REDAC - revistabogdania.rorevistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-3-decembrie-2013.pdf ·...

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA

Redactor şef: Ing. Ionel MARIN Redactori: Lucian Gruia, Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Mihai Marin, Dumitru Buhai, Victor Sterom. Secretar de redacţie: Prof. Nina Rachieru

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru ARA şi al USR; Ing. Gheorghe A. Stroia, membru correspondent Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte. Coperta: Pictor Mihai Cătrună

Adresa redactiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-mail: [email protected]

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul I, Nr. 3, decembrie

2013 ISSN 2343-8061

Asociaţia Cultural-Umanitară ”BOGDANIA” şi colectivul de redacţie al revistei Bogdania, vă urează sănătate, belşug, linişte şi bucurie sufletească. Să ne bucurăm, împreună cu cei dragi, de dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să-L primim cu speranţe în inimile noastre. CRĂCIUN FERICIT! Anul 2014 să devină o nouă treaptă spre împliniri şi fericire.

LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!

REVISTA BOGDANIA

3

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

Ziua Națională, 1 Decembrie, este o zi de sărbătoare pentru tot neamul românesc, pentru întreaga suflare românească un prilej de cinstire a memoriei celor care au reușit să ducă la îndeplinire idealul de unire al locuitorilor tuturor provinciilor românești. Este o zi specială, care ne reamintește că România, atunci a apărut pe harta lumii, ca stat unitar şi indivizibil. În fapt, ziua de 1 Decembrie 1918, semnifică unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului la Regatul României. Alipirea ultimei bucăţi de pământ românesc, cuprinsă între Mureș, Tisa și Dunăre, a reprezentat continuarea firească a demersurilor de unire a tuturor provinciilor românești, începute la jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci, la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Românești, era începutul marelui eveniment istoric al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic, Marea Unire, care a cunoscut înfăptuirea câțiva ani mai târziu, în 1 Decembrie 1918. De la această dată, poporul român a putut răsufla ușurat, visul se împlinise și anume cu toții se aflau sub oblăduirea aceluiași stat: Statul Român. Frați în cuget și simțire, în limba vorbită, cultură, tradiții, obiceiuri și sărbători, românii putea circula liberi și nestingheriți pe pământurile vechiului Regat Dacic și pe cel vremelnic al lui Mihai Viteazu. Prin acel 1 decembrie din anul 1918, cei 1228 delegați ai

Adunării Naționale de la Alba Iulia, susținuți în piață publică de peste 100.000 de persoane adunate la marele eveniment din toate colțurile Ardealului și Banatului, au resetat ceasul românilor. Ora zero, ora din care România începea să existe a însemnat adoptarea unei Rezoluțiuni prin care era consfințită unirea tuturor românilor din Transilvania și întreg Banatul cu patria mamă, România. Din acea zi, românii despărțiţi până atunci de granițe nefirești, deveneau o mare familie, o familie reunită după mai multe secole de pribegie.

Rezoluția Unirii a fost citită de Vasile Goldiș, om politic şi membru de onoare al Academiei Române, pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. În conștiința națională, 1 Decembrie 1918, simbolizează momentul în care întreaga românime devenea stăpână absolută, recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moștenirea lăsată de bunicii și străbunicii acestor pământuri. Începând cu acest decembrie friguros, dar ca simbol deosebit de luminos și călduros, românii erau în sfârșit la ei acasă, erau singurii care-și hotărau destinele și locul în istorie. Statul român garanta oricărui cetățean al său dreptul de a putea vorbi fără opreliști limba strămoșilor, de a putea învăță limba vorbită în casele lor, de a se putea ruga în biserici în limba română. România devenea astfel un cadru în care orice român putea trăi demn, putea spera și munci după bunul plac. În plus, 1 Decembrie 1918 reprezintă un nou început pentru locuitorii spațiului românesc, dar și un nou parcurs pe valurile agitate ale istorie. Deosebirea majoră față de secolele

Nr. 3; dec. 2013

4

trecute este că din acel 1 Decembrie, pentru fiecare român, soarele răsare dintr-un singur loc și anume din capitala României. Deciziile care privesc destinele acestui neam nu mai sunt luate în diverse capitale cu tot atâtea cancelarii, ci conform voinței acestui neam și a aleșilor acestuia, ora exactă vine de la București. Acum, la începutul secolului XXI, când România își sărbătorește Ziua Națională în sânul familiei Europei Unite, poate este timpul să privim și spre viitorul nostru ca națiune. Un viitor, mai exact o zi, sper apropiată, în care frații noștri de peste Prut vor reveni în matca firească, în mijlocul României, de acolo de unde au fost smulși de vitregia istoriei. Din acest punct de vedere, 1 Decembrie ar putea fi și un moment de reflecție asupra idealurilor noastre ca națiune, ca cetățeni ai aceleiași cetăți numită România Mare. Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedezminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri. TRĂIASCĂ ROMÂNIA! LA MULŢI ANI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Ing. Ionel MARIN

Vavila Popovici - ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA

Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și

frumusețea ar trebui să devină religia noastră. Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false. De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a

REVISTA BOGDANIA

5

greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu. Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată! „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon. Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”... Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o

masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie, să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”. Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine... Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-

Nr. 3; dec. 2013

6

a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu. Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”. Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13) Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și

să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului. Dacă ne vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul, Iubirea şi Frumuseţea.

Elena Trifan: ZIUA LIMBII ROMÂNE SUB PRIVEGHEREA SFINXULUI

Graţie eforturilor depuse timp de 17 ani de un grup de români patrioţi, România se poate bucura de o „Zi a Limbii Române” instituită prin Legea nr. 53/2013 şi sărbătorită pentru prima dată după legiferare în ţară şi în străinătate la data de 31 August 2013.Manifestările din ţară s-au desfăşurat sub egida Asociaţiei Comunelor din România, preşedinte Emil Drăgici, primarul comunei Vulcana-Băi, judeţul Dâmboviţa, şi Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU – Mişcare pentru Progresul Satului Românesc”, preşedinte

REVISTA BOGDANIA

7

Corneliu Leu, jurnalist, scriitor, dramaturg, regizor. Dintr-o iniţiativă originală şi îndrăzneaţă a organizatorilor activităţile urmau să se desfăşoare pe înălţimile maiestuoase ale Munţilor Bucegi, în preajma Sfinxului, la o altitudine de 2000 de metri, într-un spaţiu pur şi dominator, unde istoria se împleteşte cu legenda, cerul cu pământul, trăinicia muntelui cu cea a limbii şi poporului român. Vremea nefavorabilă a făcut însă ca Sărbătoarea să se desfăşoare în staţiunea Sinaia pe platoul din faţa Cazinoului, în sala de conferinţe a acestuia şi în Parcul „Dimitrie Ghica” unde s-a adunat o mulţime de români veniţi din toată ţara, din Republica Moldova şi din diaspora, uniţi de sentimentul dragostei faţă de pământul strămoşesc şi de limba română. Manifestările au avut un caracter preponderent patriotic, de evidenţiere a legăturii dintre românii de pretutindeni, a luptei duse de-a lungul timpului pentru păstrarea valorilor româneşti, de omagiere a limbii române prin poezie, cântec şi dans, prin purtarea însemnelor naţionale: drapele, eşarfe, panglici, rozete tricolore, insigne, cocarde, fiind străbătute totodată de îndemnul la realizarea Marii Uniri a românilor din întreaga lume. Pe platoul din faţa Cazinoului fanfara a interpretat cântece patriotice şi participanţii la acest eveniment istoric s-au prins într-o „Horă a Unirii” sinceră şi emoţionantă, în timpul căreia tineri entuziaşti au fluturat drapele tricolore, amintind de principalele momente ale unităţii noastre naţionale, desfăşurate la Blaj, Iaşi, Bucureşti, Focşani, Alba-Iulia. În semn de aleasă preţuire pentru participarea la cea dintâi manifestare internaţională prilejuită de „Ziua Limbii Române”, 31 August 2013, fiecare participant a primit câte un steguleţ tricolor şi un poster, reprezentând însemnele sărbătorii. În partea de sus a posterului, în centru se află imaginea Sfinxului de pe Bucegi, pe coloanele laterale sunt reproduse citate din mari personalităţi istorice şi culturale cu privire la unitatea poporului român şi la frumuseţea şi importanţa limbii române: „Şi hotarul Ardealului, pohta ce-

am pohtit, Moldova, Ţara Românească.” (Mihai Viteazul); „Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam, în fiecare clipă.” (Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.” (Mihai Eminescu)Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al civilizaţiei româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor.” (Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae”; „Cine uită, nu merită.” (Nicolae Iorga); „Limba noastră-i o comoară…/Limba noastră-i foc ce arde…/Limba noastră-i numai cântec…/Limba noastră-i graiul pâinii…/Limba noastră-i frunză verde…/Limba noastră-i vechi izvoade…/Limba noastră îi aleasă…/Limba noastră-i limbă sfântă.” (Alexe Mateevici – Limba noastră); „Sărut vatra şi al ei nume/Care veşnic ne adună,/Vatra ce-a născut pe lume,/Limba noastră cea română.” (Grigore Vieru) Citatele sunt însoţite de stema României, steagul Uniunii Europene şi portretele autorilor textelor reproduse.În partea de jos a posterului sunt reproduse „Imnul limbii române”, pe versuri de Corneliu Leu, portretul autorului, şi este prezentat istoricul acţiunilor care au contribuit la legiferarea „Zilei Limbii Române”, pe care îl vom reproduce în întregime: „1997, 26-29 septembrie – Are loc la Buşteni prima Consfătuire Naţională a Intelectualilor de la sate.În invitaţia adresată preşedintelui României în excerciţiu atunci este menţionată şi această iniţiativă printre scopurile Consfătuirii. Domnul Emil Constantinescu în mesajul transmis Consfătuirii prin consilieri prezidenţiali subliniază şi această idee, 2004, aprilie – Are loc la Palatul Parlamentului sărbătorirea a 175 de ani de la apariţia primelor publicaţii în limba română. Revista „Albina românească” primeşte Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer în cadrul unei ample manifestări în care se reia problema unei zile naţionale a limbii noastre, împreună cu a Zilei Presei Româneşti;2004, septembrie – La Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate participă domnul Ion

Nr. 3; dec. 2013

8

Iliescu pe atunci preşedintele României, căruia, în Adunarea de la Buşteni, i se prezintă propunerea de instituire a Sărbătorii Limbii Române; 2005 – Revista „Albina Românească” editată de Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc (MPSR) împreună cu Asociaţia Comunelor din România (A.Co. R.) accentuează necesitatea ca această iniţiativă să îmbrace forma unei propuneri legislative; 2005, iunie – Ediţia din acest an a Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate discută şi face programe pentru unele manifestări pe plan local ale acestei sărbătoriri în baza unor materiale documentare publicate în „Albina românească. ”2006 – Revista „Albina Românească” publică o suită de articole privind sărbătorirea limbii române şi un apel către participanţii la viitoarea ediţie a Consfătuirii Intelectualilor de a lua o hotărâre în acest sens; 2006, septembrie – Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate întrunită la Ploieşti împreună cu Adunarea Generală a Filialei Judeţene Prahova a Asociaţiei Comunelor din România adoptă un apel adresat Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului României susţinând instituirea unei Sărbători Naţionale a Limbii Române, propunând ca aceasta să aibă loc concomitent cu sărbătoririle din Republica Moldova. 2007 – Adunarea Generală a Asociaţiei Comunelor României ia în discuţie propunerile făcute la Ploieşti şi adoptă o hotărâre de susţinere a apelului respectiv şi de sărbătorire în toate comunele membre ale Asociaţiei; 2008 – Apare revista electronică de cultură şi iniţiativă civică PORT@LEU care, de la primul număr susţine pagini dedicate impulsionării acestei propuneri; Autorităţile Administraţiei publice locale ale oraşului Mizil, precum şi cele ale comunelor: Vulcana-Băi, Luncaviţa, Izbiceni şi Arbore, publică hotărâri privind însuşirea propunerii Fundaţiei “Episcopul Grigorie LEU” – Mişcare pentru Progresul Satului Românesc privind instituirea Sărbătorii “Ziua Limbii Române” şi decid celebrarea anuală pe raza administraţiei lor locale, realizând în perioada 29-31 august

primele manifestări populare dedicate celebrării limbii strămoşeşti; 2008 – Se depune la Secretaritul General al Senatului României propunerea legislativă cu numărul 559/6 XI 2008 a cărei expunere de motive semnată de senatorul Viorel Duca şi deputatul Valentin Bosneac este susţinută şi de semnăturile senatorilor Adrian Cioroianu, Sorin Cutaş, Gheorghe David, Adrian Păunescu, Alexandru Pereş; 2008, 5 decembrie – Consiliul legislativ îşi dă acordul asupra proiectului de Lege privind instituirea Zilei Limbii Române; 2009 – Revistele “Albina românească” şi “PORT@LEU” încep să publice număr de număr materiale informative, studii şi programe artistice care să poată fi folosite la orice manifestare dedicată limbii române şi se înfiinţează pe Internet o Universitate Populară Virtuală care prezintă extrase de cursuri despre limba română; publicaţii în limba română din străinătate preiau aceste materiale; 2009 – Sfârşitul lunii august este marcat de peste 40 de evenimente şi manifestări dedicate „Zilei Limbii Române” în localităţi din ţară şi comunităţi ale românilor de pretutindeni; 2010 – Numărul manifestărilor ajunge la peste 100. La Camera deputaţilor – deoarece, din pricina convulsiilor politice – propunerea de la Senat nu a ajuns în plen, se încearcă un nou demers legislativ iniţiat prin înţelegerea insistenţelor noastre de deputaţii: Petre Străchinaru şi Mădălin Voicu; 2011 – Tot la Cemera Deputaţilor se iniţiază un al treilea demers legislativ, cu o expunere de motive semnate de deputatul Viorel Badea şi susţinută de o listă în care semnează 166 de parlamentari reprezentând întregul spectru politic; 2012 – „Ziua Limbii Române” s-a instituit şi s-a impus ca dată de sărbătorire, reluându-se în fiecare an care s-a scurs şi fiind susţinută de tot mai multe publicaţii culturale în limba română din ţară şi din străinătate, de tot mai multe primării, tot mai multe comunităţi româneşti şi organizaţii neguvernamentale, adică de întreaga SOCIETATE CIVILĂ ROMÂNESCĂ. Iar pentru consfinţirea ei de

REVISTA BOGDANIA

9

drept, Comisia pentru Cultură, Arte şi Mass-Media a Senatului României şi-a însuşit din nou demersurile noastre faţă de noua legislatură, înaintând o propunere legislativă semnată de senatorul Sorin Roşca Stănescu. 2013 – Propunerea Comisiei Senatului capătă şi avizul legislativ, dar între timp, mai vechea propunere de la Camera deputaţilor ajunge a fi votată, în sfârşit, în plen şi este promulgată de preşedintele României, devenind Legea Nr. 53/2013 privind instituirea „Zilei Limbii Române;” A fost întocmit un „Registru al însemnelor de aleasă preţuire”, fiecare participant având un număr de ordine pe posterul primit din partea organizatorilor. Activitatea a continuat în sala de festivităţi a Cazinoului.Toată sala a cântat „Hora Unirii”, s-a intonat „Imnul Naţional al României”, a avut loc o slujbă religioasă în care s-a evidenţiat în primul rând ideea de iertare şi dragoste, s-au rostit rugăciuni pentru românii de pretutindeni.Preotul Ştefan Stanciu a afirmat că o astfel de sărbătoare este binevenită, şi a echivalat-o cu Paştele şi cu Crăciunul, deoarece ne-a mai dat o şansă la neuitare, la nemurire, să ne curăţăm, să simţim româneşte, să fim români aici şi în ceruri, unde judecata poporului român se va face în limba română. A menţionat că trebuie să ne rugăm pentru a fi ajutaţi să gândim, să vorbim şi să scriem româneşte. Domnul Corneliu Leu, principalul militant pentru instituirea „Zilei Limbii Române”, s-a adresat celor prezenţi amintindu-le că sunt martorii primei sărbători internaţionale a „Zilei Limbii Române” de după legiferare, întrunindu-se, ca participanţi la manifestare pe căile cele mai moderne ale legăturilor virtuale, cu toţi românii şi vorbitorii de limbă română trăitori în lume, în marea noastră unitate de simţire înrădăcinată prin ea.Domnia Sa a evidenţiat de asemenea eforturile pe care le-a făcut pentru legiferarea „Zilei Limbii Române” pe întregul ei spaţiu de rostire şi în mod deosebit pe spaţiul de aur de pe ambele maluri ale Prutului, pe spaţiul de aur al Carpaţilor. Le-a mulţumit tuturor celor care l-au ajutat să îşi realizeze acest vis şi în în mod

deosebit parlamentarilor şi primarilor pe care i-a numit „mici demnitari ai culturii româneşti,” asemenea preoţilor şi învăţătorilor din trecut. Ansamblul folcloric de la Întorsura Buzăului a intonat „Imnul limbii române”, pe versuri de Corneliu Leu: „Ne cheamă Sfinxul din Carpaţi /Să fim alături fraţi cu fraţi/ În miezul ţării noastre sfânt/ La ceas de mare legământ./ Ne cheamă Sfinxul din Bucegi,/ Simbol de voievozi şi regi/ Ce-aici românii i-au avut / Din cel mai depărtat trecut!/ Pe munţii româneşti urcaţi/ Sub semnul magic din Carpaţi,/ Pecete-adâncă din bătrâni/ Peste suflarea de români./ Pecetea limbii româneşti/ Rostind măiestrele poveşti/ Cu Sânziene, Feţi-Frumoşi… / Sau cântece cu viers duios./ Ţesut la poale de Carpaţi/ Şi-oriunde ţara are fraţi/ În lumea largă răspândiţi/ Care prin verb, ca legământ/ Rostit în cântec şi-n cuvânt,/ Rămân uniţi/ De nimeni despărţiţi!/ Ne cheamă Sfinxul din Carpaţi/ Să fim alături fraţi cu fraţi/ În miezul ţării noastre sfânt/ La ceas de mare legământ./ Ne cheamă Sfinxul din Bucegi,/ Simbol de voievozi şi regi/ Ce-aici românii i-au avut/ Din cel mai depărtat trecut! Cu sufletele-alăturaţi/ De-aici spre patru zări zburaţi/ Spre fraţii ce-n străin pământ/ Ţin rădăcina prin cuvânt./ Şi-ntinse aripi ce vâslesc/ Spre tot ce-i graiul românesc./ Spre tot ce-avem mai bun, mai sfânt,/ Clăditşi-npiatrăşi-ncuvânt./ Cuvântul românesc rostit/ În slujbe de altar sfinţit/ Prin nobili ctitori, mari bărbaţi,/ Eroii noştri legendari,/ Semeţi, viteji, cu braţe tari,/ Încununaţi/ Cu creste de Carpaţi!/ Spre Basarabia zburaţi/ Şi duh de ţară respiraţi/ Din duhul jertfei de martiri/ Pe altarele Marii Uniri!/ Spre Vlahi din Tatra în Timoc,/ În pustă şi în orice loc/ Aceeaşi limbă ei vorbind/ Până la aromâni în Pind./ Şi să rămânem veşnic fraţi/ Bând apa vie din Carpaţi/ Aici, la Sfinxul din Bucegi/ Unde-am avut preoţi şi regi./ Şi o Credinţă am avut/ Din veac de mare început,/ Iar nimănui nu am făcut rău/ Crezând în Bunul Dumnezeu/ Care, cu noi, Va fi mereu!/ Va fi mereu! Compozitorul Miltiade Nenoiu a intonat varianta proprie a melodiei „Imnului

Nr. 3; dec. 2013

10

Limbii Române”.Au fost semnate acorduri de înfrăţire între 32 de localităţi din România şi Republica Moldova. Primarii acestora şi-au exprimat gândurile şi sentimentele în versuri, cântece sau alocuţiuni. S-au adresat unii altora cu apelativele „frate” şi „soră” ceea ce a făcut şi mai pregnant sentimentul de frăţietate existent între românii de pe ambele maluri ale Prutului. Românii basarabeni au menţionat efoturile pe care le-au făcut, inclusiv sângele vărsat, pentru a avea dreptul de a vorbi şi scrie în limba română. A fost afirmată ideea limbii comune şi a speranţei că într-o bună zi „blestematul Prut” va fi secat sau cum spunea un primar glumind inteligent „nu e nevoie să-l secăm, ci să facem un canal spre Nistru” pentru a putea spune asemenea lui Nichita Stănescu când vom merge la Chişinău „Am venit de acasă acasă.”Şi-au dăruit unii altora obiecte reprezentative pentru localitatea lor: cheia comunei Vulcana-Băi, ştergare tradiţionale, machete, cărţi, albume, sticle de vin etc. Românii de peste Prut au adus şi două covoare pe care erau reprezentate chipul lui Eminescu şi imaginea Primăriei din Chişinău şi care au fost expuse pe masa pe care s-a semnat Protocolul de înfrăţire.Unii dintre primarii prezenţi au venit îmbrăcaţi în costume populare şi s-a făcut propunerea de a se purta din nou costumul popular la ţară. S-a citit „Jurământul înfrăţirii” şi a fost votat în unanimitate de reprezentanţii comunităţilor din cele două ţări.În timp ce reprezentanţii localităţilor din România şi Republica Moldova semnau acordurile de înfrăţire au fost prezentate premiile acordate în cadrul Concursului de Poezie Tricoloră defăşurat în oraşul Mizil, judeţul Prahova cu ocazia Sărbătoririi „Zilei Limbii Române”.Prima parte a activităţii s-a încheiat în acordurile dulci şi mângâietoare ale Grupului instrumental „Dr. Romy” de la Reşiţa, care a înterpretat piese – compoziţii proprii: „Invitaţie”, „Recurs la metodă”, „Schimbarea la faţă”, „Semnul lui Iona”, „Regisor e Grand Senior”, „Imnul Sfinxului”. În partea a doua a festivităţii pe o scenă în aer liber situată în Parcul „Dimitrie

Ghica” din Sinaia limba română a fost omagiată prin poezie, cântec şi dans de către solişti vocali, ansambluri şi grupuri folclorice din întreaga ţară: „Floricica” de la Comarnic, „Mugurelul” al Colegiului Economic „Virgil Madgearu” din Ploieşti, judeţul Prahova, „Rapsodia Prahovei”, Palatul Copiilor din Ploieşti, „Româncuţa” din comuna Cumpăna, judeţul Constanţa, „Doina Dobrogei” din Medgidia, judeţul Constanţa, „Dor vânătoresc”, comuna Vânători, judeţul Neamţ, „Doruleţ”, comuna Ştefan cel Mare, judeţul Călăraşi, „Plai întorsurean” din Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, Ansamblul Şcolii „Rodovanu”, judeţul Călăraşi, „Cununiţa” al Şcolii „Vasile Voiculescu” din Bezdead, judeţul Dâmboviţa, Ansamblul Şcolii „Grigore Rădulescu” din Bezdead, judeţul Dâmboviţa, „Micile româncuţe”, Şcoala Gimnazială Alămor, comuna Loamneş, judeţul Sibiu, „Sâncelenii” din comuna Sâncel, judeţul Alba, Ansamblul folcloric al Şcolii Gimnaziale din comuna Berchişeşti, judeţul Suceava, Ansamblul „Simphony” din oraşul Străşeni, Republica Moldova. Au fost recitate poezii dedicate limbii române din creaţiile poeţilor: George Coşbuc, Mihai Eminescu, Alexe Mateevici, Grigore Vieru etc. Au fost interpretate cântece şi dansuri de pe tot cuprinsul ţării: hore, sârbe, „Brâul”, „Ciobănaşul”, „Braşoveanca”, „Căluşarii”, „Ofiţearasca”, cât şi specifice anumitor zone – nordul Moldovei: „Rusasca”, „Huţulca”, „Cumătriţa” (Ansamblul Şcolii Gimnaziale din comuna Berchişeşti, judeţul Suceava), Valea Ozanei: „Bate toba, măi Vasile”, „Mi s-a dus bădiţa-n sat”şi trei suite de dansuri cuprinzând: „Hora”, „Bătuta de la Crăcoani”, „Hora fetelor de la Dămuc”, „Hora de la Bodeşti” (Ansamblul „Dor vânătorean”, comuna Vânători, judeţul Neamţ), din judeţul Dobrogea: „Cadâneasca”, „Geamparaua”, „Rachiul” (Ansamblul „Doina Dobrogei”, Medgidia, judeţul Constanţa), din Muntenia: „Lelea”, „Clopoţelul” (Ansamblul „Rapsodia Prahovei” al Palatului Copiilor, Ploieşti), „Aoleanu”, „Sârba Dogarului”, „Sârba din Bezdead” (Ansamblul „Cununiţa”, Şcoala

REVISTA BOGDANIA

11

„Vasile Voiculescu”, Bezdead, judeţul Dâmboviţa). Spectatorii au avut posibilitatea de a asculta şi cântece din Republica Moldova: „Libertate”, „Plaiul cu numele Basarabia”, „Azi la noi e sărbătoare” interpretate de Ansamblul „Simphony” din oraşul Străşeni. Pe lângă cântece patriotice din repertoriul unor solişti consacraţi, interpretate de diverse ansambluri, Grupul folcloric „Sâncelenii” din comuna Sâncel, judeţul Alba a pătruns la inima spectatorilor printr-un cântec cules din folclorul local, „Frunzuliţă, frunzuliţă”, un îndemn la luptă pentru apărarea pământului strămoşesc: „Frunzuliţă, frunzuliţă, frunzuliţă verde de stejar Iar s-adună norii negri, Norii la hotar. I-auzi cu ce tărie tobele se bat! Goarna sună şi răsună Azi la noi în sat. La luptă ţara ne cheamă Haideţi, fraţi români, Să ne batem fără teamă Cu orice păgân. Ia-ţi viteaza săbioară, Oştean dragul meu, Şi dă-ţi pentru ţărişoară Tot sângele tău! Pentru scumpa ţărişoară Şi neamul străbun Mergi cu dragă inimioară, Măi frate român.” În final s-a cântat „La mulţi ani!” pentru poporul român şi limba română. Festivitatea de la poalele Carpaţilor, numită de prezentatorul Marius Ciprian Pop „act de mărturisire a identităţii noastre prin intermediul limbii române” şi de către Emil Drăghici, preşedintele Asociaţiei Comunelor din România, „Mica Unire,” este o dovadă a permanenţei sentimentului patriotic la români, indiferent de locul şi timpul, de valurile istoriei în care au vieţuit.

Patria şi patriotismul

Patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi noi. Romain Roland

Un bun patriot nu doreşte şi nici nu provoacă neînţelegeri cetăţeneşti ci, dimpotrivă, prin exemplul şi puterea sa de convingere, trebuie să contribuie la moderarea, pe cât se poate, a celor care exagerează şi să fie un factor de înţelegere

şi de pace. Nu încetează să fie blând decât atunci când patria, în pericol, are nevoie să fie apărată. Atunci devine leu, luptând să învingă sau să moară.

Nu e cu adevărat patriot decât omul virtuos care simte şi-şi iubeşte toate îndatoririle, străduindu-se să le înfăptuiască.

Iubirea de Patrie – fie ca e vorba de o ţară de vastă întindere, sau de o ţara mai mică – reprezintă întotdeauna un sentiment nobil.

Patria nu e simpla întindere geografică atribuită în mod inevitabil şi providenţial fiecărui popor, ci o entitate destul de complexă, o rezultantă istorică a activităţii care creează valori umane şi le răsfrânge, le obiectivează în lumea dinafara, un context de valori izvorâte din spiritul unui întreg popor şi, trăite, actualizate, întrepătrunse într-un anume teritoriu (bine determinat).

Cei fără Patrie, nu au nici nume, nici aspiraţii, nici consideraţie, nici drepturi, nici nu pot fi socotiţi ca fraţi în mijlocul popoarelor. Sunt bastarzii Umanităţii.

Locuitorii aceiaşi patrii sunt solidari unii cu alţii, se simt puternic legaşi de aceasta. Legăturile de solidaritate dintre o persoană şi patria sa poartă numele de patriotism.

Patriotismul reprezintă sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor. Patriotismul este astfel un sentiment care are ca univers de referinţă patria. La început, patria este identificată cu locul natal. Trăirile şi impresiile din prima copilărie pot urmări persoana într-o formă sau alta, de-a lungul întregii ei existenţe.

Patriotismul se manifestă prin crearea de: patriei, istoriei naţionale, tradiţiilor şi obiceiurile, valorilor naţionale. Prin apărarea ţării, chiar cu sacrificiul vieţii, la nevoie, asemenea eroilor neamului românesc.

PATRIA ESTE LUCEAFĂRUL DE ZI ŞI DE NOAPTE, ZBORUL CĂTRE VĂPAIA

INIMII PĂRINTEŞTI…

Nr. 3; dec. 2013

12

GLORIE ETERNĂ ŞI RECUNOŞTINŢĂ EROILOR NEAMULUI!

„Neamul devine etern prin cultul eroilor”-

Nicolae Iorga

Mausoleul Mărăşeşti – 6 august 2013.

Pe urmele eroilor –"Pe aici ne se trece”- 96 de ani de la crâncele lupte din triunghiul de foc : Mărăşeşti – Mărăşti– Oituz .

Poporul român în unitatea sa a dorit să trăiască şi să convieţuiască în pace şi înţelegere cu toate popoarele lumii. Pentru a realiza, menţine independenţa şi suveranitatea ţării poporul şi armata română au făcut sacrificii imense. De un eroism fără margini au dat dovadă ostaşii şi în luptele de la Mărăşeşti, Doaga, Cosmeşti, Mărăşti, Fitioneşti, Panciu, Muncelu, Soveja, Oituz. Pe data de 06 august 1917 trupele române conduse de General Erimia Grigorescu au " înmormântat visele germanilor » la cota 100, Pădurea Răzoare-Mărăşeşti. Spărgătorul de fronturi General Von Mackensen cu cele peste 11 divizii nu a reuşit să înfrângă dorinţa sfântă a românilor de a trăi liberi în propria ţară. Numai în cele 29 zile cât a durat luptele de la Mărăşeşti (24 iulie-21august 1917), am avut pierderi de peste 12.000 de militari, iar inamicul, de peste 65.000 de oameni. Vrancea cu cetatea sa de rezistenţă Focşaniul au avut o contribuţie esenţială la obţinerea celei mai mari victorii din istorie. Aproape 800.000 de militari români şi-au dat viaţa în « tringhiul de foc », din care peste 27.000 de eroi numai în luptele de la Mărăşeşti. În amintirea şi preţuirea eroilor la cota 100 s-a ridicat ulterioar, în semn de omagiu etern, Mausoleul Eroilor. Amintesc dintre miile de eroi pe : General Erimia Grigorescu, Gh. Cristescu, C-tin Presan, Ion Antonescu, Grigore Ignat, Ecaterina Teodoroiu,

Gabriel Pruncu, fetiţa Măriuca Zaharia şi…întreaga Armată care a răspuns prezent când ţara a fost în pericol… O contribuţie deosebită au adus la obţinerea victoriei şi Regimentele (de artilerie, infanterie etc) din Garnizoana Focşani. Întotdeauna Eroii sunt vii şi îi purtăm în inima şi amintirea noastră. Slavă tuturor eroilor neamului românesc! Recunoştinţă eternă eroilor neamului! Trăiască ROMÂNIA!

Corneliu Florea - DATORIA DE A CĂUTA ADEVĂRUL

’’Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi astăzi. Una la intrarea pe Valea Sălăuţei, lângă Salva, pe locul numit Dumbrava; iar alta la sud de Romuli, la 10 km de trecătoarea Şetref, la o înălţime de 500 m., pe locul numit Tarniţa Neagră, pe ţărmul stâng al Sălăuţei.’’ Paragraf din Istoria Maramureşului a Profesorului Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova, doctor în filozofie şi teologie, Editura Gutin 1997 pag.19 ( şi subsemnatul a sprijinit reeditarea acestei Istorii a Maramureşului )

Cine tulbura liniştea romanilor ce exploatau bogăţiile DACIEI ?

DACII LIBERI din MARAMUREŞ .

Despre dacii liberi ai Maramureşului am auzit, pentru prima dată, de la un profesor de istorie în bufetul Comunei Leordina, din Maramureş, unde, în 1963, am fost repartizat medic de circumscripţie. În anii aceia, ai păşirii cu avânt pe drumul gloriosului comunism, intelectualitatea satelor avea la dispoziţie bufetul comunal, unde, pentru că in vino veritans se spunea ce nu auziserăm prin şcolii şi facultăţi.

Tot atunci, am auzit din gura profesorului, fugit din Bucureşti să scape de stafiile albastre, de asemenea pentru prima dată, întrebarea: Cum, mama supărării, vorbesc maramureşenii româneşte ca ceilalţi români, dacă romanii i-au închis în afara Daciei cucerite de ei ?! O asemenea întrebare nu am mai auzit niciodată, m-a uimit peste măsură, mai mult mă urmăreşte încă, pentru că trebuie să aibă şi un răspuns corect.

REVISTA BOGDANIA

13

Mult mai târziu, eram deja în Canada de mulţi ani, când am citit cărţile de călătorii ale medicului scriitor, Dr. Victor Coroianu din Germania , şi am luat legătura dânsul. Tocmai se întorsese, plin de imagini şi idei, din Britania şi în discuţia purtată, la un moment dat, a pus aceiaşi veche întrebare: Nu înţeleg cum se face că romanii au stat în Britania patru sute de ani şi nu s-a prins latina de ei, în timp ce în Dacia au stat numai o sută şaptezeci de ani şi noi vorbim o limbă similară ?! Alt mister istoric ! Dacă dânsul nu avea răspuns, eu ce să spun. Am persiflat , probabil nu sunt aşa de dotaţi neuro-senzorial ca noi, apoi e şi mare diferenţă de IQ în defavoarea lor pe care o maschează prin infatuarea şi aroganţa lor recunoscută în toată lumea.

Colegul meu mai mare, mai umblat şi înţelept, mi-a zis: În Iordania au stat şase sute de ani şi latina romanilor acolo e zero !! Şi acest argument m-a pus pe gânduri, simţindu-mă şi mai încurcat, amintindu-mi de întrebarea profesorului de istorie din Leordina ’’cum, mama supărării ,…’’ fiindcă aşa încep întrebările grele în Maramureş. Adică, dacii liberi şi-au păstrat obiceiurile strămoşeşti peste veacuri iar limba lor, maternă, au schimbat-o, doar aşa că au auzit că o parte din marele regat a lui Decebal a fost cotropit de legiunile romane ale lui Traian şi au rămas pe acolo un timp. Apropo, domnule coleg, cu câte legiuni a venit Traian în Dacia ?

În timpul războaielor au trecut Dunărea vreo opt sau zece legiuni, după cucerire au mai rămas patru un timp, apoi numai două până la retragerea aureliană, în Anul Domnului 275. Şi cât de mare era o legiune, dacă nu e cumva secret militar ?

Istoricii militari spun că o legiune avea cinci, şase mii de oameni. Atât !

Atât ? Şi cu legionarii ăştia au cucerit un sfert din Dacia , iar după o sută şaptezeci de ani, TOATĂ DACIA , cucerită şi necucerită, vorbeau precum legionarii romani !! Să fim serioşi, lucizi şi raţionali şi să nu mai credem aşa ceva !! Cu acest subiect am intrat într-un labirint istoric din care nu mai putem ieşi doar cu noi date istorice şi logica istorică. Pentru noi nu există ghemul Ariadei, zeiţa aia frumoasă a cărui nume înseamnă prea sfântă şi de sfântă ce era l-a ajutat pe Theseus să iasă din labirint să o şteargă cu el deşi era căsătorită cu Dionysus.

Nu fi rău, nu-i treaba noastră, lasă mitologia greacă deoparte să nu te audă Hera, o ranchiunoasă şi jumătate, te poate picta lui Zeus şi să vezi ce surprize ! Dar pentru că veni vorba de fidelitate, crezi că femeile dace care s-au iubit cu legionari şi au născut copii nu i-au mai învăţat limba maternă, ci de mici le cântau numai cântece de leagăn în jargon roman ?

Nu se poate aşa ceva, e împotriva firii materne. Este încă un argument că în locul adevărului istoric despre Limba Dacilor, noi avem fabulaţii mai excentrice decât cele din mitologii. Aşa de curiozitate, te rog domnule coleg, cam câţi daci erau în Dacia acelor vremuri ?

Greu de precizat, sunt cifre între 650.000 şi 1.200.000 de locuitori. Şi nu ştiu dacă aceştia au fost din TOATĂ DACIA sau numai din sfertul cucerit şi stăpânit de romani. Înclin să cred că sunt numai cei din provincia romană, fiindcă romanii făceau recensăminte pentru taxarea supuşilor, ori în Maramureş şi Moldova erau daci liberi, netaxaţi. Cine ştie câţi or fi fost de toţi.

Şi cât mai trebuie să rămânem la vechile idei, că împăratul Traian a venit în Dacia şi cu ideea unui nou experiment să facă din daci un nou popor, latinizându-i cu vulgara lor din Latium ? Doar istoria antică atestă clar că legiunile romane numai au luptat, cucerit şi stăpânit.

E o logică istorică, ironic formulată, care subliniază absurdul acelei vechi teorii istorice arhicunoscută, când e clar ca legiunile romane au venit să cucerească Dacia pentru aurul ei. Vestea aurului dacic ajunsese de mult deja la Roma şi nu numai vestea dar şi aurul. La fel a fost şi cu sarea, de la care a şi derivat cuvântul salariu, fiindcă legionarii primeau şi un săculeţ de sare. De fapt, acum se şi observă că romanii s-au întins în Dacia atât cât să cuprindă şi să stăpânească aceste două bogăţii şi au păstrat două legiuni ca sa supravegheze şi apere cele două mari resurse. Legiunea Gemina XIII-a la Apulum (Alba Iulia) pentru aurul din Munţii Apuseni şi Legiunea Macedonica a V-a la Potaissa (Turda) pentru sarea cea pură de acolo. Pentru acestea exploatări avem dovezi istorice, pentru romanizarea dacilor nici unul ! Dar din labirintul istoric în care ne aflăm, discutând originea latinităţii noastre, avem semnale că de la început romanii se înţelegeau cu

Nr. 3; dec. 2013

14

tracii, cu geto-dacii deci era o înrudire de limbi. Eu zic chiar o mare înrudire de limbi, aşa că mamele dace continuau să cânte copiilor lor aceleaşi cântece de leagăn ce li s-au cântat şi lor; fiindcă limbă maternă era acolo şi a rămas acolo până la noi !

O, ce frumos şi adevărat sună. Şi eu cred că limbile noastre au fost înrudite înainte de sosirea legiunilor romane în Dacia. Mai mult decât a crede, am siguranţa comparând cu situaţia altor seminţii şi popoare cucerite de romani şi punând în calcul şi faptul că ungurii, turcii şi habsburgii practic au dominat mai mult în Dacia Superioară – Transilvania – şi poporul, urmaşii daco-geţilor, nu şi-au schimbat obiceiurile şi limba. Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium .

Bună explicaţie, la care vreau să mai adaug că în Dacia Inferioară nici nu au staţionat legiuni romane, doar câteva cohorte şi centurii romane, şi urmaşii geto-dacilor de acolo vorbesc aceiaşi limbă precum dacii tăi liberi din Maramureşul tău drag.

Da, de suflet îmi este Maramureşul meu drag, i-am dat trei ani din tinereţea mea .

Vorbind de tinereţe, se ştie despre Mihai Eminescu, ce a stat o vară întreagă la Blaj, că a devenit un ardent adept al RESTAURATUM DACIA şi a expus în Asociaţia Carpaţi asemenea idei. Şi corifeii Şcolii Ardelene şi-au pus întrebările noastre de astăzi, cercetătorii vor găsi probe şi subînţelesuri. E drept că ei, întâi de toate, au fost animaţi de ideea trezii în conştiinţa românilor ardeleni a sentimentelor de nobleţe a originii noastre latine, dar după venirea romanilor în Dacia . Da, atunci, a fost o mare luminare şi mângâiere a sufletului românilor din toată Dacia Antică, un act de identitate. În acel moment istoric numai atât se putea face în Ardeal unde descendenţii daco-geţilor, majoritari aici, erau consideraţi venetici şi toleraţi.

Înţeleg, e adevărat, atunci numai atât puteau face în Ardeal. Şi aşa au avut de suferit.

Pentru că m-ai antrenat, vreau să mai precizez nişte fapte. Latina de acum, ori de acum o sută de ani, se deosebeşte substanţial de latina cu care au venit

legiunile lui Traian în Dacia, Între timp s-au produs schimbări de cum o vorbeau dacii cu romanii atunci, din două motive: unul imperial şi celălalt universitar. Roma imperială a avut o mare puterea economică să-şi dezvolte o nouă cultură şi a început să-şi şlefuiască limba, apoi, şlefuirea spre perfecţiune s-a realizat prin universităţi, ce au răsărit ca ciupercile în lumea catolică, unde se folosea o latină academică. De toate astea noi, urmaşii geto-dacilor, am fost lipsiţi. Şi parcă astea nu ar fi fost destule, a mai fost o fisură adâncă retragerea romanilor înainte de a deveni creştinismul religia oficială a imperiului şi apoi prăpastia înglobarea noastră la biserica bizantină. Mă opresc aici fiindcă tu eşti ortodox.

Şi cei dacă sunt ortodox, e de la părinţii mei şi aşa rămâne, asta nu mă împiedecă să fiu cinstit în faţa adevărului şi să fiu drept, să recunosc deschis cât am pierdut că ortodoxismul nostru a luat alfabetul chirilic în loc de cel latin. Suntem singuri printre latini ce am fost înţepeniţi în chirilice şi prin ele am rămas fără universităţi timpurii. Să mă contrazică cine vrea, dar cu argumente, nu cu injurii şi blesteme de babe bigote ! Eu am un respect deosebit faţă de cei ce s-au unit cu Roma, ca o salvare şi emancipare naţională a ardelenilor români. Mă ridic în picioare în faţa greco-catolicilor de la Blaj, de unde s-au ridicat corifeii Şcolii Ardelene ce au propagat latinismul, poate mai exagerat, tocmai ca să fie perceput mai repede, să se recupereze, cel puţin simbolic rămânerea în urmă. Şcoala Ardeleană, la vreme ei, a sugerat şi militat pentru introducerea alfabetului latin, normal pentru o naţiune latină . Şi dacă tot am ajuns aici, e bine să o luăm şi noi pe urmele lui Mihai Viteazu, a lui Mihai Eminescu şi a multor înaintaşi clar văzători, a milioanelor de patrioţi şi împreună să decidem ca ţara noastră să se numească DACIA .

Da, întâi ar fi o dreptate istorică şi un act de recunoştinţă faţă de cei ce au format un regat unit prin limbă şi sânge – pardon, astăzi se zice ADN – aici în urmă cu peste două mii de ani. Şi ca fapt divers, pentru străini, ar fi o diferenţiere între daci şi rromi. Ştim că o asemenea schimbare e costisitoare, au făcut-o şi alte ţări pentru identitatea şi mândria lor.

A trecut atâta timp de aceste confesiuni din dragoste firească de ţară şi neam iar, astăzi, privesc cu silă şi dispreţ la cei ce o guvernează jefuind-o şi vânzând-o pentru treizeci de arginţi tuturor străinilor şi mă

REVISTA BOGDANIA

15

întreb unde sunt dacii liberi să se opună schimbării aurului pe cianură.

Ştiu că sunt prezenţi în noua generaţie şi se vor ridica, vor păstra şi apăra DACIA.

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor – George

Petrovai

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea

stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora. Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi...

Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine. Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate

și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității...” Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

...Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii

Nr. 3; dec. 2013

16

mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoară așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii. Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine. Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul

miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

Limba română în limbajul universal – Năstase Marin

Un „portret” al limbii române

Se ştie că limba română face parte din grupa limbilor ROMANICE, alături şi limbile: greacă, armeană, grupele de limbi slave, indiene,

germanice, celtice, baltice ş.a. Trebuie precizat că pe glob mai sunt multe familii de limbi (astăzi vorbite sau dispărute), cum ar fi cele: ugro-finice, caucaziene, uralo-altaice, chino-tibetane, amerindiene, negro-africane, indoneziene ş.a. Deşi face parte din grupa limbilor romanice, limba română se deosebeşte de celelalte componente ale grupei prin mai multe particularităţi, specificate de profesoara Viorica Enăchiuc în articolul „Geto-dacii, popor de referinţă al civilizaţiilor antice” (rev. „Dacia Magazin”):

este o limbă fonetică; articolul hotărât este folosit la sfârşitul

cuvintelor; genitivul este identic cu dativul; infinitivul verbelor, foarte rar folosit.

„INSULA” Cu alte cuvinte, deşi este o „INSULĂ” latină într-o mare slavică şi ugro-finică, în acelaşi timp este şi o „insulă” în grupa sa de limbi romanice.

REVISTA BOGDANIA

17

În gălăgia planetară a celor peste şase miliarde de oameni, care „sporovăiesc” în aproape o mie de limbi şi dialecte, „vocea” limbii române este relativ redusă din cauza numărului redus de români. Pe teritoriul României vorbesc româneşte permanent douăzeci de milioane de oameni (fără vocile minorităţilor conlocuitoare care…mai vorbesc şi în limba lor). În schimb, compensează vocile româneşti din Republica Moldova, din Ucraina (zona Cernăuţi, ţinutul

Herţei şi fâşia sudul Basarabiei, până aproape de Odesa).

În „Istoria limbii române” la pag.30, G. Ivănescu face următoarele precizări:

„Dialectul daco-român se vorbeşte în România, Republica Moldova, partea de est a Banatului sârbesc, regiunea dintre Timoc şi Morava, nord-vestul Bulgariei, în Ucraina şi Ungaria;

„Dialectul macedo-român, în Macedonia, Epir şi Tesalia (sudul Serbiei şi nordul Greciei), vorbit de aromâni, armâni, rrămâni (cuţo-vlahi);

„Dialectulmegleno-român, în regiunea Meglen (orăşelul Nănta) şi în zece sate vecine (Bosnia), poate şi în Asia Mică. Se numesc vlahi-vlaşi;

„Dialectul istro-român, în opt sate din peninsula Istria (vlăhi-vleşi), în Bosnia şi Croaţia (mavrovlahi). Mai sunt în Albania şi nordul Italiei.

De fapt, în teritoriile menţionate se vorbesc limbi româneşti „speciale”: aromâna, istro-româna şi megleno-româna. Toţi se consideră rrâmâni din peninsula Balcanică” În urma migraţiior, atât în Europa şi America (S.U.A. şi Canada), cât şi în alte ţări din lume, în Australia, Israel, ţările arabe, chiar şi în Japonia şi Indonezia se aud „voci” româneşti, într-o puzderie de „insuliţe” şi „puncte” locuite de români, care îşi manifestă prezenţa cu vorbire românească cel puţin în viaţa de familie.

În felul acesta limba română se vorbeşte şi se aude pe tot globul pământesc, măcar în surdină.

Dar şi în limbile străinilor se aud unele cuvinte româneşti, aşa cum am arătat mai sus (catalană, germană, franceză, chiar şi engleză, daneză, kurdă, lituaniană, punjab-nord-vestul Indiei, Irak ş.a.) indiferent dacă popoarele respective

recunosc sau nu provenienţa lor (sau măcar urme) din limba proto-latină a strămoşilor noştri, imigranţi pe teritoriile lor în vremuri străvechi.

(Va urma)

Ilarion Boca – Odă limbii române. Festivităţile prilejuite de sărbătorirea zilei LIMBII ROMÂNE, au demonstrat că acest eveniment de importanţă majoră în viaţa poporului nostru au acoperit întreg teritoriul patriei noastre, ba mai mult s-a extins, prin grija şi dragostea românilor de pretutindeni, dincolo de graniţele ţării, până în comunităţile cele mai îndepărtate ale lumii în care bate o inimă de român. Pe platoul din Bucegi, în inima ţării, trebuia să aibă loc spectacolul cel mai important, dedicat zilei limbii române, dar din cauza vremii nefavorabile, a vântului puternic şi căderilor de grindină, spectacolul a fost mutat la cazinoul din Sinaia, unde prin grija scriitorului Corneliu Leu, au urcat pe scenă, ansambluri de muzică populară din diferite colţuri ale ţării, scriitori, muzicieni, oameni de rând, aducându-şi fiecare, contribuţia sa la acest măreţ eveniment. A fost o explozie de bucurie şi bună dispoziţie. A fost o sărbătoare a redeşteptării spiritului nostru naţional şi al regăsirii adevăratei noastre identităţi spirituale. Manifestărilor culturale de pe scenă li se alăturau, în valuri, acţiunile de înfrăţire dintre localităţi din România şi din Republica Moldova. Peste tot se simţea o bucurie imensă, o bucurie în spatele căreia se putea descifra cu uşurinţă, dorinţa unirii dintre cele două entităţi politice, România şi Republica Moldova, care au din veacul veacului aceeaşi unitate de spirit şi care au aparţinut din veac aceluiaşi spaţiu cultural şi politic. Se simte şi astăzi voinţa străbunilor noştri, în faptele fiilor acestui neam. Festivităţile de sărbătorire a LIMBII ROMÂNE, şi spectacolul central de la Sinaia, au fost organizate şi coordonate de scriitorul Corneliu Leu, om de mare cultură şi rafinament spiritual, dar şi om cu inimă de leu. Au fost multe greutăţi, domnia sa le cunoaşte mai bine decât noi cei care am participat în roluri mai mici la eveniment, dar dragostea pentru graiul străbun, pentru patrie şi valorile noastre naţionale, a învins. Ne-am demonstrat nouă înşine că simţul patriotic nu s-a stins în popor şi

Nr. 3; dec. 2013

18

că, în ciuda tuturor greutăţilor care apasă pe umerii noştri, atunci când românii aud glasul şi chemarea ţării, ei răspund nu doar cu toată forţa şi dragostea lor, ci şi cu înţelegerea necesităţii ocrotirii interesului lor naţional. Românii trebuie să fie vigilenţi şi de acum înainte şi să dea întâietate interesului lor naţional, pentru care au murit moşii şi strămoşii noştri, şi nu intereselor cu iz regional, care duc în final la fragmentarea unităţii noastre politice, culturale şi teritoriale. La Sinaia, cu acordul poetului Ionel Marin, am reprezentat Revista Bogdania din Focşani, ocupând şi locul 2 pe ţară la ediţia I a Concursului Naţional de Poezie Tricoloră. Am dedicat acest premiu revistei Bogdania şi colegilor mei din cadrul redacţiei acestei reviste, care au rămas, să ducă pe umerii lor povara organizării festivitrăţilor de la Focşani. Aducem sincere mulţumiri tuturor participanţilor la aceste festivităţi de omagiere a graiului străbun, oriunde au avut loc şi, le adresăm îndemnul de a rămâne în aceeaşi stare de spirit care ne-a unit pe toţi românii în această frumoasă lună de august, pentru că perenitatea unui popor izvorăşte din perenitatea simţirilor şi faptelor măreţe ale fiiilor săi. În final, încheiem, cu un omagiu adus limbii noastre naţionale, limba în care simţim şi trăim, limba în care ne-am format ca oameni şi în care se vor forma copiii şi nepoţii noştri în veacurile care vor urma după plecarea noastră în mituri. Ionel Marin: "LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”

De ZIUA LIMBII ROMÂNE, 31 august 2013, instituită prin legea nr.53 din martie 2013, Asociaţia Cultural-Umanitară BOGDANIA,

prin poetul Ionel Marin, a organizat şi prezentat la Galeriile de Artă din Focşani, Instantanee cultural-artistice, intitulate sugestiv “ LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”. La eveniment au participat oameni de cultură, scriitori, artişti din toate Asociaţiile de cultură din judeţ, tineri creatori, elevi, profesori dar şi pensionari. Atmosfera a fost deosebit de frumoasă şi prietenească. Manifestarea a început prin ascultarea Imnului naţional. Domnul Ionel Marin a vorbit despre însemnătatea evenimentului, afirmând că astfel de manifestaţii au loc în toată România, în Moldova dar şi în comunităţile de români din întreaga lume. Însă manifestarea centrală se desfăşoară pe Platoul Bucegilor, lângă Sfinx, unde omul de cultură, scriitorul CORNELIU LEU, a organizat o mare manifestare românească şi a transmis salutul organizatorilor dar şi urările poetului Ilarion Boca, prezent în inima evenimentelor. Dumnealui a obţinut premiul II la Concursul naţional de poezie tricoloră (Altarele Bucegilor), premiu dedicat revistei de creaţie şi cultură Bogdania, partener media la această manifestare. Domnul Marin a continuat convingător că limba română este comoara de aur a poporului român lăsată de geto-daci, altarul gliei străbune, dar şi izvorul renaşterii şi ridicării pe noi culmi a civilizaţiei româneşti. Poporul român, mândru de obârşia sa, a dat mari genii şi personalităţi lumii, printre care: Coandă, Vuia, Acad. Nicolae Păulescu, George Palade, Ion St. Bazgan, dar şi personalităţi de excepţie ale contemporaneităţii

precum: Justin Capră, Florentin Smarandache, Acad. Valeriu D. Cotea, etc. Un alt exemplu de mare român este domnul Cristian Petru Bălan, scriitor şi artist plastic, de mare talent, stabilit în SUA. Dumnealui este primul om care a tradus toate Imnurile de stat din lume, realizând Enciclopedia Imnurilor de stat ale lumii şi are o operă impresionantă. Suntem mândri că personal a participat, la cele două ediţii ale Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară "BOGDANIA”, ca membru în Juriu şi pentru că a acceptat să fie membru de onoare al noii reviste de creaţie şi cultură din Focşani, revista Bogdania. Este un român deosebit care face cinste limbii române şi ţării. Ca dumnealui sunt foarte mulţi români, în ţară şi pe toate meridianele lumii. Poetul Marin, emoţionat, a

REVISTA BOGDANIA

19

recitat poezia “Onor limbii române” scrisă de Ilarion Boca, din Tecuci, adăugând nemuritoarele versuri: “ Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim”…de Gheorghe Sion şi apoi au început dezbaterile. Despre frumuseţea şi inegalabila limbă română au vorbit: Domnul Gheorghe Andrei Neagu, poet, prozator, editor, redactorul şef al revistei Oglinda literară din Focşani, preşedintele Asociaţiei cultural “D. Zamfirescu”care a şi recitat frumoasa poezie “ Cuvântul”, din volumul Poemele din Templu, Editura Olimpus, 2013. Cu certitudine cuvântul zideşte, luminează, dar poate să şi dărâme, să stăvilească "drumul spre lumină", să "întemniţeze libertatea". Noi trebuie să le cultivăm pe cele care ne aduc lumină, armonie, mântuirea. Domnul Radu Borcea, ziarist, a evidenţiat faptul că nu există decât o singură limbă română şi că limba moldovenească este de fapt limbă română. Prof. Ionel Mony Constantin, membru al Cenaclului literar ” D. Zamfirescu”, a recitat un rondel dedicat limbii române. Domnul Prof. Culiţă Ioan Uşurelu, preşedintele Fundaţiei Social-Culturale “Mioriţa” din Odobeşti, redactorul şef al revistei literare “Salonul literar” a vorbit despre respectul faţă de limba română şi a felicitat poetul Ionel Marin pentru activităţile culturale pe care le organizează în minicipiu şi pentru deosebita dăruire pentru cultură şi valorile României. Ne-a reamintit de inegalabilul poet basarabean Grigore Vieru. A evidenţiat faptul că Ziua limbii române ar trebui să fie în fiecare zi şi că “Limba română este Patria mea”. Eleva Cristina Enoiu, premiantă la Ediţia a II-a a Festivalului-Concurs Bogdania, Focşani, 15 iunie 2013, a recitat poezia "Limba nostră cea română" de Grigore Vieru. Doamna Doina Bornaz a recitat superb câteva poezii, dintre care amintesc: "Patria română" de G. Coşbuc, "Ţara mea" de Ioan Neniţescu, "În limba ta" de Grigore Vieru şi "Glorie eternă Patriei Române", scrisă de poetul Ionel Marin. De asemeni a recitat o poezie dedicată poetului A. Păunescu, scrisă de poetul creştin Ioan Mălureanu din Focşani. Domnul Ovidiu Nicolau a încântat asistenţa prin cântecele: “Pentru ea” de Grigore Vieru, pe melodia soţilor Teodorovici şi “Cuvântul lui Moş Ion Roată către divan”, versuri Ion Gheorghe Pricop, pe melodia lui Vali Penişoară. Ambele cântece au fost primite cu

bucurie şi aplaudate. Rapsodul popular Costică Beşa din comuna Bârseşti, judeţul Vrancea a cântat balada "Rădăcini vrâncene" şi din câteva instrumente, precum: cimpoi, caval, ocarină, fluier, fiind îndelung aplaudat. Dumnealui vine la actvităţi însoţit de nepoţeii: Andrei şi Maria, cu steagul tricolor. În curând doreşte să le lase moştenirea părintească dar şi cea spirituală. De reamintit că dumnealui a realizat în satul natal, casa-muzeu “Rădăcina Vrancei”, cu nişte eforturi deosebite şi o extraordinară dăruire sufletească. Prof. Toader Budeanu, la 89 de ani a recitat poezia "Privind la stema ţării" scrisă de Ioan Romanescu din Buzău. Scriitorul Vasile Buruiană, membru al Cenaclului literar "V. Cârlova" din Focşani a recitat o frumoasă poezie dedicată patriei. Doamna Catrina Danciu, poetă populară din comuna Vrâncioaia, a recitat două poezii populare, dedicate României. Poetul creştin Ioan Mălureanu a recitat o poezie, care îndeamnă la frăţie şi credinţă adevărată. Talentatul Prof. Răduţă Bornaz, ca de fiecare dată a cântat două superbe melodii pe versurile poeziilor: "Limba noastră" de Alexe Mateevici şi "Limba românească" de Gheorghe Sion. A vorbit despre comoara graiului străbun şi a cântat Mioriţa şi Imn lui Eminescu. Pot afirma fără greşeală că familia Bornaz este "o familie a dragostei de limba română". Poetul Mircea Paraschiv (col. rez.), preşedintele Cenaclului literar "V. Cârlova" a scos în evidenţă faptul că nu ne implicăm suficient în folosirea şi vorbirea corectă a limbii române. Foarte mult se împrumută cuvinte din limbi străine în detrimentul folosirii fireşti a cuvintelor româneşti. Să luăm atitidine împotriva manelismului, prostului gust şi a lichelismului. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “ Păziţi-vă limba mai mult decât lumina ochilor” şi de aceea trebuie să o învăţăm corect, să o folosim cu drag, să o preţuim şi înfrumuseţa permanent.

Nr. 3; dec. 2013

20

Prozatoarea Nina Plopeanu a recitat deosebit Imnul acestor manifestări “Ne cheamă Sfinxul din Carpaţi”, compus de iniţiatorul şi organizatorul acestor minunate şi necesare manifestări dedicate limbii române, de poetul Corneliu Leu.

În încheiere domnul Ionel Marin, preşedintele Asociaţiei "Bogdania" a afirmat că limba română are un strălucit viitor şi că trebuie să îngrijim coloana infinită a neamului, că limba, pământul ţării şi credinţa strămoşească nu sunt de vânzare. Limba română este hrana cea vie, lăsată de Dumnezeu-românilor şi urmaşilor lor, pe veşnicie.

Putem şi trebuie să devenim buni gospodari pe ogoarele patriei române, să facem din aceasta un colţ de rai, pentru românii de pretutindeni şi să participăm, fiecare după posibilităţi, la creşterea gloriei României în lume. TRĂIASCĂ ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!

Redacţia Revistei Bogdania - Focşani, 31.08. 2013.

Grigore Vieru: „Limba unui popor este chiar sângele acelui popor”

• S-ar putea crede că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române.

• Nu există cea mai frumoasă limbă din lume, după cum nu există cea mai frumoasă naţiune – există numai nişte prielnice sau nefavorabile vecinătăţi.

• Ne-am ţinut veşnic de Limba Română într-un deşert aprins în care singura umbră era umbra ecoului.

• Inşii care luptă împotriva limbii lor trebuie îngropaţi, când mor, în locuri cât mai ferite şi cât mai adânci, ca pe cei seceraţi de ciumă.

• Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea; de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile Universului în limba mea.

• Sub ochii îngroziţi ai Limbii Române adevărul s-a sinucis de atâta nedreptate.

• S-ar putea crede că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române.

• Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul. Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte.

• Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne.

• La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii.

• Un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit.

• Din mila, din dragostea şi dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat. Poate că şi osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia.

REVISTA BOGDANIA

21

• Acolo unde sfârşeşte caracterul unui popor subjugat, acolo sfârşeşte şi caracterul limbii sale.

• Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu.

• Plecaseră toţi peste Prut. Singurul profesor de Română în tot satul nostru, un bătrân înţelept: proverbul.

• Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul. În acest sens, ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva.

• Poţi stăpâni ca un rege Limba Română, fără să poţi stăpâni măcar o aşchie de gând autentic.

• Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor are limba sa.

• Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei.

• Este mai drept să spunem că ne cunoaştem cu Limba Română, iar nu că o cunoaştem.

• Natura şi Limba Română: două lucruri pe care le-am găsit făcute de alţii?

• Nu pot avea încredere în orice piatră, chiar dacă scrie pe ea româneşte.

• Pe cine a ucis Limba Română, tovarăşi? Pe care scriitori basarabeni?

• Bineînţeles că Limba Română este după Cerul de Sus expresia unei autorităţi supreme, dar ea nu poate conferi omului, în mod automat, calitatea unei moralităţi supreme şi nici har nu poate adăuga mediocrităţilor.

• Nu se va şti niciodată câţi înţelepţi şi câţi proşti sunt în Bucureşti, pentru că acolo toată lumea posedă exemplar Limba Română.

• Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română.

• Este interesant să observăm că cele mai multe cuvinte româneşti care exprimă lucruri esenţiale sunt compuse din cinci litere: Iisus, Crist, Maria, Paşti, cruce, preot, altar, Putna, soare, stele, pâine, izvor, lapte, iarbă, copac, codru, munte, Mureş, maică, limbă, doină, nuntă, copil, botez, frate, vatră, moşie, hotar, român... Să fie oare la mijloc o simplă coincidenţă numerică? Nu stă oare această cifră a sunetelor româneşti sub semnul unei taine?

• Stilul este Limba Română cutreierată de bunul-simţ.

• Noi putem aduce pe Dumnezeu şi pe copii ca martori ai Limbii noastre Române.

• În casele cu mulţi copii, ca şi în frumuseţile Limbii Române, nu rămâne loc de plictiseală.

• Priveşte în ochii Limbii Române până când te va recunoaşte şi va izbucni în plâns.

• Vuietul Limbii Române, tunetul şi fulgerul ei care aduc ploaie şi rod pe un pământ ars de stele.

• Ce este Limba unui popor? Este prietenia, fraternitatea şi iubirea dintre cuvinte. Poate că singura prietenie şi singura iubire cu adevărat sacră şi durabilă.

• După temniţa de piatră, cea mai grea este ocna unei limbi în care eşti aruncat şi nu o cunoşti.

• Eternitatea capătă un sens concret atunci când conştientizezi că nu poţi sări în ea peste credinţa, limba, istoria şi bunăstarea moravurilor tale.

• Întotdeauna m-am mirat cum poţi să rămâi un prost în mijlocul unei Limbi atât de frumoase şi înţelepte cum este Limba Română?

• Stă în puterea Limbii Române să-l găsească odată şi odată pe Dumnezeu.

• Cu ajutorul Limbii Române facem nu numai schimb de idei şi sentimente, ci şi schimb de timp. Mai mult, putem chiar schimba un viitor cu altul.

Nr. 3; dec. 2013

22

• Nu te făli că scrii româneşte – scrie ceva.

• La români, până şi recunoştinţa este supărată.

• România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.

• Am chemat cuvintele româneşti la fiinţă într-un deşert neatins de roua cerului.

• Nici o istorie a nici unui neam nu poate fi mică şi neînsemnată măcar şi pentru faptul că fiecare naţiune este creatoarea unei limbi, ceea ce înseamnă că este deţinătoarea celei mai de seamă comori.

• Graiul este purtătorul de steag în vremuri de restrişte şi de primejdie pentru fiinţa naţională.

• Cuvântul este o superbă sălbăticiune care se lasă anevoie capturată, dar odată prinsă nu se mai desprinde de familia omului.

• Norodul cuvintelor a biruit. Prutul cuvintelor nu a secat. Graniţa dintre cuvinte s-a prăbuşit. Mântuirea prin cuvânt a venit.

Salvaţi-vă prin limbă S-au otrăvit pe văi izvoare Şi mierea adunată-n floare. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otravit şi duhul, De ce şi graiul?! Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte! S-a otrăvit privighetoarea Şi firul ploii şi ninsoarea. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otrăvit şi duhul, De ce şi graiul?! Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte!

S-a otrăvit dulceaţa poamei Şi laptele din sânii mamei. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otrăvit şi duhul, De ce şi graiul?! Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte!

Să ne amintim tot mai des de versurile mântuitoare ale lui Ienăchiţă Văcărescu:

„Las vouă moştenire Creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

REVISTA BOGDANIA

23

In Memoriam: Români celebri.

Nicolae Iorga - Un patriarh al culturii române

Nicolae Iorga, născut la 17 ianuarie 1871 la Botoşani, istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind

contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia.

Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume și 25.000 de articole.

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul.

Ca istoric literar, a publicat: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901); Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904); Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol. III, 1909); Istoria literaturii românești (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933); Istoria literaturii românești contemporane (1934).

Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris („Fontenay-aux-Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).

Nr. 3; dec. 2013

24

A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à l'histoire des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele "permanențe", coordonate ale dezvoltării istorice.

În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale (Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine, 3 vol.), la cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un naționalist moderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cu Sămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea Valahie și Moldova.

Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă romanică, Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor române în zonele rurale.

În cei 69 de ani de viaţă, geniul Nicolae Iorga s-a

dedicat studiului. Vorbea 16 limbi străine şi scria în 7 limbi. Nicolae Steinhardt afirma despre marele savant: „E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mâncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un "minsteriu", a ţinut jurnale şi a predat cursuri, n-a lipsit de la nici o şedinţă parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărţire de premii, că a fost prezent "supt trei regi" în toate domeniile de activitate şi gândire, nu s-a dat în lături de a ţine vreun discurs ori a publica o broşură,că a străbătut lumea şi a uimit 46 universităţile, şi că se mai întâmpla să trântească şi câte o glumă, cu sau fără perdea”.

Din nefericire, marele cărturar Nicolae Iorga a avut un sfârşit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia şi asasinat la 27 noiembrie 1940 de legionari. Corpul său ciuruit de gloanţe a fost găsit în apropierea comunei Strejnic (Prahova). Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.

După aflarea veştii despre asasinarea sa, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât la superlativ despre grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală.

El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor.

Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârşit nedrept şi tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.

REVISTA BOGDANIA

25

AUREL VLAICU – primul român care a mângâiat norii cerului dintr-un

„avion naţional”

S-au împlinit, la 17 iunie, o sută patru ani de la zborul primului avion conceput, realizat şi pilotat în România de inginerul Aurel Vlaicu, zbor care a avut loc pe Dealul Cotrocenilor, în Bucureşti. Era primul „avion naţional” – avion realizat de un român pe pământul României. Deşi n-a zburat decât vreo 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, Vlaicu a fost peste măsură de bucuros: „Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul”. Cu acest prilej, „Historia” vă duce în culisele vieţii inginerului român şi vă prezintă o serie de fotografii inedite.

Născut la 6 noiembrie 1882 în satul Binţinţi, comuna Geoagiu, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara, Aurel Vlaicu a fost un inginer

român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu. După Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi Ludwig-Maximilians-Universität München, în Germania, obţinându-şi diploma de inginer în 1907. După ce a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Russelheim. În 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909 şi se mută la Bucureşti. A reușit să-şi construiască primul aeroplan la Arsenalul Armatei, sfătuindu-se, în alegerea tipului de motor, şi cu prietenul său Traian Vuia.

În 1910 a obținut brevetul nr. 2258 pentru Maşina de zburat cu un corp în formă de săgeată. Cu acest aparat a participat la manevrele militare de toamnă şi a reuşit să ducă un mesaj cifrat (ordin de luptă) de la Slatina la Piatra Olt, situând, prin aceasta, România pe locul al doilea în lume (după Franţa), în utilizarea avionului cu destinaţie militară, avionul Vlaicu I (model 1910) fiind primul avion militar din dotarea armatei române.

Aurel Vlaicu a introdus pentru prima dată inelul protector în jurul motorului, cunoscut sub numele de inel NACA. A perfecţionat aripa cu profil variabil (conceputa de Vuia), a introdus un reductor între motor şi elice, a utilizat două elice coaxiale contrarotative, a introdus direcţia dublă, trenul de aterizare pe roţi independente şi frâna pe roţi.

În februarie 1911, a terminat aparatul de zbor Vlaicu II. La Blaj, la sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI, în faţa a aproape 30 de mii de participanţi, a zburat cu noul sau avion. După aceea, la Sibiu şi la Brașov (cu decolare din fata Liceului Andrei Șaguna), a executat zboruri acrobatice, atingând plafonul de înălţime de 1.000 metri şi viteza de 90 km/ora.

Tot în anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912 42 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7

Nr. 3; dec. 2013

26

germani, 12 francezi printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu.

În cel mai cunoscut ziar vienez, Neve Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu: „Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elice, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit."

În timpul campaniei din Bulgaria, în vara anului 1913, Aurel Vlaicu - primul pilot militar din România (din 1910) - a îndeplinit misiuni de observație aeriana. A proiectat un nou avion, Vlaicu III, integral din metal, în 1913. Acesta poate fi considerat primul avion din lume construit în întregime din metal.

De teama să nu fie întrecut în traversarea Carpaților, în 13 septembrie 1913, a decolat de lângă București, a aterizat pentru alimentare la Ploiești, pentru a-si lua din nou zborul, însă, s-a prăbuşit lângă comuna Brănești (aproape de Câmpina), pierzându-şi viaţa.

În anul următor, prietenii săi Magnanim şi Silişteanu finalizează construcţia avionului Vlaicu III, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei, efectuează câteva zboruri scurte. Autorităţile vremii interzic continuarea încercărilor şi în toamna anului 1916, în timpul ocupaţiei germane, avionul este expediat la Berlin.

De la epocalul zbor, efectuat de Traian Vuia la 18 martie 1906, pe câmpia Montesson, de lângă Paris şi până astăzi, numeroşi aviatori din ţara noastră au adus o contribuţie hotărâtoare la evoluţia tehnicii aeronauticii şi a zborului, printre care: Henri Coandă, Ion Romanescu, Mihai Pantazi, Alexandru Papană şi mulţi alţii. Încă o dovadă că poporul român este talentat, a dat şi continuă să dea lumii mari genii.

Mr. GHEORGHE PASTIA

Teatrul ca o „podoabă a oraşului”

Mr. Gheorghe T. Pastia a fost vrânceanul cu sufletul mare, patriot înflăcărat, care a dăruit întreaga sa avere pentru construirea a două importante clădiri din Focşani. Militar de carieră, a participat pe front în Războiul pentru Independenţă (1877-1878), comandant Companie I, din R.5 Linie. Pentru faptele sale de vitejie a fost decorat cu: „Steaua României-grad de cavaler”, „Virtutea militară de Aur” şi cu alte medalii. În anul 1886 îşi dă demisia pentru a se ocupa de averea familiei. Emblematică este iubirea sa pentru patria română, dovedită prin fapte: “Nimic pentru mine, totul pentru neam şi cultură”. Pe data de 21 noiembrie s-au împlinit 100 de ani de la inaugurarea Teatrului Municipal, deosebit de frumos edificiu, construit cu destinaţia numai pentru cultură. “Teatrul este într-adevăr o bijuterie arhitectonică”, spune directorul Teatrului, actorul Sorin Francu, care adaugă că norocul oraşului nostru a fost că maiorul Pastia nu a avut copii cărora să le lase averea sa, aşa că a făcut doi “copii de suflet”, Teatrul şi Ateneul.

REVISTA BOGDANIA

27

Teatrul Municipal din Focşani poartă aşadar denumirea ctitorului său, maiorul Gheorghe T. Pastia, născut în 1848, în Focşani. Dumnealui a donat suma necesară, la 3 martie 1908, construirii unui local de teatru, cu scopul de a educa neamul românesc. Proiectul localului a fost ales de către o comisie din care făceau parte Constantin Nottara și arhitectul Ioan Mincu. La 11 septembrie 1909 se pune piatra de temelie a construcţiei teatrului în prezenţa primului ministru, ministrului industriei şi comerţului şi ministrul justiţiei. Cu acest prilej a fost emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului mr. Gh. Pastia, al primarului oraşului I.G.Poenaru, al ing. arh. C. Ciugulea şi a antreprenorului arh. S. Vasilescu. Lucrările de construcție a Teatrului au durat mai bine de cinci ani. El reprezintă o reproducere la scară mai mică a teatrelor din Iaşi, Cernăuţi şi Cluj, care la rândul lor au fost nişte realizări arhitectonice foarte reuşite. Inaugurarea clădirii Teatrului maior Gheorghe Pastia a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1913. Ca arhitectură, Teatrul Municipal îmbină stilul baroc cu elemente caracteristice stilului renascentist. La construcția acestui edificiu s-au luat în calcul și schițele unui celebru teatru european din Viena, în final fiind o copie fidelă a acestuia. Prima piesă de teatru jucată în această clădire a teatrului nou de atunci a fost "Fântâna Blanduziei" de Vasile Alecsandri, în montarea Companiei Dramatice a Teatrului Naţional din Iaşi, aflată sub conducerea lui Mihail Sadoveanu. În perioada comunistă activitatea Teatrului a fost afectată de „spectacolele tematice” impuse de partid. După cutremurul din 1986 își încetează activitatea, pentru o perioadă de 18 ani. Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia” s-a redeschis publicului în ian. 2004. Tot în anul 2004 a fost dezvelit bustul maiorului Gheorghe Pastia, realizat în bronz, operă a sculptorului Gabriel Tăicuțu, amplasată pe esplanada din fața Teatrului Municipal din Focșani.

Pe 21 noiembrie 2013, invitații speciali ai teatrului vor fi colaboratorii care au urcat pe scenă de-a lungul vremii, actorii Dana Dembinski, Tamara Buciuceanu Botez, Alexandru Georgescu de la Teatrul Național București, dar și Ansamblul Folcloric ”Țara

Vrancei” și Corala Tradițională ”Pastorala”, care și-au desfășurat activitatea în trecut în incinta Teatrului. Evenimentul cultural artistic va evidenția momentele care au marcat istoria teatrului. Seria evenimentelor prin care va fi sărbătorit centenarul continuă și în zilele care urmează. Pe 27 noiembrie, pe scena Teatrului va fi interpretată piesa ”Zic Zac”, cu tânărul actor focșănean Gabriel Costin, pe 30 noiembrie va avea loc un spectacol dedicat marelui dramaturg român I. L. Caragiale, cu absolvenți de teatru, programul urmând să cuprindă și un spectacol pentru copii. Prof. dr. Nicolae Boaru, orator român de excepţie de C. P. Bălan

Arta oratoriei a fost dintotdeauna la mare preţ, începând din antichitate până în zilele noastre, când

această artă, în timpurile moderne, aflată în proces de vizibilă diminuare şi standardizare, s-a concentrat mai ales pe teme politice, filosofice, religioase, artistice sau literare. Pe vremea lui Demostene, Pericle, Cicero sau Quintilian, în lipsa unei mass-medii ca în zilele noastre, singurele mari plăceri ale publicului erau luptele din arena circurilor, piesele de teatru prezentate în amfiteatrele din aer liber (acolo declamau poeţii şi rapsozii acompaniaţi de lire, dar şi discursurile cu caracter politic, religios ori filosofic, rostite de vestiţi oratori. Aceştia din urmă erau foarte apreciaţi, căutaţi şi susţinuţi materialiceşte de straturile nobile şi culte ale societăţii de atunci. Deşi au existat totdeauna numeroşi admiratori ai acelor persoane care se distingeau prin talentul de a vorbi în public - iar asemenea persoane puteau fi găsite cu miile în fiecare ţară, societate şi cultură, de-a lungul secolelor - totuşi, oratori de profesie şi comparabili cu părinţii oratoriei nu s-au putut impune decât în tot mai rare cazuri. Foarte interesantă este situaţia în care acest gen oratoric practicat astăzi, mai ales în Occident, s-a concentrat şi specializat în predicile omiletice şi

Nr. 3; dec. 2013

28

cvasiomiletice ale unor preoţi creştini, dar mai ales în ale unor pastori protestanţi şi neoprotestanţi care au ridicat predica de la amvon la rangul de o mare şi adevărată artă, consolidată mult şi de programele televiziunilor creştine. Evident, aceştia i-au depăşit pe preoţi în măestria de a dezbate subiectele religioase. O spunem cu sinceră părere de rău. Şi România, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, a cunoscut oratori talentaţi, precum au fost Mihail Kogălniceanu, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, savantul Nicolae Iorga, care au rămas în cultura noastră nu numai prin operele lor literare, dar şi prin discursurile prezentate în diferite ocazii, ele având caracter divers, de preferinţă predominând alocuţiunile politice. De la un an la altul, numărul celor de la tribună creştea şi nu puţini erau buni vorbitori. Aceştia începuseră să fie imitaţi şi de alţi intelectuali, îndeosebi de politicieni parlamentari, mai mult sau mai puţin dotaţi, încât I.L. Caragiale s-a simţit obligat să-i ironizeze prin personajele lui de teatru, gen Caţavencu. Sub o formă mai serioasă, asemenea amatori de discursuri au intrat şi în colimatorul marelui critic Titu Maiorescu, care era şi un politician de elită, cu o experienţă în spate de peste 30 de ani. În anul 1902, criticul a publicat cunoscutul articol ”Oratori, retori şi limbuţi”, de fapt, o completare a unui articol mai vechi, din 1873, ”Beţia de cuvinte, studiu de patologie literară”. În articolul despre retori şi limbuţi, Maiorescu stabilea următorul diagnostic: ”Oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. Unul dintre cei mai pasionaţi cunoscători ai scrierilor maioresciene este şi profeorul prahovean Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii judeţene a jud. Prahova ”Nicolae Iorga”, din Ploieşti. El este foarte bine cunoscut nu numai în judeţul lui, ci şi în restul ţării, mai ales pentru faptul că are o rubrică săptămânală televizată, unde ţine discusuri libere şi nu citite după teleprompter. Pe cât de mult îl impresionase categorisirea făcută de Titu Maiorescu pe acest profesor, pe atât de mult dumnealui s-a temut toată viaţa să nu intre în categoria limbuţilor care vorbesc mult şi spun puţine. Nu am să relatez aici despre poetul, criticul literar, scriitorul, moderatorul, crainicul tv şi de radio, comentatorul pe teme lingvistice sau analistul politic în presa locală şi centrală Nicolae Boaru, nici despre funcţia

lui de fost director de licee ori de actual director al uneia dintre marile biblioteci din ţară, pusă bine la punct de talentul său de lider coordonator, ci voi aminti câteva cuvinte despre performanţele sale retorice, fie în faţa camerelor televiziunii, ale microfoanelor de radio, fie expuse direct, în faţa unui public totdeauna numeros. Nu ştim dacă profesorul s-a ”antrenat” ca Demostene la ţărmurile mării, de a ajuns să intre în categoria oratorilor, dar ştim că totdeauna publicul îl caută, îl apreciază şi că rămâne fascinat de fiecare dată când îl ascultă. Fără îndoială, pentru a ajunge aici, era nevoie de studii de specialitate (profesorul drd. Nicolae Boaru, n. 28-12-1949, la Ploieşti, a terminat liceul local ”Mihai Viteazul”, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie Română-Franceză); neîndoios, era nevoie şi de o incontestabilă înzestrare genetică, altfel spus, de talent nativ, dar unul din marele lui secrete (şi îmi cer scuze că i-l dau în vileag), este şi un caiet gros de notiţe, un fel de ”mic atelier”, de care nu se desparte niciodată, şi în care dumnealui îşi notează la tot pasul pleiade de idei scânteietoare, citate din autori geniali şi din puzderia de cărţi pe care le devorează (şi, slavă Domnului, că are de unde, pe alese!), face programări, schiţe şi planuri complexe etc. La mijloc este, deci, vorba de eforturi non-stop, de o muncă continuă, fiindcă profesorul N. Boaru a fost todeauna foarte activ. Nu o dată, între două telefoane, l-am văzut dictând secretarei prefeţele unor cărţi scrise de tineri debutanţi pe care îi încuraja să se lanseze. Alteori pleacă să scormonească prin arhivele din străinătate, de unde vine totdeauna cu ceva nou. Aşa se nasc discursurile lui fascinante, cu adevărat pline de vrajă, pe varii criterii valorice şi estetice, despre scriitorii cărora le prezintă cărţile la lansare, despre etimonuri lingvistice, despre originea unor neologisme şi arhaisme, despre comparaţii cu literatura universală, despre adâncimile sensurilor semantice şi filosofice ale unor clasici ai filosofiei ş.a.m.d. Uneori, aceste observaţii briliante devin prefeţele a zeci de cărţi pe care le-a binecuvântat cu pana sa. Dinamismul lui este molipsitor. Fiind foarte apreciat, a devenit oaspete de onoare în multe lăcaşuri de cultură din ţară şi din străinătate (Italia, Germania, Franţa, Republica Moldova, unde, la Chişinău, de pildă, a înfiinţat o filială a bibliotecii prahovene, cu donaţii de cărţi care promovează

REVISTA BOGDANIA

29

românismul şi ideea de unire). Deoarece, mai recent, oratorul nostru descifrează din umbre matematica factică a politicii contemporane postdecembriste, atunci cuvântul i se transformă în bisturiu sau în armă cu laser. Să-i ferească Sfântul pe politicienii corupţi, pe şamanii de pe sticlă ori de aiurea, pe păpuşarii electronici adormiţi pe băncile parlamentare, căci toţi ajung să fie pulverizaţi, cu partidul lor cu tot, de şrapnelele mitralierei lingvistice cu care, cu mult har sau cu ironie, îi încondeiază caustic în presă şi televiziune. Aceste victime apar dintr-odată jalnice figuri sinistre în faţa auditoriului de obicei pretenţios: academicieni, savanţi, scriitori consacraţi, profesori, elevi, studenţi, diverşi intelectuali. Preferaţii eroi negativi sunt cei smulşi din fotoliile calde şi moi, unde îşi trăiesc viaţa de dolce far niente, dar care devin, pe loc, forţe obscure abominabile şi parazitare pe spinarea Plaiului Mioritic, impunându-se monitorizarea lor urgentă spre a fi deversate pe convaierul ce-i împinge spre tomberoanele infestate ale istoriei. Autorul discursurilor libere loveşte fără milă în matca corupţiei şi pare a vedea totdeauna dincolo sau dincoace de perdelele de fum ori de cortinele şi catapetesmele oricărei conspiraţii care afectează starea de normalitate a patriei şi etniei noastre. În general, discursurile profesorului, dacă încep printr-un pesimism şi hilarism cu două înţelesuri, au mai totdeauna un final tonic, plin de acalmii încurajatoare, frizând nişte speranţe mai mult sau mai puţin apropiate istoric. Cine se întoarce acasă după ce a ascultat o pledoarie a profesorului-orator Nicolae Boaru, se va gândi momente întregi la conţinutul celor auzite, simţind fără îndoială că acestea i-au îmbogăţit ziua, i-au înnobilat sufletul şi, în concluzie, îşi va promite să-l mai caute, să mai revină şi să-l mai audieze odată, cu proxima prezentare... Şi, din fericire, nu trebuiau să aştepte prea mult, deoarece expunerile oratorului aveau loc aproape săptămânal la Palatul Culturii din Ploieşti, la Radio Contact şi, zilnic, la Antena 1, cu emisiunea ”Povestea vorbei”. Însă pe data de 9 octombrie, 2013 la Ploieşti, ne-a părăsit un mare om, un român de valoare care a dăruit, cu întreaga fiinţă lumină şi dragoste pentru semeni şi România. Dumnezeu să-l odihnească pe prof.-orator Nicolae Boaru.

AFORISME Prof. Univ. Dr. Florentin

SMARANDACHE – Maxime, cugetări despre viaţă

Viaţa este un punct luminos pe spirala timpului, iar moartea poate fi privită ca o proiecţie în infinit... - Nu trăim singuri, ci cu noi înşine. Dacă avem preocupări, ne putem fi suficienţi nouă înşine. - Istoria e scrisă de clasa conducătoare pe umerii clasei de jos. - Istoria e plină de sânge: atâtea bătălii, atâţia morţi. Pentru cine? Pentru ce? Pentru putere şi înavuţire. - Cine afirmă că nu face greşeli nu lucrează probabil în cercetare, sau mai rău: nu lucrează deloc! - V-ajunge din urmă răul ce-aţi făcut, nevoia de a-l împărţi (frăţeşte) cu noi sau a-l arunca în întregime pe seama noastră. - Veni, vidi... fugi! - Banii şi sexul conduc lumea... - Când lucrurile sunt în echilibru, se dezechilibrează. Ca apoi iar să înceapă procesul de reechilibrare. - Femeia te poate face fericit, ori te poate băga în mormânt. - O surpriză te bagă-n priză pe timp de criză. - Uneori suntem trişti din nu ştiu ce motive, alteori veseli din nu ştiu ce motive! - Diferenţa dintre adevăr şi neadevăr este ambiguă. - Emigrantul poartă cu sine ţara în suflet. - Mie-mi plac fetele urâte (fiindcă cele frumoase m-ar înşela cu alţii)! - Fiecare interpretează istoria după propiul interes. - Tembelizorul - maşină de produs minciuni... - În orice societate mass-media este un mijloc de manipulare a opiniei publice într-un procent mai mic sau mai mare.

Nr. 3; dec. 2013

30

- Dacă vorbiţi serios, vă bateţi joc de mine. Dacă nu vorbiţi serios, vă bateţi şi mai rău joc de mine. - Nici nu-ţi şede cum îţi stă. - Nu poţi avea totul niciodată. Ai într-o parte, n-ai în alta. Şi ce ai este temporar. - Cât ai părinţi, mai eşti copil. - Dacă vrei să nu se facă nimic, angajează mulţi şi pe toţi şefi. - Întotdeauna m-am simţit în opoziţie. Parcă e mai poetic şi creativ. - Culmea matematicii: să te culci cu două necunoscute şi să nu rezolvi nici una. - Pentru unii cântă cucu, pentru alţii cucuveaua. - Unu şi cu una fac trei. Doi şi cu doi pot face cinci. - Are o inteligenţăăă... cu totul neieşită din comun. - Întodeauna prezentul a criticat trecutul şi s-a prosternat în faţa viitorului.

Maxime, proverbe, cugetări, despre patrie

Din pumni străini nu te saturi când bei apa. (proverb romanesc)

Viața este un mare dar al naturii, dar adevărata fericire este să faci bine ţării şi poporului tău. Gheorghe Marinescu

Este dulce şi frumos să mori pentru patrie. Horatiu

Fiecare om are o patrie, restul sunt ţări. Octavian Paler

Iubirea aceasta către pământul ţării noastre o păstrăm şi in noi şi în copiii şi în nepoţii noştri, căci noi am învăţat de la părinţii noştri cât de amară şi stearpă e munca făcută în ogorul altuia. Ioan Slavici

La urma urmei, patria este limba. Camilo Jose Cela

Mama, tata şi patria sunt superioare raiului. (proverb bengalez)

Omul fără patrie e privighetoare fără cântec. (proverb rusesc)

Pământul natal e mai scump decât aurul în ţară străină. (proverb mongol)

Patria e o oază în pustiu. Kyab Yingpa

Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor. Tudor Vladimirescu

Patria este pământul care hrănește. Euripide

Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracţiune, ci dintr-o acţiune concreta, de la “pater”, de la “patres”, din părinţi, din moşi-strămoşi. B Ştefanescu-Delavrancea

Sunt lucruri care nu se vor schimba, care nu se pot schimba; ideea de patrie este unul din acestea. F. Brunetiere

Poze inedite Prof. Cristian Petru Bălan, în atelierul său din Glen Ellyn - Chicago, lucrând la bustul lui Mihai Eminescu; fotografiat în spatele machetele în argilă, ale Veronicăi Micle şi Mihai Eminescu, pe care le-a realizat cu multă dragoste şi pe care intenționează să le dăruiască SUA. În anul 2014, artistul şi omul de vastă cultură, Prof. Cristian Petru Bălam, membru titular al ARA şi USR, doreşte să realizeze pentru orașul copilăriei sale, Boldeşti-Scăieni, judeţul Prahova, Statuia Libertății, identică cu cea din New York. Îi urăm sănătate şi mari realizări artistice în continuare. LA MULŢI ANI!

REVISTA BOGDANIA

31

Cristian Petru Bălan

Măreţie

Răpus de păcate, la poalele Tale, Eu cad prăbuşit de poveri sufleteşti. La Tine-mi sfârşesc zigzagata mea cale Şi ce să-Ţi ce oare? Puteri pământeşti? Să-Ţi cer sănătate? Ani lungi de belşug? Să-Ţi cer fericire? O, Doamne, nu-Ţi cer Decât să-mi ridici al păcatelor jug Şi iartă-mă! Iartă-mă ‘nainte să pier… Fereşte-mă, Doamne, de-al ispitelor foc, De glas de sirene, de patimi, de ură, De fapte păgâne, de-al răului joc - Şi fă-mi din Cuvântu-Ţi o tare armură! Puterea şi taina minunilor sfinte Mă-nalţă-n talazuri de slavă şi-avânt, Cu duhul m-apropii de tronu-Ţi fierbinte Şi-aud explodând Universu-ntr-un cânt…

Miracolul Privesc albastrul cer, plin de-nsetare… Cu ochii-i sorb seninul lui de sus; Mă las robit de-ntreaga lui splendoare, Ştiind că-n cer e Împărat Iisus. Eu cred că stelele din bolta-ntreagă, Din şir de galaxii de nesfârşit, Pe câte poate mintea-mi să-nţeleagă, Sunt mici scântei din Trupu-I infinit!

Iisus e Dumnezeu şi-I Creatorul Acestui cosmos unde locuim, Iar pentru noi e-n veci Mântuitorul Şi-i datoria noastră să-L iubim! E drept, Iisus Hristos se află-n ceruri Şi-L vom vedea la vremea de apoi, Dar de-L chemăm, pe arşiţă sau geruri, Cu cer cu tot, va coborî în noi ! Bolnav, stă Cerbul Carpatin și zace Bolnav, stă Cerbul Carpatin și zace Printre răzleții brazi din codrul defrișat El geme-ncet având priviri posace Și nu mai este-n codru împărat. Prin văi, hăitașii-l caută și zbiară Urcând printre hățișuri să-l găsească; Se simte-adulmecat de orice fiară Și știe că toți vor să-l căsăpească... Ridică-te, podoabă a naturii! Ridică-te, fă-ți arcuri omoplații! Ca să le sfarmi la dușmani colții urii, Umple-ți cu cer arterele, plămânii, Prăvale-n coarne peste ei Carpații, Și-atunci, din somn, se vor trezi românii !

Cerbul Carpatin realizat recent de Prof. C. P. Bălan

POEZIE

Nr. 3; dec. 2013

32

Vasile POPOVICI Requiém pentru limba română Săracă limbă-a gintei nobile latine, ce cu sadism te-au ciopârţit, te-au schilodit cei snobi, cei ce nu ştiu iubi, nici te-au iubit; câţi te mai caligrafiază cu aldine!? Nu seminţii păgâne, tribale, te-au proscris; nărozii, tâmpii te-au strivit, analfabeţii, adulatorii, agramaţii, incon-ştienţii, - un fratricid, cum Cain pe Abel l-a ucis. Si cauţi printre pricini, cui găseşti o vină căzutului hilar în desuetudine? deştepţii n-au luat vreo atitudine să te imunizeze, să rămâi latină. Un requiém nu pentru morţi, ci pentru vii şi-o rugă pentru voi ce mai sunteţi români: vă fie milă şi respect pentru străbuni şi pentru templul-grai al sfintei Românii!

Dor de Basarabia

Cu gândul pururi peste Prutul sfânt, Bătăi de inimi simt nesincopate, Chemându-mă la soră şi la frate Cu dor ce nu încape în cuvânt.

Ne-ntinde mâna Prutul Ne leagă de istorii vechi, cu ţărmuri ne desparte, revarsă Prutul peste maluri doruri de surate; în curgerea lui sfântă punem lacrimi prea sărate; suntem atâta de aproape, şi-atâta de departe!

Tot zvârcolul ţi l-ai purtat printre atâtea drame, ţi-au exilat feciorii în ţinuturi de siberii; de-atâtea deportări, de-atâtea sângerări mă sperii şi-i plin eterul de atâtea plânsete de mame. Mi te-au legat mişei satanici fără milă, - înlănţuită ca un Prometeu pe stâncă, şi câtă răstignire vei purta, cât încă? şi cât vei mai răbda batjocură şi silă? Va fi şi-o judecată de apoi pentru mişei şi vor pleca în tartar cu aviz de-acreditare; la pieptul ei matern ne-o strânge România Mare ca dup-o lungă despărţire de copiii ei.

Maria Crocy

Viziune

Lumina-și înfingea privirea temelie – mănăstire, ani și ani să cauți o fereastră, să-l vezi pe Dumnezeu ajuns schelet, cum fulgerul în nori se-mbracă medidație asupra cărnii, echivalent modern asupra unui dans. A… da! Am mai văzut Lumina cu trupu-i moale cum se-tindea un zeu înecat în veșnicie nimeni nu-și mai încăpea-n fire, anemeii visătoare, descopereau omul înțepenit sub unghii un mister.

REVISTA BOGDANIA

33

Gheorghe Stroia LIMBA NOASTRĂ Limba noastră cea română - Rai mergând cu noi de mână, Munţi şi ape, şi pământuri, Calde zări din patru vânturi. Şi pustiu, şi oază vie, Suflet de român ce-nvie Patria ce-n veci nu moare - Cânt de paseri călătoare. Iarbă grasă ce foşneşte Limba ce ne îngereşte, Crucea moşului străbun - Ritmul inimii de-alun. Voci de pene şi condeie Înmuiate-n curcubeie - Foc ce scânteie ades Glasul lumii cel ales. Glasul dulce-al mamei mele Îngânând poveşti cu Iele Şi cu zmei înaripaţi - Basmul cu trei împăraţi. Doina cea duios născută Peste suflete crescută Şi-aşternută jaj pieirii - Haină albă mântuirii. Limba cea cu turle multe Clopote de vânt s-asculte, Peste ceru-n rugăciune - Lumină şi-nchinăciune. Voievozi în catedrale - Domnului cu osanale - Ridicând pe-acest pământ Nemurirea din cuvânt.

Limba noastră cea română - Rai mergând cu noi de mână, Limba noastră cea română - Maică nouă, maică bună! Alexandru Florin Ţene Glorie Limbii Române Mi-e dat să-mi rostesc gândurile să visez în Limba Română, fiecare cuvânt un fagure, ca mierea luminii în degetarul macilor, ca vârsta arborilor în cercuri, în fiecare din ele trudeşte un străbun, veghează o baladă. Patria Limbii Române e Istoria acestor plaiuri păscute de Mioriţa, modelate de doine şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit cu grijă la izvoarele dorului. Ea nu poate fi mutată, cum nu se poate înstrăina fântâna de izvoare. Am spart coaja de nucă a cuvântului şi peste înţelesuri am dat de bine , dulci ca mierea,de ducă şi ură, avea gust de zgură dar şi de păcat, simţeam eminesciană vibraţie, înţelepciunea lui Pann din gură în gură era în sămânţa gata de germinaţie. Am spart coaja seminţei cuvântului şi-am dat peste altă sămânţă, un alt înţeles, o altă cărare, o altă speranţă, o clanţă pentru o altă, o altă...până rămâne

Nr. 3; dec. 2013

34

măduva Limbii Române. În fiecare cuvânt e un oier, un ţăran care face holda să cânte imnurile acestui pământ scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente ale brazdelor. Rostiţi un cuvânt în limba noastră şi veţi simţi şi gustul mierii şi vânturile veacurilor şi mirosul câmpiilor. Rostiţi un cuvânt în Limba Română şi veţi auzi mângâierile mamei şi vorbele tatei grele ca piatra din temelia casei. Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului şi veţi vedea cum trec cuvintele din hrisoave în versurile eminesciene precum ploaia în rădăcini. Aceasta este eternitatea ei, gloria ei de a fi mereu ca frunzele pe o cetină seculară. Dionisie Duma Ars poetica Îmi învăţam cuvintele să iubească le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată. Le arătam arborii şi pe cele care nu vroiau să foşnească le spânzuram fără milă de ramuri. Până la urmă, cuvintele au trebuit să semene cu mine şi cu lumea.

Poveste sentimentală Pe urmă ne vedem din ce în ce mai des. Eu stăteam la-o margine a orei tu-la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfingeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea unui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput. Ilarion Boca

ODĂ LIMBII ROMÂNE La mulţi ani, frumoasă limbă Ce încânţi o-ntreagă ţată Cu parfumul tău de cetini Şi lumina-ţi milenară. La mulţi ani, frumoasă zână, Jos şi-n sferele cerşti, Pace fiilor luminii Sfintei vetre româneşti. Codrii să-ţi şoptească versul, Munţii către cer să-l cânte, Marea clocotind sub ceţuri Doina noastră s-o frământe. Să ai viitor de aur Sub o stea vestind de bine

REVISTA BOGDANIA

35

Şi când vom pleca în mituri Să ne veşnicim cu tine. La mulţi ani, frumoasă limbă, Maica noastră legendară! Scump tezaur de lumină, La mulţi ani, frumoasă ţară! Graiul meu Graiul meu e graiul mamei, Grai urzit cu cheltuială, Noaptea când torcea fuiorul Din lumina ancestrală. Când sub candela de aur Grijulie mă-nchina, Că n-avea în lume nimeni Pui mai dulce decât ea. Când târziu plecam în vise, Să colind sub stea albastră, Mama mai torcea fuiorul Să-noiască limba noastră. A fost ultima sa jertfă Pentru dreapta temelie, Strânsă-n visul ce zideşte Calea către veşnicie. Doamne, limba mamei mele Azi o duc eu mai departe, Ca în veci să nu se stingă Şi să nu cunoască moarte. ONOR LIMBII ROMÂNE De ziua ta, din lume, Regină fără seamăn A limbilor vorbite din veşnicie-n cer, Ne-ntoarcem la altare, ca-n grijile străbune, Împărtăşind trăirea cu tine în mister. De mii de ani, ca mamă, ne dai mereu lumina Ce-n miezul ei de aur tot românismu-l strânge, Că inima speranţa în limba ta o cântă Cum sufletul aleanul în graiul tău şi-l plânge. Ne-ntoarcem la altare cu tine în potire, Precum strămoşii noştri, prin negura de ani, Să ne trimitem ruga la Tatăl din vecie Şi-n zările albastre credinţa la duşmani. Suntem aici de veacuri, pe piscurile sure,

În legiuirea-ţi sfântă Zalmoxis ne-a fost Tată, El ne-a zidit hotarul uimirilor celeste Şi-ntoarcerea din urmă, din palma Lui ni-i dată. Ne-ntoarcem la Zalmoxis, cărările ni-s grele, Purtăm comori în suflet cum numai munţii poartă Şi cât de 'nalt e cerul şi cât de-ngustă calea, În gândurile noastre speranţa nu-i deşartă. Să mişte ţara toată sub candele de aur, Să tune codrii dacici din temelia lor, Iar tulnicele vremii să duca-n mit simţirea Ce fulgeră de veacuri sublimul tău popor. Spre veşnicia noastră, aprindeţi mii de ruguri, Spre veşnicia limbii, români descoperiţi! Şi să tresalte munţii când dăm onor Reginei Spre slava ei şi-a noastră, de-a pururea uniţi! Eugen EVU Mitopoetica Orfic m-am ascuns în mandre Sub nirvanicul zăbranic... Sfânt Enkomion de tandre Stihuri, verbul meu uranic Verbul- vers înverşunat De verbină-n sus, la Rai... Ca să se adeverească Omenimea îngerească Nici frumosul, nici urâtul Numai îndumnezeitul. Nici ai vieţii, nici ai morţii Nici ai cripto - stigmei sorţii - Prag în sus, ca bolta Porţii. Hermenia oglinzilor Oglinzile care te-au văzut Goală, aburind a sărut, Ca poemele cele insinuante Cu tangente, curbilinii, secante...

Nr. 3; dec. 2013

36

Prin cărţile sublim delirante Cu meandre, cascade şi pante, Şi cu suspendate-n subcuante, Oglinzile, geloase amante... Undeva, cândva, mâine, ieri, Pe asprite de zvâcnet atlazuri, Cu ţărmuri retrase-n dureri Şi luna suind din talazuri Cineva le va pune linţoliu, Zăbranic nirvanic, de doliu Şi mâna aceleia, poate, Cu degete Îngândurate Le va sparge, orbite, pe toate... Marin Moscu Rugă pentru fraţi Trecători înhămaţi la aripa din cer, Zbor şi virtute, liber spre credinţă Topim în inimi racile de fier Şi viaţa oblojim din căi necunoscute. Din piept de lei sar porumbeii albi Şi-n a Lacteii Căi sunt urme suprapuse Unde izvorul pur al celor slabi Este cuvântul Tău, metaforă, Iisuse. De aceea îţi cer rugă trecătorii Prin Marea Piaţă clipocind uman De-atâtea bunătate de mă trec fiorii Sângelui lovind timpan după timpan. Nu-nchidem ochii timpului pierdut, Nu cerem stele veştejind asaltul, Ci semnul bunătăţii modelăm din lut Cum Domnu-a modelat din fulgere înaltul. Ne-nfăşurăm în rugi cu roua primăverii, Cu soarele din deget creator, Grădina Maicii să fie-n sânul ţării Cu flori de rod pentru al meu popor. O rugă pentru fraţi, o rugă, Doamne, Îţi cer sub curcubeu de linişte-n viaţă, Un zâmbet cald sub veşnice icoane Din care să renască orice dimineaţă!

Colind de Crăciun Din înaltul cerului Domnul să vă lumineze, Viaţa să vă poarte-n plinul cu clinchete de-argint, Să vă aducă-mbelşugare şi în strai de sărbătoare Să v-aducă fericire şi speranţe-n nou colind, Moşul treacă cu-a lui sănii pe sub geamuri luminate Să v-aducă pofta vieţii şi-o cupă de sănătate!

Dumitru Buhai

Un curcubeu de soartă…

Prietene, ai început să ai păru-argintiu Și trebuie să-nveți să fii mai fericit! E vremea-nțelepciunii despre care scriu, Ca să-L întâlnești pe Domnul, ca un mântuit. Tinerețea ta a fost un timp verde de vară, Care-a-nceput s-apună ca soarele, spre seară, Dar viața a rămas în clocot și încă e frumoasă, Cântând de fericirea c-ajungi curând Acasă!… Te-apropii cu pași siguri de Raiul dinspre-apus, Pe aripi de credința ce ți le-a-mplantat Isus, Zburând în zilele de-argint spre noul Răsărit Ce-ți va aduce-o Viața nouă, ca dar neprețuit. În zare vezi lumina și-un curcubeu de soartă, Spre care tu te-ndrepți, senin, cu viața plină, Cu-nțelepciunea din anii de-argint, spre noua poartă, Deschisă cu cheia credenței, să intri în odihnă… Pe glia asta, plină de lucruri țesute în fire efemere, În anii de pribegie, pe timpu-nchiriat, ai tot răbdat, Dar ai trecut examenul credenței prin orice încercare,

REVISTA BOGDANIA

37

Căci ai avut în fața Farul salvării: un Frate Înviat! Mai ești un chiriaș de timp, dar tâmplele s-au argintit. Curând vei ajunge în port, cu scopul vieții împlinit. E-un dar ceresc c-ai navigat atâția ani prin viață, Ca să vezi gloria lui Dumnezeu într-o divină Dimineață.

Ionel Marin

Glorie eternă Patriei Române

Numele tău Patrie este scris, Cu litere de aur, pe vecie în… fiinţă, Comoară sfântă, lăsată de bravii Daci, Pentru Templu nemuririi noastre. De aceea Patria-i suflarea tainică, Leagănul copilăriei, zâmbetul părinţilor, Al iubirii şi al speranţelor. Patria-i mireasa din vatra străbună, Dulcele grai strămoşesc, Pasărea albă cu zbor semeţ şi frumos, Din hotar în hotare, văpaia, Ce luminează minunat nesfârşitul din Noi. Este clopotul divin, troiţa de lumină, Cu rănile din trup şi gând, nevindecate, Rostul dar şi sensul vieţii românilor, Candelă sfântă a eternităţii. Patria-i mirarea unui izvor, Cu rădăcini milenare, mereu tinere, Este părticică din trupul lui Hristos, Trecutul, prezentul şi mai ales viitorul. Fraţi români de pretutindeni, Să redeschidem porţile: luminii, Adevărului şi veşnicei armonii.

Ileana Lucia Floran Noi Eu sunt subiectul, metafora, farul care învolburează văzduhul luminându-ți calea. Tu ești predicatul, evadarea mea din cotidian, viața cu care m-ai îmbrăcat învățându-mă s-o trăiesc. Noi suntem palmele care aplaudă călătoria prin tărâmul nesfărșit al dragostei, cele două jumătăți ale unei clepsidre din care nisipul se scurge în cascade înspumate, transformându-se, instantaneu în versuri îmbrăcate în lumină. Descântecele-șoapte ne-ajută să respirăm tridimensional devenind, împreună, adevărați. Pavel Ferghete

Inima întinsă-flacără aprinsă Scriu românească istorică frescă pe palma-inimă întinsă firesc-omenească muşcate-n fereşti ori trandafiri ce ne sângerează prin coroane pe frunţi temple cu vitralii colorate din curcubee de sfinţi-părinţi şi Căi Lactee în spiritul Sfintei Treimi de prospeţimi şi profunzimi cu adânc de înălţimi în cerul limpede din fântâni - corolă de lumini pe bolta acestei lumi de patimi şi carte ce-ţi pune sufletul-inimă în palmă - cugetare maximă -

Nr. 3; dec. 2013

38

când lacrimi, stropi de rouă, ne frig şi ne fac riduri din începuturi care ne cresc din ierburi în urme de paşi, de albatroşi-irişi atârnaţi de tăbliţa pe care scrie: Nu călcaţi iarba! Nu rupeţi florile! şi atenţie! sub tălpi în vaca ce paşte mi-au crescut aripi de lapte mulse din sfinte icoane, de la boii prinşi la plug şi biciuiţi cu biciul din spate răsfrânte cu cercei de busuioc în duminică cu şură ce se frânge-n joc ori în cojoc omorând frigul suflând viscolos caldul sufletesc de pâini în mâinile strânse pumni pentru străini, pentru ogoarele pline de buruieni şi mărăcini, iubire înaltă pentru vrăjmaşii hârăiţi câini de prin vecini cu vulpi viclene la găini şi uli dând rotocol deasupra peste ocol la puii ce înfricaţi se vâr pe sub brusturi ca nişte vulturi pe colţuri de stânci pe care părintele Ion Mărginean - floare de colţ rar mulge lapte-n şuştar - „lacrimi cereşti” în povară de aur, aramă şi argint, învierea unui sfânt dintr-un deschis cristic mormânt, că-i răstignit chiar el de fapte mari, mărgăritar de vin şi prescură pe altar, statui-monumente de spirit în minte, miez de pâine fierbinte, un munte firesc şi inimă întinsă flacără aprinsă în temple cu vitralii colorate de realitate în curcubee de sfinţi părinţi şi Căi Lactee când scriu liric un roman desculţ de etern însă-n simţul dobitocesc prin iesle dobitocească şi omenesc de la sine-ţi grăiesc: m-am născut şi eu ca pruncul Sfânt şi te fericesc prin toate magic şi fantastic ce poftesc să vă pot schimba în sănătate prin propria-mi emoţie heraldică prin hrisoave vechi sistematice în fapte de amploare, mari, prin „şcoala ardeleană” irizate de senzaţie spirituală şi excelenţă, bine înrădăcinată stejar la sat ce se cerne vrednic prin vreme

cu principii de omenire pentru lume, obiective sociale pozitive, că floarea înfloare folositoare sistematice superioare placat de ani pentru plus de ani, ca un măr sau un izvor, lângă drum, dar mai ales şi şi... când din mânecă-i aruncă aşii pe masa-inimă cu intruşii ce i-au distrus albatroşii...

Ion Romanescu

O doină pentru neam şi ţară Cântaţi pe strune de chitară Pentru bărbaţii vechi şi noi Sculptaţi în bronzuri de eroi O doină pentru neam şi ţară. Cântaţi în cor pentru popor Statornic pe acest pământ Nefiind nicicând înfrânt Doină de dor, mângâietor. Cântaţi pe strune de Oituz Pentru acei căzuţi sub glie Vrednici flăcăi români O doină dulce din cobuz. Cântaţi pentru optzeci şi nouă Pentru ţăranii obidiţi Pe glie împroprietăriţi O doină pentru era nouă. Cântaţi la sfinte sărbători Cu dor pentru privatizare Imnul muncii pe ogoare O doină pentru muncitori. Cântaţi pentru veleitari Să ne conducă-n armonie Ca să scăpăm de sărăcie

REVISTA BOGDANIA

39

O doină pentru gospodari. Cântaţi pe strune de vioară Pentru aleşi în Parlament Să ne reprezinte-atent O doină pentru neam şi ţară. Vavila Popovici Obsesie Prea de multe ori te gândesc! Alteori te strig, dar nu mă auzi… Gândesc la viețile visate pe veci îmbrățișate… Uneori parcă-ți simt respirația și neputința de a-mi vorbi. Alteori mă simt străină mie, respirația pare că nu mai este a mea, bătăile inimii - ale altei inimi. Iar tu vii cu chip nimbat în razele unui apus de soare scăldat, și pleci, și iar vii, nu știi nici tu ce vrei, să pleci din nou sau să rămâi… De ai veni să mai trăim viața în doi, precum Pilade şi Oreste prieteni să fim și-mpreună să plecăm! Poate plecarea va fi mai frumoasă, va fi a noastră și nu a fiecăruia dintre noi! Știi prea bine, distanțele mari, sufletul le poate apropia. Fulguraţii Suflete, cunoști toate căile, dar nimic nu spui! Viața de moarte o legi, îngemănate le ții!

*

Veșnic nervoși, forțăm viața, un instrument cu corzi crezând-o, cu dreptul amăgitor de-a o struni. Dar ea se răzbună într-o bună zi.

* Este important să auzim ce se spune. Mai important însă, este să putem auzi ceea ce nu ni se spune.

* Cuvintele născute în versuri se mișcă-n lumea asta și mor. Din când în când cineva le mai amintește.

* Nu toate lucrurile care strălucesc au valoare. De multe ori li se dă sau le dăm chiar noi o falsă strălucire, pentru a ne încânta privirea.

Adrian Păunescu Dacii liberi Noi n-am avut nevoie Să luam adeverinţe Că vieţuim acasă, În patrie la noi, Am fost şi vom rămâne De-a pururi dacii liberi Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. La Sarmisegetuza, La focuri, cu Zamolxe, Şi stelele din ceruri Din sânge ni se rup. Nu ne-au învins romanii Şi-am râs de toţi barbarii Strigând la ei cu steagul Făcut din cap de lup. Această dăm de ştire, De sub pământul nostru, Urmaşilor în care Reinviem acum. Femeile iubindu-şi Să nască dacii liberi

Nr. 3; dec. 2013

40

Spre răzbunarea noastră Pe cel din urmă drum. Numiţi şi ţara noastră Cu numele ei dacic Iubiţi pe nou veniţii După atâţia ani, Dar veşnic ţineţi minte Că peste dacii liberi Au tot călcat invazii Şi altfel de romani. Noi am rămas în glie Şi devenim pădure, Şi devenim recolte, Să vă hrănim pe voi, Şi temelia ţării S-o întărim cu oase Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. Cu tot ce năzăreşte Din firea noastră veche, Dăm Romelor de ştire, Prin ierburi murmurind, Că numai oboseală Ne-a aşezat sub scoarţă, Dar dacă e nevoie Ne vom scula orïcând. MAMĂ ŢARĂ Cu lacrimi ţi-aş scrie, bătrâna mea Ţară, Un cântec făcut dintr-un lut absolut, Copii să-ţi crească, duşmanii să-ţi piară Să fii viitor şi prezent şi trecut. La tine eu vin înainte de luptă, Şi stau în genunchi şi iertare îţi cer Şi lancea îţi jur să-mi rămână neruptă Şi dacă-mi ceri, pentru tine să pier. Ce ochi de lumia, ce ochi ai tu MAMĂ, Pe noi în lumină şi milă ne creşti, Şi vorbele tale curate ne cheamă, Din toate străvechile Ţări Românesti. Eu MAMĂ îţi zic, dar aud că-ti spun ŢARĂ, Cu lacrima-ţi scriu neştirbit jurământ: Lumina din ochii tăi buni să mă doară Oricât s-o-ntâmpla să trăiesc pe pământ.

Şi cum să te dau pentru alta pe lume? Comerţ cum să fac cu un deal de strămoşi? Al tău sunt eu ŢARĂ, cu fapte şi nume Ca-n colţ de batistă pe steag să mă coşi. Dă-mi pietre să car, dă-mi pe limbă ţărâna, În oase răstoarnă-mi fiertură de stea, Acoperă-mi ochii şi taie-mi o mână, Al tău sunt de-a pururi, tu, MAMĂ a mea. C-a fost adevăr sau vis sau reclamă De mic am aflat un cuvânt, Dumnezeu. Al LUI feminin îi eşti tu, ŢARĂ MAMĂ, Puterea supremă a tot ce-i mai bun. Iubire deplină şi fără condiţii Nu-ţi dau dacă-mi dai, ci-s al tău fiindcă sunt, Prin mine datori îţi sunt încă sciţii, MAMĂ, tu, ŢARĂ, CUVÂNTULE SFÂNT !

Emil Botta Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită, prin pereţii odăii te văd ca prin sită, şi te-aud chemandu-mă ca din alta planetă şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă. E posibil, e posibil oare să nu pot muri, să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi, să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe, să te zăresc în somn de la o mie de leghe ? Dar e posibil, întunecatul meu iubit, să mă auzi cântând chiar când voi fi murit, să mă vezi aeve în cereasca oglindă şi în parul meu stele să se stingă şi să se aprindă. Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece, dacă dragostea mea ca un frig o să te sece, dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi

REVISTA BOGDANIA

41

aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi. Din volumul " Intunecatul april ", 1937 Dumitru Pricop Prinţul Poate că-n stele de demult m-am prins aşa cum Vrancea în baladă pinii i-a-ngemănat cu perlele luminii în lacrima păstorului învins… Din boarea cui servim de veacuri dorul? Ce văi adânci ne-au îmbrăcat în munţi? Ce oameni tineri pier în cei cărunţi gândind înalt trecutul, viitorul… Sunt un popor! Vau celui ce desfide alcătuirea mea de prinţ vrâncean trudind în sclavul măreţiei sale… Am stele-n ochi, iar lutul pe sandale vă dovedeşte cât de pământean cu suflet nasc şi Sfincşi şi Piramide Ultima căprioară Mi s-a lăsat un munte moştenire dar l-am pierdut la jocuri de noroc o dată cu veşmântul alb de mire şi numele din care mă invoc. A mai rămas în munte-o căprioară nespus de graţioasă şi de vie care ştia ce mult o să mă doară această nenumită nebunie. Din ochii ei, cu lacrimile-n stele din când în când trimite, frunze, tei, să odihnească ceasurile grele pierdutului prin lumea de pigmei.

Constantin Ghiniţă

Trimite furtuna Iubito Ridică-ţi ancora din amăgitoare nisipuri Este atâta Semn în apele noastre Ce curg spre izvor Nu pleca precum o pasăre frântă Nu pleca înainte de a coborî de pe Munte înainte de a te jertfi ca pe o Ană In zidul peste care vom sări în Lumină Nu lăsa să se stingă focul Nu coborî prea devreme noaptea Peste sâni-ţi cotropiţi de îngeri de lapte Trimite doar furtuna şi e de-ajuns Furtuna ce mă va scoate din lutul durerii Din lutul durerii să plec în care am naufragiat de o vreme

E-atâta lacrimă

Pe unde umbli Domnul meu pribeag Ce alte locuri mai frămânţi de zor ? Sunt munţi de ani şi iată-mă moşneag De când Te caut, Doamne, şi mi-e dor Cuvântul sapă-n mine lungi tranşee e-atâta lacrimă în sufletu-mi izvor şi-n Poarta înspre tine nici o cheie şi nici o urmă de-Naintetrecător dar nu-i aşa că ultima durere îmi curăţă aripa pentru zbor de-mi vine-aşa în minte o părere

că fericit la culme o să mor?

Eu locuiesc un timp ce nu-i al meu

Eu locuiesc la marginea Cetăţii La marginea ce curge-n univers Acolo-ncep să crească muguri cărţii

Nr. 3; dec. 2013

42

De unde fur în zori câte un vers. Eu locuiesc un timp ce nu-i al meu Un loc de încercare permanentă Unde s-a plictisit şi Dumnezeu De lumea asta oarbă şi absentă. Eu locuiesc un foc ce nu se stinge În nopţi târzii cu uşile deschise Tot aşteptând cu sufletul în sânge Să se-ntrupeze Semnele ascunse. Poate prea m-am îndoit

Poate Prea-târziu eu vin la Tine, Poate prea bolnav şi prea supus, Peste tot se strigă nepătruns în mine Te-a făcut atent, Acolo, Sus. Poate prea fricos am stat la pândă, Poate prea m-am îndoit şi-am întrebat, Poate prea sărac şi prea flămândă mi-a fost viaţa pusă la mezat. Poate multe n-am făcut din cele care Pe nisipul nestatornic Tu m-ai strâns Poate n-am ştiut ce sărbătoare Mă sfinţeşte-n fiecare plâns. Poate nu-i de ajuns pentru tristeţe Poate, Doamne, încă se mai poate Să devin Cel-fără-bătrâneţe Şi să cred că-s Cel-fără-de-moarte. Prof. Dumitru Buhai BUCURIA MÂNTUIRII Motto: „Iert și eliberez trecutu-mi cu Iubire și-mi umplu sufletul cu Bucurie și Fericire!

Mă rog mereu și azi, ca-n orice zi, lui Dumnezeu, ca fericirea-n mine-ntruna Bucurie să-nflorească; albă ca și crinu-nmiresmat scăldat în razele de soare și ca o sfințită lacrimă divină-n lumina îngerească, Mereu lui Dumnezeu cu bucuria-n mine cea mai mare, mă rog ca Fericirea sfântă-n suflet să-mi rodească! Fac rugăciuni de mulțumiri și azi lui Dumnezeu, pentru ca vița vieții mele să fie doar un rod curat, ca și dar primit pe cale de lumină de la Împărat, ca să am în vasul meu de lut întotdeauna-ncredințarea că optimismu-mi umple cu voie bună viața și cărarea! Mă rog ca dragostea-mi din suflet să dea roadele cerești, aici, în locurile unde sunt acum, în forme pământești… Mă rog lui Dumnezeu să-mi umple viața cu Duh Sfânt,ca să am bucuria Fericirii-n pribegia-mi pe pământ și să port în suflet surâsul din raze de soare cu lumini, în viața mea de călător, în casa de lut, printre străini… Ca un pui de porumbel în coaja de ou, mă rog lui Dumnezeu, ca să fiu gata de plecare, când ziua hărăzită va sosi în zare… Mă rog ca mirabila sămânță să aducă roade-n sufletul meu și-n credința sfântă să fie ancorate, ca să le am la decolare, din lumea de tină-n cea de lumină-n Raiul în sărbătoare… Pân-atunci încă, în acest trup de lut, luminat în Bucurie, Mă rog lui Dumnezeu să mă inspire în proză și-n poezie… Îi mulțumesc, pentru Fericirea de-o viață, lui Dumnezeu!…

REVISTA BOGDANIA

43

Danciu Catrina

Mama Sărut mâna mamă bună Dumnezeu să-mi te ţină Să fii mamă în putere, Să treci peste orice durere. Cine are mamă dulce, N-are grija cui o duce. Cine n-are mamă dragă, Inima-i parcă oarbă Dacă-i fi mamă o floare, Te-aş ţine la cingătoare. Aş totul din mine, măicuţă Să te văd mereu în viaţă.

Un vis Copilaşii mei, Întorceţi-vă faţa la noi. Am ajuns la anii grei Şi greu ne luptăm cu ei. Astă noapte v-am visat, Voi cu avionul, zburaţi, Şi degrabă în ţară veneaţi… M-am trezit din somn, agitat Doamne, ce s-a întâmplat? Doar în vis, dragii mei copii, Trişti s-au arătat!

EPIGRAME

Ion Romanescu

Stele în plus

Pretins aviator sadea, La bar s-a afumat niţel, "Tăria" ce-o servise - avea Mai multe "stele" decât el!

De ziua mea

Mi-au urat, mi-au semănat, Mi-au zis să trăiesc mereu Însă, după ce-au plecat, Mi-au zis şi de... Dumnezeu.

Cu gândul la pensie

Am muncit cinstit toţi anii, Fără să mă mai gândesc Că nu mi-or ajunge banii Nici să mor... nici să trăiesc.

Baie la bloc

Apa-i călduţă, nu e caldă, Iar şefii de la R. A. M. o scaldă: Deşi-i călduţă n-au habar Că frige doar... la buzunar.

Unui nesinţit

Se laudă norocosul C-a-nvăţat carte de mic Dar n-a-nvăţat păcătosul Despre bunul-simţ…nimic Brad de Crăciun Dorit-am să-l împodobesc Însă mi-a spus sărăcia Că iarna multe se scumpesc Şi nu-mi ajunge…simbria Muza mea O zână fermecătoare Care-mi şopteşte ca să scriu Epigrame de valoare Până n-ajung…geniu pustiu

Nr. 3; dec. 2013

44

Măsură

Totdeauna am s-accept În discuţie măsura, Că şi prostu-i om deştept: Până când... deschide gura!

Unei blonde

De-I văd părul, blond tezaur, Pân-la umeri strălucind, Zic: “Păcat de-atâta aur Să se schimbe în argint” Necaz scriitoricesc Ca epigramist de azi Mă confrunt cu un necaz: N- am milioane acum Ca să public un volum.

Prof. Petre Valea

Ce-i epigrama?

Vers mieros, Lovește-n dos. Și adesea te răsfață Cu ideile pe față!

Domnului prof. Ion Croitoru la lansarea cărții ,,Restanțe cu cântec’’

Asemeni unui croitor, Croiește vorbele cu spor. Dar croitorul cu prestanțe, La femei are restanțe!

Unui soldat tanchist gurmand

Tot băgând la ramazan Faci burta cât un colan. De atât consum copile, Tancul nu stă pe șenile!

Domnului prof. D-tru Barău la lansarea volumului ,,Casa umbrelor”

Asemeni muntelui Rarău, E domnul profesor Barău.

Doar prin Casa umbrelor, Aduce omagiu muzelor.

La statuia lui Ovidiu, la Constanța

Deportat c-avea talent, Suferita pe moment. Dar iubind și stirpea dacă, Monument ştiu să-și facă.

Constantin Toma

Unuia care a împlinit o sută de ani

A împlinit un centenar Dar cum inflaţia-i în floare Se-ntreabă omul cu amar: - Mai are suta vreo valoare?

Sponsorului unui concurs de epigrame

La concursuri eu bag seama Că ţi-ai pus în joc averea De îţi place epigrama Mie-mi place premierea.

Unui cerşetor

Miluindu-l dai o sută Să-şi ia o pâine adică Şi aşa prânzul îl mută La bufet cu una mică.

Unui taximetrist

În taxi de te-ai urcat Să nu îţi pară bizar Neavând un aparat Taxează …la buzunar.

Fidelitate faţă de şef

Deşi la muncă-i debutant Şi are leafă foarte bună Colegul meu e muzicant… Îi cântă şefului în strună.

REVISTA BOGDANIA

45

Proză

Adrian-Nicolae Popescu

Povestea de la marginea satului

Poate că ar fi fost frumos ca şi povestea lor să începă cu „A fost odată…ca niciodată…”, la fel ca mai toate poveştile spuse celor mici, ghemuiţi sub plapumă în nopţile geroase, când pleoapele grele, lipindu-se uşor una de cealaltă ţin ferecat pe tărâmul viselor, finalul mult aşteptat…

Ar fi vrut şi ei, ca mai toţi copiii să aibă parte de mângâierea caldă şi de sărutul părintesc pe frunte, după ce-şi spuneau rugăciunea de seară; ori măcar să audă începutul oricărui basm atunci când puneau capul pe pernă…însă fără milă, soarta vru să le fure copilăria, punând hotare multe între părinţi şi copii… Un preţ mult prea mare pentru a avea un acoperiş deasupra capului.

Locuiau la oraş, într-un cartier muncitoresc, la etajul patru al unui bloc din beton construit pentru cei ce lucrau la fabricile din zonă. Orice ploaie mai puternică se strecura prin tavanul dormitorului lor, umplând de fiecare dată ligheanul roşu din tablă, în care se spălau rufele. De multe ori părinţii lucrau în schimbul de noapte, amândoi copiii fiind nevoiţi să-şi poarte singuri de grijă… singuri îşi stingeau lumina înainte de culcare, singuri îşi făceau temele, singuri păşeau spre şcoală…două chipuri triste, ţinându-se de mână…Prea puţini ştiau chiar şi cum îi cheamă. Un coleg de clasă o poreclise „Stropinela”; purta o pereche de ghete largi, primite de la o verişoară mai mare, stropindu-şi pantalonii şi ghiozdanul din spate atunci când păşea pe aleile umede şi pline de noroi dintre blocuri.

Celui mic copiii îi spuneau „Albăstrel”; avea mai tot timpul degetele pătate cu cerneală.

Cu oarece răutate, un băiat de an mai mare îi crăpase stiloul, izbindu-l de peretele şcolii.

Zi de zi căutau să facă mai uşor traiul în familia lor…fetiţa se ocupa de curăţenie şi de spălatul vaselor; învăţăse chiar să prepare mâncăruri mai uşor de gătit. Băiatul ducea gunoiul la tomberon şi cumpăra pâine proaspătă şi lapte atunci când venea maşina de aprovizionare. Înduioşaţi şi conştienţi de efortul lor, părinţii îi răsplăteau duminica - singura zi în care erau împreună toţi patru - cu o prăjitură şi o răcoritoare la cofetăria din colţul străzii.

Norii negri începură însă să se arate deasupra zorilor; iar necazurile se iveau treptat în viaţa întregului cartier. Fabricile începură să se închidă, oamenii rămâneau fără serviciu; banii abia ajungeau de pe o zi pe alta. Lucra doar tatăl, un singur salariu nu putea acoperi nevoile întregii familii. În scurt timp se închisese şi fabrica de mobilă, rămânând fără slujbă până la ultimul muncitor.

Acea noapte în care, dincolo de uşa dormitorului îşi auzeau părinţii plângând, discutând până spre dimineaţă despre ce vor face şi cum se vor descurca mai departe avea să le schimbe viaţa. Nemaiavând nici măcar bani pentru chirie fuseseră nevoiţi să apuce drumul străinătăţii. Hotărâră la fel ca mulţi alţii ca ei să-şi lase copiii în grija bunicilor, până când, cu banii agonisiţi să poată să-şi construiască sau să-şi cumpere o casă a lor, fără a avea grijă că oricând pot fi daţi afară.

Fără să ştie când, se treziră dintr-odată la o margine de sat, într-o căsuţă mică, dar primitoare aşezată în fundul unei curţi mari, cu o livadă largă, plină de meri şi cireşi înfloriţi, departe de gălăgia şi forfota oraşului. Fără televizor, fără frigider sau aragaz, fără chiuvetă, doar cu o fântână cu apă rece lângă poartă ...Aveau în plus câteva găini, doi miei şi o vacă blândă de la care beau în fiecare dimineaţă câte o cană cu lapte proaspăt muls. O bunică mărunţică, cu chip blând avea să le fie mamă şi tată deopotrivă, până când părinţii lor aveau să se întoarcă din ţări străine. Îşi făcură peste vară câţiva prieteni; copiii de la sat li erau mai bucuroşi să-i cunoască decât cei din cartier. Văzându-i curioşi şi dornici să afle mai multe despre ei, fetiţa şi băiatul le destăinuiră până şi numele cu care îi strigau copiii de la oraş. Aşa îi strigau şi ceilalţi vecini; încet – încet începură să-i cunoască toţi din sat. Cu fiece zi care trecea,

Nr. 3; dec. 2013

46

copiii se simţeau tot mai plini de viaţă; se jucau, râdeau, cântau – dorul de părinţii care munceau departe de ei era parcă mai uşor de suportat.

Vara trecu repede şi sosi şi mijlocul lunii septembrie...Şcoala începu, amândoi învăţau foarte bine. Se trezeau dis-de-dimineaţă şi după ce se spălau, mâncau şi se îmbrăcau îşi luau ghiozdanul în spinare şi aşteptau cuminţi în faţa porţii. Era cale lungă până la şcoală; aşa că urcau în autobuzul care pornea din satul vecin şi traversa şi satul lor în drumul către oraş. Copiii încercau să îşi ajute şi bunica, aşa cum puteau ei mai bine făcând trebuşoară după mărimea lor. Băiatul aducea lemne în casă, pentru foc, iar fata aducea apă şi da de mâncare la vacă, la miei şi la păsări, adunând în fiecare seară şi ouăle de peste zi. Ai lor se bucurau tare de asemenea veşti, atunci când primeau scrisoare din ţară.

Căzuse şi prima zăpadă, nopţile erau din ce în ce mai lungi şi zilele tot mai scurte. Gerul de afară ardea lemnele din sobă; aşa că în fiecare sâmbătă umpleau tinda casei, ca să ajungă pentru căldură şi pentru gătit pe toată săptămâna. Înfofoliţi până în gât, cu fular, căciulă şi mănuşi groase din lână, împletite de bunica lor cei doi copii croiau cărări prin nămeţii mari până la poartă şi până la grajd. Badea Gheorghe, vecinul de peste drum îi ajuta să mute zăpada din faţa porţii ca să poată ieşi în drum, către staţia de autobuz. Duminica, după amiază mergeau la săniat, pe dealul de la marginea satului. Se adunau cu mic, cu mare…copii, părinţi, babe şi moşnegi ieşiţi ca să-şi mai dezmorţească încheieturile. Chiuituri şi strigăte până apunea soarele, mulţi dintre ei uzi leoarcă, până la piele. Acasă, îi aştepta un ceai fierbinte şi o plapumă groasă care scoteau răceala din trupurile lor până a doua zi.

Nu răsărise soarele, iar bunica deja îşi mângâia nepoţii pe faţă ca să deschidă ochii. Începea o nouă săptămână, trebuiau să meargă la şcoală. Deseori le spunea că ei doi sunt „cei mai luminaţi” copii din sat; trebuiau să se trezească cu noaptea-n cap ca să nu piardă autobuzul care oprea în fiecare dimineaţă la oră fixă în faţa porţii lor. Culegea rând pe rând toată suflarea de pe drum; cei mai darnici cu somnul fiind nevoiţi să păşească mai apăsat, ca să ajungă înainte de a se face prezenţa.

Văzându-le somnul dulce care parcă nu mai voia să plece, femeia îi ciupi uşor de nas, căutându-le sub pleoape sfârşitul viselor.

- Haideţi, dragii mei…trebuie să vă ridicaţi din pat…, spuse bătrâna, încercând pentru a doua oară să le facă dimineaţa mai plăcută. Este un pui de ger afară, de crapă pietrele! Astă-noapte a fost lună plină, iar la geam sunt deja flori de gheaţă.

- Încă puţin, te rugăm…încercă fetiţa să-şi înduplece bunica.

- Da, încă puţin…să văd dacă prind peştele ăsta, se auzi de sub plapumă un glas somnoros, fără vlagă.

- Bine, prinde-l atunci …şi strânge apoi undiţa mai repede, dacă nu vrei să mergi pe jos…zâmbi îngăduitoare femeia, umplându-le căniţele cu lapte proaspăt.

După vreo cinci minute peştele era în cârlig, iar cei doi copiii îşi făcură într-un sfârşit curaj să vadă dacă apa din fântână este prea rece pentru obrajii lor. Băură laptele, schimbară apoi pijamalele cu hainele curate, pregătite şi aranjate de cu seară, îşi luară ghetele în picioare şi ieşiră zgribuliţi pe uşa casei, spre staţia de autobuz. Zăpada scârţâia sub încălţările lor, strălucind în lumina lunii care se ducea uşor la culcare, după deal, învelindu-se încet cu pilota pufoasă de zăpadă aşternută peste culmi. Cuprinşi de frumuseţea dimineţii, cei doi copii uitară de frigul de afară, realizând într-un târziu că maşina ce-i ducea către şcoală nu sosise.

Privind în depărtare, zăriră o umbră ce se apropia anevoios pe alba uliţă a satului. Un bărbăt încotoşmănat, dădea din pedale cu greu la bicicleta care mai mult aluneca decât înainta.

- Staţi degeaba, nu mai vine! M-a rugat şoferul să le zic la toţi, ca să nu aştepte...A îngheţat motorul, n-a pornit în dimineaţa asta. Au fost azi noapte sub treizeci de grade…Eu am luat ce am putut ca să ajung la serviciu!...spuse omul, continuându-şi obosit drumul spre oraş.

Vorbele bărbatului îi neliniştiră pe copii. Trebuiau să ajungă la şcoală neapărat…Peste câteva zile începea vacanţa de Crăciun, iar ei mai aveau încă de pregătit serbarea cu obiceiurile sărbătorilor de iarnă. Încă nu terminaseră de repetat colindele şi urăturile…aşa că începură să se gândească şi să caute o soluţie. Peste drum, badea Gheorghe deretica prin grajd

REVISTA BOGDANIA

47

cu treburile de dimineaţă: rânea, dădea de mâncare şi adăpa animalele. Văzându-l fetiţa se lumină dintr-o dată…

- Hai cu mine!, spuse ea bucuroasă, luându-şi fratele de mână.

- Unde mergem?..., întrebă el nedumerit.

- Ştiu cum o să ajungem la şcoală. Hai c-o să vezi!..., zâmbi ea misterios.

Trecură pe partea cealaltă a uliţei. Când se apropiară de casă, câinele începu să latre tare, sărind în lanţ, , anunţându-şi stăpânul că cineva are treabă cu el. Cu mirare, bărbatul se apropie de poartă, să vadă cine îi tulbura liniştea gospodăriei la ivirea zorilor.

- Marş, Fulga! Taci şi treci înapoi în cuşcă, că scoli tot satul!

Căţeaua se supusese, înţelegând parcă tot ce-i poruncise omul şi se linişti. - Da’ cine-mi stinghereşte aşa de

dimineaţă paznicul casei? ..., întrebă el, nezărind pe nimeni dincolo de înălţimea porţilor.

- Noi, bade Gheorghe, vecinii matale de peste drum…glăsui speriată fata.

- Aaa, voi eraţi…zise el, dumirindu-se în cele din urmă. Hai, intraţi în ogradă, nu vă fie teamă, că de-acuma e cuminte. Nu face nimica, numa’ că trebuie să-şi câştige cumva mâncarea pe ziua asta…, spuse zâmbind omul, arătând spre cuşca animalului. Da’ ia, lămuriţi-mă…ce treabă aveţi voi cu mine pe frigul ăsta?

- Bade Gheorghe, uite de ce te necăjim! Aşteptam autobuzul, ca în fiecare dimineaţă. Şi cum stam noi şi îngheţam la picioare, de peste deal, din satul vecin venea pe uliţa satului un om pe bicicletă. A oprit să-şi tragă sufletul şi a zis că l-a rugat şoferul să spună oamenilor că a îngheţat motorul maşinii de la gerul de astă-noapte şi nu o poate porni. Aşa că noi ne-am gândit că matale ne-ai putea ajuta să ajungem la şcoală şi am venit să te rugăm să înhami caii la sanie şi să ne fii astăzi şofer de autobuz.

La auzul unei aşa rugăminţi, bărbatul începu să râdă în hohote.

- Bine, vă duc eu…spuse el după ce se mai potoli oarecum din râs. Mai trebuie să le scot paiele de aşternut dintre „cauciucuri”, să aşez peste ei „frânele” din piele, cu canaci roşii şi să le pun „claxoanele” la gât. După asta ne urcăm cu toţi şi plecăm…bun aşa?...glumi badea Gheorghe, continuând să râdă cu poftă.

- Bun! Da’ trebuie să cumpărăm şi bilete?..., răspunseră ei cu isteţime, intrând în jocul bărbatului.

Din vale, inundând oraşul cu lumina sa, soarele începu să-şi ridice razele, fără să cuteze a încălzi zăpada. Porniră la drum, pe uliţa satului, cu clinchete de zurgălăi către locul unde îi aştepta în fiecare dimineaţă un alt clinchet ce îi chema în bancă, descoperindu-le zi de zi noi comori de învăţătură. Grei, mari de un înalt de om, negri ca pana corbului cei doi cai nechezau bucuroşi că fuseseră scoşi din adăpost, scoţând aburi pe nări, asemeni fumului ce se ridica drept pe hornurile acoperişurilor înzăpezite, semn că satul începea să se dezmorţească.

- Uite, răsare soarele!..., zise băiatul cu bucurie, arătând cu mâna în direcţia zorilor. O să fie cald azi!..., spuse el plin de speranţă, îngheţat încă la picioare.

- Soarele ăsta nu încălzeşte! Muşcă! Ăsta-i soare cu dinţi!..., spuse badea Gheorghe, încercând să-i mai domolească bucuria, fără să-l dezamăgească.

- Gata, am priceput!..., se lumină copilul. Săptămâna trecută, noaptea pe cer strălucea doar o jumătate de lună. Înseamnă că soarele cu dinţi a mâncat cealaltă bucată!..., găsi el explicaţia şi răspunsul final, la gândurile şi întrebările ce-l frământaseră atâta timp; stârnind alte hohote de râs, chiar şi surorii lui mai mari.

În drumul lor către şcoală adunară toată suflarea zgribulită ce aştepta pe la porţi; fete şi băieţi, mai mari sau mai mici urcaseră rând pe rând în sanie, până când aceasta se umplu. Văzând sania plină ochi de copii, fetiţa nu stătu mult pe gânduri şi îi spusese omului:

Nr. 3; dec. 2013

48

- Bade Gheorghe, nu mai încape nimeni şi până la şcoală încă mai e drum. Uite şi matale cum aşteaptă şi ceilalţi, săracii de ei, să ajungă la şcoală…Dacă am mai lega încă o sanie ca să nu rămână nici unul în urmă pe aşa un ger?

- Draga de tine, mică şi îngheţată…da’ cu inima caldă. Se vede că tinereţea ascute şi mintea…la asta mă gândeam şi eu: cum e de făcut ca să culegem toţi înfriguraţii de pe drum? Hai să-l rugăm pe fratele meu, Vasile să scoată şi el sania şi caii…

- Şi badea Ion…are şi el sanie şi cai…, am mers cu el la moară acu’ două săptămâni, că ni s-a terminat făina din cămară…Mai mare dragul să vezi pe uliţa mare a satului, şase armăsari înhămaţi la trei sănii pline de copii în drum către şcoală.

- Prrr, băieţii mei!..., îşi struni badea Gheorghe caii. I-auziţi, mai primiţi alţi patru să tragă alături de voi?

Părând parcă a-l înţelege, caii scuturară din cap, zvântându-şi coama. Ajuns în faţa casei fratelui său, omul se dădu jos din sanie, lăsându-şi bidivii preţ de câteva clipe să mai prindă putere şi, punând mâinile pâlnie la gură, strigă cât putu el de tare, scoţându-i din case pe cei doi vecini. După ce schimbară câteva vorbe, bărbaţii deschiseră larg porţile şi înhămară toţi cei şase cai, legând în urma lor, asemeni unei garnituri de tren, cele trei sănii, care urmau să poarte copiii satului către învăţătură.

În cancelaria profesorilor domnea liniştea…o linişte grea, apăsătoare ce scrijelea o urmă de tristeţe pe feţele dascălilor, care încercau să găsească un răspuns la întârzierea copiilor la ore. Suflând peste gheaţa groasă de pe geam, făcuseră un ochi prin care să poată privi în faţa şcolii, cu speranţă în suflete că vor auzi în cele din urmă sunetul motorului autobuzului galben ce urma să oprească în staţia de dincolo de drum.

- Se pare că nu mai soseşte…, zise oftând profesorul de muzică. Nu am terminat de repetat colindele de Crăciun, iar serbarea este peste câteva zile…Mai trebuie încă de muncit…

- Cine ştie? Ori s-a defectat, ori n-a putut să pornească motorul pe aşa un frig de puternic. Sau poate nu a putut urca dealul şi s-a împotmolit în vreun şanţ...

- Eu m-am apucat să corectez lucrările de control. Văd că au învăţat…am pus note mari, iar subiectele n-au fost de loc uşoare…Nu ştiu la celelalte materii, dar matematica văd că le place.

- Sunt cuminţi…cu dragoste de carte. Or să ajungă oameni de ispravă, iar dintre ei câţiva se vor ridica şi ne vor face cinste cu reuşita lor mai departe…, spuse cu mândrie în suflet directorul şcolii…O clipă! Ascultaţi! Parcă se aude gălăgie dinspre uliţa mare…Domnule învăţător, uitaţi-vă, vă rog pe geam…vedeţi, ce se întâmplă?

- Veniţi cu toţii, repede! Haideţi! O să aveţi ce povesti şi acum…şi peste ani!..., zise învăţătorul, potolindu-şi cu greu bucuria, stârnind curiozitatea tuturor.

Dinspre vale, răvăşind zăpada şi răscolind liniştea satului împietrit de frigul iernii, cu zarvă mare, zornăit de zurgălăi şi chiote de veselie se apropia trenul de sănii, scoţând pe la porţi, în asprimea dimineţii oamenii din casele lor.

Ajunşi la capătul drumului, badea Gheorghe struni bine caii, oprind uşor, cu grijă.. Biruiţi de ascuţimea gerului, copiii săriră jos, îngrămădindu-se pe uşa şcolii către sălile de clasă care le ofereau căldură din prea-plinul lor. Luându-şi paltonul, punându-şi fularul la gât directorul şcolii coborî să se asigure că totul este bine şi să discute cu omul care adusese copiii satului la porţile cunoaşterii.

- Bună dimineaţa. Da’ ce minunăţie de grozăvie mai este şi asta, bade Gheorghe?

- ‘Neaţa bună, dom’director…, răspunse omul trăgându-şi şi el sufletul, după ce stăpânise cu greu caii, atâta drum. Păi, n-a pornit autobuzul…ştiţi, gerul de azi-noapte a îngheţat motorul. Cineva trebuia să aducă copiii la şcoală, nu? Mai ales

REVISTA BOGDANIA

49

că îndată e serbarea de Crăciun, aşa am înţeles!

- Aşa este…şi prin mine îţi mulţumesc toţi dascălii din şcoală. Ai gândit-o bine!

- Păi staţi aşa, că mintea luminată a fost a altcuiva…Cineva şi-a dorit cu adevărat să fie şi azi în bancă, punând la pământ tăria frigului.

- Cum aşa? - Noroc de vecina mea, fetiţa din

capătul satului…E adevărată vorba aceea: „nevoia te învaţă”. Greutăţile pentru ea au început mai de demult, încă de astă primăvară…

- Îmi vorbeşti de cei doi fraţi, veniţi de la oraş şi care sunt în grijă bunicii…nu?

- Da, domnule director…greu la toţi, da’ parcă la ei e mai greu….Amu’ vă zic sănătate, că tre’ să împart caii şi săniile înapoi la oameni…, îşi luă rămas bun zâmbind badea Gheorghe.

Aşteptaţi cu drag în clasă de dascălii lor, copiii începeau să uite de frigul ce trecuse dincolo de haine şi ghete, dezmorţindu-se treptat şi intrând uşor în ritmul normal al unei zile de şcoală. Dragostea de carte le fusese răsplătită în recreaţia mare; auzind de cele întâmplate femeia de serviciu, care locuia peste drum de şcoală îi bucură prin căldura unui ceai fierbinte, fugărind orice răceală ce încerca să pună stăpânire peste sârguinţa şi devotamentul lor.

Odată cu frumoasa serbare de Crăciun, căzu lacătul pe uşa şcolii, deschizând porţile mult aşteptatei vacanţe de iarnă…Ca mai în toate casele, sărbătorile trecură liniştit, pline de căldură, dragoste şi cadouri…Într-o căsuţă mică, un băieţel şi o fetiţă se bucurau de pachetul primit din străinătate, desfăcând cadourile cu haine, dulciuri şi jucării. Cu lacrimi în ochi, strângând la piept o poză, încercau să îşi imagineze sărbătorile de iarnă scăldate în dragostea şi mângâierea părinţilor, ce nu puteau fi alături de ei. Picuri grei cădeau din streaşina casei, anunţând sfârşitul iernii. Îmbrăcând haine de sărbătoare, primăvara aştepta sosirea rând pe rând a vestitorilor săi. Ghioceii şi brânduşele scoaseră primii capul de sub plapuma albă de zăpadă; colţul ierbii mijise, berzele se aşezau pe locurile mai înalte, iar rândunelele îşi reparau

cuibul regăsit sub streaşina casei. Treptat, întreaga natură se revigora din amorţeala iernii. Cei doi copiii erau la fel de sârguincioşi şi silitori când era vorba despre învăţătură. După ce-şi făceau temele şi îşi ajutau bunica prin gospodărie, ieşeau cu mieii la păscut pe toloaca satului, unde se jucau împreună cu ceilalţi de seama lor. Fără ştire, se scuturase floarea cireşului, iar roadele lui pârguiau sub căldura razelor sfârşitului de mai.

Şcoala era pe sfârşite; predaseră deja manualele, iar ultimul sunet al clopoţelului anunţa adunarea în curtea şcolii pentru festivitatea de închidere a anului şcolar. Părinţi, profesori, învăţători, elevii, multe flori, emoţii şi premii ce aşteptau să-i cunoască pe cei merituoşi. Erau strigaţi în ordinea claselor, cei mai buni elevi la învăţătură. Şi băiatul şi fata fuseseră răsplătiţi cu premiul întâi. Primiseră diplomă şi cărţi de citit pe timpul vacanţei de vară. Lacrimile de bucurie se amestecau cu cele de mâhnire a sufletului; tristeţea că nu era nimeni lângă ei în aceste clipe făcea să pălească strălucirea momentului aşteptat în fiecare an.

- Iar acum, la finalul festivităţii de premiere, înainte de a vă ura o vacanţă plăcută, plină de bucurii, dar în care să nu uitaţi şi de lectura cărţilor, aş vrea să-mi permiteţi să mai acord din partea colectivului de cadre didactice al şcolii noastre un premiu special, pe care l-aş numi „Premiul pentru cel mai descurcăreţ elev”. Acest premiu se acordă elevei care, în noaptea geroasă în care autobuzul ce aducea elevii la şcoală nu a mai sosit, înţepenit de gerul iernii a găsit soluţia de a veni la şcoală, învingând frigul de afară; adunând totodată din faţa porţilor toţi elevii de pe uliţa mare a satului, urcându-în trei sănii trase de şase armăsari puternici.

Nici nu apucă să termine bine cele ce avea de spus domnul director, că întreaga adunare începu să aplaude îndelung, strigând numele fetei…Emoţionată, tremurând din toate încheieturile, păşi timidă prin culoarul făcut de colegii ei ca să-şi ridice diploma şi premiul – alte cărţi ce abia aşteptau să fie răsfoite…

Singuri, cu coroniţe de flori pe creştet, păşind pe uliţa mare, în drumul lor către

Nr. 3; dec. 2013

50

marginea satului; o feţiţă împreună cu fratele său mai mic, cărau anevoios, o plasă plină de cărţi şi diplome, oprindu-se din când în când să-şi mai tragă sufletul.

- Nu vă este poftă de o prăjitură şi o răcoritoare la cofetăria din colţ?..., se auzi o voce în urma lor.

Un fior îi străfulgeră, făcând să scape din mâini plasa cea grea, rod al sârguinţei lor de peste an. Nu-şi puteau crede urechilor cele auzite! Era prea frumos să fie adevărat! Întoarseră capul şi găsiră în spatele lor zâmbind, cu ochii plin de lacrimi cele două chipuri dragi pe care ultima oară le văzuseră în poza strânsă la piept, primită în pachetul cu cadouri de Crăciun. Căzură în genunchi, în colbul uliţei, cuprinzându-se unul pe celălalt şi izbucniră toţi patru într-un hohot de plâns, descătuşat de bucuria imensă a revederii, o bucurie sugrumată atât timp de distanţe şi hotare nemăsurate. Suntem mândri de voi! Nici nu ştiţi cât de mult înseamnă să vă găsim bine, câtă linişte în suflete ne aduce faptul că sunteţi ascultători şi că iubiţi şcoala şi învăţătura. Mergem deci, ca pe vremuri?

- Daaa!..., spuseră ei în cor, cu ochii strălucind, plini de viaţă.

O umbră de tristeţe încolţi din nou în inima lor: Staţi mai mult sau trebuie să vă întoarceţi repede?

- Doar şapte zile, atât ne-au dat voie patronii să ne luăm concediu. Dar hai să facem în săptămâna asta, tot ce credeţi că aţi vrea să facem împreună în toată vacanţa de vară, ce ziceţi?...propuse tatăl, readucând strălucirea în ochii copiilor. Deci, cum este povestea cu cei şase cai şi cele trei sănii?

- Pe uliţa satului, păşeau ţinându-se strâns de mână doi copii, frate şi soră, împreună cu părinţii lor în drumul către oraş; cu chipurile senine, pline de lumină, povestind întâmplări nepovestite până atunci, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc doar pentru ei, recunoscându-şi vina pentru clipele furate, încercând parcă să-şi repare cumva greşeala: „A fost odată…şi niciodată…”

Miruna Ştefana BELEA

Premiul I, secţiunea proză la Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, 15 iunie 2013

Este studentă anul III la Universitatea din Manchester. Este din Târgovişte, membră a Clubului Literar „Altfel”. Pentru creaţiile sale a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, pentru poezie, proză, eseu şi traduceri. Dispariție (III) - Triburile Mbuti au, așadar, în ciuda sărăciei și a epidemiilor nu rare, o spiritualitate aparte, datorată unor valori care se bazează pe o permanentă colaborare, în opoziție cu competiția specifică occidentului. De la jocurile copilăriei până la ritualul de înmormântare există o… Da, domnișoara Mănoiu? - Dar există și o autoritate care îi forțează, desigur. -? -De exemplu, așa cum spunea C. T., inițierea lor în societate se face printr-un ritual mult mai dur decât stagiul militar, să zicem, acolo… Studenții dădeau semne de nerăbdare. (Asta o să-mi ia locul, gândea profesorul surâzător.) Întrerupse: -Extindem discuția prea mult, colegii dumitale exprimă tacit nevoia de o pauză. Dacă vrei să elaborezi ora următoare… (și-a adus aminte că nu va mai fi ora următoare și a vrut, pentru o clipă să o lase moartă, însă frica inexplicabilă că Mănoiu i-ar putea citi gândurile și ar crede că nu o ajută de frică să nu îi ia locul îl făcu să se răzgândească). Eh, nu chiar ora următoare, dar ca să te lămurești de ce educația se face pe cale spirituală în triburile Africii, poți să iei de la bibliotecă niște cărți…adică nu, că nu sunt la bibliotecă. Îți dau eu, le am…ooof, nu le am la mine, ți le aduc (și-a adus aminte că nu se mai întoarce)… sau vii tu la mine acasă și le iei altă dată. Sala, care până atunci o bombănise

REVISTA BOGDANIA

51

încetișor pe Mănoiu, poreclită și ”prelungitoarea”, datorită talentului ei de a pune întrebări profesorilor la nesfârșit, prelungind mereu cursurile, amuți. Studenții ascultau înmărmuriți la propunerea deloc lipsită de apropo a profesorului, despre care, deși nu știau prea multe, își făcuseră o părere bună. Era un bătrân tobă de carte, dar foarte obositor, a cărui agitație se putea citi în ochii verzi spălăcit, mereu parcă injectați, care se mișcau cu repeziciune spre fiecare dintre ei, în timp ce explica, recomanda, arăta pe flipchart, prezenta .ppturi cu poze din tinerețea lui petrecută în Africa și Asia, îngropată în cercetări antropologice. Scria pe tablă cu o viteză nemaipomenită, se umplea de praf de cretă cât ai clipi din ochi, avea ticul nervos de a-și da bretonul des și alb de pe frunte la fiecare câteva secunde. În acest timp, profesorul, legănându-se pe scaunul său masiv, cu o mână sprijinită pe spătar, îi privea aparent absent, cu o curiozitate ascunsă, dar nu prea intensă. Reacția lor îi era necesară numai din punct de vedere antropologic, nu-i păsa ce credeau despre el, mai ales acum. Un grup de băieți din dreapta, mai cârcotași, rânjeau sprijiniți cu coatele pe masă, fără să spună nimic. Pe fețele lor se citea nerăbdarea de a fugi într-un bar, în habitatul lor natural unde își puteau bârfi cu încredere profesorul, apoi colegii și colegele, facultatea și țara, concluzionând la plecare, într-un mod cât se poate de serios și de matur, că ”uite, de-aia nu mai merge nimic”. Lângă ei, un techie neatent, care, fără să observe că s-a întâmplat ceva oarecum ieșit din comun pentru restul grupei, butona absorbit la un telefon, altul decât cel plasat tactic pe masă și, desigur, altul decât cel din buzunar. Asta făcea neîncetat de la începutul cursului și probabil că asta avea să facă și la examen. Două rânduri mai jos, niște gâsculițe mereu puse la punct în ceea ce privește vestimentația, dar niciodată pregătite să se angajeze într-o conversație pe teme antropologice, chicoteau imatur și își dădeau coate, arătând semnificativ spre Mănoiu, ca și

cum ar spune: ”Știam eu!”. În sfârșit, în colțul din stânga jos, gemenele lipsite de cărți, caiete și idei personale, intrate la cu taxă, dar foarte dornice să treacă la buget de pe semestrul al doilea, sufocând-o din această cauză pe singura studentă ”adevărată” din grupă. Precaute, din grija de a nu o supăra pe colega lor de nădejde de la care își copiau mereu temele, nu păstrau pe față nicio expresie. Și, în imediata lor apropiere, Mănoiu, palidă ca de obicei, cu ochi mari și vivace, care, parcă imitându-și profesorul, studia cu un aer pasiv reacțiile celorlalți. În spatele tuturor, în ultima bancă din dreptul ușii- Alexandru Grosu, cu un aer distrat pe fața lui dură, rectangulară. Victor Mihalache se ridică alene, bătrânește, făcu un semn cu mâna spre studenți, sugerându-le că sunt liberi. Deîndată ce se goli sala, luă toate materialele aranjate pe masă și le băgă la repezeală într-o pungă de cadouri uriașă, care până atunci stătuse împachetată într-una din cărți. Se îndreptă de spate și plecă sprințar spre biroul său, iar cine l-ar fi văzut în acel moment ar fi considerat cel puțin bizară atitudinea lui, din moment ce cu câteva minute înainte se ridicase cu aerul că avea tot timpul din lume. După ce ieși din sală laolaltă cu studenții gălăgioși, Alexandru Grosu își făcu gura pungă și scoase un fluierat prelung, aproape imperceptibil, ca un oftat din rărunchi. Buzele lui subțiri de tot, care se mișcau aproape încontinuu fără să spună niciodată mai nimic ( fiindcă, în fond, proprietarul lor era un om foarte duhos și taciturn) rosteau parcă un descântec de demult. Sau cel puțin asta ar fi spus oricine care nu ar fi făcut mai întâi cunoștință cu scepticismul profesorului de biologie, un om care își petrecuse ultimii douăzeci de ani din viață încercând să le dovedească celorlaltor amici (le-aș fi spus prieteni dacă el ar fi fost în stare să lege prietenii) ai săi, mai ales celor de tipul profesorului de antropologie, că toată umanitatea, filosofia și credința lor șed în meme (după cum se exprimase odată Violeta Grosu, într-un mod foarte enervant pentru soțul ei).

Nr. 3; dec. 2013

52

Alexandru Grosu dădea impresia că pentru el nu exista nimic altceva înafara unor centri nervoși care produc reacții menite a schimba stările de- impropriu spus- spirit ale ființelor vii și probabil că discuțiile despre spiritualitate pe care încerca să le țină Victor Mihalache cu studenții (de fapt, predici în pustiu, ca ale noastre, ca ale tuturor, ar fi comentat Violeta Grosu) l-ar fi revoltat pe biolog, dacă nu ar fi fost preocupat de cu totul alte aspecte ale seminarului ținut de amicul său. Mergând cătrănit printre studenți, necunoscut în facultatea lui Mihalache, Alexandru Grosu nu făcea impresie. Cu umerii lăsați, cu fața posacă, încadrată și mai pătrățos de părul răzleț și cam neîngrijit, mestecând mereu din buze a șoaptă, profesorul lăsa impresia unui bărbat sever și ușor apatic, dus pe gânduri. Dar când vorbi reuși să sperie un întreg coridor cu vocea grea, foarte rezonatoare: -Alo, da? Își dădu seama că, pentru a mia oară, ar trebui să încerce să vorbească din gât. Rezonatorii lui nazali erau parcă furați de la zeii legendari. -Da, șopti, cu buzele uimitor de subțiri. Da, eu am zis să ne vedem la 6 diseară la Rococo. Da, Da… Păi, da, de ce să nu ne vedem, sunt patru luni… Da, bine, mi-a dat și mie telefon să-mi spună că nu poate….E? Ce proiect de lege? Vezi că trebuie să mai stăm și noi de vorbă?…Auzi, dar Mihalache vine?… Mihalache, profesorul de antropologie!…Hai, sună-l tu, te rog, da? Că eu mă grăbesc acasă….Da, facem nuntă, da! Majoritatea au confirmat deja prezența… *** Ocoli facultatea îngândurat, până în parcare, unde își căută distrat mașina. Un golf alb și spațios, pe al cărui scaun din față se tolăni în așteptare. Studenții treceau cârduri cârduri prin fața mașinii sale, fără să bage de seamă că pornise motorul și voia să plece de acolo. Victor Mihalache așteptă răbdător, cu un zâmbet ironic pe buze. ”De ce nu pricep copilașii ăștia că nu e nevoie să traverseze parcarea pentru a ajunge în corpul facultății? Decât să vii prin spate, să sari rondul cu flori, să îți înfigi pantofii adânc în

pietrișul grunțuros, ai putea foarte bine să intri prin față, scutind mult timp și efort. Eh, vechi dileme!” oftă persiflator în momentul în care se scurse tot cârdul de studenți. Îi sună telefonul. Fu invitat diseară la șase, la Rococo. Pentru ce? Păi, nu era mare lucru. Să mai stea și ei de vorbă, că nu se mai înâlniseră de luni de zile. Venea și Gore, de la CEC și Marin, și Terec… și Terec? Da, nu mai preda în provincie, se mutase la un liceu în București. Așa, da, mai venea și ăsta… biologul. De fapt, el convocase întâlnirea. Îl interesa în mod deosebit proiectul de lege referitor la modificările salariale ale profesorilor. El îl pusese pe avocat să-i dea telefon și lui Mihalache. Dar ce păcat! Profesorul avea meditație tocmai astă seară. Cum așa, ce meditație mai e și aia de la antropologie? Păi, da, la antropologie, cu un copil care mergea să dea interviu la Oxford și avea nevoie. Atunci să rămână pe altă dată, dar era totuși păcat să nu fi auzit chiar din gura avocatului proiectul de lege. Doar îl privea! Că uite Grosu câte afaceri are și tot se preocupă de salariu (de fapt, Grosu nu avea decât o afacere schiopătândă cu imobiliare, dar așa le place oamenilor să exagereze). În fine, puse telefonul pe scaunul din stânga și, cu motorul pornit, fără să plece, începu să reflecteze la această bizară convocare din partea colegului Grosu, care ultima dată plecase din mijlocul întrunirii, bosumflat tocmai pe el, pe Mihalache, pentru faptul că nu îi crezuse teoria de ”zid în spatele unei perdele numită moarte”, iar acum invoca un motiv atât de pueril doar pentru a se întâlni din nou cu tot cu el, omul față de care nu avea nici un fel de (re)sentiment. Probabil că dacă prodecanul nu l-ar fi atenționat cu flashuri că locul de parcare i se cuvine, iar asta cât mai grabnic, Victor Mihalache ar fi stat absent, cu motorul pornit, până când ar fi găsit adevăratul motiv al întâlnirii.* * Așadar, dacă cititorul gândește că ar trebui găsit un vinovat pentru fatidicul deznodământ, culpabilul ar trebui să fie prodecanul Facultății de Jurnalism, nicidecum naratorul.

REVISTA BOGDANIA

53

*** -…Și așa am mers aproape jumătate din drum de la Timișoara până la București, cu capul scos pe geam în aerul ăla într-un fel tropical, umed și înăbușitor, care îmi bătea aspru în față de fiecare dată când trenul mergea mai repede. Parcă mă regăsisem din nou mică, de vreo 10 ani, imaginându-mi că o să-mi iau o mătură și o să zbor cu ea sus-sus și o să trăiesc aceeași senzație ca asta, a trenului… simțeam cum vântul îmi înnoadă părul fără să mă tragă de el și mă gândeam ce bine ar fi fost pentru el să se facă coafeză. Îmi alergau ochii în mii de nuanțe de verde cât timp am traversat pădurea… și, ca fiecare om lipsit de imaginație, mă gândeam prozaic la cât de norocoasă sunt că pot să văd atâtea cu ochii mei… -De fapt, nu prea poți. Vezi numai culori. Dacă ai vedea infra-roșul în spatele roșului și undele radio în spatele infra-roșului și ultra-violetul, razele X, gama… -Și așa am ajuns la București, cu capul scos pe geam, deși trecusem demult de copaci, chiar și de groapa de gunoi a orașului… iar când s-a oprit trenul parcă tot nu îmi venea să iau bagajul și să cobor. Am stat așa, cu părul înnodat de vânt, până când mi s-a spus să liberez culoarul. -Să nu te fi văzut vreun student. -Da, ce să spun, că m-ar și recunoaște dacă m-ar vedea, la cât de des trec pe la cursuri… Știi câți am avut astăzi, dintre ăștia de la jurnalism? Alexandru Grosu nu știa, nici nu-l prea interesa. Fenomenul era mult prea banal să fie luat în seamă și chiar nu înțelegea de ce soția lui nu se obișnuise încă să predice în pustiu. Se ridică de la masă, goli restul de spaghete din farfurie în castronul câinelui, aruncă zgomotos vasul în chiuvetă. Special să n-audă câți studenți avusese Violeta Grosu la curs. Cu toate precauțiile, prinse totuși involuntar un fragment de văicăreală până să iasă din bucătărie: Ăstora trebuie să le dai o semiotică să se spele cu ea pe cap la propriu …! Dar ea s-o fi spălat pe cap? La cât praf trebuie să fi luat azi noapte în trenul acela jegos…de ce nu

a venit la cușetă?- era un aspect simplu care totuși îl nedumirea pe biolog. În fine, luă telefonul și se uită la ceas: se apropia de șase seara. Îl sună pe avocat să-i spună că nu mai poate veni la Rococo, intervenise ceva cu nunta. Da, măi, Marcel, cu nunta. Da, păcat că nu știu și eu de lege, poate îmi trimiți vești pe Victor, pe Mihalache, da… cum nu vine? Hai, fugi de-aici cu meditația! Ee, bine, cum vrea. Da, îmi pare tare rău, dar sigur ne vedem până-n nuntă! Deci așa cu Mihalache. Așa! Acum era rândul nunții. Profesorul luă planul pus la vedere de nevastă-sa, chiar pe masa din sufragerie, care îi amintea în fiecare zi de chinul organizării a vreo sută de cunoștințe, în funcție de diverse aspecte sociale și financiare, la mesele de la nunta fiului său. Violeta se grăbi și ea să se așeze pe canapea, lângă soțul ei și să privească meditativă la schema de pe masă. -Am zis că îi punem pe ai tăi de la Pitești la o masă: tanti Geta cu fi-sa, apoi clanul Toma și Mateeștii la o masă de nouă… -Nu merge, n-are cum, Mateeștii oricum sunt îngropați în datorii, dacă vin or să dea ca dar ori un bibelou, ori o sumă considerată rușinoasă de clanul Toma, or să se simtă prost și… -Hai, Alex, că nu se uită nimeni în plic… -Dacă nu alegeau cuscrii plicurile alea transparente și cu numele persoanelor gravate pe ele, să fie puse în loc de etichete la masă, poate chiar nu se uita nimeni… -Hai mai bine să vedem unde-l punem pe decan… dar nu la masa de lângă ușă, e cam înghesuit, acolo stau verii tăi… -Verii mei, normal! - Și cu maica Mia de la mine, dacă vrea să vină, na! Iar pe Victor Mihalache îl pui la masa prietenilor, nu la colegi, în ciuda …a ce a fost atunci la Rococo. -Victor nu mai vine. Și nu, nu ne-am certat iar, doar că s-a hotărât să nu mai vină. -Ți-a spus ție asta? -Am înțeles. El e un om care dă de înțeles. Desigur, Sfatul a durat vreo două ore (fiindcă profesoara era obosită, nu mai dormise de când a

Nr. 3; dec. 2013

54

plecat la conferință la Timișoara) fără vreun rezultat vizibil, doar o ciondăneală că uite, cuscrii au fost mereu înaintea noastră cu pregătirile, ne pomenim că ajung oamenii la masă și nu știm unde să-i așezăm, măi, Alex… Violeta se aruncă în pat cu fața în jos și rămase așa până dimineață. Iar soțul ei, întins pe spate lângă ea, se gândea la profesorul de antropologie. Așa cum era atunci, îmbrăcat, putea foarte bine să se ducă pe la el. Și gata, în secunda următoare chiar se va ridica și va porni într-acolo. Secunda cealaltă, ba nu, ailaltă… se trezi împrospătat complet în dimineața următoare. Cu siguranță astăzi aveau să termine aranjamentele de nuntă. *** Nu dură mult până să ajungă acasă. Coborî din mașină, intră pe ușa blocului cu același pas sprinten și ușor grăbit cu care plecase de la cursuri, sări câte două trepte deodată până la etajul I și cât ai clipi din ochi învârti cheia în ușa maronie , masivă, a apartamentului său. Acasă era altfel, era axis mundi și totuși Victor- îi putem spune Victor, ca toată lumea care intră în casa lui- nu își lăsă pic de răgaz. A scos cărțile din punga de cadouri. Le-a luat la mână: ”Introducere în antropologie”, ”Antropologie socială”… nu nu nu… a, uite, ” Ciclul uman”. Abia acum se opri și ochii lui tulburi se deschiseră mari de tot și perfect rotunzi, de un verde străveziu, așa cum se întâmpla de fiecare dată când se gândea la ea. ”I-ar fi plăcut să citească studiul ăsta despre viață. Ar fi zis <<Parcă ești tu în Africa, punând sub lupă firea umană. Brr!>> Așa era ea, fricoasă de tot: de boli, de avioane, de criminali în serie… și a murit la 37 de ani, în cel mai stupid accident posibil.” Îi privi poza mare, înrămată și așezată pe unul din rafturile bibliotecii uriașe care făcea înconjurul sufrageriei. Nu din melancolie, nici de dor- trecuse prea mult timp să o mai regrete- ci din aceeași curiozitate pe care i-o stârnise mereu, datorită căreia intrase în vorbă cu ea și o luase de nevastă.

Era, într-adevăr, ceva curios la femeia mignonă din fotografie. Sprijinită de colțul unei stânci, cu valurile translucide ca fundal perfect pentru a-i forma conturul, Florina Mihalache privea molcom spre aparatul de fotografiat cu ochii ei nuanțați în maroniu deschis. Puloverul bleumarin, mult prea larg, o acoperea ca o rochie hippie, iar părul sârmos, des și greu, scurt până la umeri, îi încadra chipul pătrățos și nelipsit de o oarecare duritate, așa încât părea și mai mică decât ar fi fost în realitate. Cu obrajii proeminenți, gura mare, cu buze la fel de pătrățoase ca maxilarul, nu părea deloc frumoasă, dar se putea ghici în ea ceva deosebit, din fruntea lată și din sprincenele lungi și depărtate. Părea o școlăriță răutăcioasă și în același timp neobișnuită, păstrând o mare putere de expresivitate care, deși nu avea nimic mistic, continua să îl fascineze în permanență pe Victor. El reușise să scrie lucrări monumentale despre trăsăturile și caracterul celor mai ciudați primitivi, dar soția lui rămânea mereu o figură ”curioasă”, care, fără să ascundă nimic, păstra cu naturalețe o caracteristică rămasă fără nume. Da, era într-adevăr o femeie care s-ar fi interesat de ”Ciclul uman”, o carte despre cursul simplu și firesc ai traiului, pe care îl urmează toti cei din triburile africane, împăcați cu ei înșiși, fără să-și întrebări sceptice ori controversate. După ce termină sortarea cărților aduse de la facultate în ”bune” și ”rele”, profesorul se apucă să cotrobăie prin bibliotecă. Mai întâi, liberă o secțiune a unui raft, cea mai vizibilă din sufragerie : oricui ar fi pășit din holul de la intrare în casă, i-ar fi fost imposibil să nu remarce colțul respectiv. Apoi, luă vrac mai multe șiruri de cărți și din sufragerie și din alte camere și le trânti în mijlocul camerei. După ce repetă selecția de ”bune și ”rele”, le luă pe cele bune și le puse pe raftul liberat. Procesul fu anevoios : urmând reguli stabilite de la bun început, Victor nu se putea totuși decide care ar fi cele mai potrivite să ocupe raftul, în ciuda faptului că puteau încăpea acolo duzini bune de volume. Într-un final, se hotărî să le așeze pe mai

REVISTA BOGDANIA

55

multe șiruri, să le înghesuie și deasupra celor așezate deja și nu mai lăsă decât un spațiu în care fotografia Florinei a încăput perfect. A doua zi de dimineață, după ce dădu două telefoane în zadar, Alexandru Grosu intră calm și fără să sune înainte pe ușa descuiată a apartamentului aparținând lui Victor Mihalache. Știa, dar nu știa ce și mai ales de ce. Nu schimbase nimic de când biologul intrase ultima oară în casă, înafară de un raft înțesat cu zeci de cărți și portretul Florinei Mihalache, spijinit tocmai acolo. Conferențiarul se apropie de raft cu același pas calm, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Era lăsat un bilet ieșind din una din cărțile puse culcat peste cele verticale. Îl trase de acolo, să poate vedea ce scrie. Patru cuvinte : ”Domnișoarei Mănoiu. Inclusiv portretul.” Îl puse la loc, apoi dădu un tur casei. Nici urmă de Victor. Ieși pe aceeași ușă neîncuiată, cu cheia pe dinăuntru.

Crăciunul în jurul lumii

Clinchet vesel de clopoţei, brazi împodobiţi cu ghirlande de nestemate, Moşi darnici, bucate alese. Toate fac parte din atmosfera Sărbătorilor de iarnă. Chiar dacă modul de celebrare, datele şi tradiţiile variază, spiritul Crăciunului rămâne în toată lumea la fel.

ISRAEL - PELERINI ÎN ŢARA SFÂNTĂ...

De Crăciun, Ţara Sfântă este plină de pelerini care vin să celebreze naşterea lui Iisus. La

Bethleem, centrul festivităţilor de Crăciun este Bazilica Nativităţii, despre care se crede că a fost

construită chiar pe locul ieslei unde s-a născut pruncul Iisus, marcat cu o stea de argint.

În Ajun, în cadrul unei procesiuni, efigia Sfântului Copil este dusă în biserică, apoi este oficiată slujba religioasă. Creştinii din Bethleem îşi vopsesc pe uşile caselor, cu vopsea roşie, câte o cruce, simbolizând atât credinţa creştină, cât şi

naşterea Mântuitorului. Pe un stâlp montat în piaţa centrală este aşezată o stea uriaşă, care pluteşte parcă deasupra oraşului ca exact acum... 2.000 de ani.

AUSTRIA VÂSC ADUCĂTOR DE NOROC

În Austria, cete de copii străbat străzile, colindând pe la ferestre. Deşi Crăciunul este celebrat acasă, cu mese festive şi cadouri, Piaţa de Crăciun din Viena este atracţia principală a Sărbătorilor.

În Austria, una dintre tradiţii păstrată şi acum este ca elevii să monteze, în şcoli sau în biserici, piese despre naşterea Mântuitorului.

În vechime se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei, dar în prezent se preferă costumele.

Un alt obicei vechi este acela de a agăţa ciorapi de şemineu, în aşteptarea cadourilor, iar în casă se atârnă vâsc, despre care se spune că are puteri magice şi aduce noroc, alungând totodată spiritele rele.

RUSIA ALBĂ-CA-ZĂPADA,ASISTENTA

MOŞULUI

În Rusia, Moş Crăciun („Babuşka”) este însoţit de Albă-ca-Zăpada („Snegurocika”), iar copiii primesc prăjituri şi jucării, la loc de cinste aflându-se setul de păpuşi „Matrioska”.

Nr. 3; dec. 2013

56

ISLANDA CARTOFI PENTRU CEI RĂI

În Islanda vin 13 Moş Crăciuni. Cu 13 zile înainte de Crăciun, primul Moş coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi pune dulciuri în ghetuţele copiilor când aceştia dorm.

Dacă au fost cuminţi, micuţii primesc dulciuri, mandarine şi lozuri în plic, iar dacă au fost răi sunt recompensaţi cu un cartof.

A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oraş, şi tot aşa până la 25 decembrie, când primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, urmând ca pe 26 cel de-al doilea să facă la fel, şi tot aşa până la 6 ianuarie.

Ziua de 6 ianuarie este numită şi „Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun, pentru că în această zi ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

ELVEŢIA PARADA RIDICHILOR LUMINATE

În Elveţia, încă din anul 1775, Moş Crăciun are întotdeauna misiunea de a aduce şi pomul de Crăciun în casele oamenilor. O altă tradiţie a elveţienilor este „Parada ridichilor luminate”, obicei preluat de la mexicani. Copiii ajutaţi de părinţi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, pe care apoi o împodobesc cu diferite forme. În ridichea împodobită, aceştia pun o lumânare şi poartă ridichea ca pe o făclie ori o agaţă ca pe un lampion.

ITALIA BABA-CLOANŢA VERIFICĂ CINE A

FOST CUMINTE

În multe biserici din Italia sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi de mărime naturală. Tot aici există obiceiul ca, înainte de Moş Crăciun, să vină Baba-Cloanţa călare pe mătura ei, verifică atent cine a fost cuminte şi cine nu. Ea este foarte bună cu copiii, se strecoară pe hornuri şi lasă cadourile lângă bradul împodobit.

BANGLADESH ARCADE LUMINATE DIN RAMURI DE

BANANIERI

În satele creştine din Bangladesh, bărbaţii taie ramuri de bananier şi le replantează câte două de-a lungul drumurilor spre biserici şi în jurul caselor. Apoi apleacă crengile una peste cealaltă, pentru a forma un arc peste drum şi le leagă între ele. Apoi se fac în ramuri mici scobituri ce se umplu cu ulei şi se aprind spre a lumina drumul până la biserică.

GERMANIA ARDEREA BUTUCULUI

În Germania s-a păstrat obiceiul de a arde un butuc în noaptea de Crăciun, care se spune că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului.

SPANIA CADOURI, LA 6 IANUARIE

În Spania, deşi Crăciunul se sărbătoreşte la 25 decembrie, darurile se dau pe 6 ianuarie, cu ocazia zilei celor Trei Regi. Acestea sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi lăutari, iar în case şi biserici există mici iesle ce redau atmosfera Naşterii Domnului.

FINLANDA LEGEA PĂCII

În faţa catedralelor din Finlanda, din an în an se ridică un pom de Crăciun de 30-40 de metri. În noaptea de 24 spre 25 decembrie, exact la ora 00:00, de pe balconul Primăriei, un reprezentant al oraşului proclamă „pacea de Crăciun“.

Aceasta înseamnă că de la momentul proclamării păcii şi până la Bobotează, celor care tulbură pacea li se aplică pedepse severe. Acest obicei există de aproape 600 de ani şi este valabil pentru întreaga ţară. După-amiaza se aprind lumânări în cimitire. Seara, în familiile cu copii soseşte cu multe cadouri Moş Crăciun.

REVISTA BOGDANIA

57

MEXIC DARURI DE LA QUETZALCOATL

În Mexic unii oameni se îmbracă în îngeri. Grupul se duce din casă în casă purtând lumânări şi cântând cântece în timp ce Maria şi Iosif bat la uşă şi întreabă dacă pot fi găzduiţi. Fiecare casă îi refuză. După fiecare procesiune, participanţii dansează, cântă şi mănâncă un meniu divers. Copiii, legaţi la ochi, încearcă să rupă cu nişte beţe o figurină din hârtie sau din material casabil, umplut cu dulciuri şi mici cadouri. De asemenea, unii copii mexicani aşteaptă daruri de la Quetzalcoatl, conducător legendar al Mexicului.

DANEMARCA SPIRIDUŞII AŞTEAPTĂ O... OALĂ CU

OREZ FIERT

În Danemarca, atunci când familia se aşază să ia masa, se lasă în pragul uşii o oală cu orez fiert. Se spune despre aceia care nu vor să sărbătorească Crăciunul şi să respecte această tradiţie, că le va merge rău tot timpul anului care va urma, fiindcă spiriduşii îi vor bate cu nuci.

ANGLIA SCRISORI PE ŞEMINEU PENTRU SANTA

CLAUS

Copiii din Anglia îşi primesc cadoul la 25 decembrie. Scrisorile pentru Moş Crăciun, care poartă numele de Santa Claus, în Ajunul Crăciunului sunt puse în hornul şemineului, pe şemineu sau în geam, introduse în şosetuţe speciale, în aşa fel încât să fie umplute cu surprize a doua zi dimineaţă. La 25 decembrie, englezii se adună în familie la masa festivă. Tot tradiţiei Crăciunului englezesc îi aparţine şi pacheţelul surpriză numit cracker, care este împărţit la servirea budincii de Crăciun.

Gheorghe A. Stroia

CRĂCIUNUL LA ROMÂNI

Crăciunul reprezintă o sărbătoare creştină importantă, sărbătoarea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, care ne face să ne privim viaţa

altfel, pe semeni într-o lumină mai favorabilă, să ne deschidem sufletul şi inima şi să primim, oferi, mai uşor, dragoste şi lumină.

Celebrarea Naşterii Domnului este, deci prilej de mare sărbătoare pentru întregul popor român. Începând cu 20 decembrie începe cu adevărat să miroase a Crăciun. Tobele răsună mai tare, nu aşa ca la începutul Postului Crăciunului. Copiii repetă colindele, iar unii dintre ei pregătesc “Steaua” si “Cântecul de Stea”. Sărbătoarea Naşterii Pruncului Sfânt începe în dimineaţa lui Moş Ajun cu colinde care ţin până noaptea. Intre timp, seara, se pregăteşte masa de Crăciun la care vor participa toţi membrii familiei.

În dimineaţa de 25 decembrie majoritatea oamenilor participă la Sfânta Liturghie de Crăciun şi apoi la masa de Crăciun asta dacă nu au făcut-o deja de cu seara. Copiiii vin cu “Steaua”, vestind faptul că Iisus S-a născut şi povestesc despre închinarea Magilor. Închinarea Magilor şi faptul ca aceştia au dus daruri Pruncului Sfânt au generat obiceiul cadourilor de Crăciun.

A fost creat şi un personaj mitic Moş Crăciun care împarte cadouri copiilor şi adulţilor. În satele românesti copiii găsesc cadourile sub bradul împodobit în Ajun şi li se spune că Moşul a venit când ei dormeau sau când erau la colindat. La oraş şi în familiile mai bogate există o persoană care îmbrăcată în haine roşii joacă rolul Moşului şi oferă darurile pe măsura meritelor din timpul anului.

În calendarul ortodox cele trei zile de Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfântului Ştefan. Toate zilele de Crăciun sunt sortite revederii părinţilor, neamurilor, şi prietenilor aşa ca lumea “cu mic cu mare” merge în vizită şi aşteaptă oaspeţi.

Nr. 3; dec. 2013

58

O ce veste minunată O ce veste minunată In Betleem ni s-arată

Că a născut trup Trup din duhul sfânt

Fecioara curata.

Ca la Betleem Maria Săvârşind călătoria

În sărac locas Lâng-acel oraş

A născut pe Mesia.

Pe Fiul cel din vecie, Ce L-a trimis Tatăl mie Să se nască şi să crească

Să ne mântuiască.

Sărbători fericite cu multe bucurii alături de cei dragi! Moşul, să vă găsească cu masa bogată si inima curată! Naşterea Domnului să vă lumineze sufletele, casa şi rudele. Să aveţi parte de sănătate, belşug şi multă fericire!

Redacţia revistei BOGDANIA

Eseu

Prof. Dumitru BUHAI - Bucuria mântuirii

Trăim într-o lume tot mai grăbită și mai nefericită, o lume tot mai tristă, mai pesimistă și mai debusolată, Oamenii se grăbesc și trec, în viteza anilor ce zboară, prin tunelul timpului, hărăzit pentru viața lor pe pământ, fără să găsească „felia de fericire” după care au alergat în toți anii de “chiriași ai vremii” de peregrinare și nu s-au gândit că vine și clipa sfârșitului de alergare, pe

pământ. Toți alergăm după „fericire” - de-i vremea cu soare sau de este cu viscol, ploaie sau vânt… Alergăm prin viață în căutarea a „ceva” pe care nu-l putem descifra… Este o stare sufletească, un sentiment. Este o alergare între utopie și realitate: căutăm “elixirul Bucuriei”. Căutăm fericirea!

În titlul eseului, am alăturat două cuvinte foarte greu de definit. Doresc să aprofundez o stare sufletească fără de care suntem sortiți unei vieți neîmplinite și cenușii, umbrită de lipsa bucuriei și neînțelegerea rostului omului pe pământ.

Cele două cuvinte: „Bucurie” și „Mântuire”, prin unirea lor semantică ne dau sensul stării de beatitudine, adică „de stare de fericire deplină”.

Sintagma „Bucuria Mântuirii”, dragul meu cititor, când o rostești, prin citirea eseului meu, aș dori să te facă să simți, în sufletul tău, cum te inundă o bucurie neînțeleasă - ca dorul de-acasă, sau mulțumirea deplină că te-ai vindecat de o boală mortală, și ce ai mai bun, în ființa ta, acum te-a copleșit – că încă n-ai murit nemântuit, mai ești în viață... Mai poți urca muntele, numit „al

REVISTA BOGDANIA

59

fericirilor”! Ai simțit, vreodată, Bucuria Mântuirii? Timpul “fuge” pe neobservate și te-ai obișnuit cu un trai cenușiu – mai nefericit - și nu te-ai gândit, până acum la viața ce ți se scurge în nefericire. Starea de mulțumire sufletească intensă și deplină – fericirea Bucuriei Mântuirii – este un sentiment profund și o experiență de viață umană personală, pe care o trăiești doar când sufletul este ancorat prin credință de Cer și cântă de bucurie, mintea ți-e plină de optimism și dragostea îți cuprinde inima. Fericirea Bucuriei Mântuirii nu o poți explica, deoarece nu este o senzație, ci o stare de conștiință, în care trăiești o pace și o armonie între gândirea, sentimentele, voința și corpul tău - cu stomacul, cu creierul, cu plămânii, cu Sufletul.

În aceste momente din viața mea, când am ajuns la starea de mulțumire sufletească deplină și trăiesc elixirul „Bucuriei Mântuirii”, înțeleg prin „Fericire” că este o stare fizică, spirituală, emoțională, intelectuală la care ai ajuns și simți permanent o Bucurie și o mulțumire pe care nu cauți s-o explici, ci o simți, când ești plin de sănătate sau când corpul ți-e bântuit de slăbiciunea unor boli ce-ți atacă nu numai carnea și oasele, inima, plămânii, ficatul, rinichii și celelalte organe vitale din „uzina” dată ție, ca o casă de lut și de împrumut, ci și sufletul ce-ți rămâne aninat în speranța credinței în Cel ce te-a creat unicat, ca să rămâi în picioare și când ceva te doare, iar zâmbetul din tine nu este alterat, ci rămâne real - așa cum ai fost creat în original: frumos, optimist, luminos, plin de bucurie, mulțumit, senin - pentru eternitate – deci și pentru viața pe acest pământ. De ești sărac sau mai bogat, sătul sau flămând, tânăr sau bătrân, rămâi optimist și fericit, dacă ai Bucuria Mântuirii în sufletul tău. Am citit undeva că „fericirea nu are memorie”. Această propoziție afirmativă simplă exprimă un adevăr profund. Micile bucurii nu fac fericiri, ci sunt doar utopii ce ni le fixăm în memorii ca mulțumiri, din viața trăită, acum, sau cândva. Adevărata fericire este un elixir al credinței în Dumnezeu, când simți în sufletul tău o Bucurie permanentă ce vine de Sus

și ești inundat de dragoste divină în inima ta, care-ți schimbă vechile dorințe și priorități de viață. Elixirul fericirii îl găsești doar în dragostea lui Dumnezeu ce o simți renăscută în sufletul tău, iar credința îți întărește voința să fii ascultător de Cuvântul Său și de poruncile Lui sfinte. Starea aceasta de beatitudine o trăiești doar când ai armonie în inimă, mulțumirea cu ce ai, echilibrul în credința neclintită în Dumnezeu și o conștiință înflorită sub razele de lumină și căldură divină, care te transformă în om al lui Dumnezeu, parte din corola de minuni a lumii, „sarea pământului”, „lumina lumii”, „o cetate așezată pe un munte”, vestitorul de vești bune și semănătorul de valori sfinte, într-o lume bizară și întoarsă pe dos, în care multe trăsături bestiale au devenit reale pentru mulți oameni, care și-au schilodit sufletul prin fapte murdare și ticăloase din iadul smolit al inimii lor scoase. Lasă-ți sufletul să înflorească în Bucuria Mântuirii, în armonie și fericire! „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine”, căci Dumnezeu ți-a pus un giuvaier viu, plin de bucurie, în templul tău de pământ, ca să ai un scut si să nu vopsești peste rugină, ci să-ți păstrezi sufletul mereu în lumină… Ai uitat, că și tu ești creat un unicat, ca să fii deplin mulțumit și prin credință să ajungi fericit la punctul final cu biruință?

Bucuria Mântuirii este elixirul fericirii! Este acea dragoste Dumnezeiască care-ți unește sufletul de Împărăția cerească și te face să simți Bucurie; și viața ta lăuntrică este o sfântă poezie țesută-n armonia miracolului Cuvântului, cu muzica Cerului, venită pe razele de lumină ale Misterului… În sufletul tău simți dragostea lui Dumnezeu „îndelung răbdătoare și plină de bunătate”, care devine parte din tine, dându-ți bucuria deplină și un nou caracter.

Pășesc în lumea elixirului fericirii, când gândesc pozitiv și în mintea mea nu mai este loc de tristețe, mâhnire și de supărare, ci Bucuria Mântuirii îmi dă aripile credinței să văd lumina și în locuri întunecate, îmi lasă sufletul să înflorească, să fie în armonia divină și

Nr. 3; dec. 2013

60

mulțumirea deplină că trăiesc încă Ziua ce mi-a fost hărăzită să mă veselesc pe pământ, în prezentul vieții mele minunat, pentru care pe Dumnezeu Îl preamăresc neîncetat. Nemulțumirea nu-ți dă fericirea și nimeni din jurul tău nu-ți poate inocula bucuria de viață în lumea aceasta cu ceață. Nu aștepta fericirea să ți-o dea cineva!

Imaginează-ți cum ar fi să poți cumpăra fericirea? Ar fi fericiți doar cei ce-ar avea bani să cumpere de la vreo „piață” mulțumirea sufletească!... Dar banul și bogăția nu-ți pot cumpăra fericirea și bucuria… Cuvântul lui Dumnezeu explică fericirea mai bine ca mine, de aceea-i transcriu Lumina Divină și pentru tine…

„Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă pe căile Lui, căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, ești fericit și îți merge bine”. “Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui”. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu și vei avea pace; te vei bucura astfel iarăși de fericire. Primește învățătura din gura Lui și pune-ți în inimă cuvintele Lui”. „Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui, căci din prisosul inimii vorbe\te gura”. „Visteria bună a inimii” este punctul în care se întâlnește sufletul meu cu fericirea din Dumnezeu, care îmi dă bucuria și mulțumirea că sunt viu și scriu despre elixirul mântuirii prin credința în puterea pozitivă a gândirii. Fericirea este o stare de conștiință. Este un sentiment ce vine de Sus. Nu-l pot explica și diseca cu bisturiul logicii, dar găsesc că este minunat să trăiesc, să respir, să mă minunez de frumusețile din natură, să vorbesc cu oamenii, să mănânc, să-L preamăresc pe Dumnezeu, că mă recunosc și mă știu că sunt eu care scriu…Mă simt, chiar acum, copleșit de trăiri sufletești ce mă inundă ca o apă vie, venită pe căi de lumină din veșnicie, din Cer: din nemărginitul Mister… Și sunt deplin mulțumit că pot să te-ndemn și pe tine: Fii plin de Bucuria Mântuirii, frate creștine!

Poveşti pentru copii

Maricica Stroia

DORINŢĂ DE CRĂCIUN

Sărbătoarea, ce a fost dăruită în întregime copiilor şi copilăriei, o găsea, ca în fiecare an, cu ochii scăldaţi în lacrimile ce i se înnodau în bărbie şi capul ascuns în poala mamei. Ninsese neîntrerupt de trei zile, iar întreg sătucul părea acum un ţinut de basm, îmbrăcat în haina imaculată a iernii, parfumată de sfinţenia sărbătorii ce plutea în aer. Drumul era numai bun, gata pregătit pentru sania Moşului, aşa gândeau toţi copiii ce aşteptau cu emoţie acest moment.

Pe ulicioarele îngustate de bogăţia de zăpadă, înaintau cu greu cetele de colindători, purtând cu ei bucuria sărbătorii, risipită până în zare, departe, de vântul aspru şi geros.

Ozana, o fetiţă de cinci-şase anişori, ştia că nici anul acesta nu va primi vizita mult dorită a Moșului, aşa că îşi căuta alinarea în braţele drăgăstoase ale mamei. Colegii de la școală îi amintiră din nou că moşul nu vine la copiii săraci, aşa ca începu să-i creadă pe cuvânt. Îl aşteptase în fiecare din cei cinci anişori şi niciodată nu a apărut. Printre suspinele prelungi, Ozana îşi întreba mama:

− Mămico, spune-mi, eu am fost cuminte şi bună?

− Desigur, draga mea, tu eşti cel mai bun copil pe care şi l-ar putea dori vreodată un părinte.

− Atunci, pe mine de ce nu m-a vizitat niciodată Moşul?

− Poate nu a avut destul timp sau poate… încerca mama să improvizeze un răspuns care să mulţumească, aşa cum făcuse de atâtea ori. Deşi se abţinea cu greu să-şi ascundă tristeţea, încerca să o consoleze, netezindu-i uşor părul cârlionţat, ce se revărsa cu îndrăzneală, acoperindu-i în întregime faţa îmbujorată.

REVISTA BOGDANIA

61

− Ca să vină, ne trebuie un brad, încercă mama să o liniştească, arătând cu mâna spre locul liber al odăii.

− Dar avem unul! spuse Ozana încrezătoare, arătând spre crenguţa ce o găsise azvârlită la marginea drumului şi pe care o împodobise cu câteva nuci învelite într-un colţ de poleială albastră. Poleiala aceea o primise de la Rada, colega ei de bancă, care-i întinse şi ei câteva bomboane primite de la Moşul în dar. Şi la ea şi la ceilalţi copii, moşul venise deja şi avea să mai vină şi în seara de Ajun, să le umple camera de daruri.

− Bine draga mea, dar nu ştii? Moşului îi trebuie un pahar cu lapte cald şi nişte prăjiturele… iar noi nu mai avem decât o felie de pâine uscată şi ceşcuţa ta cu lapte pentru dimineaţă.

− Nu-i nimic, renunţ la ceşcuţa mea de lapte, iar dacă moşului îi va plăcea, îi ofer cu drag şi felia de pâine, zise Ozana bucuroasă.

Mama lăsă ochii în pământ simţindu-se din ce în ce mai vinovată. Ştia că poate face nimic, să schimbe şirul acela firesc al întâmplărilor. Liniştea se lăsă în odaie, focul din soba micuţă de tuci aproape amuţise şi el. Afară, vântul şuiera cu putere, scoţând un sunet jalnic. Ciotul de lumânare, aprins pe masa trudită de trecerea timpului, pâlpâia dându-şi ultima suflare. Un zgomot puternic se auzi dinspre uşă. O fi vântul poate…

Ozana tresări, iar ochii secaţi de lacrimi îi licăreau de bucurie.

− A venit! Ştiu că a venit! Simt că a venit! Şi, smucindu-se din braţele mamei, se opri în faţa uşii vechi de lemn. În zadar încercă mama să o oprească, nu mai reuşi.

Ozana deschise uşa larg. Vântul rece răscoli toată încăperea, fluturând cu putere perdeaua de la geam. Ochii ei mari şi miraţi cercetară întreaga curte. Nimic…

− Închide uşa cât mai repede! îi spuse mama. Vom pierde toată căldura şi, ştii tu, lemnele…

− Da, ştiu, mamă, lemnele s-au terminat! spuse Ozana, întristată.

− Te rog să mă ierţi!

Dar, când să închidă uşa, privirea îi fu atrasă de cizmuliţele vechi de cauciuc, pe care le mai încălţa atunci când o ajuta pe mama să facă pârtie în fața casei. Una dintre cizmuliţe era trântită la pământ. Ozana se aplecă să o ridice… Rămase încremenită. Simţea cum sângele îi îngheaţă în vene şi… nu era din cauza vântului.

− Hai Ozana, mai repede! strigă mama.

Ozana se întoarse, ţinând şorţuleţul strâns la piept. Lacrimile îi spălau din nou fața.

− Priveşte, mamă, a venit! Şi desfăcându-şi brațele, lăsă să se vadă un bulgăre pufos de albeaţă. Dacă nu ar fi mieunat prelung şi nu ar fi mișcat ochişorii rotunzi şi albaştri, mama ar fi crezut că e un bulgăraş de zăpadă.

− Uite, mamă, Moşul chiar dacă s-a grăbit şi nu a mai intrat în casă, nu m-a mai uitat în acest an. Mi-a dăruit cel mai frumos cadou. Îl voi numi Norocel și va fi prietenul meu cel mai bun.

Îmbrăţişându-şi cu putere mama şi strângându-l pe Norocel la piept, Ozana simţea că, în sfârşit, sărbătoarea Crăciunului îi aparţine şi ei, copilul sărac, de care Moşul îşi adusese în sfârşit aminte. Sau, poate fusese mult prea grăbit să facă fiecăruia câte o bucurie şi nu-şi mai adusese aminte şi de ea. Oare, cum ar putea cineva să ţină minte numele tuturor copiilor din lume? Cu siguranţă, Moşul însuşi este o minune…

Nr. 3; dec. 2013

62

Poezii pentru copii

Katia NANU

Făt frumos avea un cal

Făt frumos avea un cal Cu copitele de fier. Din copite când dădea Cine îl încăleca Devenea un cavaler. Făt frumos avea un cal Cu o coamă avântată, Coamă deasă, minunată, Care flutura în vânt Şi-ajungea pân-la pământ. Făt frumos avea un cal Ce mânca tăciuni aprinşi, Poate că-i mânca şi stinşi, Dar povestea noastră spune Doar atât despre cărbune. Făt frumos avea un cal Cum azi caii nu mai sunt, Nu mergea doar pe pământ, Ci spre nori el alerga, Evident, aripi avea. Făt frumos avea un cal… Dar povestea a uitat Sau…povestea n-a ştiut, Să arate celor care, Azi au stat şi-au ascultat- CALUL, unde a dispărut-? Olimpia Sava

Vine iarna

S-a răcit aşa de tare, Încât ne-am şi speriat. Pe alocuri, chiar, se pare, Iarna s-a şi instalat. Păsările migratoare Au plecat în zbor forţat,

Gâzele, prevăzătoare s-au ascuns imediat. Vizuinele sunt pline Cu provizii din belşug, Ce-s ascunse foarte bine, Dovedind chiar meşteşug. În cămările ticsite Cu legume conservate, Pentru iarnă pregătite, Rafturile-s uşurate. Pe ogoare-I încă treabă, Se lucrează cu mult spor; Boabele-s primate-n grabă De pământul roditor.

În seara de Crăciun

Dragi copii, în astă seară Moş Crăciun soseşte iară! Sigur, fiecare ştiţi Că primiţi ce vă doriţi! Moş Crăciun, azi m-am gândit Că ai mai îmbătrânit, Poate chiar mai sărăceşti, Uneori mai oboseşti… De aceea-s necesare Câteva mici ajutoare. Dacă tu nu reuşeşti, Uneori, să mai soseşti, Noi, cei care am primit Darul tău nepreţuit, Şi altora putem da, Ca fiind din partea ta. Cred că fiecare ştie Cât de mare bucurie Vezi pe faţa cuiva Care a primit ceva. Astfel, cel ce dăruieşte Singur chiar se răsplăteşte, Căci în inimă el are Bucurie, nu-ntristare.

REVISTA BOGDANIA

63

Gheorghe Antohi

Ionică şi luna

Băieţelul vrea cu mâna Niţeluş să prindă luna, S-o ducă la el acasă Ştie că luna-i divină, Că e a nopţii regină. Vrea ca somnul să-i vegheze, Curtea să i-o lumineze. -Stai cuminte, Ionică! Îi vorbeşte Azorică. Tu nu vezi că luna n-are Nici mânuţă, nici picioare? Luna e ca un dovleac Ce se oglindeşte-n lac. Înăuntru cred că are Multe, multe felinare. Sau are o lampă mare Cu lumină de la soare. Cum vrei s-o aduci de sus Dacă scaraă n-ai adus? Ionică-i dă dreptate, S-o aducă-acum, nu poate. Dar e sigur că-ntr-o zi, Negreşit, va reuşi.

În căsuţa fermecată

În căsuţa cu poveşti Şi muşcate la fereşti Dacă începi să siteşti, buni prieteni întâlneşti. În căsuţa asta care Este foarte-ncăpătoare Şi-unde astâmpăr nimeni n-are, E loc pentru fiecare. Raţa cântă la vioară, Greieraşul- la chitară, Broasca saltă sus pe scară. Veveriţa sparge-alune, Coţofana-ndrugă glume,

Cucul, ora-exactă spune. Vulpea găini jumuleşte, Melcul căsuţa-şi zideşte, Gaiţa ploaie vesteşte. Maimuţa e-n leagăn, uţa, Găina culcă păpuşa, Azorel păzeşte uşa. Iepuraşul împleteşte, Ariciu ţepi bărbiereşte, Vrăbiuţa ciripeşte. Pisicuţa lână toarce, Albina plăcinte coace. În căsuţa fermecată Munca e planificată.

Ilarion Boca

Fapta bună

Vreau să fac o faptă bună Ţara să mi-o bucur vreau, Dar cum pot să fac un bine Ş ice pot ţării să-I dau? Dacă-nvăţ o poezie Fapta mea prea mică-mi pare, De aceea ţării mele Astăzi i-am sădit o floare!... Patria

Patria, întâi de toate,e heraldica lumină Ce ne fulgeră destinul cu iubire din trecut, E surâsul sfânt al mamei, când spre pruncul ei se-nclină, Dăltuindu-i zestrea sacră de cuvinte şi de lut. Este candela de aur ce-a ţinut credinţa vie Peste negurile vremii, de la brazdă pân' la schit, Este freamătul din cronici ce-l păstrăm pentru vecie; Patria e adevărul pentru care s-a murit. Patria sunt încă munţii ce-i purtăm lucizi în gând Ca pe-un sens ireversibil care duce către astre,

Nr. 3; dec. 2013

64

Este murmur de izvoare, licărind sub cer plăpând; Patria e chintesenţa aspiraţiilor noastre. Patria e gustul pâinii, frântă-n ritual la masă, Din iubirea grea a tatei, ce spre viaţă ne îmbie, Este chipul blând al mamei, dor etern şi dulce casă; Patria e moştenirea unui colţ de veşnicie.

Oana Diana Renea

Identitate

Port în mine o fărâmă de Univers Şi Universul mă include. Sunt un fir de praf pe un câmp imens, Picătura de rouă pe petalele ude. Ştiu că vântul va bate, spulberând praful fin Şi că soarele necruţător va sorbi roua crudă. În faţa Soartei, efemeră, mă-nclin, Căci de-ncerc s-o conving ea rămâne surdă. Dar aş vrea – căci nu pot să mă –npac C-o tăcere imensă şi goală – Să las în urmă mai mult decât fire de praf, Sau decât picătura pe-o albă petală.

Absolutul

M-am agăţat de semnul exclamării, Am evadat din cercul inutil, M-am proclamat Imperiu al Chemării, Am renunţat la tot ce e subtil. Cu-un singur nume, doar al tău, pe buze, Am colidat şi codri şi deşerturi, Am renunţat la frazele confuze Şi-acum îţi cer măsura şi nu sferturi.

Cronici literare, comentarii

Eugen Evu - Mic poeseu despre Vavila Popovici

„Descoperită” de cititorul pasionat încă, ci nu pătimaş, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, şi a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi ( şi ne) confirmă o prezenţă minunată în Gândirea românească conexată la universal, a acelei inteligenţe sofianice şi sporitor creştineşti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA ( unde locuieşte), şi din România, Belgia, Canada...Pe calea cumpănitoare, dintre practicianismul religios, noetic, şi raţiunea carteziană, la anii venerabilei vârste, opera dsale se restituie – în mirabila seminţie de limbă românească, din care s-a născut, printr-o „ înşiră-te mărgărite” ca o salbă de nepreţuite mărgele....Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare şi scrierile ei probative în acest sens, valori ale sufletului-cel-îngândurat ( îndurat din Gând!) – care comunică, în noima veche a expresei, a Cuminecării. De aceea, eseurile, dar şi poezia sa, au darul ce din dar se înfruptă şi ni se îmbie- redăruie, al empatiei divinului ce „ se agită în om”. Erudiţia, admirabilă, asimilările decantate şi propensiunea sa irepresibilă, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum să rodească fără vasta experienţă ( empirismul firesc al Existenţei, în paradigma intimă, de mare vervă) a vieţii.... Eseurile sunt teosofice şi teologice, complementare şi recuperatoare de acea saţietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul- maternalismul cel îngrijorat faţă de cei pe care Biblia îi numeşte fiii omului... Respingerea atitudinală, prin scrisul literar- folosofic şi poezic, a decăderii morale, aşa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar şi – fără scepticismul dezamăgirii cioraniene, din speţa lui Diogene Laertios şi oximoronismul lui Juvenal, înţelegerea superioară a proximei moralia, ci nu celei „ minima”, cum pledează vs lichelism ( n.bene) – un Gabriel Liiceanu, este arma melodioasă a talentatei noastre compatrioate. O forţă expresivă irepresibilă transpare din tot ce scrie;

REVISTA BOGDANIA

65

eseurile de faţă sunt referitoare la actualitatea din ţară, pe care o urmărește cu mare nelinişte şi îndurerată compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, şi psiho- sociologic !, - promptitudinea faţă de cutare subiect, judecăţile şi apelul mereu inspirat, parafazic, la patrimoniul de gândire al anticilor şi cunoaşterii actuale, sunt remarcabile şi au darul acela subtil, tămăduitor, DUIOS, al aspiraţiei noastre, perene, întru reîndumnezeire. Opera vie şi continuatoare ( devenitoare), a acestei gesticulaţii cultic- culturale, este în subsidiarul ei, a Speranţei care ne mişcă, atât de unici fiecare, şi, „ paradoxal”, dimpreună, în Misterul existenţei. Scuzate-mi fie preţiozităţile, inerente unei atari cuvenite admiraţii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiaţia unei alte prietene- scriitoare din exil, ( Belgia), Antonia Iliescu, dar şi de scrierile poetice şi teologice ale lui Paul Aretzu.

Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol, III, mă bucur de acelea în care transpare „ omul poetic”, al lui Imitațio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cărţii ( prag dar şi boltă!) , conţine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetării: „ Nu este ruşinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia şi ontologia unor astfel de cugetări se îmbină întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „ Eliminarea prin plâns a unor hormoni şi substanţe chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel de texte, straniu intime, însă paradoxal daruri, împărtăşanie. Vavila Popovici pledează pentru Omul pozitiv, neînjosindu-se în „ robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban. Articolele autoarei care comentează evenimentele sociale grave, ale criminalităţii, derivelor imorale crase, din ţară, sunt şi ele pe măsura înzestrării şi culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „ cerului înstelat, şi al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc ! Dacă ar fi să îi transferăm din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Graţie: „ Orice graţie este un avânt, o bucurie a înălţării”. Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însă atât de apropiat !, merită să fie primit şi pregustat ca fruct sănătos, al unui suflet mare, Feminin prin excelenţă, de o ultrafină senzualitate a Cuvântului, generos ca alăptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman,

întinereşte în trecerea sa prin lume, în „ eterna reîntoarcere”, cum definise marele Mircea Eliade. Îi aştept promisa carte de poeme, preludiată de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.

P.S. Conchidem cu sinceritatea elogiului însufleţit de actul eminamente poetic al scrierilor sale, că, cel puţin mie şi celor asemeni nouă, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant !, este cel de îndemn la Curajul Inimii...Fie acesta şi în virtutea

unui enunţ animist, despre Ochiul Inimii...Textele eminentei compatrioate au sfericitatea

hierofanică, a logodnei prin Logos- Logostea ( v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creaţie, Animus- Anima.

Lucian Gruia despre volumul ”HANUL DIN AMINTIRE” de Zina

Petrescu

Zina Petrescu s-a dedicat literaturii pentru copiii (poezie, proză scurtă, roman) şi a primit peste douăzeci de premii literare la concursuri şi festivaluri naţionale. Ce poate fi mai frumos decât să te identifici cu universul curat al copilăriei şi să gândeşti asemenea acestor micuţi îngeri tereştri. Am comentat până acum două volume de proză ale autoarei, Neveghea la iubire - schiţe şi povestiri (Ed. Altum, 2008) şi Jurnal pentru doi năzdrăvani (Ed. CML-Print) – roman. Prozele scurte, reconfortante, ne înseninează sufletele ca zilele de primăvară petrecute în preajma pomilor înfloriţi, pe când romanul menţionat ne tulbură şi ne pune pe gânduri prin dramatismul evenimentelor.

Fabulele şi catrenele din volumul Hanul din amintire (Ed. Altum, 2005) crează un univers imaginar de rară delicateţe sufletească. Fabulele, îndeobşte, personifică animale, plante şi obiecte cu scopul moral al asanării viciilor. Zina Petrescu extinde domeniul fabulei şi asupra: anotimpurilor, fenomenelor naturii (ploaie, ceaţă, vânt), aerului din casă şi de fără, gândurilor bune şi rele şi chiar a gâlcevii dintre

Nr. 3; dec. 2013

66

cuvinte. Astfel, întregul univers participă la lumea copiilor şi adolescenţilor, contribuind la educaţia lor morala. Iar jocul este interactiv, sentinţele fiind rostite nu de autoare ci de alte personaje decât cele implicate în alegorie. De exemplu, în Dihorul şi lenea, concluzia o rosteşte o furnică, iar în Păianjenul şi ţânţarul, replica finală aparţine albinei etc.

Dar cel mai import lucru al recenziei noastre îl constituie relevarea elementelor originale din fabulele Zinei Petrescu. Dacă prinţii, în general, sunt personaje pozitive, pline de nobleţe, Prinţii vânturilor (cin cele patru puncte cardinale) întruchipează: gelozia, violenţa, beţia şi hoţia.

Imaginaţia surprinzătoare se materializează în Aerul de afară şi cel din casă. Iată cum îl salvează aerul proaspăt pe cel stătut: „O tuse înecăcioasă/ Îl aplecă, să cadă peste masă,/ În timp ce-o gălbeneală rea, perfidă,/Sărea spre groapă uşa să-i deschidă./ Grăbit, cel de afară, îi suflă chiar în gură/ Putere şi răcoare şi căldură,/ Mireasmă dinspre grâu şi flori,/ Apoi, îl luă de subsuori,/ şi-l scoase afară pe întinsul firii,/ Cu gesturi făr´ de seamăn al iubirii.”

Într-adevăr, iubirea de semeni şi mai ales pentru copii, constituie idealul de viaţă al autoarei.

Vânt de ceartă poartă inspiraţia Zinei Petrescu spre arta poetică. Creaţia este descrisă întâi ca o gâlceavă între cuvinte, care se sfârşeşte în armonia poemului închegat armonios: „ Într-o zi, între Dacă şi-ntre Şi,/ S-a iscat un vânt de ceartă/ (...)/ - Rostul nostru-i limpede, precis/ ca mereu alături să trăim,/ Trudind întru cinste, pace şi iubire/ Şi de e nevoie, chiar să şi murim!/ Le spuse Şi, Se, Să Mereu, În, Din,/ Stând pe Nu, pitit sub un pat de crin...”

Catrenele reunite sub titlul omonim al cărţii, dedicate dragostei, sunt retrăite de memorie, prin scrierea şi citirea versurilor: „Când ai timp nu sta pe gânduri!/ Mergi la Han, să-ţi aminteşti/ Cum se-nvârte roata vieţii/ Şi cu ea cum te-nvârteşti...” (XXXXVI).

Amintirile clipelor de iubire aflate sub semnul împlinirii: „În râsul tău văzduhul se scutură de nori/ Şi-n arborii uitaţi revin

privighetori,/ De-aceea, totdeauna când te aud râzând/ Se face primăvară pe neaua mea de gând.” (XVII), fie al despărţirii: „Plug de lacrimi trece, ară,/ Peste lut fragil de seară/ Înflorind în niciodată/ Tristă inimă de fată.” (III) sunt marcate de nostalgia trecerii timpului. Dincolo de fiorul însingurării subiacent versurilor, seninătatea nu părăseşte sufletul poetei: „Când voi cunoaşte taina morţii/ Poate va ieşi din nori un curcubeu/ Să-mi dea de veste, că abia atunci/ Mă nasc, pentru a trăi mereu.” (XXXV)

Speranţa şi sensul vieţii i-l conferă poezia: „Îmi spun toţi brazii care mă privesc/ De pe un tăpşan cu ciute şi mioare/ Că nu ştiu de-am să pot aşa cum îmi doresc,/ Să fiu în lume versul ce nu moare.” (XVIII) În slujba acestui ideal sublim, autoarea a trudit întreaga-i viaţă. În mintea cititorilor, indiferent de vârstă, cărţile ei vor trăi atâta timp cât vor fi citite. Să dea Domnul să aibă viaţă lungă!

În prefaţa volumului Hanul din amintire, Allora Albulescu Şerb notează cu îndreptăţire: „Mai aproape de Dumnezeu, Zina Petrescu a rămas o fiinţă apolinică, emanând puritatea şi candoarea lumii ideale. Din turnul de fildeş în care s-a exilat pentru a se ţine departe de deziluziile inerente trecerii prin Valea plângerii, ea priveşte oamenii cu seninătate şi infinită iubire. Şi-a asumat (auto)recluziunea ca pe un dat al existenţei sale guvernate de principii superioare, care incumbă cultul înaltelor valori morale.”

Eugen Evu: Omul poieion-ic al lui Aurel PANTEA

Apelul poetului şi criticului Aurel Pantea, printr-o anchetă literary coordonată şi editată de Ardealul, 2005, a determinat răspunsuri incitante. “Înapoi la lirism” pare, desigur, unica re-direcţionare pe circulara itinerarului noilor-vechi paradigme.

REVISTA BOGDANIA

67

Pantea dezvoltă incitant şi în “Metamorfozele lirismului, Lirism şi symbol” - ed. Limes, 2011, cu exigenţele catedrei sale de universitar, în fapt, recursul la “metoda” elenică, încă de la răsăriturile antice ale scrierii literare ca act prototipic orfeic, “manifestare esenţială a poeziei dintotdeauna”. Act elevat al identităţii poetului originar (omul- poieionic, n.n.) “Egal şi contradictoriu”. Omul poieion-ic este oscilant pe două coordonate, cea istorică şi cea mitică, într-adevăr. Unica “cheie” ar fi aceea a fiecăruia, ca identitate unică şi irepetabilă, nici măcar în mitosoficul gemelar, a Fârtului şi Nefârtatului (V Lazăr Şeineanu). Aurel Pantea conchide clar: “orfismul desemnează o serie de consecinţe (de tip) religio (v. Eliade, n.n.) şi poetice ale identităţii mitico-istorice numite Orfeu. În context, se cere recitit Max Scheler, “Poziţia omului în cosmos” şi, desigur, multe altele. Numai că în actualitatea literaturilor ce precipită marile transformări accelerate cumva de tehnologia info, cred, omul poeion-ic se sforţează în sensul alienant despre care Nichita Stănescu opina că este “boala profesională a scriitorului”. Va trebui să recugetăm şi la cercetările de tip “Creierul lui Broca” ş.a., privind mutaţiile neuronilor prin interconecţiune, pe scoarţa cerebrală, cum s-a studiat în cazul creierului criogenizat al lui Einstein. Este şocantă analogia dintre infrastructurile rutiere şi aceste conexiuni! Cele două studii ale eminentului critic sunt destinate desigur studenţimii din filologie, însă implicit tuturor din tagma scriitorimii, mai ales generaţiei tranziţiei actuale, care riscă fie spasmodic, fie doctrinar didacticist, efecte de sub-curenţi literari, filosofici şi psihanalitice.

Katia Nanu- REGISTRUL DE GARDĂ, un „paso doble” cu „licheardari” bolnavi de

Năstase Marin

În anul 2012, talentata scriitoare Katia Nanu a publicat la editura „Naţional” volumul „Registrul de gardă”, care continuă seria romanelor sale de critică virulentă a societăţii noastre contemporane. Înt-un fel, acesta este o continuare a romanului „Paso doble”, publicat în anul 2007 la edit. „Senior”, pentru că în „Registrul de gardă”, apar multe personaje din romanul precedent, cu poveştile lor, conturându-se astfel o saga a „licheardarilor”, personaje emanate din miasmele interminabilei tranziţii democrato-capitaliste româneşti. Cuvântul „licheardar” este o licenţă literară creată de prozatoarea Katia Nanu, fină observatoare a evoluţiei societăţii româneşti postdecembriste. Este vorba de acel personaj malefic înmugurit în ciupercăria sistemului comunist, a proprietăţii „întregului popor”, unde şi-a format cheagul financiar, ulterior dezvoltat şi umflat de lumina şi căldura tranziţiei. Aşa a apărut „miliardarul de carton” din capitalismul nostru post-comunist, un fost gestionar de „Alimentara”, „negustor” de mărfuri ultradeficitare, plasate prin dosul magazinului, care i-au permis să-şi facă relaţii în suprastructura comunistă şi afaceri dubioase cu politrucii profitori ai regimului. Ivit în romanul „Paso doble”, unde prozatoarea i-a precizat trăsăturile esenţiale, abia în „Registrul de gardă” îi zugrăveşte portretul. Aici îl conturează cu tuşe groase sarcastice, definindu-l tipologic ca personaj principal al nenorocitei perioade de tranziţie din istoria noastră contemporană, cu noţiunea de „LICHEARDAR”: „un tip care e mai mult lichea decât miliardar, când ajunge să

Nr. 3; dec. 2013

68

facă politică şi mai mult miliardar decât lichea, când se prezintă oamenilor de afaceri. Ca să capete credibilitate…E un tip care nu are copii, ci urmaşi, nu îşi ia soţie, ci femeie, nu are prieteni, ci asociaţi. Şi-şi bate joc de toţi.” (pag.14-15). De fapt, acest tip îşi are strămoşul în Dinu Păturică şi a mişunat în toate secolele, descris de toţi marii prozatori ai literaturii noastre, în toate formele cameleonice, având caracteristici specifice societăţilor şi sistemelor social-economice din diferite epoci istorice. Meritul prozatoarei Katia Nanu este că i-a identificat prezenţa în societatea noastră contemporană, descriindu-i trăsăturile esenţiale, năravurile şi acţiunile specifice, în condiţiile existenţiale ale deplorabilei tranziţii. Licheardarul este insul lipsit sau cu un pospai de cultură, suficient de inteligent ca să se orienteze prin hăţişurile economice şi politice ale unui hău întunecos apărut în urma distrugerii unui sistem şi lipsa altui sistem ordonat şi conturat de un cadru legislativ. În acest mediu prielnic i-au proliferat afacerile dubioase de jaf economic din aceeaşi proprietate a „întregului popor”, de hoţii şi excrocherii la nivel înalt, fără oprelişti juridice, în cârdăşie cu politicienii de teapa lui, de toate culorile. Acest ins a imprimat „caracteristicile de dezvoltare” ale „noii” noastre societăţi, aşa zis capitaliste, în fapt, o involuţie şi o degradare pe toate planurile vieţii: ruinarea economiei, degradarea relaţiilor sociale, cu acapararea bogăţiilor ţării de către licheardari şi sărăcirea restului populaţiei, degradare morală generalizată pe toate palierele sociale, unde s-au imprimat principiile, mentalităţile, metodele de acţiune şi „idealurile” specifice licheardarilor, astfel că rarii indivizi din societate cu fond sufletesc curat apar ca nişte inşi retardaţi, inadaptaţi noilor condiţii de viaţă. Pe scurt, societatea noastră este grav bolnavă şi prozatoarea Katia Nanu îi depistează bolile şi încearcă să i le „trateze”. Acesta este tabloul surprins de prozatoare în cele două romane ale sale, pe care l-a zugrăvit în pagini memorabile cu talentul său de excepţie.

Societatea tranziţiei româneşti este descrisă excelent chiar în primul capitol al romanului „Paso doble”, pag.5-12, pagini care ar trebui incluse în manuale şi studiate în clasele de liceu. Pentru că sunt două romane fundamentale ale literaturii române, care ar fi meritat cu prisosinţă premii ale Academiei sau, cel puţin ale Uniunii Scriitorilor Români. Încă nu este prea târziu ca să fie propuse pentru un astfel de premiu. Dar să revin la romanul „Registrul de gardă”, în care autoarea descrie fatala înbolnăvire a societăţii tranziţiei. Personajele din „Paso doble” care îşi continuă poveştile în „Registrul de gardă” sunt licheardarii de diferite calibre, principalul fiind Jenică Tunsu cu familia sa, dar şi alţii mai mici, cum ar fi: fraţii Poalelungi, cu liota lor din ţigănime, notarul Costică Brandabur şi avocatul Opaină, cei din fauna politică, deputatul Vorescu, senatorul Caisă,primarul şi plevuşca, fiecare portretizat cu penel de maestru-n pictură, talentul autoarei zugrăvindu-le detalii esenţiale, semnificative, conturându-le cu tuşe puternice, mentalităţile,năravurile, netrebniciile, mârşăviile şi comportamentul în societate, unde îşi etalează ostentativ „realizările” lor: ţoale de firmă, vile cu piscine, maşini, cât mai multe şi cât mai bengoase, excursii în locuri exotice, chefuri sardanapalice cu urmări deplorabile şi nu în ultimul rând dispreţul lor faţă de cei din jur, pe care-i tratează după principiul: rezolvă-mi problema că te-mbrac în bani. Folosesc întodeauna limbajul vulgar, obraznic, de intimidare şi umilire a partenerilor de discuţie, încercând să-şi dovedească superioritatea, insuflând celorlalţi ideea că lor li se cuvine totul, numai pentru că au bani. Pe astfel de „bolnavi” scriitoarea îi aduce la spital să le trateze „bolile”. Iar spitalul îi prilejuieşte autoarei alte descrieri dintr-o lume în care nimeni nu ar vrea să fie şi în care toţi intrăm, cel puţin o dată-n viaţă. Evident, viaţa din spital este animată de bolnavi şi personalul medical care-i tratează. Şi aici revin personaje din romanul „Paso doble”, cum ar fi doctorul Tripolevici, dar şi altele, cum ar fi directorul spitalului, doctorul Candidu, doctorul Colceag, doctoriţele Mărculescu, Cerasela Bondoc,

REVISTA BOGDANIA

69

asistentele Daciana Popoiu şi Monica Tripolevici, îngrijitoare, bolnavi, bolnave, o lume în permanenţă agitaţie, cu trăiri la cote maxime,cu dureri, deznădejdi, speranţe, toate omeneşti, pentru că, atât cei din personalul medical cât şi bolnavii sunt oameni, care au comportamente şi reacţii…omeneşti, toţi fiind puşi în situaţiile extreme, specifice vieţii de spital. Tocmai această lume, cu activităţi şi trăiri neobişnuite în viaţa normală, îi dă prilejul autoarei să analizeze şi să descrie atâtea fapte şi stări psihice ale personajelor implicate în situaţiile conflictuale, cu mult talent şi rafinament artistic, printr-o înlănţuire de secvenţe cinematografice cu întâmplări pe mai multe planuri narative, ingenios împletite. Cu deosebitul său spirit de observaţie, autoarea reuşeşte să facă descrieri detaliate ale activităţii medicale din spital, în special din gărzile de noapte (pag.21-22), observă deficienţele de organizare ale spitalului, unde, secţiile de Cardiologie şi Chirurgie, care sunt cele mai aglomerate, (cu boli frecvente şi mulţi bolnavi) sunt dispuse la etajele superioare, generând plimbările bolnavilor cu targa la diferite secţii de analize, printre personalul medical şi vizitatori, creându-se probleme cu lifturi supraaglomerate. Naraţiunea are mult farmec, pentru că fiecare capitol descrie felii de viaţă, zugrăvite cu măestrie, în dialogurile interlocutorilor, cu parfumul limbajelor specifice acestora, descrierile detaliate, dar concise, ale spaţiului de dialog, autoarea realizând portretele personajelor, nu atât fizice, cât, mai ales psihice, cu detalii revelatoare ale mentalităţilor, caracterelor şi profilul moral. Tot din discuţii rezultă o serie de aspecte definitorii ale societăţii noastre, cum ar fi: intoxicaţiile mediatice din ziare şi de la televizor, caracterizarea licheardarilor, critici ale culturii de pe internet şi singurătatea unei societăţi computerizate, diferenţa dintre cultura superficială şi cea temeinică, când, anii tinereţii sunt irosiţi la petreceri şi plăceri iluzorii, toate descrise concis într-o pagină, în visul lui Tripolevici. Din alte câteva discuţii descrie activităţi cotidiene, obiceiuri de viaţă, mod de trai, mentalităţi, caractere. Crează atmosferă din

dialogurile licheardarilor şi lichelele aservite lor. (ex. discuţiile dintre Gioni Poalelungi şi deputatul Vorescu, pag.140-143). Realizează splendide descrieri ale frământărilor sufleteşti, când personajele sunt în stări disperate, determinate, fie de gravele boli care le au, fie de faptele lor nelegiuite, ori de stările conflictuale în care se află. Cea mai fascinantă descriere este a omului fără posibilitatea comunicării (vorbit, făcut semne), personajul Pavel, care, fiind paralizat complet, auzea, simţea totul şi, mai ales, gândea, asculta pe cei din jur, procesa (comenta) spusele lor, dar nu le putea transmite părerile (pag.116). Însă personajul-cheie al romanului este asistenta Monica Tripolevici, soţia docorului Tripolevici, arivistă, lacomă, dornică de îmbogăţire cu orice preţ şi de obţinerea titlului de doctor, deşi este o incapabilă, dar frumoasă. Hotărâtă să recurgă la lichidarea soţului pentru a pune mâna pe averea lui, recurge la o faptă nesăbuită care provoacă moartea altei persoane. De aici se-nfiripă intriga naraţiunii, aproape invizibilă, care pluteşte în atmosfera romanului, purtată de tensiunile dintre personaje până la acţiunea prostească a Monicăi. Abia după moartea licheardarului Jenică Tunsu se conturează în clar intriga, care-i dă naraţiunii nuanţe tot mai accentuate de roman poliţist. Dialogurile sunt pline de îndoieli şi presupuneri, contrazise de raţiuni aparent logice, toate conturând argumente care se aşază ca într-un joc de puzzle în schiţarea vinovatului de moartea lui Jenică Tunsu. Deşi romanul capătă accente poliţiste, în realitate, descrierile şi acţiunea navighează în continuare, în apele întinse şi adânci ale realităţilor noastre contemporane, pline de aizbergurile paradoxurilor care se ivesc, tot mai multe, din ceaţa tranziţiei. Revelatoare, se detaşează secvenţa de naraţiune a lui Pavel paraliticul, cu simţurile de comunicare anihilate: „Nu pot vorbi, toţi presupun că nici nu aud. Eu ştiu tot, sunt singurul martor. Şi-a omorât bărbatul cu supă de leandru. Da, pleoapele mele se mai mişcă. Sau se mişcau? Am vrut să vorbesc cu pleoapele, însă

Nr. 3; dec. 2013

70

n-am putut. Nu m-a întrebat nimeni; n-am fluturat…”(pag.202) Şi toate aceste secvenţe de scriitură care curg alert cu descrieri, fapte şi întâmplări, produse în împrejurări extreme şi trăite la cote maxime de tensiune dau farmec naraţiunii, care se citeşte „cu sufletul la gură”. Naraţiune, care, în ansamblul ei este o superbă frescă socială a societăţii noastre de tranziţie, plină de mesaje dureroase şi învăţăminte de viaţă. Iar registrul de gardă, se dovedeşte un…banal „Jurnal de încasări şi plăţi”, de fapt, purtătorul mesajului acestui roman, adevărat avertisment dat de autoare tuturor licheardarilor ţării, care trebuie să plătească pentru faptele lor. Cu realizarea acestor romane, prozatoarea Katia Nanu se dovedeşte o scriitoare de prim rang a literaturii române, care ne-a oferit o autentică şi fascinantă cronică a epocii noastre de tranziţie. Se cuvine a fi traduse în limbile de circulaţie internaţională pentru a fi cunoscute de întreaga lume şi realizate filme după ele, acţiuni care să-i consacre adevărata sa valoare.

Maria Diana Popescu -“Daţi-mi Ţara înapoi” de Ion Măldărescu

Între prefaţa acamicianului Gheorghe Păun şi postfaţa scriitorului Ştefan Dumitrescu recenta apariţie editorială „Daţi-mi Ţara înapoi!” (Reşiţa, Editura TIM, 2013, 310p.) a jurnalistei şi scriitoarei Maria Diana Popescu, extrem de apreciată, la momentul de faţă ocupând locul I în topul editorialiştilor naţionalişti din aria identitar românească poate fi descoperită o eseistică de avangardă, în consonanţă cu o poetică-manifest, descinsă din haosul debusolant şi deformator al

vremii pe care o trăim. E vorba de o avangardă intrată în istorie şi evocată prin tonuri reactivate de un discurs de revoltă, unde expresia are luxuria figurilor clasice sau vehemenţa unui steag de luptă pentru pace, comunicat într-o sintaxă familiară avangardei. Fiecare eseu, o analiză profundă şi temeinică, este un discurs împotriva ipostazelor tragice în care a fost împinsă Ţara, un discurs despre întoarcerea la motivele în măsură să-i dea contextului actual valoarea salvării de la colaps. Cartea trebuie asimilată unui fapt de expresie a patriotismului, conştiinţa civică obiectivându-se astfel într-o spiritualitate vie. O asemenea cristalizare în cadrul unei opere literare poate fi o provocare pentru prezent şi viitor, fiind o carte-document, fundamentată pe date şi fapte reale, însumând editorialele Mariei Diana Popescu, publicate în revistele de cultură şi opinie, Art Emis şi Agero-Stuttgart. Trecând cu un condei avizat, de la separarea elementelor teoretice de cele practice - prin obiectivizare, la ideologie şi ştiinţă - prin filosofie, la aspectele evenimentelor reale şi veridice contemporane - prin analiză profundă, autoarea ne aduce în faţa unui caz extrem de autonomie a textului faţă de creatorul său, în care protestul împotriva clasei politice corupte acţionează conform unui principiu unificator, având ca trăsătura definitorie capacitatea de a conserva multiplicitatea de îndemnuri, semnificaţii şi înţelesuri. Cartea poate fi socotită o terapie care oferă soluţii, uneori subtil sugerate, alteori, dimpotrivă, pronunţate cu o fermitate neaşteptată. Convinsă că singura cale de salvare din interacţiunea elementelor destabilizatoare străine este întoarcerea la credinţă, moralitate şi patriotism, Maria Diana Popescu, furnizează cititorilor anumite puncte de plecare, care ar permite întoarcerea României la normalitate. Pentru că diriguitorii postdecembrişti de pe malurile Dâmboviţei au făcut cel mai mare jaf naţional din istoria Românei şi au dat-o pe mâinile străinilor, pentru că pornografia autohtonă a fost ridicată la rang de nominalizare pe lista premiului „Nobel”, pentru că trădarea, corupţia şi distrugerea economiei naţionale au primit mandat de politică de stat, Maria Diana Popescu, aflată de partea Adevărului, nu tace. Protestează prin scris, cu un curaj mai puţin întâlnit în presa naţională.

REVISTA BOGDANIA

71

Aparent paradoxal, dar, de fapt, în strânsă interdependenţă cu scena politică internă şi internaţională, sunt tratate cu inteligenţă, umor şi bărbăţie, aspectele controversate şi evenimente reale care au ţinut omenirea în priză: război, globalism, ocupaţie, uniune, sclavie modernă, poliţie planetară, legalitate, legitimitate, alienare, putere, lux, privilegii, birocraţie, abuzuri, hoţie instituţionalizată, cenzură, minciună, pornografie, deviaţii sexuale, fariseism, vagabondaj politic, naţionalism, românism, monopolul luării deciziilor... manipulare, dezinformare, trădare, vânzarea bogăţiilor naţionale... La nivel epistemologic Maria Diana Popescu îşi auto-desconspiră depozitarul cunoştinţelor şi viziunilor în vaste domenii, demonstrând un potenţial critic nebănuit, o „logistică” inteligentă, pe care le pune în slujba adevărului revelator, un fel de „Weltanschaung”, o viziune asupra lumii direcţionată în sens critic pozitiv. Fără a avea pretenţia deţinerii adevărului absolut, redutabila jurnalistă dovedeşte valabilitatea dificil de contracarat a opiniilor sale, cu privire la mecanismele prin care lumea este împinsă spre New World Order. În praxisul doamnei Maria Diana Popescu, director al revistei ART-Emis şi redactor şef adjunct al revistei Agero-Stuttgart îşi face simţit apelul pentru păstrarea tradițiilor de credinţă şi cultură națională, pentru întoarcere la Patrie şi Patriotism. Câteva titluri sugestive, alese la întâmplare, vor fi edificatoare: „Aprindeţi lumina în ţară”, „Afară cu băncile din Ţară”, „Ce rege, care prinţ? România este Republică”, „Specialiştii globalişti şi deviaţii sexuali, urgent, la tratament”, „Ceauşescu speriase Vestul”, „Harvard în codrul românesc”, „Căpuşe în robă”, „Extratereştrii şi bancherii”, „Sfidarea, marcă de stat”, „Bancherii şi recuperatorii au abuzat milioane de români”, „Slugi şi diamante”, „Nobel, „Marionete celebre”, „Oscar şi Gabriel” „Cu buldozerul în istorie”, „Regionalizarea, un fleac”, „Cursuri de şantaj”, „Butonarea lumii”, „Creier la Hard”, „Ciocoii inculţi şi pungaşi” „Tratate secrete”, „Capitalismul, dragostea mea”, „Nobel, praf de puşcă şi bacşiş”, „Gunoaie de prestigiu”, „O cîrciumă de port”, „Mama hoţilor, mereu gravidă”, „România, în

stradă!”, „Naţional, unitar, suveran”, „Hamali în porturi străine”, „Recuperatorii”, „Manipularea informaţiei”, „Plăteşte funcirea, române!”, „Oxigen pe datorie!” , „Vaccinurile din industria ororii” etc...Înainte de a fi o sursă a dinamismului semantic, protestul este pentru Maria Diana Popescu o manifestaţie faţă de condiţia umană, faţă de alteritatea fiinţei sociale, faţă de sclavia şi jugul străin în care a fost aruncat cu de-a sila poporul român de către clasa politică postdecembristă. Vă semnalez una din cărţile bune ale prezentului, care poate servi ca punct de plecare celor care doresc să întreprindă un studiu tipologic al vremii, o radiografie a adevărului, care trebuie citit ca şi cum aţi trăi o redeşteptare sau deşteaptă-te române !, şi ia-ţi Ţara înapoi!, doreşte să spună autoarea. Şi, citându-l pe universitarul-naţionalist Ion Coja, câtă dreptate are această „femeie-bărbată”!

Lucian Gruia despre: Mircea Dinutz – Anamneze necesare, ultima carte antumă

L-am cunoscut pe scriitorul Mirecea Dinutz, întâi pe internet, colaborând la frumoasa revistă pe care a condus-o multă vreme, „Pro Saeculum” din Focşani. Am comentat în paginile acesteia şi cartea domniei sale D´ALE DEMOCRAŢIEI Editoriale. Tablete de toată ziua (Ed. Nico, 2012). Scopul cărţii, precizat de autor în Cuvântul introductiv, intitulat Scurtă invitaţie... la spectacol!, este acela de a înfiera: „tarele noastre sociale şi politice, cu efecte devastatoare în plan moral” care: „au generat o stare de împovărătoare confuzie (aş spune, fără pecedent) între valoare şi nonvaloare, între gunoaie, deşeuri şi toxine, pe de o parte, şi valorile tradiţionale (onestitate, loialitate, solidaritate, dragoste de neam şi ţară) abandonate cu dezgust , pentru că nu sunt lucrative, dar clamate sforăitor, ori de câte ori este necesar ca unii sau alţii să-şi primenească imaginea publică.”

Nr. 3; dec. 2013

72

Am stat alături apoi, la Râmnicu Sărat, în anul 2012, la zilele editurii Rafet (condusă de poetul Constantin Marafet), când volumul său Anamneze necesare, pe care-l voi prezenta în continuare, a fost premiat. Cu această ocazie, doamna Rodica Lăzărescu ne-a fotografiat şi ataşez cele două poze, ca pe un pios omagiu. Nu ştiam că aceasta va fi singura dată când l-am văzut în viaţă, iar cartea menţionată va fi ultima tipărită antum. Conversând la masa festivă, mi-am dat seama că este un om de înaltă moralitate, de mare anvergură culturală şi obiectiv în părerile critice. Un prieten adevărat cum puţini am cunoscut în viaţă.

În argumentul Anamnezelor necesare autorul precizează că a renunţat la poeţii şi prozatorii îndrăgiţi de domnia sa, în favoarea istoricilor literari, hermeneuţilor şi criticilor literari: Constantin Călin, Petru Ursachi, Magda Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu şi Iordan Datcu (de altfel, numărul de pagini a fost limitat la 120, prin criteriile concursului de manuscrise).

Comentariile critice adunate în această carte sunt dovezi ale înţelegerii rezonante şi simpatetice cu volumele autorilor menţionaţi. Cu acribia-i caracteristică, autorul răsuceşte cărţile analizate pe toate feţele, reuşind să le iluminezedin mai multe unghiuri. Nu-mi propun să analizez aceste aspecte ci mai mult să realizez un portret spiritual al regretatului critic literar.

Lui Constantin Călin, cel mai important exeget bacovian de până acum, (autorul lucrărilor: Dosarul Bacovia vol. I şi II, Triumful unui marginal, În jurul lui Bacovia. Glose şi jurnal) i se dedică patru cercetări. Interesantă este comparaţia pe care o face Mircea Dinutz între Bacovia şi Brâncuşi, pe linia unei progresive esenţializări, spre cuprinderea ideilor în lirica primului şi formele plastice ale celuilalt.

Mircea Dinutz mai zăboveşte cu atenţie şi înţelegere şi asupra altor cărţi semnate de Constantin Călin: Gustul vieţii. Varietăţi critice şi Stăpânirea de sine. Miscelaneu. Copleşit de cercetările ce tind spre exhaustivitate, realizate de Costantin Călin spupra operei bacoviene, Mircea Dinutz îşi exprimă fascinaţia privind acest demers pe care-l aprobă din toată inima.

Theodor Codreanu este analizat cu trei cărţi: Basarabia sfâşierii, Transmodernismul şi Numere în labirint (din ultima aflăm cum l-a convertit la credinţa religioasă creştin-ortodoxă, preotul Nechita din Ogoeşti).

În Transmodernism, criticul din Huşi sintetizează succint antropocentrislmele rezultate din modernism, postmodernsm şi transmodernism, utilizând cărţile ideologilor acestor curente. Mircea Dinutz subliniază că Theodor Codreanu este un polemist redutabil care nu scapă nicio ocazie pentru a se război cu postmoderniştii.

Autorul Amneziilor necesare relevă importanţa recuperatorie a cercetărilor întreprinse de istoricul literar Ioan Adam – Zidul şi litera. Eseuri de critică şi teoria literaturii asupra unor personalităţi culturale pe nedrept ignorate (de la Nicolaus Olahus la Platon Pardău – care, ca şi Mihai Beniuc, au şi operă valoroasă) şi asupra a douăzeci de cărţi apărute în perioada 1994-2002.

Comentând cartea lui Ioan Adam – Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române, criticul apreciază faptul că autorul pledează cu fervoare, utilizând exemple etimologice pentru apărarea stabilităţii limbii noastre, astăzi, când este invadată de anglo-americanisme de multe ori nocive.

În ceea ce priveşte cartea lui Petru Ursache - Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu, Mircea Dinutz remarcă empatia autorului cu poezia lui Cezar Ivănescu (cei doi au fost şi prieteni), poet foarte important, cu apetenţă metafizică, pe nedrept marginalizat pentru curajul său civic. Petru Ursachi analizează pertinent profunzimea liricii ero-thanatice cezarivănesciene.

Mircea Dinutz analizează competent cărţile eruditului Iordan Datcu – Pagini de istorie literara (care cuprinde 133 de articole, majoritatea scrise după 1990) şi Pagini de istorie literară şi etnologie, care cuprind şi comentatori ai specificului românesc. Se menţionează că Iordan datcu este şi autorul Dicţionarului general al literaturii române foarte util cercetătorilor.

REVISTA BOGDANIA

73

Anamnezele necesare se încheie cu eseul dedicat carţii semnate de Magda Ursache – Să citiţi bine! Eseuri lirice, epice şi dramatice, autoare polemistă, care îşi pune armele literaturii în slujba apărării tradiţiei româneşti, relevând meritele scriitorilor: Paul Goma, Luca Piţu şi Liviu Ioan Stoiciu în acest sens, criticându-i vehement pe oportuniştii şi obedienţii aflaţi în funcţii de conducere îninstituţii şi mass media: Alina Mungiu-Pippidi, Horia Roman Patapievici etc. Pe poscopertă, Cornel Galben afirmă cu îndreptăţire: „ Fascinat de literatură de când se ştie, devorator de biblioteci şi de idei, Mircea Dinutz şi-a construit cu migală, de-a lungul a peste patru decenii, o biografie scriitoricească distinctă, ce nu va putea fi ignorată de niciunul dintre viitorii istorici ai literaturii române contemporane. O literatură pe care el însuşi o urmăreşte cu acribie, aplecându-se cu osârdie atât asupra paginilor mai vechi, aproape clasicizate, cât şi a creaţiilor de ultimă oră, multe dintre ele prea grăbite pentru a nu-i stârni repulsia. (...) Analist fin şi echilibrat, posesor al unui limbaj critic îndelung exersat, el stăpâneşte arta de a pătrunde analitic şi disociativ în miezul oricărui text, oferind cititorilor o radiografie exactă, capabilă să-l apropie sau să-l îndepărteze de autorul luat în discuţie. Făcând parte dintre campionii anonimi ai bunului simţ, cum l-a definit cândva prozatorul George Bălăiţă, Mircea Dinutz are acum încă o şansă de a-şi proba profesionalismul, eleganţa şi calitatea discursului critic, şansă oferită de juriul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară Titel Constantinescu, ce a decis ca Anamnazele necesare, cea de-a treia sa carte de critică, merită să stea nu doar alături de Popasuri critice şi Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, ci în orice bibliotec

Mircea Dinutz şi-a dedicat viaţa apărării valorilor literaturii române, analizând cât mai obiectiv cărţile confraţilor. Recenziile şi eseurile sale au avut în vedere întotdeauna valoarea literară a autorilor. Tot ce a scris a fost pus sub semnul adevărului, binelui şi frumosului!

Comentariile sale rămân exemplare pentru tinerii critici literari, sub toate aspectele: competenţă, corectitudine, eleganţă stilistică.

Depinde de noi ca numele său să nu fie uitat!

Ion Ionescu Bucovu - Medelenismul-sau agonia unei lumi sufleteşti Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă , Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.

„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul.

La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.”

În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.”

Nr. 3; dec. 2013

74

Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.

Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.”

În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.

Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.

Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.

Prof. Virginia Bogdan: „Pe jumătate vestală”

de Mariana V. Vârtosu, Armonii culturale, Adjud, 2013

„Memoria e realmente de domeniul fantasticului deoarece orînduieşte estetic amintirea”. Structurile antropologice ale

imaginarului, Gilbert Durand, Univers, 1977, p. 501

Memoria orînduieşte estetic amintirea. Aş adăuga: şi etic! Pentru a înfăţişa atmosfera şi lumea cărţii despre care vorbim.

O carte jurnal. Mai degrabă literatură. Spun aceasta pentru că, deşi personajele sunt reale, ele sunt înfăţişate sub o altă identitate decît aceea avută în realitate; şi în acest sens suntem preveniţi de însăşi autoarea Mariana V. Vârtosu. Care a ţinut să aibă, să păstreze, o distanţă auctorială faţă de emoţionalitatea stîrnită prin evocări. Evocări din timpul copilăriei şi adolescenţei. Evocări despre familie, în centrul căreia se află chipul luminos şi frumos al mamei, căreia îi dedică, de altfel, întreaga carte, prezenţă şi existenţă memorabilă pentru copila care a fost ( şi în bună parte a rămas, ca orice copil care-şi respectă şi adoră părinţii!) Mariana V. Vârtosu. În jurul personajului central gravitează nepoţii şi nepoatele ( la insistenţele imperative ale cărora a şi fost redactată cartea!), în ipostaze hazlii, or numai ca prezenţe etice sădite de o educaţie de „ bon ton” a epocii şi nu numai. O lume adînc ancorată în normele sociale care au făcut apanajul societăţii postbelice, cu deliciile rigorilor ei.

Conduită, lexic, grija maternă, autoritatea paternă, aspecte arhitectonice, bucurii şi necazuri „voalate” de reţineri estetice, vecinătăţi cotidiene, moralitatea epocii, unele întîmplări ciudate care aparţin doar memoriei celor implicaţi direct în evenimente, toate se pot „descifra” prin prisma personajelor angrenate în povestiri.

REVISTA BOGDANIA

75

Am reţinut scena, magistral redată, cu nuanţele cuvenite creionării psihologice a portretului mamei ( Gena, în carte), revenită acasă cu trăsura patroanei pentru care trudea la vîrstă fragedă, veritabilă „oglindă” a trăirii lucide şi demne, a simţului de observaţie extrem de ascuţit, a unei întregi mentalităţi sociale; şi gîndul m-a purtat la ideea romanului „realist” din literatura franceză, pentru care realitatea este „ ca o oglindă pe care o porţi de-a lungul drumului”...

Ei bine, Mariana V. Vârtosu moşteneşte probabil acest simţ al realităţii şi al demnităţii tocmai de la mama sa care (re)acţionează „în conformitate” cu aşteptările curioşilor, cunoscîndu-le perfect starea mentală:

„- E-te, mă, cine e...ziseră unii, făcîndu-şi semnul crucii. Sărăcia mijlocie a lu’Costică-Americanu’.

Da şi io atunci...am coborît şi mai încet, tacticos, furînd cu coada ochiului mirarea proştilor mei de vecini. Care se ruşinau cu sărăcia lor, mai abitir decît cu prostia...Mi-am netezit tivul fustei, le-am aruncat o privire mîndră peste umăr şi-abia după-aceea am deschis poarta.

- Domnule vizitiu, i-am zis eu birjarului, adu-mi te rog, dumneata rochiile, să nu le dau pe jos, cît mă chinui să deschid poarta, am spus peste umăr, birjarului. Numindu-l „ domn vizitiu” s-a şi coborît din trăsură cu rochiile pe braţe, numai zîmbet.

- Ce băbălău, bre mamaie...

- Aşa-s bărbaţii cînd aud vorbe mieroase- punctase Gena remarca Lăcrămioarei, fixîndu-l pe Jack.

Venisem acasă cu trăsura patroanei, trebuia să ştie toată strada. Să fac un pic de

spectacol, altfel cum să se afle? Am trecut în fugă pe lîngă mama, care mă tot întreba ce se întîmplă, de ce am venit cu birja patroanei. Eram prea ocupată, nu i-am răspuns la întrebări. M-am repezit în cameră, am luat rochia de pe speteaza scaunului, am pus-o pe umeraşul dat de patroană şi am fugit înapoi, la trăsură.

- Vezi cum o aşezi, l-am atenţionat superior pe birjar, să nu se şifoneze, că pe dumneata dau vina. Orgoliul îmi dădea un curaj nebun.

- Ce-i aia orgoliu, mamaie? O întrerupse Smărăndiţa.

- E atunci cînd te crezi cine nu eşti.

- Ca şi voi, urecheatelor, le zise Jack, izbucnind în rîs. Vedetelor, orgolioaselor!

- Uite, mamaie, cum ne ziceeee...

Fără să intervină între ei, Gena continuă explicaţia în felul ei:

- Aşa mă simţeam eu atunci: cineva. Adică o persoană importantă, care venise cu trăsura acasă. O persoană care-şi permitea acest lucru. Adică, avea bani pentru acest lux. E bine să fii orgolios, Smărăndiţo, dar să ai motiv. Ca să înţelegi ce spun, uite cum vine treaba: dacă din trăsură ar fi coborît patroana şi ar fi avut comportamentul meu, mîndru, da, ea avea de ce. Era o persoană cu acest drept, prin poziţia ei în societate: era tînără, bogată, educată.

Lăsîndu-le să reflecteze asupra noţiunii de orgoliu, atît cît să înţeleagă despre ce era vorba, Gena reîncepu:

- După ce trăsura a plecat, am urmărit-o cu aroganţa stăpînei care dăduse

Nr. 3; dec. 2013

76

liber birjarului, pînă a dat colţul străzii. Mi-am rotit ochii jur-împrejur, să mă vadă toţi că-i văzusem, după care am intrat în curte”( pp.22-23).

Stăpînă a gestului, a psihologiei colective, individuale, a lexicului, inteligentă. O adevărată „ scenă de teatru”! Cu satisfacţia celui care ştie ce ştie. Şi ştie bine!

Mai aproape de literatură decît de memorialistică, în acest ultim volum semnat Mariana V. Vârtosu, autoarea „ interpretează” şi-şi invită, evident, cititorul la acelaşi act al re-aducerii în actualitate a personajelor, atmosferei, cutumelor vieţii urbane a Focşaniului sfîrşitului de secol XX, ajutîndu-l să înţeleagă mai bine oamenii şi locurile, diferenţele prezentului, derapajele lui dar şi un vag viitor în persoana nepoţilor atît de vii în amintire, atît de departe plecaţi.

O casă, casa copilăriei, cu succesive deveniri spre mai bine şi mai frumos, un „univers” autocenzurat decent de multe ori, din motive estetice.

De cîtva timp urmăresc evoluţia literară a autoarei şi constat cu plăcere tenacitatea cu care scrie şi discreţia cu care se impune în lumea literelor.

Poate o nouă ediţie va oferi numele reale ale familiei căreia cartea se vrea un omagiu. Pe care-l merită spre eternă aducere aminte.

GEORGE PETROVAI -

Consideraţii despre artă (Elemente de filozofia culturii)

2. Imită arta realitatea? Fără-ndoială, natura rămâne inepuizabilul izvor din care se alimentează arta. Din acest motiv, „întreținerea” ei impune o totală înrobire în fața realității? Firește că nu, deși o bună parte a consumatorilor de artă se arată indignați de așa numitele sacrilegii săvârșite de artiștii mai puțin ortodocși în respectul ce-l datorează perfecțiunii naturii, părerea lor nestrămutată fiind aceea că o operă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât este mai autentică, adică cu cât imită mai bine natura. Pesemne că, vorba unui critic, mulți dintre ei chiar suspină: „De ce nu suntem pe vremea lui Zeuxis, care picta strugurii cu atâta veridicitate, încât păsările păcălite se îmbulzeau să-i ciugulească?!”… Din păcate, adaug eu, nu suntem nici pe vremea lui Michelangelo, Leonardo și Rafael, nici pe vremea impresioniștilor și a lui Vincent van Gogh, nici măcar pe vremea lui Picasso. Suntem în secolul 21, un secol al mobilității, tranzienței și impermanenței, un secol al foamei neostoite de nou și senzațional până la șocant, dar un secol prea puțin dispus la jertfe de tipul aducerii-aminte și al respectului îndelungat. Vasăzică, redus la rolul de copist, artistul ar fi cu atât mai vrednic de stimă, cu cât ar reproduce mai fidel fragmentul de natură care l-a inspirat. Valoarea creației (carte, tablou, sculptură sau film) ar fi, în această accepțiune, apreciată după puterea ei de iluzionare. Cauza care-i îndeamnă pe unii consumatori de artă să aibă atari pretenții, este în primul rând

ARTĂ

REVISTA BOGDANIA

77

nevoia de-a avea un corespondent în realitate. Dacă, de exemplu, pictorul își botează pânza Bătrân citind, cel ce-o privește, pornind de la titlu, caută să descopere imaginea unui bătrân, de regulă evlavios, care citește cu osârdie Biblia. Fac precizarea că din cele spuse nu decurge cu necesitate rolul strict sugestionabil al titlului, cât mai ales capacitatea liniar-constructivă a respectivilor iubitori de artă! În al doilea rând, preferința arborată destul de zgomotos pentru arta clasică (căci – nu-i așa? – Hieronymus Bosch rămâne la fel de incitant și derutant chiar și pentru secolul nostru), prin urmare, această preferință pentru arta clasică, decurge din teama respectivului consumator de-a nu fi antrenat de arta modernă pe niște tărâmuri unde este conștient că se poate rătăci din pricina puținelor repere certe pe care le are la îndemână. În al treilea rând, poate cu excepția exegeților și, desigur, a snobilor, ceilalți iubitori de frumos se lasă „dijmuiți” de arta care-i precede cu vreo 2-3 generații, ba chiar mai mult. De ce? Deoarece creațiile cu care de bine, de rău ne-am familiarizat între timp nu doar ochiul și urechea, ci și cugetul (firește, cu neprecupețitul aport al criticilor și atotștiutorilor), aceste creații ne sunt infinit mai apropiate de simțire și înțelegere decât acele producții ale artei care de-abia acum încearcă să-și croiască drum spre inimile și cugetele noastre, dar care întâmpină o firească rezistență, fie din cauza convenționalului comod, statornicit de timp și obișnuință în noi, fie din cea a ofensivei unor forme ce au darul să stârnească emoția disconfortului prin lipsa acelor principii și prejudecăți care reprezintă armătura de rezistență a echilibrului și armoniei lăuntrice. Pentru operele ce ne comunică secvențe, ori – mai degrabă – aparențe de viață (gen romanele de aventuri sau cele siropos-sentimentale), succesul, dictat de acceptul entuziast al masei de consumatori, este garantat, întrucât: a) suntem înclinați să ne iluzionăm, pentru ca astfel, prin eroii îndrăgiți, taman ca în basme să ni se pară că…, adică să evadăm din cătușele unei vieți banale și plictisitoare, înainte ca aceasta să devină insuportabilă; b)suntem mult mai obișnuiți cu panorama diversificată a vieții, ce lesne ne pricinuiește aleanul și nemulțumirea, decât cu sensurile ilustrate de artist, după ce acesta, el însuși un scârbit de minciunile și ipocriziile semenilor, a

degajat respectivele sensuri de zgura vieții, transformându-le în făclii luminoase ale scopului uman. Creând o operă ce se ridică deasupra acestor aparențe, se cere o convertire a obișnuințelor publicului consumator de artă, altfel spus se cere ca acesta să meargă împreună cu artistul înspre esență. Evident, pentru un asemenea demers este nevoie de acea sensibilitate care se dobândește doar prin neîncetate acumulări culturale… Însă stabilirea corespondențelor cu realitatea nu-i valabilă pentru toate artele. În arhitectură, de pildă, nu se caută echivalențe din simplul motiv că nu există case naturale. Deci pretenția noastră de a reduce arta la realitate, deja a suferit un eșec. Și nu-i singurul. Când un vas sau o medalie sunt împodobite cu desene stilizate care n-au „rubedenii” în realitate, le acceptăm ca fiind firești. Lucru, de altminteri, valabil pentru toate așa-numitele arte minore: tapiserie, ceramică, arte decorative. Aceasta însă nu ne îndreptățește să credem că depășind granițele realului, pe loc se plămădește o capodoperă. Arta a oscilat și continuă să oscileze între cele două împărății antagonice: realul și irealul (fantasticul). Dar printr-un tainic simț al echilibrului și armoniei lăuntrice, ea se ferește să depășească anumite limite trasate de bunul simț al esteticului pe care artistul și-l autoimpune, iar receptorul îl așteaptă și-l pretinde. Căci creațiile artistice sunt opere zămislite de oameni pentru oameni, pentru nevoile lor de frumos și pentru aspirațiile lor înspre mai frumos. Constrânsă la imitație, arta se vulgarizează, după cum dacă navighează doar în apele irealului (literatura științifico-fantastică, de exemplu), aceasta intră în categoria sui-generis de artă anticipativă. Istoria ne demonstrează că arta autentică niciodată nu se confundă cu realitatea, pentru că în ea se evidențiază contribuția transfiguratoare a artistului, respectiv fantezia încărcată de farmec și inefabil cu care acesta, grație harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, izbutește să redea în chip cuceritor secvența de viață asupra căreia s-a aplecat. Cu completarea că operele care se îndepărtează prea mult de realitate, deseori întâmpină rezistența receptorilor consumatori. (Va urma)

Nr. 3; dec. 2013

78

Evenimente culturale vrâncene

Festivalul naţional de Poezie „Emil Botta”, Ediţia a-II-a, Adjud, 2013

Timp de două zile, pe 14-15 septembrie 2013, la Casa de Cultură „Tudor Vornicu” din municipiul Adjud s-a desfăşurat într-o atmosferă căldă, ediţia a II-a a Festivalului naţional de poezie „Emil Botta”. Colectivul organizatoric, Prof. Ion Cătană, directorul Casei de Cultură şi scriitorii: Paul Spirescu, Adrian Botez şi Liviu Ion Stoiciu, au fost la înălţimea aşteptărilor. Invitaţi şi personalităţi culturale de marcă au fost prezente la eveniment, printre care: Poetul Cornel Antoniu, preşedintele Filialei Sud-Est(Galaţi-Brăila) al USR, prozatori, poeţi şi critici literari, membri USR: Florentin Popescu, Rodian Drăgoi, Valentin Talpăraru, Valeria Manta Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Marin Ifrim, Tudor Cicu, Mihai Pogonaru, Nicolae Gherghinoiu, Culiţă I. Uşurelu, Doina Popa, Marin Moscu, Ion Roşioru, Stan Brebenel, Valeriu Valegvi, Virgil Panait; scriitori, membri ai altor Uniuni de creaţie: Constanţa Cornilă, Apostu Panaitache Vultureanu, Janine Wadislav, Ion Croitoru, Ionel Marin, Radu Borcea, Nela Stoiciu, Vintilă Roxana, Prof. Virgil Răileanu, Petre Ababoeru, Cătălin Mocanu, Daniel Drăgan, Prof.Univ.Dr. Gheorghe Mustaţă din Iaşi, pictorul Vasile Anghelache, profesori, elevi ai Colegiilor din municipiu, primarul Constantin Armencea şi alte persoane iubitoare de poezie. Au vorbit despre vieţa şi opera lui Emil Botta: Liviu Ioan Stoiciu, Valeria Tăicuţu, Virgil Răileanu şi Adrian Botez.

Emil Botta, născut la 15 sept.1911 la Adjud, a fost un poet, prozator și actor român. Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București. Ca actor Emil Botta a fost unul dintre cei mai originali.

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acetei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în dingurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.

A fost distins în anul 1953 cu Ordinul Muncii Clasa II „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, în anul 1967 „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” A primit titlul de Artist emerit (ante 1968). Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau

REVISTA BOGDANIA

79

imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoara întreaga ceremonie poetica a lui Emil Botta. Poetul își așază glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repausează estetic, abandonându-se febril unei neînfrăne trâiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Fr. Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în

viață. A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile, în 1939, Viața nu iartă, 1958, Erupția, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă în regia Ion Popescu Gopo, 1961, Pași spre lună, tot în regia lui Gopo, Pădurea spânzuraților, în regia Liviu Ciulei, 1964, Răscoala, 1965, De-aș fi... Harap alb, 1965, Șah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie,1968, Premiera, 1976.

Cărţi publicate:

- Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)

- Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)

- Poezii, 1966 - Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri),

1971 - Poeme, 1974 - Un dor fără sațiu, 1976 - Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

A decedat la 24 iulie 1977 , Bucureşti.

Cu certitudine Emil Botta a fost unul din marii poeţi de după perioada interbelică. Elevi şi eleve, de la Liceul Teoretic „E. Botta” şi Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”, au recitat poezii din volumele publicate ale fraţilor Emil şi Dan Botta. Scriitorul Tudor Cicu a citit o parodie dedicată lui E. Botta. Din cei 53 de participanţi la Festival, 11 au fost din Suceava, 5 Bucureşti, 8 Vaslui, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Târgovişte, Rm. Vâlcea şi din alte localităţi. Preşedintele juriului Liviu Ioan Stoiciu şi membri: C. Antoniu, P.Spirescu şi A. Botez. A urmat premierea concurenţilor: Premiul I - Anastasia Gavrilovici, cls.a XI-a, Colegiul Tehnic „Petru Rareş” Suceava Premiul II - Daniela Bejinariu, cls. a X-a, Colegiul Tehnic „Petru Rareş” Suceava Premiul III – Sibechi Vlad, absolvent al Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din Suceava.

Premiul de Excelenţă – poetului Paul Spirescu, pentru cartea „Natură moartă cu iluzii”

Nr. 3; dec. 2013

80

Premiul de Excelenţă – scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu, pentru cartea „Scriitori vrânceni în interviuri”.

Premiul de Excelenţă – poetului Liviu Ioan Stoiciu, pentru cartea „Substanţe interzise”, desemnată Cartea de poezie a anului 2012. Domnul Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă a prezentat, apoi, cu lux de amănunte, convingător propria carte „Mărul între realitate şi simbol”. A urmat un frumos recital poetic susţinut de poeţii invitaţi şi de premianţii Festivalului. În a doua zi au avut loc mai multe lansări de carte. Poetul Valentin Talpăraru a prezentat cartea: „ Poemele deltei cu Rodion”( Antologie de autor cu 101 poeme). Poetul Liviu Ioan Stoiciu a prezentat cartea. „Substanţe interzise”, fiind desemnată Cartea de poezie a anului 2012. Prozatorul Culiţă Ioan Uşurelu a prezentat cartea: „ Scriitori vrânceni în interviuri”. Poetul Apostu Panaitache Vultureanu a prezentat volumul: „ Ecoul geamătului”. Poetul Marin Moscu a prezentat cartea: „Pete de lumină pe fereastra vieţii”. A fost prezentat, de asemenea volumul antologic „Punctul de întâlnire. Adjud 580”. Autori: Adrian Botez, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu. Ilustraţii - Vasile Anghelache; prefaţa – Mircea Dinutz.

PREMIILE FESTIVALULUI DE CREAŢIE „VRANCEA LITERARĂ”- ODOBEŞTI

A treia ediţie a Festivalului de Creaţie” Vrancea literară”, care s-a desfăşurat în zilele de 5-6 octombrie 2013 la Odobeşti, s-a încheiat. Totul s-a petrecut în casa atât de ospitalieră a d-lui Culiţă Ioan UŞURELU, preşedintele Juriului, redactorul şef al revistei „Salonul literar”. Am avut această locaţie deoarece Primăria din Odobeşti nu şi-a arătat disponibilitatea de a stimula financiar sau măcar cu locaţia iniţiativa noastră. Cu toate că redactorul şef al „Salonului literar” a depus proiectul prin care solicita susţinerea, prin orice modalitate, a acestei acţiuni culturale. Nu ni s-a dat, timp de un an, de înţeles că mesajul nostru a fost recepţionat, deşi am revenit cu diferite scrisori, în care aminteam că măcar un răspuns (favorabil sau nu) am fi meritat. Ca să nu mai spunem că legea obligă

autorităţile să dea un răspuns la orice petiţie într-un termen limită (30 de zile). Ne aşteptam să funcţioneze măcar minima politeţe faţă de un membru al comunităţii. La Odobeşti însă nu funcţionează nimic pe această latură, mai ales în ceea ce ne priveşte…Primarul a beneficiat, probabil, şi de o consiliere neinspirată, ca să vorbim eufemistic. În ciuda piedicilor de tot felul, în ciuda lipsei fondurilor necesare, în ciuda ostilităţii autorităţilor şi a acoliţilor, juriul festivalului, alcătuit din redactori şi redactori şefi ai unor reviste de prestigiu din ţară, s-a întrunit şi a avut o misiune grea, aceea de a alege, din cele aproape optzeci de volume prezentate la concurs, doar douăzeci şi două, care au fost premiate. Regretăm că a trebuit să prezentăm în preambul toate dificultăţile pe care le suportăm pentru a arăta că românii au talent şi trebuie stimulaţi. O spunem şi cu durerea profundă pe care o simţim atunci când vedem că se poate şi altfel decât la Odobeşti. Menţionăm, în acest sens, că la Adjud, la Bacău, la Galaţi, la Panciu, la Râmnicu-Sărat, la Tecuci, la Mizil şi în alte oraşe primăriile sunt alături de iniţiatorii unor proiecte culturale iniţiate de membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Premiile sunt următoarele: POEZIE: PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul BISERICA DE CUVINTE, autor-MIHAELA GRĂDINARIU-RÂŞCA-SUCEAVA; PREMIUL I: volumul CRUCEA DIN MUGURI, autor AUREL M. BURICEA-PRAHOVA; PREMIUL II: volumul IREAL, autor MARIANA ROGOZ STRATULAT-PANCIU; PREMIUL II: volumul SOARELE NINIVEI-ION DINVALE-BUHUŞI; PREMIUL III: volumul TEOGNOST, autor TOMA BARBĂROŞIE-FOCŞANI; PREMIUL III: volumul ARTA EURITMIEI, autor MIHAI MERTICARU-PIATRA NEAMŢ;

REVISTA BOGDANIA

81

ROMAN: PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: romanul MOŞIA, autor IOAN TODERIŢĂ-GALAŢI; PREMIUL I : romanul MIEZUL NOPŢII ÎN CARTIERUL FELINARELOR STINSE, autor GEORGE CORNILĂ-BUCUREŞTI; PREMIUL II: romanul SĂ NU TE ÎNDRĂGOSTEŞTI DE UN NEBUN, autor IONICĂ SAVA-FOCŞANI; PREMIUL III: romanul DE MÂNĂ CU AI MEI, autor GHEORGHE-JAN ISCU-BACĂU; PREMIUL III: UITAREA, autor GHEORGHE UNGUREANU-BACĂU; PROZA SCURTĂ: PREMIUL I: volumul FRONDE, autor VIOREL DINESCU-GALAŢI; PREMIUL II: volumul CIRCUL FĂRĂ CUPOLĂ, autor VASILE LARCO-IAŞI; PREMIUL III: volumul PLASA DE STELE, autor RODICA ŞORICĂU-FOCŞANI; PROZĂ UMORISTICĂ: PREMIUL I: VOLUMUL ION IONESCU’S STORY, autor ION MANEA-GALAŢI PAMFLET: PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul INSECTARUL PORTOCALIU, autor IOAN VIŞTEA-TÂRGOVIŞTE; ESEU: PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul DESPRE ESENŢE ŞI TINCTURI, autor LUCIAN STROCHI-PIATRA NEAMŢ PREMIUL I: volumul DURERI NEOSTOITE, autor ION LUPU-COMĂNEŞTI; CRITICĂ LITERARĂ: PREMIUL I: volumul DOR ÎN CONCEPŢIA LUI EMINESCU, autor IOAN ŢICALO - SUCEAVA; PREMIUL II: volumul INCURSIUNI ÎN UNIVERSUL PENIŢEI, autor STAN BREBENEL-BUZĂU; ISTORIE LITERARĂ: PREMIUL I: SCRIITORI BĂCĂOANI, autor CORNEL GALBEN-BACĂU; ISTORIA LIMBII LITERARE: PREMIUL I: volumul LIMBA ROMÂNILOR , autor NĂSTASE MARIN-GALAŢI; Prof. Culiţă Ioan Uşurelu

ASOCIAŢIA ,, RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ’’ ŞI EDITURA RAFET AU DESEMNAT CÂŞTIGĂTORII CELEI DE-A VI-a EDIŢII a Festivalului Internaţional de

Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’

În acest an, numărul celor înscrişi a fost mai mare decât anul trecut, însumând 804 creaţii literare, dintre care 20 au fost nominalizate la marile premii.

Premiile care s-au acordat: Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de publicistică:

UMBRA SÂRMEI GHIMPATE - de NICOLAE DABIJA (R. Moldova)

Premiul ,, FĂNUŞ NEAGU” – cu publicarea volumului de versuri:

SOLIE - de VIOREL DINESCU Premiul „ Dumitru Pricop”” – cu publicarea volumului de proză: HIMERA CU SFEŞNIC APRINS - de DOINA POPA Premiul „ Octavian Moşescu ” – cu publicarea volumului de versuri: TĂCEREA EULUI - de CONSTANTIN COJOCARU(R. Moldova) Premiul ,, Alexandru Sihleanu’’ - cu publicarea volumului de proză: IMPALA - de ŞTEFAN DORGOŞAN

Premiul ,,DUMITRU CRĂCIUN‘’ – cu publicarea volumului de versuri:

CHEMĂRILE NECURPRINSULUI de FAZIL HÜSNÜ DAĞLARCA (TURCIA) traducător MARIAN ILIE Premiul ,, MIRCEA MICU”- cu publicarea volumului de versuri: Mir(easmă) de nard de ION ROŞIORU

Premiul „ Victor Frunză” – cu publicarea volumului de critică:

POEŢI, DUPĂ PLAC (începând cu Nichita) - de LUCIAN GRUIA Premiul „Florica Cristoforeanu” – cu publicarea volumului de versuri:

Nr. 3; dec. 2013

82

UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ - de LIVIU-FLORIN JIANU Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului monografic: O ISTORIE A RÂMNICULUI SĂRAT - de G.R. STĂNESCU Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicarea volumului de eseuri: ŞI TATĂL de ELENA RADU Cei care vor primi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci, publicaţi în antologie) sunt: Dumitru Istrate-Ruşeţeanu, Mariana Zavati Gardner (UK), Arkadii Ciujoi, (Rusia),traducator Nina Gonţa, Ion Manea, Stela Iorga, Gianina Gheorghiu, Ion Vistea, Otilia Duma. Cei 11 autori câştigători îşi vor vedea creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET - şi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’, ÎMPREUNĂ CU “ANTOLOGIA FESTIVALULUI” , în data de 21 SEPTEMBRIE 2013, ora 10.00, la CENTRUL CULTURAL ,,FLORICA CRISTOFOREANU’’, din Râmnicu Sărat. Juriul festivalului: HORIA ZILIERU, preşedinte; membru USR; Emil Lungeanu, membru USR, prof. dr. Adrian Botez, membru USR; Cristina Poteraşoiu, jurnalist; Constantin Marafet, organizatorul festivalului, membru USR. CONSTANTIN MARAFET

„Salonului Scriitorilor Vrânceni ”, ediţia a XII-a, Mărăşeşti, 8-9 noiembrie 2013

Casa de Cultură „Emanoil Petruţ” din Mărăşeşti a organizat în perioada 8-9 noiembrie 2013, a XII-a ediţie a „Salonului Scriitorilor Vrânceni ”, dedicat scriitorului Constantin Ghiniţă, fondatorul acestui eveniment cultural. Numeroşi scriitori, prieteni, rude, tineri, fani din Mărăşeşti şi din alte localităţi, au vorbit despre viaţa şi opera poetului. Masa rotundă despre posteritatea scriitorului Constantin Ghiniţă, recitalul de poezie din opera autorului, momentele muzicale, lansarea volumului „Amurg pe jumătate” a poetului Viorel Munteanu şi festivitatea de înmânare a premiilor concursului literar „Constantin Ghiniţă” au încântat întreaga asistenţă. Dumnezeu să-i odihnească!

Prof. Tatiana Valea: Săptămâna Bibliotecii Adjudene - un regal de

cultură românească

După deschiderea oficială cu prezentarea programului, de către doamna prof. Tatiana Valea, directoarea Bibliotecii Municipale Adjud, profesorul Răzvan Oţetea şi-a lansat cartea ,, Imaginea epocii ştefaniene în istoriografia românească’’ sprijinită de imaginile unui film cu vibrante ecouri patriotice. La fel de emoţionant a fost şi mesajul Corului veteranilor de război , Filiala ANVR ,,Eremia Grigorescu “ din Bacău, împreună cu care adjudenii au retrăit amintiri despre faptele de glorie ale armatei române în războaiele mondiale. Atmosfera a fost colorată plăcut de solista de muzică uşoară Cătălina Andreea Tucă, elevă în cls. a XII-a la Liceul ,,Emil Botta’’Adjud şi de piesele folclorice ale ansamblurilor folclorice ,,Vatra satului’’ şi ,, Florile Satului” din Sascut, coordonator prof. Marinela Ursu si,, Rodica Otetea, dar şi de micii dansatori în dansuri sportive.

Centrul de greutate al activităţilor desfăsurate în cadrul Săptămânii Bibliotecii Adjudene s-a plasat marţi 1 octombrie când au sosit personalităţi de seamă în urbea de pe Trotuş. După conferinţa ,,Ieşirea din încercuire’’ a domnului Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei de Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România şi-au lansat volume de poezii poeţi de notorietate ca: Liviu Ioan Stoiciu (,,Substanţe interzise’’), Adrian Botez (,,La Prohodul Bradului’’) şi Paul Spirescu (,,Natura

REVISTA BOGDANIA

83

moartă cu iluzii’’), urmate de recitări exemplificative de către elevii Liceului ,,Emil Botta’’ şi cei ai Colegiului ,,Gheorghe Balş’’. Intervenţii şi comentarii au avut Marin Moscu, Culiţă Ioan Uşurelu, Constantin Stancu, Virgil Răileanu, George Pătrăşcanu, Ion Croitoru şi Cătălin Mocanu.

De asemenea prozatoarea Doina Popa şi-a lansat cartea ,,Himera cu sfeşnic aprins’’, generatoare de noi discuţii şi comentarii pertinente şi benefice. De o bună apreciere s-a bucurat şi volumul ,,Album arte plastice” al artistului adjudean Vasile Anghelache. Participanții la eveniment au vizionat filmul documentar realizat de TVR Cultural „Un artist pe calea crucii”, despre artistul Vasile Anghelache, membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

În următoarele zile manifestările au continuat cu training-ul de educaţie financiară , ,BaniIQ in bibliotecile publice” la care au participat Mihaela Vlad, coordonator regional IREX Romania, formator Margareta Tătăruş de la Biblioteca Judeteană ,,Duiliu Zamfirescu” Focşani, ec. George Munteanu, director Agenţia BCR Adjud, şi ec.Daniel Bogiu, şef. Bancpost Adjud.

Directorul instituţiei de cultură prof. Tatiana Valea, a prezentat catalogului online al Bibliotecii municipale Adjud .

Conform datelor prezentate de Biblioteca Natională a României la Conferinţa Naţională a ANBPR, ediţia a XXIV-a, doar 4% din bibliotecile publice din Romania au implementat catalogul online, procent în care se regăseşte şi Biblioteca municipală Adjud.

Cunoscutul prof. univ.dr. Gheorghe Mencinicopschi a sustinut conferinţa ,,Alimentaţia sănătoasă” . Cu acest prilej şi-a lansat cartea ,,Părinţii altfel”, apărută anul acesta.

Doctor Menci nu este la prima vizită la Biblioteca Municipală Adjud, el fiind prezent şi la ediţia anterioară a „Săptămânii Bibliotecii Adjudene”. Prezenta directorului Institutului de Cercetări Alimentare, Bucureşti a constituit un bun prilej de dialog interactiv între conferenţiar şi auditorii adjudeni , oameni din toate categoriile sociale, cărora le-a dat sfaturi şi le-a explicat avantajele alimentaţiei sănătoase.

Alte activităţi înserate în bogatul program al bibliotecii adjudene au mai fost: campania de promovarea lecturii,,Un balon de cultură” cu participarea eleviilor de la Liceul ,,Emil Botta” şi Clubul Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. Ionel Avram, Luminiţa Lungu şi Petre Valea; expoziţii de grafică, pictură şi icoane realizate de elevii Colegiului Tehnic ,,Gheorghe Balş’’ îndrumaţi de prof. Alina Albeiu şi elevii de la Central Parohial Rugineşti, coordonaţi de preot prof. Ion Ciobotea; lansarea volumului de poezii al cunoscutului poet focşănean Ionel Marin, intitulat ,,Dincolo de coline albastre’’ al cărui talent şi sensibilitate artistică au fost evidenţiate de poetul adjudean Gheorghe Stroia; expunerea ,,Personalităţi locale ale stiinţei şi culturii adjudene’’ (prof. Luminiţa Lungu) şi cea intitulată ,,Epigrama românească de- a lungul timpului “(prof. Ion Croitoru). O prezenţă benefică a fost aceea a scriitorului sucevean C-tin T. Ciubotaru, ce şi-a prezentat succint câteva cărţi printre care ,,America din sufletul meu’’. Expoziţiile pictorilor elevi de la Clubul de pictură al bibliotecii, şcolile şi grădiniţele adjudene au adus culoare acestei sărbători jubiliare.

Nr. 3; dec. 2013

84

Dintre activităţile practice cu cei mici se pot aminti: ,,Pe calculator lucrăm, circulaţie să-nvăţam” - teste de circulaţie rutieră pe calculatoarele Biblionet susţinute de elevii de la Clubul Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. Petre Valea. Programul cultural al Săptămânii Bibliotecii Adjudene s-a încheiat cu vizionarea expoziţiei de lucrări artizanale “Adiere de toamnă”, realizate de beneficiarii de la CARTHA Adjud-Fundaţia Pro Armonia Focşani. Pe timpul celor şapte zile de evenimente culturale sute de vizitatori au participat la manifestările organizate, făcând din această ediţie a XXX-a, cea mai importantă ediţie de la infiinţarea acesteia în 1983, şi până astăzi. Bilanţul Săptămânii Bibliotecii Adjudene este la superlativ, a fost un regal. Ca de fiecare dată şi această ediţie a reuşit să confirme că această manifestare, merită să continue.

În general, Săptămâna Bibliotecii

Adjudene, a dovedit că viaţa culturală palpită în permanenţă şi că prin ea, adjudenii trăiesc momente de înălţare spirituală, ce îi tonifică şi îi alină în preocupările lor cotidiene.

Promovarea activităţiilor şi a proiectelor se fac în mass-media locală şi pe pagina web a instituţiei: www.bibliotecaadjud.ro.

Biblioteca Municipală Adjud, lăcaş de cultură ce s-a distins prin timp cu numeroase activităti culturale şi profesionale este sprijinită permanent de autoritatea finanţatoare. Interesul pentru lectură, studiu şi cultură este bine întreţinut, biblioteca se bucură de prestigiu în comunitatea locală prin sfera serviciilor oferite, care se dezvoltă constant, conform noilor tehnologii.

Maratonul cultural organizat de Biblioteca Municipală Adjud, cu prilejul celei de-a XXX-a ediții a „Săptămânii Bibliotecii Adjudene”, între 30 septembrie- 6 octombrie ne-a încălzit inimile cu un evantai de activităţi

scenice, care ne-au unit într-o sărbătoare a spiritului, a cărţii şi a cuvântului.

Ediţia a XXXVIII-a a Festivalului de Muzică Uşoară Românească “Florentin Delmar,

Focşani

În zilele de 8-9 noiembrie, pe scena Ateneului Popular „Mr. Gheorghe Pastia” din Focşani s-a desfăşurat, cu succes deplin ediţia a XXXVIII-a a Festivalului de Muzică Uşoară Românească „Florentin Delmar”. Prezentatoarea Festivalului a fost actriţa Alexandra Velniciuc, iar ca preşedinte al Juriului compozitorul Horia Moculescu. Din Vrancea au participat 8 concurenţi: Dragoş Paraschiv, Andreea Gatej, Alexandra Pătrunjel, Răzvan Baciu, Thalida Trofin, Alexandra Stanciu, Daniel Bahnea şi Andreea Tucă şi 16 din: Bucureşti, Brăila, Constanţa, Bârlad şi din alte zone ale ţării. Câştigătorul trofeului, la această frumoasă ediţie este tânărul Ioan Bâgea, 20 ani, din Bârlad.

Premiul I- Diana Maria Antonică, 20 ani, din Bucureşti;

Premiul II- Mihaela Bâgea, 17 ani, din Bârlad;

Premiul III- Aurelia Iulia Constandin, 15 ani, din Constanţa.

Premiul special a fost obţinut de Ion Moise Bădulescu, 16 ani, din Mioveni. Formaţia Pact şi Paula Seling au susţinut un recital extraordinar îndelung aplaudat de focşăneni. Felicitări organizatorilor dar şi talentaţilor concurenţi.

REVISTA BOGDANIA

85

Evenimente în derulare Romeo şi Julieta nu renunţă la Mizil! Vă puteţi înscrie aici: www.romeojulietalamizil.ro Au început înscrierile pentru Festivalul Literar Internaţional „Romeo şi Julieta la Mizil ”, ediţia a VII-a. Festivalul este organizat de fundaţia culturală omonimă în parteneriat cu Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, fiind inclus de 7 ani în calendarul Ministerului Educaţiei Naţionale şi susţinut de Radio România Actualităţi şi TVR. Pot participa românii românii de pretutindeni, indiferent dacă sunt debutanţi sau scriitori consacraţi. Pentru cele două secţiuni, Poezie şi Epigramă, organizatorii oferă premii de 4000 de lei. Înscrierea se face pe: www.romeojulietalamizil.ro unde concurenţii trebuie să trimită 4 epigrame sau 4 poezii. Din cele 4 epigrame, una se va referi la Mizil. Premierea va avea loc pe 25.01.2014 la Mizil. Invitaţi de onoare sunt: Daniel Cristea Enache şi Dan C. Mihăilescu. Printre personalităţile care vor fi prezente se numără: acad. Nicolae Dabija, acad. Solomon Marcus, acad. Eugen Simion, Ecaterina Andronescu, Mircea Ionescu Quintus, Sorin Roşca Stănescu, Corneliu Leu, George Stanca, Radu Gologan, Lucia Olaru Nenati. La ediţiile precedente s-au înscris concurenţi din: Albania, Anglia, Belgia, Bulgaria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Macedonia, România, R. Moldova, Serbia, Scoţia, Siria, Spania, Ucraina, SUA, numărul concurenţilor la toate ediţiile fiind de cca. 2000. Câştigătorii ediţiei a VI-a au fost: Ion Diviza, din Chişinău, Grigore Chitul, din Bistriţa şi Florian Abel, din Grindu, Ialomiţa, la Epigramă. La Poezie: Marius Grama din Galaţi, Raluca Dumitran, din Câmpina şi Cezar Ciobâcă, din Botoşani. Toţi au fost prezenţi la festivitatea de premiere desfăşurată la Liceul „Grigore Tocilescu”. Numele festivalului provine de la satira politică „Romeo şi Julieta la Mizil ”, scrisă şi publicată de mizileanul George Ranetti în 1907. Coordonatori sunt profesorii Laurenţiu Bădicioiu şi Victor Minea.

În încheiere, iată ce a spus acad. N. Dabija despre festival: „Mizilul a fost timp de câteva zile capitala Poeziei româneşti. Nichita Stănescu spusese cu o ocazie: În materie de poezie România este un mare imperiu. Mizilul e o urbe care face parte din acest imperiu şi l-aş numi în context un oraş imperial. Aici dimensiunea lui sufletească importă cel mai mult. Auzisem despre primarul inimos de la Mizil , aflasem despre bustul poetului Adrian Păunescu, ştiam că Vieru descălecase de mai multe ori în această localitate, multe dintre epigramele premiate la alte ediţii ale Festivalului „Romeo şi Julieta la Mizil ” le-am publicat în săptămânalul „Literatura şi arta” de la Chişinău. De aceea la ediţia din acest an a Festivalului la care am participat pentru prima dată am avut mai degrabă impresia că m-am reîntâlnit cu el. M-a bucurat faptul că Premiul Mare i-a revenit unui basarabean: Ion Diviza. Am cunoscut Mizilul prin intermediul oamenilor lui. Concluzia mea e: dacă fiecare localitate din Ţară, indiferent de dimensiune, ar avea câte un Laurenţiu BĂDICIOIU şi câte un Victor MINEA, sau un primar ca Emil PROŞCAN, România ar avea vreo 10 000 de festivaluri de poezie. Din păcate pe acestea din urmă le poţi număra pe degete. Sprijinind ASOCIAŢIA CULTURAL-UMANITARĂ “BOGDANIA”, prin donarea celor 2% din impozitul pe venitul anului 2013(Declaraţia 230 ori 200), sprijiniţi tinerii creatori, din Vrancea şi din ţară, daţi un ajutor realizării proiectelor Asociaţiei, printre care amintim: Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, ediţia a III-a.(sem. I 2014); Continuarea editării Revistei de creaţie şi cultură “Bogdania”; realizarea Antologiei literare „Bogdania-Aripi spre zbor”, vol.I şi alte proiecte culturale şi umanitare. De ajutorul dvs. depinde în mare măsură realizarea proiectelor în curs de realizare. DATE DE IDENTIFICARE ALE ASOCIAŢIEI CULTURAL-UMANITARE”BOGDANIA”: CIF-29080784; Cont- RO11BRMA0999100047750380 (Banca Românească, Focşani), judeţul Vrancea. Vă mulţumim anticipat şi vă asigurăm de seriozitatea şi preţuirea noastră – Ing. Ionel Marin

Nr. 3; dec. 2013

86

MEMORIA TIMPULUI

(ANIVERSĂRI, COMEMORĂRI, EVENIMENTE) Perioada: octombrie-decembrie

1/13 octombrie 1878 – Autorităţile civile şi militare române au fost nevoite să se retragă din judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad din sudul Basarabiei, aceste teritorii fiind anexate abuziv de Rusia.

1 octombrie 1978 – A murit profesorul universitar Emil Diaconescu, doctor în istorie.

1 octombrie 1993 – A murit actorul Teofil Vâlcu. (n. 30 decembrie 1931)

1 octombrie 2003 – S-a inaugurat, la Cluj, cel mai mare acvariu din Transilvania.

2 octombrie 1853 – S-a născut, la Şipotele Sucevei din „fundoaiele Carpaţilor bucovineni“, compozitorul Ciprian Porumbescu, un vizionar al muzicii româneşti, autor al celebrei „Balade“ şi a primei operete româneşti – „Crai nou“. A fost comparat de specialişti cu Johann Strauss. (m. 25 mai/6 iunie 1883)

2/14 octombrie 1878 – Austro-Ungaria a recunoscut independenţa României.

2 octombrie 1953 – S-a născut scriitorul şi istoricul Alex Mihai Stoenescu.

2 octombrie 1978 – A murit medicul Ştefan Odobleja, unul dintre fondatorii ciberneticii şi creatorul psihociberneticii, membru post-mortem al Academiei Române. (n. 13 octombrie 1902)

3/15 octombrie 1893 – S-a născut, la Sinaia, regele României, Carol al II-lea de Hohenzollern – Sigmaringen. (1930–1940) (m. 4 aprilie 1953)

3 octombrie 1938 – A murit mareşalul Alexandru Averescu, preşedinte al Ligii Poporului, prim-ministru. (n. 9 martie 1859)

3 octombrie 1963 – A murit inginerul mecanic Augustin Maior, întemeietor al primei şcoli de telegrafie şi telefonie din Transilvania. (n. 21 august 1882)

3 octombrie 2003 – A murit prozatoarea şi poeta Profira Sadoveanu. (n. 21 mai 1906)

4 octombrie 1943 – S-a născut actorul român Florian Pitiş. (m. 5 august 2007)

4 octombrie 1848 – Apariţia, la Cernăuţi, a săptămânalului bilingv (română şi germană) „Bucovina“, editat de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzaki.

4 octombrie 1963 – A fost înfiinţat Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului.

5 octombrie 1713 – S-a născut scriitorul şi filozoful francez Denis Diderot („Jacques fatalistul şi stăpânul său“, „Tatăl de familie“, „Visul lui d’Alembert“). (m. 31 iulie 1784)

5 octombrie 1993 – A murit părintele profesor dr. Dumitru Stăniloaie, unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi români; membru al Academiei Române. (n. 1903)

6 octombrie 1943 – S-a născut, la Ţifeşti, judeţul Vrancea, criticul literar şi publicistul Constantin Coroiu, membru al Uniunii Scriitorilor din România. („Dialoguri literare“ – 2 volume, „Tinereţea lui Gutemberg“, „Dialog în actualitate“, „Mărturii în timp“.)

7 octombrie 1698 – Mitropolitul Atanasie Anghel şi 38 de protopopi ortodocşi au acceptat Unirea cu Biserica romano-catolică.

8 octombrie 2008 – A murit George Emil Palade, singurul român care a obţinut Premiul Nobel pentru Medicină în 1974. (n. 19 noiembrie 1912, Iaşi)

10 octombrie 1993 – A murit Nicolae I. Manolescu, inginer, profesor universitar, doctor docent, academician. (n. 11 aprilie 1907)

12 octombrie 1863 – A murit, la Braşov, poetul, traducătorul şi revoluţionarul român Andrei Mureşanu. (n. 16 noiembrie 1816, Bistriţa)

13 octombrie 1843 – S-a născut Ştefan G. Vîrcolici, critic literar, publicist şi traducător român, membru corespondent al Academiei Române. (m. 1897)

14/15 octombrie 1998 – A murit, la Bucureşti, cea mai mare actriţă vrânceancă, Leopoldina Bălănuţă. (n. 21 noiembrie 1934 în satul Hăulişca, judeţul Vrancea)

REVISTA BOGDANIA

87

16 octombrie 1868 – S-a născut, la Soveja, judeţul Vrancea, Simion Mehedinţi, savant de talie mondială, geograf, etnograf, pedagog, filozof al culturii, om politic, prozator, doctor în geografie la Universitatea din Leipzig. membru al Academiei Române, întemeietorul învăţământului geografic românesc. (m. 14 decembrie 1962)

16 octombrie 1888 – S-a născut, la New York, scriitorul Eugene Gladstone O’Neill, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936.

16 octombrie 1898 – S-a născut, la Năruja, judeţul Vrancea, culegătorul de legende, snoave şi cântece vrâncene Simion D. Hârrnea, publicist, funcţionar la primăria Năruja, apoi grefier la Judecătoria de Ocol Vrancea din Năruja, director al Căminului Cultural Năruja. (m. 11 iunie 1985)

17 octombrie 1908 – S-a născut, la Focşani, Leon Kalustian (pseudonime: Democrit, Elka, Kalunkar), gazetar de excepţie, eseist şi memorialist, cel mai renumit pamfletar şi polemist vrâncean, cel mai de prestigiu urmaş al ziaristului Teodorescu I. (m. 24 ianuarie 1990)

18 - 31 octombrie 1918 – Înfiinţarea, la Iaşi, a Societăţii Simfonice.

18 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Naţional Român.

18 octombrie 1953 – S-a născut, la Filipeşti, judeţul Bacău, Viorel Munteanu, poet.

20 octombrie 1638 – S-a terminat construcţia Mănăstirii Căldăruşani, ctitoria lui Matei Basarab.

20 octombrie 1918 – A murit Constantin Giurescu, academician, istoric şi literat vrâncean. (n. 20 august 1875)

Este tatăl academicianului şi istoricului Constantin C. Giurăscu şi bunicul academicianului şi istoricului Dinu C. Giurăscu.

20 octombrie 1923 – S-a născut, la Focşani, Constantin Amăriuţei, prozator, filozof, eseist.

20 octombrie 1933 – S-a născut, la Adjud, Vrancea, Ion Dichiseanu, actor de teatru, film şi televiziune, cântăreţ de muzică uşoară.

24 octombrie 1933 – S-a născut actriţa Draga Olteanu-Matei.

25 octombrie 1838 – S-a născut, la Feiurd, judeţul Cluj, Dimitrie F. Caian, profesor, memorialist, traducător şi publicist, întemeietor al Ligii Culturale din Focşani. In 1907 Academia Română i-a premiat volumul „Istoricul oraşului Focşani“.

26 octombrie 1673 – S-a născut, la Iaşi, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711), personalitate umanistă de talie europeană, scriitor şi om de ştiinţă cu formaţie enciclopedică. În 1714 a fost numit membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. (m. 21 august 1723)

28 octombrie 1688 – Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Ţării Româneşti.

30 octombrie 1858 – S-a născut, la Plăineşti (astăzi Dumbrăveni), Vrancea, scriitorul Duiliu Zamfirescu, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern. A scris, printre altele, „Viaţa la ţară“, „Tănase Scatiu“, „În război“. (m. 3 iunie 1922)

octombrie 1448 – A început prima domnie a lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească. (1448; 1456-1462; 1476)

octombrie 1863 – S-a constituit, la Iaşi, societatea literară, culturală şi politică „Junimea“. Printre fondatorii ei s-au numărat Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Th. G. Rosetti.

octombrie 1918 – S-a înfiinţat, la Iaşi, Societatea simfonică „George Enescu“.

octombrie 1943 – S-a constituit, în Franţa, „Frontul Naţional Român“, organ al rezistenţei antifasciste a românilor din Franţa, condus de Traian Vuia.

4 noiembrie 1818 – S-a născut preotul şi istoricul Gavril Pop, membru al Societăţii Academice Române. (m. 9 mai1883)

4 noiembrie 1903 – S-a născut compozitorul Ion Vasilescu. (m. 1 decembrie 1960)

5/17 noiembie 1918 – A fost făcut public Manifestul „Către popoarele lumii“ al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, prin care Consiliul Român Central îşi afirma voinţa de unire a Transilvaniei cu România.

5 noiembrie 1943 – S-a născut, la Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, profesorul de

Nr. 3; dec. 2013

88

germană şi istorie a culturii, eseistul, traducătorul şi publicistul Florin Paraschiv, stabilit în Focşani. Debutul editorial cu volumul „Trei Europe în rosturi şi rostire“.

6 noiembrie 1943 – S-a născut Petre Geambaşu, solist vocal şi instrumentist.

7 noiembrie 1908 – S-a născut Ion I. Cantacuzino, producător, regizor, scenarist, critic şi istoric de film. (m 26 iulie 1975)

7 noiembrie 1918 – A murit compozitorul şi pianistul Mihai Burada. (n. 1 martie 1841)

7 noiembrie 1983 – A murit sculptorul Ion Jalea (Monumentul eroilor francezi – Cişmigiu, Monumentul eroilor ceferişti, Monumentul George Enescu – Bucureşti). (n. 19 mai 1887)

7 noiembrie 1993 – A murit scriitorul şi scenaristul Eugen Barbu. („Groapa“, „Unsprezece“, „Princepele“, „Şoseaua Nordului“, „Incognito“, „Gloaba“, „Tripleta de aur“, „Balonul e rotund“, „Săptămâna nebunilor“ etc.) (n. 20 februarie 1924)

9 noiembrie 1933 – S-a născut regizorul Lucian Pintilie.

10 noiembrie 1508 – A apărut, din iniţiativa lui Radu cel Mare (1495 – 1508), Liturghierul slavon, tipărit de călugărul Macarie, prima carte tipărită în Ţara Românească.

10 noiembrie 1688 – S-a terminat tipărirea Bibliei în limba română, traducerea integrală a textului fiind o iniţiativă a lui Şerban Cantacuzino, domn al Munteniei (1678 – 1688).

10 noiembrie 1843– Prin Porunca Domnească nr.198, Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, a legiferat înfiinţarea primei baterii a Ţării Româneşti, act ce simbolizează constituirea artileriei ca armă de sine stătătoare. La 10 noiembrie este sărbătorită Ziua Artileriei Române.

11 noiembrie 1883 – S-a născut istoricul Ştefan Ciobanu, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. (m. 28 februarie 1950)

12 noiembrie 1878 – I.L. Caragiale a citit la banchetul „Junimii“ prima sa creaţie dramatică – „O noapte furtunoasă“.

14 noiembrie 1878 – S-a născut sublocotenentul în rezervă Alexandru Cojocărescu,

comandant pluton de artilerie, erou al Primului Război Mondial, căzut pe câmpul de luptă la 20 noiembrie 1916 în Defileul Bratocea

14-16 noiembrie 1968 – Adunarea Generală a Scriitorilor l-a ales preşedinte pe Zaharia Stancu. Acesta va fi reales în 1972, iar după moartea lui, la 11 aprilie 1975, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România îl va alege pe Virgil Teodorescu.

15 noiembrie 1813 – Gheorghe Asachi a deschis la Academia Domnească din Iaşi un curs de limba română pentru a preda în limba naţională, un curs de inginerie şi hotărnicie. Cursul a funcţionat până în 1818.

15 noiembrie 1868 – S-a născut Emil Racoviţă, biolog, membru al Academiei Române, întemeietorul biospeologiei, explorator al Antarticii. (m. 1947)

15/28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România.

16 noiembrie 1948 (după documente 25 noiembrie 1948) – S-a născut, la Găgeşti, comuna Boloteşti, judeţul Vrancea, publicistul, prozatorul, editorul, eseistul, istoricul literar şi analistul politic Ion Cristoiu.

18 noiembrie 1953 –– S-a născut, la Filipeşti, judeţul Bacăui, poetul Viorel Munteanu.

19 noiembrie 1923 – S-a născut Monica Lovinescu, critic literar şi eseist, stabilită după 1947 în Franţa. (m. 20/21 aprilie 2008, Paris)

20 noiembrie 1938 – A murit baritonul Jean Athanasiu, membru fondator al Operei Române din Bucureşti. (n. 28 februarie 1885)

21 noiembrie 1918 – S-a născut, la Răzeşi, comuna Răcătău, judeţul Bacău, părintele Constantin Galeriu (nume de buletin, Costachi Galeri), unul dintre cei mai de seamă predicatori ortodocşi români. (m. 10 august 2003)

22 noiembrie 1913 – A fost inaugurată clădirea Teatrului „Maior Gheorghe Pastia“, din Focşani, cu spectacolul „Fântâna Blanduziei“ de Vasile Alecsandri, pus în scenă de o trupă a Teatrului Naţional din Iaşi.

Începutul construirii teatrului s-a produs în 1909 iar finalizarea s-a făcut în 1913. Iniţiativa construirii acestuia aparţine maiorului în rezervă

REVISTA BOGDANIA

89

Gheorghe Pastia care în 1908 a donat în acest scop întreaga sa avere. Arhitecţi au fost Constantin Ciogolea şi Simion Vasilescu. Teatrul este o bijuterie a arhitecturii Oraşului Unirii şi acum poartă denumirea Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia“.

23 noiembrie 1833 – Profesorul Dimitrie Păşcăneanu a fost numit profesor public la Şcoala publică Focşanii – Valahiei, şcoală ce avea să-şi înceapă cursurile la 15 ianuarie 1834.

23 noiembrie 1843 – A avut loc, la Academia Mihăileană din Iaşi, deschiderea primului curs universitar de Economie Politică din ţara noastră, de către scriitorul şi omul politic Ion Ghica. La 23 noiembrie este sărbătorită Ziua economiştilor. Această dată s-a ales în cadrul celui de-al III lea Congres al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România – A.G.E.R.

25 noiembrie 1863 – S-a născut, la Bucureşti, Ion Cantacuzino, medic şi bacteriolog, doctor în medicină, creatorul şcolii româneşti de microbiologie şi medicină experimentală; director-fondator al Institutului de Seruri şi Vaccinuri din Bucureşti, înfiinţat în 1921 din iniţiativa sa, membru al Academiei Române. A conceput şi a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, cunoscută în istoria epidemiologiei ca „marea experienţă românească de vaccinare“. (m. 14 ianuarie 1934)

27 noiembrie 1818 – S-a născut Aron Pumnul, reprezentant al generaţiei paşoptiste transilvănene, filolog, adept al raţionalismului lingvistic. (m. 12/24 ianuarie 1866)

28 noiembrie 1863 – S-a născut, la Golăşei, lângă Târgu Bujor, judeţul Galaţi, generalul de armată erou Eremia Grigorescu. (m. 21 iulie 1919)

În Primul Război Mondial a comandat armatele române în grelele bătălii de la Mărăşeşti, decisive pentru soarta războiului.

A fost decorat cu medalia „Ordinul Mihai Viteazu“ clasa a II-a.

28 noiembrie 1893 – S-a născut Nicolae Colan, fost mitropolit al Ardealului (1957-1967), membru al Academiei Române. (m. 15 aprilie 1967)

28 noiembrie 1893 – S-a născut inginerul Nicolae Caramfil, membru de onoare al Academiei Române. (m. 22 aprilie 1978)

28 noiembrie 1948 – S-a născut, la Găujani, judeţul Giurgiu, soprana româncă de renume mondial Mariana Nicolesco (Niculescu).

28 noiembrie 1973 – A murit principesa şi scriitoarea Martha Bibescu; opera sa însumând memorii, însemnări de călătorie, romane. (n. 28 ianuarie 1889)

30 noiembrie 1928 – Compozitorul Mihail Jora a inaugurat şi dirijat prima stagiune radio „live“ pentru concerte simfonice, cu Orchestra Naţională Radio, fondată de el în acelaşi an.

30 noiembrie 1993 – Dezvelirea la Cluj –Napoca a monumentului închinat lui Avram Iancu; sculptor Gabriela Manole Adoc.

30 noiembrie 1998 – Dezvelirea în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a statuii lui Iuliu Maniu; sculptor Mircea Corneliu Spătaru.

noiembrie 1923 – A luat fiinţă, în Focşani, filiala „Societăţii Principele Mircea“ cu sediul în Bucureşti, care avea în vedere problemele asistenţei copilului în judeţul Putna.

noiembrie 1983 – La Întreprinderea de Utilaj Petrolier „1 Mai“ din Ploieşti a fost realizată instalaţia de foraj multifuncţională ce poate acţiona până la o adâncime de 7000 m.

2 decembrie 1998 – A murit, la Mănăstirea Sihăstria, părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinţei ortodoxe, arhimandrid şi stareţ la Mănăstirea Sihăstria. (n 10 aprilie 1912)

4 decembrie 1888 – A apărut, la Bucureşti, „Fântâna Blanduziei“, foaie literară, politică săptămânală sub direcţia lui Mihai Eminescu.

4 decembrie 1943 – A murit generalul doctor Nicolae Marosin, medic, şeful Diviziei a VI-a în timpul Primului Război Mondial, şeful spitalului militar din garnizoana Focşani.

5 decembrie 2008 – A murit, la Timişoara, Anca Parghel, cântăreaţă, compozitoare, pianistă, textieră, aranjoare, profesor universitar. Genul muzical – jazz. (n. 16 septembrie 1957, Câmpulung Moldovenesc)

6 decembrie 1893 – S-a născut filozoful Dan Bădărău, membru al Academiei Române. (m. 2 iulie 1968)

Nr. 3; dec. 2013

90

6 decembrie 1948 – S-a născut, la Pătârlagele, judeţul Buzău, Dorina-Ştefania Oproescu-Cristea, poetă, prozatoare, de profesie medic.

8 decembrie 1933 – S-a născut, la Bogza, Vrancea, Alecu G. Croitoru, regizor de teatru şi film, scenarist, actor, poet şi prozator.

11 decembrie 1993 – A murit, la Paris, actriţa franceză de origine română Elvira Popescu.

12 decembrie 1983 – A murit actorul Amza Pelea. (n. 7 aprilie 1931)

13 decembrie 1693 – A murit Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila), mare cărturar şi mitropolit al Moldovei. (n. 26 octombrie 1624)

13 decembrie 1893 – S-a născut Gheorghe Atanasiu, fizician şi geofizician, membru al Academiei Române. (m. 4 aprilie 1972)

13 decembrie 1983 – A murit poetul Nichita Stănescu. (m. 10 ianuarie 1980)

Volume de opere: „Sensul iubirii“, „O viziune a sentimentelor“, „Dreptul la timp“, „11 elegii“, „Roşu vertical“, „Oul şi sfera“, „Laus Ptolomei“, „Necuvintele“, „Un pământ numit România“, „În dulcele stil clasic“, „Belgradul în cinci prieteni“, „Măreţia frigului“, „Epica Magna“, „Operele imperfecte“, „Noduri şi semne“, „Antimetafizica“ (postum, 1985) A primit Premiul Internaţional Herder şi marele premiu Cununa de aur de la Struga. Este înmormântat la cimitirul Belu, lângă marele poet Mihai Eminescu. (n. 31 martie 1933)

14 decembrie 1898 – S-a născut Petru Caraman, folclorist şi filolog, membru al Academiei Române. (m. 10 ianuarie 1980)

14 decembrie 1918 – S-a născut actorul şi regizorul Radu Beligan.

16 decembrie 1848 – În Adunarea Naţională a fruntaşilor români transilvăneni de la Sibiu a fost adoptată o Petiţie Naţională prin care se protesta împotriva „uniunii“ forţate a Transilvaniei cu Ungaria.

17 decembrie 1843 – S-a născut Elisabeta, regina României, soţia regelui Carol I (1866-1914), şi scriitoare (Carmen Sylva). (m. 1 februarie 1916)

17 decembrie 1928 – S-a născut, la Răcoasa, Vrancea economistul Aurel Iancu, membru corespondent al Academiei Române.

18 decembrie 1923 – Muzeul Militar Naţional, creat în aprilie 1914 ca secţie militară a Muzeului Naţional al României, a fost transformat în instituţie de sine stătătoare.

24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand I (1914-1927) a emis Decretul de unire a Transilvaniei cu România.

24 decembrie 1943 – A murit generalul doctor Nicolae Marosin, medic, şeful Diviziei a VI-a în timpul Primului Război Mondial, şeful spitalului militar din garnizoana Focşani.

25 decembrie 1908 – A apărut, la Vălenii de Munte gazeta „Neamul Românesc Literar“, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

26 decembrie 1848 – Premiera, la Teatrul Naţional din Iaşi, a primei operete româneşti – „Baba Hârca“, de Alexandru Flechtenmacher.

27decembrie 1913 – A murit mama regelui Ferdinand al României, infanta Antonia a Portugaliei, fiică a reginei Maria a II-a a Portugaliei.

28 decembrie 1903 – S-a înfiinţat „Societatea numismatică română“.

29 decembrie 1873 – S-a născut, la Făgăraş, Ovid Densuşianu, savant filolog, folclorist, istoric literar şi poet, membru al Academiei Române.

29 decembrie 1938 – S-a născut prozatorul şi dramaturgul Mircea Marian. (m. 1 ianuarie 1998)

31 decembrie 1968 – A murit compozitorul şi folcloristul Sabin V. Drăgoi, membru corespondent al Academiei Române. (n. 6 iunie 1894)

NOTĂ: În prezenta culegere sunt introduse doar aniversările, comemorările şi evenimentele de la săvârşirea cărora se împlineşte un număr de ani rotunjit la 5. În acest fel, timp de 5 ani evenimentele prezentate în revista BOGDANIA nu se suprapun.

EXTRAS din lucrarea lui Anton Soare „Punct de sprijin“

1. La mulţi ani România! – Ionel Marin, pag. 3

2. Vavila Popovici – Adevărul, iubirea şi frumuseţea, pag. 4

3. Elena Trifan – Ziua limbii române sub privegherea Sfinxului, pag. 6

4. Despre patrie şi patriotism. Glorie eternă şi recunoştinţă eroilor neamului – I. Marin, pag. 11

5. Corneliu Florea – Datoria de a căuta adevărul, pag. 12

6. Limba ce-o vorbim cea mai măreaţă catedrală a românilor – George Petrovai, pag. 15

7. Limba română în limbajul universal – Năstase Marin, pag. 16

8. Ilarion Boca – Odă limbii române, pag. 17

9. Ionel Marin : „Limba noastră-i o comoară”, pag. 18

10. Grigore Vieru: „Limba unui popor este chiar sângele acelui popor”, pag. 20

11. Im memoriam. Români celebri: 1. Nicolae Iorga – Un patriarh al culturii române; 2. Aurel Vlaicu – primul român care a mângâiat norii cerului dintr-un „avion naţional”; 3. Mr. Gheorghe Pastia ( Ionel Marin); 4. Prof. dr. Nicolae Boaru – orator român de excepţie, Cristian Petru Bălan, pag. 23

12. Aforisme. Maxime, cugetări despre viaţă – Prof. Univ. Dr. Florentin Smarandache, pag. 29

13. Poezie: Cristian Petru Bălan, Vasile Popovici, Maria Crocy, Gheorghe A. Stroia, Alexandru Ţene, Dionisie Duma, Ilarion Boca, Eugen Evu, Marin Moscu, Dumitru Buhai, Ionel Marin, Ileana Lucia Floran, Pavel Ferghete, Ion Romanescu, Vavila Popovici, A. Păunescu, Emil Botta, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Danciu Catrina, pag. 31

14. Epigrame: Ion Romanescu, Petre Valea, Constantin Toma, pag. 43

15. Proză: Adrian- Nicolae Popescu, Miruna Ştefana Belea, pag. 45

16. Crăciunul în jurul lumii –Gheorghe Stroia, pag. 55

17. Crăciunul la români – Ionel Marin, pag. 57

18. Bucuria mântuirii (eseu) – Dumitru Buhai, pag. 58

19. Poveşti pentru copii. Maricica Stroia – Dorinţă de Crăciun, pag. 60

20. Poezii pentru copii: Katia Nanu, Olimpia Sava, Gheorghe Antohi, Oana Diana Renea, pag. 62

21. Cronici literare, comentarii: Eugen Evu, Lucian Gruia, Năstase Marin, Ion Măldărescu, Ion Ionescu-Bucovu, Virginia Bogdan, pag. 64

22. Consideraţii despre artă (Elemente de filozofia culturii) – G. Petrovai, pag. 76

23. Evenimente culturale vrâncene: Festivalul naţional „Emil Botta”, Adjud; Concursul literar „Vrancea literară”, Odobeşti; Festivalul internaţional „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat; „Salonul scriitorilor vrânceni”, Mărăşeşti; Săptămâna Bibliotecii Adjudene; Festivalul de muzică uşoară românească „Florentin Delmar”, Focşani, pag. 78

24. Evenimente în derulare: „Romeo şi Julieta nu renunţă la Mizil”!, pag. 85

25. Memoria timpului – Soare Anton, pag. 86

CUPRINS

REDAC - revistabogdania.rorevistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-3-decembrie-2013.pdf ·...

Documents

Transcript of REDAC - revistabogdania.rorevistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-3-decembrie-2013.pdf ·...