anul II nr. 15

SEMNALDan C. MihăilescuDraga noastră viață ................ 3

INTERVIUMarin Mălaicu-Hondrari ... 4Răzvan Voncu ........................ 6

TEXTOSTERONBogdan MUNTEANUatunci se descuie uşa ............. 9

ANCHETĂCele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013 ........... 10

TEATRUMirela SANDUVieţi paralele, crize împărtăşite .................................................. 15

ACCENTEDirector: Ciprian Măceșarutel. 0726 239 082revistaaccente@yahoo.comciprian.macesaru@revaccente.rowww.revistaaccente.com

Dan C. MihăilesCu

Draga noastră viață

"Gândul că aş fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine şi pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneşă, somnoroasă, maliţioasă, care părea să aştepte acolo de multă vreme”. Acolo, adică în pivniţa întunecoasă a fiinţei.Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie. Şi totul în caruselul Relaţiei, cadrul obsedant al acestor istorii de viaţă amară, pestriţă, derizorie. relaţii între părinţi şi copii, surori şi fraţi, bunici şi nepoţi, unchi, mătuşi, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă şi despărţire. Gelozie între surori, ura fetiţei faţă de predicile mamei, Parkinson şi alzheimer, Toronto şi Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, „apologia vieţii neinhibate”, dar şi rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim.

Dragă viață - alice MunroColecția Ficțiune/Premium

Editura litera, 2014

cuprinsSEMNAL

3

Domnule Mălaicu-Hondrari, ce înseamnă vulnerabilitatea pentru un scriitor?- Cred că ţine de capacitatea de a reuşi să mergi mai departe. Eşti foarte vulnerabil când scrii, pentru că nu ştii exact încotro te îndrepţi şi nimeni nu te poate ajuta, chiar nimeni. Odată ce ai început să scrii cartea, doar tu trebuie s-o duci la capăt. apoi, mai e vulnerabilitatea de ordin social, pentru că de multe ori scriitorii sunt consideraţi nişte oameni cu capul în nori, dar nu e deloc aşa. aici se confundă hipersensibilitatea unui scriitor cu un fel de ceaţă. nu, scriitorii ştiu foarte bine ce se întâmplă în lume. Cum spunea Julio Cortázar, spre deosebire de critici, care privesc întotdeauna în spate pentru a se raporta, un scriitor priveşte mereu în faţă. Dacă nu eşti un scriitor mediocru, priveşti în faţă şi încerci să spargi barierele, să vii cu ceva nou. Iar toate astea te fac vulnerabil, pentru că înaintezi pe un teren necunoscut. Poate să nu-ţi iasă cum vrei, iar apoi toţi vor sări pe tine, că asta e, e o junglă. Trebuie să-ţi asumi anumite riscuri. Eu mi le-am asumat, pentru că încerc să fac altceva. nu ştiu ce este acel altceva, dar simt că mi se potriveşte.- Unii spun că şi-au scris romanul în cinci zile sau în două săptămâni, alţii că au muncit trei ani. Cum

sunteţi din acest punct de vedere?- Cu siguranţă, sunt scriitori care au reuşit performanţa asta. Boris Vian a scris Spuma zilelor în câteva zile, pe un vapor. - Raimudo Carrero a scris Povestea Bernardei Soledade în cinci zile. Un roman extraordinar.- Sunt oameni care pot. aici, fiecare are ritmul lui. Eu am terminat Lunetistul mai repede decât Apropierea, care a fost gata într-un an şi opt luni. Eram condiţionat de faptul că mergeam la serviciu. Când m-am întors din Spania, m-am angajat la un muzeu de artă comparată din Sângeorz-Băi şi mergeam ziua la serviciu, iar noaptea încercam să scriu, după ce dormeau toţi ai casei, cam de pe la 11 până la 2 noaptea. apoi, după Apropierea, am făcut o pauză de vreo patru luni, în care am crezut că totul se va duce de râpă – iată vulnerabilitatea – pentru că nu găseam ceva, simţeam că ar trebui să am o idee şi nu vedeam bine cum să încheg romanul. După patru luni, am simţit brusc cum trebuie făcut şi nu am mai avut nicio problemă. am scris efectiv Lunetistul în cinci luni. Pentru mine, a fost repede, dar mă şi gândisem mult la el. Cam aşa încep. Mă gândesc luni de zile, apoi încep să notez mici idei generale pe caiete, după care scrisul merge destul de repede.- Scrieţi de mână?- Da. Când îmi scriu propriile texte. Poeme sau proză. la interviuri sau traduceri, direct pe computer. Prefer să-mi scriu textele aşa, pentru că

încă mai cred că există o altă relaţie între tine şi text când scrii de mână. altfel, tot eu mi-l redactez, mi-l trec pe computer, şi atunci intervine o primă autocenzură, când renunţ la fraze întregi.- Nu vă doare să renunţaţi la text?- nu am o problemă. Ştiu că dacă ai cea mai mică îndoială în legătură cu o frază înseamnă că fie trebuie să o tai, fie trebuie să o mai lucrezi. Cea mai mică îndoială. Pentru că dacă tu o ai, cititorul o va simţi amplificată. Şi atunci trebuie să faci ceva cu ea. De asta mă ajută scrisul de mână.- În ce perioadă a zilei scrieţi?- ani de zile am scris noaptea din cauza condiţiilor în care trăiam. acum am zilele relativ libere. la traduceri, îmi iau contracte destul de lungi, ca să-mi permit, dacă vreau, să nu traduc două-trei zile, în caz că vreau să scriu. Însă prefer să nu scriu când traduc şi invers. Termin traducerea şi apoi lucrez liber la proiectul personal. la Lunetistul, am scris foarte mult şi ziua şi noaptea.- Apropo: cum aţi găsit prenumele Constantin pentru Lunetist? Nu e prea folosit în literatura noastră de azi.- Păi, personajele au nume precum copiii din zilele noastre, tot mai ciudate. Când îţi spune un copil cum îl cheamă, trebuie să-l întrebi de vreo două ori, ca să-l înţelegi. (râde) Constantin mi s-a părut un nume potrivit, cumva şi pentru faptul că sună ca fiind românesc, deşi nu e. Cei care au citit cartea înţeleg de ce era important ca el să fie român,

4

Marin Mălaicu-Hondrari: INTERVIU

INTERVIU

5

inclusiv cu numele. relaţiile lui sunt în mare parte cu străinii, iar românia lui e păstrată în cap prin albumul de fotografii fictive şi prin nume.- Aţi avut şi alte variante?- la Cristina am avut, dar la Constantin, nu. Mai e şi o chestiune intimă în legătură cu asta, care ţine de romanul Apropierea, unde personajul principal este adrian Petru Constantin. acolo, la un moment dat, cineva spune că par trei prenume, dar unul dintre ele este un nume. astea trei erau de fapt prenumele tatălui meu. Cumva, e un omagiu adus lui taică-miu. - Ca scriitor în relaţie cu personajele, sunteţi dictator sau mai aproape de democraţie?- Democraţie. Dictator sunt în privinţa stilului. Prefer să scriu cum cred că e cel mai bine şi să nu mă las dus de personaje. De asta, uneori, creez personaje care par greu de întâlnit în viaţa de zi cu zi. Vezi exemplul lunetistului. Cred că genul acesta de personaje este greu de găsit în viaţa de zi cu zi numai pentru că noi ne formăm anumite preconcepţii despre oameni, cum ar fi cea despre un lunetist, că trebuie să fie un tip sigur pe el întotdeauna. Până la un punct e adevărat, dar cine ştie ce se întâmplă în orele de singurătate ale lunetistului?- Greu de găsit astfel de personaje în realitate, dar asta nu înseamnă că ele nu există.- Da, sau dacă vrei să mergem mai departe, din moment ce cineva le prezintă, înseamnă că ele există

deja. De multe ori, literatura, arta în general, consacră anumite realităţi, care până atunci păreau imposibile. - Asta vă doriţi, ca scriitor, să creaţi lumi?- Când încep să scriu, nu ştiu prea bine ce-mi doresc de fapt. Ideea clară e că vreau să scriu o carte pornind de la o idee. Însă nu-mi pun problema unei teze, că vreau să arăt nu ştiu ce. Scriind, îmi dau seama de ce am vrut să scriu. Marguerite Duras avea un răspuns fain la întrebarea de ce scrie, zicea: scriu ca să-mi dau seama ce aş scrie dacă aş scrie. Sigur că, după ce închei cartea, îţi dai seama cât a ieşit din ce voiai, pentru că întotdeauna nu iese cum voiai tu, asta e clar. Totuşi, îţi dai seama ce ai făcut acolo, ce te-a mânat.- Dacă nu iese ce voiaţi, nu vă vine să rescrieţi cartea?- Oricum rescrii capitole, fragmente, dar oricât ai munci asupra ei, nu iese cum vrei tu, pentru că acest cum vrei tu nu e foarte bine precizat în mintea ta. nu există un instrument de măsurare standard, că dacă ar exista ai face tot ce ai putea ca să te încadrezi. nu există parametri stabili nici în mintea ta. Ştii că vrei să scrii despre al Doilea război Mondial, ai toate datele, care te ajută, dar nu există niciun instrument care să-ţi măsoare intensitatea poveştii şi credibilitatea ei, de asta spun că nu iese niciodată nu iese cum vrei tu. la tine-n cap sună cu totul altfel. Poate că nu e neapărat mai bun, dar e altfel. Despre asta e vorba.- Înainte de a vă apuca de scris,

aveţi o schemă? Sau vă lasaţi purtat de idee şi vreţi să vedeţi ce iese?- la Apropierea şi Lunetistul, am avut scheme minime. aveam povestea în cap, dar nu foarte precis legată. Mici însemnări şi, cumva, încercam să bifez marile întâlniri din carte.- Ca la un concurs de orientare, când trebuie să treci prin anumite puncte?- Exact. Dar între aceste puncte sau porţi ai libertate totală şi se poate întâmpla orice.- Să zicem că sunteţi între două porţi şi vă daţi seama că acţiunea a deraiat. Vă lasaţi purtat de acţiune sau vă încăpăţânaţi să bifaţi poarta?- Merg pe idee. Cel puţin aşa fac eu. las loc întotdeauna de schimbări. Se tot spune că personajele te conduc la un moment dat, deşi sună puţin suprarealist. Dar chiar se întâmplă. uneori, ele îţi dau soluţiile. - Am înţeles că după Lunetistul, aţi scris câteva poezii. Vă gândiţi să facă parte din următorul dumneavoastră volum?- Da, am scris, dar mai mult din ideea de a nu pierde contactul cu poezia. Cred că următorul meu titlu va fi tot un roman, dar încet, încet, adun poeme şi sper ca în 2016 să public un nou volum de poezii.

Interviu realizat deConstantin PIȘTEA

"Încă mai cred că există o altă relațieîntre tine și text când scrii de mână."

Aflând titlul volumului dumnea-voastră, O istorie literara a vinului în România (Editura Curtea Veche, 2013), m-am gândit că trebuie sa fie vorba despre o carte excentrică, o jucărioară, ceva amuzant, în fine, un divertisment. Citind-o, am fost încântat să descopăr că e o lucrare în care se îmbină admirabil informații istorice, literare și... potatorice, totul prezentat cu claritate și acribie. Vă rog să spuneți, pentru cei care nu au citit cartea, care sunt motivele pentru care ați ales tocmai vinul ca subiect al acestei istorii literare.

Motivele sunt evidente. Mai întâi, literatura a jucat un rol

important în construirea româniei moderne și, totodată (vezi cronica-rii moldoveni, Dimitrie Cantemir și Școala ardeleană), un rol isto-ric în afirmarea identității noastre culturale (și) naționale. la rândul lui, vinul este un obiect cu un dublu conținut, material și simbolic, acesta din urmă având și el o evidentă componentă iden-titară. Căci Europa se împarte, în mare, în două zone de civilizație: țările aparținând civilizației vinului (localizate în sudul continentului) și cele aparținând civilizației băuturilor din cereale, bere și distilate (în nord). Este firesc să ne întrebăm dacă și cum intră în contact aceste două produse cu un ridicat conținut identitar și ce ne

spune despre cultura noastră, despre mentalul colectiv, felul în care ele dialoghează.În al doilea rând, m-a interesat să urmăresc, pe o perioadă mai lungă de timp, modul în care un produs al spiritului, literatura, ia în posesie un obiect în egală măsură material și simbolic. O istorie tematică a literaturii – chiar dacă acesta nu este decât un aspect al cercetării mele – poate revela multe secrete ale morfologiei respectivei literaturi.

Calitatea băuturilor pe care le bea un popor oferă foarte multe indicii despre starea

în care el se găsește, despre perioada pe care o traversează. De asemenea, în literatură, amanuntele referitoare la ceea ce beau personajele pot constitui subtile diagnostice asupra stării unei națiuni. Ați explicat și exemplificat foarte bine aceste lucruri. Vă mărturisesc faptul că, de exemplu, paginile despre Marin Preda mi-au plăcut atât de mult, încât, deși nu mă dau în vânt după acest scriitor, am simțit nevoia să citesc sau să recitesc ceva din opera sa. De la vinul neîndoit cu apă pe care-l beau dacii, fapt care-l mira pe Platon, până la țuica cea mai proastă, la berea rudimentară și la șprițurile încă atât de apreciate și azi, nu omiteți nimic. Cât de relevante pot fi niște bucăți literare în analiza făcută unei societăți?

ați sesizat corect că nu am intenționat, Doamne ferește!, să scriu o istorie a vinului, pentru care există în țară specialiști cu mult mai bine pregătiți decât mine în această chestiune. Și că, de asemenea, lectura pe care am aplicat-o literaturii române nu a fost estetică decât la modul liminar: adică, al selecției autorilor avuți în vedere. M-a interesat ca, prin intermediul acestui martor neutru, care sunt textele literare (căci menirea literaturii

6

Răzvan Voncu: "Vinul este – sau ar trebui – să însemne: măsură, echilibru, profunzime."INTERVIU

7

nu a fost niciodată aceea de a consemna evoluția civilizației vinului sau oricărui alt obiect în afară de ea însăși!), să surprind aspecte semnificative ale evoluției societății, a gradului de civilizație – îndeobște mai ridicat decât li se pare unor gazetari de astăzi –, a circulației ideilor și chiar modelor... nu o cercetare sociologică, ci una de antropologie culturală.Desigur că, pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă, iar spațiul românesc reintră, după 1830, în circuitul european al valorilor, vechea civilizație viticolă autohtonă nu rămâne insensibilă la schimbare. Pătrund aspecte ale vi-nului necunoscute lumii românești – șampania , coniacul, vermutul –, pătrund băuturi ce aparțin nordului – berea, whisky-ul, vodca –, filoxera favorizează, în anumite grupuri sociale, distilatele, în fine, perioada comunistă dă totul peste cap. aceste acțiuni/ interacțiuni spun multe despre mișcarea socială și politică, pentru că (dau un singur exemplu) pătrunderea berii, de pildă, stă în legătură nemijlocită cu strângerea legăturii dintre tânărul regat al româniei și țările Europei Centrale, în special Germania, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.Mă bucur că v-am făcut să vă uitați din nou peste Marin Preda. una dintre mizele cărții mele a fost tocmai să le sugerez cititorilor o

întoarcere la un alt tip de lectură decât cea strict estetică, practicată de școală, sau ideologică, promovată în ultimii ani. Preda, de pildă, vine dintr-o regiune fără mare potențial viticol și, totodată, supusă presiunii economice a ieftinelor distilate de fructe. Mutat definitiv la oraș, prozatorul va descoperi, practic, vinul, cu aceeași curiozitate și interes cu care descoperă orașul însuși, până la a deveni un orășean impenitent, care nu se simțea deloc în largul lui la țară, după cum atestă mărturiile consătenilor și ale rudelor. Cumpătarea este nota caracteristică a lumii moromețene, iar când în locul ei apare excesul, ființa umană se dezechilibrează... Se observă asta și în proza lui Marin Preda, și în biografia ultimilor ani, tragici, ai acestui mare scriitor.De fapt, vinul este important pentru că ne spune ceva despre om. Vinul este – sau ar trebui – să însemne: măsură, echilibru, profunzime. Excesul, în ambele direcții, dereglează ritmurile ființei, ca și pe cele ale societății.

Îmi place că aveți și ferme păreri critice despre auto-

rii incluși în această carte. Aș spune, glumind puțin (dar doar puțin), că dacă un băutor de vin care de regulă nu e interesat de literatura română va citi cartea dumneavoastră, va ajunge să citească și literatură română. Le fel, un iubitor al literaturii române, dar neconsumator de vin, va ajunge, dupa ce va citi cartea, un fan al licorii bahice. Cartea se vinde excelent, este așteptat deja un al doilea tiraj. V-ați gândit la un astfel de succes?

aș fi un ipocrit dacă nu aș spune că am sperat ca volumul să se vândă. Faptul că se vinde este, dacă vreți, și o dovadă că vinul este un obiect care îi interesează pe români (m-aș bucura, totuși, ca și cei interesați

Răzvan Voncu: "Vinul este – sau ar trebui – să însemne: măsură, echilibru, profunzime."INTERVIU

în primul rând de literatură să o cumpere, nu numai cei pasionați de vin).Însă, după cum au remarcat deja criticii, O istorie literară a vinului în România nu se ocupă de anecdotica problemei, ci este o cercetare sobră a modului în care textul literar se construiește în relație cu un obiect. Dacă lectura place, este fără îndoială datorită ineditului unor aspecte literare și de cultură pe lângă care am trecut mult timp fără să le luăm în seamă.

nu pot decât să sper că ea îndeamnă la o mai largă înțelegere a noțiunii de cultură. Căci vinul – ca și gastronomia, cafeaua sau designul – este, indiscutabil, cultură. Însuși faptul că vinul apare menționat în scris, pe toată durata culturii noastre, de la primele texte redactate pe teritoriul românesc, în toate epocile, într-o splendidă varietate a reprezentărilor, depune mărturie despre conținutul lui înalt cultural. Degradarea lui, transformarea vinului în instrument al derivei

sociale, deși prezentă, într-o anumită măsură, și în trecut, s-a agravat în perioada contemporană, în special în ultimele decenii. Dacă dorim să ne regăsim echilibrul, trebuie să ne întoarcem la măsura care a guvernat, cândva, această lume aparte a vinului.

Interviu realizat deCiprian MĂCEȘARU

8

INTERVIUwww.revistaaccente.com

9

TExToSTERoN

Bogdan MuNTeANu

Petru şi cu mine stăm cât e ziua de lungă într-o pivniţă. Venim în zori şi coborâm în subterană să facem treabă. Părăsim încăperea târziu în noapte. atunci se descuie uşa. nu ştim cine o încuie. Ştim doar că auzim o cheie răsucindu-se în broască. De două ori. Ţac, ţac. apoi se face linişte. Semn că ziua a început. Prima chestie pe care o facem e să ne luăm poziţia de lucru. avem scaune ergonomice. Sunt din piele scaunele şi au trei butoane. unul pentru încălzire, altul pentru vibraţii, iar al treilea nu ştiu pentru ce e. l-am atins şi nu s-a-ntâmplat nimic. Petru apasă pe butoane, îşi fixează ochii în monitor şi degetele deasupra tastaturii. Eu apăs pe butoane, îmi fixez ochii în monitor şi degetele deasupra tastaturii. Stăm faţă în faţă, în poziţia de lucru. aşteptăm indicaţiile. nu se-aude decât bâzâiala surdă a calculatoarelor. lumina vine de la monitoare.nu stăm mult aşa, nemişcaţi. Telefonul sună îndată. Dacă sună ca salvarea, înseamnă că e pentru mine. Dacă sună ca pompierii, e pentru Petru. Telefonul sună întotdeauna de două ori. O dată

ca salvarea, o dată ca pompierii. Indicaţiile sunt precise. atât de precise că nu e nevoie să spunem nimic. nici măcar alo. ridicăm receptorul, ascultăm, punem jos receptorul. apăsăm butoanele scaunului, căldura şi vibraţiile se opresc. Putem să băgăm mare. Până târziu în noapte. atunci se descuie uşa. ne înţelegem bine. Petru cu treaba lui, eu cu treaba mea. Fiecare cu treaba lui. Fiecare cu calculatorul lui. Butonăm întruna. nu ne vorbim. n-avem timp. Butonăm al dracului de repede. Până târziu în noapte. atunci se descuie uşa.Când nu-mi mai simt degetele, mă opresc din butonat şi-l studiez pe Petru în lumina chioară a monitorului. n-aş putea spune dacă e tânăr sau bătrân. Dacă ne-am vorbi, n-aş şti cum să-l iau, cu dumneavoastră sau cu bă, puţă. n-aş putea spune nici cât de înalt e. Îl găsesc pe scaun şi-l las tot pe scaun. În fiecare zi. Petru poate fi la fel de bine gigantic, pitic sau obişnuit. Îi văd doar capul. De fapt, nici măcar. Îi văd jumătate de cap. Până la nas. E mare jumătatea lui de cap. Cât o lubeniţă. Cât o lubeniţă tăiată în două. Petru se

opreşte din butonat. Întinde un şerveţel pe tastatură şi aşteaptă câteva secunde. apoi îşi pune şerveţelul în poală. Cred că nu se îngrijeşte Petru. Cred că-i picură ulei din păr. E bun şerveţelul, absoarbe, poate sa butoneze din nou Petru. Pot şi eu să butonez. Până târziu în noapte. atunci se descuie uşa. Într-o zi Petru a lipsit. Dă-l dracului, mi-am zis, şi m-am aşezat în poziţia de lucru. Telefonul sună tot de două ori. O dată ca salvarea, a doua oară tot ca salvarea. Primesc instrucţiunile şi mă apuc de butonat. Butonez întruna. Din zori de zi şi până în zori de zi. nu am timp de nimic. Mi-e dor de Petru. Sau cum l-o fi chemând.

Atunci se descuie uşa

Alex. ȘTEfĂNESCU

Iată cele mai bune cinci cărți de literatură română din 2013 din câte mi-au trecut mie prin mână:

Dicționar general de sinonime al limbii române, autori: Doina Cobeț și Laura Manea, coordonator de proiect: Nicolae Guțanu, Chișinău, Ed. Gunivas, 2013. Este vorba nu numai de o realizare de performanță a lexicografiei românești, ci și de o carte de literatură, de 2110 pagini, mai ceva decât 1001 de nopți. Pentru mine cel puțin este o adevărată încântare să asist la o defilare multicoloră, luxuriantă, plină de pitoresc a posibilităților de exprimare oferite de limba română. Iată un singur exemplu – un fragment din articolul consacrat verbului a certa: "a admonesta, a dăscăli, a dojeni, a judeca, a moraliza, a mustra, a rușina, a beșteli, a muștrului, a ocărî, a sudui, a probozi, a sfădi, a surchidi, a tolocăni, a socri,

a șmotri, a ofârli, a oropsi, a probăzui, a stropoli, a ofârli, a așculi, a carvosi, a docăni, a hui, a tătărî, a târfăi, a obidi, a prociti, a bălăcări, a buzdugăni, a freca, a perdefui, a săpuni, a scutura, a cățănăi, a dărăci, a tigheli, a spumui" etc.

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, 2013. Scrisă la persoana întâi, cartea reprezintă un fel de raport către Dumnezeu, un răspuns la întrebarea: ce am făcut cu viața mea și ce au făcut alții, împotriva voinței mele, cu viața mea?

Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost, convorbiri cu Paul Cornea, Ed. Polirom, 2013.Daniel Cristea-Enache, care are vocația comunicării și este ultracompetent în probleme literare, obține de la eminentul profesor universitar Paul Cornea mărtusiri de mare interes privind formarea sa și manifestarea sa ca intelectual într-o perioadă dramatică a istoriei româniei.

Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii – amintiri, dezvăluiri, portrete, Ed. Humanitas, 2013.Profesor universitar în Sua originar din românia, erudit, cunoscător ca nimeni altcineva al

istoriei comunismului, Vladimir Tismăneanu are meritul istoric de a fi impus definirea comunismului ca un regim ilegitim și criminal. În această carte evocă lumea nomenclaturii comuniste românești, pe care a cunoscut-o din interior.

Daniela Crăsnaru, Bariera de dincolo de zid, roman, Ed. Paralela 45, 2013. Poetă remarcabilă prin inteligența ei artistică , dar aproape uitată după mulți ani petrecuți în Italia, Daniela Crăsnaru revine în atența publicului românesc prin publicarea unui roman captivant și tulburător despre imposibilitatea vindecării rănilor sufletești provocate intelectualilor din Est de comunism.

Luminița CORNEANU

am mai răspuns, în urmă cu câteva săptămâni, la o anchetă similară, așa că răspunsurile mele vor fi identice cu primele, dar ordinea se mai schimbă un pic. Prin urmare, locul

1. Ce a fost – cum a fost, Paul

10

ANCHETACele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013

11

ANCHETA

Cornea în dialog cu Daniel Cristea-Enache. O carte de memorii sub formă de interviu, în care marele profesor, nonagenar anul acesta, își rememorează primii șaizeci și cinci de ani de viață, destul de agitați. românia în perioada legionară și românia comunistă sunt povestite cu mare talent, așa cum mulți nu se așteptau de la un teoretician literar. (Paranteză pentru cititorii noștri care nu au terminat Filologia: dacă nu știți cine e Paul Cornea, căutați pe Google articolul lui nicolae Manolescu „Profesorul nostru”. asta este domnul Paul Cornea pentru mulți filologi, chiar și pentru cei cărora nu le-a predat de la catedră: Profesorul cu majusculă).

2. Emil Brumaru, Rezervația de îngeri. Chiar e nevoie să explic ceva aici? Bine, bine, zic: un volum nou, în care marele poet ieșean evoluează spre o nouă etapă a poeziei sale. Hobbitul a îmbătrânit și fiorul morții îi dă târcoale, dar el tot printre iubite cu „craci” lungi evoluează...

3. Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, memorialistică. Pentru că e ana Blandiana, oameni buni! Și pentru că e a doua carte de memorialistică de anul trecut, împreună cu cea de pe locul 1, care dă la o parte

cortina de peste o întreagă epocă.

4. Antologia Best of. Proza anilor 2000 a lui Marius Chivu. antologia nu aduce nimic nou ca text, sunt numai texte publicate anterior, dar ea este importantă prin ideea în sine de a propune o selecție de tip „best of ”, asumată de un critic literar, ceea ce mi se pare foarte util cititorului, și prin faptul că atrage atenția asupra prozei scurte, pe nedrept ignorată și subestimată la noi. nu sunt integral în acord cu selecția antologatorului, de pildă nu-nțeleg de ce augustin Cupșa nu e într-o antologie în care a fost loc de luca Dinulescu, dar asta nu e treaba mea.

5. aici e aici. Concurență mare. Ce să fie, Amazoanele Adrianei Babeți? ar fi, dar să n-avem nici un volum nou de proză în top 5, păi nu se poate. n-o să zic nici Marile bucurii și marile tristeți a lui Cupșa, deși e foarte bună, că pe urmă spuneți că-mi laud prietenii. Știu că toată lumea face asta. Cineva chiar desemna, recent, cartea soțului drept cartea anului. aferim! Până nu ajungem să ne nominalizăm pe noi înșine scriitorul anului, am să-i las pe alții să spună că prietenii mei sunt cei mai buni. (Dar noi știm că ei sunt...) Dacă adun și scad, cel mai mult și cel mai mult mi-a plăcut

cartea Laviniei Bălulescu, La mine-n cap. E autentică, e bine construită, iar scrisul lavinei e un scris artist, fluid, capabil să redea fantasmele din mintea unei femei chiar și când în capul ei sunt... două femei.

Constantin PIȘTEA

Cele cinci cărţi menţionate fac parte din lista mea de lecturi de anul trecut. Sunt convins că, dacă aş fi citit mai mult, unele titluri ar fi fost înlocuite de altele.Adrian Schiop, Soldaţii – o carte „gay” care spune totul în materie de dor;Ioan T. Morar, Negru şi Roşu – curajoasă, documetată, cu de toate, ţigani, comunişti, război, moarte, dragoste etc.;Marin Mălaicu-Hondrari, Lune-tistul – o poveste de dragoste care te poartă departe în timp şi spaţiu, şi te face să trăieşti aventura pură a ficţiunii; Dan Miron, Pata violetă – un roman pe mai multe planuri, prea puţin apreciat şi discutat;Radu Beligan, Între acte – o carte scrisă pe un ton incredibil de modest faţă de măreţia autorului.

Cele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013

Dana PÎRVAN-JENARU

Cum anul trecut am scris mai mult despre traduceri și despre cărțile de critică și istorie literară, mentalități ori eseu, mă voi mulțumi să (re)aduc în atenția cititorilor cinci cărți românești din domeniile menționate, apărute în 2013, despre care cred că vor rămâne, pe termen lung, puncte de referință.aș începe cu volumul Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache – o carte de mărturisiri în care infatigabilul Paul Cornea își asumă lucid, responsabil, opțiunea pentru cauza comunistă, dezvăluind substraturile unor compromisuri, recunoscând falimentul unor idei, al unor opțiuni. Încântă și în acest volum capacitatea lui Paul Cornea de a gândi în nuanțe raporturile cu lumea, voluptatea înțelegerii duse până la cele mai mici amănunte. Mi-a plăcut în mod special evocarea însuflețită a lui Mihail Sebastian care i-a fost profesor și a avut o puternică influență asupra sa.Adriana Babeți – Amazoanele. O poveste – este o altă carte

impresionantă prin documentare și capacitatea de sinteză (deși vorbim de peste 700 de pagini). Ideea acestei cărți are o vechime de 30 de ani, după cum mărturisește autoarea. Cercetarea minuțioasă se îmbină cu tonul plăcut și cu ineditul interpretărilor, oferindu-ne o plimbare plăcută prin cărți, genuri, epoci pentru a sta față în față cu o altă ipostază a femeii – cea de luptătoare, de fată rea, periculoasă, justițiară. Deși este un studiu academic, cu referințe critice care cântăresc greu, autoarea a reușit să-i dea forma unei povești, așa cum a făcut cu doi ani în urmă și andrei Oișteanu cu studiul său despre narcoticele.altă carte care mi-a plăcut este cea semnată de Ioan Pop-Curșeu – Magie şi vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalităţi. autorul configurează un studiu de ansamblu, integrator, asupra „magismului poporului nostru“ evidențiind aspecte din devenirea culturală a românilor. Prin inteligente şi migăloase contextualizări ale documentelor istorice, etnografice şi artistice, sunt puse în paralel fenomenele culturale româneşti cu fenomene europene asemănătoare. De remarcat perspectiva interdisciplinară (istorie, sociologie, filozofie, literatură, religie, mitologie, etnologie, antropologie, istoria

artelor şi istoria ideilor, literatură comparată şi lingvistică), cu scopul de a defini termenii şi de a stabili asemănări şi deosebiri între mit şi magie, dar mai ales între vrăjitorie şi magie. Demersul este fluid, un periplu documentar şi interpretativ, ce dovedeşte capacitate sintetică, asociativă şi comparativă (integrând diverse surse şi tipuri de discursuri), pus în pagină în mod accesibil şi relaxat (cititorul este ajutat să simtă atmosfera şi prin ilustraţii grăitoare), cu ancorări în realităţile culturale româneşti, unde magia şi vrăjitoria rămân şi ele o operă deschisă, atâta timp cât omul va fi pentru el însuşi o problemă.Corina Ciocârlie - Un ţărm prea îndepărtat. Seducţia frontierelor, frontierele seducţiei - ne provoacă prin intermediul unei cărți inteligent şi lucid construite în jurul nevoii omului de a depăşi fel şi fel de limite. avem un studiu de literatură comparată foarte viu, căile pe care rătăcirea şi seducţia merg mână în mână aducând la un loc scriitori pe cât de importanţi, pe atât de diferiţi: Ivo andrić, lewis Carroll, Danilo Kiš, Elias Canetti, Jiri Marek, Ismail Kadare, Milan Kundera, Claudio Magris, Thomas Mann, Faulkner, Sándor Márai, Péter Esterházy, andrej Stasiuk, Joseph roth, andersen, Jaroslav Hašek, F. Scott Fitzgerald, robert Musil, Vasile Voiculescu,

12

ANCHETACele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013

13

ANCHETA

liviu rebreanu, Ştefan Bănulescu, Gib. I. Mihăescu, Cioran, Panait Istrati, Cristian Teodorescu etc. Călătorie, iubire, vînătoare, exil, război – privite dintr-un anumit unghi, toate presupun rătăcire pe orbită, seducţie, atracţie fatală şi limite. Prin stilul său, Corina Ciocârlie reînsufleţeşte literatura, căutând breşe prin care lumea, în pofida limitelor ei, îşi deschide altcumva sensurile.Andreea Răsuceanu ne propune în volumul Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară analiza interdisciplinară inedită a unor texte eliadești din perspectiva raportului dintre fictiv și real, dintre spațiul narativ și cel geografic. Tipul acesta de explorare pe care îl practică andreea răsuceanu este unic la noi. Găsim aici deopotrivă documentare și interpretare, rigoare și fantezie, istorie literară și istorie a Bucureștiului, geografie fizică și geografie fantasmatică.

Matei MARTIN

anul literar 2013 a fost destul de sărac pentru proză şi poezie. Cele mai interesante apariţii nu

au fost în domeniul ficţiunii, ci în cel al memorialisticii. revelaţia: Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător (Editura Humanitas). Întîlnirea cu fostul său turnător îi oferă lui autorului prilejul unui lung şir de epistole către cel care l-a urmărit cu tenacitate şi fără scrupule. În scrisori e vorba despre noica şi discipolii săi, despre condiţia de cercetător la Institutul de Filozofie, despre urmăriţi şi următitori şi despre toate ticăloşiile regimului comunist din românia. Spre sfârşitul anului trecut a mai apărut şi Scriitor în comunism (nişte amintiri), de Ştefan Agopian (Editura Polirom), o poveste despre condiţia scriitorilor – cu bune şi cu rele – în anii '70-'80. agopian povesteşte, uneori cu amărăciune, alteori cu ironie despre debuturile târzii ale unei întregi generaţii de autori, despre mijloacele de rezistenţă şi subsistenţă, despre solidaritate şi concurenţă în lumea scriitorilor. Şi tot printre volumele de memorialistică apărute în 2013 aş mai menţiona Ce a fost, cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Editura Cartea Românească). altminteri, cel mai bun volum de proză a fost o antologie, Best of : proza scurtă a anilor 2000 (coord. Marius Chivu, Editura Polirom). Dar şi volumul Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri al lui

Varujan Vosganian (Editura Polirom) se cade a fi menţionat printre cărţile anului trecut.

Dan-Liviu BOERIU

1. Ana Blandiana - Fals tratatde manipulare;2. Marius Chivu - Best of.Proza anilor 2000;3. Cătălin Cioabă (coord.) -Amintiri despre Eminescu;4. Ștefan Agopian - Scriitorîn comunism;5. Adrian Schiop - Soldaţii.

Mircea PRICĂJAN

Mărturisesc că anul trecut am cam lipsit de la cursul de literatură ro-mână contemporană. am citit pu-ţin și rar. 2013 a fost, pentru mine, anul lecturilor în limba engleză. Vă rog, așadar, să luaţi aceste titluri cu îngăduinţă, cu atât mai mult cu cât trei dintre ele sunt atinse de „păcatul” implicării mele nemijlocite.

Cele mai bune 5 cărţi româneşti din 2013

Încep cu Acluofobia, volumul de proză scrută al lui A.R. Deleanu. Subintitulat „10 povestiri macabre”, acesta este al doilea volum pe care tânărul braşovean îl aduce pe piaţă, după romanul Îmblânzitorul apelor, apărut anul trecut la Casa de Pariuri literare. Acluofobia, publicat la Herg Benet în colecţia Cărţile arven, beneficiază nu doar de talentul autorului pentru macabrul din subtitlu, cât şi de ilustraţiile inspirate ale Claudiei niculescu (inclusiv cea de pe copertă). E o carte despre care aş vrea să se vorbească mai mult – pentru că merită. De ce merită am spus în prefaţa ei.al doilea loc în lista mea îl ocupă un volum tot de proză scurtă. Să auzi forma unei tobe de Bogdan Suceavă. Este vorba de integrala prozei lui scurte; reuneşte, aşadar, toate povestirile din volumele anterioare, plus câteva surprize. Cartea a apărut la editura sătmăreană Millennium Books şi, din păcate, nu prea e de găsit. Păcat. Bogdan Suceavă e, după părerea mea, unul dintre cei mai valoroşi prozatori ai noştri, este – reiau formula pe care am propus-o în prefaţă – un „profesionist al imaginaţiei bine strunite”.Pe locul al treilea am să plasez un

roman. Mămica la două albăstrele de Doina Ruşti. un roman actual şi, totodată, cu bătaie peste ani. Cred că nu a fost carte a Doinei ruşti care să-mi cadă în mână şi să nu mă „prindă” de la primele pagini. autoarea ştie „meserie”, e o prozatoare înnăscută şi, cel mai important pentru mine, ştie să pună povestea acolo unde-i este locul: în prim-plan. revenim la proza scurtă. locul 4. Scorpionul galben de Radu Ţuculescu e genul acela de volum pe care autorul descoperă cu surprindere că-l are deja scris doar când editorul îi spune asta. reuneşte şase povestiri mai vechi (dispuse chiar în ordine cronologică, începând cu „1974” scrisă în... 1974) şi una foarte recentă („neliniştea nopţii”, din 2013). un volum elegant (Editura

Charmides e de lăudat) în care ne reîntâlnim cu un radu Ţuculescu în majoritatea ipostazelor lui de prozator. la urmă am lăsat o antologie. având aceeaşi soartă a absenţei de pe piaţă ca şi volumul lui Bogdan Suceavă mai sus amintit (cu care împarte editura, de altfel), Zombii. Cartea morţilor vii este o culegere de proze horror pe care am alcătuit-o cu mare plăcere. E pentru prima dată când la noi se scrie horror adevărat,

pe un subiect foarte apreciat în afară. În sumar veţi regăsi nume deja cunoscute (Tudor Călin Zarojanu, Cristina nemerovschi, a.r. Deleanu, Florin Irimia, liviu radu...), dar şi nume de autori încă nedebutaţi în volum propriu (Diana alzner, andrei Gaceff, laura Sorin...) şi chiar un debutant (Tiberiu-Virgil Popescu). nădăjduiesc că această antologie va ajunge până la urmă la cititorii de care are nevoie. Fenomenul acestui gen de literatură are şi la noi mulţi adepţi şi dintre aceştia – surprinzător sau, mai degrabă, nu! – mulţi sunt scriitori talentaţi. Încurajarea şi promovarea lor ar putea atrage spre cuvântul scris pe mulţi dintre tinerii care altminteri preferă să-şi petreacă timpul în faţa calculatorului sau la cinema.

14

ANCHETAwww.revistaaccente.com

15

Mirela sANDu

Două spaţii delimitate de un zid, două uși „în oglindă”, două pi-soare, un scaun, două mingi de fotbal, o coardă, câteva obiecte vestimentare. Două protagoniste care spun o poveste pornind de la experienţe personale: Parallel. lucia Mărneanu (graficiană şi actriţă) şi kata bodoki-halmen (studii de teatrologie), împreună cu regizo-rii Ferenc Sinkó și leta Popescu, au hotărât să facă un performance despre sexualitate și despre ceea ce studiile gender ar numi „identita-te de gen”. asumat, tăios, dar și cu haz, autoironie și poezie, discursul lor performativ înglobează și depă-șește clișeele care pândesc adeseori această temă. Centrul de greutate al spectacolului îl reprezintă textul foarte bine scris (în echipă) și ros-tit într-o engleză fluentă. Deși îm-preună pe aceeași scenă, cele două performere stau alături doar în pri-ma secvenţă, pentru ca, mai apoi, să evolueze în paralel. Povestea lor vorbește despre acceptarea sexuali-tăţii, a propriului corp, despre dis-criminare și toleranţă, dar mai ales despre iubire.acţiunea începe ca un program de fitness – executat în avanscenă – la început cumva în glumă, apoi tot

mai solicitant, delirant, intermina-bil, parcă pentru a testa anduranţa interpretelor, de dragul confor-mităţii cu standardele culturale despre corp („corpul în formă”). În cea de-a doua secvenţă, lucia Mărneanu și kata bodoki-halmen se despart pentru a se lansa simul-tan, prin intermediul corpurilor, în-tr-un complicat joc al transferurilor feminin–masculin, fie reprimând cu brutalitate (lucia), fie ignorând pur și simplu atributele propriei feminităţi (kata). Ceea ce vedem în scenă nu este nici teatru, nici dans, ci o formă de expresivitate și de interiorizare aparte. Este absolut dezarmantă dezinvoltura cu care își explorează corpul, tatonând dife-renţele de gen și practicile culturale asociate celuilalt sex (vezi pisoarul, mingea de fotbal). un halou de melancolie pare să însoţească acest timp al reprezentaţiei, rezervat ex-clusiv căutării de sine. Partea a treia impune un alt regis-tru odată cu schimbul de spaţii și de roluri, fapt subli-niat de utilizarea microfoanelor. lucia Mărneanu se „travestește” într-un elegant bussiness man misogin și ho-mofob, posesor al unui impresi-onant reperto-riu de bancuri

debitat pe un ton sarcastic, în timp ce kata bodoki-halmen se transfor-mă într-un travestit extrovertit care analizează „din interior” statutul celor „inacceptabili”. Ţinta discur-surilor performate în paralel este o critică a reprezentărilor identităţi-lor de gen, alternând perspectivele (familial-social vs. intimitate, dis-criminare vs. asumare), pentru ca, în cele din urmă, „măștile” să cadă și fiecare să se expună, poetic, în toată vulnerabilitatea sa, așa cum sugerează și rugăciunea eretică a luciei către „Tatăl nostru care ești în ceruri, Mama noastră care ești în bucătărie.“ Pentru a încheia fulmi-nant cu replica „Tată, trăiesc pentru iubire”.Spectacolul Parallel, produs de GroundFloor Group și de Colectiva la Fabrica de Pensule din Cluj, tre-buie văzut pentru punerea în scenă inteligentă, sinceră și încărcată de emoţie a unor teme prea puţin fa-miliare scenei românești. Dar nu numai pentru atât.

TEATRUVieţi paralele, crize împărtăşite