000 ha, iar eu nu cer decât 800

de hectare să mi se retrocedeze şi 600 de hectare să mi se arendeze.

Primiţi vă rog Domnule Preşedinte asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.

*

La data de 27 octombrie 1926 intervine Contractul de Arendare între subscrişii:

Ministerul de Agricultură şi Domenii cu sediul în Bucureşti, b.dul Carol, no. 3 reprezentat

prin D.l avocat al Statului Arthur Goesky în baza delegaţiunei no. 15243 din 16.4.1926 de

o parte ca arendator şi d.l C. Basarab Brâncoveanu, domiciliat în Bucureşti, Calea Victoriei

no. 135 prin procurator ing. Constantin Sassu în baza procurei autentificate de Tribunaluil

Ilfov – notariat la nr. 8867/1926 pe de altă parte ca arendaş:

,,Ministerul Agriculturii arendează d.lui C. Basarab Brîncoveanu 200 ha din

moşia Coteana punctul Teiş, pe durata de 10 ani, iar d.l C. Basarab Brâncoveanu se

obligă a preda statului o arendă care constă în predarea a 120 kg/ha boabe grâu de

sămânţă selecţionată, sau în total 24.000 kg. boabe grâu de sămânţă selecţionată, la data

de 15 august la Consilieratul agricol Olt.

* Inventarul instalaţiunilor, mobilierului, materialului şi animalelor de pe moşia

Momiceni jud Olt.

Imobile: 1 grajd, 1 pătul mare, 1 pătul mic, 1 magazie cereale, 1 şopron pentru

garnituri treerat, 1 şopron pentru unelte şi maşini, 1 grajd pentru boi amenajat pentru porci,

conacul, 1 coteţ pentru păsări, staulul oilor, casă spălătorie şi ... (n.a. ilizibil), 1 şopron

pentru automobil, 1 puţ la Crac (21.580), 1 puţ la Momiceni (21.820), 1 puţ la Vârtop

(92.300); Împrejmuirile conacului; Cântarul de la Izvoranca.

Mobilier în valoare de lei 42.519.

Material: 1 Locomobilă „Klayton” 12 HP (valoare în lei = 20.000); 1

Locomobilă „CFU” 12 HP (20.000); 1 Treerătoare „Klaiton” 12 HP (20.000); 1

Treerătoare „Ruston” 12 HP (20.000); 4 Cultivatoare „Wensky” (20.000); 6 estirpatoare

“Siton” (6.000); 4 scarificatoare (7.000); 7 sămănători în rânduri (2.000); 4 sămănători

împrăştietoare (10.000); 1 sămănătoare reformată (2.000); 1 greblă mecanică (1.000); 3

secerători legători “Cornik” (27.000); 3 secerători legători “Klayton” (27.000); 1

secerătoare simplă (2.000); 8 trioare „Marat” (2.000); 2 cositori (3.000); 1 vânturătoare

uzată (1.700); 3 pompe incendiu (3.000); 9 pluguri “Universal” (8.500); 14 pluguri cu trei

brazde (6.000); 17 pluguri cu o brazdă ”Brabant” (6.000); 1 plug BVRH1 (750); 1 plug

BVRH 10 (800), 3 grape de fier cu trei foi (1.000); 3 grape fier cu două foi (1.200); 1

trăsură cu coş piele (12.000); 4 furgoane (40.000); 2 perechi hamuri (1.000).

1 autotractor „Tourand Latil” (573.036); Diferite scule, materiale (402.040).



Animale: 24 boi (48.286); 7 iepe (14.433); 2 cârlani (6.000); 5 cârlane (7.500); 1

mânz + 1 mânză (200); 172 oi; 7 berbeci (14.145); 7 noatine; 46 noatini; 48 miei; 41 miele

(28.400); 76 scroafe (75.840); 3 vieri; 6 groştei; 12 groşteice; 43 purcei; 55 purcele

(19.300); 20 găini; 20 gâşte; 5 curci; 12 pui găină; 3 vaci; 1 taur; 1 junică; 4 mânzaţi

(1.400).

Valoarea totală a animalelor şi păsărilor - 228.605 lei.

Văzut, Inspector agronon – Constantin Meloiu

Reprezentantul Domeniilor Basarab Brâncoveanu – D. Caciona”.

*

Prin Procesul verbal din 9 octombrie 1930, se reziliază contractul de arendă pe

timp de 10 ani a 200 ha. arabil în localitatea Coteana între statul român şi d.l C. Basarab

Brâncoveanu, contract semnat în calitate de reprezentant al Domeniilor Basarab

Brâncoveanu de d.l Ing. Dumitru Caciona.

*

Respingerea solicitării d.lui Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu de a i se

arenda suprafaţa de 300 hectare pe termen lung, modificată, ulterior, în sensul de a i se

vinde 200 de hectare, suprafaţă necesară pentru creşterea vitelor, cât şi rezilierea

contractului de arendare a 200 de hectare la moşia Coteana, jud. Olt, a năruit o parte din

proiectele sale, fiind decepţionat de mersul agriculturii româneşti căreia i s-a dedicat prin

susţinerea exproprierii şi împroprietărirea ,,ţărănimii care constituie temelia acestei ţări”.

După anul 1935 se retrage de la moşia Momiceni, o parte din suprafeţe şi mijloace

fiind preluate de administratorului moşiei – inginerul Dumitru Caciona – care continuă

susţinerea unei ferme model şi o bună cooperare cu locuitorii comunelor Şerbăneşti şi

Bărcăneşti.

*

Ca un paradox al istoriei, finalul vieţii celor doi corifei ai agriculturii a fost

cutremurător. După exproprierea totală din anul 1948 prinţului Mihai-Constantin Basarab-

Brâncoveanu i s-a rezervat o singură cameră la subsolul unui imobil de pe strada

Frumoasa, nr. 6, în Bucureşti, iar inginerului Dumitru Caciona i s-a fixat domiciliu forţat în

comuna Răcăciuni, judeţul Bacău.

* * *

Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V)

Ion Zăuleanu

Motto: ”... după închinarea la Turci, birul în bani, şi pe oricine, s-a impus. El a dus

în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, la nevoia pentru ţeran de a-şi vinde pământul

boierului, care a făcut imposibilul să-l reţie, prin bani sau zile, pe fosta lui moşie.”

N. Iorga

Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, după două secole de dezvoltare

independentă, societatea tradiţională românească intră într-o nouă paradigmă economică şi

socială. Sub povara, care sporeşte ,,rapid şi înăbuşitor”, a dominaţiei turceşti, organismele

rurale libere şi autonome, care alcătuiseră osatura societăţii, ,,produsul voinţei lor

deliberate”, intră într-un proces de dezagregare treptată şi ireversibilă. Creşterea economiei

în bani, a economiei mărfurilor, a găsit cea mai mare parte a membrilor acestor organisme



nepregătită şi dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului, silit să satisfacă exigenţele

otomane: ,,ţăranului nu i-a mai rămas decât o resursă: să-şi vândă vitele, turmele şi chiar

părţi din pământul său celor care puteau să furnizeze bani, graţie comerţului pe care îl

făceau peste hotare: principelui şi boierilor. Aşadar, în această vreme au trebuit să înceapă

vânzările de pământ de către ţărani, şi aceasta, evident, în condiţii dezastruoase pentru ei.

Câteva zeci de ani au ajuns pentru ca unii boieri, ca Buzeştii din Oltenia, să aibă la

dispoziţia lor mai mult de 300 de sate. Ţăranii liberi au continuat deci să locuiască în

condiţii inferioare pe un pământ care de fapt nu le mai aparţinea şi unde singura lor raţiune

de a fi era munca prestată, în condiţiile vechilor colonii, stăpânilor.”(1) Expansiunea

explozivă a stăpânirii feudalilor laici şi ecleziastici a subminat, se înţelege, baza însăşi a

vechii organizări sociale şi a manifestărilor ei felurite. (2)

Sub apăsarea noilor forţe, societatea tradiţională românească şi formele ei

străvechi de organizare ,,au fost strivite”, nu însă fără a lăsa urme puternice până în plină

contemporaneitate, care au conservat, cum sublinia Nicolae Iorga, ,,sub împrumuturi

neasimilate, atâtea din trecutul propriu”. Din îmbinarea acestor realităţi ancestrale, lăsate

să subziste de o evoluţie incompletă spre formele statului necentralizat, cu noile structuri

social – politice dezvoltate din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, a rezultat o formă de

,,regim vechi”, care se prelungeşte până în epoca ,,filosofică” a sec. al XVIII-lea, lăsând să

se menţină în sec. al XIX-lea aspecte esenţiale ale societăţii româneşti tradiţionale. (3)

Judeţul Romanaţi se înscrie în acest proces general, actele emise din cancelaria

Ţării Româneşti în perioada 1566 – 1600 ilustrând şi aici transferul de avuţie din mâinile

ţărănimii în cele ale feudalilor laici şi ecleziastici, precum şi schimbările profunde de

putere în societatea românească.

1. 1566 (7074) aprile 3. Petru cel Tânăr voievod întăreşte ,,... lui Neagomir ... ca să-i fie

ocină în Bonteni, jumătate dintr-o funie, iar cealaltă să o ţină Neagoe, pentru că îi este

veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (4)

2. 1567 (7075) aprilie 3, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod „... întăreşte Mihului şi lui

Maican, Stan, Dumitru...., pentru că au dat moşiile în Cioroi 2 funii de peste tot hotar,

partea Goiei toată şi partea Oancei toată..., oricât ţine în Cioroi ... pentru că au cumpărat

aceste mai sus părţi de moşie... însă să ţină Buzoianii două funii şi Deveselenii o funie.”

(5)

3. 1567 (7075) mai 23. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „.... lui Bădilă şi fraţilor săi, lui

Vlad şi lui Stroe .... ca să le fie ocină la obârşia Trestiatului... pentru că au cumpărat-o... de

la Visa preoteasa pentru 1100 aspri şi au cumpărat-o şi partea Păunească pentru 800 aspri

gata... Şi semnele să se ştie: din susul ocinei până la capul Piscul Gorunetului şi până la o

piatră pe care a pus-o Stoica mai jos de satul lui Bădilă şi în susul ocinei” (6)

4. 1568 (7076) mai 23, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „....ca

să-i fie metoh o dumnezeiască biserică din locul care se cheamă Crucişoara, care este

aproape lângă satul cu numele Potel” (7)

5. 1568 – 1577 iunie 17. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ .... jupânesii Calei

din Brâncoveni ca să-i fie satul ei Brâncoveni în pace să nu intre banii nici slugile

domnului celui mare să-i judece sau să-i pradă nici nimic să-i bântuiască...” (8)

6. 1568 – 1569 iulie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui Miroslav

logofăt şi lui Gheorghe şi lui Neculai ... să ţie partea lui Fârtat ... şi de la Izlaz şi Cioroi...”

(9)



7. 1568 (7077) septembrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa

„ ...să-i fie satul anume Vădastra Mare toată cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi

dreaptă ocină şi dedină.” (10)

8. 1568 (7077) octombrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa

„ ... ca să-i fie ocină la Miriliţa, toată partea lui Dan toată şi partea lui Stan butariul toată şi

partea lui Oancea toată, oricât se vor alege părţile lor la Miriliţa pentru că le-a cumpărat

părintele egumen Mihail ... pentru 5000 aspri gata...” (11)

9. 1568 (7077) octombrie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii

domniei mele Radul postelnic, fiul lui Mateiu din Caracal şi fiilor fratelui lui, Vîlsan, ca să

le fie satele Comoşteni şi Marmurele şi Măceşul şi Măceşul Mare şi cu bălţile câte se vor

alege pe ocina lor...” (12)

10. 1569 (7077) ianuarie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii

Bistriţa „ ... ca să-i fie satul Celei jumătate cu balta şi cu gârla şi cu tot hotarul, cât a ţinut

dinainte vreme.” (13)

11. 1569 (7077) ianuarie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa

„... ca să-i fie satul şi ocina Gândenii, toţi cu tot hotarul, pentru că este veche şi dreaptă

ocină şi dedină şi cumpărată în zilele bunicului domniei mele, Mihnea voievod, de la

bunicii lui Mitrea comis şi ai lui Drăguşin ban din Hotărani, pentru 15 000 aspri gata.” (14)

12. 1569 (7077) după martie 25 – august 31, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod

întăreşte „...cinstitului dregător..., jupan Mitrea comis ... ca să-i fie satul Găvojdibodul, tot

cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gârlele, pentru că îi este

veche şi dreaptă ocină.” (15)

13. 1569 după martie 25 – 1574 august 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte ,,...

cinstitului dregător al domniei mele, jupan Mitrea mare comis, ca să-i fie satul

Găvojdibodul, tot cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gîrlele,

pentru că sunt vechi şi drepte averi, dedine.” (16)

14. 1569 (7077) martie 29, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ...

jupâniţei Calea a răposatului Detco mare armaş şi cu fiica ei jupâniţa Maria ... ca să le fie

satul Recica, tot, cu tot hotarul şi cu bălţile şi cu gârlele şi cu iezerele, oricâte sunt în

stăpânire şi ocina Recicăi, pentru că acest mai sus zis sat a fost moştenire a lui Stoica şi a

lui Voineag din Marotin... iar ei au vândut acest mai sus-zis sat, Recica, jupanului Detco

armaş, pentru 15 000 aspri gata...” (17)

15. 1569 (7078) decembrie 17, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui

Neagomir din Plăviceni ca sa-i fie ocină în Pietroşani, din partea socrului său Drăghici, a

treia parte, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină, dedină. Iar apoi a venit Dumitru, fiul lui

Barbu din Doba şi jupâniţa lui Vlădaia, fiica lui Neagomir, înaintea domniei mele cu Mihai

ban ... de s-au înfrăţit şi au schimbat dedină pe dedină, de a dat Dumitru şi jupâniţa lui

Vlădaie, lui Mihai ban partea lor din Pietroşani ... iar Mihai ban şi jupâniţa lui Gilca, ei au

dat partea lor de ocină din Gostavăţ...” (18)

16. 1570 ianuarie 19. Alexandru al II-lea Mircea voievod judecă pricina dintre mănăstirea

Bistriţa şi Aldea din Bîrlui „... pentru că a fost Aldea sluga sfintei mănăstiri şi vecini ... şi

să fie volnici egumenul şi călugării de la sfânta mănăstire să ia de la Aldea dajdea ce este

după legea veche...”(19)

17. 1570 (7078) mai 19, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui

Goideanu cu fiiI săi ... ca să-i fie ocină în Frăsinetul de Cîmp ... a treia parte de

pretutindeni, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină ... pentru că a cumpărat-o



această ocină de la Ştefan şi de la fratele său Radu ... pentru ei cu miei şi 250 aspri ... şi

iarăşi a cumpărat Dragomir Mehedinţeanul ocină în Struzeşti, din partea popei Stan

jumătate ..., pentru 500 aspri gata.”(20)

18. 1570 septembrie 12. Dobromir mare ban, porunceşte lui Pătru ban să întoarcă lui Vlad din

Cartiu un hatam luat pe nedrept, deoarece „ ... când a venit banul Neagul, el a cercetat după

dreptate şi lege, iar această slugă a domniei mele ... anume Vladul din Cartiu ... nu a fost

vinovat să dea un hatam, deci i-a întors banul Neagul 9 vaci. Iar sluga banului Neagul,

anume Vladislav din Deoşti, el i-a cheltuit 4 boi; deci a stat faţă înaintea mea, încă

[n.n. de] când am fost la Craiova.” (21)

19. 1570 după octombrie 8 – 1571 august 31 (7079). Alexandru al II-lea Mircea voievod

întăreşte „... jupanului Stepan ce a fost mare clucer ... ca să-i fie satul Perişorul, tot hotarul,

pentru că jumătate de sat din Perişorul l-au cumpărat ... de la jupîneasa lui Matei din

Caracalu, anume Stanca, drept 8000 aspri de argint ... cealaltă jumătate au dat şi au miluit

jupâneasa lui Vâlsan anume Maria şi cu fecioru ei pe jupan Stepan clucer ... , pentru ce

le-au slujit lor.” (22)

20. 1570 (7079) noiembrie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

„ ... mănăstirii Bistriţa, ca să-i fie ocină în Vădastra, oricât se va alege, pentru că îi este

veche şi dreaptă ocină şi de moştenire. Iar după aceea, călugării de la sfânta mănăstire, ei

au avut pâră şi cotropire de la Stinta din Obârşie. Iar domnia mea am cercetat şi judecat ...

şi am dat domnia mea 12 boieri şi pe sluga domniei mele Oprea postelnic ... ca să-i

întocmească şi să-i hotărnicească... şi ei bine au adeverit că nu are Stinta nici un amestec în

ocina sfintei mănăstiri ... şi au dat aceşti 12 boieri cu sufletul lor să se ştie ca să ţină sfânta

mănăstire ... după vechile hotare, anume: la Măgura Stâlpul până la teiul din sus de

Obîrşie şi până la Măgura Stoinei, apoi de aici până la Măgurice şi până la Drumul

lemnelor, la hotarul Mariei şi până unde se împreună hotarul Urzicii cu hotarul

Vădăstriţei.” ( 23)

21. 1570 (7079) noiembrie 27. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupânesei

Calei din Brâncoveni cu fiii ei ... să le fie satul Brâncoveni, balta Brâncoveni, până unde

ară cu plugurile.” (24)

22. 1570 (7079) decembrie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

,, ... jupânesei Calei din Brâncoveni cu feciorii ei ... ca să-i fie satul Brâncoveni tot, cu tot

hotarul, pentru că îi acte a ei bătrână şi dreaptă moşie de baştină.”(25)

23. 1570 decembrie 16. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupâniţei Calea şi cu

fiii ... ca să-i fie ocină satul Răculţa toată şi tot hotarul, pentru că îi este a ei veche şi

dreaptă ocină de moştenire.” (26)

24. 1571 – 1574 ianuarie 6. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa

„ ... gârla de la Celei jumătate, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi de

moştenire.”(27)

25. 1571 – 1572 ianuarie 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod voiniceşte pe Lupu sluga

mănăstirii Bistriţa „ să ia nişte ţigani ai sfintei mănăstiri ... de la Mihnea din Hurezi.” (28)

26. 1571 (7079) aprilie 20, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii

Cozia „ ... ca să-i fie ocină Orlea toată, cu tot hotarul, cât a fost cotropită de nişte megiaşi,

pentru că a fost veche şi dreaptă ocină şi dedină a sfintei mănăstiri şi dată de răposatul

Mircea cel Bătrân.” (29)

27. 1571 – 1574 mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

„ ... preacinstitului dregător şi prim sfetnic şi încă din casa domniei mele, jupan Dobromir



mare ban al Craiovei... să-i fie satul Izlazul de lângă Dunăre, de peste Olt, cu tot hotarul şi

din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie şi cu vecinii şi cu tot venitul de pretutindeni

pentru că a cumpărat de la Badea din Tătîrligi...” (30)

28. 1571 (7079) iulie 21, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii

domniei mele, Cârste cu fiii săi ... ocină în Devesel, din ocina lui Vâlsan 6 ogoare, pentru

că a cumpărat-o Cârstea de la Stănciuca fiul lui Vâlsan ... şi iar să fie lui Cârstea ... ocină în

Comanca o selişte... pentru că a cumpărat-o de la fiii lui Raicul .... şi au vândut-o aceştia

mai sus-zişi oameni aceste mai sus-zise ocine, de a lor bunăvoie, cu ştirea tuturor

megieşilor din sus şi din jos dinaintea domniei mele.” (31)

29. 1571 septembrie 1 – 1572 august 31 (7080), Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea

voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri ce se zice Boanta ..., ca să-i fie ocină în Boanta şi în

Groşani şi în Ustav ... şi cu vie în Câmpul Radomiru ... părţi adaos ... parte cumpărată de

Dorothei egumen mănăstirii Boanta...” (32)

30. 1571 (7080) septembrie 6, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

„ ... slugii domniei mele, Drăgan cu fratele său, Jitea şi cu fiii lor ... să le fie ocină în

Drăghiceni ... pentru că a cumpărat-o ... de la Stoica şi de la fraţii săi ... pentru 300 aspri

gata... şi iar a cumpărat Neagul cu fiii săi ocină de la Bonteni ... şi iar să fie lui Neagul

...ocină în Soare pentru că a cumpărat-o ... pentru 300 aspri gata de argint ... şi iar a

cumpărat popa Drăgan din Lihăceni ocină în sat ... şi ocină la Chisănaie.” (33)

31. 1572 (7080) aprilie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea vievod întăreşte

„ ... cinstiţilor dregători ... jupan Ivaşco mare logofăt şi jupan Albul mare clucer ... ca să le

fie seliştea ce se cheamă Bistriţa, însă din balta ce se cheamă Bistreţul a treia parte şi

poiana Urâţilor jumătate ... pentru că le sânt vechi şi drepte ocine însă cumpăraturi. Pentru

că această mai sus-zisă ocină a fost de moştenire a jupâniţei Marga din Caracal.” (34)

32. 1572 (7080) aprilir 15, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui

Stroe vătaf ... să-i fie ocina în Svinţeşti partea lui Chirea toată ... pentru că a cumpărat-o

pentru 3000 aspri turceşti... şi iarăşi să fie un călaş de ţigani ... pentru că l-a cumpărat de la

fiica lui Stan din Hotărani pentru 3500 aspri.” (35)

33. 1572 (7080) iunie 7, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... sfintei

mănăstiri Bistriţa ... ca să-i fie satul Potelu tot şi cu tot hotarul şi Balta Albă ... pentru că îi

sunt vechi şi drepte ocine şi de moştenire sfintei mănăstiri.” (36)

34. 1572 (7080) iulie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Lupul vătaf ...

ca să-i fie o ţigancă, anume Angelica, pentru că a cumpărat-o de la Neicul grămatic din

Apele Vii, pentru 400 aspri gata.” (37)

35. 1572 (7081) octombrie 9, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui

jupan Ivaşco mare logofăt şi lui jupan Albul mare checer ... ca să le fie satul anume Urâţii

tot, cu tot hotarul şi jumătate din balta ce se cheamă Bistreţul ... foste de moştenire ale

jupâniţei Marga din Caracal.”.(38)

36. 1573 (7081) mai 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea ca

să-i fie satul Piscul tot, cu tot hotarul pentru că îi este de moştenire.” (39)

37. 1573 (7081) mai 13, Bucureşti. Alexandru al II-le Mircea voievod întăreşte „ ...lui Mareş

cu fiii săi şi lui Neagoe cu fraţii săi şi lui Drăgoi cu fiii săi şi lui Bratei cu fiii săi ... ca să le

fie ocină şi satul anume Seliştioara toată, peste tot hotarul.

Şi hotarul să se ştie:la apus până la hotarul Celeiului şi către răsărit la hotarul Izbicenilor

şi până la hotarul Gâscovului şi partea dinspre miazănoapte, de la malul Dunării, până la

hotarul Vişinei ... această mai sus-zisă ocină şi satul Seliştioara a fost veche şi dreaptă



ocină şi de moştenire de la Staico vornic ... iar aceşti mai sus-zişi oameni, ei au cumpărat-o

de la fiicele lui Staico vornic, anume Măriuca şi Neacşa, pentru 18 000 aspri gata.” (40)

38. 1573 (7081) mai 22. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Pacetea şi

fratelui său, Lazăr şi lui Oprea şi lui Oana şi vărului lor primar, Dan ... ca să le fie ocină în

Robăneşti, din partea lui Balea jumătate şi din apă şi din uscat şi din pădure şi din câmp şi

de peste tot, pentu că aceştia au cumpărat-o... de la Constandin, fiul lui Balea, pentru 700

aspri gata, încă din zilele răposatului Mircea voievod.” (41)

39. 1573 (7081) iunie 25. Jupâneasa Maria din Caracal şi cu fiii săi dăruiesc „ ... lui jupan

Stepan biv vel clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşie în Perişoru, jumătate din sat, ...

pentru slujbele care ne-au slujit nouă şi părinţilor noştri mai dinainte anume şi prin ţări

streine.” (42)

40. 1573 (7081) august 20. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Drăgan şi cu

fratele său, Jitea ... ca să le fie ocină în Drăghiceni, partea de ocină a lui Stoica ... pentru că

au cumpărat-o pentru 300 aspri gata ... lui Neag ... ocină în sat ... pentru că a cumpărat-o de

la preoteasa Prodana din Lihăceni ... pentru 100 aspri ... şi ocină în Boteni, 40 paşi ...

cumpărată de la Stan Mustea, din Tezlui ... pentru 50 aspri ... ocină lui Soare din partea lui

Stoicănească ..., 30 paşi ... pentru 300 aspri de argint ... lui Drăgan ocină în Chisăroaie, o

funie întreagă, de la Ivan din sat ... pentru 600 aspri gata ... şi au vîndut aceşti mai sus-zişi

oameni, de a lor bunăvoie.” (43)

41. 1574 – 1576 octombrie 6, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui

Stanciul cu fraţii săi şi lui Tatomir cu fraţii săi şi lui Ivan cu fraţii săi şi lui Simion cu fraţii

săi ..., ca să le fie ocină în Marliu şi Pîrscu cu jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă

ocină şi dedină.” (44)

42. 1574 octombrie 13. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea din

Brâncoveni, ca să-i fie satul Piseul tot, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă

ocină şi dedină.” (45)

43. 1575 (7083) ianuarie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui

Plop vătaf din Dobrunul ... ca să-i fie o ţigancă, anume Visanca şi cu fiica sa , anume Sora,

pentru că le-a cumpărat Plop de la Tatul din Apele Vii, pentru 700 aspri turceşti.” (46)

44. 1575 (7083) martie 2, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui

jupan Dobromir, mare ban ... ca să-i fie jumătate din satul ce se cheamă Izlazul ... toată

partea jupâniţei Anca şi a Radei, fiicele jupâniţei Cristina, sora răposatului Radul voievod

Călugărul ... această mai sus-zisă jumătate din Izlaz a fost de moştenire jupâniţei Marga

din Caracal ... cumpărată de Radul voievod Călugărul, pentru 40 000 aspri de argint ... şi

odată zestre mai sus-zisei jupâniţei Cristina...” (47)

45. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Neag

şi cu fiii săi ... ca să-i fie ocină din Scărişoara pentru că a cumpărat-o de la Aldea 6 ogoare,

3 ogoare din câmpul de sus şi 3 ogoare din câmpul de jos, pentru 400 aspri ... şi iar a

cumpărat din Studiniţa lui Jitian ... 15 paşi ... cu 700 aspri şi în Selişte 7 paşi, cu 800

aspri.” (48)

46. 1575 (7083) iunie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stoica ... ca să-i

fie ocină Frăsinet din partea lui Stănilă ... pentru că a cumpărat-o ... pentru 215 aspri ... şi

iar a cumpărat Stoica ocină la Studina de la Aldimir .... pentru 145 aspri ... şi de la Bîrta şi

de la Stanca ... 2 paşi pentru 50 aspri ... şi iar a cumpărat popa Radul ocină la Stuzeşti de la

Stăvimir, 20 paşi la câmpul de sus, de la Tufe până la Cozarul Obârşiei, pentru 7600 aspri



... şi ocină la Studina de la Aldimir, partea lui de branişte ... de la Şiliştea satului până la

hotarul cu Cruşovul, pentru 300 aspri.” (49)

47. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircelăduţ şi cu toţi fiii săi ... ca să-i

fie ocină la Studina Sturzei, toată, oricât se va alege, pentru că îi este veche şi dreaptă

ocină şi dedină... iar fiii lui Vlăduţ, Tudor şi Tezlui, peste ocină ... la Grămătici, jumătate.”

(50)

48. 1576 (7084) aprilie 24, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

„ ... jupâniţei Calea, jupâniţa lui Detco armaşul şi fiicei sale, jupâniţa Maria, şi cu fiii lor ...

ca să le fie satul Recica.” (51)


„ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să le fie tot satul anume

Recica lui Dabul, de peste tot hotarul, din vecini şi din câmp şi din baltă şi din gârle şi de

pretutindeni, pentru ce le este veche şi dreaptă ocină ...” (52)


„ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să-i fie ocină în Recica lui

Dabul partea lui Stoica şi partea lui Voineag toată, oricât se va alege de peste tot, pentru că

le este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire...” (53)

51. 1577 (7085) mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stan

logofătul ca să-i fie ... şi un ţigan anume Radul al Paraschivei, cu fiii ei, pentru că l-a

cumpărat de la Badea din Comanca ...” ( 54)

52. 1578 septembrie 1 – 1579 august 31 (7087). Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte

„ ... lui Badea vătaful cu fiii săi ... ca să-i fie ocină în Tăstreni, funia lui Măriuca şi a lui

Stoica, oricât se va alege din câmp şi din apă şi din pădure şi de peste tot locul ... pentru că

au cumpărat-o pentru 800 aspri de argint gata.” (55)

53. 1578 (7087) septembrie . Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului Dragomir

logofătul şi jupâniţei lui, Vana şi lui Slanislav, fratele Ivanei şi jupanului Badea paharnicul

şi jupâniţei lui, Stana, şi fiilor lor ... ca să le fie satul Grădiştea de lângă Olt, tot satul cu tot

hotarul ... şi să se ştie vechile hotare ... până în apa Oltului de către Băbiceni şi de către

Scărişoreni...” (56)

54. 1578 (7087) decembrie 13, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui jupan

Pîrvul, vtori clucer ... ca să-i fie şi un sălaş de ţigani, anume Drăgan cu ţiganca lui şi cu

copiii lui, pentru că i-au cumpărat tatăl boierului domniei mele, jupan Stepan biv vel

clucer, de la Marcia din Comanca, drept 4000 de aspri.” (57)

55. 1579 (7087) iunie 8, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui Pană şi cu toţi

feciorii săi ... ca să-i fie moşie în Ghimpeni, partea lui toată ... pentru că îi este bătrână şi

dreaptă lui moşie de la strămoşi ... şi iarăşi a cumpărat Vlad moşie în Ghimpeni ... drept

1000 aspri de argint ... şi iarăşi a cumpărat Sărban moşie în Ghimpeni ... drept 1200 aspri

de argint ... şi au cumpărat Neagoe, Mura şi Dragomir de la popa Stoica ... un loc, care

le-au fost cumpărat Neagoe cu fraţii lui cu ocină din Roşiani ... drept 640 aspri.” ( 58)

56. 1579(7087) august 3, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... fiicelor lui Fârtat

vornicul, anume Stana şi Buica şi Vlădaica şi cu fiii lor ... ca să le fie satul Izlazul

jumătate, de peste tot hotarul, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (59)

57. 1579 septembrie 1 – 1580 august 31(7088). Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... Badei

vel vătaf şi feciorilor lui ... ca să le fie a lui moşie lângă Dobrosloveni, din hotarul

Dobroslovenilor, până la hotarul Frăsinetului lui Goga ... pentru că au cumpărat-o ... drept

1000 aspri de argint ... şi iar au cumpărat Badea vătaful moşie la Tăistreni ... o funie, drept



1000 aspri ... şi iar să fie al Badei vătaf un ţigan anume Jitea ... căci a fost căzut Stoica

hotnogul din Dobrun...” (60)

58. 1579 (7088) decembrie 4, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului

Pârvul marele clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşii, satul Perişorul, cu tot hotarul ...

sat fost de moştenire a lui Matei, fratele lui Vîlsan din Caracal ...” (61)

59. 1580 (7088) ianuarie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voevod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri

numite Bonta ... ca să-i fie toată ocina de la Boanta şi cu tot hotarul şi tot Stăvarul şi cu tot

hotarul, pentru că această ocină a fost moştenire veche şi dreaptă ocină a sfintei mănăstiri

cu toată pâra înaintea domniei mele cu satul numit Rumîni şi cu satul Breajva ... „ ( 62)

60. 1580 (7088) februrie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului

Dragomir, fost mare vornic şi jupâniţei lui , Maria ... ca să le fie satul Fălcoi ... pentru că

acest sus-zis sat, Fălcoii, a fost cumpărat de răposatul Radu voievod de la jupâniţa Marga

din Caracal, în zilele domniei lui, pentru 35 000 aspri ... iar apoi a fost cumpărat de sus-

zisul dregător al domniei mele, Dragomir vornicul ... pentru 25 000 aspri gata...” ( 63)

61. 1594 (7102) iunie 8, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cu fiii săi şi

anume… şi o ţigancă, Maria cu fiica ei ... cumpărată de la Barbul şi de la fiul lui, anume

Radul din Vlădila, pentru 800 aspri... ” (64)

62. 1594 (7102) iulie 22, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... anume lui David

spătar şi cu fiii lui ... ca să aibă ocină în satul Urzica, pentru că a cumpărat această ocină

mai sus-zisă de la Lupul şi cu ceata lui ... pentru 17 400 aspri gata.” (65)

63. 1594 (7102) august 17, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Sîrbul

mare stolnic şi cu fratele său popa Stan din Cerneţi ... ca să fie ocină satul Bistriţa ... partea

lui Badea ... care a fost moştenire ... deci l-a vândut Badea, pentru 700 aspri, pentru o

datorie de la un evreu ... iar Mitrea, fratele lui Badea, a vândut şi el jumătatea sa din satul

Bistriţa lui jupan Stan, pentru a-şi răscumpăra capul cu 700 aspri, dintr-înşii a dat Mitrea în

mâna lui Pătru logofătul din Fălcoi şi în mâna lui Dragomir din Curtişoara... ” (66)

64. 1594 (7102) august 29, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... dumnezeieştii

mănăstiri numite Glavaciog ... ca să-i fie toate părţile jupâniţei Marga, fiica lui Mathei

banul, oricât se vor alege din sat şi din ţigani şi din mori şi din vii, însă din partea tatălui

său Mathei banul jumătate, anume din Caracal a 4-a parte ... date sfintei mănăstiri

Glavaciog, încă din zilele lui Mihnea voievod, până a fost în viaţă jupâniţa Marga.” (67)

65. 1594 octombrie 24. Mihai Viteazul voievod împuterniceşte pe săteni „ ... să lepede nişte

bani, însă 12 000 pentru moşia lor de la jegălie, ce va fi partea lor lui Nedelco de la Argeş,

şi de acum înainte să fie pace şi slobozi de către Nedelco...” (68)

66. 1595 (7103) mai 26, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Dragomir şi cu

fiii lui ... ca să le fie ocină în Rusineşti ... pentru că Dragomir a cumpărat de la Drăgan şi

de la Stoica, fiul lui Cernica din Comanca, pentru 950 aspri ... şi iarăşi a cumpărat

Dragomir ocină, patru ogoare la Mărgăriteşti, de la Ducul ... pentru 390 aspri ... şi un ogor

de la Sulea din Branete pentru 80 aspri ... şi două ogoare la Rusineşti de la Oprea pentru

110 aspri....” ( 69)

67. 1595 (7103) iunie 5. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cel clucer ca să-i fie

moşie în Răbegi şi tot satul cu tot hotarul ... pentru el au cumpărat aceste sate ... şi înaintea

domniei mele ... au venit şi au dat şi au miluit aceste sate Răbegi la sfânta mănăstire

Cepturoaia...” (70)

68. 1596 mai 7. Jupan Pătru mare spătar vinde „ ... acestor boieri Vlădişanu şi Pătru şi Drăgoi

... ca să le fie parte de moşie din Osica toată cu viile şi cu vad de moară pentru că am



vândut eu însumi de a mea bunăvoie, cu ştirea tuturor megieşilor dimprejurul locului, drept

17 000 aspri...” (71)

69. 1596 (7104) mai 31, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Vladislav

logofătul Fălcoi, ca să-i fie moşie în Osica parte Albului toată ... pentru că am cumpărat-o

... drept 750 aspri gata... partea de la feciorii Neacşului ... drept 1150 aspri gata ... de la

feciorii lui Crăciun ale lor părţi de moşie toate ... drept 1180 aspri ... şi iarăşi a cumpărat

Vladislav logofătul moşii ... anume şi în Popeşti de la popa Radul drept 1200 aspri gata ...

anume moşie şi în Fălcoi de la Stoican ... drept 3500 aspri gata ... şi de la Dan ... drept

1000 aspri gata...” (72)

70. 1596 (7104) iunie 3, Gherghiţa. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Radu mare

clucer şi jupan Preda mare postelnic şi lui Stroe mare stolnic ... ca să le fie satul Bontenii

tot, cu tot hotarul, din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie ... pentru că au venit Boju cu

toată ceata lui ... de şi-au vândut toate părţile lor de ocină... pentru 16 700 aspri gata ... şi

iarăşi să fie cinstiţilor dregători ... ocină în Gropşani, toată parte lui Stoica ... pentru 4100

aspri gata ... şi ocină în Corbeni, însă jumătate de sat ... de la Stancul ... pentru 7000 aspri

gata...” (73)

71. 1596 iunie 3. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... Lupului cu fraţii lui, anume Radul şi

Radea ... ca să le fie moşie în Bîrlui ... pentru că au cumpărat-o de la Stoica ... drept 1000

aspri gata ... şi de la Pătru ... iar drept 1000 aspri gata .” (74)

72. 1596 (7105) septembrie 28, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui David

postelnicul şi jupâniţei lui Maria şi cu fiii lor ... ca să le fie satul anume Recica Dabului tot

... pentru că le-a fost veche şi dreaptă ocină.” (75)

73. 1597 (7105) iunie 15. Badea paharnic împreună cu boierii Nedelea, Panait şi Vladislav

logofăt au scris un răvaş voievodului Mihai Viteazul prin care „ ... au aşezat pe David

postelnic şi pe jupâniţa lui Stanca de Brâncoveni peste toată datoria, câtă are David

postelnic 70 000 aspri jupânesei Stanca pentru această datorie...” (76)

74. 1597 (7106) septembrie 27, Târgovişte. Mihai viteazul voievod întăreşte „ ... preacinstitei

mame a domniei mele Teodora, ca să-i fie satele anume Studina lui Mesteacă toată ... şi

Studina lui Bărbulea toată ... şi Cruşovul tot ... şi Frăsinetul de Câmpie tot ... şi Studiniţa

lui Hameiu toată ... aceste sate le-am cumpărat domnia mea când am fost ban al

Craiovei.”.( 77)

75. 1598 (7106) ianuarie 18, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Ghinea cu fiii

săi ... ca să le fie ocină în Voinigeşti, pentru că a cumpărat-o Ghinea de la Albul pentru 750

aspri gata... ” (78)

76. 1598 (7106) februarie 12. Jupâniţa Stanca vorniceasa şi jupan Calotă banul „ ... au miluit

pe sluga noastră, anume Alexie, cu jumătate de ocină la Hârvăţeşti ... pentru sluga lui

credincioasă... ” (79)

77. 1598 februarie 24, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte lui Radu Buzescu marele

clucer şi fraţilor săi, Preda marele postelnic şi Stroe marele stolnic 19 sate, din Romanaţi

„ ... anume Greci cu tot hotarul ... 15500 bani ... satul Grăpşorii cu tot hotarul ... pentru

5000 bani ... Bistreni cu tot hotarul ... pentru 6000 bani gata ... Gropşani de la Stoica,

partea toată pentru 4100 bani... Corbeni, de la Giurea ... pentru 13 000 bani gata...” (80)

78. 1958 (7106) mai 23, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... lui Alexie din

Vlădila şi cu fiii lui... ca să-i fie jumătate de ocină în Hărvăteşti pentru că Danciu vornicul

şi jupîniţa lui Stanca ... au dat şi au miluit cu această ocină ... pe Alexie pentru slujba ce a

slujit prin ţări străine...” (81).



79. 1958 (706) septembrie 6, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod îşi întăreşte stăpînirea peste

23 de sate din judeţul Romanaţi „... anume: satul Fărcaşul tot şi cu tot hotarul ... pentru că

am cumpărat domnia mea de la megieşi din sat ... pentru 9000 aspri ... Slăvenii toţi şi cu tot

hotarul ... Gostavăţul tot cu tot hotarul ... pentru 70.000 aspri ... Băbiciul tot cu tot hotarul

... pentru 90.000 aspri... Scărişoara toată şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Rusineşti

toţi cu tot hotarul ... pentru 67.000 aspri... siliştea Crăceştilor lui Danciul toată... pentru

15.000 aspri... Celianii toţi şi cu tot hotarul pentru 70.000 aspri... Tiha, toată şi cu tot

hotarul... pentru 35.000 aspri... Izbicenii toţi şi cu tot hotarul... pentru 90.000 aspri...

Plăvicenii toţi,,, Seliştioara toată... Vişina toată şi cu tot hotarul... pentru 65.000 aspri...

Cruşovul tot şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Studina de Jos şi cu tot hotarul...

pentru 50.000 aspri... Studina Mare şi cu tot hotarul ... Studiniţa toată... pentru 17.000

aspri... Frăsinetul de Jos şi cu tot hotarul... pentru 60.000 aspri... Frăsinetul de Sus şi cu tot

hotarul... pentru 60.000 aspri... Vlădila toată cu tot hotarul pentru 110.000 aspri...

Deveselul tot... pentru 80.000 aspri... Redea toată... pentru 80.000 aspri... Comanca toată...

pentru 53.000 aspri...” (82)

80. 1598 (7107) septembrie 9, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „lui Bălan şi

feciorilor lui... ca să-i fie lui moşie în Rădineşti... părţile lui Cristianu... pentru 4 000 bani...

partea lui Dumitru 1000 bani... partea lui Stănilă 400 bani... partea lui Drăgomir... şi de la

popa Stan şi de la Gosea drept 500 bani... partea lui Dobrotă 500 bani... şi au vîndut aceşti

oameni ale lor părţi de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor...” (83)

81. 1599 (7107) aprilie 16, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte mănăstirii Cepturoaia

15 sate, dăruite de Radu Buzescu mare clucer, cu fraţii săi „... anume şi Căluiul de Sus şi

Căluiul de Jos... Cioroiu a 6-a parte... Balşa Cocăi... ca să fie de milă sfintei mănăstiri şi

locuitorilor din sfînta mănăstire de ohabă”. (84)

82. 1599 (7107) iulie 15, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... mănăstirii numite

Ostrov... ca să-i fie satul Tăisteni lîngă Olteţ... cu tot hotarul cum se arată hotarul cu...

piatra la Fălcoi... în hotarul Dobroslovenilor... la drum de acolo la Răcoasele...” (85)

83. 1599 (7108) septembrie 22. Mihai Viteazul întăreşte „... lui Neagul Logofătul şi lui Badea

postelnicul... ocină la Zănoaga... pentru că a cumpărat-o... pentru 3600 aspri...” (86)

84. 1600 (7108) mai 4. Nicolae Pătraşcu voievod întăreştre „lui Preda şi Andreiu şi lui Ianoş şi

Sârban şi lui Stanislav şi Tudor şi Ghiia şi Petrică şi Daia şi Prudel şi Bogdan... ca să le fie

satul Jegălia, 6 funii de moşie, pentru că le iaşte bătrînă şi dreaptă moşie şi baştină a lor”.

(87)

85. 1600 (7108) iunie 17, Tîrgovşte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „lui Dima

postelnicul... şi lui Giurgiu postelnicii din Tomeni... ca să le fie satul şi ţigani şi averi

dedină şi ohabă...”. (88)

86. 1600 (7108) iunie 25, Tîrgovişte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „... jupânului Radu

fost mare clucer... ca să-i fie toate satele şi ţiganii jupîniţei lui, jupîniţa Stanca, oricît se va

alege, însă partea ei din Strejeşti...” (89).

Analiza izvoarelor documentare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ne

permite să facem următoarele sublinieri:

- menţionarea în arealul romanaţean a unui număr de 85 de sate, din care 62 semnalate

pentru prima oară, ceea ce ridică numărul satelor romanaţene din întreg intervalul analizat

la 144;

- identificarea şi localizarea acestor aşezări ne îngăduie să conchidem că judeţul Romanaţi



făcea parte din categoria vechilor unităţi administrative cu un grad relativ ridicat de

populare;

- parcurgerea informaţiilor duce la constatarea că în această perioadă, sub povara fiscalităţii

şi a altor obligaţii, se accentuează în Romanaţi procesul degradării obştilor săteşti,

suprafeţe întinse din teritoriul acestora fiind încorporate în marile domenii domneşti,

boiereşti şi mânăstireşti;

- dezvoltarea în special a aparatului administrativ fiscal, a categoriilor dregătorilor

organizaţi în cete slujitoreşti, afirmarea totodată a unor logofeţi, cluceri, paharnici etc., a

avut un puternic impact asupra structurilor devălmăşiilor din Romanaţi;

- marii feudali, laici sau ecleziastici, ajung să-şi dubleze, tripleze şi unii chiar să-şi

înzecească moşiile folosindu-se de „legea” care le dădea dreptul să cotropească satele ce

nu-şi plăteau birul un anumit număr de ani (de obicei, trei), achitând visteriei suma impusă,

în locul birurilor;

- din cele 82 de acte emise din cancelaria Ţării Româneşti pentru sate din Romanaţi, 40 sunt

acte de vânzare de ocine şi părţi de ocine, fenomen care arată amploarea tranzacţiilor în

număr şi volum, lucru nemaiîntâlnit în secolele anterioare;

- rezultatele acestui fenomen au fost: (a) constituirea averilor în bani ale boierilor, (b)

zălogirea moşiilor în bani, (c) creşterea valorii satelor şi moşiilor atât ca urmare a

tranzacţiilor bani – marfă cât şi ca efect al creşterii populaţiei;

- formula din documente „din cîmp şi din apă şi din vecini şi de peste tot hotarul”, care nu

apare niciodată în secolele anterioare, ne arată că de la o vreme privilegiile încep să

distingă pe vecini, de câmp şi de vii, singurul sens posibil al acestei inovaţii fiind că

vechea stăpânire a obştii nu se mai întindea pe toate părţile moşiei;

- în acelaşi timp, subliniem că, până în ultimul deceniu al sec. al XVI-lea, oricâte îngrădiri

treptate s-ar fi ivit la dreptul de strămutare, el continuă să existe ca principiu de libertate a

ţăranilor, aceştia fiind slobozi să se strămute înainte de Mihai Viteazul.

În concluzie, se poate afirma că în doua jumătate a sec. al XVI-lea în Romanaţi

asistăm la reducerea ponderii proprietăţii obştilor săteşti, pe de o parte prin aservirea

obştilor săteşti libere de către feudalii laici sau ecleziastici, prin uzurparea drepturilor

devălmaşe ale satelor romanaţene, iar pe de altă parte prin autoconsimţirea satelor libere,

constând în actul de vânzare de către obşte a bunurilor sale funciare – parţial sau în

întregime. În felul acesta, aşa cum spunea N. Iorga, „Evul Mediu se mântuie cu dispariţia

principiului care l-a determinat şi îl menţinuse: capacitatea de creaţiune a maselor

populare”. (90)

Note

1. Iorga, N., Developpement de la question rurale en Roumanie. Une contribution,

Jassy, 1914, p. 21-22

2. Ca urmare a expansiunii explozive a stăpânirii feudalilor, încetează acum „caracterul

organic al asocierii oamenilor, specific societăţii medievale, iar solidaritatea acesteia lasă

loc antagonismelor sociale, pe care jocul liber al vieţii nu le poate armoniza”. Cf.

Papacostea, Ş., Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Editura

Corint, Bucureşti, 2001, p. 359 – 360

3. Apud, Papacostea, Ş., op. cit., p. 360

4. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. 6 (1566 – 1570, doc. 6, p.

10)



5. Ibidem, doc. 24, p. 34

6. Ibidem, doc. 29, p. 111



9. Ibidem, doc. 80, p. 101

10. Ibidem, doc. 108, p. 137

11. Ibidem, doc. 115, p. 145

12. Ibidem, doc. 120, p. 152

13. Ibidem, doc. 124, p. 156

14. Ibidem, doc. 127, p. 159

15. Ibidem, doc. 138, p. 173

16. Ibidem, doc. 139, p. 174

17. Ibidem, doc. 140, p. 175 – 176

18. Ibidem, doc. 174, p. 215

19. Ibidem, doc. 176, p. 218

20. Ibidem, doc. 203, p. 2

21. Ibidem, doc. 227, p. 280

22. Ibidem, doc. 236, p. 293

23. Ibidem, doc. 248, p. 303

24. Ibidem, doc. 252, p. 309

25. Ibidem, doc. 253, p. 310

26. Ibidem, doc. 255, p. 312

27. DRH, B, vol.7 (1571 – 1575), doc. 2, p. 3


29. Ibidem, doc. 17, 9. 26

30. Ibidem, doc. 24, p. 35

31. Ibidem, doc. 54, p. 70 – 71

32. Ibidem, doc. 62, p. 82

33. Ibidem, doc. 68, p. 89 – 90

34. Ibidem, doc. 91, p. 119

35. Ibidem, doc. 93, p. 123

36. Ibidem, doc. 104, p. 137

37. Ibidem, doc. 114, p. 151

38. Ibidem, doc. 121, p. 160

39. Ibidem, doc. 132, p. 174

40. Ibidem, doc. 135, p. 179

41. Ibidem, doc. 139, p. 183 – 184

42. Ibidem, doc. 144, p. 191

43. Ibidem, doc. 149, p. 199 – 200

44. Ibidem, doc. 188, p. 249

45. Ibidem, doc. 191, p. 253

46. Ibidem, doc. 198, p. 263

47. Ibidem, doc. 214, p. 288 – 289

48. Ibidem, doc. 227, p. 304

49. Ibidem, doc. 228, p. 305 – 306

50. Ibidem, doc. 229, p. 307

51. DRH, B, vol. 8 (1576 – 1580), doc. 12, p.

19

52. Ibidem, doc. 53, p. 88

53. Ibidem, doc. 55, p. 91

54. Ibidem, doc. 69, p. 116

55. Ibidem, doc. 154, p. 236

56. Ibidem, doc. 161, p. 250 – 251

57. Ibidem, doc. 175, p. 271 – 272

58. Ibidem, doc. 213, p. 335

59. Ibidem, doc. 239, p. 380 – 381

60. Ibidem, doc. 245, p. 388 – 389

61. Ibidem, doc. 266, p. 422

62. Ibidem, doc. 275, p. 444 – 445

63. Ibidem, doc. 282, p. 460

64. DRH, B, vol. 11, (1596 – 1600), doc. 62,

p. 85

65. Ibidem, doc. 77, p. 104 – 105

66. Ibidem, doc. 83, p. 112 – 113

67. Ibidem, doc. 86, p. 117

68. Ibidem, doc. 100, p. 135

69. Ibidem, doc. 119, p. 158 – 159

70. Ibidem, doc. 121, p. 160 – 161

71. Ibidem, doc. 166, p. 167

72. Ibidem, doc. 172, p. 220 – 221

73. Ibidem, doc. 173, p. 223 – 224

74. Ibidem, doc. 174, p. 225 – 226

75. Ibidem, doc. 207, p. 276

76. Ibidem, doc. 236, p. 314

77. Ibidem, doc. 263, p. 354

78. Ibidem, doc. 271, p. 360

79. Ibidem, doc. 273, p. 362

80. Ibidem, doc. 274, p. 363 – 364

81. Ibidem, doc. 289, p. 387

82. Ibidem, doc. 314, p. 426 – 428

83. Ibidem, doc. 316, p. 430

84. Ibidem, doc. 327, p. 447 – 449

85. Ibidem, doc. 335, p. 461 – 462

86. Ibidem, doc. 344, p. 489

87. Ibidem, doc. 374, p. 519

88. Ibidem, doc. 396, p. 546

89. Ibidem, doc. 400, p. 552

90. Iorga, N., Probleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 48



ÎNTRU PĂSTRAREA MEMORIEI... PROF. ILIE CORCOVEANU

(18 iulie 1949-26 martie 2009)

Prof. Alina-Elena MARIN

Sute de careuri de rebus şi de integrame şi o activitate didactică de excepţie au

vorbit, de-a lungul vremii, şi au rămas mărturie, pentru eternitate, despre prof. ILIE

CORCOVEANU. Prin fiecare dintre ele, a rămas în sufletul celor care l-au cunoscut.

Pe 26 martie 2016, zeci de prieteni, rude şi cunoscuţi s-au reunit sub semnul

aducerii-aminte întru frumos la mormântul domnului profesor pentru a-i cinsti memoria, la

7 ani de la trecerea în lumina veşniciei. Tot cu acest prilej a fost lansat volumul O viaţă

plină de dăruire, coordonat de prof. Marieta Corcoveanu.

Energia sufletească şi cea a memoriei soţiei Marieta sunt cele care străbat cu

emoţie paginile cărţii. O viaţă plină de

dăruire, apărută la Editura Hoffman, este

depozitara unui ”patrimoniu” de aproape

250 de pagini, editate în condiţii grafice

excelente, în care se regăsesc: I. Diplome,

trofee şi distincţii, II. Careuri de rebus; III.

Integrame; IV. Publicistică; V. Oameni.

Sentimente. Amintiri. O carte de specialitate,

dar şi de suflet. Sipetul sensibilităţii a fost

deschis... Fiecare pagină are taina ei, care se

cere descifrată.

O viaţă plină de dăruire, dar şi

Careuri şi amintiri (primul volum, apărut la

Editura de Sud, în 2010, la un an de la

dispariţia domnului profesor) sunt cărţi

apărute postum, ce oferă punţi peste timp,

care deschid culoare pe care sufletele celor

care au scris, dar şi ale cititorilor merg, spre

a regăsi frumuseţea întâlnirii cu omul bun,

care a fost Ilie Corcoveanu. Există un loc

comun al celor care l-au cunoscut, l-au

apreciat şi au dat mărturie scrisă: Ilie

Corcoveanu a fost un om deosebit, excepţional. Excepţional ca profesionist. Deosebit în

modul de a fi, de a exista, de a trăi. Domnul profesor se bucură de acea spontană, legitimă

şi rară recunoaştere unanimă, ca unul dintre autenticii profesionişti şi OAMENI.

Alături de cariera didactică s-a distins ca realizator de enigmistică, de careuri rebusiste de

definiţii sau tematice, dar şi în domeniul publicisticii şi al activităţii culturale.

Sutelor de careuri publicate li se adaugă şi prezenţa pe undele hertziene ale postului de

Radio Oltenia-Craiova, unde, 15 ediţii la rând, în cadrul emisiunii ”Univers

sonor”(realizată de Mihai Nicola), rubrica ”semnată” ILIE CORCOVEANU a adus în

casele noastre, pe lângă varietatea temelor propuse spre dezlegare şi un adevărat

caleidoscop oltean, dar şi ”curiozităţi” ale rebusului naţional.

A fost membru al Societăţii Ziariştilor din România şi Secretarul Societăţii de Ştiinţe

Filologice din România, filiala Olt, publicând în ziare din judeţele Satu Mare şi Olt, în cotidiane



centrale, în reviste şi publicaţii de cultură, divertisment şi de specialitate din Capitală şi din ţară

(Tribuna învăţământului, Limba şi Literatura Română şi altele), iar în 1979 a obţinut premiul pentru

reportaj la Concursul de publicistică iniţiat de Ziarul ”Scânteia Tineretului”.

A promovat cu asiduitate rebusismul în rândul elevilor înfiinţând cercul rebusist „Alutus-

tineret" (1988), fiind şi preşedintele Societăţii Culturale ,,Haralamb G.Lecca"(1992).

Ca membru al „Asociaţiei Rebusiştilor din România", a organizat cu participarea revistei

Rebus mai multe ediţii ale „Dialogului Rebusist” (1986,1988,1992,1994), Caracalul devenind la un

moment dat ”Capitala rebusului românesc”.

În urma participării la Concursurile Naţionale de Compunere organizate anual de revista

Rebus, a fost de opt ori campion al judeţului Olt, iar în anul 1995 a primit Premiul anual al revistei

Rebus pentru careul tematic.

Pe data de 12 martie 2011, în deschiderea campionatului Internaţional de Skandenberg, ediţia a

III-a, Caracal, ”Cupa Romanaţiului”, organizat de Asociaţia Română de Skandenberg ”Braţ de Fier”,

Bucureşti (secretar general Dragoş Cocoveanu) şi de Asociaţia C.S.”Prietenia”, Caracal (preşedinte Aurel

Baciu), i-a fost acordat post-mortem, titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Caracal, de Consiliul

Local al Primăriei municipale. Evenimentul a fost urmat de un moment de reculegere ţinut de aproape

1000 de spectatori.

Tot cu acest prilej a fost instituit Trofeul memorial „Profesor Ilie Corcoveanu”, care a

fost obţinut de cel mai bun sportiv din competiţie, bulgarul Krasimir Kostadinov,

câştigătorului categoriei Open braţul drept.

Avea în plan şi alte acţiuni, pe care, din păcate, nu a mai putut să le finalizeze, suferinţa

răpunându-l.

Amintiri şi lacrimi, flori, multe flori pe mormântul lui, plecat mult prea devreme,

la numai 59 de ani, dintre noi, lăsându-ne să ducem povara regretelor eterne şi a unui dor

sfâşietor. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină în lumea de veci! Fie-i memoria

binecuvântată!

O amintire frumoasă omului bun, care a dăruit atât de mult şi care s-a împlinit

prin Cuvânt…

Inscripţii

NOTE DESPRE EPISTOLOGRAFUL DEMETRU IORDANA

Nicolae Scurtu

Biografia şi, mai ales, bibliografia poetului şi prozatorului Demetru Iordana (n. 20

martie 1918 – m. 15 martie 1979 ; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 44-46/2015 ; 47-

49/2016) dobândesc noi dimensiuni prin identificarea şi adnotarea literaturii sale

epistolare, care este extrem de preţioasă sub multiple aspecte.

Biograful, cercetătorul şi istoricul literar trebuie, în chip absolut, să studieze, cu atenţie,

mărturiile, confesiunile şi informaţiile existente în aceste pagini epistolare spre a

reconstitui, cu o oarecare exactitate, profilul naratorului Demetru Iordana.

Epistolele sale se constituie, de fapt, în dramatice mărturii despre un timp şi despre

oamenii săi, în care istoria prefacerilor se simţea tot mai ameninţătoare, mai posesivă şi

mai autocrată.

Lui Perpessicius îi face destăinuiri, din cele mai interesante, privind stadiul de



elaborare al unora dintre cărţile sale, precum Predestinare, iniţial având ca titlu

Despărţirea de Tofana, În preajma morţii şi altele.

Ca orice scriitor autentic, Demetru Iordana este profund impresionat de dispariţia

timpurie a eseistului şi criticului literar Pompiliu Constantinescu, unul dintre cei mai

însemnaţi discipoli ai lui E. Lovinescu.

Epistolele lui Demetru Iordana, ce se transcriu aici, sunt necunoscute până acum, iar

cea de a doua epistolă cuprinde şi poeziile Marea, În munţi şi Cu vulturii, de asemenea

inedite.

Impresionează, în mod cu totul special, arta de a se confesa unei personalităţi de talia

lui Perpessicius, în care avea încredere şi pe care îl considera un veritabil mentor. Ceea ce

s-a şi dovedit a fi.

*

[1] Constanţa, 24 aprilie [1]946

Mult stimate domnule Perpessicius,

Când, acum mai bine de o lună de zile, chestiuni editoriale m-au dus la Bucureşti, am

trecut pe la dumneavoastră, într-o după amiază, dar nu v-am găsit acasă.

Mi s-a spus să telefonez spre seară, ca să mă interesez dacă v-aţi întors între timp. N-am

telefonat, fiindcă telefonul nu-mi inspiră simpatie, am chiar un soi de teamă de el, dar

înspre seară, am venit din nou şi nu v-am găsit nici de data aceea.

Mi-a părut foarte rău, fiindcă a doua zi, cum s-a şi întâmplat, trebuia să plec spre casă.

V-am spus aceasta pentru ca să nu vă închipuiţi cumva că tăcerea mea de până acum şi

faptul că n-am venit să vă mai văd ascund vreo dorinţă de a vă ocoli, sau, poate şi mai rău,

vreun sentiment ostil, nimic n-ar justifica în ochii mei aceasta.

Dacă, totuşi, am tăcut şi nu am trecut pe la dumneavoastră când puteam s-o fac a fost

din pricini pe care aş vrea să vi le lămuresc acum, de voi putea, în câteva cuvinte.

Mai întâi de toate, mult stimate domnule Perpessicius, de vină este situaţia mea

materială foarte precară, care mult timp nu mi-a dat liniştea necesară unei corespondenţe

pentru care am nevoie de o disciplină sufletească aparte. Nici în prezent nu stau pe roze,

cum se spune, dar cel puţin sunt mai stabil.

De vină a fost desigur faptul că nu am reuşit să mă încadrez noilor preocupări sociale,

pentru care nu am nici o afinitate, nu din pricina unor principii contrarii, ci din eterna

pricină care face din orice temperament artistic, mă sfiesc să spun „artist“, un izolat.

Fără îndoială că e pe cale să înceapă o viaţă nouă în ţara noastră, dar eu nu am nici o

chemare pentru aceasta, în ciuda aparentei mele tinereţi.

Cum sunt aproape absolut fără nici o relaţie cu oamenii care hotărăsc destinele actuale,

nu am putut obţine nici cea mai modestă slujbă, aşa că trăiesc cum pot, din mici afaceri,

oneste, vă asigur.

Acesta este unul dintre motive. Celălalt este mai greu de lămurit, căci vă priveşte pe

dumneavoastră.

A trebuit să-mi dau seama, fireşte, că odată cu încadrarea dumneavoastră în noua ordine

de lucruri, nu mai aveţi nici timpul şi poate nici dispoziţia pentru mici relaţii epistolare, de

aceea m-am abţinut.

Faptul că nu v-am găsit în cele două rânduri în care v-am căutat, acasă, este o dovadă în

plus pentru mine că în prezent sunteţi prea preocupat şi ocupat, cum e şi firesc, de lucruri

mult mai importante, impuse d[omniei] voastre de noile obligaţii şi angajări.



Vă rog foarte mult să credeţi că acesta nu este un pretext, ci un motiv real al rezervei

mele. Domnia voastră aţi trezit în mine prin faptul de a mă fi acceptat în preajmă şi a mă fi

ajutat moralmente, o recunoştinţă pe care ar fi ingrat din partea mea să o întunec cu

pretexte sau cu motive imaginare.

Apoi mi-a fost teamă ca nu cumva să abuzez inconştient de bunăvoinţa ce mi-aţi arătat.

În sfârşit, vă rog să mă credeţi că am rămas în fond acelaşi şi că numai constrâns de

împrejurări am fost silit să vă dau, poate, impresia că vă ocolesc, sau, mai rău, că v-am

uitat.

Nu ştiu dacă toate acestea vă pot interesa, mult stimate domnule Perpessicius, şi nici

dacă avea vreun rost să vi le scriu; am simţit însă, deodată, nevoia imperioasă de a vi le

împărtăşi. Şi poate că nu aş fi avut curajul s-o fac dacă nu aş putea să vă anunţ în acelaşi

timp că, în ciuda „vitregiei“ împrejurărilor de viaţă, nu am abandonat o clipă preocupările

literare pentru care am căutat totdeauna să-mi fac timp.

Am putut astfel să scriu un nou roman, de proporţii mai mici, roman pe care însă sunt

sigur că nu l-am desăvârşit, aici n-am avut răgazul şi liniştea necesare pentru aceasta, un

roman scris cam în grabă şi, ca să fiu pe deplin sincer, scris pentru a aminti cititorilor mei

că mai exist, precum şi pentru a pregăti oarecum calea viitoare a romanului de proporţii

mai mari, Predestinare, pe care vi l-am prezentat mai de mult d[omniei] voastre sub titlul:

Despărţirea de Tofana. Acesta da, este un roman pus la punct, dar prea voluminos pentru

posibilităţile editoriale actuale.

Celălalt roman, care poartă titlul În preajma morţii a fost prezentat la Editura Cultura

Naţională, mai mult cu scopul de a face o încercare de a sonda terenul, cum se mai spune

de obicei. Nu ştiu care va fi soarta lui. Eu, totuşi, sper, fiindcă în situaţia în care mă găsesc,

speranţa este foarte necesară, ca şi aerul şi apa. Poate că nu voi reuşi cu acest roman. V-am

vorbit, totuşi, de el, ca să nu credeţi cumva că, deşi m-am dat la fund, am renunţat la

literatură.

Sunt multe alte lucruri la care am fost nevoit să renunţ, dar la literatură, orice ar fi, nu

vreau să renunţ decât dacă totul, absolut totul, îmi va sta împotrivă.

Dacă împrejurările mă vor mai aduce prin Capitală, atunci voi cuteza din nou să vă

vizitez, măcar pentru câteva minute.

Până atunci, vă rog să primiţi urările mele de bine şi de sănătate.

Demetru Iordana

*

[2] C[onstan]ţa, 1 iulie [1]946

Mult stimate domnule Perpessicius,

Mă grăbesc să vă răspund la scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], pentru că a venit prin

surprindere şi mult mai amplă decât mă obicinuiseră misivele de mai înainte, m-a

emoţionat profund. Cât despre lămuririle pe care mi le aduc, mi-e şi ruşine să mai

pomenesc, fiindcă au fost provocate, îmi dau prea bine seama, de o păcătoasă manie a mea

de a mă pierde în scrupule de tot felul şi de a vedea neapărat lucrurile, mai complicate

decât ar putea fi ele în realitate.

Scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră] este simplă şi clară în această privinţă, de acea

simplitate şi claritate care, încep să-mi dau seama, sunt cuceriri ale maturităţii.

Iată de ce vă cer cu umilinţă iertare pentru tot ceea ce în scrisorile mele a fost complicat

şi confuz, provenit, cred, dintr-o tinerească nevoie de certitudine.



Şi cu aceasta, mult stimate domnule Perpessicius, eu socotesc acest prea puţin plăcut

capitol, închis, rămânând ca vina s-o ispăşesc cu timpul printr-o mai corectă purtare.

Până a primi scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], nu ştiam nimic de pierderea regretatului

critic P[ompiliu] Constantinescu1. Vestea aceasta mă surprinde mult, fiindcă, deşi nu l-am

cunoscut personal, ştiam că este un bărbat tânăr şi activ, la Vremea2, în care îi citeam când

şi când cronicile scrise cu conştiinciozitate şi pătrundere. După E. Lovinescu, P[ompiliu]

Constantinescu este o pierdere foarte serioasă pentru literatura şi cultura noastră, sunt

convins.

I-am citit antologia din Saint-Beuve3, în prefaţa căreia am întâmpinat competenţă şi

erudiţie şi-mi amintesc că prin filiaţiile spirituale – naturale, desigur, Pompiliu

Constantinescu trecea şi opera d[umnea]v[oa]s[tră] critică.

A trebuit să recunosc, după citirea întregii antologii, înrudirea temperamentală şi

spirituală, în chip natural, a operei saint-beuveiene cu opera d[umnea]v[oa]s[tră], şi asta a

fost una dintre descoperirile care a făcut impresie asupra mea.

Aceeaşi înţelegere pentru opera de artă şi aceeaşi reticenţă sobră în judecarea ei şi în

paginile saint-beuveiene şi în paginile Menţiunilor critice4, cu răspicate deosebiri stilistice

şi de fond, mă gândesc la lirismul, care la Saint-Beuve lipseşte.

Să nu-mi luaţi în nume de rău, mult stimate domnule Perpessicius, graba aceasta de

a-mi exprima o părere de îndată ce s-a ivit un cât de mic motiv. Am făcut-o totuşi pentru

că vă preţuiesc sincer opera şi orice aş afla în legătură cu ea nu mă poate lăsa indiferent.

Am mai citit, de Pompiliu Constantinescu, lucrarea sa, capitală, dacă nu mă înşel,

intitulată Tudor Arghezi5. Multe lucruri nu le-am înţeles, de altfel, am citit-o demult, prin

liceu. Am păstrat însă impresia unui studiu aprofundat şi serios. Fără îndoială, sunt

convins, am suferit o pierdere gravă prin plecarea sa dintre noi.

Cât priveşte situaţia mea, dacă mi-e permis să aduc iar vorba despre ea, aflaţi că

deocamdată mi-am asigurat un trai destul de modest, dar stabil, aşa încât încercarea de

a-mi găsi o slujbă cu remuneraţie asigurată ar fi inutilă, pe vremurile acestea. Pot citi şi

scrie în voie.

În prezent, lucrez la o nouă redactare, definitivă, a manuscrisului În preajma morţii,

roman pe care l-am prezentat, după cum v-am scris Editurii „Cultura Naţională“, cu titlu de

încercare, căci îl consideram o carte scrisă pentru a menţine contact cu cititorii.

Ceea ce mă făcea să cred lucrul acesta era faptul că o scrisesem cam în grabă, aşa că din

punct de vedere formal avea inevitabile scăderi.

S-a întâmplat însă că Editura l-a găsit bun, şi, în fond, este o operă pe care o aveam de

mult timp în gânduri, bine concepută, şi mi-a spus următorul lucru, pe care eu l-am luat de

bun – că anul acesta nu-l poate încadra programului de premiu pentru roman, pe care

Editura îl va ţine la o dată ce va fi anunţată la timp.

Şi astfel mi-a intrat în cap să redactez din nou romanul, într-o formă cât mai îngrijită, şi

să-l prezint la concurs. Voi face aceasta tot cu titlu de încercare, căci certitudine nu pot

avea în nici un caz, mai ales că în comisie, după câte ştiu, este şi d[omnu]l Şerban

Cioculescu, iar cu d[omnia] sa am rupt demult orice relaţii din motive meschine, a căror

mare vină este trei sferturi a mea, prin urmare, nu pot trage nădejde prea mare, pe de o

parte, iar pe de altă parte, nu ştiu sigur nici măcar dacă Editura mi-a recomandat cu

sinceritate prezentarea romanului meu la concurs s-ar putea să fie şi aici un subterfugiu,

trandafiriu, ca să uşureze respingerea romanului.



Nu ştiu, nu ştiu nimic sigur şi nu mă pot dezbăra de obiceiul de a fi mereu bănuitor. Dar

voi încerca, fiindcă sunt sigur că romanul, în noua formă pe care i-o voi da, va fi, dacă nu

demn de premiere, cel puţin acceptabil pentru editare obicinuită, la Cultura Naţională, sau

la altă editură.

Nădejdea cea mare a mea rămâne însă tot romanul Predestinare (fost Despărţirea de

Tofana) pe care l-am pus la punct, după a cincea redactare, dar care este prea voluminos

pentru a ispiti vreun editor, pe vremurile acestea, să rişte editarea lui. Îl rezerv pentru anii

ce vor veni, mai plini de certitudini şi de posibilităţi.

Mă bucură mult vestea ce-mi daţi că aţi vorbit cu d[omnu]l profesor Botez. Din vina

mea, eu nu am mai avut relaţii epistolare cu d[omnia] sa de la apariţia cărţii mele de debut,

când ne-am pierdut urma.

Auzisem într-un rând că n-ar mai fi pe la Slatina de când cu schimbarea regimului şi

socotisem firesc lucrul acesta, fiindcă d[omnia] sa, şi mai înainte, activase în Bucureşti, pe

vremea Străjii Ţării. Dar acum că-mi vestiţi despre dânsul, îi voi scrie la Slatina, cât de

curând.

Şi acum, mult stimate domnule Perpessicius, mă încumet să aduc vorba despre cele trei

poeme ce vi le trimit în manuscris.

Sunt poemele pe care aş fi voit să le fi trimis la Lumea6 sau la R[evista] Fund[aţiilor]

Regale, dar am renunţat, fiindcă nu cunosc pe nimeni din redacţiile respective şi nimeni de

acolo nu mă cunoaşte şi cred că nici n-a auzit de numele meu.

Vi le trimit d[umnea]v[oa]s[tră], cu rugămintea să le citiţi şi să-mi comunicaţi, când vă

va fi la îndemână, dacă au cât de cât girul poeziei şi dacă intenţia mea de a le publica n-a

fost o simplă prezumţie.

Cu privire la poezie, sunt încă într-o îndoială confuză, deşi îmi place grozav de mult să

fac versuri. Sunt însă dificultăţi, pe care trebuie să le înfrunt.

Întâia poemă, Marea, este impresionistă, iar celelalte două sunt expresioniste, sau cel

puţin asta a fost intenţia mea când le-am scris.

D[umnea]v[oa]s[tră] veţi înţelege mai bine ce fel sunt şi dacă au vreo valoare.

Pentru această nouă sarcină, precum şi pentru lungimea neamabilă a acestei misive, vă

rog să mă iertaţi. Dar totodată, vă mai rog să primiţi cele mai cordiale urări de bine de la al

d[umnea]v[oa]s[tră],

Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru-Panaitescu Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,

Bucureşti; Expeditor: Dumitru Dumitrescu, Strada Speranţei, nr. 45, Constanţa, Km 5].

*

Marea

Albastru pur şi jilav precum lacrima

era pentru ochii treziţi de sub grelele pleoape

spre depărtări ancorate în vis şi în legendă,

înseninare în limpezi logodiri de ape;

era pentru inima brăzdată de patimi

suavă îmbărbătare cu azurul din valuri

şi imn spre vasta singurătate a cerului,

spre goala lui seninătate fără maluri.



Adâncuri, refuzate privirilor calme,

doar bănuite sub unda felină,

învolburate spaimele care împresurau clipa

şi întunecau în noi o lumină.

Se mai zărea doar seninul ochilor mamei,

din amintiri pâlpâind ca o vâlvoare de viaţă,

tremurând cu sfială ca licărul stelelor

departe, înapoi, peste ani, prin ceaţă.

Larguri într-un cerc pe zări membranoase

ispiteau, străbătute de o îndelungă chemare,

spre ţara închipuită, visată întruna,

în care crinii îţi şoptesc despre purificare,

dincolo de marea, somnoroasă între ţărmuri

şi de orice bătaie a inimii adânc-adumbrite,

dincolo de orice pulsuri grăbite ale sângelui

dincolo de orice ritmuri trudite.

Glasuri vibrând lichide în stâncă

vorbeau din ţărm, în şoaptă zglobie,

despre un duh al morţilor care-ar pluti pe-aproape,

despre ultima şi cea mai lungă, în infinit, Călătorie... Demetru Iordana

*

În munţi

Mă întorc din munţi, unde sub paşi mi-am deschis

prăpăstioase adâncuri de spaimă şi humă.

Înfioratele linişti, le-am încremenit în stânci

şi-am croit peste vârfuri, un imperiu de vis...

Am înălţat creste de piatră, sub brumă,

mi-am desfăcut ale sufletului aripi adânci,

iar gândul din lut m-am opintit a-l desprinde

spre culmea din cer, nemişcată.

Din văi claustrale, priviri tremurânde

mi-am trimis spre poarta, de doruri tăiată,

în iureşul lor spre tărâmul de sus.

Dorinţa de-înalturi, am făcut-o fulger şi trăznet

în amuţirea de cremene şi de var suprapus.

În ale pădurilor dese zăbrele,

m-am trudit taine din verdele umbros să desfund,

iar peste poiene am destrămat în miresme

negurile ce mocneau ca instinctele grele...

Uriaşii ciclopi, la porunca mea, au tăcut

Doar ochiul din frunte, deschis,

spre alte înălţimi şi spre alte

zări îşi căuta cerul pierdut,



şi-am auzit cum imnuri, urcând din abis,

pe Omul Nou îl slăveau, nenăscut,

prin revărsata lumină din vârfuri înalte...

Demetru Iordana

*

Cu vulturii

Am fost cu vulturii prin ceruri mari, sihastre,

şi de greoiul mers târât pe lutul jos,

avântul nostru nu-şi mai amintea:

treceam maiestoşi prin risipirea de astre...

Din fâlfâiri, spre înalturi repezite,

un dor de libertate tresărea

şi se-mplânta în larguri, pieptiş, vijelios...

Pe aripile noastre, desfăcute cât zările,

nemărginirea în luceferi scânteietori se-aprindea,

iar peste pieptul nostru, lucea voios Soarele...

De loc nu-i păsa zborului înverşunat şi înalt

de-ale abisului întunecimi terestre!

Semeaţă era voinţa ce în necurmatul salt

dispreţuia cele mai ninse creste!

Era atâta linişte acolo, şi senin

cât n-ar putea să încapă în sumbrele oceane.

Am revărsat în ele al lumii greu venin

şi-n vânt am risipit pornirile ei vane...

Demetru Iordana

Note

Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

24(7 8) .MXXXVI

1. Pompiliu Constantinescu (n. 17 mai 1901 – m. 10 mai 1946), istoric şi critic literar.

2. A fost redactor şi cronicar literar la revista Vremea în perioada 1930–1938.

3. Sainte-Beuve – Pagini de critică. Alese şi traduse de Pompiliu Constantinescu.

Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1940.

4. Perpessicius – Menţiuni critice. Volumele 1–5. Bucureşti, 1928–1946. Fundaţiile

Regale pentru Literatură şi Artă, 1940.

5. Pompiliu Constantinescu – Tudor Arghezi. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru

Literatură şi Artă, 1940.

6. Lumea. Săptămânal literar, artistic, social. Bucureşti (23 septembrie 1945–16 iunie

1946). Director – G. Călinescu. Cronica literară a acestei publicaţii a fost susţinută de

Perpessicius.



Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50

O INSTITUŢIE CULTURALĂ – „MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR“

În localitatea Izvoru, din ţinutul Oltului, apare, de un lustru încoace, una dintre

cele mai interesante şi preţioase publicaţii culturale – Memoria Oltului şi Romanaţilor,

care, în curând, împlineşte cincizeci de apariţii lunare.

Publicaţia aceasta descinde, fără nici o ezitare, din arhicunoscutele şi valoroasele

reviste Arhivele Olteniei, Arhivele Basarabiei şi Arhivele Romanului, care în timpul când

au apărut, au răspuns unor imperioase comandamente sociale şi istorice.

Această revistă, condusă şi coordonată cu devotament, cu pasiune şi, mai ales, cu

pricepere de profesorul Ion. D. Tîlvănoiu, care a izbutit să trezească interesul colegilor şi

prietenilor săi pentru recercetarea, reaşezarea şi rescrierea istoriei locale, sub multiple

aspecte, s-a impus dintru început atenţiei intelectualităţii din acest areal cât şi din alte

toposuri ale României.

Istoria mentalităţilor, a culturii populare, a şcolilor, a tipografiilor, a presei, a cărţii,

a bibliotecilor, a aşezămintelor sociale, a bisericilor, a satelor, precum şi a personalităţilor

care s-au născut aici şi s-au impus în spaţiul naţional şi nu numai, constituie preocupări

esenţiale ale celor ce se identifică, fie şi temporar, cu ideile şi aspiraţiile celor din corpul

redacţional.

Se detaşează, în chip special, contribuţiile ştiinţifice ale profesorilor Ion D.

Tîlvănoiu, Jeana Pătru, Dumitru Botar, Cornel Manolescu, Vasile Radian, Costel Vasilescu

şi, desigur, alţii, care, cu sagacitate şi răbdare, ştiu să decripteze sensurile unor evenimente

şi fapte demult intrate în arhiva istoriei locale şi naţionale.

Se cuvine, în finalul acestor fulguraţii critice despre revista Memoria Oltului şi

Romanaţilor, să mărturisesc că primele numere ale acestei publicaţii, cu adevărat

excepţionale, le-am citit la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

M-au impresionat profund prin ţinuta şi rigoarea ştiinţifică, prin materialul inedit şi

pertinent adnotat, precum şi prin iconografia foarte bogată, diversă şi elocventă.

Şi, astfel, fără nici o ezitare, am decis să colaborez şi eu cu unele materiale, note şi

precizări de istorie literară locală. Ceea ce este pentru mine o mare satisfacţie şi, totodată, o

reală onoare.

NICOLAE SCURTU

REVISTA NOASTRĂ

Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor este o apariţie inedită în peisajul

publicisticii oltene şi romanaţene prin originalitatea articolelor publicate de-a lungul

timpului. Suntem îndreptăţiţi să spunem „de-a lungul timpului”, pentru că, iată, în această

lună revista a ajuns la numărul 50 şi bucură publicul cititor şi iubitor de istorie din judeţul

Olt şi nu numai. Este un adevăr că publicaţia Memoria Oltului şi Romanaţilor aduce ceva

nou, ocupându-se în paginile sale de evenimente şi personalităţi mai puţin cunoscute şi

aproape deloc mediatizate în alte apariţii de profil, depăşind cu modestie un „mod clasic”

de abordare a istoriei Oltului şi Romanaţiului.

Îi urăm viaţă lungă şi ne dorim să devină, cu sprijinul şi înţelegerea celor care au



susţinut-o şi până acum, un adevărat brand cultural al Oltului şi Romanaţilor.

Vasile Radian

DESPRE IUBIREA DE OAMENI ŞI DE ADEVĂR

Evocarea unui fenomen cultural şi istoric, aşa cum se dovedeşte a fi Memoria

Oltului şi Romanaţilor azi, la vremea maturităţii şi la ceas aniversar, este riscantă,

deoarece, surprinderea tuturor dimensiunilor sale materiale, spirituale şi programatice este

o utopie. Înfăţişarea prin numai trei atribute este, însă, o şansă cu doză maximă de realism:

EXCELENŢĂ, DĂRUIRE, IUBIRE.

Iubirea de oameni şi de adevăr - de adevărul istoric reflectat din documente -

reliefată în cea mai rafinată revistă de propagare a istoriei, din Oltenia; o publicaţie nu

croită şi fabricată din dorinţă, ci zămislită din necesitate. Prin acest miracol publicistic

ţinuturile Oltului şi Romanaţilor ies la limanul istoric, strălucind şi vorbind lumii printr-un

mers glorios prin vremuri, aureolat de alese şi distincte personalităţi cărora, cu strădanie,

revista le întregeşte biografiile.

Este meritul domnului Ion D. Tîlvănoiu de a fi generat acest vrednic şi remarcabil

proiect. Pariez că domnul Tîlvănoiu este mâna şi mintea care lucrează sub sceptrul

Creatorului. Dumnezeu i-a rezervat un nume cu care se identifică, <Memoria>, cum nu se

poate mai simplu, expresiv şi melodios; i-a călăuzit principiile ancorate în adevărul

documentat; i-a dat putere şi intuiţie de a cutreera şi căuta în arhive, mansarde vechi şi

minţi depozitare de informaţii, sute de mii de pagini-document stând chezăşie la baza

adevărurilor dezvăluite în paginile revistei; tot Dumnezeu i-a alăturat ilustra galerie de

colaboratori - condeieri veritabili în construirea şi galvanizarea cuvântului şi, deopotrivă,

cunoscători desăvârşiţi ai ştiinţei istorice dar şi generoşi în propovăduirea ei, laolaltă

redefinind istoria neretuşată a Oltului şi Romanaţilor.

În fine, doamna Floriana Tîlvănoiu, nu numai o soţie îngăduitoare ci, cu precădere,

o parteneră devotată, sprijin de nădejde al unui proiect cu rezonanţă naţională;

deasemenea, un om de/cu suflet, iubitor de cultură autentică şi romanaţean incurabil -

domnul Marian Doldurea - care a înţeles că a dărui spre a cultiva înţelepciune este un gest

de virtute absolută; şi, la urma-urmelor, eu, uimit şi fascinat de mersul demn al

<Memoriei...> pe claviatura timpului şi culmile veridicităţii, mă plec reverenţios celor ce

se identifică cu revista, în clipa de cugetare cu numărul 50, urând : La mulţi ani! cu apariţii

nelimitate. Cu fiecare număr, aflăm şi descoperim, mai bine, cine suntem.

Chiar şi numai pentru atâta, fiecare apariţie, nu este o minune?

Costel Vasilescu

ELOGIU CĂUTĂTORILOR DE COMORI Am admirat întotdeauna pe acei concetățeni care au militat și au găsit apoi resurse

pentru realizarea unei opere. Aceștia sunt constructorii societății, ai civilizației umane,

mereu în antiteză cu demolatorii. După cum arată societatea românească de astăzi, în

comparație cu cea de acum ceva secole în urmă, se vede că numărul și forța constructorilor

au depășit pe cele ale demolatorilor. Mă uit bine și, într-o echipă a constructorilor de azi, îl

zăresc în frunte pe învățătorul-profesor Ion Tîlvănoiu din satul Izvoru-Găneasa, cel care

face cinste ”armei” sale - dăscălimea. Iată cât de veridice sunt versurile unui cântec

popular care zice că ”la țară înfloresc pomii, de la țară ne vin domnii”. Domnia sa a reușit

să catalizeze în juru-i valori ale culturii oltene, și nu numai, și să edifice împreună acest



monument de cultură și civilizație, numit inspirat ”Memoria Oltului și a Romanaților”.

Acești scormonitori de perle de pe meleagurile noastre ne dau argumente, în

fiecare număr al revistei, că putem să ne mândrim cu trecutul nostru, că avem multe de

învățat, bune sau rele, din acest trecut și că avem datoria să împingem înainte căruța

istoriei, în ciuda frânelor puse de către demolatori. Și, deoarece pentru acest mers

ascendent nu e nevoie atât de forță fizică, ci mai ales de forță intelectuală, printre cei

înrolați alături de cel cu părul precum pana corbului (directorul revistei, dl. Tîlvănoiu), văd

că majoritatea constructorilor au părul alb precum neaua, vrând parcă să-l confirme pe

olteanul Arghezi, care zicea: ”țara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniți; ei îi

trebuiesc... bătrâni tineri”.

Cu bucurie remarc și admirabila ritmicitate a apariției acestei reviste și pentru

aceasta se cuvin aplauze și celor care susțin material acest efort intelectul. Aceasta denotă

că domniile lor prețuiesc și reverberează la realizările acestor contructori, ceea ce

înseamnă că și domniile lor au valori sufletești și intelectuale, căci altfel, fără

corespondent, nu ar reverbera.

Urez revistei noastre de suflet un ”La mulți ani”, cântat pe patru voci de corul

meu, Symbol, mulțumind truditorilor că ne țin legați de glie, ne mențin meleagurile în

inimi, pentru că, așa cum zicea scriitorul-istoric Dumitru Almaș, ”cine nu are țara în inimă,

zadarnic o caută pe hartă”.

Al dvoastră, Jean Lupu,

satul Văleni, com. Brâncoveni, Olt,

bucureștean prin adopție de 41 de ani

LA MULTI ANI REVISTEI ,,MEMORIA OLTULUI SI ROMANAŢILOR”

Conform teoriei comprimării timpului expusă în lucrarea ştiinţifica de excepţie

denumită Rezonanţa Schumann, avem si noi convingerea că timpul scurs de la primul

număr de apariţie al revistei ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” a fost aşa de scurt şi iată

că acum sărbătorim împlinirea celui de al cincizecilea număr în peisajul literar şi istoric

din România şi din multe alte zone ale lumii locuite de români.

La asemenea evenimente primul gând care se înfiripa este să adresezi urările de

,,La mulţi ani!” şi la cât mai multe apariţii de valoare, ceea ce ne grăbim şi noi să facem cu

sinceritate si prietenie.

Cincizeci de numere nu este o vârsta care să creeze temere de îmbătrânire, dar

dacă raportăm această vârstă la o revistă literar-istorică, atunci este cu adevărat

respectabilă, cunoscând efemeritatea multor publicaţii anunţate cu trâmbiţe şi alămuri, dar

care au sucombat după câteva numere de la apariţia lor.

Memoria Oltului şi Romanaţilor a arătat de la început că este o revistă

respectabilă, o revistă care se respectă şi în acelaşi timp responsabilă, asortată cu talentul

realizatorilor care i-au făurit un nume şi un destin.

Era necesară o asemenea revistă în ţara noastră, pentru toţi cititorii indiferent de

gradul lor de instruire . Este, de asemenea, importantă şi pentru noi care buchisim la

apariţia ei, deoarece aşa putem fi părtaşi la importantul volum de informaţii cu referire la

trecutul istoric al neamului nostru milenar si statornic pe aceeaşi vatră de locuire, al

judeţelor istorice Olt şi Romanaţi, singura naţie care nu a migrat şi nu şi-a părăsit locul

natal, rezistând tuturor vitregiilor din lunga ei existenţă.



Ne aflăm acum la cincizeci de numere distanţă de la apariţia primului număr al

revistei şi merită a fi relevat evenimentul, cunoscând că o existenţă de acest gen este

demnă de semnalat, o existenţă însă nu afirmată printr-o simplă înscriere de firmă sau

printr-o banală si vagă afişare de titlu sau superficială adunare de auto-admiraţie, ci prin

trăire intensă, prin participare permanentă şi apartenenţă la valorile locale, naţionale şi

internaţionale.

Am fost privilegiat prin generozitatea colectivului redacţional de a primi câte un

exemplar al revistei pe care am semnalat-o pe NET în cele patru colţuri ale planetei, dând

dovada aceluiaşi altruism pe care şi redactorii îl posedă, punând la îndemâna celor plecaţi

de acasă informaţii despre patria şi neamul lor, despre judeţele lor natale, făcându-i să se

considere în continuare acasă la ei.

Acum la ceas aniversar îmi face o deosebită plăcere să semnalez acest eveniment,

pe care îl doresc a fi repetat multe segmente de timp a câte cincizeci de numere de acum

înainte.

La mulţi ani Memoria Oltului şi Romanaţilor, te aşteptăm în fiecare lună cu

materiale de înaltă ţinută academică şi de o valoare incontestabilă.

Prof.univ.dr. Nicu Vintilă-Sigibida. ALĂTURI DE MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Am fost alături de acestă revistă de la începuturile ei, dar tot atât de aproape de

omul care a gândit-o şi a trimis-o către cititori, învăţătorul Ion D. Tîlvănoiu, un om care îşi

onorează profesiunea şi postura de cărturar. Este pentru mine o adevărată carte de istorie în

care am citit lucruri pe care nici nu bănuiam că le voi afla despre cele 2 judeţe : Olt şi

Romanaţi. Rămân alături de această revistă şi de directorul ei fondator şi sunt convins că

la numărul 100 revista noastră va arăta şi mai frumos, va fi şi mai plină de conţinut, având

şi mai mulţi cititori şi simpatizanţi.

La mulţi ani din toată inima Memoria Oltului şi Romanaţilor !

Dumitru Botar

DIN DOR DE ROMANAŢI

Am venit alături de această revistă fiind sensibilizat de prietenul meu dl. Dumitru

Botar care mi-a recomandat-o încă de la început cu multă căldură. Citind-o m-a captivat

prin tematica şi conţinutul ei iar ca romanaţean şi caracalean n-am putut să stau deoparte.

De aceea sponsorizez această publicaţie, o ,,oxigenez’’ pe cât pot şi aştept cu nerăbdare

fiecare apariţie cu articole şi studii interesante despre oraşul meu natal şi despre Romanaţi.

Dl. Ion Tîlvănoiu face împreună cu echipa sa un lucru excelent, de mare preţ

pentru noi cei de azi şi cei care vor veni după noi. Îi felicit şi îi îndemn să o ţină tot aşa

asigurându-i că vor avea în mine mereu un colaborator devotat.

Ing. Ion Marian Doldurea

NU SUNTEM SINGURI

Privesc colecţia celor 49 de numere ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor apărute

până acum şi mă gândesc la câte lucruri frumoase pot face oamenii împreună. Sunt

bucuros că Dumnezeu mi-a scos în cale oameni minunaţi.

Poate face o singură albină ce poate face un stup? Poate un om singur ceea ce

poate un întreg popor? Dar oare noi cei în viaţă nu suntem mai puternici dacă suntem

împreună cu toţi ai noştri, cu strămoşii, cu profesorii care au crezut în noi şi trăiesc prin



noi, cu părinţii şi bunicii al căror nume îl purtăm şi nu avem dreptul să-l facem de ruşine?

Aud parcă aievea glasul marelui Heliade Rădulescu : ,,Faceţi, iar nu stricaţi !’’ Nu

cunosc părinte care să îşi înveţe copiii la rău. Trebuie doar ca noi să fim copiii cei buni şi

să-i ascultăm, pentru că mulţi dintre ai noştri au plecat prea devreme şi încă mai aveau

atâtea lucruri de spus…

Noi suntem împreună cu toţi ai noştri !

Ion Tîlvănoiu

MONUMENTUL EROILOR DIN SATUL POTLOGENI, COM. TIA MARE (II)

Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din satul

Potlogeni, comuna Tia Mare se află în

apropierea Grădiniţei cu program normal-

Potlogeni. Este realizat din beton.

Postamentul este alcătuit din trei trepte şi

susţine un trunchi de piramidă patrulateră

deasupra căruia a fost fixată o cruce din

marmură. Trunchiul de piramidă este placat

cu marmură albă în care au fost încrustate

numele eroilor satului Potlogeni, din primul

şi al doilea război mondial. Eroii sunt trecuţi

pe faţada monumentului, orientată spre apus.

Deasupra coloanelor cu numele eroilor din

primul război mondial este scris “Eroii căzuţi

pe câmpul de onoare al războiului pentru

întregirea neamului” şi mai jos : “Eroii căzuţi

pe câmpul de onoare în al doilea război

mondial”. Pe corpul monumentului sunt

trecuţi 147 de eroi (113 din primul război mondial şi 34 din al doilea război mondial).

1. Floriţă Florea Lt.

2. Gane Voinea Sg.

3. Crăciunescu Ion cp.

4. Bătărigă Florea

5. Bimbaşă D-tru

6. Bocai Matei

7. Brătăşanu Aristide

8. Brătăşanu Marin

9. Chesoi Ion

10. Chesoiu Ion

11. Chesoiu Marin

12. Costică Procopie

13. Costică Simion

14. Costică Stancu

15. Costică Toma

16. Croitoru Nicolae

17. Dan Ion

18. Dan Ion

19. Dăbulenu Nicolae

20. Dăbuleanu Tudor



23. Diaconu Antonie

24. Diaconu Florea

25. Diaconu Florea

26. Diaconu Ghe.

27. Diaconu Ion

28. Diaconu Ivan

29. Diaconu Marin

30. Dolană Petre (Cilieni)



31. Duică D-tru

32. Duică Florea

33. Duică Pantelie

34. Duică Stan

35. Duică I. Tudor

36. Floriţă C-tin

37. Floriţă Ghe.

38. Floriţă Marin

39. Floriţă Nicolae

40. Găleşanu Ilie

41. Găleşanu Ispas

42. Găleşanu Stancu

43. Gane Ion

44. Gane G. Ion

45. Gane G. Marin

46. Gane Ghe.

47. Gane Filan

48. Gâscă Ion

49. Gâtiţă Tudor

50. Gâtiţă Tudor

51. Guţă D-tru

52. Guţă Vasile

53. Ispas Florea

54. Lăcătuş Marin

55. Lia Ilie

56. Lia Marin

57. Brătăşanu Procopie

58. Buche Marin

59. Buche Stan

60. Bulercă Ion

61. Bulercă Marin

62. Bulercă Tudor

63. Chelu Tudor

64. Lia Marin

65. Lia Tudor

66. Marancea Ion (Cilieni)

67. Milică Ion

68. Milică Ion

69. Minculeasa Marin

70. Moldoveanu Stancu

71. Mulţescu Ion

72. Muşat Ion

73. Neghină Florea

74. Neghină Ilie

75. Neghină Mincu

76. Neghină Tudor

77. Niculcea Ilie

78. Niculcea Marcu

79. Nisif Anghel

80. Nisif D-tru

81. Oprean Marin

82. Opriş Iancu

83. Opriş Radu

84. Pănescu Ştefan

85. Preda Ghe.

86. Preda Stancu

87. Rădoi C-tin

88. Rădoi Haralamb.

89. Răducanu Marin

90. Sincu Nicolae

91. Sârbu Petre

92. Stanciu Florea

93. Stanciu Stan

94. Stângă Ion

95. Stoian Ghe.

96. Stoian Ion

97. Stoian Marin

98. Stoian Pantelie

99. Şerban Ilie

100. Şerban Grigore

101. Şerban Ion

102. Tăgârţă Alex.

103. Tăgârţă Ignat

104. Tărmuţă D-tru

105. Truică Marin

106. Truică Marin

107. Truică Nicolae

108. Truică Nicolae

109. Truică Stancu

110. Ţarălungă Marin

111. Văleanu Ioan

112. Zaharia D-tru

113. Zort Florea

Eroii căzuţi pe câmpul de onoare în al doilea război mondial

1. Gane Marin Sg

2. Manea Nicolae Sg.

3. Bunea C-tin Cp.

4. Costică Nicolae Cp.

5. Sârbu C-tin Cp.

6. Băluţă M. Petre Sd.

7. Costică I. Marin

8. Costică Petre

9. Crăciunescu C-tin

10. Cule Filon

11. Diaconu Tudor



12. Duică D-tru

13. Făciu Radu

14. Gane I. Nicolae

15. Diaconu Marin

16. Găleşanu D-tru

17. Găleşanu Tănase

18. Gâscă Ştefan

19. Gâtiţă Ştefan

20. Minculeasa Petre

21. Mitran Florea

22. Miu Mişu

23. Niculcea Nicolae

24. Nisif Ioan

25. Oprea Ioan

26. Preda I. Stan

27. Rece Ion

28. Sârbu D-tru

29. Stoian Marin

30. Şerban Horea

31. Tănase Stan

32. Truică D-tru

33. Tudorică Victor

34. Văleanu Toma

Notă: În primul război mondial a căzut eroic şi învăţătorul Vasile Florescu din Tia Mare.

Numele său este amintit printre cei 24 de învăţători din Romanaţi căzuţi la datorie (ziarul

Lumina Satelor, Caracal, an.1, nr.11, din 1 iunie 1919, p.2).

Monumentul eroilor din satul Tia Mare (III)

Este amplasat în apropierea Școlii Gimnaziale, într-un frumos parc. Intrarea dinspre

drumul principal spre locul unde este aşezat monumentul se face pe o alee mărginită de

ghivece ornamentale din beton. În fața monumentului se află locul de veci al eroului Ion

Rogozeanu. Placa funerară este din marmură. Aici au fost inscripționate cuvintele: „ION

ROGOZEANU căzut în luptele de la Tia Mare la 22 noiembrie 1916, apărându-și satul

natal”. Șase stâlpi de marmură, legați prin lanțuri

metalice mărginesc placa funerară. Monumentul,

așezat pe un suport în 3 trepte lângă crucea de

marmură a eroului Ion Rogozeanu, este un trunchi de

piramidă din beton placat cu gresie, având la partea

superioară o cruce. Numele și prenumele eroilor din

cele două războaie mondiale sunt scrise pe două plăci

de marmură fixate pe corpul edificiului. Pe spatele

monumentului sunt scrise numele și prenumele a 35

de eroi din Al Doilea Război Mondial sub înscrisul:

,,Glorie eternă bravilor eroi din comuna Tia Mare

căzuți în cel de-al doilea Război Mondial”, iar pe

latura din față sunt trecuți 83 de eroi din primul

război mondial sub un alt înscris: ,,Cinste și onoare

eroilor din comuna Tia Mare morți ptr. Patrie în

1916-1918”.

În anul 2010, în baza Avizului nr. 22/2010, Comisia de Atribuire de Denumiri a

județului Olt a avizat favorabil proiectul de hotărâre al Consiliului local al comunei Tia

Mare, prin care unele străzi din această comună au primit câte o denumire. În satul Tia

Mare, în semn de cinstire, una dintre străzi a primit numele Erou Rogozeanu Ion.

Eroii din Primul Război Mondial:

1. Florescu Vasile slt.

2. Puiu M. Tudor serg.

3. Băluță M. Tudor cap.

4. Tudorică I. Ghe.

5. Puiu M. Ion

6. Dăbuleanu P. Ilie

7. Dincă N. Mihai

8. Dăbuleanu D. Ion

9. Aprodu M. Antone sold.

10. Aprodu I. Marin

11. Bălașa D. Nicolae

12. Bălașa I. Joean

13. Badea T. Tudor

14. Barjan G. Marin



15. Bălteanu M. Stan 16. Ispas V. Florea

17. Bălteanu M. Ioan

18. Bălteanu P. Florea

19. Ciobanu I. Alecu

20. Ciobanu N. Alex.

21. Ciobanu I. Ilie

22. Ciobanu N. Marin

23. Ciobanu N. Ilie

24. Ciobanu N. Florea

25. Ciobanu N.

Haralamb.

26. Ciobanu S. Stan

27. Capac J. Păun

28. Dincă I. Petre

29. Dincă I. Dobre

30. Dulea N. Nicolae

31. Dincă I. Tudor

32. Dincă J. Petcu

33. Dăbuleanu D.

Tudor

34. Dinovici N. Ion

35. Dobrică F. Stan

36. Delcioiu F. Marin

37. Dașoveanu P.

Marin

38. Dincă N. Florea

39. Nuțu T. D-tru

40. Nuțu T. Alex.

41. Nițu I. Tudor

42. Nițu I. Ion

43. Mâinea I. Stancu

44. Minciună S.

Tudor

45. Medeleanu N.

Marin

46. Dâbuleanu D. C-

tin

47. Dăbuleanu I.

Stancu

48. Minciună I. Ghe.

49. Minciună M. Filip

50. Minciună N. Ispas

51. Minciună D.

Marin

52. Minciună S.

Dincă

53. Mardale I. Ghe.

54. Milea P. Ion

55. Pârvănescu C.

Toma

56. Paraschiv A.

Marin

57. Puiu I. Ion

58. Pârvulescu S.

Ghe.

59. Pârvulescu S. Ion

60. Pârvulescu Tudor

61. Rogozeanu N. Ion

62. Răceală I. Tudor

63. Rogozeanu N.

Geo.

64. Sandu F. Ion

65. Sandu F. Stancu

66. Sincu A. Tudor

67. Sincu M. C-tin

68. Șoarece Crăciun

69. Toca C. Tudor

70. Toca C. C-tin

71. Toca P. Vasile

72. Tingire P. Marin

73. Sincu D. Marin

74. Ungureanu N.

Stan

75. Ungureanu N.

Ispas

76. Ungureanu N.

Staicu

77. Veselin P. Tudor

78. Mardale S. Tudor

79. Mardale I. Tudor

80. Lia F. Iancu

81. Lia F. Nicolae

82. Mirea I. Cristea

83. Badea T. Ion

Eroii din cel de-al doilea război mondial: 1. Dașoveanu Teodor

2. Dăbuleanu Oct.

3. Babiceanu Ion

4. Birjan I. Marin

5. Capac Pascu

6. Ciobanu Alex.

7. Ciobanu Nicu

8. Dăbuleanu Niță

9. Dincă Ion

10. Dinuț Florea

11. Dulea Ștefan

12. Gane I. Nic.

13. Ghena

Haralambie

14. Ghena Victor

15. Gulie Tudor

16. Iorga D-tru

17. Iorga M. Ilie

18. Iorga M. Nic.

19. Mardale D. Marin

20. Nenu C-tin

21. Răceală C-tin

22. Răducea Iordan

23. Rece Șt. Marin

24. Sapascu Ghe.

25. Sincu St. Marin

26. Stanciu R. Ion

27. Toma Paraschiv

28. Țarălungă Ion

29. Țarălungă Miron

30. Toca Paraschiv

31. Veselin Florea

32. Ortacu Ion

33. Pârvănescu Micu

34. Pârvănescu Eften.

35. Pârvănescu Bibicu

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].

http://www.memoriaoltului.ro/

Revista Memoria Oltului si Romanatilor nr. 50/aprilie 2016

Documents

Transcript of Revista Memoria Oltului si Romanatilor nr. 50/aprilie 2016