nr. 19

3

Ioan Es. PoP

cu groparul fulgerat la crâșmă: tu,după ce mori, pe tine cine-o să te-ngroa? păi da,e o treabă a dracu' de grea fincă toți to-varășii mei de lucru s-au dus.da' poate mă călugăresc și.să nici nu te gândești, ăia nu te primesc.

atunci poa' că mă duc să mă angajez lapompe funebre. vezi-ți de treabă, ești prea bătrân.păi atunci ce mă fac? pe mine cine mă-ngroa?păi atunci nu mai ai cum muri.cum adică, să n-am și eu parte depetrecanie? cam așa ceva.

bine, mă, atunci nu, dar după aia ce mă fac?

Din volumul 1983. Marș/2013. Xanax,Editura Charmides, 2013

POEMUL LUNIIIoan Es. POP ......................... 3

INEDITJuan JOsé MILLásInfernul ..................................... 4

CARTECiprian MĂCEȘARUEcouri ....................................... 5Constantin PIȘTEAAmintirile unei nonagenare ... 7Bedros HORAsANgIANAlice Munro și Premiul nobel.................................................. 13Viorel ZAICUBucurați-vă de viață! ............ 14

REPEREInstitutul BalassiDonau Lounge @ Bookfest ... 6KLUZÎntreaga Polonie le citește copiilor ..................................... 8Raluca E. gOLEşTEANULiteratură şi artă româneascăla Varşovia ............................. 10

sEMNAL..................................................... 9

ACCENTEDirector: Ciprian Măceșarutel. 0726 239 082revistaaccente@yahoo.comciprian.macesaru@revaccente.rowww.revistaaccente.com

cuprinspoemul lunii

4

Juan José MillásInfernul

inedit

Mă aflam la înmormântarea unui prieten când un telefon mobil a întrerupt solemna ceremonie. După un schimb scurt de priviri de reproş, am înţeles că zgomotul venea dinspre cadavru, al cărui sicriu fusese deschis pentru ca decedatul să primească ultimul salut de rămas bun. Văduva, după câteva secunde de blocaj, s-a înclinat deasupra mortului şi i-a scos telefonul dintr-un buzunar al sacoului. ”Alo”, a rostit îndurerată. nu ştim ce i s-a spus de la celălalt capăt al firului, dar am văzut că se albea la faţă; la scurt timp după aceea a strigat: ”Fernando a decedat ieri şi dumneata eşti o târfă care ne-a distrus căminul”. Acestea fiind zise, a întrerupt comunicarea şi a pus artefactul la loc.

Când am părăsit cimitirul am aflat de la cineva din familie că fusese chiar dorinţa lui Fernando să fie îngropat cu mobilul lui, ceea ce, fiind vorba de o ciudăţenie care se potrivea de minune cu caracterul omului, îmi înfăţişa din nou chipul mai puţin plăcut şi întunecat al celui care fusese unul dintre cele mai importante puncte de reper din viaţa mea. Cum cere obiceiul, m-am îndreptat alături de cei apropiaţi către locuinţa văduvei pentru a-i aduce alinare. Ea ne-a oferit o cafea, pe care o savuram în timp ce vorbeam despre lucruri fără importanţă, când a sunat telefonul. După câteva clipe de teroare, toţi cei prezenţi am ajuns la un acord tacit: nimeni nu auzise nimic, niciun sunet de dincolo de

mormânt nu se strecurase în acea întâlnire între prieteni. După ce a sunat de zece sau douăsprezece ori, aparatul a amuţit şi însăşi văduva s-a sculat de pe scaun pentru a-l ridica din furcă. ”nu am chef de condoleanţe”, a spus.În noaptea aceea, la ceasul la care insomniacii obişnuiesc să aţipească puţin, m-am ridicat din pat, m-am dus la telefon şi am format numărul mobilului lui Fernando. Cineva a apăsat imediat pe tasta de răspuns, dar am închis înainte să aud vreo voce. Voiam doar să mă asigur că infernul există.

Traducere din limba spaniolă deMihai IACoB

foto: Guadalupe de la Vallina

5

CARte

Ciprian MĂCEȘARU

Volumul lui Wojciech Bonowicz se remarcă imediat prin atmosferă. Vizibilitatea pe care ai senzația că o creează scenografia fiecărui poem, este una aparentă. Izbutite imagini se așază ca un paravan peste ecouri, peste tensiuni, peste tristeți și bucurii. Această obturare este la rândul ei aparentă. Se dezvoltă astfel un circuit dinspre exterior spre interior, și invers, într-o transgresare dinspre imagistic spre ideatic. Virtuozitate imagistică, așadar, din care răzbat ecouri discrete.Există în poezia lui Wojciech Bonowicz o dorință a ieșirii în larg, a evadării din tranșee, o melancolie a spațiului aflat "de cealaltă parte a apei", "acolo unde se poate întinde plasa/ unde peștii sunt mai mulți". De la fereastră, personajele lui Bonowicz (sau Bonowicz însuși) privesc (privește) drumul care "dispare de cealaltă parte" a dealului, într-o nostalgie după lucruri pierdute și într-o melancolie față de cele neștiute. "nu a ieșit astăzi din casă. Însă e departe", se spune în poemul Vineri. Și tot aici: "nu a ieșit din casă toată după-amiaza/ a fost departe. Încă nu s-a întors". Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa. Uneori, poemele poartă în

pântec amintiri dureroase, fapte care încă mai au puterea de a răni (a se vedea, de exemplu, trimiterile către tragedia de la Auschwitz, oświęcim în limba polonă, aceasta fiind și localitatea în care s-a născut poetul).Sunt și poeme foarte scurte, de doar două, trei sau patru versuri, câteva dintre ele amintind de vorbele de duh inventate de ramón Gómez de la Serna, binecunoscutele greguerías. Două exemple: "Știți la ce ne-am gândit?/ Le dăm copiilor bani/ ca să nu ne strige noaptea" (Idee); "Cruzimea literaturii? Două fraze dintre care una/ o ucide pe cealaltă și îi preia cuvintele".Wojciech Bonowicz este un poet remarcabil și e de salutat apariția sa în limba română (în excelenta

traducere realizată de Sabra Daici). Pare să continue marea tradiție a poeziei poloneze și sperăm să ne mai întâlnim cu el în limba română.

ECOURI și alte poemeWojciech BonoWICZTrad. de Sabra DaiciEd. Tracus Arte, 2014

Ecouri

Lansarea cărții, la Bookfest 2014. De la st. la dr.: Cosmin Perța, Wojciech Bonowicz, Joanna Kornaś-Warwas și Ciprian Măceșaru.

În perioada 28 mai – 1 iunie 2014 a avut loc în cadrul Târgului Inter-naţional de Carte Bookfest o serie de evenimente axate în jurul unei tematici dunărene, DonAU Lo-UnGE. Proiectul a avut scopul de a populariza, în cadrul târgurilor internaţionale de carte, culturile din spaţiul dunărean și de a consolida relaţiile culturale.

La București, DonAU LoUn-GE s-a bucurat de un foarte mare succes: la cele 18 evenimente au participat 25 de invitaţi din cinci ţări, au avut loc 8 lansări de car-te, s-au proiectat 4 filme și au fost prezente 8 personalităţi publice, respectiv 17 artiști și critici de artă. În cadrul seriei de programe Donau Lounge, publicul târgului de carte BooKFEST a avut posibilitatea de a întâlni scriitori din regiune, de a cunoaște cele mai recente opere și temele actuale privind Dunărea. Cei interesaţi au putut participa la lansări de carte, mese rotunde,

performance-uri, programe pentru copii, show-uri gastronomice și au putut vedea un acvariu digital. Toa-te aceste activități au avut aceeași temă: Dunărea.

Márton Méhes, directorul Institu-tului Balassi – Collegium Hungari-cum din Viena și iniţiatorul proiec-tului Donau Lounge:Odinioară, în Ungaria existau foarte multe bancuri numite generic „călă-torii cu trenul”: Kádár, Ceaușescu și Brejnev călătoreau cu trenul. Şi de-odată Brejnev spune… În centrul și estul Europei ne plăcea să-i vedem și pe conducătorii comuniști în astfel de posturi umane, stând și povestind. În aceste bancuri ei deveneau eroi popu-lari est-europeni, rafinaţi, care se în-treceau în șiretenie. În realitate nu ei, ci noi am fost și suntem așa. Ne place să povestim și suntem prieteni precum

câinele și pisica. În spaţiul dunărean există multe conflicte, și totuși ne înţe-legem reciproc istorisirile. Numai cine nu vrea, nu le înţelege. Înţelegem dife-renţele și asemănările – cumva. Dar e bine să vorbim și să citim mai mult despre acestea.Bucureștiul este o capitală tinerească, dinamică, în ascensiune, un loc potrivit pentru programul Donau Lounge! La Bookfest dialogul dunărean a devenit autentic și uman, a fost credibil faptul că românii, maghiarii, austriecii, nem-ţii și englezii urmăresc și comentează cu plăcere poveștile, literaturile celor-lalţi. De asemenea se poate considera un mic succes al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării faptul că proiectul Donau Lounge, iniţiat în 2012 de Institutul Balassi – Collegium Hun-garicum Viena a ajuns, datorită Insti-tutului Balassi – Institutul Maghiar din București, și în capitala României, stând mărturie a colaborării de succes dintre institutele mai multor ţări du-nărene. Astfel, pe lângă dialogul din-tre actori a devenit evident și dialogul dintre organizatori, fiind un exemplu excelent în ce privește realizarea stra-tegiei, ca platformă de colaborare.Atmosfera Donau Lounge la Bucu-rești evocă viitorul: spre exemplu Da-niel Bănulescu, Darvasi László și Nick Thorpe călătoresc cu trenul undeva pe lângă Dunăre. Stau de vorbă, și asta nu mai e banc …

Donau lounge @ BookfestRepeRe

6

7

Constantin PIȘTEA

Zice lumea că doamna ralian a împlinit 90 de ani. De unde până unde? orice discurs al său conţine atâta vivaciate încât te gândeşti că şi-a falsificat buletinul, din cine ştie ce considerente şi jocuri livreşti. Poţi fi atât de ghiduş la 90 de ani? Totuşi, dacă actele nu mint, iar doamna ralian chiar s-a născut în 1924, modul în care vorbeşte despre cărţi la această vârstă ireală este dovada clară a faptului că lectura te înnobilează. Dovada am avut-o inclusiv la cea mai recentă ediţie a Galei „Bun de Tipar”, când discursul său a stârnit nu doar ropote de aplauze, ci şi genul acela de zâmbet de care o mulţime este capabilă numai în faţa unui moment magic.Ei bine, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei (Ed. Humanitas, 2014) rupe din cei 90 de ani câteva sclipiri, câteva situaţii puţin „mai speciale”: gustul „coclit” al amintirii primei călătorii în străinătate (Dresda, sfârșitul anilor '40), reclamele luminoase din Viena, Crăciunul la Londra, o aventură pe muchie la Tel Aviv, cu o verișoară la new York, la a câta vizionare a spectacolului „Lacul lebedelor”, cum a fost jefuită la Madrid, ritmul vizitelor în Statele Unite, paradisul

din oraşul elveţian Lugano, secvenţe, plimbarea pe Tamisa, vizite la Pompei, Istanbul, Florenţa, Paris şi-n multe alte locuri, unele facilitate de calitatea de jurnalist a soţului. Apoi, întâlnirile literare, cum l-a cunoscut pe Saul Bellow, „năucit, cu senzaţia omului care a nimerit pe altă planetă”, întâlnirea cu raymond Federman, „cel mai modern postmodern”, părintele curentului numit Surfiction, cum a stat cu Salman rushdie „la o ţuică şi-un pahar de vin”, despre provocarea Henry Miller, despre, cum se putea altfel, Iris Murdoch, prietena sa, şi, spre final, câteva eseuri, cu o închidere tulburătoare: „nu mă iubesc. De când mă ştiu, mi-am iubit foarte-aproapele mult mai mult decât pe mine însămi. Aşa încât n-am putut oferi fericirii un sediu prea ospitalier”. Cartea aceasta trebuie „servită” neapărat împreună cu „Toamna decanei”, volumul de convorbiri cu radu Paraschivescu, apărut în urmă cu trei ani, tot la Editura Humanitas. Sunt chestiuni care se repetă, dar şi elemente inedite, precum foaia din jurnalul anului 1949, pe care Antoaneta ralian a inserat-o ca să vedem cât de mult a trăit din ce a visat: „Vreau să ascult concerte dirijate de mari maeştri, vreau să văd teatre măreţe cu loji aurite şi purpurii, vreau să merg la dineuri de gală englezeşti, la care totul se desfăşoară ritual, ca pe vremea reginei Victoria, vreau să dansez în localuri de pe Broadway,

vreau să merg în cârciumioarele din Harlem şi să ascult muzică de negri”. Multe au fost trăite de Antoaneta ralian, cel mai apreciat şi productiv traducător din limba engleză de la noi. Şi dacă nu le-a experimentat „la propriu”, sigur le-a marcat prin intermediul personajelor din cărţile traduse. Mi-e imposibil ca atunci când trec cu maşina pe lângă blocul său de vizavi de Palatul Copiilor din Bucureşti, să nu mi-o imaginez acolo, în acea cameră înţesată de cărţi, traducând şi ascultând muzica de pe Mezzo. Uneori, duminica, ziua în care ştiu că se simte singură, mai ales după dispariţia soţului, mă gândesc la dânsa şi-i doresc sănătate şi... spor la tradus!

amintirile unei nonagenareCARte

8

Întreaga Poloniele citește copiilor

KLUZ

Titlul acestui text nu este o con-statare – asta ar fi prea frumos – ci denumirea unei campanii sociale. Ideea ei este cât se poate de sim-plă: citește copilului tău literatură cu glas tare, în fiecare zi. Cititul îm-preună nu doar întroduce în lumea literaturii, ci întărește relația dintre părinte și copil și sporește dezvol-tarea intelectuală și emoțională a copilului. În prezent, 95% dintre polonezi au auzit despre campa-nie, iar 50% dintre participanții sondajului declară că le citesc co-piilor. Lăsând statisticile la o par-te – aproape toți prietenii mei din Polonia le citesc copiilor în fiecare seară. E uluitor: indiferent ce se întâmplă în casă – vizita familiei sau trecerea armatei lui napoleon – timpul de lectură este sfânt. Iar cel mai surprinzător lucru în toa-tă afacerea este naturalețea lui. În decursul celor 15 ani de când am părăsit țara mea natală, să citești copilului în fiecare seară a devenit un lucru firesc.Inițiatoarea proiectului, Irena Koźmińska, a vizitat Bucureștiul cu prilejul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2014 și în ca-drul unei conferințe, în fața unui număr modest de vizitatori, a po-vestit cum a reușit să creeze moda

pentru lectură în rândul polonezi-lor. Totul a început în anii ’90, când Koźmińska, în timp ce locuia în SUA, a luat legătura cu Jim Tre-lease, promotorul american al cititului pentru copii. Conform lui Trelease, lectura nu este doar benefică în dezvoltarea lor, ci, în unele cazuri, a făcut chiar ade-vărate minuni în terapia copiilor cu probleme neurologice severe. După întoarcerea în Polonia, Koź-mińska a înființat o fundație care în anul 2001 a promovat o cam-panie cu mândrul titlu de mai sus. Poate mulțumită spotului amu-zant (o copilă îl deranjează pe tatăl ei în timpul meciului, întrebându-l „Tata, da’ tu știi să citești?” Tatăl aude o voce „din cer” care îi spu-ne: „Cititul te ajută să gândești!”, „Cititul dezvoltă imaginația!” și ia în mână un ziar și răspunde: „Si-

gur! Iată: Steaua – rapid 2:0”), poate datorită implicării masive a vedetelor, scriitorilor și a volunta-rilor (80 de mii de oameni!) care ulterior au început să colinde toată țară și să le citească copiilor în ca-drul unor evenimente organizate la școli și case de cultură din orașe și sate, campania a fost un real suc-ces. Cum spune Koźmińska, „dacă încă nu întreaga Polonie le citește copi-ilor, cu siguranța știe ca ar trebui. Corelația între nivelul alfabetizării și puterea economică a unei tări e firească. Dacă nu vrem să devenim țara celor ce asamblează frigidere pentru alții, trebuie să citim.” Când – ușor jenat de numărul mic de participanți la prezentarea ei – am vorbit cu doamna Koźmińska, ea m-a liniștit: „Stiți, articolul din care am aflat despre importanța cititului pentru copii a fost scris

de un ziarist care a ajuns la conferința lui Trelease din greșeală. A fost unul dintre cei cinci participanți. Sunt sigură că și întreaga românie va începe să le citească copii-lor în curând.”

RepeRe

Tania RADUChenzine literareEd. Humanitas, 2014

„Ce bine că există și Tania radu în peisajul criticii literare românești! Și ce surprinzător că, după 35 de ani de scris la două săptămâni o dată, la «chenzină», își strânge abia acum, pentru prima dată, un volum de texte alese, care au trecut proba timpului. A rezultat un me-morial de istorie literară, nu numai pentru că domină jurnalele și me-moriile, ci și pentru că e o carte cu valori morale, o carte cu coloană vertebrală. Criticul adevărat, la fel ca politicianul adevărat, are spirit de sacrificiu și se pune discret în slujba celorlalţi. Criticul adevărat se abţine să se îmbete cu putere și s-o cultive, să lingușească și să se răzbune. Criticul adevărat, la fel ca politicianul adevărat, e o raritate. Tania radu este un critic adevărat.“ (Ioana PÂrVULESCU)

Casele vieţilor noastrePrefață de Ioana PârvulescuEd. Humanitas, 2014

Antologie cu texte de Adriana Bit-tel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta ralian, Barbu Ciocules-cu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Lii-ceanu, Gabriela Tabacu, Horia-ro-man Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, radu Paraschivescu, Tania radu, Victor Ieronim Stoichiţă

„rari oamenii unei singure case, așa cum sunt oamenii unei singu-re iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm de multe ori, de-a lungul vieţii și, de la o singură casă luată cu noi la prima plecare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înăuntrul nostru un adevărat orășel plin de povești, așa cum este și cel ridicat de la sine în aceste pagini."(Ioana PÂrVULESCU)

Stelian ȚUrLEARelatare despre Harap Alb- ediţia a doua, revăzută -Ed. Cartea românească, 2014

Vorbilă (Povestitorul), sătul să-i tot scrie piesele lui Shakespeare, fuge din Anglia, se alătură lui Setilă, Flă-mânzilă și celorlalţi membri vestiţi ai grupului de aventurieri și împre-ună sar în ajutorul prinţului Petru, ajuns în stăpânirea Spânului, care-l numește cu dispreţ Harap Alb. Cu toţii străbat lumea în lung și-n lat, răscolesc plantaţii de canabis, ajung în minele de azotat de amoniu ale Septentrionului, inventează jocuri și dezleagă enigme cumplite, parti-cipă la lupte celebre consemnate de hrisoave, văd orașe prăbușindu-se și altele ridicându-se din cenușă, imperii care se nasc și ameninţă lumea, înfruntă armate de barbari năvălitori. Sunt nemuritori. Cineva trebuia să relateze despre ei.

SemnAlwww.revistaaccente.com

9

10

RepeRe

RalucaE. GoLEşTEAnU

Articolul de faţă reflectează asupra a trei tipuri de evenimente artistice ce puteau fi vizionate/accesate simultan la Varşovia în luna mai a acestui an. Primul dintre acestea este legat de traducerea în poloneză a romanului Inimi cicatrizate (Zabliźnione serca) al scriitorului român de origine evreiască Max Blecher* (1909-1938); al doilea este instalaţia pentru interior concepută şi aranjată de artista stabilită la Viena Anemona Crişan (Instalacja do wnętrza) în spaţiul de trecere al Galeriei naţionale de Artă "Zachęta"**; al treilea se referă la găzduirea de către Centrul de Artă Contemporană-Castelul Ujazdowski a expoziţiei de artă modernă românească, cu ambiţia de a reuni sub titlul Câteva grame de roşu, galben şi albastru (Kilka gramów czerwonego, żółtego, niebieskiego) tot ce este semnificativ pe scena artistică actuală de la Bucureşti şi de la Cluj***.

numitorul comun al evenimentelor de referință este, se subînţelege, românia, interpretată geografic şi

cultural. Pe lângă simpla descriere a evenimentelor, propunem în acest text şi o altă citire a lor, reliefând astfel o conexiune identitară pe care autorii implicaţi nu au realizat-o conştient, datorită însăşi naturii actului artistic (de a fi unicat), dar şi a contextului istoric distinct în care au activat. Tema unificatoare este modernismul, exprimat literar sau plastic; deseori acesta vorbeşte despre o modernitate pusă pe harţă cu ea însăşi, care nu ezită să pună sub semnul întrebării şi să dea definiţii alternative esenţialului, fie el spaţiu, timp sau loc.

Această temă a modernismului exploatată de artiştii români este compatibilă cu simbolistica Varşoviei, oraş esenţialmente nou ce şi-a construit în ultimii

ani imaginea centrului dinamic economic şi cultural al Europei centrale****, regiune al cărei trecut complicat poate fi lecturat acum în cheie modernistă (de altfel singura posibilă, deoarece urmele trecutului nu mai sunt vizibile, ele pot fi doar imaginate... artistic-conceptual sau digital).

Astfel, locurile propriu-zise de desfăşurare a evenimentelor spun ceva despre natura producţiilor artistice expuse. Empik, primul punct aflat pe lista ghidului nostru, acronim pentru ,,clubul presei şi cărţilor internaţionale", este o reţea de supermarketuri mediatice active pe teritoriul Poloniei şi Ucrainei, înfiinţată încă de prin anii `50. Un astfel de empik încăpător se află pe bulevardul cel mai întins

literatură şi artă româneascăla Varşovia

- ghidul utilizatorului itinerant sau cum poţi descoperi România la Varşovia în 24 de ore -

11

al Varşoviei-Marszałkowska şi învecinează în plan opus Palatul Culturii şi Ştiinţelor; ambele instituţii au reuşit să transforme cultura monolitică comunistă în spaţii de exprimare plurivalentă, devenind imagini-tip ale culturii urbane varşoviene. Şi cum în Empik este imposibil a nu se găsi ediţiile în poloneză ale povestirilor lui Max Blecher, gândul face lesne conexiunea dintre identitatea locului şi însemnătatea traducerii acestui scriitor român ce a flirtat concomitent cu avangardismul şi cu existenţialismul. Întocmai cum Empik şi Pałac nauki i Kultury reprezintă punerea pe hartă a reperelor noilor generaţii central-europene ieşite din bezna comunistă, aşa şi prezenţa lui Max Blecher pe raft umple un spaţiu lăsat gol în timpul comunismului, deoarece în acea perioadă nu s-a prea tradus literatură română în Polonia, şi reînnoadă o tradiţie, anume îmbogăţirea tematicii interbelicului românesc reprezentat generos şi la Varşovia prin lucrările lui Cioran, Eliade şi E. Ionescu. Dincolo de aceste similitudini la nivel simbolistică-loc, însăşi substanţa scriiturii lui Blecher asigură sincronismul cu Varşovia şi cu spaţiul central-european în sens mai larg. Evreul născut la Botoşani, intelectualul cosmopolit de mai târziu, a scris în limba română o mărturie personală despre spaţiu,

despre cum fiecare individ îşi poate confisca şi coloniza propriul spaţiu. Dacă la Blecher acest efort îşi are sursa în suferinţa fizică, în arealul polonez ecoul acestui tip de efort este asigurat de contextul istoric.

Tot despre spa-ţiu vorbeşte şi Anemona Crişan la "Zachęta"; artista recodifică spaţiul, jucându-se îndrăzneţ cu noţiuni precum central-periferic, coerenţă-dezordine. Galeria care găzduiește instalaţia este amplasată într-o zonă ce se vrea la rândul ei a fi o recodifi-care a identităţii moderne poloneze. Situată în apropierea Grădinii Saxo-ne - simbol al puterii aristocratice de odinioară, a Pieţii Piłsudski - simbol al Poloniei reîntregite, al Mormântului soldatului necunoscut - simbol al traumelor secolului XX, palatul "Zachęta" reuneşte aceste etape istorice în stilul clasicismului vienez, realizând prin evenimentele organizate un contrapunct modernist şi prin aceasta internaţionalist la încetăţenitele tradiţii locale. Anemona recuperează un topos

important al modernismului, anume cel al ,,camerei din spate", al nişei, al ghetoului (întocmai cum Blecher vorbeşte despre centralitatea condiţiei de dizabilitate), şi îl învesteşte cu un sens opus. Printr-un păienjeniş de linii negre şi roşii, artista anulează harta subteranului, transformând culoarele într-un spaţiu dinamic în care fiecare individ îşi marchează propriul traseu, şi propunând în cele din urmă o inversiune de planuri deoarece interiorul este marcat linear, iar exteriorul face aluzie la încrengătura arterelor unui corp sau la dezordinea spaţiilor de la periferia a ceea ce este denumit civilizaţie. >>>>>>>>>>

12

RepeRe

Evenimentul ultim de pe lista scurtului ghid înfăţişat aici reprezintă o sinteză a conceptului de spaţiu aşa cum este înţeles de Max Blecher şi de Anemona Crişan, dat fiind că artiştii implicaţi în expoziţia Câteva grame de roşu, galben şi albastru întregesc aceste definiţii cu viziuni ale spaţiului perceput în relaţia sa cu timpul (artistul clujean Cristian rusu), sau ordonat politic (artiştii bucureşteni Anca Benera şi Arnold Estefan) dar şi cultural (regizorul maghiar Zoltán Huszárik (1931-1981)). Proiectul alpin (2007-2014) al lui Cristian rusu se referă la un spaţiu care este instrumentalizat de către individ în anxietatea acestuia de a controla timpul, astfel că ,,arhitectura devine ex-presia modului în care individul organizează spaţiul" [C.r.]. Indivi-dul instrumentalizează spaţiul şi în sens politic, după cum subliniază Anca Benera şi Arnold Estefan în Principiul echităţii (2012-prezent) - o alegorie amuzantă asupra dimensiunii relative conţinută de noţiunea de teritoriu naţional. În final, individul instrumentalizează spaţiul şi timpul pentru uzul personal prin selectivitatea propriei memorii; prin al său clasic film Szindbád, Zoltán Huszárik închide cercul trasat de Blecher în încercarea de a marca principalele repere ale sensibilităţii moderne.

Expoziţia subintitulată ,,Artă modernă românească" este prima

ce prezintă exhaustiv generaţia de artişti deveniţi activi la jumătatea decadei trecute în principalele centre culturale din românia. Şi în acest caz locul desfăşurării evenimentului este cu tâlc. Asemeni menirii artei contemporane, şi anume de a prezenta o artă ce se scrie cu "a" mic deoarece se ocupă cu problemele stringente ale societăţii de azi, Castelul Ujazdowski, sediul Centrului de Artă Contemporană din Varşovia, simbolizează felul în care discursul oficial, elitist de deunăzi (instituţia a fost şi este amplasată în zona ambasadelor de pe Aleje Ujazdowskie) a făcut loc diversităţii în exprimare.

Deși tema aceasta a moderni-tăţii problematice ("entangled modernity") înfăţișată de artiș-tii români este una universală,

întâlnim în cadrul evenimentelor expuse la Varşovia semnificaţii şi reprezentări altfel pe care artiştii au ambiţia să le impună pe piaţa de idei, subminând clişeele regionale sau codificările de tip social sau economic. Iniţiatorii şi organizatorii, fie ei editori, curatori ai acestor evenimente, vădesc tendinţa de a eticheta şi clasa autorii în funcţie de apartenenţa naţională şi ocupaţională, dar şi de eventuala paralelă existentă între aceştia şi cazul polonez în secolul al XX-lea, într-un cuvânt de a-i subordona unui spaţiu bine determinat conceptual; în schimb, artiştii despre care vorbim scapă din chinga generalizării şi îşi ordonează discursul, literar, plastic după un spaţiu personal, unul aflat în conflict cu convenţiile de tip interior/exterior, privat/public,

cu politizarea şi cu timpul istoric. În cele din urmă, acest motiv atotcuprinzător al spaţiului include discursurile paralele sociologice, istorice şi regionale, însă impune un punct de vedere cu relevanţă directă pentru individ, aşadar în afara unei culturi oficiale.

note:* De fapt, cartea ce a apărut în martie a acestui an la editura W.A.B., interesată de literatura de nişă, în traducerea romanistului din Poznań, Tomasz Klimkowski, este al doilea titlu semnat Max Blecher pe piaţa editorială poloneză. În 2013 a fost tradus la iniţiativa editurii Pogranicze romanul de debut al lui Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată (Zdarzeniach z bliskiej nierzeczywistość). Asemeni numelui, Pogranicze (graniţă) reprezintă mai mult decât o editură, fiind un ONG multimedia axat pe cunoaşterea culturilor vecine Poloniei. ** Instalaţia a cărei curator este Jacek Malinowki poate fi văzută în perioada 13 februarie-10 august 2014. J. Malinowski, sculptor, regizor şi fotograf ce trăieşte în Varşovia coordonează proiectele vizuale ale Forumului Cultural Austriac la Varşovia. *** Expoziţia a fost deschisă publicului în perioada 11 martie-08 iunie 2014, curator fiind criticul de artă Ewa Gorządek.**** Berlinul uzează de acelaşi tip de retorică.

Alice Munroși Premiul nobel

noul volum semnat de Alice Munro, câștigătoarea Premiului nobel pen-tru Literatură în 2013, se numește Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și a apărut la Editura Litera în 2014, traducerea din limba engleză fiind realizată de Justina Bandol. Cartea adună laolaltă nouă povestiri. Alice Munro scrie simplu. Are și un anu-me ritm al frazării, pentru că într-o îndepărtată provincie canadiană se trăiește altfel decât la București. Sau Paris. Munro știe bine ce știe. nu inventează mai nimic. Secvențe de viață canadiană aceste stories, cu oameni care parcă nu-și doresc prea mult; viața trece oricum de la sine. Un balans între un trecut inform și un viitor tulbure. Asta e tot. Un balans între a renunța și a mai cre-de că orice e posibil. Când nu mai ai nimic, poți avea totul. Femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, familii, so-cialul îi cuprinde pe toți. Contorsio-natele relații dintre ei. oamenii unui anume loc. Mereu iluzii și speranțe, frânte sau doar parțial îndeplinite. Și viața trece oricum. Cu ură, pri-etenie, dragoste, căsătorie. Viață și moarte, aș adăuga. Detalii ale unor existențe trăite ca într-un tablou fără ramă. rama este această carte emoționantă.

Bedros HorASAnGIAn

CARte

14

Bucurați-vă de viață!CARte

Viorel ZAICU

„Mă gândesc că uneori, în trecut, atunci când mă confruntam cu realitatea, aşa mi-aş fi dorit să-i trag o flegmă zemoasă drept în faţă, şi să-i mai dau şi câteva picioare în burtă. Însă acum realitatea înseamnă şi mai mult mizerie şi haos, şi chiar dacă ne arată fundul tuturor, eu parcă totuşi n-am chef să mă uit, numai ca să mai am despre ce bârfi.” Așa sună una dintre nu puținele zise dulci-amărui ale scriitorului chinez contemporan Yan Lianke. Care, când se apucă să povestească – cu rezonanță de clasic rus și orchestrație de maestru al postmodernismului –, năucește, magnetizează, vrăjește și înmoaie. Povestea ultimului roman al lui Yan Lianke e simplă: La Shouhuo, într-un sat din munții Chinei, începe să ningă. Absolut banal, dacă evenimentul n-ar avea loc în miezul verii, după o torpoare prozaică. Se așterne zăpada, recoltele sunt duse, rezervele sunt scurte. Foametea se ghicește după colțul verii, tragicul se ridică din amintirile zorilor comunismului și bântuie satul, nimeni nu îndrăznește să mai spere. În afară de Liu, acel prefect Liu, care vine cu ideea salvatoare: să cumpere mumia lui

Lenin de la Moscova şi să-i facă un mausoleu în satul năpăstuit. Asta ar fi atras turişti, care ar fi adus bani și ar fi salvat nu doar satul, ci întreaga regiune. Dar să aduni fonduri pentru cumpărarea mumiei lui Lenin e greu. Trebuie să găseşti o soluţie. Așa începe un bal literar de pomină, frisonant, în care comicul țopăie când pe coardele absurdului, când pe toba funestului, iar râsul dansează cu plânsul. Ca în paragraful de mai jos…

„o altă familie suferea de poliomielită din tată-n fiu, din cinci oameni trei copii aveau poliomielită. Într-o zi tatăl s-a dus pe munte la fierar să-i dreagă sapa, și a mers ce a mers până ce s-a spânzurat undeva lângă drum, și atunci revoluția i-a lăsat și aceluia familia să se întoarcă în sat. o altă familie, în care toți erau întregi, însă nu era niciun bărbat, ci doar o femeie cu o fată de treisprezece ani și încă una de cincisprezece, au săpat și au săpat, până când mama le-a întrebat, râzând, pe fete cică n-ați vrea voi să vă întoarceți în sat să vă odihniți? Fetele au zis că ba da. Atunci ea le-a zis că să se pregătească, că a doua zi o să se întoarcă. Ele credeau că a zis doar așa, și seara s-au culcat într-un loc mai ferit, dar a doua zi când s-au trezit, au văzut că mama lor băuse șoricioaică și că murise în

așternuturi. revoluția a înjurat-o bine de tot, dar apoi le-a pus pe fete s-o ia pe moartă și să plece.”

Yan LIAnKEBucurați-vă de viață!Editura ALLFA, 2013Premiul Franz Kafka 2014Finalist al Man Booker International 2013 (cu ediția în engleză, incomparabilă calitativ cu originalul sau cu traducerea românească făcută de roXAnA rÂBU)