REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: …și construirea unei societăți deschise, a...

IANUARIE2015

Anul XXV291

Nr. 1

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: [email protected]. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIUl EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIUl DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsZIUA CUlTURII NAŢIONAlEKlaus Werner Iohannis, Preşedintele României, Valorile culturii şi ale patrimoniuluicultural – surse ale demnităţii noastre naţionale .......................................................... 5Ionel-Valentin Vlad, Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii româneşti“ .................... 7Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Credinţă şi cultură în istoria poporului român .............................................................................................. 9Dan Berindei, Istorie şi societate .......................................................................................... 12Eugen Simion, Eminescu – simbol al spiritului naţional .................................................... 14Marius Sala, Cultura naţională şi limba naţională ............................................................. 17Răzvan Theodorescu, Vechea artă din spaţiul românesc – o sinteză europeană .............. 19Solomon Marcus, ştiinţa: un imens potenţial de cultură; îl valorificăm? ....................... 21Ioan-Aurel Pop, poezia lui Eminescu şi Evul Mediu românesc ......................................... 24

MAREA UNIRE DIN 1918Ionel-Valentin Vlad, Academia Română – for promotor şi luptător pentru unitate naţională ................................................................................................. 32Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Biserica a sprijinit Marea Unire .................................................................................................................... 36Dan Berindei, 1918. Împlinire şi urmări .............................................................................. 37Ioan-Aurel Pop, premisele istorice ale Marii Uniri ............................................................ 39Gheorghe Duca, Marea Unire din 1918 şi consecinţele ei pentru dezvoltareaştiinţei şi culturii în Basarabia ....................................................................................... 44P.S. Mihai Frăţilă, Cultura omeniei la 1 Decembrie 1918 –Episcopul Iuliu Hossu şi Biserica greco-catolică a românilor transilvăneni ............ 50Dumitru Acu, Asociaţiunea ASTRA – centru de gravitaţie al luptei pentru unitate naţională ............................................... 52Daniel Breaz, Responsabilităţile mediului universitar albaiulian în edificarea conştiinţei naţionale a tinerei generaţii. premise, realizări, perspective ................... 54Aurel Ardelean, Contribuţia lui Vasile goldiş la dezvoltarea învăţământului românesc .............................................................................................. 56Alexandru Porţeanu, Izvor de înţeleaptă îndrumare. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, chestiunea minorităţilor şi unele precizări necesare ....................... 59UNIREA DE lA 24 IANUARIE 1859Ionel-Valentin Vlad, Unirea principatelor Române – credinţă şi unitate românăCuvânt de salut la patriarhia Română .......................................................................... 63Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cultura autentică, profundă şi performantă – tezaurul cel mai preţios al României .............................. 65P.S. Varlaam Ploieşteanul, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi autocefalia Bisericii Ortodoxe Române ..................................................................... 66Dan Berindei, Unirea principatelor ...................................................................................... 72

RUTE DE EXCElENŢĂ ÎN CERCETAREPăun Ion Otiman, Dacă România are o cultură a depistării, selectării, formării şi promovării elitelor? ............................................. 75 pERSONAlITĂŢI INTERNAȚIONAlEAlexandru Zub, papa Francisc: un discurs dialogic .......................................................... 78 pREMIIlE ACADEMIEI ROMÂNEPremiile Academiei Române pentru anul 2012 decernate în anul 2014 ................................ 80CRONICA VIEŢII ACADEMICE ............................................................................... 85ApARIŢII lA EDITURA ACADEMIEI ................................................................... 86gHID pENTRU AUTORI ........................................................................................... 87

5

Ziua Culturii Naţionale

Celebrăm Ziua Culturii Naționale la data ani-versării poetului naţional, Mihai Eminescu, de la acărui naştere anul acesta se împlinesc 165 de ani.Ca în fiecare 15 ianuarie, astăzi suntem împreunănu doar pentru a evoca figura fondatoare a culturiiromâneşti moderne, dar şi pentru a ne întreba undese găseşte cultura în viaţa societăţii româneşti şicare este viitorul pe care îl oferim moştenirii Lucea-fărului.

Cu fiecare an pe care îl parcurgem sub vegherealui Mihai Eminescu, moştenirea noastră culturală seamplifică, expresiile culturale se diversifică, deopo-trivă, prin strădania creatorilor, cât şi sub influenţapublicului receptor. De la o cuprindere precis deli-mitată, pusă sub autoritatea muzelor antice, culturaeste astăzi atât un vast câmp al valorilor spirituale,cât și un superlativ al domeniului social. Vorbimastăzi de o cultură tehnică, dar şi de cultură demo-cratică, de cultură a dialogului, de cultură alibertății. Cuvântul cultură folosit în aceste sintagmeînseamnă nu doar valorizare, ci și contribuția funda-mentală a domeniului cultural la dezvoltarea umanăși construirea unei societăți deschise, a prevalenţeidrepturilor fundamentale ale omului, a dialoguluiintercultural şi păcii.

Sub această augustă cupolă a Academiei Ro -mâne, cuvântul oamenilor politici trebuie să se audăponderat. Când se vorbeşte despre cultură şi rolulsău în societatea noastră contemporană, autorităţilestatului şi cei care le reprezintă trebuie în primulrând să asculte, şi apoi să înţeleagă, după cum spu-nea Dimitrie Gusti, cum pot construi şi menţine „oatmosferă de libertate, spontaneitate şi specificitate(...) în condiţii prielnice de dezvoltare, descoperind,stimulând şi organizând colaborarea tuturor ele-

mentelor culturale ale ţării“. Dacă însă privim cul-tura ca o sublimare a libertăţii, atunci, în acestpunct, şi poate doar aici, cultura şi politicul se potîntâlni şi trebuie să se potenţeze reciproc.

Este datoria mea ca, dat fiind scurtul răstimp dela învestirea în cea mai înaltă demnitate în Stat, săfolosesc acest prilej şi acest loc pentru a exprimaîntreaga mea apreciere, respect şi gratitudine celorcare prin creația lor, zi de zi, şi uneori mai degrabăzi şi noapte, adaugă la patrimoniul creativ şi la iden-titatea culturală a României.

Înţeleg totodată că rolul nostru, începând cu pre-şedintele şi continuând cu înalţii demnitari ai execu-tivului şi legislativului, nu este doar acela de a fiprezenţi la marile aniversări culturale şi de a saluta

* Mesajul preşedintelui României transmis cu prilejul Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române)

Valorile culturii şi ale patrimoniului cultural – surse ale demnităţii noastre naţionale*Klaus Werner IohannisPreşedintele României

6

cultura şi truditorii ei, ci cu precădere acela de alucra în slujba valorilor culturale după puterile, atri-buţiile şi responsabilităţile fiecăruia. Din opera poe-tului naţional, avem de ales în fiecare zi care partedin strofele poeziei Epigonii ni se potriveşte maibine.

În faţa dumneavoastră şi a prestigioasei instituţiipe care o conduceţi, președintele își reafirmă anga-jamentul în misiunile sale specifice în domeniulgarantării drepturilor constituționale la identitateculturală, libertate a conștiinței și acces la cultură. Afirmând public și explicit că privesc valorile cultu-rii naţionale, ale patrimoniului cultural, cât şi diver-sitatea expresiilor acestora, ca surse ale demnităţiinaţionale şi coeziunii sociale, ca o resursă impor -tantă a dezvoltării durabile şi a solidarităţii naţio -nale, consider totodată că ocrotirea valorilor cultu-rale ale minorităţilor este o expresie a drepturilorconsti tu ționale fundamentale, dar şi un exemplu alcontribuției României la dialogul pașnic dintreculturi.

Ca șef al statului, președintele vede în institui-rea şi eficienţa mecanismelor ce asigură protecţiadrepturilor inalienabile ale creatorilor și în pro -movarea creației contemporane o responsabilitatefundamen tală a instituțiilor publice din sistemulculturii. De asemenea, în complexele condiţii stra-tegice în care ne găsim, putem aprecia că protejareapatrimoniului cultural și a creației culturale, în în -treaga lor diversitate de forme și expresii, poateaduce o contribuție importantă securității națiunii șistabilității în re giune.

Programul validat de sufragiul popular în 16noiembrie 2014 propune o abordare nouă a feluluide a face politică, dintr-o perspectivă de sorgintefundamental culturală: „Ce vrem să construim pen-tru viitor?“, „Cum vrem să arate România următori-lor zece ani?“. „Cum putem depăși blocajele psiho-comportamentale ale actualei societăți anxioase,temătoare și fragile, ale cărei valori și repere par săfi fost zdruncinate spre una a capacităţii de acțiunecolectivă – motorul dezvoltării economice?“ Aces-tea sunt probleme ce nu se pot rezolva exclusiv prininstrumente economice, oricât de bine fundamen -

tate, de perfecționate și subtile ar fi ele. Un proiectde țară angrenând marile energii ale națiunii nupoate fi elaborat și cu atât mai puțin atins fără încor-porarea valorilor și reperelor culturale. Trebuie săformulăm un model de dezvoltare în care identita-tea, demnitatea, libertatea și performanța să se aso-cieze aspectelor tehnice și resurselor materiale alețării. Sper ca în acest sens, Academia Română săaibă un rol fundamental şi, cu respect, stimate dom-nule preşedinte, vă asigur de întregul meu sprijin şiinteres în această privinţă.

Două momente majore, cu adevărat istorice, vormarca perioada următorilor cinci ani. Româniaîmplinește 100 de ani de la desăvârșirea statalitățiisale prin actul Marii Uniri de la 1918, iar în 2019,România este chemată pentru prima dată să asigurepreședinția Consiliului Uniunii Europene.

Este o mare oportunitate ca, în perspectiva ani-lor 2018–2019, să lucrăm împreună pentru reocupa-rea locului meritat în Europa (și) prin (re)afirmareavalorilor, a identității, demnității și unității în diver-sitate a culturii și patrimoniului nostru cultural.

Patrimoniul cultural şi cultura în diversele saleexpresii sunt într-adevăr naționale pentru că tran -scend valorile unui singur creator, ale unei singurecolectivităţi, ale unei comunităţi sau regiuni, pentrucă ele sunt născute pentru a fi oferite națiunii, orichiar lumii întregi. Şi pentru că din existența acestorvalori izvorăşte un interes public general, de prote-jare şi promovare, pe care Statul, în frunte cu preşe-dintele, trebuie să-l asume. Acum în primul rândprin integrarea dimensiunii culturale în dezbatereadespre dezvoltarea României, despre descentrali zareşi regionalizare. Apoi, prin finalizarea unor prea dedemult începute proiecte de modernizare a ad -ministrației și infrastructurii culturii.

De sub cupola Academiei Române, cu ocaziaZilei Culturii Naționale, vă invit să asumăm acestproiect național ca un proces de redescoperire aidentităţii şi de asigurare a consensului naţional.

Vă felicit şi vă urez ca prin ceea ce faceţi pentrucultură, în sensul cel mai larg şi profund al termenu-lui, să binemeritaţi din plin respectul din parteaRomâniei, a generaţiei de astăzi şi viitoare.

7

Deschid această sesiune specială a AcademieiRomâne cu urarea: să avem astăzi o sărbătoarefrumoasă, la un început de an care să ne fie cu Pace,cu împlinirea lucrărilor noastre bune, cu noisperanțe și cu bucurii.

Ziua de 15 ianuarie este o zi de mare sărbătoarepentru poporul român. Este ziua de naștere a poetu-lui nostru național Mihai Eminescu, se împlinesc165 de ani de la naşterea poetului și, printr-ofericită inițiativă a Academiei Române (din 2010),susținută de conducerea Ţării, și Ziua Națională aCulturii. Nu se putea o unire mai potrivită a celordouă sărbători, sub auspiciile cărora poporul nostruîși începe fiecare an.

Pentru românii de pretutindeni, Mihai Eminescua fost și va rămâne „omul deplin al culturiiromânești”, după cum l-a numit Constantin Noica,fiindcă, continua marele filosof, „cu numele luimagic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu evorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, deproiectele lui, de variantele lui, de comorileplutonice reținute sau sistemele de filosofie posibile.E vorba de tot: de spectacolul acesta extraordinarpe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă cătretot”. Mihai Eminescu nu a fost numai un poet degeniu, ci și un spirit enciclopedic, un publicist cura-jos, un dramaturg şi un prozator de talent. A fost fău-ritorul limbii române moderne sau, după inspiratacaracterizare a lui Titu Maiorescu, „punctul de ple-care pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântuluicugetării românești”. Moștenirea lăsată de MihaiEminescu este enormă. Frumusețea limbii ro mâ -nești, profunzimea gândirii, dragostea de patrie, detrecutul și de tradițiile poporului român, toate seregăsesc în opera lui poetică, de prozator și de publi-

cist care a văzut lumina tiparului, dar și în manu -scrisele rămase, adevărate exemple de trudă intelec-tuală. Apropierea de Eminescu este, așa după cum anumit-o Nicolae Iorga, „însuşi drumul către sănăta-tea poporului român”.

De la înființarea ei în anul 1866 și până astăzi,Academia Română a cultivat marile valori ale cul-turii românești. Academia este nu numai păstrătoa-rea marii avuții reprezentate de manuscrisele luiMihai Eminescu, donate în 1912 de Titu Maiorescu,astăzi facsimilate în întregime, dar și principalainstituție care, neîntrerupt, s-a preocupat și se preo-cupă neîncetat de studierea și publicarea opereieminesciene și a numeroase volume de analiză aacesteia. Este omagiul pe care instituția noastră îladuce mereu și mereu poetului nostru național,Mihai Eminescu.

Înființată pentru cultivarea limbii române, pen-tru studierea istoriei naționale, a științelor și artelor,

Mihai Eminescu – „omul deplin al culturii româneşti“*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

* Cuvânt de deschidere susţinut la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române)

8

Academia Română a promovat continuu culturanațională în înțelesul ei cel mai larg. Într-o lumecare tinde să se globalizeze, o academie naționalăeuropeană, așa cum este Academia Română, areastăzi o misiune urgentă și de mare responsabili-tate: să medieze corect între tendința integrării,mondializării și identitatea națională. Rolul ei pre-dominant este, fără îndoială, acela de a apăra identi-tatea culturală a Ţării, adică valorile ei spiritualeprofunde, irepetabile, ținând cont și de tendințeleactuale ale dezvoltării umanității. Iată de ce, încadrul proiectelor de dezvoltare a României pe ter-men lung (2015–2035), Academiei Române îi re -vine realizarea unuia dintre cele mai de seamă din-tre acestea: cel legat de cultura românească privităîntre național și universal, cu obiective bine definiteîn domeniul educației și al învățământului, al atra-gerii spre cultură a populației țării, în special atinerei generații, al afirmării contribuțiiloroamenilor de știință și de cultură români în știința șicultura universală.

Pentru înfăptuirea acestei misiuni, AcademiaRomână are tradiţie-înţelepciune, competenţă ştiin-ţifică şi echilibru, are o rețea de 65 de institute șicentre de cercetare în toate domeniile științei și cul-turii, unele dintre acestea recunoscute drept centrede excelență atât pe plan național, cât și in ter -național, de cercetători de elită. Academia Românăasigură ceea ce nota Mihai Eminescu: „Un popor, caşi un copac şi ca oricare fiinţă organică, nu poateîn ainta decât din sine însuşi, decât dezvoltându-şitreptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute”. Aşadăuga, indiferent că este singur sau într-o pădure!

Academia Română a participat la elaborareaunei Strategii Naţionale a Cercetării Ştiinţifice șiInovării, corelată cu programul „Orizont 2020”, cucerinţele Uniunii Europene. În acest cadru, s-au sta-bilit, pentru orizontul 2020, şapte domenii strate gicepentru cercetarea ştiinţifică fundamentală dinAcademia Română, primul fiind „Cultură şi civili-zaţie românească”, apoi „Cercetări fundamentaleîn ştiinţele de bază”, „Cercetare fundamentală pen-tru o agricultură sustenabilă, siguranță şi securitatealimentară în România”, „Cercetări asupra vieții înera digitală”, „Cercetarea resurselor naturale pentruutilizarea lor în interesul naţional și în colaborăriinternaționale reciproc avantajoase” ş.a.

Fidelă obiectivelor pentru care a fost creatăacum aproape 150 de ani, Academia Română a fostşi continuă să fie garantul menținerii și promovăriiculturii naționale și al afirmării ei în lume.

După cum arătam recent, Mihai Eminescupoate fi şi un etalon de valoare pentru creatoriicontemporani din România şi de pretutindeni. Înaprilie 2008, misiunea spaţială „Messenger” de laNASA a propus Uniunii Internaţionale de Astrono-mie ca numele lui Eminescu să fie ales pentru adese mna o formaţiune (crater) de pe planeta Mercur.Criteriul de valoare care era folosit în aceste nomi-nalizări era simplu: moştenirea culturală a persona-lităţii alese trebuia să se întindă pe mai mult decât50 de ani (să zicem, circa două generaţii). Astăzi,celebrăm peste 125 de ani de moştenire culturalăvie, lăsată umanităţii de Mihai Eminescu. Câţi potspera la o astfel de recunoaștere, la o poziţie de sim-bol atât naţional, cât și internaţional?

Ziua Națională a Culturii este un moment în careprivim la ceea ce s-a înfăptuit și trebuie să bine-gândim, ceea ce avem de realizat pentru întărireaunității naționale, a afirmării națiunii române, amarilor ei valori culturale în țară și în lume, pentrua dovedi tuturor că Țara are „la trecutu-i mare, mareviitor”.

9

Aniversarea Zilei Culturii Naţionale, ziua de naş-tere a poetului naţional Mihai Eminescu, care şi-a iubit,deopotrivă ţara, cultura şi cre dinţa strămoşească, neîn deamnă la o reflecţie asupra sensurilor profundeprivind credinţa şi cultura în viaţa poporului român.Distincte, dar nedespărţite, credinţa şi cultura la ro -mâni s-au aflat într-o relaţie de comuniune, din careau rezultat mari valori ale spiritualităţii româneşti.

Enciclopedia Concisă Bri tannica defineşte cul-tura ca fiind „ansamblul cunoştinţelor, cre dinţelor şicomportamentelor umane ce reprezintă atât rezulta-tul, cât şi o componentă a capacităţii umane de astudia şi de a transmite cunoştinţele către genera -ţiile următoare. Astfel, cultura constă în limbă, idei,credinţe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituţii, instru-mente, tehnologii, lucrări de artă, ritualuri, ceremo-nii şi simboluri. A jucat un rol crucial în evoluţiaumană, oferind fiinţelor umane posibilitatea de aadapta mediul la propriile scopuri, mai degrabă,decât să depindă exclusiv de selecţia naturală. Fie-care societate umană are propria cultură sau pro-priul sistem socio-cultural. Diferenţele dintre cul-turi sunt atribuite unor factori, precum habitate fi -zice şi resurse diferite; sfera posibilităţilor inerenteîn domenii cum ar fi limba, ritualul şi organizareasocială; fenomenele istorice cum ar fi dezvoltarealegă turilor cu alte culturi. Atitu dinile, valorile,idealurile şi credinţele individuale sunt în maremăsură influenţate de cultura (sau culturile) în caretrăieşte persoana. Schimbarea culturală are loc carezultat al schimbărilor ecologice, socio-econo -mice, politice, religioase şi al altor schimbări fun-damentale care afectează o societate“. De aici re -iese că religia sau credinţele religioase şi simbolu -rile, ceremoniile şi ritualurile inspirate de ele suntparte integrantă din cultura poporului.

Relaţia dintre religia creştină şi cultură estesubliniată mai direct într-un Dicţionar enciclopedicde etică creştină, apărut la Paris în anul 2013: „Reli-gia a ocupat întotdeauna un loc special în ana lizaculturală. Practica religioasă este strâns legată deansamblul sferei culturale şi contribuie, prin creaţiiartistice, literare şi arhitecturale care îmbogăţesccultura unei întregi societăţi, chiar şi în ochii acelorpersoane care nu aderă la o tradiţie religioasă.Bogăţia simbolică a creştinismului a făcut posibilun voca bular şi stiluri pe care nu putem să le igno-răm dacă vrem să înţelegem formele şi conţi nutulmoştenirii culturale“.

Din punct de vedere teologic, religia sau credinţareligioasă este relaţia directă şi cultivată a omului cuDumnezeu, Creatorul lumii, iar cultura este mo dulîn care omul (persoane şi popoare) înţelege şi folo-seşte lumea creată de Dumnezeu; cultura este totali-tatea relaţiilor cultivate de om în contactul său cuexistenţa înconjurătoare: de la modul în care omul

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române)

Credinţă şi cultură în istoria poporului român*Preafericitul Părinte DanielPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române

10

cultivă pământul şi studiază stelele, până la felul încare cultivă prietenia şi poezia.

Prin cultură, omul exprimă atât modul său deviaţă în lumea aceasta, cât şi crezul şi înţelegerea pecare el le are despre viaţă şi despre rolul său în lume.În starea ei originară şi normală, aşa cum este eavoită de Creator, întreaga existenţă activă a omuluieste într-un fel cultică, religioasă, întrucât ea se des-făşoară în prezenţa şi în creaţia lui Dumnezeu.Omul, ca fiinţă pământească inteli gentă, liberă şiiubitoare, a fost creat „după chipul lui Dum nezeu“(Facere 1, 26) ca să reprezinte şi să preamă reascăpe pământ pe Dumnezeu-Creatorul, prin ceea ceel este şi face în lumea aceasta. Însă păcatul, ca slă-bire sau rupere a legăturii vii a omului cu Dumne-zeu-Creatorul său, determină pe om să nu mai per-ceapă suficient prezenţa spirituală a Creatorului încreaţie, în lumea creată de El. În această situaţie,lumea oamenilor, ca mediu natural şi societate, numai este pentru om şi o lume a lui Dumnezeu-Crea-torul universului, iar cultura pierde în conştiinţaomului secularizat dimensiunea sa cultică de recu-noaştere şi apreciere a darurilor creatoare pe careDumnezeu-Creatorul le-a sădit în oamenii creaţidupă chipul Lui, ca prin ele să poată fi cultivatăcomuniunea de viaţă şi iubire cu Dumnezeu şiîntreolaltă.

O analiză teologică şi spirituală a istoriei umani-tăţii arată că atunci când slăbeşte credinţa oamenilorîn Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple de idolisau dumnezei falşi, care sunt adesea proiecţii ale pa -timilor egoiste colective. Însă credinţa adevărată, carelaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct delume, dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi păs -treze atât conştiinţa sa de fiinţă raţională şi liberăîn raport cu celelalte creaturi, cât şi conştiinţa sade fiinţă responsabilă în faţa Creatorului, a luiDumnezeu.

Întrucât prin credinţă omul cultivă relaţia sa cuDum nezeu-Creatorul, cultul religios reprezintăforma esenţială a culturii sufletului. În acest sens seconfirmă adevărul că „sufletul culturii este culturasufletului“. În cult, cultura şi credinţa nu apar îndihotomie, ci se armonizează. În limba latină şi înlimba română, cultul şi cultura au, din punct devedere etimologic, o rădăcină comună, implicăideea de cultivare, dar şi de relaţie cu cineva sau cuceva. În jurul cultului creştin s-a dezvoltat culturanoastră românească tradiţio nală. Este îndeobştecunoscut că primele forme de cultură evoluată suntlegate de cult (cărţi, şcoli, artă etc.). Credinţa creş -

tină sfinţeşte sufletul poporului şi transfigureazăcultura într-o comuniune între generaţii, iar cultura,la rândul ei, ajută credinţa să se exprime în moddinamic şi durabil.

Aşadar, credinţa şi cultura nu sunt două entităţiparalele, ci, deşi distincte, ele se în trepătrund şi seconţin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinţei, iarcredinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe oliturghie a identităţii unui popor, săvârşită în deve -nire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnulistoriei şi demnitatea neamului.

Din punct de vedere teologic, tot ce este auten-tic, curat şi sfânt în cultura unui popor devine cu -nună sau coroană de lumină a acestuia în Împărăţialui Dumnezeu, unde „neamurile (popoarele) îşi voraduce slava şi cinstea lor “, după cum spune ultimacarte a Noului Testament, Apocalipsa (21, 26).

Credincios lui Hristos şi deci iubit de Hristos,Care „ieri şi azi şi în veci este acelaşi “ (Evrei 13,89), poporul român exprimă în cultura sa creştinăceea ce rodeşte din întâlnirea credinţei sale stator-nice în Dumnezeu cu istoria frământată şi schim -bătoare a oamenilor.

Spiritualitatea românească a arătat într-un modpropriu, corespunzător poziţiei sale geografice par-ticulare între O rient şi Occident, o mare putere desinteză culturală. Părintele Dumitru Stăniloae for-mula lapidar această sinteză creş tinată, spunând cănoi, ro mânii, avem simţul misterului din tradiţiacreştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea la -

11

tină. „Spiritul de sinteză complexă al neamuluinostru – spune el – nu se explică numai din persis-tenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mij -loc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în ela caracterului latin şi a creştinismului ortodox. Dealtfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechi-mea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutatniciodată din acest spaţiu de mijloc între Occidentşi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracteruluilatin şi al creştinismului ortodox“.

Simţul misterului sau al tainei, care nu are nimicde-a face cu obscurantismul, este o capacitate spiri-tuală deosebită de a citi dincolo de evenimen teleistoriei lumina prezenţei active a lui Dumnezeu înea. Simţul misterului, ca legătură nevăzută, a omu-lui cu Dum nezeu, a dat poporului român tăria de arespinge necredinţa sau ateismul ca fiind contrarenaturii şi vocaţiei sale. Pe de altă parte, luciditateala tină, în înţelesul de simţ al măsurii şi al deschide-rii spre universal, a ajutat creştinismul românesc săevite atât răz boaiele sângeroase confesionale şidisputele sterile de ordin spe culativ dogmatic, cât şisentimentalismul mistic, nebulos şi fanatic. Lucidi-tatea latină ne-a ajutat să evităm extremele şi a datspiritualităţii noastre buna-cuviinţă şi simţul binecu-vântat al vieţii în comuniune. Aceste trăsături esen-ţiale ale culturii şi spiritualităţii româneşti trebuiecultivate constant, deoarece statornicia româ -nească, exprimată lapidar şi popular prin cuvintele:„...iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămâ-nem“, este astăzi greu încercată de fenomenul emi-graţiei, al secularizării şi al globalizării.

Poetul Mihai Eminescu a cunoscut bine viaţa şiistoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şial credinţei în dezvoltarea culturii şi a limbii ro mâneca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cul-tului liturgic. Făuritor al limbii române lite rare mo -derne, Eminescu a înţeles că între multe daruri moş-tenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual alneamului românesc, cel mai mare dar este limbanaţională în care ne exprimăm identitatea şi comu-niunea între generaţii, în care chemăm pe Dumne-

zeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locu-rilor natale şi ale sufletului românesc. Astfel, el anumit Biserica Ortodoxă „maica spirituală aneamului românesc, care a născut unitatea limbeişi unitatea etnică a poporului (…)“; fiind „păs -trătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi aunificat limba noastră într-un mod atât de admira-bil, încât suntem singurul popor fără dialecte pro-priu-zise (…)“.

Opera poetului naţional Mi hai Eminescu nearată comuniunea şi rodirea luminoasă a credinţei şia culturii poporului român, fiind un îndemn la o maibună cunoaştere a identităţii şi demnităţii noastre ro -mâneşti, a dezvoltării şi dăi nuirii noastre spiritualeîn istorie, în dialog cu popoarele lumii.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care cin-stesc memoria şi citesc opera poetului naţionalMihai Eminescu, precum şi pe toţi cei care contri-buie la îmbogăţirea culturii româneşti cu valoriperene!

12

Încă de la începuturile lor ca fiinţe umane, des-prinşi de celelalte fiinţe vii, oamenii au simţit ne voia –care răspundea menirii lor de excepţie în lume – săintroducă şi trecutul în existenţa lor cotidiană.Imaginile rupestre din peşteri reflectă această trăsă-tură a lor. Omul înzestrat cu inteligenţă şi memoriea avut, deci, de la începuturile sale trebuinţa de a fidependent şi de experienţa sa succe sivă, dar şi de afolosi moştenirea speciei sale.

Trecutul şi-a dobândit locul său în câmpul din ceîn ce mai întins al cunoaşterii umane. De timpuriu,omul n-a existat izolat, ci necontenit s-a străduit la oînţelegere mai profundă, prin extinderea arieimediului în care exista şi prin comprehensiunea pro-gresivă a lumii. Şi a construit în experienţe succe -sive o lume a zeilor, a căutat explicaţii în evoluţie, aconstruit pas cu pas imaginea Universului, avândten dinţa de a i se integra, şi-a adâncit progresiv cu -noaşterea multiformă şi a recurs la o reconstituire aproceselor istorice în care el era actorul principal.Istoria a devenit un reazăm al fiinţării omului, aju-tându-l să înţeleagă evoluţiile, transmiţându-i expe-rienţa predecesorilor, menită a fi şi un semnalizatoral unor erori de comportament.

De timpuriu, istoria a fost considerată un magis-ter vitae, o sfătuitoare înţeleaptă, preţioasă şi indis-pensabilă a mersului înainte al umanităţii. Ea asi -gură puntea către trecut, dar totodată este menită sădea sentimentul continuităţii, al unicităţii unei evo-luţii. În paginile ei, fiecare poate găsi necesarereconstituiri şi, prin aceasta, să înţeleagă proceseobiective care domină existenţa lumii şi a omului.

Istoria trebuie să fiinţeze ca o zeitate rece şiintransigentă, ca un arbitru al vieţii trecute, pe cares-o supună dreptei judecăţi. Ea trebuie să fie obiec-tivă, în sensul cel mai bun al cuvântului, să fienepărtinitoare şi, mai ales, nepartizană şi, de aseme-nea, să se străduiască să înţeleagă ansamblul pro-blematic supus judecăţii ei, fără idei preconceputesau sen tinţe pronunţate din start. Preocuparea ei

centrală o reprezintă adevărul, care nu trebuieamendat ori denaturat. Este cea dintâi datorie a isto-ricului, aceea de a reconstitui faptele trecute cumăsură, respingând denaturările în orice sens şi res-pectând evoluţia faptelor, chiar dacă ele ar fi potriv-nice poziţiei fireşti a fiecăruia în problema dată.Adevărul nu poate fi înăbuşit decât temporar, el afir-mându-se, până la urmă, biruitor. Istoricul trebuie săfie cel dintâi gardian al său, respingând tentaţiileunor denaturări sau compromisuri care „ar da bine“.

Istoria este necesară societăţii umane, dar nu tre-buie să fie supusă rigorilor unui regim, oricare ar fiacesta. Ea trebuie să fie neatârnată, liberă. Prin isto-rie, trebuie să se asigure măsura şi echilibrul care săfie oferite fiecăruia şi, totodată, să se realizeze con-struirea unui numitor comun de imagine. Tot istorieiîi revine să cultive reciproca înţelegere a mersuluilumii, să fie o împăciuitoare şi nu o provocatoare!Istoria trebuie să descifreze situaţiile cele mai com-plicate, să transmită generaţiilor succesive imagineacât mai apropiată de realitate a unor evoluţii, săîncerce să dea explicaţii – întemeiate, însă, pe iz -voare şi nu pe fantezie – asupra faptelor şi poziţiilor

Istorie şi societate*Acad. Dan Berindei


13

unor grupuri mai largi sau mai restrânse de oameni,ori a unor personalităţi.

Istoria mai are menirea de a induce unitatea,intercorelările, dar şi de a contribui la eliminareadivergenţelor produse pe parcursul unor evoluţii,evidenţiind cauzele acestora, pentru a ajuta la solu-ţionarea contradicţiilor; să dea, astfel, în ansamblu,sentimentul unui curs unic al istoriei şi să întreţinăsimţăminte de solidaritate. Deşi, în general, înteme-ierea pe izvoare, pe informaţii certe şi controlabileconstituie o lege pentru istoric, acestuia îi este per-mis să încerce reconstruirea unor pete albe decunoaştere; fapt necesar să fie semnalat în fiecarecaz şi, totodată, să se acţioneze cu maximum de se -riozitate, pas cu pas, fără ca istoricul să se lase pradătentaţiilor ieftine.

Locul ştiinţelor umane în învăţământ a fostsupus unei progresive restrângeri sub impactul pro-ceselor de mondializare. Istoriei se impune să i seapere poziţiile, ea reprezentând o disciplină de esen-ţială însemnătate în formarea omului mileniului alIII-lea. Istoriei universale urmează, este evident, săi se acorde un loc mai de seamă, corespunzătorfenomenelor de globalizare, oamenii acestui mile-niu trăind într-o etapă a istoriei umanităţii de accen-tuată intercorelare a lumii.

În acelaşi timp, însă, sentimentele de aparte -nenţă identitară trebuie apărate. Trecerea la o lumeideală a întregii omeniri impune încă evoluţii înmulte direcţii şi, mai ales, o apropiere a nivelului detrai, dar şi a nivelului cultural, realizată la nivelulumanităţii. Procesele istorice sunt de durată, majori-tatea chiar de lungă durată; ele nu se pot rezolva,îndeobşte, prin decizii sau decrete, cu atât mai multcând este vorba de întreaga umanitate. Chiar şiavând în vedere extraordinara evoluţie a informati-cii, mai este lung drumul până când apropierea din-tre oameni va ajunge la forme desăvârşite şi ei vorforma o unitate la toate nivelele.

Fiinţarea popoarelor, a naţiunilor, fiecare cu tră-sături proprii, cu situaţii diferite, reprezintă, deci, orealitate. Fiecare popor, fiecare naţiune are intere -sele sale, care uneori vin chiar în contradicţie cu alecelorlalte. Conflictele armate tind să fie limitate, darîntrecerea, fie şi paşnică, este reală şi revine fiecă -ruia până la eliminarea deosebirilor. Interesul naţio-nal nu este o vorbă goală, ci o realitate încă funda-

mentală. Patria reprezintă şi astăzi o dominantă aexistenţei şi cultivarea simţămintelor patriotice onecesitate pentru viitorul fiecărui popor, fiecăreinaţiuni. Or, istoria are tocmai menirea – pe lângăcunoaşterea trecutului şi conservarea şi transmitereacătre noile generaţii a experienţei înaintaşilor – de aîntreţine sentimentele de unitate identitară, de a datărie şi a stimula solidaritatea cetăţenilor unei ţări.

Locul istoriei în şcoală trebuie conservat şi apă-rat, deoarece este disciplina principală care contri-buie la evoluţia fiecărui cetăţean şi îi motiveazăcomportamentul. Extraordinara dezvoltare a lumiicomputerelor şi a internetului nu trebuie să ducă lao robotizare, iar simţămintele care reprezintă com-ponenta noastră umană fundamentală sunt întreţi -nute şi cultivate prin ştiinţele umane, pentru caoamenii să rămână, înainte de toate, oameni.

Academia Română a avut de la începuturile ei şimisiunea de a sluji istoriografia, sarcină necesarăsocietăţii noastre şi acestei ţări. Lucrările realizateîn cadrul Academiei Române au contribuit de aproapeun veac şi jumătate la afirmarea acestei ţări, înca-drându-se totodată istoriografiei universale.

De Ziua Culturii a fost firesc şi chiar necesar dea nu o uita!

Sărbătorim ziua de naștere a lui Mihai Eminescuşi Ziua Culturii Naționale. Academia Română asolicitat Parlamentului României să legiferezeaceastă alegere și, spre satisfacția noastră, solicita-rea a fost acceptată. Mai încet, ezitantă ca oriceînceput, până acum această dublă sărbătoare (dublăși simbolică) a fost marcată mai ales în mediul aca-demic, ceea ce este bine și ceea ce este firesc. Suntsemne, în ul tima vreme, că Ziua Culturii Naționaleîncepe să intre în conștiința nației noastre culturaleși, totodată, în conștiința oamenilor noștri politici,cei care, după datina democrației, fac și desfac totulîn această țară. Semne bune, zic, semne că începemsă înțelegem că, în istoria unei națiuni, cultura nueste un element oarecare, este însăși expresiaidentității acestei națiuni și temeiul existenței șisupraviețuirii ei în istorie. O istorie – cum este ceade azi – în care toate se amestecă, se schimbă și seconcurează, toate se globalizează și se reașază înseismica globalizării. Nu trebuie să fii mare filosofca să-ți dai seama că în revoluția mondială în care,vrem nu vrem, am intrat, cultura națională este șitrebuie să rămână în continuare punctul de sprijin,elementul de rezistență, în fine, semnul de identi -tate. „Globaliștii” ne spun mereu că nu trebuie să netemem, că identitățile nu sunt amenințate și că, înesență, globalizarea nu înseamnă uniformizareaculturilor. Să dea Domnul să fie așa cum zic ei, nucum prezic scepticii, care preconizează o istorie deaici înainte aglomerată și indistinctă, o istorie apo-caliptică în care limbile mici și mijlocii dispar, iartradițiile spirituale ale unei națiuni mărunte setopesc, precum ceara ținută la un soare puternic:încet și inevitabil...

Sperăm, toți, ca această apocalipsă să nu seîmplinească, așa cum sperăm ca planeta noastră sănu se încălzească, într-o zi, așa de tare, încât ce-aucreat atâtea și atâtea generații de oameni și ce-acreat atâtea miliarde de ani natura, cu ajutorul lui

Dumnezeu Sfântul, să nu se transforme în neant.Sperăm. Dar pentru ca speranța să aibă, în conti -nuare, un temei, trebuie să protejăm cultura na -țională, bunul nostru cel mai de preț, alături de par-tea noastră de pământ ce ne-au lăsat înaintașii noștri(spațiul carpato-dunărean) și partea noastră de cerpe care bunul Dumnezeu ne-a dat-o, iar cei dinain-tea noastră au împodobit-o cu mituri și cu fantasmepentru ca sufletul să respire mai ușor, iar spiritulnostru să gândească mai liber.

În vremuri în mișcare, cum sunt vremurile noas-tre (adică istoria în care trăim), cultura națională –aceea care ne ține și ne dă o identitate în uriașul con-cert al lumii – trebuie sprijinită, trebuie ocrotită, tre-buie respectată. Să nu așteptăm totul de la Bruxellesși de la nicio axă (Bruxelles și axele au alte griji), cisă ne sprijinim pe noi înșine, pe reprezentanțiinoștri, în primul rând pe Parlamentul României și peinstituțiile țării. Printre ele, la loc de frunte, se află,desigur, Academia Română care, în curând, vaîmplini 150 de ani. Alături de Patriarhia OrtodoxăRomână, este cea mai veche și mai solidă instituție

14* Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale

(15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române)

Eminescu – simbol al spiritului naţional*Acad. Eugen Simion

15

a spiritualității românești. Grija lor, comună, estetocmai cultura spiritului...

Academia Română a fost înființată, în 1866,pentru a reconstitui istoria românilor și pentru aîncuraja, apăra, îmbogăți limba, literatura, artelefrumoase și știința... Misia ei nu s-a încheiat azi și,la drept vorbind, nu se poate încheia câtă vreme seva vorbi românește și câtă vreme cei ce trăiesc peaceastă parte de pământ și au în suflet această partede cer vor simți nevoia să comunice între ei, să-icitească pe poeții și pe moraliștii lor (mulți și buni –și unii și alții!), câtă vreme oamenii inteligenți șicurioși din această parte de lume vor căuta să des-copere misterele lumii ce a fost și misterele – uneoriinsondabile – ale lumii în care trăim...

** *

După această lungă introducere, revin la subiec-tul intervenției mele în cadrul acestei prestigioase,solemne și necesare sesiuni academice. Subiectulmeu este Eminescu – simbolul spiritual al români-lor. Nicolae Iorga îl numea „expresie integrală asufletului românesc” și tot el i-a zis „poetul [nostru]național”. Formula a fost preluată de G. Călinescucare a scris, în 1932, o biografie a poetului (o bio-grafie sclipitoare) și, după aceea, în cinci volume,i-a reconstituit și i-a analizat opera (antumă și pos-tumă) rămasă în cele 14 000 de pagini... Au venitdupă el alții și, după noi, vor veni alți critici și filo-sofi, istorici literari care vor citi poemele, prozele șiarticolele politice ale lui Eminescu și vor descoperi,este de bănuit, și alte nuanțe, alte simboluri, altesugestii, alte idei în Odă în metru antic, în Rugăciu-nea unui dac, în Scrisorile și în Luceafărul acestuipoet, care iată, la 165 de ani de la naștere și la 126de ani de la moarte, continuă să emoționeze pe citi-torul postmodern de azi, de multe ori sceptic, debu-solat, anxios într-o lume ce se mișcă repede și, demulte ori, haotic...

De ce poet național, de ce expresie a sufletuluiromânesc, de ce simbol al spiritului românesc? Audmereu aceste întrebări tăgăduitoare. Aud și altele,direct defăimătoare, când vine vorba de opera luiEminescu sau, cum zice arogant și sceptic un colegal nostru, de „maculatoarele lui Eminescu”, adicăde manuscrisele lui Eminescu, acelea pe care, în anii’60 și ’70 ai secolului trecut, filosoful Noica voia săle facsimileze și să le publice pentru ca românii,zicea el, să descopere nucleul germinativ al unei

mari opere, laboratorul de creație al unui poet genialși, descoperindu-le, românii vor trece printr-un pro-ces de renaștere spirituală. Academia Română areușit, după 30–35 de ani, să ducă la capăt proiectulși, dacă s-au supărat oratorii, retorii și limbuții noștriși ne-au reclamat, cum știți, la DNA... Dar, vestebună, ei au ratat șansa să ne vadă seara la TV, cucătușele la mâini. Justiția românească a judecat, înacest caz, drept. Manuscrisele lui Eminescu pot ficonsultate, azi, în orice bibliotecă publică...Așteptăm să apară o nouă generație de eminesco-logi, care să ducă mai departe ceea ce au făcut ceidin generația de azi și cei dinaintea noastră...

** *

Pun și eu întrebarea care irită, observ, pe unii in -telectuali români de azi: „De ce este Eminescu unpoet reprezentativ pentru spiritualitatea româ neascăși de ce sintagma poet național?“ îi scandalizeazăenorm pe ei și nu mă scandalizează deloc pe mine,român european, adică un român care își iubește șiîși respectă valorile și, în același timp, se socoteșteun bun european, un om format de umanismuleuropean.

Trecând peste multe determinări, nuanțe, săprecizez că a vorbi, azi, de spiritul românesc sau depsihologia omului românesc nu reprezintă o atitu -dine conservatoare, neeuropeană, o abatere de la„corectitudinea politică” și nici de la ceea cegenerația lui Lovinescu numea, reluând o sintagmădin Antichitate, spiritul veacului... Spiritul unuipopor există, chiar dacă noi îl nesocotim (și, dacă îlnesocotim, rău facem!), psihologia unui om dintr-ocivilizație și o cultură există, tot așa, chiar dacă noi,isteți și cosmopoliți, cetățeni fanatici ai lumii, cre-dem că o limbă vorbită doar de câteva milioane nune mai poate reprezenta și că o cultură mică preju-diciază talentul și ambițiile noastre creatoare. Eu nucred în aceste nenorociri, dar, iată, alții cred cuardoare și, după cât se pare, Eminescu stă în caleacredinței lor. De aceea, ei spun că poezia lui esteînvechită și că proza lui politică este „execrabilă”(cum citesc într-o foaie imundă) și tot acolo Emi-nescu este „un protolegionar, ideile lui politice austat la baza ideilor politice ale lui [A.C.] Cuza, NaeIonescu, Codreanu, Sima”. Răul românesc, sugerea-ză autorul acestor propoziții execrabile, imunde (sprea-i folosi vorbele nesăbuite), începe cu Eminescu șide la Eminescu....

Este inutil să deschid, la acest punct, o nouăparanteză și să încerc să vă conving că Eminescueste, în realitate, altceva, cu totul altceva prin poezia,prozele și filosofia lui politică. Eminescu este, cumam zis și cum au scris marii noștri cărturari, nunumai un mare poet este, totodată, un spirit care aîncercat și a reușit în bună parte să cuprindă firea(feldeința noastră), istoria, miturile și nefericirilenoastre. Ca gânditor politic (mai exact: ca filosofpolitic) s-a situat pe linia lui Maiorescu și a criticat„formele fără fond”. Nu-i însă, trebuie să spunemclar, un spirit reacționar, este un spirit, dacă vreți,conservator, care pune în calea progresului (moder-nizării) tradiția unei spiritualități (diferențierea decare vorbește sincronistul Lovinescu) și pe care, înfapt, o admite și Maiorescu și, în genere, o re co -mandă toți junimiștii. Progresul are nevoie, tot -deauna, ca să nu distrugă ceea ce deja există, de ocritică a progresului, așa cum modernitatea în artăare nevoie de o critică a modernității, pentru a nu serătăci în haos și în confuzie. Un teoretician francezde azi, Antoine Compagnon, a scris o carte splen didăprin care dovedește că marii poeți moderni (înce-pând cu Chateaubriand și continuând cu Baudelaire)sunt cei care au criticat fanatismul „modernilor”enragés... Aceasta este și atitudinea lui Eminescu înpolitică și artă. A criticat „fantasmagoniile” formelorfără fond, imitația servilă pentru a fi posibilăevoluția organică, dreaptă, recuperatoare, aceea încare poate supraviețui tradiționalismul spiritual...Este greșit? Este rău? Este un semn de abatere de laspiritul culturii europene? Este, în mod sigur, atribu-tul unei mari personalități și semnul distinctiv algeniului unui creator care a dispărut fizic la 39 de aniși și-a încheiat, în esență, opera la 33 de ani.

Românii, să mai spun o dată și să spunem ori decâte ori este nevoie pentru a închide gura cârtitorilor

și delatorilor, românii se regăsesc în Eminescu înceea ce au ei mai bun, în mitologia, istoria, noroculși nenorocul lor... Marea poezie are, între altele,această curiozitate: căftănește – cum zice mai aproapede noi un alt mare poet, Ion Barbu – căftănește,înnobilează, mitizează existența și-i dă o expresiecare poate dura. Este ceea ce face Eminescu. Deaceea, el a devenit un simbol pentru cei care aucuriozitatea să-l citească și au buna credință și in -teligența să-l priceapă cum trebuie. Un simbol alspiritului românesc. Cu ceea ce credem că suntem,cu norocul și, repet, cu nenorocul nostru despre carevorbesc toți moraliștii noștri, de la Miron Costin laCioran; cu miticismele, inerțiile, resemnările noas-tre, cu mioritismul și reveriile, nunțile noastre în cersau cu ieșirile noastre violente în istorie, dar, maiales, cu aspirațiile și, cum zic deseori filosofii,incompletitudinile spiritului nostru.

** *

Iată de ce ne place poezia lui Eminescu, iată dece simțim nevoia, în cutremurele politice care la noise țin lanț precum cutremurele din Vrancea, îndisperările și în clipele noastre de liniște și mul -țumire, să-i citim, din când în când, poemele: întinerețe, atunci când credem că lumea există ca săputem fi noi mai fericiți și, la bătrânețe, când simțimrespirația neantului; ne întoarcem la Eminescu, îlcăutăm pe Eminescu și, dacă îl căutăm, îl găsim și,dacă îl găsim, ne simțim esențiali în lume, demni,înnobilați, ne simțim cum zice un mare eminesco-log, mai aproape de mituri. Măcar o oră pe zi,citindu-l, simțim pulsația marelui univers și avemsentimentul că, într-adevăr, frumusețea poate salvaomenirea.16

17

Ar fi fost cel puțin ciudat ca, în ziua în care secelebrează, sub cupola Academiei, cultura națională,să nu se discute despre limba națională, care esteincontestabil unul dintre pilonii fundamentali pecare se sprijină conceptul de „națiune”.

Academia Română, încă de la înfiinţare (în anul1866) şi-a propus să realizeze câteva obiectiveesențiale pentru cultura națională. Și pentru că, lavremea aceea, majoritatea membrilor acesteisocietăți savante erau filologi, atenția lor s-a îndrep-tat, în mod firesc, spre problemele legate de cultiva-rea limbii române, și anume stabilirea ortografiei,redactarea unei gramatici academice şi alcătuireadicţionarului general al limbii române, lucrări fărăde care nu se putea pune ordine, nu se putea„norma” limba română.

În domeniul gramaticii, se publicaseră dejadiverse lucrări „de autor”: gramatica lui SamuelMicu, în 1780 la Viena, sub titlul Elementa linguaeDaco-romanae sive Valachicae (ediţia a II-a a publi-cat-o Gh. Şincai în 1805), urmată de gramatica luiEliade-Rădulescu apărută la Sibiu (în 1828) şi decea a lui Timotei Cipariu (în 1854) şi de alta, în douăvolume, a aceluiaşi învăţat (Gramatica limbii ro -mâne, în 1877). Au mai publicat apoi gramatici Ale-xandru Lambrior (în 1892), Hariton Tiktin (în1891), Alexandru Philippide (în 1897), Iorgu Iordan(în 1937), Alexandru Rosetti și Jacques Byck (în1945), Nicolae Drăganu (în 1945). Prima gramaticăa limbii noastre recunoscută ca „academică” esteGramatica limbii române, în două volume, elabo -rată de un colectiv din Institutul de Lingvistică dinBucurești (ediția I, în 1954; ediţia a II-a, în 1963,coordonată de Alexandru Graur, Mioara Avram șiLaura Vasiliu); aceasta din urmă a fost folosităcurent în toate studiile şi pentru redactarea manuale-lor şcolare.

În anii din urmă, s-a publicat o altă lucrarecolectivă, modernizată ca teorie și metodă, tratatul

Gramatica limbii române în două volume (redactorresponsabil, colega noastră, prof. Valeria GuţuRomalo, membru de onoare al Academiei Române).Colectivul condus de prof. Gabriela Pană Dindele-gan, membru corespondent al Academiei Române, aredactat o Gramatică de bază a limbii române, carear fi de dorit să fie folosită de către autorii demanuale pentru învățământul preuniversitar, învederea modernizării metodei de predare agramaticii în școală. De precizat că o gramatică înlimba engleză, pentru uzul romaniştilor, a fost tipă-rită anul trecut la Oxford University Press, iar zileleacestea, prof. Martin Maiden de la Oxford, sosit laBucureşti, a acceptat manuscrisul unei gramaticiistorice a limbii române, lucrare ce va apărea tot laOxford University Press. Cu aceste două cărţi (coor-donate tot de prof. Gabriela Pană Dindelegan),limba română intră în circuitul științific universal.

În domeniul lexicografiei, am avut deosebitaplăcere să anunț, deja, în Aula Academiei Române,finalizarea publicării Dicționarului-Tezaur al LimbiiRomâne, lucrare monumentală, a cărei elaborare aînceput acum mai bine de o sută de ani. Au fost pre-zentate şi cele 19 volume definitive, publicate cusprijinul Băncii Naționale a României, al căreiguvernator, acad. Mugur Isărescu, este membru alAcademiei noastre.

Am lăsat intenționat la urmă problema stabiliriinormelor ortografice, care a fost, de la bun început,o chestiune spinoasă (și aș zice că așa a rămas pânăîn zilele noastre!). Să nu uităm că până la mijloculsecolului al XIX-lea, când s-a înfiinţat AcademiaRomână, pentru scrierea limbii noastre se foloseaalfabetul chirilic, pentru că slavona a fost, vreme desecole, în spațiul nostru geografic, limba can ce -lariilor domnești, limba bisericii şi limbă de cultură,îndeplinind, în raport cu limba română, rolul pe carelatina savantă medievală l-a avut în dezvoltarea lim-bilor romanice occidentale surori. Datorită clarvi-

Cultura naţională şi limba naţională*Acad. Marius Sala


ziunii, inteligenței și tenacității unor filologi, care ausesizat inadecvarea dintre alfabetul chirilic (cu cares-au scris textele vechi românești) și limba română(o limbă neolatină, ca și franceza, italiana, spaniolasau portugheza, care s-au scris dintotdeauna cu alfa-bet latin), s-a putut realiza trecerea treptată la alfa-betul latin în scrierea limbii noastre. Într-o primăetapă (1830–1860), s-a folosit așa-numitul „alfabetde... tranziţie”, care conținea atât litere chirilice, câtși litere latine. După 1860, dată la care s-a adoptatoficial alfabetul latin, găsirea unei litere pentru reda-rea în scris a vocalei [î] s-a dovedit a fi foartelaborioasă. Și pentru că, în epoca respectivă, sedorea punerea în evidență a latinității limbii ro -mâne, s-a hotărât ca, pentru notarea acestei vocale,să se folosească mai multe semne grafice, care să seapropie de literele din etimoanele latinești ale cuvin-telor românești, ignorându-se faptul (deloc minor)că vocala [î] nu apărea în română numai în cuvintemoștenite din latină! În consecință, în secolul alXIX-lea, s-a scris, o vreme, cu [î] din a (câine – la -tină canis; mâine – latină mane; pâine – latinăpanis), cu [î] din e (vânt scris vĕnt – latină ventus),cu [î] din i (râu scris rĭu – latină rivus) și cu [î] dino (fântână scris fŏntână – latină fontana). Conve-nindu-se în cadrul Academiei că această ortografieeste cam complicată și că, pentru limba română, estepreferabil să se adopte o ortografie preponderentfonetică (ce recomanda ca unui sunet să îi corespundă,pe cât posibil, un singur semn grafic), s-a renunţat,mai întâi, la [î] din e și la [î] din o. Rolul decisiv înabandonarea ortografiei semi-etimologizante l-aavut Titu Maiorescu, căruia i se datorează și funda-mentarea teoretică a acestei opțiuni, precum și apli-carea propunerilor sale în revista junimistă „Con-vorbiri literare”.

Toate reglementările ulterioare (importante aufost cele din 1904 şi 1932), până în anul 1953, cânds-a renunțat și la [î] din a, au contribuit la întărireaaplicării principiului fonetic în scrierea limbiiromâne și la simplificarea ortografiei. În anii 1965 şiîn 1993 s-au adus însă modificări în sens contrar,care au constituit concesii făcute principiului etimo-logic (prin amendamentul din 1965, care consta înreintroducerea literei â din a ca o excepţie, în nu -mele propriu România şi în cuvintele din familia lui)și, respectiv, pseudo-etimologismului (în 1993, pringeneralizarea literei â din a în interiorul cuvintelor,cu excepția celor compuse scrise într-un cuvânt, cabineînțeles, și a derivatelor cu prefixe, ca preîntâm-pinare, cuvânt în cuprinsul căruia, conform acestor

norme, apar și [î] din i, și [î] din a, la distanță dedouă litere). Din păcate, trebuie să recunoaștem că,la peste 20 de ani de la adoptarea lor oficială, acestenoi reglementări ortografice – girate de Academie șisprijinite prin publicarea unei ediții noi a Dic -ționarului ortografic, ortoepic și morfologic al lim-bii române (în 2005, coordonator Ioana VintilăRădulescu) – nu sunt primite cu prea mare entu-ziasm de public, care le percepe ca pe o complicațieinutilă. Noile norme nu au reușit să-i convingă nicipe mulți oameni de cultură, care continuă să scrie cu[î] din i și în interiorul cuvintelor, aceeași atitudinede respingere manifestând-o și câteva publicațiiperiodice sau edituri. Adevărul este că nici lingviștiinu pot oferi prea multe argumente științifice în fa -voarea acestor reglementări. Rămâne de gândit și degăsit o rezolvare convenabilă.

Cât despre faptul că, în ultima vreme, limbaromână pare să se „urâțească” (după expresia acade-micianului Eugen Simion), ce-ar fi de făcut? Eu credcă soluția trebuie să o căutăm în felul cum se predălimba română în şcoală. Anul trecut la Granada, la oîntâlnire cu lectorii care predau limba română înstrăinătate, am afirmat că marea problemă a limbiiromâne nu este interferența cu alte limbi (în special,cu engleza), ci nerespectarea regulilor gramaticale(folosirea lui care acolo unde ar trebui să se spunăpe care, sau foarte răspânditul ca și pentru în cali -tate de), alături de necunoașterea sensului exact alunor cuvinte (folosirea abuzivă a lui expertiză în locde experiență sau a lui determinare în loc deambiție, tenacitate, ca să nu amintesc de minunatullocație; mai multe exemple se găsesc în cărticicaintitulată Eşti cool şi dacă vorbeşti corect, în caresunt adunate cele mai frecvente greșeli de limbă,identificate în urma monitorizării celor mai impor-tante posturi de televiziune și de radio). Cum s-arputea remedia aceste greșeli supărătoare? Eu cred căîn manualele școlare ar trebui să figureze, pe lângă(sau poate în loc de?) celebrele Puiul de IonBrătescu-Voinești sau Fefeleaga lui Agârbiceanu,care au „încântat” generații întregi de școlari, darcare sunt ilustrative pentru limba română a secoluluitrecut, o selecție, făcută însă cu inteligență, dinscrierile unor autori contemporani care stăpânesc olimbă română corectă, bogată și frumoasă. Mi s-aspus că există tentative, în acest sens. De aceea, eu...rămân optimist! Mai ales pentru că am sentimentulcă lingviștii din generația mea și cei crescuți de noiși-au făcut datoria față de cultura națională.18

19

Este o realitate a istoriei naţionale, mai cu seamăa istoriei culturii noastre, împrejurarea că alături delatinitatea nestrămutată şi de statalitatea neabătută aromânilor – care îi disting ca popor în peisajul aces-tor părţi de continent –, sinteză de civilizaţie, adicăîmbinarea într-un tot a mai multor elemente venitedin varii orizonturi, i-a caracterizat şi îi caracteri-zează încă pe cei a căror denumire de „romanici aiOrientului“ vorbeşte singură despre un neam care aunit în aspiraţiile şi realizările sale, modelul prag-matic, realist şi aristotelic al Apusului cu modelulideocratic şi platonic al Răsăritului. Este o sinteză decivilizaţie care merge de la limbă la obiceiuri, de lamentalităţi colective la psihologii individuale, darcare se citeşte cum nu se poate mai limpede în „viaţaformelor“, în morfologii ale artei, în tipuri şi volumeale arhitecturii, în programe iconografice ale fresce-lor, în artele decorative, de la argintării şi broderii laceramici şi la ornamente de manuscris. Dacă am alesaici a vorbi despre vârsta mai veche a artelor noas-tre este măcar şi numai pentru faptul că ele s-auzămislit odată cu poporul şi cu credinţele acestuia –este vorba, mai ales, despre singura latinitate orto-doxă şi singura ortodoxie latină a lumii –, odată cuconvieţuirea românilor cu neamurile aduse aici deistorie – de la „flandrensii“ şi saşii spaţiului germa-nic, la maghiarii şi la turanicii spaţiilor orientale saula slavii balcanici şi răsăriteni –, în fine odată culenta, dar certa racordare a spaţiului românesc laistoria cea mare a Europei.

Încă de la începuturile acesteia ştim, de pildă, căau existat acum peste zece secole la Carpaţi şi laDunărea de Jos, coexistente structuri de arhitecturăeclezială aparţinând Bizanţului şi altele ţinând deRoma papală – situaţie care nu s-a repetat, la ştiinţamea, decât în Italia meridională a „anului o mie“ –,la Alba Iulia fiind identificate o rotondă şi o bise ricăde sorginte constantinopolitană, unde, sper că am

reuşit să demonstrez că se botezau, pentru întâiaoară în istoria lor, ungurii lui Gyula (cu o jumătatede veac înaintea convertirii „oficiale“ din CâmpiaPanonică), alături de bazilicile succesive, preroma-nice şi romanice ale primului episcopat catolic alTransilvaniei, cam în aceeaşi vreme în care Cenadulbănăţean, „urbs Morisena“, adăpostea o mănăstirea călugărilor bizantino-balcanici şi o ctitorie a be -nedictinilor episcopului veneţian Gerardus deSagredo.

În spiritul sintezei de care am vorbit, românii auştiut să interpreteze forme artistice străine adaptatenevoilor spirituale şi viziunii locale. Aşa au făcut-ola Rădăuţi, unde necropola cnejilor descălecătoridin Maramureş şi a primilor Muşatini a primit unplan bazilical de sorginte gotică, polono-transilvană,preschimbat pentru cerinţele liturgice ortodoxe; aşaau procedat la Cozia lui Mircea cel Bătrân, undeagitaţia sârbească a turlelor de biserici de pe ValeaMoravei a fost înlocuită de calmul latin al locului;aşa s-a întâmplat cu superbul epitaf al Mariei deMangop din vremea ştefaniană, unde sugestia degisant gotic s-a îmbinat cu tehnica decorativă a arte-lor somptuoare bizantine şi cu forme de artă isla -mică frecvente în Crimeea medievală; aşa, în fine,s-au petrecut lucrurile cu o altă celebră broderie fu -nerară, cea de la Suceviţa a lui Ieremia Movilă, undeportretul de Renaştere „sarmatică“ din Polonia cato-lică s-a preschimbat într-o imagine ortodoxă post-bizantină ce nu era străină de estetica manierismuluioccidental.

Într-un spaţiu cultural precum cel românesc, deunde porneau, uneori, către Apus unele noutăţi sti-listice sau iconografice – aşa cum s-a întâmplat cuprimul monument de for public european care a fost,în secolul al XIV-lea, statuia ecvestră a SfântuluiGheorghe din Hradcinul praghez, datorată sculptori-lor Gheorghe şi Martin din Cluj-Napoca, sau cu ico-

Vechea artă din spaţiul românesc –o sinteză europeană*Acad. Răzvan Theodorescu


nografia unitariană a protestanţilor din Polonia pânăîn Anglia, ce-şi avea izvodul în gravurile unei cărţiantitrinitariene publicate la Alba Iulia într-a douaparte a secolului al XVI-lea –, sinteza artistică lacare m-am referit putea să se exprime şi printr-oneobişnuită complementaritate a unor ecouri stilis -tice venite din orizonturi absolut diferite, coexistândarmonios într-un acelaşi monument sau într-un ace-laşi oraş.

Sub bolţile acoperite de pictura murală îndato -rată Constantinopolului paleolog de la bisericaSfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, se aflauîngropaţi primii Basarabi în costumele lor croite şiîmpodo bite după moda cavalerească a goticuluiinternaţional, iar trei veacuri mai târziu, la Arnotavâlceană frescele de tradiţie postbizantină ale luiStroe din Târgovişte străjuiau mormântul lui MateiBasarab cioplit în forme ale Renaşterii târzii şi aleprimului baroc de către meşterul sas sibian EliasNicolai; în exact acelaşi secol Bucureştii aveau săvadă, ridi cate de către acelaşi ctitor, spătarul MihaiCantacu zino, în aceiaşi ani, biserica de la Colţea cuportalul inspirat de o Italie renascentistă şi barocă şicea de la Fundeni cu faţadele decorate în stuc, cumotive orientale amintitoare de paravanele persaneşi chinezeşti mult prizate în Europa preiluministă;aceasta după ce, cu câteva decenii înainte, Iaşii luiVasile Lupu ştiuseră, croite pe structuri absolutautohtone şi tradiţionale, lăcaşul atât de orientali-zant, cu ecouri islamice şi caucaziene, al Trei Ierar-hilor şi acela atât de îndatorat barocului italo-polo-nez de la Golia.

Evocând unele elemente de artă islamică din sin-teza românească – având mereu în minte împrejura-rea că influenţele arabe, selgiucide şi otomane dinarta Europei întregi sunt pe cât de vechi, pe atât dedurabile –, voi aminti că pe faţadele placate cu pia-tră de la Dealu şi Curtea de Argeş găsim detalii iden-tice cu decoraţia unor moschei din Edirne şi dinStambul (le-am explicat cândva prin contactele reli-gioase musulmano-ortodoxe din secolele XV şiXVI); curând, în primii ani din secolul XVIII, foişo-rul din ctitoria brâncovenească de la Mogoşoaiaavea să capete, ca şi alte spaţii de „loisir“ fanariote,aspectul unui interior de lăcaş islamic din timpulrococo-ului turcesc, în timp ce pe faţada opusă apalatului – semnalez că pentru întâia oară acestcuvânt intră în limba română tocmai în legătură cureşedinţa fiului lui Constantin Vodă, cam pe atuncicând cuvântul „palais“ căpăta acelaşi sens aulic înFranţa lui Ludovic al XIV-lea – îşi făcea apariţia o

„loggie“ de origine veneţiană. Tocmai o asemeneasinteză avea să fie memorabil şi lapidar remarcatăde Blaga în „Spaţiul mioritic“, vorbind despre un„minunat amestec de renaştere şi bizantinism, debaroc şi de orientalism“ care a fost timpul brânco-venesc de acum trei sute de ani.

Voi mai adăuga că specificităţile artistice alespaţiului românesc au fost omologate în ultimulsfert de secol de către UNESCO prin înscrierea înlista patrimoniului mondial a unor ctitorii nord-moldave din timpul lui Ştefan cel Mare, al lui PetruRareş şi al Movileştilor, împodobite cu pictură exte-rioară, ca şi a unor biserici-cetăţi săseşti şi secuieştidin părţile Braşovului, ale Sibiului, ale Târnavelor şiale Harghitei, şi unele şi altele unicate, pe care isto-ria acestor locuri le explică şi unde, din nou, întâlni-rea Orientului cu Occidentul nu lipseşte de fel.

Cu ani în urmă propuneam pentru România sin-tagma de „Europă în miniatură“, întrucât – după dis-pariţia Iugoslaviei – nu mai există alt ţinut al conti-nentului unde să te poată întâmpina un asemeneacaleidoscop cultural, cu toate tipurile posibile demo numente de la temple greco-romane la bazilicicreştine, de la abaţii romanice şi catedrale gotice laminarete islamice, de la biserici de tradiţie bizantinăla castele de Renaştere, de la lăcaşuri baroce la clă-diri de eclectism franţuzesc sau de art nouveau, dela vile cubiste la blocuri de factură internaţională.

Pentru vârsta cea veche a istoriei noastre – ceape care Eminescu o numea „primăvara estetică ceeste Evul Mediu“ –, dar şi pentru timpurile mai noi,arta rămâne un indicator esenţial al gustului şi alculturii naţionale. Mai mult şi mai precis, al origina-lităţii româneşti întru adulmecarea a tot ce era nou înEuropa şi a tot ce le trebuie românilor spre a seexprima, modest sau fastuos, în universul formelorvizuale.

20 Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş

21

Evoluţia culturii româneşti a urmat un scenariusimplu şi clar: se începe cu teologia, se continuă cuistoria şi cu limba, urmează literatura şi alteumanioare şi numai după aceea apare interesulpentru ştiinţă şi pentru inginerie. Poate că acesta estetraseul pe care şi fiinţa umană se apropie de lume şifiecare popor îl parcurge. Se înscriu în acestscenariu Şcoala Latină de la Cotnari, din secolul alXVI-lea, Academiile Domneşti, care încep în seco-lul al XVII-lea, continuând până la începutul seco-lului al XIX-lea, activitatea Şcolii Ardelene (SamuilMicu, Gheorghe Şincai, Petru Maior), în secolul alXVIII-lea, iniţiativele lui Gheorghe Asachi şiGheorghe Lazăr, la început de secol XIX, continuateîn acelaşi secol de Ion Heliade-Rădulescu, PetrachePoenaru, Simion Marcovici şi Ion Ghica, AcademiaMihăileană de la Iaşi, începând cu anul 1835,acţiunea lui George Bariţiu, Simion Bărnuţiu şiTimotei Cipariu, în Transilvania. O noutate laBariţiu constă în faptul că nu s-a limitat la formaţiaspirituală căpătată la Blaj, ci a iniţiat la Braşov, cen-tru economic, industrial şi comercial, un învăţământcu profil economic-ingineresc; el personal a predatatât istorie şi latină, cât şi economie şi contabilitate.Gheorghe Lazăr ar fi făcut la fel, dacă nu murea preadevreme. Bariţiu reuşeşte să deschidă la Braşov, în1836, o instituţie de învăţământ naţional în care sepredau gramatica românească, germană, istorie,geografie şi ştiinţe economice. O faptă similară eraimposibilă la acel moment în Moldova sau Munte-nia, unde prima lege a învăţământului, de la 1864,nu preconiza decât educaţia bazată pe umanioare,singurele considerate a fi apte de a forma caractere.După o luptă acerbă în Parlament, Spiru Haretreuşeşte, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, săschimbe legea, introducând şi o secţie reală la liceu.Înţelegem astfel de ce abia în a treia repriză Aca -demia Română, înfiinţată în 1866, a primit membri

din domeniul ştiinţelor exacte, ale naturii şi alesocietăţii.

În cultura românească s-a mai preluat o tradiţie,aceea a artelor liberale din antichitatea latină şi apoidin perioada medievală: trivium, incluzând grama -tica, logica şi retorica, şi quadrivium, în care dis-tingem aritmetica, geometria, muzica şi astronomia.Dimitrie Cantemir se situează parţial în aceastătradiţie, fiind preocupat de muzică, arhitectură, isto-rie, lingvistică, literatură, cartografie, filosofiestoică, din care nu putea lipsi logica, şi ceva ma -tematică. Artele liberale asociază ştiinţele cu uma -nistica, înscriindu-se astfel într-o evoluţie diferită deaceea pe care au urmat-o cu precădere sistemeleeducaţionale.

La Titu Maiorescu, trivium se regăseşte înîntregime. Întreaga istorie a Junimii maioresciene,care începe la 1863, se supune şi ea aceluiaşi itine-rar, partea de ştiinţă a Junimii include de exemplu pegeograful Simion Mehedinţi; dar şi şcoala dematematică inaugurată de Alexandru Myller la Uni-versitatea din Iaşi, începând cu anul 1910, aşa cum


ştiinţa: un imens potenţial de cultură; îl valorificăm?*Acad. Solomon Marcus

am arătat în altă parte, se încadrează în programulJunimii.

Pentru a se înţelege mai bine aceste evoluţii, maitrebuie să ţinem seama de faptul că timp de două miide ani, de la vechii greci până la Kepler, cultura aavut un caracter predominant hibrid, sincretic, subforma convieţuirii unor elemente eterogene ştiin -ţifice, mitice, filosofice şi literare.

Ştiinţa modernă se naşte în secolul al XVII-lea,cu Galilei, Descartes, Newton şi Leibniz; dar chiaraceastă naştere a marcat o ruptură între umanităţi şiştiinţă, deoarece limbajul ştiinţific a căpătat o com -ponentă artificială, care l-a înstrăinat de limbajulnatural, predominant în umanioare. Treptat, s-aconturat şi o a doua ruptură, care atinsese apogeul însecolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului alXX-lea: nevoia de tot mai multă rigoare formală acondus ştiinţa la sacrificarea dimensiunii diacronice,istorice; povestea a fost eliminată, fiind înlocuită custructura; sensul a pierdut terenul în favoarea corec-titudinii; semantica a cedat, în faţa elanului sintaxei.Şi aşa s-a ajuns la tensiunea dintre ştiinţă şi uma-nism, care a orientat timp îndelungat cercetarea,educaţia şi cultura. Am fost toţi, de cele mai multeori fără a ne da seama, victime ale acestei men -talităţi. Pe această bază, s-a conturat un portret robotal opoziţiei dintre ştiinţă şi umanism şi s-a argu-mentat ideea că ştiinţa nu ar fi cultură, deoarece este

a generalului şi a universalului, în timp ce culturas-ar defini prin ceea ce conferă identitate, în parti-cular, identitate naţională. În ştiinţă, cum scriaNoica în Trei introduceri la devenirea întru fiinţă(1984; 1942), este vorba despre lucruri, chiar atuncicând se vorbeşte despre om; deci, ştiinţa nu are cumsă aspire la statutul de cultură, aceasta din urmăfiind axată pe om. Adevărurile ştiinţei sunt perisa -bile, nu au cum să rivalizeze cu operele culturale aleartei şi literaturii, care sunt perene. Toate aceste ideişi altele asemănătoare au fost respinse prin argu-mente solide şi nu ne mai oprim aici asupra lor.

Numai că, în forma în care ştiinţa apare de celemai multe ori în manualele şcolare şi universitare,ea se refuză culturii, fiind bazată aproape exclusivpe furnizarea de date, informaţii, reţete, formule şiprocedee, totul într-o logică a lui da sau nu, careoco leşte caracterul ipotetic al multor aserţiuni, careevită reliefarea a ceea ce rămâne necunoscut, sauîndoielnic, sau controversat, în absenţa unei con -textualizări istorice sau motivaţionale, fără proble -matizare, fără spirit critic, fără explicaţii, fără co -nexiuni cu alte domenii. Totul pare a fi de parteacelor care plasează ştiinţa în afara culturii.

De altfel, în modul în care Bariţiu şi Haret, lavremea lor, argumentau necesitatea unei educaţiiştiinţifice, economice, tehnice, accentul era (şi nu seputea atunci altfel) pe aspectul utilitar şi economic,nu pe cel cultural şi spiritual. Era inevitabil ca,înainte de a ajunge la aspectul ei cultural şi spiritual,„pitagorean“, ştiinţa să treacă printr-o fazăpreliminară, utilitară şi instrumentală, o fază „ba -bilo niană“, pentru a ne referi la istoria matematicii.

Pe de altă parte, nu ne puteam sustrageinfluenţei Europei, care promova împărţirea pe dis-cipline relativ independente, cele umane fiind cugrijă delimi tate de cele ştiinţifico-tehnice, ca urma-re a tensiunii create între ele. Aşa s-a ajuns la refor-ma lui Haret, a cărei legitimitate a continuat pânăspre mijlocul secolului trecut.

Dar, de aici mai departe, societatea noastră, pro-gramele de învăţământ, manualele şcolare şi chiaruniversitare, modul de a înţelege lumea au rămasblocate pe un scenariu depăşit de dinamica marilorschimbări de paradigma din ultimii 150 de ani; nuam ţinut seama de faptul că întregul tablou al cultu-rii s-a modificat. Avem în vedere mai întâi eveni-mentele care au început în prima parte a secolului alXIX-lea, cu emergenţa geometriilor neeuclidiene,cu consecinţe uluitoare în umanistică (literatură, arte22

23

vizuale, muzică) şi, în general, trecerea de la menta-litatea galileo-newtoniană la aceea promovată defizica relativistă şi de cea cuantică. Cultura secole-lor XVII–XIX s-a bazat pe încrederea într-odistincţie fermă între subiect şi obiect, între eu şilume şi acest fapt a funcţionat atât la Newton, cât şila Shakespeare, atât la Maxwell şi Darwin, cât şi laBalzac. În secolul al XX-lea, din multiple direcţii(logică, lingvistică, fizică, biologie, literatură, artă,economie, psihologie, informatică etc.) subiectulexercită o influenţă tot mai semnificativă asupraobiectului investigat, iar autoreferinţa devine totmai puter nică. Procesul cunoaşterii poartă tot maimult amprenta subiectului care cunoaşte. Cu aceasta,principalul argument împotriva naturii culturale aştiinţei nu mai funcţiona.

Emergenţa altor paradigme, ca energia, struc -tura (încă din secolul al XIX-lea) şi forma, aduc şiele sub aceeaşi umbrelă discipline ştiinţifice şiumaniste. Emergenţa paradigmei informaţionale,comu nicaţionale şi computaţionale, în a douajumătate a secolului trecut, a alăturat disciplineumane, ca psihologia, lingvistica, antropologia şiliteratura, cu discipline ale naturii şi cu matematica,toate dovedindu-se necesare, vitale în funcţionareaingineriilor informaţionale. Un efect similar de adu-cere sub aceeaşi umbrelă, sub aceeaşi explicaţie, aştiinţei şi umanioarelor l-au avut şi alte paradigme,cum ar fi cognitivul, complexitatea şi semnul. Acestaeste al doilea mare eveniment care a dinamitatopoziţia dintre ştiinţă şi umanism. A urmat un al trei-lea eveniment: globalizarea de toate felurile şi inter-netul. Asistăm la o democratizare a co mu nicării şi aîntrebării, orice întrebare devine posibilă, ce legăturăexistă între A şi B?

Internetul ne furnizează un material brut, în carespiritul nostru critic şi imaginaţia noastră suntinvitate să acţioneze. De noi depinde ca aceastăaventură să fie sau nu una culturală. Iată câtevarepere, esenţiale în educaţie:

Cuvântul cultură pe care-l avem în vedere nu areplural; a nu se confunda cu celălalt: o cultură, douăculturi. Cultura este primită, acceptată, asimilată,trăită numai dacă s-a creat în prealabil foamea de ea;unii se nasc cu această foame, alţii nu; o putemeduca? Iată o întrebare dramatică, la care şcoalarareori găseşte răspunsul adecvat.

Eminescu este un exemplu major de fiinţăumană la care nevoia de cultură a fost vitală şi ahrănit întreaga sa creaţie.

Foamea eminesciană de cultură, vizibilă în alesale Caiete, pe care în mod regretabil unii au meta-morfozat-o în protocronism, trebuie să ne orientezeîn educaţie. În prezentările ei frecvente, ştiinţa nueste cultură, dar ştiinţa are un imens potenţial cultu-ral, pe care fiecare îl valorifică, îl actualizează dupăposibilităţi. Aici este marea miză a educaţiei;deocamdată, eşecul este mult mai frecvent decâtreuşita.

Internetul este noua civilizaţie a globalizării; cuel putem atinge culmi de cultură sau ne putem scu-funda în anodin şi în derizoriu. Este o atitudinesinucigaşă a vedea numai varianta negativă aalternativei. Şi aici, educaţia are o răspunderemajoră.

Aşa cum spunea Eugen Coşeriu, în Discursulsău la alegerea ca membru de onoare al AcademieiRomâne, să facem cultură de calitate, fiecare îndomeniul său, o cultură care să treacă ştachetamarilor exigenţe contemporane, şi chiar prin acestfapt vom îmbogăţi patrimoniul culturii naţionale.

IntroducereSe vor întreba, poate, unii ce se poate valoriza

astăzi dintr-un orizont „paseist” și „autohtonist”,evident „conservator”, care privea trecutul ca pe oicoană și care idealiza o lume numită astăzi, în modcurent, „barbarie medievală”. Iar pe deasupra,această viziune mai aparține și lui Eminescu, creato-rul de care, tot după unii, ne-am fi cramponat ire-mediabil, fără să vedem progresul, noutatea șinecesitatea ieșirii rapide din „patriotismul desuet” șidin „naționalismul periculos”. În locul acestor eti-chete facile este bine să se recurgă însă la analize,iar în locul clișeelor, ivite din amatorism și teribi-lism, se cade să se apeleze la cercetarea de speciali-tate.

Universul poetic eminescian cuprinde o lumeinfinită, recreată din temelii, situată dincolo de spațiiși de timpuri, iar istoria omenirii apare în acest uni-vers ca o amplă derulare, de pe când „ființă nu era,nici neființă” sau de pe când erau „prăpastie”,„genune” ori „noian întins de apă”, metamorfozateapoi într-un „punct de mișcare”, generator de ordineivită din „chaos” (Scrisoarea I)1. Sub aspect spațial,această desfășurare eminesciană pornește de laCarpați și de la Dunăre, pentru a poposi pe Rin, laParis, în lumea scandinavă ori în cea anglo-saxonă aMariei Tudor și a lui Shakespeare, în mitologiaveche germană, printre slavi, la Constantinopol, înOrientul islamic, arab sau persan, pe Indus și peGange etc. Dată fiind această nesfârșită cuprindereunitară, este aproape o utopie încercarea de segmen-tare, de analiză parțială, de desprindere tematică. Șitotuși o facem, conștienți de riscuri. Și nu o facemca literați – fiindcă nu suntem și fiindcă, din per-spectivă literară, s-a mai făcut și s-a făcut bine2 – ciîn calitate de istorici, preocupați de statutul trecutu-lui medieval în universul creației poetice emines -ciene3.

Tentația lumilor trecute: Antichitatea și Evul MediuPoezia eminesciană cuprinde, în manieră apa-

rent aleatorie, geneza, creșterea și afirmarea întregu-lui Univers, cu toate articulațiile sale spațiale și tem-porale. Firește, în această creație, predomină dedeparte cadrul general european, de la Atlantic laMarea Neagră și din cețurile reci ale Britanniei pânăîn insulele fierbinți ale Greciei și în cizma italică. Casegment temporal și de civilizație, pare să fie prefe-rată Antichitatea (lumea clasică mai ales), prin de -sele referiri la Eros, care „saltă nebunește” (Mis -terele nopții)4, la „altarul Vestei” și la „Marte-nglorii” (Ce-ți doresc eu ție…)5, la Apolon și Erato(La He liade)6, la Cezar, Traian, Roma veche (Juniico rupți)7 sau, pur și simplu, prin titluri, precumEghi petul, Rugăciunea unui dac, Odă (în metruantic), Diana, Ector și Andromache (de Schiller),Calul troian, Către Mercur, Către Bullatius, Sarmisetc. Astfel, apelurile la lumea veche, la mitologie, la

24 * Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române)

poezia lui Eminescu şi Evul Mediu românesc*Acad. Ioan-Aurel Pop

25

cultura elină și romană sunt o constantă, ceea ce estefiresc în cazul unui creator de anvergura lui Emi-nescu, pentru care fundamentele Europei sunt for-mate indubitabil, în mare măsură, din clasicismulgreco-latin.

Treptat însă, mai ales după atingerea maturitățiicreatoare, lucrurile se schimbă, iar dimensiunea„vârstei de aur” devine mult mai complicată. Astfel,în Epigonii, sunt exaltați Eliade, Bolliac, Vasile Câr-lova, Alexandrescu, Bolintineanu, Andrei Mure șianuși Costache Negruzzi8, adică aceia care au ilustratromantismul, mulți dintre ei prin evocarea și invo-carea Evului Mediu, cu boieri și țărani supuși, cudomni autoritari și puternici, cu ruine și castele, cueroi războinici, dăruiți moșiei etc. Până și pe „vese-lul Alecsandri” îl prețuiește, pentru că „din frunze îțidoinește” , „cu fluierul îți zice” și „cu basmul po -vestește”, dar mai ales fiindcă „El deșteaptă-n sânulnostru dorul țării cei străbune,/ El revoacă-n dulciicoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ștefan celMare, zimbrul sombru și regal”9. Vremea grea și reaa epigonilor (adică perioada contemporană) estepusă de poet în antiteză cu icoana istoriei, cu „vârstade aur”, care este fără îndoială epoca ștefaniană.

Cadrul medieval universalDimensiunea temporală a Evului Mediu este, în

înțeles eminescian, de inspirație occidentală și aredrept limită inferioară căderea Romei sub barbari,iar drept limită superioară secolul al XVI-lea, cuafirmarea deplină a Renașterii, a Reformei, a LumiiNoi, care sunt tot atâtea punți certe spre Moderni -tate. Lumea românească medievală este, conformviziunii poetului, aproape perfect sincronizată cucea europeană, ale cărei valori le împărtășește pedeplin și le mai prelungește o vreme. Evul Mediu nueste la Eminescu o perioadă de trecere, ca la primiimoderni, bună de pus între paranteze, ci o vârstădeplină și matură a echilibrului, caracterizată princumpănă și rațiune, privite ca „dreaptă măsură” (însensul etimologic al latinescului ratio)10. O dovadăîn acest sens este și numele aparent metaforic de„Evul miez”, care ne conduce spre esențe, spreesența lumii, nu spre aparență, spre conținut și nuspre formă. Astfel, pentru poet, domnia lui Alexan-dru cel Bun (1400–1432), de exemplu, este numaibună de translatare – eventual prin metempsihoză –cum face eroul nuvelei Sărmanul Dionis. În istoriaumanității, pe care o vede plină de nașteri, înfloririși decăderi (în sens ciclic, precum avea s-o figurezemarele istoric Arnold J. Toynbee, în secolul al XX-lea11),

Evul Mediu este un model ontologic, timpul ideal alfanteziei12 (Fantazie, fantazie, când suntem numainoi singuri,/ Ce ades mă porți pe lacuri și pe mareși prin crânguri!/ Unde ai văzut vrodată aste țărinecunoscute?/ Când se petrecură-aceste? La o miepatru sute?13, versuri din Scrisoarea a IV-a), iar fan-tezia înseamnă creație. Prin urmare, Evul Mediudevine la Eminescu timpul ideal (inclusiv timpulideal al creației), măsura absolută a tuturor tim -purilor, deși poetul știe că timpul e o convenție și cătrecutul nu există decât în mintea noastră. Altmin-teri, timpul, ca-n Memento mori (Panorama de -șertăciunilor), este eternitate: Timpul mort și-ntindemembrii și devine veșnicie14. Tot în sens ontologic,Evul Mediu este apreciat fiindcă a găzduit „infini -tele certuri” („cearta universaliilor”), despre formade existență a noțiunilor, pentru că a aliat poezia cuistoria, pentru că a generat Renașterea, pentru că adat strălucire puterii, a văzut lumea drept teatru,drept carte15, drept cântec, iar pe Dumnezeu ca peMarele Demiurg16. Prin urmare, s-a spus pe bunădreptate că medievalismul se întâlnește organic cueminescianismul17. Aceasta nu înseamnă că formelenu sunt respectate. Decorul celor mai multe poezii –dincolo de mesajul lor diferit – amintește deambientul medieval, cu atmosfera sa tainică. Nopțiargintate de lună, castele boltite (și cu gratii rugi -nite), aproape în ruină, ferestre cu arcade, meseîmpărătești, împodobite cu bucate alese și înconju-rate de paji, feți-frumoși și crai cu bărbi albe18,domni cu mitre și boieri sfătoși, curți regești,împărătești ori domnești, cavaleri cu platoșe și zale,domnițe cu veșminte somptuoase se perindă dinain-tea noastră majestuos, în Călin (file de poveste),Luceafărul, Mănușa (după Friedrich Schiller) sauScrisoarea a IV-a19. Castelul medieval devine unlaitmotiv prezent și în scrieri fără legătură cu „Evulmiez”. Astfel, chiar și în unele poeme dacice, Emi-nescu face un transfer de medievalitate, de atmos -feră medievală, mitică, precum în Melancolie, înMemento mori sau în Gemenii. Palatul dacic e maimult gotic, regele are în preajmă „voievozi de țări șide olaturi”, nuntașii sunt voievozi și boieri, iar Sar-mizegetusa este de fapt Suceava20. Dacia este Mol-dova medievală, cu voievozi sau cu regi shakespea-rieni, iar combinația aceasta insolită nu distoneazădeloc. Alteori, întâmplările se petrec sub bolți debiserici, între făclii de ceară și pe lângă solemne șiînnegrite de fum catapetesme, cu dangăt de clopoteși preoți solemni apuseni (ca în Strigoii oriVeneția)21 sau în peșteri de sihaștri („zăhastri”), cu

iz bizantino-oriental (ca în Povestea magului călă-tor în stele)22. Apare iubirea galantă a Evului Mediuoccidental (l’amour courtois), garnisită cu menes -treli și trubaduri, înzestrați cu ghitare și voci,însoțită de doamne și domnițe, plasate în balcoanelecastelelor negre ori la „ferestrele arcate”, oglindite-nlacuri, în așteptarea îndrăgostiților (cavaleri în zaleori zburători), așa cum se întâmplă în Luceafărul, înCălin (file de poveste), în Călin Nebunul, în Scri-soarea a IV-a, în Mănușa (după Friedrich Schiller)sau Diamantul nordului (Capriccio)23. Numai că,spre deosebire de Evul Mediu real, din societateacavalerească occidentală, dragostea la Eminescu nueste un joc curtenesc facil (cum face Cătălin ca s-oatragă pe Cătălina), ci este „farmec sfânt”24, esteesență și eternitate (așa cum o vede Luceafărul).Sunt ilustrate, de asemenea, trecătoare episoade ti -pice (ca alchimistul, căutător al aurului sau filoso-ful, chinuit de taina universului), chipuri și portretede artiști (Rafael, Michelangelo sau Corregio), aparnume concrete de personaje legendare sau reale(Arald, regele avar, regele Nord, Cunigunda, cava-lerul Delorges, regele Francisc), imagini citadine fu -gare (Veneția)25. Acest univers fictiv se pre lungeștepână în Orientul Mijlociu medieval, plin de plăcerigustative și carnale, ornat cu mirifici codri, cetățibogate, „muri albi de marmură”, „stâlpi de aurblond”, „oglinzi de purpură”, baldachine de„catifea roșă”, vegheate toate de înțeleptul califHarun-al-Rașid din Bagdad (vezi poeziile Încăutarea Șeherezadei, Din Halima, Povestea magu-lui călător în stele)26. Uneori, elementele de decormedieval creează cadre idilice (cultivate din dorințapoetului de a părăsi realul sau tangibilul și de aaccede la timpul de aur), care – contrar disocieriidintre idilic și ideal făcute de Hegel – tind la Emi-nescu spre zona idealului, deoarece conduc la pleni-tudinea trăirii27. Cu alte cuvinte, idilicul cu decormedieval se transformă la Mihai Eminescu în formăcu fond, în mod de a percepe și reordona lumea.

Evul Mediu românesc – chipuri princiarePredomină, de departe, în creația lui Eminescu,

Evul Mediu românesc, idealizat adesea și reconsti-tuit în cheie romantică. Cea mai amplă și mai cunos-cută frescă medievală românească este cuprinsă –cum se știe – în Scrisoarea a III-a, în care memoriacolectivă încetează să mai fie un simplu pretext oricadru. Aici se reconstituie, prin imagini artistice, oepocă de glorie medievală, un domn simplu „dupăvorbă, după port”, dar gigantic prin fapte, o țară,

Țara Românească și o lume eroică și creștină de lafinele secolului al XIV-lea. Domnul și oastea for-mează un corp militar și religios care apără credințași „moșia”, adică Țara, fără ezitări și sincope. Oas-tea, alcătuită din boieri și țărani, cuprinde, de fapt,proprietari de moșii (mari și mici) individuale care,însumate, dau moșia cea mare, Țara. Apărarea mo -șiei fiecăruia echivala cu protejarea marii moșii(Țara), primejduite de Semilună. Eminescu ilus -trează aici un atentat extern (extraeuropean) îndrep-tat împotriva valorilor europene, deopotrivă orien -tale și occidentale sau bizantine28 și latine („Dinpris tolul de la Roma să dau calului ovăz…”), opritde „ciotul” Mircea și de ai săi. Mircea apare aici îndublă ipostază, de creștin și de patriot sau, în sim-bioza celor două, de „poartă a Creștinătății”, senti-ment pe care nu l-a inventat Eminescu și pe caredomnul cu ai săi l-au trăit efectiv, așa cum aveausă-l trăiască și Ștefan cel Mare și alți mulți contem-porani români și străini.

În afară de Mircea cel Bătrân (1386–1418), maiapar și alți domni, unii episodic și pretextual, alții desine stătător, prin adevărate portrete. În aceastăgalerie se înscriu „Dragoș vodă cel bătrân”, VladDrăgulea, poreclit Țepeș (1448; 1456–1462; 1476),invocat, tot în Scrisoarea a III-a, ca simbol absolutal dreptății, adevărat justițiar, menit să pună ordineîn societatea românească de oricând, dar mai alesdin epoca poetului („Cum nu vii tu, Țepeș doamne,ca punând mâna pe ei…”), un alt Vlad (completimaginat), cu o curte la Bârlad, Eustratie Dabija(1661–1665) și, dominându-i pe toți, Ștefan celMare (1457–1504).

Cel mai pitoresc dintre domni, Dabija Vodă,excentric cumva față de lumea medievală (secolul alXVII-lea se află, sub aspect cronologic, în epocamodernă timpurie), dar descins din ea prin moravuriși idealuri, beneficiază de un portret aproape panta-gruelic, centrat în jurul meselor bogate, udate dinplin cu vin (Umbra lui Istrate Dabija-Voievod)29.Dabija Vodă nu are, chiar și pentru mulți specialiști,altă rezonanță în istorie decât întâmplarea prin careMiron Costin și-a sfârșit odată cu domnia acestuiafaimosul Letopiseț (adică la 1661), început acolounde îl lăsase vornicul Grigore Ureche, adică laAron Vodă (1595). Altminteri, nu a rămas pomenitprin vreo faptă semnificativă. Eminescu însă îl arată„sus, în cetate la Suceava”, printre „ziduri negre” și„icoane numai pete” sau hălăduind pe la Cotnari,Soroca, Vrancea și Tigheci, luptând în oastea Mol-dovei acolo unde a fost nevoie (la Beci=Viena, cu26

27

„hantatarii”, mai puțin cu leșii și ungurii, lăsați, pebună dreptate, să se lupte între ei!), dar strigândmereu că îi era sete. Vodă, mutat acum în rai, îșiretrăiește viața sa pământească, clătinându-și capulplin cu licoare și are mereu nostalgia vinului Mol-dovei, de care era lipsit acum de Sf. Petru, păstrătorstrict al canonului. Amintirile însă sunt teribile șicuprind două planuri, unul individual, al domnuluiiubitor de vin și celălalt al oștenilor și prietenilor,iubitori și ei tot de vin: „Când de mănușa lungiisăbii/ Mă rezimam să nu mă clatin,/ Cântau cu toțipe Basarabii,/ Pe domnii neamului Mușatin,/ Pân’ce-ncheiau în gura mare/ Cu Ștefan, Ștefan domnulsfânt,/ Ce nici în ceruri samăn n-are,/ Cum n-aresamăn pe pământ!”. Moldova și Țara Româneascăse unesc cumva ante litteram, prin pasiunea tuturorpentru vin, în sens uman și liturgic, deopotrivă. Laun moment dat, planurile interferă, încât toți bărbațiițării petrec în frunte cu vodă, secondați de toțidomnii trecuți, din ambele dinastii ale Basarabilor șiMușatinilor, cu binecuvântarea acestora: „Moldovacu stejari și cetini/ Ascunde inimi mari de domn,/ Săbem cu toți, să bem, prietini,/ Să le vărsăm și lor însomn./ Pân’la al zilei blând luceafăr/ Să bem cabuni și vechi tovarăși;/ Și toți cu chef, nici unulteafăr,/ Și cum sfârșim să-ncepem iarăși.” Tot secre-tul existenței glorioase a țării se bazează pe vin:„Căci are-n sân Moldova noastră/ Viteze inimi decreștin;/ Tineri, în veselia voastră,/ Stropiți-le duioscu vin!” „Stropirea cu vin”, dar nu una smucită, ciuna „duioasă”, pare a fi cheia victoriilor obținute,deopotrivă, în numele țării și al credinței. Este unelogiu înverșunat adus vinului și băutorilor de vin,în stilul reușit cândva, încă în Evul Mediu, de Fran-çois Villon. În ciuda tonului ironic, când vine vorbadespre Ștefan cel Mare, chiar și „clătinatul” vodăDabija ajunge serios (sobru), fiind vorba nu despreoricine, ci despre „domnul sfânt”.

În vreme ce în proză principele preferat este Ale-xandru cel Bun (scriitorul afirmă că își poate dovedipână la acest domn ascendența!), în lirica emines-ciană, deopotrivă în cea de sorginte populară și încea de factură cultă, Ștefan cel Mare este de departemonarhul dominant. De la vagi rememorări saupomeniri doar de nume până la adevărate portrete,voievodul tutelar se bucură de o atenție constantă.„Când Ștefan se suie călare pe cal/ RăspundeSuceava din urmă…” (Ștefan cel Mare. Schițe deimn)30, încât marele luptător în numele Țării și alCrucii se confundă cu națiunea sa și cu lumeadreptății, pentru care s-a căznit atât de mult în viața

pământească. Altminteri, domnul apare veghind dinceruri la soarta Moldovei și a României întregi. Înfața nimicniciei vremurilor de ocupație a provincii-lor istorice, de către austrieci, de către unguri și decătre ruși, adică de către „străinii” cei răi, mântuirea(în poezia Doina) nu poate veni decât de la Ștefancel Mare: „Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu maista,/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/Lasă grija sfinților/ În seama părinților…”31. Voie-vodul, dotat cu atributul divin al învierii, aidomaMântuitorului lumii, este singurul capabil să salvezeȚara. Fie și numai la sunetul cornului voievodal,„Toți dușmanii or să piară/ Din hotară în hotară”32.După patru secole de la fondarea Putnei, „fiii Româ-niei” se roagă înaintea Domnului lor, ca înainteaDomnului din ceruri: „Dar printre fum și lupte încercul de lumină/ Se văd cerești casteluri de-a luiHristos tării,/ Și între ele-i Putna, în care-adâncse-n chină/ Lui Ștefan-vodă astăzi ai României fii.”Și în alte poezii de sorginte populară, tot Ștefan celMare domină scena, așa cum se întâmplă în Mușatinși codrul: „Ștefan-vodă, tinerel,/ Trece puntea sin-gurel,/ Cu pieptarul de oțel,/ Cu cușma neagră demiel, /Drag i-e codrului de el” (Închinare lui ȘtefanVodă)33.

Domnii români ai lui Eminescu stăpânesc,organizează și oblăduiesc țara în mod natural,ocrotind națiunea. S-a spus, pe bună dreptate, căEvul Mediu este văzut de poet ca o primăvară et -nică, ca o vreme de formare a naționalităților și chiarde înflorire a lor, sub semnul „tinereții etnologice”,cum însuși protagonistul nostru scrie34. „Vârsta deaur” a „vârstei de aur” medievale românești – deru-late pe circa un mileniu, cum s-a văzut – este, con-form lui Eminescu, secolul al XV-lea. „Suta a cinci-sprezecea” este „avanscena teatrului Universuluiocupată de români”, cu personalități, precum Ioan(Iancu de Hunedoara) și Matei (Matia) Corvin înTransilvania, Banat și Ungaria, precum Mircea celBătrân și Vlad Dracul (Drăgulea) în Țara Româ-nească, precum Alexandru cel Bun și Ștefan celMare în Moldova; cu astfel de conducători vrednici,românii au ajuns – spune iarăși scriitorul – nu numaiunul dintre cele dintâi popoare militare și războiniceale Europei, apărătoare ale Creștinătății, dar și unuldintre cele mai culte ale acelui ev de mijloc35.

Voievozi-țărani sau voievozi-cavaleri?Evul Mediu evocat de Eminescu este și cult și

popular, în același timp. Apar figuri mărețe deîmpărați, regi, prinți, voievozi, cavaleri, deopotrivă

de sorginte occidentală și orientală, înveșmântați înmantii împodobite cu pietre scumpe, îmbrăcați înzale, încoronați cu diademe de aur, locuitori ai unorcastele de vis, în calești zburătoare, trase de cai derasă, așa cum unii dintre aceștia, în ciuda titlurilorpompoase, au alură de simpli țărani, înfrățiți cudoinele și codrii, cu animalele și păsările, cântânddin frunză etc. Orașul de demult este, în general,ignorat, fiindcă el este o excepție de la lumea medie-vală, formată din seniori și vasali, din boieri șițărani, din sate și preoți. Este vorba despre o ordinerurală și cavalerească, pe care orașul avea s-o stricepână la urmă, prin plămădirea în el a ideilor delibertate și emancipare, a revoltelor și revoluțiilor.Eminescu evocă și această lume nouă, concurențialăși rapace, dar o face, în general, la modul critic. EvulMediu românesc este figurat de poet drept o lume dețărani isteți, dintre care unii, deși sunt prinți, seînfățișează ca înfrățiți cu păsările, codrii și dumbră-vile, cu lacurile și luna, cu soarele și râurile. Sunt șianumite excepții de la regulă. De exemplu, Dragoș-Vodă este înfățișat „în toată slava”, în cetatea Suce-vei, înconjurată cu „zid de piatră nalt și gros,/ Că peel merg cinci pe jos/ Și au loc cu de prisos,/ Că mergtrei călări alături/ Și mai au loc pe de lături/ Caiimândri să și-i joace/ Când încolo, când încoace”;tronul domnului se-nalță pe șapte trepte, este acope-rit cu baldachin, coroana domnească este de aur, iarpe umerii suveranului stă o hlamidă cu flori de aurcusute, boierii „șed în blane de samur”, au pieptarecu mâneci de oțel, sunt încălțați cu cizme roșii„împintenate”, au platoșe și cămăși de zale (Dragoșvodă cel bătrân).36

Toate acestea exprimă gloria medievală, „epocade aur” care nu mai este: „Săracă Țară-de-Sus,/Toată faima ți s-a dus./ Acu cinci sute de ai/ Numaicodru îmi erai…/ Împrejur nășteau pustii,/ Sesurpau împărății, Neamurile-mbătrâneau, Crăiilese treceau,/ Numai codrii tăi creșteau…” (Mușatinși codrul).37 Cum se vede, chiar și în mirificul EvMediu eminescian lumea dimprejurul Moldovei –mai exact al Țării de Sus sau, cum este chemată înaltă parte, lumea Arboroasei (Bucovinei) – se afla îndescompunere, în vreme ce țara mușatină creșteaîmpreună cu ai săi codri și cu bărbați ca arborii dincodri. Țara era în echilibru (motivul căii de mijlocsau aurea mediocritas), așezare și bună rânduială. Înproiectul dramatic Gruie-Sânger (ca și în altul, simi-lar, numit Bogdan-Dragoș), cei doi descălecători aiMoldovei (din anii 1350–1360) se contopesc într-un„scornit” unic voievod, contemporan cu ceva mai

timpuriul Basarab (cu „Tugomir Basarab”, cum zicepoetul, voievod sud-carpatic de prin 1310–1352),având un pisar din vremea mult mai târzie a luiAlexan dru Lăpușneanu (1552–1561; 1564–1568)38.„Scor nirea” aceasta și altele – legată de folosireaprea laxă a letopisețelor – este blând criticată (maimult semnalată) de Călinescu39, deși poetul aredouă scuze perfect valide: mai întâi, literatul poatemodela istoria cum dorește, fiindcă el operează cuimagini artistice (construite prin imaginație) șifiindcă trecutul joacă adesea, în atare cazuri, doarrolul de pretext; în al doilea rând, cercetarea istoricănu avea atunci nivelul din secolul al XX-lea, iarDragoș, Bogdan și Negru Vodă (identificat adeseacu Basarab) erau socotiți de unii istorici ca rude desânge.

Astfel, Dimitrie Cantemir, încă punct de reper înveridicitatea cercetării istorice în secolul al XIX-lea,scria: „A doa, să cunoaște că văzind mai pre urmăiarăș acei români [aflați în refugiu în Transilvania]precum locurile lor cele dintâi s-au curățit de po -iade tătarâlor (precum înainte vom arăta cum și cuce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe aceste locuri),iarăș cu domnii săi, iar nu cu strânsură din păstori,precum măzacii pomenesc, s-au înturnat la locurilesale cele de moșie; adică Dragoș Vodă, ficiorul luiBogdan Vodă, cu o parte în Moldova, iar RadulVodă Negrul, sau frate sau văr lui Dragoș Vodă, cualta, în Țara Muntenească”40. Cu alte cuvinte, lu -crurile nu erau foarte clare (după cum nici astăzi nusunt!) nici pentru istoricii de talia lui Cantemir, deșia doua parte a secolului al XIX-lea, mai ales prinșcoala critică (pozitivistă), adusese contribuții sem-nificative. Dar poetul, nefiind istoric, nu era chematsă țină seamă de aceste noi rezultate de specialitateîn creația sa literară.

Eminescu are și tentația de a-i prezenta pedomnii și voievozii români medievali ca pe niștețărani mai răsăriți, mai înțelepți. Ștefan Vodă, sur-prins „tinerel”, purta cușmă neagră de miel, arc laspinare, cânta din frunză o doină legănată, apoi doi-nea din voce, vorbea cu codrul, cânta din fluier,copleșit de dor de casă etc., aidoma unui simplulocuitor al țării, adică țăran. Ispita aceasta au avut-o,mai ales în vremea sămănătorismului, și unii dintreistoricii cei mai mari, precum Nicolae Iorga. Așadar,potrivit lui N. Iorga, „țăranii liberi, stăpâni aipământului țării, au creat statul; instituția supremăa acestuia, domnia, a fost ea însăși asumată de«voievozi-domni», care nu aveau curte propriu-zisăși erau încunjurați neapărat, în cele dintâi decenii,28

29

numai de sfetnici în port românesc, asemănători cubătrânii chemați la judecățile țerănești”41. Dupăopinia lui Iorga de la începutul secolului al XX-leași nu numai de atunci, primii conducători ai ȚăriiRomânești și Moldovei au fost „domni țărani” sau„domni ai țăranilor”, purtându-se și înveșmântân -du-se aidoma țăranilor. Opinia aceasta vine tot dinepoca romantismului, când avusese destui adepți înrândul oamenilor de cultură, literaților și chiar isto-ricilor. Eminescu nu face, prin urmare, decât sătranspună în versuri un „adevăr” al vremii sale, oopinie comună, intrată în conștiința colectivă. Estedrept că viziunea istoricilor – inclusiv a lui NicolaeIorga – s-a schimbat radical ori s-a nuanțat multcând, după Primul Război Mondial, un somptuosmormânt voievodal (din secolul al XIV-lea) de laBiserica Domnească din Curtea de Argeș arătaopulență, vestimentație feudală și inele și alte sim-boluri de aur, toate de tip cavaleresc occidental. Prinurmare, primii noștri voievozi din secolele alXIII-lea și al XIV-lea, deși se aflau în fruntea unorcomunități de țărani, făceau parte dintr-o elită care,fără să uite obiceiurile și mentalitatea supușilor lor,se purta după rangul înalt al tuturor elitelor euro penede atunci din țările vecine, din Bizanț și chiar dinOccident. Eminescu nu a făcut decât, printr-ointuiție rară, să exprime în portretele sale princiareaceastă dualitate țărănească și elitar-feudală, chiarînainte ca mărturiile istorice s-o confirme pe deplin.De aceea, în Scrisoarea a III-a, de exemplu, fiul dedomn îi scrie iubitei sale în versuri populare și îicere „codrul cu poienele, ochii cu sprâncenele”. Eleste ca un țăran doinitor mai înstărit, îmbrăcatmilitărește pentru ocazia luptei, dar cu sufletul dinpopor. Natural, în chip discret se vede și rangulvoievodal, fiindcă iubita nu este numită „mândră”,ci Doamnă, cu inițială majusculă, iar el, prințul,folosește pluralul maiestății („Grăim, Doamnă,către Tine”); la scurt timp însă, de la un vers la altul,flăcăul uită de maiestate și zice „Să-mi trimiți princineva…” și nu „Să ne trimiți…”, „Oastea mea…” înloc de „Oastea noastră…”, „Și să știi că-s sănă-tos…” în loc de „Și să știi că suntem sănătoși…” etc.De aceea, domnii lui Eminescu sunt maiestuoși șisimpli în același timp, poartă zale și platoșe, darcântă din frunză și scriu „cărți” (epistole) în verspopular doamnelor și domnițelor lor. Fiul lui Mirceacel Bătrân folosește pluralul maiestății, dar se simtefrate cu codrul, Ștefan cel Mare, flăcăiandru fiind,cânta din frunză, din fluier și din voce, dar, la pro-punerea codrului, urma să fie ales împărat al naturii

și al oamenilor. Nu este vorba aici de o simplălicență poetică, ci despre o realitate venită, probabil,tot dintr-o excepțională intuiție: istoricii au doveditmai recent – adică abia în deceniile din urmă – cădomnii noștri au avut și o vocație și o aspirațieimperiale. Este drept că, pentru ei și pentru poporullor, titlul de domn (moștenit din latinescul dominus)era cel mai înalt rang posibil pe pământ, așa cumfusese odinioară în Imperiul roman, în epoca do -minatului. Așa stând lucrurile, numele de domnputea fi, fără nicio îndoială, sinonim cu acelea derege ori de împărat. În mințile unora dintre domniinoștri (numiți țari sau împărați) era însă chiar maimult decât atât, anume exista o vagă conștiință a„Bizanțului după Bizanț”, a moștenirii imperialebizantine din epoca de decădere a marii împărății și,mai ales, de după ocupația otomană. În aceastăviziune, domnii lui Eminescu sunt țărani, dar suntniște țărani solemni și maiestuoși, cuprinși de dem-nitatea, sobrietatea și înălțimea rangului lor, de ori-ginea superioară a puterii lor date de Dumnezeu.

ConcluziiEvul Mediu (ca și întregul trecut românesc) res-

taurat de Eminescu prin poezia lui a pătruns în con -știința publică a românilor mai bine și mai profunddecât prin toate scrierile istoricilor erudiți la un loc.Acest fenomen a fost posibil numai fiindcă poetul,având har, a găsit calea cea mai potrivită spre aajunge la sufletele oamenilor, fără ca acest lucru să-ldecidă cineva. Totul a fost mai presus de fire, deoa-rece Eminescu se situează – prin creația sa majoră –dincolo de spații și de timpuri, fiind contemporanultuturor generațiilor care l-au urmat. În acest context,în ciuda detractorilor, Eminescu este și contempora-nul nostru, ne încântă și descântă mereu, înno -bilându-ne viața. Eminescu a integrat Evul Mediu,adică secolele de mijloc (cele situate între Antichitatesau căderea Romei și Epoca Modernă, anunțată deRenaștere), într-o viziune modernă, adecvată vre-murilor sale și, câteodată, mai presus de aceste vre-muri, intuind descoperiri care aveau să vină. Poetulși-a asumat conștient curentul romantic („Nu mă-n -cântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic – /Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost:romantic”), pe care l-a ilustrat admirabil, inclusiv întablourile sale medievale. Toți romanticii aureconsiderat și valorizat Evul Mediu, ridicân du-l dindispreț și ură spre lumină, duioșie și prețuire. Emi-nescu nu avea cum să facă altminteri. Este drept căunii exegeți de astăzi – pătrunși de multele clișee

contemporane despre Evul Mediu – au căzut în cap-cana desincronizării, aruncând asupra lui Eminescuvini inventate și catalogându-l drept nostalgic,autohtonist, naționalist etc. Eminescu a fost „autoh-tonist” numai fiindcă a exprimat în versurile salerealitățile locale, românești. Dar și alți creatori degeniu au făcut la fel, zugrăvind acele lumi care leerau familiare. Ce ar rămâne, de exemplu, din cre -ația shakespeariană dacă am exclude din ea lumeaInsulelor Britanice, trecutul Angliei medievale, seriasa de regi volnici ori nevolnici etc.? Mihai Eminescua prețuit Evul Mediu ca oricare romantic, fără săiasă din tiparele genului. S-a lăsat pătruns deimaginea și de imaginația romantică, închipuindcastele cu bolți falnice și domnițe care-și așteptaucavalerii, dar asupra Evului Mediu românesc ameditat cu-adevărat și a scos din cronici și docu-mente chipuri și icoane pline de farmec.

Evul Mediu eminescian este o structură organică,deplină, suficientă sieși, este un adevărat organismîn care membrele se află în deplină interferență, secompletează și dau armonie întregului. Poetul are, înacest caz, o viziune corporatistă, de istoric medievistși vede în chip vizionar – fără să teoretizeze – ceeace istoricii vor susține ulterior (pe urmele unorscrieri de la cumpăna mileniilor I și II), anume căcele trei stări, adică oratores (cei care se roagăpentru ei și pentru celelalte două grupuri), bellatores(cei care luptă pentru ei și pentru celelalte douăgrupuri) și laboratores (cei care muncesc pentru eiși pentru celelalte două grupuri), formau împreunăcorpul societății medievale.

Ca și în acest caz, în alte câteva formulări des-pre Evul Mediu, prezentate de regulă drept erorifăcute în spirit romantic și românesc, Eminescu nua greșit deloc. Se impun astfel, mai întâi imagineavoievozilor și domnilor, priviți ca țărani sfătoși,apoi catalogarea unora dintre ei drept împărați, apoisocotirea lumii medievale drept epocă de formare șitinerețe a națiunilor și, în fine, reabilitarea întregiirealități medievale. Primele două aspecte, cum s-avăzut, au primit confirmare istorică, prin cercetăride specialitate. Al treilea are confirmare încă de laînceputul secolului al XX-lea, pentru ca ulterior săse dovedească în ce mod s-au produs genezamedievală a națiunilor moderne și chiar afirmareanațiunilor medievale42. Și ultima chestiune (legatăde „un alt Ev Mediu”), de mai bine de o jumătate desecol, își are rezolvarea sa, tot în spiritul vizionareminescian; astfel, Evul Mediu, departe de fi „întu-necat”, „primitiv” și „barbar”, se dovedește o lume

diferită de a noastră, dar nu mai prejos, o lume încare, în locul egalității, democrației și libertățiiindividului, funcționau ierarhia, supunerea, privile-giul, onoarea și credința43. Pentru mentalitateamedievală, istoria era arta de a vorbi frumos despretrecut, iar poezia era cântec ori poveste cântată, curitm, rimă și măsură, pe acorduri de liră și de ghi -tară. Poetul nu ne spune neapărat că această lumeera superioară lumii moderne, ci că era fascinant dediferită și că merita toată atenția și tot respectul. Elar fi vrut ca și la noi (ca, de exemplu, în Anglia) for-mele istorice medievale să nu fi fost brutaldesființate, ci mereu împrospătate de spiritulmodern44.

Eminescu a exprimat un autohtonism realist, denuanță cultă și folclorică în același timp, dar a fostși de un modernism surprinzător, scrutând viitorulcu idei încă neexprimate de alții, cu idei care aveausă vină. Evul Mediu românesc ilustrat de Emi-nescu – dacă se face abstracție de metodele deabordare diferite – seamănă mult cu acela reconsti-tuit de Nicolae Iorga. Același lucru se poate spuneși despre Țara celor doi mari creatori – Țara Româ-nească – situată dincolo de nimicurile cotidiene, detimpurile aspre și de oamenii mărunți. Este înaceastă Țară o lume criticată adesea de amândoi,veștejită, dăruită cu ironii și invective, dar aceastălume nu a afectat niciodată esența perenă a Țării,privită ca loc de conservare și de organizare aneamului românesc. Iorga spune undeva frumos, cuaparență metaforică, dar cu rădăcini într-o viață decercetare a trecutului: „În timpurile cele vechi,românii nu făceau nicio deosebire în ceea ceprivește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii,tot pământul locuit de români se chema ȚaraRomânească. Țara Românească erau și Muntenia,și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care seîntindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde segăseau români. N-aveau câte un nume deosebitpentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau șitoate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvântmare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Româ-nească”45. Aceste cuvinte adânci despre Țară suntca o poezie fără rimă și sunt scrise de Iorga, cate-goric, în spirit eminescian, în acel spirit care lu -mina steaua unui adolescent pătruns de mărireaRomâniei eterne, chiar înainte de vreme, când edi-ficiul nostru politico-statal era doar un proiect. Văpropun ca astăzi, de Ziua Culturii Naționale, să-idorim României, țara noastră „de glorii” și „dedor”, ceea ce i-a menit peste secole, cu atâta forță,Eminescu. 30

31

Note1 M. Eminescu, Opere. Poezii, Ediție critică, cronologie, note

și variante de Perpessicius, Introducere de Eugen Simion, diferențetextuale și un comentariu asupra ediției Perpessicius de NicolaeGeorgescu, București, 2013, p. 130.

2 M. Cimpoi, Evul miez eminescian, în „Metaliteratură. Ana-lele Facultății de Filologie” (Universitatea Pedagogică „IonCreangă” din Chișinău), Secția literatură română și comparată,vol. 7, 2003, pp. 3–28.

3 Relativ recent, în primăvara și vara anului 2014, la librăriatimișoreană „ESOTERA” au avut loc patru serate din seria„Eminescu și Evul Mediu italian”, sub semnul valorificării viziu-nii poetului asupra lumii medievale.

4 M. Eminescu, op. cit. p. 16.5 Ibidem, p. 17.6 Ibidem, p. 19.7 Ibidem, p. 25.8 Ibidem, pp. 32–33.9 Ibidem, p. 34. Referirea se face mai ales la poezia Imn lui

Ștefan cel Mare.10 M. Cimpoi, op. cit., p. 5.11 A.J. Toynbee, A Study of History, 12 volume, elaborate

între anii 1934–1961 și publicate în multe ediții, în diferite locuriși limbi.

12 M. Cimpoi, op. cit., p. 9.13 M. Eminescu, op. cit., p. 148.14 Ibidem, p. 376. Vezi și M. Cimpoi, op. cit., p. 15.15 E.R. Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin,

București, 1970, pp. 347–404 (capitolul Cartea ca simbol).16 M. Cimpoi, op. cit., pp. 12–24.17 Ibidem, p. 27.18 Chiar cuvântul crai este unul medieval. Provenind din

numele regelui și împăratului Carol cel Mare, acesta a pătruns înlimbile slave, în maghiară și română abia după ce purtătorul lui(mort în 814) intrase în legendă și devenise prototipul suveranuluiîncoronat, uns cu mir și dăruit cu putere de la Dumnezeu.

19 M. Eminescu, op. cit., pp. 75–83, 157–171, 155–156,146–150.

20 G. Gană, Melancolia lui Eminescu, București, 2002, p.212. M. Cimpoi, op. cit., p. 12.

21 M. Eminescu, op. cit., pp. 84–96, 190.22 Ibidem, pp. 377–405. Eminescu nu a avut, totuși, înțelegere

pentru Evul Mediu creștin, înfeudat bisericii. Cf. M. Cimpoi, op.cit., pp. 9, 23.

23 M. Eminescu, op. cit., pp. 157–171, 75–83, 146–150,155–156, 555–563, 811–833.

24 M. Cimpoi, op. cit., p. 15.25 M. Eminescu, op. cit., pp. 146–150, 84-96, 190 etc.26 Ibidem, pp. 433–438, 639–642, 377–405.27 M. Cimpoi, op. cit., pp. 18–19.28 În publicistică, poetul condamnă bizantinismul ca fiind

„mizerie morală și intelectuală încuibată timp de o mie de ani”,„corupție seculară”, „pungășie și spionaj secular” care i-acontagiat și pe turci „cu toată zestrea lor umană de probitate șivitejie”; o face, probabil, și sub impresia mai recentă a apăsăriifanarioților, descinși din vechiul Bizanț și considerați o „cocoașămorală” pentru națiunea română (M. Cimpoi, op. cit., p. 7).

29 M. Eminescu, op. cit., pp. 581–585.30 Ibidem, pp. 800–801.31 Ibidem, p. 173.32 Ibidem.33 Ibidem, pp. 885–893.34 M. Cimpoi, op. cit., p. 26.35 Ibidem, pp. 7–8.36 M. Eminescu, op. cit., pp. 894–896.37 Ibidem, p. 885.38 M. Cimpoi, op. cit., p. 12.39 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, ed. îngri-

jită de Ileana Mihăilă, București, 1999, p. 373.40 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor,

publicat sub auspiciile Academiei Române…, ediție de Grigore G.Tocilescu, București, 1901, în Operele principelui Dimitrie Cante-mir, tomul VIII, p. 475.

41 Ș. Papacostea, Postfață, în vol. N. Iorga, Studii asupraEvului Mediu românesc, ediție îngrijită de Șerban Papacostea,București, 1984, pp. 411–412.

42 I.-A. Pop, Geneza medievală a națiunilor moderne (seco-lele XIII–XVI), București, 1998, passim; idem, Națiunea românămedievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI,București, 1998, passim.

43 Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Age, Paris,1977, passim.

44 M. Cimpoi, op. cit., p. 26.45 N. Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, București-

Năsăud, 1907, p. 1. Și Cantemir avea aceeași viziune a unitățiiatemporale românești, când zicea „Hronicon a toată Țara Româ-niască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardea-lul)”. De fapt, toți marii creatori, de la Inochentie Micu, MihailKogălniceanu și Mihai Eminescu până la Lucian Blaga și NichitaStănescu au exprimat, într-o formă sau alta, acest sentiment tonic,dar cuminte și cumpătat, al românității integrale.

32

Marea Unire din 1918

Apărută la capătul unor îndelungate şi constanteeforturi, pe terenul pregătit de Unirea PrincipatelorRomâne şi de reformele care i-au urmat, de ASTRA,Academia Română a fost, încă de la început, atâtprin componenţă, cât şi prin obiectivele sale, „depo-zitara culturală a nestinsului dor secular de unire altuturor românilor”. În cadrul ei „toate ţinuturileaveau solii lor”, fiind reprezentate deopotrivă „atâtPrincipatele de curând unite, cât şi Ardealul, şiBanatul, şi Bucovina, şi Basarabia, şi aromânii”.

În anul 1893, la conducerea Academiei Românea fost ales ca preşedinte un reprezentant al Transil-vaniei, în persoana lui George Bariţiu; Iosif Vulcanscria în paginile revistei „Familia“: ,,Un ardelean –preşedinte al Academiei Române la Bucureşti! Iatămarele eveniment, al cărui glorie se revarsă asupratuturor românilor de dincoace. Un eveniment şi maiimportant prin consideraţiunea că el ne indică iden-titatea culturală a neamului românesc!”

Dar nu numai prin componenţă, cât mai cuseamă prin activitatea desfăşurată şi atitudineaadoptată de-a lungul anilor faţă de marile momenteale luptei românilor pentru unitate naţională,Academia Română a demonstrat că „personificăcultura şi idealul întregului neam românesc din -coace şi dincolo de hotare”. Ea a acordat o atenţieaparte studierii, sub toate aspectele, a teritoriilorromâneşti aflate sub stăpâniri străine, semnificativîn acest sens fiind şi faptul că seria discursu rilor derecepţie a fost inaugurată de un reprezentant alTransilvaniei – Alexandru Papiu-Ilarian – despreuna din personalităţile marcante ale culturii ro -mâneşti de peste munţi, istoricul şi filologulGheorghe Şincai, unul din corifeii Şcolii Ardelene.În acelaşi timp, instituţia academică de la Bucureştia fost prezentă, într-o formă sau alta, în toate marilemomente, demonstrând de fiecare dată că „face

parte din sufletul neamului românesc şi este anaţiunii, precum naţiunea găseşte într-însa vatrapururea nestinsă a iubirii de neam, a amintirilorscumpe şi a nobilelor imbolduri”.

De-a lungul anilor, Academia Română a fostprezentă, prin membrii ei, ori a marcat prinmanifestări proprii, cele mai de seamă momente dinistoria ţării, cu o puternică încărcătură naţională:sărbătorirea, în 1900, a unui sfert de veac de laînfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, împlinirea, în1904, a 400 de ani de la stingerea marelui voievodŞtefan al Moldovei şi marcarea a 40 de ani de laapariţia revistei „Familia”, în 1911, la Adunareagenerală pentru jubileul de 50 de ani de la înfiinţa-rea ASTREI, la Blaj, datorită dorinţei unanime de areveni pe istoricul Câmp al Libertăţii etc. Prin toate,Academia Română a dovedit că „este însufleţitănumai de acel foc al iubirii de patrie, la a căreirenaştere, înflorire şi menire este chemată a lucraprin ştiinţă şi talent, prin munca neinteresată, pringeniul naţional pe care-l personifică”.

Izbucnirea Primului Război Mondial, iminentaintrare a României în conflict, în vederea eliberăriiteritoriilor româneşti aflate sub stăpâniri străine şi areîntregirii ţării în hotarele ei fireşti, au găsit în Aca-demia Română un profund ecou.

După cum afirma, în 1915, preşedintele înaltuluifor, dr. Constantin I. Istrati, „Academia Română,care a contribuit mult la ridicarea conştiinţeinaţionale şi în mod larg a lucrat şi dânsa pentrudesăvârşirea unităţii noastre sufleteşti, nu poateastăzi, fără o emoţiune adâncă, însufleţită de oprofundă convingere şi încredere şi cu aleasăînălţare sufletească să nu-şi ridice inima în credinţacă ziua de mâine va aduce mult aşteptata împlinirea visului de aur al atâtor generaţiuni şi fericireaneamului românesc”.

Academia Română – for promotor şi luptător pentru unitate naţională*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

33

Pe frontul reîntregirii naţionale s-au aflat, în di -verse ipostaze, şi numeroase personalităţi ale cul -turii şi ştiinţei româneşti, membri ori viitori mem briai Academiei Române, ale căror evocări stau mă r -turie despre activitatea pe care au depus-o în pe -rioada 1914–1918, în vederea realizării su pre muluideziderat al României reîntregite.

În Consiliul de Coroană din 3 august 1914,luând cuvântul în calitatea sa de preşedinte al Con-siliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, viitor membrude onoare al Academiei Române (a fost ales în1923), analizând condiţiile interne şi internaţionaleale României în noua conjunctură creată de izbuc-nirea conflagraţiei mondiale, afirma răspicat:„Soarta românilor de peste munţi, idealul naţionalal românismului sunt chestiuni pe care un guvernromân nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile micise poate trece peste simţământul public, în ceasurilemari ale vieţii naţionale oamenii de stat trebuieneapărat să ţină seama de voinţa poporului. Nu sepoate face un război în vremurile de azi când acestrăzboi nu este înţeles, nu este aprobat de conştiinţanaţională”, considerând că cea mai înţeleaptă atitu-dine pe care o putea lua România în aceleîmprejurări era proclamarea neutralităţii.

În anii care au urmat, personalităţi de marcă dindomeniul ştiinţelor, literelor şi artelor şi-au exprimat,în şedinţele publice ale Academiei Române, dar şi cu

alte prilejuri, părerile privitoare la desfăşurarea con-flictului abia început şi la rolul pe care Româniaurma să-l aibă, în noua conjunctură politico-militarăinternaţională, în vederea realizării propriiloraspiraţii. Comunicările ştiinţifice prezentate subcupola Academiei Române în anii 1914–1916 auîmbrăţişat aspecte de stringentă actualitate.

Fidelă programului stabilit în decretul deînfiinţare, Academia Română a primit în rândurileei, şi în anii 1915–1916, personalităţi de mare va -loare, reprezentanţi ai provinciilor aflate sub stă -pâniri străine, care, alături de membrii existenţi oride alţi oameni de ştiinţă şi de cultură, au contribuitla pregătirea ţării pentru realizarea supremelor de -ziderate naţionale.

La 14 august 1916, în cadrul Consiliului deCoroană, acelaşi Ion I.C. Brătianu, reafirmând nece-sitatea adaptării politicii României la noua con -junctură internaţională, urmărind eliberarea teri -toriilor româneşti aflate sub dominaţii străine şirevenirea lor la patria-mamă, s-a pronunţat pentruieşirea ţării din neutralitate şi alăturarea ei de parteaputerilor Antantei. El spunea: „…având drept idealunitatea naţională, suntem datori să urmărimrealizarea lui. În viaţa naţiunilor sunt afirmări dedrepturi care cântăresc mai mult decât izbânzitrecătoare şi sunt gesturi care compromit viitorullor pentru veacuri de-a rândul. Într-o atare situaţiee azi românismul”.

Citirea hotărârii Constituantei în Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 din partea PSS Episcopului Gherlei dr. Iuliu Hossu, când se hotărăşte unirea tuturor românilor

În calitatea sa de comandant suprem al armateiromâne, Regele Ferdinand, şi el membru de onoare alAcademiei Române încă din 1890, menţiona în Înal-tul Ordin de Zi dat cu această ocazie, adresân du-seostaşilor ţării: „V-am chemat ca să purtaţisteagurile voastre peste hotarele unde fraţii voştrivă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină denădejde ... Veţi lupta alături cu marile naţiuni cucare ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cubărbăţie vă îndemn să îi îndurăm însă greutăţile şiizbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă deci demni degloria străbună. De-a lungul veacurilor un neamîntreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi”.

Intrarea României în război, în august 1916, afost salutată în cuvinte entuziaste de vice pre -şedintele Academiei Române, scriitorul BarbuŞtefănescu Delavrancea, care ţinea să subliniezemarele rol pe care supremul for de ştiinţă şi decultură al ţării l-a avut încă de la înfiinţare în „uni -tatea morală şi intelectuală a românilor de pre-tutindenea. Ea, primind în sânul ei, reprezentanţi şidin Ardeal, şi din Banat, şi din Bucovina, subaceeaşi cupolă, a văzut necontenit, de o jumătate deveac, imaginea virtuală a României Mari. Ea, sim-bol al aspiraţiunilor naţionale, a izbutit să întreţieflacăra unui patriotism integral, care nu recunoşteahotarele artificiale ale României, ci, săltând pesteCarpaţi, înfrăţea de fapt pe cei care erau fraţi dedrept. Ea, topind istoria suferinţelor noastre secu-lare, a scos din zgura trecutului, nobil şi lamur, unsingur suflet al unei singure fiinţe, al românimii dealtă dată şi al românimii dintotdeauna”.

În anii tragici ai războiului, Academia Română asuferit şi a împărtăşit, alături de întreaga naţiune,privaţiunile şi pericolele, acţionând în modul săupropriu pentru depăşirea greutăţilor şi înfăptuireaidealului de unitate, pentru care a militat încă de lacrearea sa. Dorind să fie ea însăşi un exemplu, înseptembrie 1916 a hotărât să participe la efortulgeneral al ţării şi să ofere diurnele membrilor ei„precum şi drepturile de autor pentru memoriile cepublică pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilorsoldaţilor căzuţi”. Președintele Academiei Române,Petru Poni, menţiona în şedinţa din 2 septembrie1916: „Cea mai înaltă instituţie culturală este deacord cu toată suflarea românească în aceste marimomente ale vieţii noastre naţionale”.

În anii ocupaţiei militare, Academia Română afost atacată direct şi i s-au ridicat, din colecţiilesale, peste 600 de volume de manuscrise din seco -lele XIV–XVII; acestea au revenit, ulterior, biblio -

tecii, numai în urma intervenţiilor repetate făcute deunii dintre membrii Academiei rămaşi în Bu cu -reştiul ocupat, cu deosebire ale lui Ioan Bianu, celcare răspundea direct, în calitate de custode, deinestimabilul tezaur al bibliotecii instituţiei acade-mice.

În acelaşi timp, pe frontul reîntregirii naţionales-au aflat, în diverse ipostaze, multe personalităţi deseamă ale culturii şi ştiinţei româneşti, membri oriviitori membri ai Academiei Române: Regele Ferdi-nand, generalii Alexandru Averescu, Grigore Crăi -niceanu şi Constantin Prezan; oamenii politici IoanI.C. Brătianu şi Vintilă I. Brătianu; profesori oricercetători, mobilizaţi ca ofiţeri ori înrolaţi ca volu -ntari, care au luptat în campaniile din 1916 şi 1917,pe fronturile din Transilvania şi Dobrogea, de laMărăşti, Mărăşeşti şi Oituz: Petre Andrei, NicolaeBă nescu, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Giuglea,Horia Hulubei, Ion Jalea, cel care a și rămas infirmde o mână în urma rănilor primite, Dumitru Pana -itescu-Perpessicius, Ion Pillat, Radu R. Rosetti,Victor Slăvescu, George Topîrceanu, luat prizonierîn urma luptelor de la Turtucaia, Tudor Vianu ş.a.;„ostaşii în halate albe”, din spitalele mobile ori dincele de boli contagioase: Constantin I. Angelescu,Ioan Cantacuzino, Daniel Danie lopolu, Nicolae Gh.Lupu, Iosif Francisc Rainer, Vasile Voiculescu; ar -tişti şi scriitori, precum George Enescu, Camil Ressu,Mihail Sadoveanu, Octavian Goga; savanţi şi di -plomaţi care au susţinut cauza românească în ţară şipeste hotare: Nicolae Iorga, Ioan Ursu, NicolaeTitu lescu, Elena Văcărescu ş.a.

Iată de ce, după tot ceea ce întreprinsese pânăatunci forul academic pentru ştergerea, fie şi sim -bolică, a hotarelor dintre fraţi, nu apare delocsurprinzător modul de receptare a marilor momentedin cursul anului 1918, care au condus la înfăptuireaRomâniei Mari.

La numai câteva zile de la proclamarea, laChişinău, de către Sfatul Ţării, a hotărârii de Unirea Basarabiei cu România, înaltul for de cultură şi deştiinţă de la Bucureşti lua act, într-o atmosferă deprofund entuziasm, de proclamaţia din 27 martie abasarabenilor, considerată drept „semnul reînvieriilor la viaţa naţională românească”, „nădejdea demai bine ce se revarsă în inimile celorlalţi români”,„glasul care ne spune că oricât de mari ar fidezamăgirile prezentului, încrederea în viaţapoporului nostru nu trebuie să ne părăsească nici unmoment”. Următoarele două hotărâri de Unire – dela Cernăuţi şi, mai cu seamă, Rezoluţiunea Marii34

35

Uniri proclamate la Alba Iulia – au fost primite deinstituţia academică de la Bucureşti nu numai cuentuziasm, dar şi cu matura înţelegere a însemnătăţiilor pentru devenirea României moderne. La toateaceste momente epocale din martie, noiembrie şidecembrie 1918, o contribuţie esenţială au avut-o şiunii dintre membrii Academiei Române: IuliuManiu, Vasile Goldiş, Iuliu Hossu, Miron Cristea,Valeriu Branişte, Silviu Dragomir, Alexandru Borza,Lucian Blaga, Ion Lapedatu ş.a., la Alba Iulia; Onisi-for Ghibu, Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ,Nicodim Munteanu, Axente Banciu, Ştefan Cio -banu, Paul Gore, la Chişinău; Ion I. Nistor, laCernăuţi.

Reunită în întregul ei, la 14 mai 1919, într-oşedinţă solemnă, pentru a marca atât victoria dinanul Unirii 1918, cât şi împlinirea unei jumătăţi deveac de la înfiinţare, Academia Română a pututsă-şi exprime din plin bucuria pentru înfăptuireaRomâniei Mari, pentru care a militat neîntrerupt,devenind, după cum se exprima Nicolae Iorga, „unorgan de rostuire făţişă şi energică a credinţei înnecesara unitate naţională”.

Rolul jucat de-a lungul anilor pentru înfăptuireaunităţii „în cuget şi în simţiri” de Academie a fostsubliniat în aceeaşi şedinţă din 14 mai 1919 dereprezentanţii tuturor provinciilor româneşti reuniteîn 1918.

În cuvântul său, Regele Ferdinand, preşedintede onoare şi protector al supremului for ştiinţificsubl i niea: „În lupta sfântă pentru unirea tuturorromânilor, Academia Română şi-a avut partea eiimportantă pe terenul cultural”. Regele a adus cuacest prilej un vibrant omagiu generaţiei de la 1866care, „bine încredinţată că numai pe baza unităţiide limbă şi de cultură se poate clădi trainic viitorulunei naţiuni, a reunit în cercul restrâns al viitoareiAcademii pe bărbaţii luminaţi din toate ţinuturileromâneşti şi astfel România Mare de azi îşi găseade o jumătate de secol patria comună subacoperişul tânărului aşezământ”.

Conştienţi fiind că Unirea realizată în 1918 adeschis o etapă nouă nu numai în istoria poporuluiromân, dar şi a instituţiei academice, membrii ei îşiexprimau nădejdea că marele act va crea condiţiilepentru ca Academia „să ducă cu aceeaşi demnitatesteagul unităţii culturale a neamului românesc”, că„va pune piatra ei pentru clădirea, pe fundamentulştiinţei, a unei vieţi a poporului român care, prin

suferinţele, prin munca, prin deşteptăciunea şipurtarea lui minunată în momentele cele maigrozave prin care trecea omenirea întreagă, aarătat că este demn de o viaţă fericită”, că „va fi şipe mai departe un izvor necesat de lumină şi unmijloc de întărire a unităţii noastre naţionale”.

Fidelă acestor principii, Academia Română esteși astăzi exponenta unității naționale a tuturor ro -mânilor. Omagiind pe înaintașii care au realizat, în1918, întregirea neamului nostru românesc, Aca -demia Română își îndreaptă privirile spre viitor,militând pentru menținerea unității naționale, pentruafirmarea tradițiilor și specificului românesc și în -cadrarea acestora în locul ce li se cuvine în culturași civilizația europeană, pentru încadrarea în Uni-unea Europeană cu demnitate şi cu valorile pe carele aduce Poporul Român.

Sesiunea solemnă consacrată Marii Uniri estemenită să rememoreze evenimentele petrecute înurmă cu 96 de ani, să sublinieze încă o dată rolulAcademiei Române de-a lungul existenței ei înrealizarea și menținerea unității naționale și săstabilească obiectivele ei viitoare în condițiile lumiide astăzi, proiectul nostru fundamental la carelucrăm din toate puterile.

36

Ziua de 1 Decembrie este o zi de recunoştinţă saumulţumire adusă lui Dumnezeu pentru marele dar alunităţii şi libertăţii naţionale, dobândit de poporulromân prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-alungul multor secole de suferinţă creştineşte îndu -rate, prin înţelepciunea şi voinţa fermă a conducăto-rilor patrioţi, civili şi clerici, prin vitejia şi dorinţafierbinte a poporului român de unitate şi libertatenaţională.

Biserica Ortodoxă Română a sprijinit MareaUnire a tuturor provinciilor româneşti într-un statromân unitar, fiind împreună cu poporul în toateeforturile sale de afirmare şi cultivare a conştiinţeina ţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

Prin rugăciune, prin exemplu personal, princuvânt rostit şi prin cărţi tipărite, Biserica a fostactivă în lucrarea de unire, angajând pentru acestideal ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi,profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări,călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi, parohii şimănăstiri care au organizat colecte de bani şi ali-mente, cu toţii încurajând moral şi material pe lup-tătorii români pentru libertate şi unitate naţională.

Este relevant faptul că între cei 1228 de delegaţioficiali în Adunarea Naţională Constituantă, care s-auîntrunit la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918 pentru pro-clamarea Marii Uniri, au fost şi mulţi slujitori ai Bise-ricii. Cele două Biserici româneşti din Transilvania(Ortodoxă şi Greco-Catolică) au fost reprezentate laAlba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece dele-gaţi ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxeşi ai capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi,câte un reprezentant al institutelor teologice-pedago-gice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor.

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost prece-dată de slujba Sfintei Liturghii şi de slujba de TeDeum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocşişi clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare eratrăită ca o lucrare sfântă şi solemnă a comuniuniiromâneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act derecunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi

ca preţuire a eroilor care s-au jertfit pentru apărareapatriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregireaneamului, pentru libertatea şi demnitatea poporuluiromân. La Altarul Bisericii ortodoxe din Alba Iulia,Sfânta Liturghie a fost săvârşită de episcopul IoanPapp al Aradului şi locţiitor de Mitropolit al Ardea-lului, care, în obişnuita încheiere a Sfintei Liturghii,a rostit: „Cel ce a înviat din morţi şi a înviat astăzi şineamul nostru românesc, Hristos, Adevăratul Dum-nezeu“. Iar episcopul ortodox român de Caransebeş,Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, acitit, la sfârşitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentrudezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă deprofundă emoţie patriotică, intonând apoi, împreunăcu toţi românii prezenţi, imnul Deşteaptă-te, române!

Lucrările Adunării au fost prezidate de marelepatriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episco-pii de Arad şi Oradea. Şedinţa s-a încheiat cu cuvin teleepiscopului ortodox Ioan Papp, care a subliniat faptulcă „Biserica şi poporul sunt una, în cugete şi simţiri,pentru împlinirea visului unităţii naţionale“.

Au urmat apoi cuvântările ierarhilor adresatecelor 100 000 de români, adunaţi din toate provin-ciile ţării pe Câmpul lui Horea, actualul platou dinfaţa Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia, unde, însecolul XVIII, au fost traşi pe roată doi martiri aineamului românesc, Horea şi Cloşca.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Con-siliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea, şi slujitoriai Bisericii, iar episcopul şi viitorul Patriarh MironCristea, împreună cu episcopul greco-catolic deGherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi membri în delega-ţia de patru persoane care va prezenta Actul Unirii laBucureşti regelui Ferdinand I al României Mari.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrămşi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind unsimbol al demnităţii poporului român, obţinut cumulte jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale,spre slava Preasfintei Treimi, binele ţării noastre şibucuria românilor de pretutindeni!

Biserica a sprijinit Marea Unire*Preafericitul Părinte DanielPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române

*Mesaj transmis la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

La 1 Decembrie 1918 naţiunea română a trăit unmoment de împlinire şi un moment de vârf al exis-tenţei sale. A fost vorba de un adevărat miracol,această strângere a tuturor regiunilor locuite exclu-siv sau majoritar de români în hotarele unui singurstat. Începutul îl făcuse încă din primăvara anului1918 Basarabia, pentru ca, spre sfârşitul aceluiaşian, să vină momentele unirii Bucovinei şi apoi aTransilvaniei şi Banatului. România Mare deveniseo realitate aproape de la sine.

Dar greutăţi, aparent insurmontabile, stăteauîncă în faţă. Nu era doar o problemă a noii Românii,ci a lumii care se afla la o cotitură hotărâtoare a exis -tenței ei. Războiul, care avusese o durată de aproapeo jumătate de deceniu şi zguduise lumea şi îndo liasepopoarele ei, nu se încheia doar cu schimbări dehotare, ci impusese mutaţii decisive pe multe pla-nuri. Imperii se prăbuşiseră succesiv din ambele ta -bere încrâncenate, afirmarea drepturilor omului şiînlăturarea discriminărilor, ca şi noi repartiţii alebunurilor se impuseseră. Lumea îşi căuta noi căi, iarRomânia era şi ea în fața unor alternative decisive.

Războiul se sfârşise, dar urmele sale erau pro-funde, adevărate răni deschise în trupul societăţii.Teritoriul noii Românii fusese supus, în mare parte,operaţiunilor militare. Distrugeri, rechiziţii, jafuri şiabuzuri ale ocupantului, deplasări ale unei părţi în -semnate a populaţiei, morţi, invalidităţi, dispariţiimarcau vremea noului început. Bucuria împliniriiera umbrită de nenumărate drame și suferinţe, dar,totodată, era copleşitoare şi, într-un fel sau altul, îm -brăţişase societatea în întregul ei. Nu era vorba nu -mai de o reunire a tuturor românilor în unice ho tare,ci de perspectivele pe care ei le întrezăreau, în ciudamomentelor extrem de grele prin care încă se maitrecea. Pe câmpurile de luptă se realizase o solidari-tate între combatanţii cu origini sociale diferite.Răz boiul și ameninţarea iminentă a unui sfârșit fă -cuseră ca multe hotare dintre oameni să dispară, caapropieri să aibă loc, dincolo de separaţiile şi preju-decăţile existente, deşi avusese loc pentru alţii şi o

schimbare de mentalitate nocivă, care să ducă laaderenţe primejdioase la grupările politice extremede stânga sau de dreapta, care se vor forma înperioada interbelică.

Marile făgăduieli pe care, îndemnat de IonelBrătianu, le făcuse Regele Ferdinand, în primăvaraanului 1917, privind cele două reforme fundamen -tale – cea electorală şi cea agrară, şi care au fostefectiv realizate – au contribuit la instaurarea uneinoi Românii și au stat la temeiul dezvoltării țării încele două decenii următoare marii conflagraţii.

Ieşirea din starea de război, reconstrucţia pe noitemeiuri a ţării s-a realizat, într-un răstimp mai scurtdecât un deceniu, înfruntându-se, totodată, dificul-tăţi variate, unele neaşteptate. Printre acestea, ceadintâi a fost găsirea căilor de a se depăşi diferenţeleregionale, căci într-un scurt răstimp istoric trebuiaorganizată noua ţară pe formula benefică a unitățiista tale, respingându-se tendinţele fiecărei părţicom ponente de a-şi crea o situaţie proprie. Formulafede rală n-a fost adoptată, pentru a conferi nouluistat forţa supravieţuirii. Istoria recentă şi evenimen-tele desfăşurate în spaţii geografic apropiate aveausă con firme justeţea acestei direcţii de organizare,urmată încă din anul 1859. Dar, evident, procesulistoric, care a avut loc, a avut şi limitele şi lipsurilesale. Acesta s-a dovedit susceptibil de îmbunătăţiri,ceea ce, în parte, rămâne şi o problemă actuală, dardirecţia aleasă a fost, fără îndoială, benefică și a statla baza tăriei noului edificiu naţional, care peste doiani va împlini un veac de fiinţare.

Într-un scurt răstimp, noua Românie a trecutprintr-un proces amplu şi multiform de reformare,care a avut meritul de a feri țara de zguduiri și trau-matisme; totodată, s-a înlesnit reluarea în noi dimen-siuni a procesului de dezvoltare economică. Introdu-cerea sufragiului universal imediat după încheiereaostilităţilor şi mai ales complexa reformă agrară,când a trebuit să se aibă în vedere specificităţileregionale, au creat o nouă bază social-politică nouluistat şi l-au ferit de mişcările extremiste şi, mai ales,

37*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

1918. Împlinire și urmări*Acad. Dan Berindei

de preluarea pu terii de către ele. Noi forţe politice s-auadăugat celor până atunci existente în noile condiţiiale cuprinderii în procesul electoral al naţiunii. În1923, reforma Constituţiei a reprezentat un momentesenţial în dezvoltarea României. Pe temeiul acestoracte de reformă esenţiale, s-a mers mai departe,creându-se pe toate planurile armătura noului stat,care avea să se impună în perioada interbe lică prin-tre statele mijlocii de seamă ale continentului. Unireadin 1918 avea să se dovedească nu numai o îm plinirepe plan naţional, dar şi o reuşită în procesul de con-strucţie a unui nou stat.

România beneficiase de cele două pârghii econo-mice ale creşterii ei – începând, mai ales, din a douajumătate a secolului al XIX-lea – grânele şi petrolul;în acelaşi timp, s-a reuşit încadrarea ei în parametriidezvoltării economice a epocii. Spre sfârşitul deceniu-lui al patrulea al veacului al XX-lea, România ocupa opoziţie bună pe planul nivelului dezvoltării economi-ce, inclusiv în privinţa nivelului de trai; se izbutise caeconomia ei – în ascensiune pe multe planuri – să seînfăţişeze ca un întreg funcțional.

Dar, este esenţial de a se constata și evidenţiaceea ce a avut loc şi pe plan cultural. Saltul care afost realizat în această privinţă poate fi urmărit şi înnivelul compoziţiei şi activităţii înaltei noastre socie-tăţi, care reflectă pe deplin evoluţia benefică a ţării,dar şi poziţia pe care ştiinţa şi cultura românească odobândiseră pe plan internaţional. Marele decalaj decultură faţă de ţările care aveau o evoluţie în aceastăprivinţă de veacuri începuse să fie micşorat pentruromâni, mai ales în a doua jumătate a secolului alXIX-lea; procesul a fost continuat şi adâncit dupăanul 1918, atât în ceea ce privea instaurarea unui

învăţământ unitar în noul stat, cât şi progresul şi afir-marea sa pe planul ştiinţei şi culturii univer sale.Numai examinarea compoziţiei Academiei noastrespre sfârşitul deceniului al patrulea al veacului alXIX-lea dezvăluie nivelul pe care îl atinseseră cultu-ra şi ştiinţa românească, nu puţini dintre membrii eiimpunându-se ca personalităţi care, în domeniile lor,se bucurau de aprecieri internaţionale. Activitateaacestora era preţuită şi în interior, dacă avem în ve dereaprecierea şi sprijinul de care s-a bucurat Academiaîn acea vreme. De altfel, nu se uitaseră funcţiile uni-tare pe care le împlinise încă din 1866, ca simbol şiinstituţie de bază a întregii naţiuni, indiferent dehotarele atunci existente. În ansamblu, în perioadainterbelică, România a demonstrat că ma rile momen-te de împlinire din 1918 au fost fructificate cu inteli-genţă şi măsură şi că se reuşise să se realizeze o puteremijlocie europeană funcţională şi în ascensiune.

Valurile extremismului de stânga şi de dreapta aucuprins însă nociv continentul, pentru ca, la unmoment dat, să cuprindă şi România. Aici, s-a in s ta -urat pentru o jumătate de secol era dictaturilorşi aufost afectate noile hotare ale țării. Marile puteri extre-miste iniţial s-au aliat, pentru ca apoi să se înfrunte.

Cel de-al Doilea Război Mondial a însângerat şiaceastă ţară, implicată în conflagraţie, succesiv, deambele părţi. Dar, la sfârşitul marii înfruntări,România din 1918 a fost reîntre gită; a rămas nevin-decată doar rana dinspre răsărit, dar, cu aceastăexcepţie, împlinirea din 1918 s-a afirmat din noubiruitoare. Ziua de 1 Decembrie, Zi Naţională,rămâne în procesul de devenire a românilor o zi sim-bol, care merită cinstire şi respect.38

Marea Unire a fost, după opinia celor mai mulţiistorici, actul sublim de voinţă naţională românească,acela care a marcat pentru vecie destinul poporuluiromân. Suprafaţa și populaţia ţării au crescut de maibine de două ori (suprafaţa de la 137 000 la 295 000de km pătraţi, iar populaţia de la peste 7 milioane la16 milioane de oameni), încât unora li se părea căVechiul Regat se unise cu provinciile istorice și nuinvers. De aceea, actul a stârnit adesea aprecieri maimult decât entuziaste, fiind folosit și de anumiteregimuri politice în scopuri propagandistice. Pânănu demult, în mijloacele de difuzare în masă, sespunea și se scria că românii au urmărit „împlinireaidealului de unitate naţională timp de două mii deani”, fiind animaţi neîncetat de „permanenţă, con -tinuitate și unitate” în „spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Erau personaje care căutau mărturii ale uni-tăţii românești chiar și în neolitic, ignorând faptul căromânii nu existau ca popor constituit decât cam dela finele mileniului I, când sursele atestau finaluletnogenezei și la celelalte popoare romanice euro -pene. Firește, mulţi contemporani se mirau de acesteexagerări ideologice sau de imixtiune a politicului înprocesul de reconstituire a trecutului, uitând sauneștiind că, nu cu prea mult înainte, se spunea și sescria că „lumina venea de la Răsărit”, se studia isto-ria marelui vecin sovietic, în lumina „internaţiona-lismului proletar”, se spunea că românii și limbaromână erau de sorginte slavă și că adevăratele per-sonalităţi ale trecutului nostru erau Marx, Engels,Lenin și Stalin.

Politizarea studiului istoriei în anii comunismu-lui, cu exagerările schematizate mai sus, a determi-nat după 1989 o reacţie de revenire la normal, adicăde studiere a memoriei colective românești în acordcu specificul disciplinei istorice, cu scopul relevăriiadevărului (parţial, atât cât este acesta omeneșteposibil).

Pe lângă această tendinţă dominantă în rândulspecialiștilor, au existat și există și șuvoaie abătute,

care fie absolutizează rolul românilor în istorie și alunităţii românești după criterii protocroniste, fieneagă aproape orice rol istoric al românilor, consi-derând că întreg trecutul românesc este impregnatcu mituri naţionaliste, cu legende despre victoriimilitare inventate și despre dorinţe de unire politicăinexistente. Vina pentru impunerea în conștiinţa pu -blică a unor astfel de mituri ar fi avut-o istoriografianoastră din toate timpurile (dar mai ales din secolulal XVIII-lea încoace), istoriografie ai cărei repre-zentanţi ar fi urmărit în mod conștient falsificareatrecutului, din varii motive. Pe acest fundal, sespune și despre naţiune și despre unirea princi -patelor și a provinciilor românești în cadrul Româ-niei că sunt creaţii artificiale, promovate de eliteleintelectuale și politice, realizate datorită unor con-juncturi internaţionale favorabile, în care poporulromân nu a avut niciun rol.

În acest context, dorim să relevăm, în acord cumetoda și concepţia aferente „meseriei de istoric”(Marc Bloch), că aceste opinii extreme nu au carac-terizat niciodată direcţia principală și serioasă a isto-riografiei românești, care, întotdeauna, inclusiv îndeceniile comuniste, a păstrat dreapta cumpănire.De aceea, în ciuda unor exagerări inerente perioade-lor de avânt al mișcării de emancipare naţională saude pericole externe care vizau anihilarea statuluinaţional, istoricii români autentici, ca și colegii lorstrăini, au reconstituit trecutul pe baza izvoarelor,relevând corect coordonatele principale ale mersuluiistoriei. Una dintre aceste coordonate a fost tendinţade emancipare naţională și de unire politică a varia-telor formaţiuni în care românii erau majoritari, ten-dinţă manifestată în mod constant (deși nu cuaceeași intensitate și nici în chip general) din a douaparte a secolului al XVIII-lea încoace. Mai mult,solidarităţi politice locale între unele provinciiromânești – indiferent de statutul lor internaţionalvariat – sunt atestate încă din Evul Mediu și dinsecolele moderne timpurii, fiind animate de unitatea

39

premisele istorice ale Marii Uniri*Acad. Ioan-Aurel Pop


limbii, a originii (reale sau impregnate cu elementeimaginare), a credinţei (religiei) și a obiceiurilor. Toateacestea au pregătit unirea politică generală a români-lor, înfăptuită între 1859 și 1918, în paralel cu forma-rea unităţii politice a germanilor sau a italienilor.

Este relevantă semnalarea aici a câtorva elementede acest gen din secolele al XVI-lea și al XVII-lea,adică de dinainte de organizarea mișcărilor deemancipare naţională propriu-zise, conduse de oelită conștientă de rolul și de forţa sa. Astfel, în lunaseptembrie a anului 1547, pe când domnea înMoldova Iliaș Rareș (1446–1451), o comisie regalăhabsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentaleera Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă șiîmpărat romano-german) făcea o cercetare asupracămării de sare din Maramureș și elabora în final undocument în latinește cu următorul titlu: „Desprestarea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, dupăcercetarea făcută de comisarii majestăţii regești Bla-sius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și GeorgiusWerner, căpitanul (prefectul) cetăţii Șaroș, în lunaseptembrie a anului Domnului 1547”. Documentulconţine, între multe altele, un pasaj important, pecare îl reproducem în românește mai jos: „Spunnobilii că acei munţi și acele păduri au fost obţinutede ei, într-o anumită adunare generală [a regatu-lui], ţinută la Baci1, în timpul domniei lui Ludovic2,pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor,prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept3.Despre care lucru se crede că nu există nicio măr-turie clară. Și se poate de fapt, prin lege, pune laîndoială [aceasta], deoarece acei munţi și acelepăduri, după cum se spune, sunt la hotareleMoldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fiesupuse majestăţii regești decât persoanelor private,așa cum munţii și locurile joase de hotar asemănă -toare sunt supuse cetăţii vecine Muncaci, care, înacelași fel ca la Hust, ţine de drept de rege și decoroană. De fapt, fiindcă cea mai mare parte din-tre locuitorii comitatului Maramureș sunt români,și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, lareligie și la obiceiuri, există pericolul să se întâm-ple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pefuriș la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cuvreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].Așadar, deoarece nu vor fi puţine astfel de ocazii,este în interesul majestăţii regești ca, la o nouăcercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimișiși chemaţi oameni credincioși și zeloși4”.

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate destarea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuve-

nite puterii centrale din sare, comisarii regelui Fer-dinand de Habsburg au constatat o anumită ten siuneexistentă între autorităţile regești și nobilimea lo -cală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupramunţilor și pădurilor din acel comitat, denumit încăîn textele latine oficiale Terra Maromarusiensis(Ţara Maramureșului). Nobilii maramureșeni pre-tind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că lefuseseră recunoscute chiar de Adunarea ţării, prezi-dată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că arexista documente în acest sens și spun că, de re gulă,conform analogiilor și principiilor de drept, astfelbunuri din vecinătate, situate tot la frontierele ţării,nu aparţineau persoanelor private, ci re gelui.Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt,semnalând și un real pericol, dacă s-ar forţa nota.Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în ceamai mare parte de români (inclusiv nobiliimaramureșeni rămăseseră români), având aceeașilimbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obi-ceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungariahabsburgică și să se unească cu Moldova. Nu estevorba aici despre o presupunere vagă, ci despre oadevărată analiză, făcută de oameni avizaţi, deexperţi (un cleric și un militar). Din analiză reieseposibilitatea ca, la vreo „ocazie”, Maramureșul săse alăture Moldovei. Iar asemenea „ocazii” – aver-tizează anchetatorii – „nu vor fi puţine”. Prin ur -mare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, deconjunctură, ci la o situaţie de structură, care eragenerată de esenţa lucrurilor. Concluzia care se im -pune este tulburătoare: străinii și vecinii se temeau,încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, deunirea românilor; observatorii atenţi vedeau perfectrealizabilă această unire (parţială), posibilă prinforţa și voinţa românilor. Mărturia este copleșitoareși spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate maiales după 1989, care puneau la îndoială unitatearomânească medievală, exaltând regionalismele șilocalismele din spaţiul locuit de români și combă-tând orice sentiment de solidaritate timpurie întreaceștia.

Această constatare de către martori străini asolidarităţii românilor nordici din anul 1547 esteclădită pe alte acte de comuniune, din secolele ante-rioare, de la revărsările maramureșenilor lui Dragoșși Bogdan, din secolul al XIV-lea, prin care s-aînchegat Moldova, „a doua libertate românească”(Nicolae Iorga), până la reîntoarcerea undelor mol-dovene, ca să hrănească matca ostenită și sărăcită.Principele Ștefan cel Mare a fost cel dintâi marepatron moldovean al românilor intracarpatici și nu40

se cuvine să insist aici asupra faptelor lui, în urmacărora era numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceuori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari, cu zecide sate românești. Al doilea a fost feciorul său, prin-cipele Petru Rareș, trecut și el în Ardeal, cu pace șivrajbă, deopotrivă, dar mai ales cu faptă ro mâ -nească. Oștile lui au cutreierat Transilvania și auvăzut că din rutenimea de sus până în secuimea dejos erau numai vorbă românească și haină româ-nească (cum spune frumos Nicolae Iorga). PetruPerembski (Porembski), secretarul reginei Isabela aUngariei (ambii de neam polonez), nota tot atunci,în secolul al XVI-lea, legat de aceste întâmplări:„Unii români au o bună parte din ţară [din Transil-vania], care ușor s-ar uni cu dânsul [cu PetruRareș], pentru că au aceeași limbă5”.

După cum se vede, două voci străine și indepen-dente una de alta – un oficial polonez și doi oficialihabsburgici – notau aproape concomitent, în secolulal XVI-lea, același lucru, anume că românii transil-vani (maramureșeni) s-ar uni ușor cu Moldova, fienumai pe baza comuniunii de limbă, fie pe aceea delimbă, de religie, de tradiţii. Firește, lucrul era maiușor de notat decât de realizat. Consilierii regești dela 1547 fac ceea ce le cerea natura meseriei lor,adică dau sfaturi. Sfatul lor este să nu fie tulburaţiprea tare românii maramureșeni prin răpirea bruscăa munţilor și pădurilor lor. Acestea ar fi trebuit – înopinia lor – să li se ia până la urmă, dar cu grijă, princoncursul unor oameni experimentaţi și fideli coroa-nei ungare. Și acum, la 1547, ca și anterior, româniinu aveau acte scrise (chartae) pentru pământurilelor și astfel nu aveau nici parte de ele! Astfel, dupăcam două secole de la descălecat, aceeași problema-tică agita spiritele românești dintre munţi și aceeașisoluţie părea să se impună, anume căutarea liniștii șiadăpostului în Moldova.

În tot acel timp greu, o constantă s-a păstrat,totuși în Transilvania: încrederea în virtuţile și valo-rile neamului, în speranţa de a suporta apăsareaîmpreună. Unirea cu moldovenii se baza pe încrede-rea comuniunii, a reușitei schimbării vieţii ticăloșite.Ceea ce înseamnă că dialogul s-a păstrat mereu, căromânii de la răsărit de Carpaţi, având șansa de a fiorganizaţi în stat românesc, cu putere politică româ-nească, au vegheat asupra ardelenilor, de la protec-ţia averilor lor, făcută de Domnie, până la oblădui-rea bisericească, exercitată de Mitropolia de laSuceava. Prin urmare, sensul descălecatului transil-vănean spre est și sud s-a întors cu vârf și îndesatînapoi, aducând virtuţi și valori românești noi, acolo

unde acestea erau agresate, ameninţate, umilite. Deaceea, este mai mult decât o pură întâmplare fărăsens – cum spun unii – faptul că Mihai Viteazul,pornit din Ţara Românească, ajungea în Tran -silvania și de aici trecea în Moldova, unde, la Iași, îniulie 1600, se proclama „domn al Ţării Românești,al Ardealului și a toată Ţara Moldovei”, făcând nudoar stema și pecetea unică, ci și planuri mari de vii-tor comun.

În Transilvania – spun martorii – Mihai Vitea-zul a stârnit reacţii aproape naţionale. Cronicarulumanist Szamosközi István (Zamosius) nu poateînţelege şi nici accepta domnia în Transilvania aunui principe român, adică de aceeaşi etnie cudispreţuiţii valahi, cu iobagii, cu truditorii, culocuitorii de mâna a doua. După octombrie 1599,Mihai este numit de acest cărturar „Valahul” şi„Tiranul”, iar populaţia românească în întregulsău este apreciată ca „leneşă”, „murdară” şi încli-nată spre „tâlhării” şi „prădăciuni”. Acelaşi croni-car observă alăturarea românilor transilvani lapolitica lui Mihai Viteazul şi răscoala ţăranilorromâni contra nobililor odată cu întrarea oştilor„Valahului” în zona intracarpatică. El pune toateacestea pe seama solidarităţii de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite (de laŞelimbăr, din 28 octombrie 1599), care s-a răs-pândit foarte rapid în întreaga ţară, naţiunearomânilor, care locuieşte în fiecare din satele şicătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-aunit cu poporul venit (din Ţara Românească) şi,atât împreună cât şi separat, au prădat în lungulşi în latul ţării. Căci încurajaţi de încrederea căaveau un domn din neamul lor [...], au ocupatdrumurile şi au ucis pretutindeni [...]. Acum, fiindîncurajată nebunia lor de principele român şisporindu-le îndrăzneala din pricina războiului[...], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acestprilej, cu cât anterior, când ţara era liniştită,dovediţi prin decizii judecătoreşti cu vreo faptărea, erau pedepsiţi cu cele mai grele pedepse.Peste tot, spânzurătorile, butucii, securile, cârli-gele, funiile şi toate locurile de osândă erau plinemai mult de români6”. Opinii asemănătoare auexprimat şi cronicarii Somogyi Ambrus (Ambro-sius Simigianus) şi Georg Krauss, cronicarul ano-nim de la Prejmer şi alţii. Somogyi subliniază căs-au răsculat românii, care-i prindeau şi-i jefuiaupe unguri, iar Krauss vorbeşte despre „româniimurdari, hoţi, ucigaşi, răsculaţi în acel timp,deoarece Tiranul era de naţiunea lor, adică un 41

român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiarierau „îngroziţi de stăpânirea românească” a luiMihai Viteazul7.

Multe izvoare ale epocii consideră dezordiniledin anii 1599–1601 drept un rezultat al războiului,al unor abuzuri ale oştilor străine, al urii ţăranilorfaţă de nobili sau chiar al unei aplecări spre vio-lenţă a românilor. Mai puţine astfel de surse no -tează faptul că românii erau sever discriminaţi, căerau „iobagi ai ungurilor”, dispreţuiţi şi lipsiţi debunuri. Unele mărturii, precum cele evocate maisus, pun tulburările din acei ani pe seama stăpâni-rii româneşti a lui Mihai şi chiar pe seama unui„complot” urzit din timp de domn, de româniiardeleni împreună cu cei din Ţara Românească.Ridicarea ţăranilor este considerată o răscoalănaţională a tuturor românilor (natio Valachorum)contra ungurilor. Perechea de termeni sociali„ţărani-nobili” este înlocuită cu denumirile etnice„români-unguri”. Mihai Viteazul, ca și unii dintrecontemporanii săi, avea și sentimentul originiiromane a românilor. O dovedesc solii papali,instruiţi să-i amintească principelui acest lucru casă-l stimuleze la alianţă și la luptă în tabăracreștină. O dovedesc și alte surse, care spun căMihai Viteazul îşi îndemna oştenii „să se poartevitejeşte, atât pentru cinstea lui Hristos, pentrucare se luptau, cât şi pentru mărirea naţiunii lor şia celei a romanilor, din care făceau mărturisire cădescind” („per la gloria della loro natione et dique’ Romani, da cui facevano professione di dis-cendere“)8. Cu alte cuvinte, unii români ştiau şi semândreau că se trag din romani, mobilizându-se laacţiune în numele originii lor ilustre, iar mulţi stră-ini se foloseau de acest lucru, de sensibilitatea spe-cială a românilor în legătură cu strămoşii lor.

Prin urmare, fapta lui Mihai Viteazul, deși nu arezultat din dorinţa formării României politicemoderne ante litteram – cum au scris, în chip preaentuziast și asincronic, unii – a produs încă dinepocă reacţii și interpretări naţionale. De aceea, erafiresc ca istoricii romantici să-l dea pe principeleMihai drept exemplu și simbol al unităţii românești,chiar și forţând nota și acordând unor întâmplări deatunci sensurile și semnificaţiile naţionale pe carenu le-au avut și nici nu le puteau avea la 1600. Însăsubaprecierea rolului epocii lui Mihai Viteazul,numai pe motiv că întâmplările de atunci au fost elo-giate prea mult sau ideologizate, este un act copilă-resc, lipsit de orice logică.

Unirea nu s-a făcut, prin urmare, ex nihilo, din„oarbele sentimente naţionaliste” ale unei elite dor-nice de putere și de afirmare, împinsă de un preaavântat spirit romantic, cum s-a spus. Rolul eliteinoastre moderne a fost esenţial, dar acesta s-a pututclădi numai pe realităţile unităţii românești vechi,bazate pe limbă, origine, credinţă, tradiţii, cultură.Altminteri, dacă efortul intelectualilor ar fi fosthotărâtor sau unic, s-ar fi putut forma România dinŢara Românească și Serbia ori din Transilvania șiRutenia!

Dezbaterile istoriografice de astăzi sunt nunumai benefice, ci și absolut necesare dezvoltăriidomeniului. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi: istoriapracticată fără reguli, istoria-eseu, istoria-manifestpolitic, istoria-scenariu de film, istoria-artă etc., deșiîși au toate rolul lor, nu sunt istoriografie. Istoriceste numai acela care este capabil să cerceteze tre-cutul prin izvoare, să compare și critice sursele și săextragă de acolo realitatea vieţii din trecut sau pre-zentul oamenilor de odinioară. Restul sunt povesti-tori, amatori, eseiști, artiști, politicieni, analiști poli-tici, oameni cu idei etc., dar nu istorici. Este bine săfacem cu toţii istoria, dar să-i lăsăm pe istorici s-oscrie. Ne pregătim să celebrăm împreună un secol dela Marea Unire și sunt destui – în context – care sea-mănă vânt ca să culeagă furtună, reînvăţându-ne bacă „suntem aici de două mii de ani”, daci verzi careștiau latinește înainte de Romulus și Remus și careerau creștini înainte de Hristos, ba că nu am fost, nusuntem și nu vom fi nimic altceva decât niște „omu-leţi patibulari”, animaţi de mituri și admiratori naiviai unui poet naţional xenofob, bun de ascuns îndebara!

Este bine, cred, să ne păstrăm cumpătul, săcăutăm și să găsim – cât se poate – calea de mijloc.Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secoleleal IX-lea și al XIX-lea, despărţiţi în varii formaţiuni,am fost o visată ţară de ţări și am trecut cum amputut „de la sat la stat”. Unitatea nu era, poate, onecesitate și nici măcar o posibilitate multă vreme.Nu am aspirat secole la rând la unitate naţională șinici nu am vrut să facem România în Evul Mediu.Am trăit nespectacular, în comunităţi modeste, pevăi mai mult decât pe dealuri, la adăpostul munteluiși al pădurii, pe căi ferite mai mult decât la drumulmare, la sat mai mult decât la oraș. Am fost ţări deţărani, cuprinși de febra muncii tăcute, de care pro-fitau alţii. Dar am trăit și am ajuns până azi! De la ovreme, am văzut că unirea face puterea, că traiulîmpreună e mai bun decât cel risipit, că limba aceasta42

binecuvântată – a ţăranilor și „a vechilor cazanii”deopotrivă – ne ajută să comunicăm. La finele Evu-lui Mediu, elita românilor s-a gândit că, pornind dela solidaritatea locală, de la unirea din cugete, pre-zentă peste tot, ar fi bine să facem și unirea politică.Aceasta a fost strategia marilor bărbaţi ai naţiuniinoastre. A fost bine, a fost rău? E greu de răspunshotărât acum, fiindcă nu au trecut nici o sută de anide împlinirea idealului lor. Dar e bine oare să nehazardăm și să judecăm așa de aspru, după o mie deani de singurătate, suta de ani de unitate, chinuită șiciuntită și ea! În 1918 s-au unit cu mica Românietoate provinciile românești de la nord de Dunăre șis-a împlinit „ora noastră astrală”, iar ziua de 1 De -cembrie nu a făcut decât să consacre acest lucru,prin episodul său final. Nu mai fusese niciodatăvreun moment similar în trecutul nostru. De aceea,ziua deciziei de la Alba Iulia a devenit sărbătoareanaţională a României și a românilor și, de aceea, așatrebuie să rămână.

Eu zic să ne pătrundem cu toţii – pe scena aceastaciudată a lumii ai cărei actori de-o clipă suntem – de„acel farmec sfânt” al poveștii fără sfârșit care esteviaţa, să ne bucurăm că avem o comunitate și o ţarămare pe lângă unele mai mici, că avem un loc și unrost sub soare, așa cum au voit neamul și conducă-torii lui.

Unirea nu a făcut-o o generaţie spontanee și bez-metică; unirea au făcut-o valurile de români cares-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exactcum gândeau maramureșenii sărăciţi de munţii și depădurile lor, la 1547. În loc să le punem voinţa laîndoială, s-ar cuveni să ne pregătim – așa cum facpopoarele civilizate – de ceremonia centenaruluiMarii Uniri și de muncă stăruitoare. Vom dobândi cuaceasta nu numai respectul de sine, ci și respectullumii. Dacă vom fi demni, vom fi trataţi cu demni-tate, iar dacă vom respecta noi înșine ţara aceasta,clădită pe secole de sacrificii și speranţe, o vor res-pecta cu siguranţă și alţii.

Note1 Bachia din latinește este localitatea Baci (în ungurește Bács,

în nemțește Batsch, iar în sârbește Bač), din provincia omonimăBacica, azi parte a Serbiei.

2 În Ungaria medievală au fost doi regi cu numele de Ludo-vic. Primul, de origine franco-napolitană, Ludovic I de Anjou, adomnit între 1342 și 1382, iar Ludovic al II-lea, din dinastia litua-niano-poloneză Jagiello, a domnit între 1516 și 1526, fiind ultimul

suveran înainte de destrămarea țării. Nobilii maramureșeni se re -feră aici, după toate aparențele, la regele Ludovic I.

3 Regnicolae, -arum, substantiv folosit, de regulă, la plural,desemnându-i mai ales pe membrii stărilor, pe cei privilegiați.Aici, termenul se referă la membrii Adunării țării, ținute de la Bacisub regele Ludovic.4 Allegant nobiles, se illos montes et sÿlvas in generali qua-dam/ congregatione, tempore Ludovici Regiæ Bachiæ habita, pro/se ipsis heredibusque et successoribus suis ex communj consensu/omnium Regnicolarum impetrasse. Cuius rei nullum evidens/ testi-monium extare creditur. Et potest iure de facto dubitari/ proptereaquod illi montes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ etRwssiæ, quos expedit potuis Regie/ Maiestati quam privatis perso-nis esse subiectos, sicut similes et plane/ conterminj montessubiecti sunt arci vicinę Munhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure adRegem et Corona pertinet. Nam/ cum incolę comitatus Maromaru-siensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua etreligione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatusMoldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casua/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intere-rit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homi-nes fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet.Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545–1549), Jahr 1547, fol. 93.

5 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria,București, 1989, p. 113; I.-A. Pop, Națiunea română medievală.Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI, București,1998, p. 110.

6 Șt. Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui MihaiViteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”,I, 1956, p. 132.

7 I.-A. Pop, Identity and Alterity in Transylvania during theConfrontations of 1599–1601, în „Transylvanian Review”, IV,1995, nr. 4, p. 173.

8 Hurmuzaki, III/2, pp. 529–530.

43

44

În pofida tuturor vicisitudinilor inerente eveni-mentelor de importanţă primordială din viaţa unuipopor şi în pofida modalităţilor de interpretare aacestor evenimente istorice, în problema succeselorobţinute de românii basarabeni în ştiinţă, economie,artă, inclusiv în viaţa politică şi socială, suntem îndrept să afirmăm că aici au fost obţinute rezultate cuadevărat considerabile. Deşi la 1916, când Româniaa intrat în Primul Război Mondial alături de An tanta(din care făceau parte Franţa, Marea Britanie şiRusia), Unirea Basarabiei cu România nu avea cumsă fie prevăzută în politica factorilor de decizie de laBucureşti, totuşi Basarabia a fost cea dintâi provin-cie care s-a eliberat de sub dominaţie străină şi s-aunit, la 27 martie 1918, cu România.

În urma Unirii din 1918, România a ajuns să fieun stat de mărime medie în Europa, ocupând loculzece după suprafaţă şi locul opt ca număr de locui-tori. Ponderea Basarabiei constituia în cadrul statu-lui naţional unitar român 15,1% în privinţa terito -riului (44.422 din 295.049 kilometri pătraţi) şi15, 9% în ceea ce priveşte populaţia (2.864.402 din18.057.029 de locuitori). Dacă în România populaţiarurală era de 79,8%, iar cea urbană de 20,2%, înBasarabia populaţia rurală constituia 12,9%, iar ceaurbană 87,1%. De altfel, este necesar să reţinem căşi la 1918, Chişinăul (114.896 de locuitori) era celde-al doilea oraş ca mărime din România, dupăBucureşti (639.040 de locuitori).

După Unirea din 1918, sarcina principală a con-ducerii politice a României era integrarea provin-ciilor istorice în cadrul statului naţional unitar.Totodată, se impunea asigurarea egalităţii în drep-turi a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de rasă,naţionalitate, religie sau limbă. Astfel, ca urmare aratificării de către regele Ferdinand a actelor deunire, toţi locuitorii provinciilor istorice respectiveau devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obligaţii

egale cu cei din Vechiul Regat. În procesul de inte-grare a noilor provincii, mai întâi, au fost introduşiîn componenţa guvernului României reprezentanţiai Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. La 9 apri-lie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fostnumiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezi-dat de Alexandru Marghiloman. Pentru realizareatranziţiei de la vechile structuri administrative destat la cele naţionale au fost constituite organismeproprii de conducere autonomă: Consiliul Dirigentîn Transilvania, Secretariate de Serviciu în Buco -vina, Directorate în Basarabia, care au funcţionatpână la 4 aprilie 1920. Consiliul Directorilor, cusediul în Chişinău, condus de Daniel Ciugureanu,şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilorRezoluţiei Sfatului Țării din 27 martie 1918: elabo-rarea proiectului legii agrare, aprovizionarea popu-laţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţio-narea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarealegislaţiei existente etc.

O altă decizie importantă a fost unificarea calen-darelor, dat fiind că în Vechiul Regat şi Basarabiafuncţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Buco -vina stilul nou, din care motiv a fost adoptat stilulnou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie în 1919.Tot la 1 aprilie 1919, limba română a fost declaratălimbă oficială pe întreg cuprinsul României. Înaceeaşi zi, s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri delimba română, de care beneficiau gratuit funcţiona-rii publici din rândul minorităţilor naţionale.

În raport cu Transilvania şi Bucovina, unde existao intelectualitate românească numeroasă, care aputut prelua toate funcţiile administrative, Basarabiadispunea de un relativ mic număr de intelectuali,întrucât limba română fusese interzisă în biserică, înşcoală şi în administraţia publică, iar relaţiile cuRomânia obstrucţionate de regimul ţarist. Din acestmotiv, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi

Marea Unire din 1918 și consecințele ei pentru dezvoltareaștiinței și culturii în Basarabia*Gheorghe DucaMembru de onoare al Academiei Române


45

acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţio-nari aduşi din Vechiul Regat. Este adevărat că trimi-terea în Basarabia – la acel moment, cea mai înapo-iată provincie românească – era interpretată de uniiregăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere deinimă şi comiţând chiar abuzuri. Din această cate-gorie făceau parte mai ales jandarmii, care, adesea,dădeau dovadă de un comportament neglijent sauexagerat faţă de populaţia locală. Totuşi, mulţi învă-ţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au con-siderat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia unadevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devota-ment pentru ridicarea culturală a semenilor, maiales a copiilor, dar şi a bătrânilor (prin şcolile deadulţi).

Fiind vorba de integrare, nu putem să nu amin-tim de unificarea monetară. După Unire, în Româ-nia se utilizau mai multe unităţi monetare: înVechiul Regat – leul emis de Banca Naţională aRomâniei şi leul emis de ocupanţii germani, înBasarabia – rubla rusească, în Bucovina – coroanaaustriacă, în Transilvania – coroana şi forintul ungu-resc. Pentru a elimina acest haos monetar, în peri -oada august–septembrie 1920, s-a realizat schimbultuturor bancnotelor şi monedelor străine în leul emisde Banca Naţională a României, ceea ce a permis cape baza leului să fie elaborat primul buget al Româ-niei întregite, pus în aplicare de la 1 aprilie 1921.

O menţiune specială merită învăţământul, şti inţaşi cultura care au cunoscut în această perioadă odezvoltare fără precedent în Basarabia interbe lică,la fel ca în toată România.

Accelerarea procesului de modernizare a socie-tăţii, eliberarea marilor energii spirituale încătu şatede-a lungul secolelor de dominaţie străină, strân-gerea împreună, pentru prima dată în istorie, atuturor forţelor spiritualităţii ro mâneşti, asigurareaunei baze materiale mai solide, climatul optimistgenerat de Marea Unire, setea de cultură a poporu-lui au permis realizarea unui adevărat salt calitativîn domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii,înregistrându-se unele performanţe cu adevărateuropene şi chiar mondiale.

Învăţământul şi-a adus propria-i contribuţie înacest domeniu. Una dintre cele mai importanteacţiuni viza reducerea analfabetismului. Legea în -văţământului din 1924 stabilea un sistem unitar deorganizare a acestuia pe întreg teritoriul ţării şi in -stituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuitde șapte ani (până atunci acesta era de patru ani).S-au construit noi şcoli peste tot în România unită,

s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de învăţă-tori), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şco-lare. O atenţie specială s-a acordat învăţământuluiliceal: în 1936 s-au înfiinţat licee industriale, co mer - ciale şi agricole. Universităţilor din Iaşi şi Bucu - reşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. S-aextins învăţământul superior politehnic, co mercialşi agricol.

Rezultate pozitive în acest sens s-au înregistratîn Basarabia. Datele statistice indică următoareaevo luţie: dacă în anii 1920–1921 în Basarabia erau1747 de şcoli, 2746 de învăţători şi 136.172 deelevi, în perioada 1938–1939 erau 2718 de şcoli,7581 de învăţători şi 346.747 de elevi. O evoluţieascendentă a cunoscut şi învăţământul gimnazial şiliceal: în anul 1940, în Basarabia funcţionau 24gim nazii şi şcoli medii, precum şi 26 de licee, înChişinău, Bălţi, Cetatea Albă, Cahul şi în alte oraşe.Alături de învăţământul de stat s-a extins învăţă-mântul particular, susţinut de comunităţile religioase,societăţi culturale etc. Minorităţile naţionale benefi-ciau de şcoli în limba maternă; limba şi literaturaromână era o disciplină obligatorie, iar istoria şigeografia se predau în limba română.

În perioada interbelică s-au pus bazele învăţă-mântului superior din Basarabia. În 1926 s-a înfiin-ţat, la Chişinău, Facultatea de Teologie, iar în 1933Facultatea de Ştiinţe Agricole. Tot la Chişinău func-ţiona, din 1928, Conservatorul Naţional, precum şiConservatorul Municipal (din 1936).

Libera circulaţie a valorilor pe întreg spaţiulromânesc este reflectată şi de faptul că „regăţenii”Petre Constantinescu-Iaşi, Gala Galaction şi Nichi-for Crainic predau cursuri la Facultatea de Teolo-gie din Chişinău, în timp ce mai mulţi basarabeniocupau catedre în alte centre universitare: EugenBădărău la Cernăuţi şi apoi la Bucureşti, Alexan-dru Boldur şi Vasile Pavlencu la Iaşi, Ştefan Cio-banu la Iaşi şi apoi la Bucureşti, Theodor Porucicla Cluj etc.

Biserica a avut un rol important în cultivareavalorilor morale şi spirituale ale credincioşilor. Cre-dincioşii ortodocşi aveau o pondere foarte mare înBasarabia. După unire, Biserica ortodoxă din Basa-rabia a întrerupt legăturile cu Patriarhia Rusă şi s-aafiliat la Mitropolia Ungro-Vlahiei, devenită, în1925, Patriarhia Română. Alături de scaunul arhie-piscopal de la Chişinău s-au înfiinţat două noi epar-hii – a Cetăţii Albe şi a Hotinului. În 1927 s-a înfi-inţat Mitropolia Basarabiei. Facultatea de Teologiedin Chişinău a adus o importantă contribuţie la for-

46

marea clerului ortodox cu pregătire superioară. Deexemplu, în anul universitar 1935–1936 aceastăfacultate era frecventată de 368 de studenţi.

În perioada interbelică, în Basarabia au fost con-struite peste o sută de noi biserici, cu deosebire însa tele basarabene, dar şi în unele oraşe, cele mai im -punătoare, prin dimensiuni şi stil arhitectonic, fiindcatedralele din Bălţi şi din Tighina. Arhiepiscopia şiapoi Mitropolia Basarabiei a editat un număr impre-sionant de cărţi bisericeşti, gazete şi ziare, care eraurăspândite pe întreg teritoriul provinciei, fiind difu-zate de preoţi care desfăşurau şi o muncă de cultu-ralizare a enoriaşilor.

Un rol important a avut Gurie Grosu, absolvental Academiei Duhovniceşti din Kiev, militant activpentru menţinerea şi afirmarea conştiinţei naţionalea românilor din Basarabia, editor al revistei „Lumi-nătorul”, autor al unui abecedar în limba română(1917), luptător pentru unirea Basarabiei cu Româ-nia. Gurie Grosu a fost ales în iulie 1918, de SfântulSinod din Bucureşti, arhiereu-vicar al MitropolieiMoldovei (cu titlul „Botoşăneanul”), în 1919 – ar -hiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul„de Bălţi”), în 1920 – arhiepiscop al Chişinăului şiHotinului, în 1928 – mitropolit al Basarabiei (pânăîn 1936).

În Basarabia au existat mai multe instituţii decultură, care se bucurau de o largă influenţă în rân-dul cetăţenilor, cu deosebire al tineretului. Întreacestea, se numără Societatea de Belle Arte, înfiin-ţată în 1921 la Chişinău, care avea trei secţii: teatru,muzică şi arte plastice. Aceasta organiza spectacolede teatru, audiţii muzicale, expoziţii (de pictură,sculptură, fotografii artistice), se îngrijea de întreţi-nerea vechilor monumente istorice şi de artă. Socie-tatea a primit donaţii şi a achiziţionat opere artis -tice, cu care a constituit Muzeul de Arte Plastice dinChişinău. În 1922 a fost organizată în Bucureştiprima expoziţie a artiştilor basarabeni AlexandruPlămădeală, S. Kogan, I. Bulat etc. Alături de aceş -tia, s-au remarcat pictorii şi graficienii GrigoreFilatov, Nina Arbore, Elisaveta Ivanovschi, Afana-sie Modval, Valentina Tufescu-Poleakov etc.

Dintre statuile ridicate în această perioadă seremarcă cea a lui Vasile Lupu din oraşul Orhei, aregelui Ferdinand din Chişinău şi a lui Ștefan celMare şi Sfânt, amplasată în centrul municipiului Chi-şinău (realizată în 1927 de Alexandru Plămădeală).

Basarabenii au dovedit un real talent muzical. În1919 s-a inaugurat primul Conservator din Basarabia,cu un nume profund semnificativ din punct de ve dere

istoric: „Unirea”. Alături de acesta fiinţau şi altesocietăţi culturale, precum „Armonia” (din 1919),„Doina” (1920), „Societatea Filarmonică” (1923).

De un mare succes se bucurau artiştii AlexandruCristea, autorul melodiei Limba noastră, pe versu -rile lui Alexei Mateevici, şi mai ales cântăreaţa deoperă Maria Cebotari, care a evoluat nu numai pescenele româneşti, dar şi la Viena, Berlin, Milano,Roma, Londra etc. Din Orchestra Radio Bucureşti afăcut parte violonistul basarabean Eugeniu Coca, iardin Orchestra Simfonică a Armatei Române – un altviolonist basarabean – Ehezchel Dayn.

Adevărate evenimente au fost turneele în ora şelebasarabene ale marelui compozitor, interpret şi diri-jor George Enescu, ale dirijorilor Antonin Ciolan şiGeorge Georgescu.

La Chişinău s-a înfiinţat, în 1920, Teatrul Popu-lar, unde se prezentau spectacole în limba română. Oprodigioasă activitate a desfăşurat Ion Livescu –actor, dramaturg, publicist, director al TeatruluiNaţional din Chişinău. Aici au jucat şi actori veniţide la Bucureşti şi Iaşi, între care Constantin Nottara,Toni Bulandra, Constantin Tănase.

Încă din 1889, s-au pus bazele unui Muzeu deIstorie Naturală, care după 1918 şi-a extins activita-tea, atât în privinţa expoziţiilor de popularizare alumii vegetale şi animale, cât şi în domeniul cerce-tării ştiinţifice. Între anii 1926–1940, specialiştii deaici au editat „Buletinul Muzeului Regional al Basa-rabiei”, prin care făceau cunoscute rezultatele mun-cii lor.

O instituţie importantă şi prestigioasă din Basa-rabia interbelică a fost căminul cultural. Înfiinţate întoate oraşele şi în aproape toate satele din acest teri-toriu, căminele culturale erau frecventate mai alesde adulţi, care ascultau conferinţe şi purtau discuţiiasupra unor teme diverse, de istorie, literatură,astronomie, agronomie, fizică, artă etc. Expunerileerau susţinute de preoţi şi învăţători, dar şi de per -sonalităţi ilustre, din rândul cărora s-au remarcatNicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Ştefan Ciobanu,Victor Eftimiu, Nichifor Crainic etc. Activitateacăminelor culturale era sprijinită de FundaţiileRegale, care editau cărţi, broşuri, pliante şi altemateriale cu puternic impact asupra cetăţenilor dori-tori să se informeze asupra vieţii culturale şi ştiinţi-fice din ţară şi din străinătate.

Un rol important l-a avut filiala din Basarabia aASTREI, condusă de Ion Pelivan, care a organizat înChişinău şi în alte localităţi numeroase reuniuni con-sacrate istoriei, limbii şi culturii poporului român.

47

Bibliotecile, atât cele din oraşe, cât şi cele săteşti,au cunoscut o creştere numerică, dar şi în privinţafondului de carte. În 1920 s-a înfiinţat, la Chişinău,Biblioteca Centrală a Basarabiei, care beneficia dedreptul de depozit legal (gratuit, câte două exem -plare din toate publicaţiile în momentul apariţiei lorîn Ro mânia – cărţi, borşuri, atlase, albume, reviste,ziare etc.). Unele biblioteci s-au specializat pe anu-mite domenii (literatură, artă, ştiinţă etc.), dar celemai multe erau universale. De regulă, bibliotecileorganizau întâlniri cu cititorii, la care participauautori sau alţi cărturari, constituin du-se în adevărateevenimente pentru localităţile în care se aflau.

În perioada interbelică, presa a fost extrem denumeroasă şi variată. O largă răspândire aveau ma -rile ziare tipărite în Bucureşti – „Universul”,„Dimineaţa”, „Curentul” –, dar şi presa editată înChişinău, Bălţi, Cahul, Hotin şi alte oraşe şi chiarsate basarabene. Cele mai citite ziare româneştierau „Viaţa Basarabiei”, „Cuvântul Basarabiei”,„Cuvânt Moldovenesc” şi „Basarabia noastră”,axate pe viaţa politică, cu luări de poziţie faţă deactivitatea guvernamentală şi a administraţiei lo -cale, dar şi cu relatări privind activitatea unor lideripolitici de nivel naţional şi regional. Deşi presa înlimba română a cunoscut o importantă creştere (canumăr de titluri şi tiraj), totuşi nu a putut ajungedin urmă presa tipă rită în limbile minorităţilornaţionale, mai ales în limba rusă, la care erau abo-naţi nu numai ruşi, ci şi români, evrei, germani,ucraineni etc.

Literatura română a cunoscut o adevărată înflo-rire în perioada interbelică. A fost epoca marilorscriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, CamilPetrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, OctavianGoga etc. Basarabenii şi-au adus propria contribuţiela dezvoltarea prozei, poeziei, dramaturgiei, criticiiliterare din România interbelică. Printre membriiAsociaţiei Literare şi Ştiinţifice „Viaţa Românească”(de la Iaşi şi apoi Bucureşti) s-au aflat ConstantinStere, Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, IonBuzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucu-rau cărţile publicate de Nicolai Costenco, MagdaIsanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniucşi alţi basarabeni.

Un rol deosebit l-a avut în perioada interbelicăPan telimon Halippa; el a întemeiat UniversitateaPopu lară din Chişinău (1917), Conservatorul Mol-dovenesc, Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor Ba -sarabeni, Societatea de Editură şi Librărie „Luceafă-rul” din Chişinău (1940).

Perioada interbelică s-a caracterizat prin forma-rea şi dezvoltarea unor importante şcoli ştiinţifice,prin afirmarea unor adevăraţi savanţi români, nunumai la scară naţională, dar şi internaţională. Întreaceştia, istoricii Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Bră -tianu, medicii Nicolae Paulescu şi Constantin I. Par-hon, matematicienii Gheorghe Țițeica şi DimitriePompei, inginerii Henri Coandă şi Ştefan Procopiu,geograful Simion Mehedinţi şi sociologul DimitrieGusti, biologul Emil Racoviţă etc. Remarcabile suntşi contribuţiile basarabenilor Eugen Bădărău (chi-mie), Anatolie Coţovschi (medicină), NicolaeDonici (astronomie), Nicolae Moroşan (arheologie)şi Teodor Văscăuţeanu (geologie), Gheorghe I. Năs-tase (geografie), Nicolae Dimo, Nicolae Florov şiPimen Cupcea (agronomie), Petre Ştefănucă (etno-grafie), Ion Savin (filosofie) etc.

În anul 1933 a apărut Dicţionarul enciclopedical Basarabiei, sub redacţia lui V. Adiasevici, iar în1939 enciclopedia Figuri contemporane din Basa-rabia, realizată de mai mulţi specialişti, cu uncuvânt introductiv de N. Dunăreanu.

Notabile sunt contribuţiile în domeniul istorieiaduse de Ştefan Ciobanu, Alexandru Boldur, LeonBoga, Justin Frăţiman, Nichita Smochină. În semn derecunoaştere a contribuţiei sale la dezvoltarea ştiinţei,Alexandru V. Boldur avea să fie ales director al Insti-tutului de Istorie Universală din Iaşi (1943–1947).Unele personalităţi basarabene au fost nu mite încele mai înalte foruri ştiinţifice şi cultu rale dinRomânia. Astfel, au devenit membri ai Academieide Ştiinţe a României basarabenii Leon Lepeşi laSecţia biologie şi Th. Porucic la Secţia geologie. ÎnAcademia Română au fost primiţi: în 1918 – IonInculeţ, Pan Halippa şi Ştefan Ciobanu, cel din urmăfiind o vreme, în perioada postbelică, vicepreşe dinteal Academiei Române, în 1919 – Paul Gore şi JustinFrăţiman, în 1922 – Nicolae Donici.

Să amintim, în acest context, că printre cei 21 demembri fondatori ai Academiei Române, trei aufost din Basarabia, aflată sub dominaţie ţaristă:scriitorul Alexandru Hâjdău, agronomul şi omulpolitic Ştefan Gonata, scriitorul şi traducătorul Con-stantin Stamati. În ultimele două decenii, în semn dealeasă apreciere, au fost aleşi membri de onoare aiAcademiei Române mai multe personalităţi ilustrebasarabene, între care: scriitorul Ion Druţă, fizicia-nul Andrei Andrieş, istoricul Alexandru Moşanu,criticul literar Mihai Cimpoi, poetul Nicolae Dabija,matematicianul Petru Soltan, economistul SergiuChircă, chimistul Gheorghe Duca, istoricul AndreiEşanu, scriitorul Valeriu Matei şi alţii.

48

Din rândul membrilor Academiei Române aajuns să facă parte, dar post-mortem, din 2010, şicea mai importantă personalitate basarabeană, Con-stantin Stere, care a fost profesor şi rector al Uni-versităţii din Iaşi, reputat jurist, având contribuţiirecunoscute în domeniul dreptului constituţional,autorul Anteproiectului de Constituţie pentru Româ-nia Întregită, publicat în 1922, a studiului Social-democratism sau poporanism (1907–1908), care astat la baza doctrinei ţărăniste din perioada interbe-lică, fiind întemeietorul, în 1906 (împreună cu PaulBujor), al prestigioasei reviste „Viaţa Românească”şi autorul celebrului roman autobiografic intitulat Înpreajma revoluţiei, în opt volume. În acelaşi timp,Constantin Stere a fost un eminent luptător pentrucauza românilor din Basarabia, dar şi pentru cauzaromânilor din toate provinciile înstrăinate, din Tran-silvania şi Bucovina. În 2015 se vor împlini 150 deani de la naşterea lui Constantin Stere şi credem căeste de datoria noastră, a Academiei Române şi aAcademiei de Ştiinţe a Moldovei, să omagiemîmpreună această mare personalitate a neamuluinostru pe ambele maluri ale Prutului.

Toate aceste date concrete indică faptul căBasarabia şi-a găsit locul firesc în cadrul statuluinaţional unitar român, a participat plenar la viaţaculturală şi ştiinţifică a României din perioada in -terbelică, reuşind să parcurgă multe trepte pe dru-mul civilizaţiei moderne şi să se apropie de nivelulde dezvoltare a celorlalte provincii istorice. Acestdrum ascendent avea să fie întrerupt brutal din nouîn iunie 1940, când Basarabia, nordul Bucovinei şiŢinutul Herţa au fost ocupate de armata sovietică.Glasul Academiei Române s-a ridicat atunci cutărie împotriva acestei nedreptăţi, iar peste ani, în2010, în semn de solidaritate istorică, Academia deŞtiinţe a Moldovei a dat o apreciere exhaustivă ane-xării sovietice, din 28 iunie 1940, a acestor vechiteritorii româneşti, calificând-o drept un act deinjustiţie, de dictat, de cotropire şi spoliere aneamului românesc. În perioada de după cel de-alDoilea Război Mondial, când legăturile dintre celedouă maluri ale Prutului au fost rupte în mod bru-tal, puţinii intelectuali cu şcoală şi simţire româ-nească, dintre cei care au supravieţuit anilor deteroare stalinistă, au menţinut, alături de oameniisimpli de prin satele noastre, şi tradiţiile, şi limba,şi dragostea de neam. Prin truda şi osteneala profe-sorului Vasile Coroban, filologului Ion Vasilenco,scriitorului Ion Druţă, poetului Grigore Vieru, scrii-torului Dumitru Matcovschi, academicianului Sil-

viu Berejan, rectorului Nicolae Testeminianu, rap-sodului Nicolae Sulac şi multor altor intelectualicunoscuţi şi necunoscuţi astăzi, au fost educate înspiritul adevărului istoric şi al dragostei de neamnoi generaţii, care, în anul de graţie 1989, au ieşit înstradă, cerând la unison dreptul la limba maternă şila alfabetul românesc, interzis în toţi anii de domi-naţie sovietică. Academia de Ştiinţe de la Chişinăua apărat limba noastră maternă şi s-a pronunţatcategoric în favoarea consacrării constituţionale adenumirii limbii noastre române în ConstituţiaRepublicii Moldova, iar recent Curtea Constituţio-nală a dat câştig de cauză acestei pledoarii.

După obţinerea independenţei, în 1991, Româ-nia a fost prima ţară care a recunoscut şi salutat actulde curaj şi consacrare a poporului nostru. Aceeaşiatitudine a fost demonstrată şi în deschiderea sauredeschiderea noastră faţă de Europa. Toate acesteaau avut impact substanţial asupra dezvoltării ştiinţeişi au creat premisele pentru consolidarea comunită-ţii ştiinţifice ca o componentă a Spaţiul European deCercetare.

Academia de Ştiinţe a Moldovei, în calitatea sade for ştiinţific, împreună cu reţeaua de institute decercetare, creată în baza filialei din Moldova a Aca-demiei de Ştiinţe Sovietice, precum şi savanţii careactivează în cercetare, au avut nevoie de o perioadăîndelungată ca să se consolideze. Aceasta, în detri-mentul fluctuaţiilor în reforme, care schimbau auto-ritatea responsabilă de gestionare a ştiinţei.

49

Ca finalitate a acestor procese, Academia şi-aasumat responsabilitatea pentru ştiinţa din ţară şi aoferit infrastructura necesară pentru dezvoltareaei, devenind astfel unica instituţie publică de inte-res naţional în sfera ştiinţei şi inovării, coordona-tor plenipotenţiar al activităţii ştiinţifice şi deinovare, cel mai înalt for ştiinţific al ţării şi con-sultantul ştiinţific al autorităţilor publice ale Repu-blicii Moldova.

Acest statut ne-a permis la 1 ianuarie 2012, sădevenim prima ţară, din cadrul ParteneriatuluiEstic, asociată la Programul Cadru 7 al UniuniiEuropene pentru ştiinţă şi dezvoltare tehnologică.În cadrul PC7, Moldova a depus 305 de propuneride proiecte, din care a câştigat 58. Din acesteproiecte, 38 au fost câştigate cu România în calitatede partener, care reprezintă şi cel mai mare numărde participări comune pentru Republica Moldova,fapt ceea ce încă o dată confirmă, că ne leagă nudoar limba, cultura şi istoria, ci şi tendinţa către sus -tenabilitate şi aspiraţia promovării ştiinţei ca princi-pala forţă de dezvoltare a societăţilor noastre bazatepe cunoaştere.

În anul 2014, concomitent cu statele din Balca-nii de Vest, Republica Moldova a semnat Acordul deAsociere la Programul European pentru Cercetare-Ino vare „Orizont 2020“. De atunci, deja am câştigatmai multe proiecte în cadrul competiţiilor europene,inclusiv alături de dumneavoastră.

Premisele pentru această asociere, rezidă nudoar în deschiderea fără precedent faţă de spaţiuleuropean de cercetare, mobilizarea şi consolidareaoamenilor de ştiinţă, ci şi suportul acordat de cătrestatul român, Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ofi-ciul Moldovei pentru Ştiinţă şi Tehnologie îşi des -făşoară activitatea în incinta Oficiului Român de laBruxelles.

Academiile noastre întreţin de aproape douădecenii o largă cooperare ştiinţifică în toate dome-niile de cercetare, devansând adeseori, din acestpunct de vedere, nivelul de cooperare între conduce-rile noastre de stat.

La 19 mai 1992, Guvernele României şi Repu-blicii Moldova au semnat acordul de colaborare îndomeniile ştiinţei, învăţământului şi culturii, iar ca

extensie a acestui parteneriat, Academiile noastre deştiinţe s-au înfrăţit la 17 ianuarie 2005. Am avutmarea onoare să semnez documentul de temelie, ală-turi de academicianul Eugen Simion, preşedin teledin acea perioadă al Academiei Române.

Relaţia noastră, fundamentată de acest acord, apermis să ne organizăm în cadrul competiţiilor euro-pene, să facilităm accesul cercetătorilor noştri lalaboratoarele şi echipamentul ştiinţific şi să efec-tuăm în comun cercetări. Am dezvoltat schimbulechivalent de oameni de ştiinţă şi specialişti, dincare până în prezent au beneficiat peste 800 de cer-cetători de pe ambele maluri ale Prutului.

Numai în anii din urmă, la Academia de Ştiinţede la Chişinău au susţinut mai multe prelegeri pu -blice acad. Eugen Simion, acad. Ionel Haiduc, acad.Cristian Hera, acad. Ioan-Aurel Pop, acad. FlorinFilip, acad. Alexandru Zub.

În 2012, anul în care s-au împlinit 200 de ani dela raptul Basarabiei, sub egida Academiilor noastres-a desfăşurat, la Chişinău şi la Iaşi, o mare confe-rinţă ştiinţifică internaţională, iar recent materialeleacestei conferinţe au văzut şi lumina tiparului într-unvolum care ar trebui să se găsească pe rafturile fie-cărei biblioteci publice sau şcolare. Această colabo-rare frăţească reciprocă este cel mai bun îndemn lacooperare şi apropiere, pe care poate să-l adresezemarea noastră comuni tate academică oamenilor destat şi factorilor de decizie din România şi Repu blicaMoldova.

Avem certitudinea că numai prin această apro-piere şi cunoaştere reciprocă, prin sprijinul dezinte-resat pe care Academia Română şi întreaga socie tateromânească ni-l acordă – pentru care vă aducemîntreaga noastră gratitudine – vom putea asiguracontinuitatea marelui proiect de la 1918 al unităţii deneam, de istorie şi de cultură, dincolo de orice fron-tiere.

Este convingerea mea desăvârşită că viitorulnostru este împreună, în marea familie europeană,acolo unde cercetarea ştiinţifică este la ea acasă şieste acea putere edificatoare care formează societa-tea europeană, una bazată pe cunoaştere.

Vă îndemn să construim împreună acest viitor –viitorul nostru în Europa Ştiinţei!

50

În Aula Academiei Române, sub portretul aca-demicianului Timotei Cipariu, preot unit, greco-catolic, de la Blaj, este o mare bucurie să rememo-rez un eveniment crucial al istoriei României, lacare Biserica greco-catolică a avut parte activă.

Biserica Română Unită a propus credincioșilor,prin Evanghelie, un anumit fel de a trăi printr-unînvăţământ, un angajament social, de-a dreptul poli-tic, atunci când era cazul de a apăra drepturile funda-mentale ale persoanei. În Transilvania, unde convie-ţuirea mai multor etnii şi confesiuni a creat un micro-cosmos al respectului reciproc, cu tot dramatismulistoriei, Biserica greco-catolică românească a contri-buit constant, odată cu formarea unei conştiinţe naţio-nale pentru românii ardeleni, la construirea unei cul-turi a omeniei pentru toată suflarea românească.

În lăcaşurile de cult şi în şcolile parohiale s-acreat, astfel, de-a lungul anilor, o cultură de masă, alecărei preocupări pentru latinitatea limbii şi identitateacreştină de tip bizantin, aşa-numita „lege româ nească”,schiţau personalitatea unui popor fără drepturi civile.Aceste două principii s-au regăsit, de altfel, ca funda-ment al tuturor iniţiativelor pentru emancipareanaţională a românilor, indiferent de confesiune.

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu al Gherlei,născut în 1885, este cel care a citit la Alba-Iulia rezo-luţia unirii Transilvaniei cu ţara mamă, făcând parteapoi din delegaţia celor patru ardeleni – doi uniţi (elcu Vaida-Voievod) şi doi ortodocşi (episcopul MironCristea şi Vasile Goldiş) – care au dus proclamaţiaunirii regelui Ferdinand la Bucureşti. A fost închis şiarestat, treizeci de ani mai târziu, în Bucureştiul pecare-l numea cu simplitate „Sionul împlinirilornaţionale”. Iuliu Hossu, membru de onoare al Aca-demiei abia în 1945, scriindu-şi în domiciliul obliga-toriu de la mănăstirea Căldăruşani amintirile deînchisoare, publicate abia în 2003, ni se descoperă caom de discernământ şi de mare ţinută morală, adu-

cându-ne în atenţie un accent al mărturiei, extrem depreţios: absenţa oricărei urme de resentiment şi aspiritului de revanşă. Scrise pentru urmaşi, paginilememoriilor sale au intenţia clară de a-L preamări peDumnezeu, „cel care a revărsat harul şi mângâie-rea, într-un timp în care cel rău căuta să plece şi săclatine, pe calea sfântă a Crucii”, generaţia din careepiscopul făcea parte. Cel mai de preţ diamant alluptei sale nu este, cum s-ar crede, rezistenţa, ci, aşacum o spune el însuşi, „a ierta şi a face binelede-aproapelui, pe toţi ni i-a făcut de-aproape Dom-nul, acestea sunt actele suzeranităţii noastre cucare ne-a investit Domnul”1. Suflet generos, IuliuHossu, decedat în 1970, după 22 de ani de închi -soare, aminteşte trecutul numai pentru a oferi iubirealui Hristos şi a ierta, depăşind formalismul, publici-tatea sau recompensele distribuite de lume.

Ştiam că 1 Decembrie 1918 a fost făcut din multejertfe, ştiam că nu era o simplă potriveală legătura cuRoma a unei părţi creştine româneşti din Ardeal, intu-iam că universul credinţei provine dintr-o extraordi -nară moştenire spirituală, dar mărturisesc cu stupoarecă nu credeam să fie atât de puţin cunoscută şi înţe -leasă. Evocând generaţia Marii Uniri, cu crezurile salesufleteşti – care nu pot fi considerate accidentale – tre-buie să constatăm că prospeţimea perenă a Evanghelieişi onestitatea faţă de ea ne mai pot cuceri încă sufletul.

Istoria vie continuă să fie scrisă de persoane, dealegerile şi de gesturile lor cotidiene. Iar memoriafiinţelor şi a lucrurilor ne întreţine bucuria legăturiicu trecutul, confirmând prezentul păstrător al pre-zenţei lui Dumnezeu, care ne oferă astfel viitorul.Mesajul personajelor care au făurit actul de la 1Decembrie 1918 la Alba-Iulia ne confirmă astfel cătot ceea ce însumăm în viaţa aceasta depinde deconştiinţa de a arăta că nimicul din noi primeşte sta-tură şi demnitate de la îndurarea lui Dumnezeu şi dela alegerile pe care le facem.

Cultura omeniei la 1 Decembrie 1918 – Episcopul Iuliu Hossu și Biserica greco-catolică a românilor transilvăneni*P.S. Mihai Frățilă**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)** Episcop greco-catolic de București

51

Crezul interior şi apartenenţa confesională nu aufost accidentale – cum s-a spus la sosirea comuniş-tilor şi pe durata dictaturii, dar şi după 1990. Mulţispun că, de fapt, între greco-catolici şi ortodocşi nusunt diferenţe rituale. Comportarea în faţa provocă-rilor sufleteşti şi a încercării confirmă însă că nu tesalvează obligatoriu apartenenţele culturale, fiindcăceea ce numim conştiinţă nu e ceva aleatoriu şi niciexpresia unor formalităţi exterioare.

A realiza că merită să spui adevărul, fiindcă ade-vărul oricum va ieşi la iveală, este o realizare, în pri-mul rând, interioară. Aceasta înseamnă că lucrurile auun alt tip de fundament decât cel pe care îl exprimăopţiunile trecătoare şi interesele. Francois de la Ro -che foucauld, moralistul francez al secolului al XVII,spunea: „Adevăratul şi perfectul curaj este acela de aface şi fără martori ceea ce ai fi capabil să faci în faţatuturor” („Le vrai et le parfait courage est faire sanstémoins ce que on serait capable de faire devanttous“). Adevărul are răbdarea şi perseverenţa de a ieşila lumină, iar beneficiarii viitorului au şanse majore dea şti ce s-a întâmplat. Episcopul Iuliu Hossu s-a dedi-cat bucuros pentru ceilalţi prin zestrea primită de laBiserica greco-catolică ce şi-a lăsat inexorabil peceteaîn istoria românească prin căutarea oiţei pierdute,cheltuindu-şi tezaurul, zidind şcoli şi caractere.

Orice Biserică are un cuvânt greu în societate, dacănu se ocupă în primul rând de ordinea lumii, nici măcarde precepte, ci se dedică păstrării în suflete a tainei şipracticii sacrificiului, a simţului riscului sufletesc şi apierderii vieţii pentru Isus şi Evanghelie. Cultura ome-niei presupune, aşadar, sacrificiul şi mai puţin cifrele.Biserica episcopului Iuliu Hossu, Biserica greco-cato -lică este mică astăzi. Ea a supravieţuit persecuţiei, şi,har Domnului, nu este o piesă de anticariat. Lucrarea saistorică rămâne mărturie în actul unionist de la Alba-Iu -lia şi rezistenţa morală a persecuţiei comuniste. Cred cănu e puţin dacă Biserica Unită a ales să piardă aproapetotul, pentru a rămâne fidelă omeniei lui Hristos.

Iuliu Hossu, cardinalul, dar şi generaţia sa, s-auconsiderat onoraţi să sufere nu numai pentru Bise -rica sa, ci şi pentru neam, care adesea s-a arătat înistorie puţin atent când a fost vorba de recunoştinţafaţă de valori. Imaginea publică a episcopului Hossupentru Biserica universală a ilustrat mult mai târziuprimirea purpurei de cardinal, oferită de papa Paul alVI-lea, dar preţul cel adevărat a fost zestrea patimi-lor din infernul persecuţiei anticreştine.

Pentru lumea noastră, lucrurile par să supravie-ţuiască exclusiv prin influenţă şi putere. Până şioamenii, adepţi ai bunului simţ sau ai respectuluiistoriei, au putut să cadă şi cad din cauza amorului

propriu. Se întâmplă să vorbim astăzi despre 1Decembrie 1918 într-un context de neimaginat pânăacum două săptămâni. La straja ţării, prezenţa unuiromân, etnic german, ar trebui să ne ofere o maibună detaşare de prejudecăţi, de interese dar, maiales, să ne inspire o justă apreciere a jertfelor trecu-tului şi a diversităţii. Ceea ce e sfânt este şi azi, fiin-dcă a fost ieri şi va fi mâine: cele bune rezistă cuadevărat în orice epocă prin generozitatea oamenilorcu principii, scrişi, prin urmare, de omenie.

Cultura omeniei româneşti a fost şi trebuie sărămână un loc consacrat dialogului clădit prin sacri-ficii şi respectul diversităţii. Lumea transilvană poatepărea provincială de aici, de la Bucureşti, dar tipolo-gia sa ne poate inspira pentru a medita asupra altruis-mului românesc, care nu poate izvorî din ghetouri.Sacrificiul sau dăruirea dezinteresată pentru celălaltnu sunt o meserie. Rodnicia omului depinde, în mareparte, de putinţa sa de a se pune în discuţie. Suntemmai buni, mai drepţi, înainte de a citi sondajele, sun-tem mai doritori de cinste sau de bine?

Orice viaţă de om este o minune a răbdării. Acestadevăr al lui Dumnezeu, potrivit căruia creştinul estecel ce cultivă răbdarea doar prin truda încercării, neopreşte în mod providenţial să mărginim moştenireageneraţiei unirii la vanitatea vreunui monument.Această demnitate a răbdării Crucii şi nu supunerea derobi, continuă să ne-o spună şi astăzi oamenii din câm-pia Ardealului care ne-au făurit patria. Iuliu Maniu,Vaida-Voievod, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Pop de Bă -seşti, Valer Pop, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, GeorgeCoşbuc, Ovid Densuşianu, Iuliu Haţieganu sunt doarcâţiva din acei greco-catolici români, cel puţin la fel debuni şi oneşti ca fraţii lor ortodocşi. Biserica Unită i-aeducat pe oameni să trăiască în omenie şi să fie buniromâni. Fiii săi au trăit pretutindeni aceeaşi bucurie şicredinţă că libertatea le-a fost adevărul, iar speranţa,îndrăzneala de a fi crescut pierzând.

Înaintaşii noştri au aşteptat o Românie unită, încare toţi românii, indiferent de etnie sau confesiunereligioasă, să se bucure de drepturi egale. BisericaRomână greco-catolică continuă să creadă cu fermi-tate şi speranţă că opus justitiae pax, iar prestanţainstituţiilor noastre porneşte din alteritatea bunuluisimţ şi omenia vieţii. Şi, în sfârşit, că orice jubileuistoric presupune din partea noastră o alegere favo-rabilă demnităţii şi speranţei pentru lucrarea Adevă-rului în neamul nostru.

Notă1. Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile

cardinalului Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, 2003, p. 244.

52

„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate filibertate fără putere şi noi, românii, nu vom putea fiputernici până când nu ne vom uni cu toţii într-unulşi acelaşi corp politic.“

Nicolae Bălcescu Prin forţa discursului său din Catedrala Mitro-

politană din Blaj (mai 1848), Simion Bărnuţiu afirmacu claritate că un popor nu poate scăpa din ghea releasupririi şi sărăciei decât dacă reuşeşte să-şi creezeo cultură proprie naţională care să-i descătuşezetoate energiile trupeşti şi sufleteşti. Numai atunci unpopor va contribui la progresul său, dar şi la dez -voltarea şi îmbogăţirea culturii universale.

După înfrângerea Revoluţiei de la 1848, căr -turarii paşoptişti din toate provinciile locuite deromâni s-au convins că numai prin cultură şieducaţie un popor poate căpăta puterea de a-şi apăraunitatea. „Cultura este puterea cea mai tare de pepământ şi e cetatea nouă a unităţii naţionale”,spunea acelaşi Simion Bărnuţiu.

Plecând de la aceste cutume, cărturarii ardeleni,susţinuţi de cei din celelalte ţări româneşti, şi-aupropus să înfiinţeze o instituţie culturală care săcoordoneze activităţile desfăşurate de românipentru menţinerea şi întărirea fiinţei naţionale.

Guvernul imperial a încercat să tergiverseze olungă perioadă de timp încuviinţarea creăriiAsociaţiei românilor, dar a fost nevoit, în cele dinurmă, să dea aprobarea. La 4–7 noiembrie 1861 areloc, la Sibiu, Adunarea de constituire a AsociaţiuniiTransilvane pentru literatura Română şi Cul -tura poporului Român.

Grupând în rândurile ei cele mai reprezentativepersonalităţi culturale din toate teritoriile româneşti,ea va aduce o însemnată contribuţie la consolidareaşi diversificarea legăturilor între românii de

pretutindeni şi va constitui un ferment important înlupta pentru înfăptuirea idealului de unitate na -ţională.

De la început, ctitorii Asociaţiunii au gândit-oca un centru de gravitaţie al luptei pentrusolidaritate naţională. În discursul inaugural, rostitla adunarea de constituire (7 noiembrie 1861),Andrei Şaguna rosteşte legământul de urmat de toţicei care vor lucra sub cupola Asociaţiunii: „Mărtu-risesc sincer convingerea mea, că eu problemaAsociaţiunii noas tre o caracterizez pe cât de nobilăşi frumoasă şi unică în felul său astăzi în întreaganaţiune din toate părţile unde se află ea, pe atât deserioasă şi de grea, pentru că cere perseverenţă defier şi un sacrificiu din inimă”. În finalul discursu-lui a invitat la Asociaţiune pe toţi fiii.

De asemenea, canonicul blăjan Timotei Cipariuconsidera că prin noua societate „un reazim naţio -nalităţii române se împlântă astăzi şi sperăm caasemeni reazime de astea şi de alte forme se vorîm plânta şi de aici înainte şi mai multe şi maiputernice”.

Nicolae Iorga afirma în 1905: „Asociaţiunea s-anăscut din curentul neîntrerupt spre lumină, care aînsufleţit de o sută cincizeci de ani măcar pe româ-nii din Ardeal şi părţile ungureşti, din iubirea ade-vărată către popor, căruia îi trebuiau şcoli tot maibune şi mai româneşti, pentru a putea sta alături cualţi locuitori ai acelui pământ. Ea şi-a dus la înde-plinire într-o clipă rară, când amintirile unor pri-mejdioase lupte purtate împreună, uniseră în inimipe credincioşii celor două biserici, rivale întot -deauna, din nenorocire, duşmane, uneori, în careanumite împrejurări au împărţit neamul nostru dinacele părţi ameninţate. De la început, Asociaţiunea

Asociațiunea ASTRA – centru de gravitație al luptei pentru unitate națională*Dumitru Acu**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)**Profesor, președintele Asociaţiunii ASTRA Sibiu

53

a fost şi a lui Şaguna şi a lui Şuluţu, şi a sibienilorşi a blăjenilor, şi a uniţilor şi a neuniţilor.

Şi aceasta alcătuieşte însuşirea ei de căpătenieşi cea mai scumpă…Unde desbină legea, uneştecartea, lumina.”

Andrei Şaguna, „începător a toate”, cum îlcaracteriza Ioan Slavici, a condus destinele Asocia-ţiunii între anii 1861–1867, creionându-i calea spredevenire şi lăsându-ne drept testament, în 1864,cuvintele profetice: „Să nu lăsăm, domnule Bariţiu,ca să apună Asociaţiunea noastră, să o susţinem cutoate braţele, încât dacă s-ar întâmpla să pierdemtoate celălalte drepturi la câte năzuim, să rămânemcu acest mijloc comun de cultură a limbei şi a spi-ritelor, zelul nostru pentru Asociaţiune să nuscadă”.

Un rol important în stabilirea programului cul-tural, ştiinţific şi social al ASTREI l-au avut adună-rile generale anuale, itinerante, adevărate sărbătorinaţionale, unde românii din diferite zone se reu-neau, discutau şi stabileau căile de urmat pentruprosperitatea economică, emanciparea socială şiîntărirea solidarităţii românilor, în vederea pregăti-rii pentru unire. Din toate dezbaterile la adunărilegenerale se năşteau proiecte noi şi considerabile lăr-giri de orizonturi. Dacă în activităţile ei ulte ri oareAsociaţiunea a depăşit gama preocupărilor pur lite-rare şi ştiinţifice, în mare parte, este şi meritul aces-tor întruniri, care puneau pe astrişti în contact viu şinemijlocit cu realităţile naţionale, imposibil deignorat.

Acest program, transpus în fapte de minunaţiiastrişti, a condus la realizarea unei bogate game deactivităţi, dintre care amintim: apărarea, cultivareaşi unificarea limbii române; definitivarea orto -grafiei fonetice cu litere latine; înfiinţarea Biblio-tecii ASTRA (1861), ce funcţionează şi în prezent;crea rea despărţămintelor, agenţiilor şi cercurilorculturale, pentru a apropia acţiunile Asociaţiuniide popor (1869); înfiinţarea şi editarea revistei„Transilvania” (1868); acţiuni de organizare şiîmbunătăţire a învăţământului în limba română printipărirea de manuale şi înfiinţarea de şcoli (deex emplu, Şcoala civilă de fete cu internat de laSibiu, 1886); tipărirea de cărţi ştiinţifice, dintrecare opera de unitate naţională EnciclopediaRomână, prima din sud-estul Europei (trei volu-

me, Sibiu, 1898–1904); construirea Casei Naţio-nale a Aso cia ţiunii şi înfiinţarea Muzeului Asocia-ţiunii (Si biu, 1905); organizarea de expoziţii naţio-nale (1862, Braşov; 1881, Sibiu; 1883, Viena; 1905,Si biu etc.); tipărirea Calendarului Asociaţiunii(1911) şi a revistei „Ţara Noastră” (1907); acorda-rea de subvenţii pentru studenţi, soldaţi, învăţăceila meserii etc.; prezentarea a sute de prelegeri şiconferinţe pe teme istorice, literare, ştiinţifice,ecumenice, sociale, de educaţie sani tară, agrono-mică şi zootehnică.

Serbările omagiale de la Blaj, din 1911, desfăşu-rate cu prilejul semicentenarului ASTREI, au evi-denţiat succesul muncii astriste.

Publicistul maghiar Kos Karoly, participant laaceste manifestări, scria: „Acum, după adunareaASTREI trebuie să recunoaştem dacă nu ne-amastupat ochii şi nu ne-am înfundat urechile...că înTransilvania avem de-a face cu o societate româ-nească consolidată, atât pe terenul economic şisocial, cât şi pe cel cultural. Societatea aceasta edisciplinată, fanatică şi idealistă. Societateaaceasta e naţiune.”

Utilizând cultura drept „puterea cea mai tare depe pământ”, ASTRA a purtat pe români spre pro-gres, prosperitate şi spre făurirea României Mari la1 Decembrie 1918.

Ca recunoştinţă a meritelor Asociaţiunii la înfăp-tuirea Marii Uniri, oficialităţile statale de după 1918au acceptat ca ziua de 1 Decembrie să fie „ZiuaASTREI”.

Acum, în prag de sărbătoare, când se împlinesc96 de ani de la Marea Unire, amintim cele afirmateîn 1987, de acad. Cristofor Simionescu: „Astraaparţine deopotrivă transilvănenilor, moldovenilor,muntenilor, tuturor celor de aceeaşi origine, aşaprecum Societatea literară română, devenită apoiAcademia ţării, a adunat sub aceeaşi cupolă, încăde la începutul său, cele mai luminate minţi, perso-nalităţi de excepţie de pe întreg teritoriul locuit deromâni.”

Aşadar, fără să greşim, putem afirma cu tărie căcea mai mare ctitorie a Asociaţiunii, urmărită cumultă înţelepciune, răbdare, pasiune, acerbie, sacri-ficii şi jertfe, a fost Marea Unire de la 1 Decembrie1918.

54

Sunt profund onorat să mă pot adresa celui maiînalt for intelectual al României în preajma ZileiNaţionale a tuturor românilor, moment în care ani-versăm tot ceea ce defineşte demnitatea noastrănaţională şi valorile fundamentale ale naţiunii ro -mâne, în sincronie şi diacronie.

În calitatea mea de român născut şi crescut înspaţiul rustic din imediata vecinătate a capitalei desuflet a românilor, primul imbold a fost acela de aaduce un omagiu omului simplu, truditorul de lângăesenţele pământului strămoşesc, cel care a făcutUnirea şi care semnează, zi de zi, câte o nouă pa ginăde istorie. Mi-a stăruit multă vreme în minte o micăsecvenţă din celebrul discurs rostit de Nicolae Iorga,la 14 decembrie 1916, în care mărturisea, sincer, că:„În acest popor, partea cea mai vrednică de iubireşi partea cea mai puţin îndreptăţită este ţăranul nos-tru”.

Însă am înţeles că şi provocarea de a discuta des-pre instituţia-simbol pe care o reprezint – Universi-tatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia – este tot oformă de reverenţă în faţa aceloraşi oameni de marecalitate morală şi spirituală, ai căror copii suntemchemaţi să-i formăm şi să-i ajutăm să se aşeze însocietatea românească pe norme stabile, prosper şidând măsura tuturor achiziţiilor profesionale dinanii formării lor.

La Alba Iulia, misiunea didactică este dublată,poate mai mult decât în oricare altă universitate dinRomânia, de educarea conştiinţei naţionale şi depromovarea valorilor autentice ale românilor, de larespectul pentru munca omului simplu şi pentru tra-diţiile arhaice, până la cultivarea mândriei de a apar-ţine unui spaţiu sacralizat prin dimensiunea sa isto-rică şi spirituală şi pe care tinerii sunt chemaţi să îl

dezvolte şi să îl protejeze de orice tip de degradareetică sau estetică.

Suntem, prin excelenţă, un mediu universitar acărui misiune primă este aceea de a reitera, cu fie -care generaţie de studenţi, conştiinţa apartenenţei laun spaţiu-martor la cele mai importante evenimentepolitice, sociale şi culturale care au premers MareaUnire de la 1918 şi sunt legate organic de Alba Iulia.Este elocvent să amintim doar intrarea triumfală înoraş a lui Mihai Viteazul, la 1 noiembrie 1599, la treizile după biruinţa de la Şelimbăr, moment în careAlba Iulia devenea, prima capitală a celor trei ţăriunite sub sceptrul marelui voievod.

În imediata vecinătate a Universităţii noastre,faţă în faţă cu Rectoratul, statuia ecvestră a luiMihai Viteazul, operă a sculptorului Oscar Han, neresponsabilizează şi ne aminteşte de momentul demare încărcătură simbolică în care voievodul împli-nea voinţa poporului român de a trăi liber şi unit şise intitula „voievod şi domn a toată Ţara Româ-nească şi al Ardealului şi al Ţării Moldovei ”. Puţinmai târziu, tot la Alba Iulia, în 1648, mitropolitulSimion Ştefan, în prefaţa Noului Testament de laBălgrad, formula clar ideea necesităţii unei limbiromâne unitare, comună pentru toţi românii dinprovinciile româneşti şi, mai ales, ideea unităţiinaţionale.

Patrimoniul de carte veche românească, marilebiblioteci şi colecţii din preajma Universităţii, sunt,astăzi, suportul pentru ample studii de cercetareistorică şi filologică, în care sunt puternic implicaţişi studenţii albaiulieni, masteranzii şi doctoranziialbaiulieni.

Nu poate fi altfel, de vreme ce, zi de zi, în dru-mul lor spre Alma Mater, studenţii albaiulieni trec

Responsabilităţile mediului universitar albaiulian în edificarea conştiinţeinaţionale a tinerei generaţii.premise, realizări, perspective*Daniel Breaz**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)** Prof. univ. dr., rectorul Universităţii „1 Decembrie 1918“, Alba Iulia

55

prin faţa Sălii Unirii, de pe frontispiciul căreia răz-beşte, cu aceeaşi prospeţime, mesajul de mare forţăal celor ce au înfăptuit Marea Unire: „În anul Dom-nului 1918, 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamatpentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votulsolemn şi unanim al poporului, unirea Transilvanieicu întreaga Daco-Romania. Eternă fie aducereaaminte a acestui act măreţ”.

Pe de altă parte, universitatea albaiuliană are,ea însăşi, adânc imprimat în fiinţa ei, filonul tra-diţiei învăţământului academic în spaţiul transil-vănean. Nu mă refer doar la vecinătatea marilorşcoli ale Blajului, ci la faptul că Alba Iulia este unspaţiu multicultural străvechi, încărcat de simbo-luri spirituale şi politice, care a găzduit, stimulatşi susţinut funcţionarea unei şcoli de rang acade-mic, pentru elita ardelenească, încă din secolul alXVII-lea.

Fiecare putere politică din Transilvania a susţi-nut fondarea şi consolidarea unor instituţii educaţio-nale de rang universitar la Alba Iulia.

În prima jumătate a veacului al XVII-lea, un rolşi un profil bine definite în viaţa culturală a oraşuluiAlba Iulia l-a avut şcoala superioară a principeluiGabriel Bethlen, înfiinţată în anul 1622 ca o şcoalăde tip umanist, comparabilă cu Academia lui VasileLupu, cea întemeiată la Iaşi, şi cu Academia „Sf.Sava” de la Bucureşti. La Alba Iulia, în anul 1629,Collegium Academicum Bethlenianum a fost ridicatla rangul de şcoală academică (Academicum Colle-gium seu Gymnasium illustre), având trei facultăţi:teologică, filologică şi filosofică. Deloc întâmplător,aici s-au predat limbile clasice, filosofie, teologie,elemente de poetică şi oratorie, artele frumoase,noţiuni de retorică, după programele şcolilor apusene,căci principele Bethlen voia să transforme Alba Iulia– aşa cum atestă documentele istorice – într-un Hei-delberg de Est. Aceasta a fost cea de-a doua şcoalăde rang universitar din Transilvania medievală, pre-cedată doar de cea a iezuiţilor din Cluj, de la sfârşi-tul secolului al XVI-lea.

Cu o atare tradiţie remarcabilă, Alba Iulia aveanevoie de continuitate şi de dezvoltarea unei institu-ţii de învăţământ superior, Universitatea „1 Decem-brie 1918” din Alba Iulia, înfiinţată în 1991, purtândnu doar numele unui moment crucial din istoriaromânilor, ci încercând să păstreze şi să promoveze,prin vocaţia dascălilor şi a ucenicilor, întreaga seriede valori ale românismului celui mai autentic.

Universitatea „1 Decembrie 1918” îşi defineştemisiunea şi întreaga activitate prin raportare la sem-nificaţia naţională a capitalei istorice a românilor,fiind considerată „Universitatea din inima Româ-niei”. Idealul nostru educaţional se sprijină pe tra-diţiile valoroase ale şcolii superioare româneşti şiurmăreşte să contribuie, prin modalităţile specificeale educaţiei, cercetării şi creaţiei de valori, dar şiprin formarea conştiinţei naţionale autentice, lapăstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, la unita-tea în diversitate a culturii române şi la integrareaactivă a acesteia în circuitul european şi universalde valori.

Dincolo de misiunea nobilă de formare a viitori-lor profesionişti în cele mai variate domenii econo-mice şi socio-culturale, ne asumăm, la Alba Iulia, şiresponsabilităţi de ordin moral, care ţin de conduitanoastră de români autentici. Către Alba Iulia studen-ţii din ţară şi din colţuri dintre cele mai îndepărtateale lumii sunt atraşi, indubitabil, şi de importanţa şide semnificaţiile istorice şi culturale ale oraşului.Suntem, prin excelenţă, parte a unei culturi bimile-nare şi ducem adânc aşezate în destinul nostru naţio-nal valori identitare construite de-a lungul unei is -torii zbuciumate, care ne-a învăţat să stăm întot-deauna unii lângă alţii şi să construim împreună fie-care palier al societăţii româneşti.

În mod firesc, fiecare generaţie trebuie să îşiasume noi responsabilităţi privind protejarea, pro-movarea şi îmbogăţirea patrimoniului naţional, iaracest lucru nu se poate face decât printr-o educaţiecorectă şi de calitate. Este motivul pentru carederulăm ample acţiuni de promovare a capitaleiistorice a României în mediul academic naţional şiinternaţional, studenţii noştri devenind ambasa-dori ai românităţii pretutindeni în lume. Manifes-tăm un interes crescut pentru promovarea patrimo-niului istoric şi cultural, prin implicarea cadreloruniversitare şi a studenţilor în ample proiecte decercetare menite să protejeze şi să potenţeze valo-rile locului.

Mai presus de orice, însă, considerăm că esteimportantă conştientizarea studenţilor şi, în general,a tinerilor, asupra principalelor principii ale dezvol-tării corecte a societăţii româneşti: respectul şi dia-logul, promovarea autenticităţii şi evitarea surogate-lor, redefinirea mândriei de a fi român într-o lumeplurinaţională, unitară, totuşi, în diversitatea ei.

56

Absolvent al Facultății de Filosofie și Litere dincadrul universităților din Budapesta și Viena, gândi-tor polivalent, cărturar poliglot, cunoscător al istorieiși filosofiei universale, al marilor curente de gândiredin cultură și științele fundamentale, Vasile Goldiș aavut contribuții originale în diferite domenii alecunoașterii și reformării instituțiilor din perioadainterbelică, inclusiv în domeniul învățământului.

În calitate de profesor la Preparandia din Ca -ransebeș (începând cu anul 1886) și la LiceulOrtodox din Brașov (începând cu anul 1889), Goldișa îmbrățișat cu toată responsabilitatea și dăruirea su -fletească o carieră de dascăl, în cadrul căreia s-a pre-ocupat de rezultatele evoluției științelor pedago gice,pentru a obține performanțe superioare la catedră. Înaceastă calitate, a publicat manuale școlare de istorie,constituție, limba latină, geografie pentru în vă -țământul desfășurat în limba română. Ca secretar alSocietății pentru Crearea unui Fond de TeatruRomân, cu sediul la Brașov, apoi ca deputat în parla-mentul de la Budapesta și, peste câteva decenii, în celde la București, ca director al ziarului „Românul”, capre ședinte al Astrei și ca ministru, Vasile Goldiș adesfășurat o activitate de culturalizare a neamuluisău, de educație civică, de formator de conștiințănațională a ro mânilor, de reformator al în -vățământului din Transilvania, în contextul integrăriiacesteia în structurile statului național unitar român.

Gânditor cu viziune europeană, profesor, ministrual Culturii, Instrucțiunii Publice şi Cultelor, formatorde opinie prin intermediul numeroaselor ziare șireviste la care a colaborat, pedagog social și pe da gogal națiunii, Vasile Goldiș a elaborat o perspec tivă ge -nerală cu privire la esența și rolul educației în socie -tate, la direcțiile de perfecționare a acesteia, la eva -luarea rezultatelor acțiunii factorilor educaționali înstrânse conexiuni cu rolul Bisericii și al diferitelorinstituții de culturalizare, civilizatoare pentru dife ri -tele categorii sociale și popor, în ansamblu.

În concordanță cu concepția sa generală despresocietate, om și valori, cu filosofia sa privind istoria

și cultura umanității, Goldiș a conceput educația, îngeneral, ca un proces de formare conștientă –corespunzătoare unui crez și unui ideal – a omului,începând din leagăn până la mormânt. Educația esteun proces continuu, pe toată durata vieții omului saupe parcursul întregii istorii a unui popor. „Nu numaicopiii, tinerii, diferitele grupuri sociale, nu numaipopoarele și națiunile, ci orice organism social arenevoie de desăvârșire pe scara civilizației, deîndrumare, adică de educație”, spunea Goldiș. Lanivel microsocial, educația este făcută de mamă,familie, învățător, preot. În acest context, Goldișconcepe educația ca „pregătire a individului pentruserviciul comunității”. La nivel macrosocial, edu -cația este realizată de personalități istorice, deadevărații „apostoli ai neamului”, de mari dascăli,de formatori ai sufletului național, așa cum au fost,servind ca adevărate modele, Gheorghe Șincai, Mi -hail Kogălniceanu, Octavian Goga, Andrei Bâr -seanu, Vasile Lucaciu, Spiru Haret, Ion Maio rescu,Mihai Eminescu, George Coșbuc, I.L. Caragiale,Aurel Vlaicu, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Lazăr,Avram Iancu, Visarion Roman, Gheorghe Barițiu șimulți alții.

Prin eforturile lor, factorii de cultură și educațiereușesc să unifice energiile indivizilor și grupurilorizolate, să formeze comunități umane solidare și cucredință în idealurile proprii, să înalțe popoarele pescara glorioasă a desăvârșirii, să dezvolte capa ci -tatea și voința popoarelor de a depăși obstacolele, dea-și pune viața în armonie cu valorile universale.Educația la scară socială duce la închegarea orga-nismelor sociale, la creșterea treptată a solidaritățiioamenilor în raport cu idealurile asumate, la progre-sul civilizației spre tot mai multă dreptate, li bertateși iubire de oameni. Prin aceste idei, Goldiș demon -strează că este un luminat pedagog, atât ca prac -tician, cât și ca teoretician.

Goldiș a insistat, cu argumente concludente, perespectarea unor principii în procesul de reorganizarea școlii, a sistemului național de învățământ din

Contribuția lui Vasile goldiș la dezvoltarea învățământului românesc*Aurel Ardelean**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918“ (28 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)** Prof. univ. dr., preşedintele Universităţii de Vest „Vasile Goldiş“, Arad

57

România întregită după Primul Război Mondial și deedificare a unui sistem național de învățământ și cul-tură în perioada interbelică: accesul egal al tuturorcopiilor în școli; gratuitatea în vă țământului de stat;generalizarea învăţământului elementar; democra -tizarea învă ță mân tului; respectarea drepturilor omu-lui; principiul nondiscriminării în funcție de națio -nalitate, sex, rasă, religie etc.; prioritatea în sistemulde învățământ o are formarea de educatori (învăță -tori, profesori, educatoare); principiul libertății șiautonomiei instituțiilor de învățământ și cultură etc.

Ca promotor al învățământului activ și participa-tiv, Vasile Goldiș dezvoltă ideea potrivit căreia în -vățământul trebuie să fie strâns legat de practică, denecesitățile poporului.

Personalitatea complexă a lui Vasile Goldiș deprofesor, autor de manuale școlare, jurnalist, ompolitic, strălucit orator îi pune în valoare calitățile decorifeu al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iarmesajul său de unitate se adresează, peste timp,generațiilor de astăzi și a celor viitoare. Trăindintens toate evenimentele legate de realizarea Unirii,imediat după constituirea statului român unitar,Vasile Goldiș va contribui la reconstrucția șireorganizarea țării în domeniul cel mai drag lui, edi-ficarea sis temului național de învățământ. În cali tatede responsabil al resortului respectiv, din ConsiliulDi rigent, a inițiat principalele măsuri organizatoricepentru învățământul din Transilvania, în condițiileintegrării sale în sistemul național de in struire șieducare din România. Problemele școlare îl vorpreocupa pe Vasile Goldiș și în continuare; va fi dedouă ori ministru în noul stat, iar mai apoi deputat înParlamentul României.

Contribuția lui Vasile Goldiș la dezvoltareaînvățământului superior românesc este edificatoare,în special prin inițierea și promovarea hotărâtă, înParlamentul maghiar, a înființării unei universitățiromânești în Transilvania. Problema dezvoltării în -vățământului superior românesc în limba română vafi o constantă a activității parlamentare a lui VasileGoldiș, asupra ei revenind în ședința din 27 mai1907, pe aceleași coordonate.

După anul 1911, odată cu apariția ziarului „Ro -mâ nul”, Goldiș reia problema învățământului și ceredrepturile românilor din imperiu. În numărul 122 alziarului „Românul” din 1912, redacția ziarului con-dus de Goldiș publică un articol în care cere în -ființarea unei universități pentru românii din impe-riu. În articol se arată că universitatea este cea maiimportantă instituție culturală pentru un popor șipoate fi un „focar de știință, un centru de gravitație

culturală și chiar politică”. Se arată că în imperiu„toate popoarele care au o conștiință națională binedezvoltată... luptă, în timpul din urmă pentru dobân-direa celor mai înalte drepturi la care poate aspiraun popor, dobândirea de universități naționale”.

În articol se arată că, deși românii au adusimportante contribuții imperiului, atât prin sânge câtși bani, „fiind cei dintâi la împlinirea datoriei și ceide pe urmă la pretenții”, nu au școli superioare, pen-tru că nu au știut să le ceară, după cum se men -ționează în volumul Prin noi înșine. Redacția ziaru-lui „Românul” recomandă episcopilor români orto -docși și greco-catolici să ceară parlamentuluimaghiar înființarea unei universități pentru româniidin Transilvania, care era considerată cea „mai înaltăexpresie a aspirațiilor noastre culturale”, iar epis-copii, prin „datoria lor diplomatică”, pot cereînființarea unei universități. Se mai arată că guver-nul a găsit un sprijin în episcopii români, dar aceștiaau o mare datorie față de popor să ceară guvernuluiîn ființarea unei universități în Transilvania, ca răs-plată a jerfei aduse de poporul român. Se face apelși la deputații români care trebuie să discute maimult această problemă, în timp ce tinerii sunt pre -gătiți a se sacrifica pentru acest scop nobil.

În perioada de după înfăptuirea Marii Uniri de la1 Decembrie 1918, Goldiș și-a dezvoltat opera teo -retică și practică pe un alt plan, având ca strategieconsolidarea statului național unitar român, așezareape baze noi a economiei, relațiilor sociale, a în -vățământului și culturii. În acest scop, în 18 aprilie1920, Goldiș declara că trebuie continuată activita-tea de modelare sufletească a românilor până ce seva consolida unirea nu numai în plan instituțional, ciși sufletesc, iar Partidul Național Român, al căruilider a fost, trebuie să-și intensifice activitatea pânăla completa unificare sufletească a poporului românși a formării unei mentalități omogene, ca temeipentru prevenirea sciziunilor politice, a derapajelorde la programul Unirii, a trădărilor și manifestăriloranarhice. Ca ministru, lider de partid, pre șe dinte al„Astrei”, militant cultural și scriitor, Vasile Goldișși-a continuat activitatea de pedagog național, de„părinte al patriei”, așa cum îl definea OctavianGoga, în noul context socio-politic, instituțional șiinternațional pentru a diminua discordia, anarhia șipentru a promova solidaritatea, unitatea pe planafectiv, spiritual, cultural, economic și politic aletuturor românilor.

În perioada după 1918, Goldiș a contribuit lareorganizarea învățământului românesc. În con di -țiile precare ale sfârșitului Primului Război Mon -

58

dial, Goldiș gândea – alături de ceilalți membri aiConsiliului Dirigent – la schimbarea stării de infe-rioritate a românilor, care au avut atât de mult timpde suferit, prin limitarea accesului la cultură. Unuldintre cei dintâi colaboratori ai lui Vasile Goldiș,membru al Consiliului Dirigent, a fost Aurel Vlad,responsabil cu resortul finanțelor. El a ajutat, nudoar prin acțiunile sale politice, ci și prin sprijinfinanciar, cauza românilor; astfel, a pus drept ga -ranție întreaga sa avere în acest scop. Nu trebuieuitat, de asemenea, că în decembrie 1918, acelașiAurel Vlad a făcut parte, alături de Vasile Goldiș,din d elegația care a dus tratative pentru re cu -noașterea Unirii și organizarea, integrarea Transil-vaniei în spațiul României întregite.

În 1919, Goldiș, membru al Consiliului Dirigentși ministru, a contribuit direct la înființarea a nume-roase licee în Transilvania și a Universității româ -nești de la Cluj. În ședința din 7 iunie 1919, Goldișa fost ales membru de onoare al Academiei Ro mâne,iar în discursul rostit de Nicolae Iorga se propunea„...să-l alegem ca membru de onoare, avem învedere însă și pe cel dintâi român care s-a în -credințat a fi conducător al școlii și culturii înArdealul dezrobit, căruia şi pe această cale putemsă-i dăruim un semn de frățească prietenie”.

În scrisoarea de mulțumire trimisă de Goldiș luiIoan Alexandru Brătescu-Voinești, vicepreședinte alAcademiei, îi mulțumește pentru distincția acordatăși arată că „voi pune și de acum înainte toate puterilemele sufletești în serviciul culturii și măririi neamu-lui nostru românesc”.

Vasile Goldiș a susținut necesitatea înființării denoi universități și edificii culturale în părțile Tran -silvaniei și în anii următori. Ca urmare, în 1927, sevorbea în presa vremii de intenția guvernului de a„înființa în Ardeal o nouă universitate pe lângă cea dela Cluj”. În aceste condiții, intelectualii arădeni cer cauniversitatea să se înființeze la Arad, pentru că Aradul„a dat semne de emancipare morală și inte lectuală“ șia fost orașul unde s-a pregătit Marea Unire.

Apreciind activitatea politică și opera lui VasileGoldiș, ca om al școlii, istoricul Ioan Lupaș spunea:„Cei ce au avut fericirea să-i asculte, ca elevi,lecțiile de istorie și de literatură latină ori să-icitească frumoasele manuale de istorie universală,vor crede că profesorul Goldiș a dat întreagă mă -sura puterii lui de muncă în domeniul școalei și aleducației naționale”. Astăzi, opera academicianuluiVasile Goldiș are un binemeritat loc de păstrare încadrul inestimabilului fond de carte al BiblioteciiAcademiei Române. Printre acestea, regăsim opt

volume din istoria universală, elemente dinConstituția patriei, istoria patriei, un volum de sin -taxa limbii latine, lucrări de geografie, cartea Despreproblema naționalităților (1912), Discursul de la 1Decembrie 1918 și numeroase lucrări, monografiiconsacrate personalității sale, apărute postum.

Goldiș, luând în considerare nivelul de dezvol -tare a învățământului și educației din vremea sa, afost interesat de viitorul acestora. Viziunea sa esteoptimist pedagogică, întemeindu-se pe constatareacă omul, deși este o ființă limitată, aspiră spre per-fectabilitate și are dorința firească spre desăvârșire.

Viziunea europeană asupra educației a lui VasileGoldiș a orientat nu numai conduita sa de profesor,de autor de manuale, ci și pe cea de om politic, deministru sau de militant pe plan cultural și socialpentru desăvârșirea unității conștiinței naționale.Prin opera sa privind educația, instruirea, culturali-zarea maselor, Goldiș aduce o contribuție substan -țială la dezvoltarea pedagogiei și la reformarea in -stituțiilor de învățământ. Toate acestea confirmăapre cierea eminentului său elev, care a fost OctavianGoga, ce avea să scrie, în anul 1905, un articol inti-tulat Cântarea pătimirii noastre, în care afirma me -sianic: „Sus inimile, români! S-a născut poetulredeșteptării, drept vestitor apostol al unei vremi ceva să vie”.

Referințe bibliografice1. V. Goldiș, Țară și popor, în Vasile Goldiș, Scrieri social-

politice și literare, ediție îngrijită de Mircea Popa și GheorgheȘora, Ed. Facla, Timișoara, 1976, p. 223.

2. V. Goldiș, Statul universal, în „Observatorul politic șisocial”, nr. 9, anul I, 1930, p. 4.

3. V. Goldiș, Școala confesională, în „Gazeta învă țătorilor”, nr.14, 25 decembrie 1929, p. 3.

4. V. Goldiș, Școala cea bună, în „Anuarul Liceului OrtodoxRomân Andrei Șaguna” din Brașov, anul jubiliar 1924–1925,Brașov, 1925, p. 3.

5. V. Goldiș, Sufletul școlii primare, în „Gazeta învățătorilor”,nr. 11–12, anul II, 1931, p. 7.

6. V. Goldiș, State naționale”, în „Românul”, II, nr. 231, 1912,p. 1.

7. V. Goldiș, Gheorghe Lazăr, în Vasile Goldiș, Scrieri social-politice și literare, ediție îngrijită de Mircea Popa și Gheorghe Șora.Ed. Facla, Timișoara, 1976, p. 261.

8. V. Goldiș, Despre problema naționalităților, în VasileGoldiș, Scrieri social-politice și literare, ediție îngrijită de MirceaPopa și Gheorghe Șora, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 156.

9. V. Goldiș, Disciplina și solidaritatea partidului în VasileGoldiș. Politică și cultură (1919–1934), ediție îngrijită de VasilePopeangă, Ed. Mirton, Timișoara, 1993, p. 43.

10. V. Goldiș, Interviu acordat ziarului Izbânda în „Românul”,nr. 134, anul IX, 26 iunie 1920, p. 2.

11. V. Goldiș, Cuvânt rostit la constituirea Asociației arădenepentru cultura poporului român, în „Românul”, nr. 242, anul IX,1920, p. 2.

59

În perspectiva apropierii Centenarului înfăptui-rii României întregite (2018) şi în cadrul unor dez-bateri necesarmente profesioniste – inclusiv criticesau chiar controversate –, încercăm să desprindemşi să subliniem câteva aspecte caracteristicefundamen tale şi nuanţări cu privire la semnificaţiileistorice ale Marii Uniri.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1Decembrie 1918, formată din cei 1228 de deputaţi –dintre care 600 erau aleşi pe baza votului universalpentru prima oară în istoria de până atunci – eraorganul reprezentativ, legitim constituit, al majorită-ţii locuitorilor Transilvaniei. Importanţa ei istoricăesenţială consta în adoptarea Hotărârii Unirii Tran-silvaniei cu România, pe care apoi Adunarea popu-lară a celor 100 000 de români veniţi din toate zo -nele, a aclamat-o cu mare însufleţire.

Hotărârea istorică a Unirii aparţine, aşadar, Adu-nării Naţionale reprezentative a tuturor românilordin Transilvania. Rolul esenţial al impozantei Adu-nări spontane a celor 100 000 de români a fost acelade a întări exprimarea elocventă a adeziunii una -nime a românilor la istoricul act al Unirii, decretatde organul reprezentativ al tuturor românilor. Proce-durile organizatorice, juridice, politice, programa -tice, de conducere, de desfăşurare corespunzătoare asolemnităţii istorice a actului (elaborarea Rezolu-ţiei, organul de conducere, constituirea Adunării,prezentarea Hotărârii, discursurile, exprimareavotului, activitatea Secretariatului Adunării) nuputeau fi îndeplinite decât de Adunarea Naţională.Nu poate fi confundată semnificaţia fundamentală aactelor, mandatelor, discursurilor şi rolului persona-lităţilor Adunării Naţionale cu aceea a exprimărilorînsufleţite ale unor participanţi de frunte, care au

adus la cunoştinţă poporului Hotărârea Adunării Na -ţionale. Propaganda ideologică a regimului co mu -nist a încercat să manipuleze aceste date, în sensulabsolutizării, „rolului decisiv al maselor populare” şiîn acela al minimalizării rolului marilor personali-tăţi „burgheze”, precum şi prin sugerarea unoractualizări forţate în terminologie, cum ar fi atribui-rea incorectă a denumirii de „Marea Adunare Naţio -nală”, inclusiv Adunării populare.

Sediul materiei, locul în spaţiu şi timp al înfăp-tuirii istoricului act politic al Unirii a rămas defini-tiv înscris acela al instituţiei Adunării Naţionale dela Alba Iulia.

Redactarea Rezoluţiei Adunării Naţionale afost încheiată în noaptea de 30 noiembrie–1 De -cem brie 1918, în şedinţa finală de la Alba Iulia aConsiliului Naţional Român Central, organul politicconducător al românilor din Transilvania. Rezoluţiacuprindea nouă puncte, dintre care primele trei eraucele esenţiale. Primul punct exprima decizia (decre-tarea) înfăptuirii Unirii. Dezbaterea finală a fostamplă, vizând unele formulări, puncte sau detalii,fiind ba zată pe o concepţie politică largă, democra-tică. În acea dezbatere a fost exprimată şi opinia derestrângere a Rezoluţiei doar la primul punct, celdecisiv, al decretării Unirii. Forma oficială cunos -cută, inte grală, a Rezoluţiei a fost votată în final princuprinderea tuturor celor nouă puncte.

Desfăşurarea lucrărilor Adunării Naţionale pebaza textului integral al Rezoluţiei, importantelecuvântări rostite atunci de principalii lideri politici, caşi impunătoarea manifestare a Adunării populare acelor circa 100 000 de români, rămân imprimateadânc în memoria şi în conştiinţa contemporanilor, înacelea ale posterităţii, pe termen istoric permanent.

Izvor de înțeleaptă îndrumare.Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia,chestiunea minorităților șiunele precizări necesareAlexandru Porțeanu*

*Cercetător științific, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“

60

Însemnătatea istorică fundamentală a RezoluţieiAdunării Naţionale de la Alba Iulia constă în faptulcă a fost şi a rămas actul politic final, constitutiv alStatului Român întregit. Principala hotărâre înscrisăîn primul punct al Rezoluţiei era aceea a UniriiTransilvaniei cu România. Chestiunea minorităţilornaţionale îşi avea locul în subpunctele punctului IIIal Rezoluţiei, a căror importanţă nu poate fi defor-mată printr-o amplificare artificială. Rezoluţia isto-rică de la Alba Iulia nu este o simplă „Declaraţie” aunor doleanţe parţiale, locale, nu este nici o simplă„Proclamaţie” care ar fi „promis” unei minorităţinaţionale mai mult decât era posibil. Rezoluţia era,în primul rând, actul care înfăptuia Marea Unire.

În aprecierile istorice şi politologice de dupăUnire până astăzi, au apărut puncte de vedere dife-rite cu privire la interpretarea Rezoluţiei de la AlbaIulia, în sensul restrictiv (limitat la punctul I) sau însensul integral al textului ei. Asemenea controverseexprimă de fapt anumite optici, opţiuni sau chiarinterese politice ori politicianiste, evident parţiale,părtinitoare, subiective. Falsele dileme de acest felau existat şi există atât între unii comentatori sauautori români, cât şi între autori sau factori politiciromâni şi cei străini. Discuţiile sterile din aceastăultimă categorie vizează, îndeosebi, divergenţe petema privind minorităţile naţionale, care sunt gene-rate prin denaturarea sau chiar falsificarea docu-mentelor istorice incontestabile. Fapt este că Rezo-luţia de la Alba Iulia constituie un document istoricfundamental, care trebuie explicat şi înţeles în inte-gralitatea sa. Răspunsul ştiinţific exact şi complet laasemenea manipulări dăunătoare îl dă însăşi obliga-ţia elementară a respectării adevărului istoric, stabi-lit cu deplină probitate ştiinţifică de către profesio-niştii consacraţi ai istoriei, care îndeplinesc responsa-bilitatea de veritabili magistraţi ai judecării fapteloristorice. Cuvântul autorizat al istoriei şi al compe-tenţei istorice trebuie respectat.

Enunţul exact din punctul II al Rezoluţiei de laAlba Iulia era acela că „Adunarea Naţională re zervăteritoriilor sus-indicate autonomie provizorie pânăla întrunirea Constituantei aleasă pe baza votuluiuniversal”. Era vorba, evident, de o autonomie ad -ministrativă, provizorie, ca o perioadă de tranziţie învederea integrării organice în structura Românieiîntregite, aşa cum a explicat-o aplicat şi aprofundatînsuşi Iuliu Maniu, atât în discursul de la Alba-Iulia,cât şi în activitatea organului specific pe care l-acondus, Consiliul Dirigent. Punctul II al Rezoluţieide la Alba-Iulia nu poate fi nicidecum răstălmăcit ca

instituind o autonomie generală şi totală, politică, aTransilvaniei sau a unor zone ale acesteia, cu atâtmai puţin pretinzând că ea ar avea un caracter etnic.O falsificare grosolană de asemenea proporţii esteinadmisibilă.

Punctul III al Rezoluţiei Adunării Naţionale dela Alba Iulia preconizează ca „principii fundamen-tale la alcătuirea noului stat român… următoarele:

1.Deplină libertate naţională pentru toatepopoarele conlocuitoare. Fiecare popor se vainstrui, administra şi judeca în limba sa proprieprin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primidrept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi laguvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilorce îl alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confe-sională pentru toate confesiunile din ţară.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curatdemocratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votulobştesc…

4. Deplină libertate de presă, asociere şi întru-nire, liberă propagandă a tuturor gândurilor ome-neşti”.

Următoarele puncte ale Rezoluţiei de la AlbaIulia se refereau la înfăptuirea unei reforme agrareradicale, la drepturile muncitorimii industriale, laapropiata Conferinţă de Pace, la saluturile adresateUnirii Bucovinei cu România, celorlalte popoareeliberate din fosta monarhie austro-ungară, la cinsti-rea memoriei eroilor români care s-au jertfit în răz-boi, la mulţumirile adresate Puterilor Aliate.

Punctul III al Rezoluţiei de la Alba Iulia, cu celepatru subpuncte sus-menţionate ale sale, a focalizat şicontinuă să focalizeze controversele cele mai di feriteşi revendicările cele mai îndepărtate de realitatea tex-tului, având în centrul lor chestiunile referitoare lami norităţile naţionale. Absolut toţi preopinenţii înmaterie, indiferent de naţionalitate, de interesele păr - tinitoare pe care le reprezintă şi pe deasupra contra-dicţiilor – unele chiar acute – între ele, fac ab stracţietotală de precizarea introductivă a punctu lui III, careîi defineşte conţinutul ca strict limitat la enunţarearespectivelor principii fundamentale pentru alcătui-rea noului stat român. Este absolut evident că auto-rii care au redactat acest punct III al Rezoluţiei de laAlba Iulia au fost deplin calificaţi, competenţi, per-fect conştienţi de întinderea prerogativelor politico-juridice ale elaborării textului, care nu permiteau şinu dispuneau de capacitatea de a decreta acel punctca hotărâri cu caracter executoriu, inclusiv sub sanc -ţiunile legale corespunzătoare. Transpunerea în plan

61

legislativ şi punerea în apli care a acestor principiifundamentale la nivelul întregului teritoriu al nouluistat român nu putea reveni decât Puterii Legislativea întregii ţări, care urma să fie consacrată de cătreAdunarea Constituantă. La rândul ei, o asemenealegiferare era obligată ipso facto să procedeze lacorelarea legislaţiei Vechiului Regat cu toate celetrei Acte Constitutive reprezentate de Hotărârile deUnire pronunţate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.

Pentru hipercriticii români ai punctului III dinRezoluţia de la Alba Iulia reamintim precizarea călegitimitatea acestui punct este incontestabilă, deoa-rece el enunţa principii fundamentale valabile, ofe-rite viitoarei construcţii statale. Hipercriticilorromâni de la extrema opusă, care afirmă – conso-nant cu cei străini, de vădită rea credinţă – că StatulRomân nu a recunoscut, nu a preluat sau codificatprincipiile fundamentale enunţate la Alba Iulia, lerăspundem prin respingerea acestor aserţiuni, deoa-rece atât principiile fundamentale, cât, mai ales, le -gile, trebuiesc înţelese în sensul lor complet, adicăatât în litera lor, cât mai ales în spiritul lor.

Spiritul de la Alba Iulia a rămas o prezentă con-stantă în conştiinţa publică românească în întreagaperioadă ce a urmat Marii Uniri.

Subliniem faptul că în toamna anului 1918 şi înperioada imediat următoare, nicăieri în Europa, nicichiar în lucrările Conferinţei de Pace nu au fostenunţate principii atât de avansate, de democratice,referitoare la minorităţile naţionale, cum erau celeelaborate în Rezoluţia Adunării Naţionale de laAlba Iulia. În plus, relaţiile româno-ungare şi celeromâno-maghiare din toamna anului 1918 până laîncheierea păcii, treceau prin faza cea mai acută aconflictului statal şi naţional, militar şi civil. Esteelocvent faptul că nici reglementările stabilite deConferinţa de Pace prin Tratatul minorităţilor nu seridicau la nivelul conceptual, doctrinar, inclusiv dedrept internaţional şi de relaţii internaţionale, pecare îl reprezenta esenţa principială a Rezoluţiei dela Alba Iulia.

Situaţia şi drepturile minorităţilor naţionale înRomânia au fost reglementate cuprinzător prin Tra-tatul minorităţilor semnat de România la 10 de -cembrie 1919. Prin acest Tratat, România se obligaca articolele 2–8 din capitolul I să fie recunoscute calegi fundamentale, ca nicio lege să nu se afle în con-trazicere sau opoziţie cu acele articole, să nu aibăprecădere faţă de ele, începând cu cele privitoare lareglementarea indigenatului şi a cetăţeniei. Artico -lele în cauză defineau principalele garanţii privind

drepturile minorităţilor naţionale (deplina lor egali-tate, clauze speciale privind drepturile în domeniulşcolar, religios, cultural) ca obligaţiuni de interesinternaţional, sub garanţia Societăţii Naţiunilor. Deinteres specific, concret era articolul 11, prin careRomânia acorda, sub controlul Statului Român,comunităţilor secuilor şi saşilor în Transilvania, auto-nomia locală în ceea ce priveşte chestiunile religi oaseşi şcolare. Acest Tratat a devenit lege fundamentală(organică) a Statului Român, cu aplicabilitate priori-tară faţă de oricare alte legi neconcordante. În plus,garanţia Societăţii Naţiunilor îi conferea un temei cuatât mai solid. Aceste trăsături ale unei legislaţii in -terne anticipau, avant la lettre, epoca actuală a inte-grării europene, în care Convenţia Europeană aDrepturilor Omului este prioritară în materie faţă delegis laţiile interne neconforme, aplicarea ei fiindpusă sub jurisdicţia Curţii Europene a DrepturilorOmului.

Este însă adevărat că, sub acest aspect, istorio-grafia română nu a valorificat încă în măsură sufi-cientă potenţialul remarcabil al Tratatului minorită-ţilor, fiind încă marcată de complexitatea desfăşură-rii elaborării, negocierii, semnării şi ratificării lui decătre România, asupra cărora nu putem stărui aici.

Cea mai mare parte a principiilor fundamentaleale Statului Român, enunţate în 1918, a reglementă-rilor fundamentale stabilite prin Tratatul minorităţi-lor din 1919, a celorlalte acte normative cu caracterjuridic sau administrativ referitoare la chestiuneaminorităţilor naţionale, se regăsesc în situaţia con-cretă a relaţiilor interetnice din perioada interbelică.Aceste teme au constituit obiectul unor dezbateripolitice relevante la nivelurile politice superioare şiîn viaţa publică a societăţii româneşti.

În importantul discurs asupra chestiunii minori-tăţilor, rostit în 1926 în Parlamentul României, IuliuManiu sublinia importanţa Tratatului minorităţilordin 1919, precizând faptul că articolul 11 din acelTratat „nu asigura cu nimic o autonomie naţionalăpentru minorităţi, stipulând numai o autonomielocală sub controlul Statului şi numai în chestiuniculturale şi religioase şi numai pentru secuii şi saşiidin Ardeal”.

Nici Rezoluţia Adunării Naţionale de la AlbaIulia, nici Tratatul minorităţilor, nici Tratatul dePace dintre Puterile Aliate şi Ungaria (Trianon, 4iunie 1920), nici Tratatul de Pace dintre PuterileAliate şi România (Paris, 10 februarie 1947) nu au„promis” autonomia maghiarilor şi a saşilor dinTransilvania. Niciun act juridico-politic intern, ex -

62

tern sau internaţional nu a „promis” niciodată auto-nomia Transilvaniei.

În lumina acestor adevăruri incontestabile, fun-damentale, de drept şi relaţii internaţionale, apare cuatât mai regretabilă aserţiunea unui publicist, apă -rută în martie 2013 în cotidianul „Der Spiegel“, po -trivit căreia „Prin Tratatul de la Trianon a fost pro-misă autonomia minorităţii maghiare şi a saşilordin Transilvania, însă această promisiune nu a fostniciodată respectată” (sic).

Unele exprimări extremiste încearcă să promo-veze între conaţionali absurditatea „doliului” ma -ghiar al zilei de 1 Decembrie, care exprimă stupidi-tatea unui provincialism îngust, obtuz. Escaladareapretenţiilor până la cerinţa includerii „Declaraţiei”de la Alba Iulia în Constituţia României, sub spec-trul nesupunerii civice şi al agitării internaţionale –sunt absolut inacceptabile civilizaţiei contemporaneşi realităţilor Europei Unite. România şi Ungaria, camembre ale Uniunii Europene, dezvoltă relaţii reci-proce de bună vecinătate, de creştere a colaborăriilor economice, a celei în planul cultural şi socialgeneral. În acest cadru, se dezvoltă şi colaborarearodnică din domeniile ştiinţei şi tehnicii, ale cerce-tărilor academice, fundamentale şi aplicate.

Rezoluţia istorică a Adunării Naţionale de laAlba Iulia, incluzând principiile fundamentale laalcătuirea noului stat român care cuprindeau şi pecele referitoare la minorităţile naţionale, precum şiHotărârile istorice de Unire pronunţate la Chişinăuşi Cernăuţi, asimilate şi integrate în ansamblul ope-rei de unificare legislativă şi instituţională a nouluiStat Român, în opera Adunării Constituante, în mă -surile normative interne adoptate pe parcurs şi cul-minând cu semnarea de către România a Tratatuluiminorităţilor pus sub garanţia Societăţii Naţiunilor,dovedesc pe deplin faptul că situaţia şi drepturileminorităţilor naţionale din România au beneficiat deun sistem coerent de reglementări în materie, situatla nivelul exigenţelor şi standardelor europene şiinternaţionale ale epocii.

Majoritatea problemelor concrete generate înpractica relaţiilor curente ale domeniului au pututfi soluţionate la un nivel, cel puţin satisfăcător,sau chiar mai mult decât atât. Totodată, realitateaisto rică ne arată că şi în cazul României au persis-tat probleme sau chiar asperităţi generate, îndeo-sebi, de unele minorităţi mai numeroase. Cele maimulte dintre acestea s-au produs prin politizareasau disputarea politicianistă a relaţiilor şi realităţi-lor etnice.

Abolirea regimurilor dictatoriale şi integrareaeuropeană au deschis orizonturi noi inclusiv dezvol-tării constructive a relaţiilor privind minorităţileetnice. Destinul istoric al românilor şi maghiarilor îiobligă, deopotrivă, să valorifice învăţămintele pro-funde ale propriei lor istorii atât de complexe şi con-tradictorii, inclusiv ale relaţiilor reciproce sub toateformele manifestării lor.

Ziua istorică de 1 Decembrie poate deveni şirămâne un astfel de reper pentru noi toţi.

Alba Iulia reprezintă un adevărat Altar Sacru altuturor românilor. În ale sale Adnotaţiuni asupramarelui eveniment, principalul orator care a prezen-tat Adunării Naţionale textul Rezoluţiei Unirii, VasileGoldiş, desluşea – după un deceniu – generaţiilorcontemporane şi celor viitoare, semnificaţia şiviziunea de largă perspectivă a marii împlinirisăvârşite atunci.

„Cu cât se vor strecura în cursul vremii veacurile,cu atât mai luminos va pătrunde în conştiinţa naţiu-nii române înfăptuirea de la Alba Iulia atât camonument al celei mai mare zile din viaţa ei, dar şica izvor în veci nesecat de înţeleaptă îndrumare,izvor pe calea desăvârşirii şi astfel a fericirii şimăririi sale”.

Acest izvor de înţeleaptă îndrumare ne va puteacălăuzi şi inspira în largul orizont al mileniului altreilea, în cuvenita întâmpinare a apropiatului Cen-tenar al Marii Uniri şi în aceea a viitorului creator alîntregii Umanităţi.

63

Unirea de la 24 ianuarie 1859

Sărbătorim în fiecare an, cu emoţie şi recunoş-tinţă, ziua Unirii Principatelor Române, care a stat labaza edificării României moderne. Prin Unirea de la24 ianuarie 1859, se împlinea o parte a unui ideal lacare aspi rase de secole poporul român. Acest actapare ca un rezultat firesc al dezvoltării treptate aconştiinţei de origine, de limbă şi de credinţă a tutu-ror românilor. Prin dubla alegere a lui AlexandruIoan Cuza pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti, înce-pea în istoria ţării o epocă de realizări profunde întoate domeniile, înfăptuiri fără de care nu ar fi pututfi posibile celelalte mari acte ale românilor: Inde-pendenţa de la 1877 şi Marea Unire din 1918. Poateîn nicio altă perioadă nu s-au înscris atât de multerezultate într-un timp atât de scurt ca în cei şapte aniscurşi între 1859 şi 1866. Nu a existat niciun dome-niu al vieţii economice, militare, politice, instituţio-nale, administrative, culturale care să nu se fi bucu-rat de atenţia domnitorului şi a colaboratorilor săiapropiaţi. Într-un cuvânt, întreg statul a fost refor-mat din temelii, domnitorul Alexandru Ioan Cuzareuşind să fie nu numai „Domnul Unirii”, dar şi alreformelor, aşa cum îi urase sfetnicul său apropiatMihail Kogălniceanu. Nu totul a fost perfect, darprogresul a fost uriaş.

Între instituţiile care s-au bucurat de atenţiadomnitorului au fost, deopotrivă, Biserica Ortodoxăstrămoşească şi Forul înalt al culturii româneşti,care îşi contura în acei ani profilul.

Iată de ce ni se pare firesc să salutăm cu bucu-rie că între noi s-a statornicit o adevărată tradiţie dea sărbători împreună, aici, pe istoricul Deal alMitropoliei/Patriarhiei – „Colina Bucuriei” – actulde la 24 ianuarie, de a marca marea lui însemnătateşi consecinţele pentru dezvoltarea ulterioară a sta-tului român.

Cele două instituţii fundamentale ale statuluisunt strâns legate prin aceleaşi obiective de promo-vare a ideii unităţii naţionale, de cultivare a culturiişi de respectare a marilor valori ale neamului româ-nesc.

Încă de la înfiinţarea ei, acum aproape 150 deani, Academia Română a fost, atât prin compo nenţă,cât şi prin obiectivele sale, „măreţul arbore al cul-turii şi sintezei etnice a neamului românesc”[1]. Aşacum afirma Grigore Tocilescu, „ea face parte dinsufletul neamului românesc şi este a naţiunii, pre-cum naţiunea găseşte într-însa vatra pururea ne -stinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe şi anobilelor imbolduri”[2].

Unii dintre marii făuritori ai Unirii din 1859 aufost şi creatori ai Academiei Române. Între aceştia,se cuvine menţionat mai întâi Mihail Kogălniceanu,sfetnicul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, artizanal actului de la 24 ianuarie 1859 şi al reformelor care

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“(24 ianuarie 2015, Patriarhia Română)

Unirea principatelor Române – credinţă şi unitate românăCuvânt de salut la Patriarhia RomânăAcad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

64

au urmat. El a devenit cel de al şaselea preşedinteal înaltului for ştiinţific şi de cultură al ţării, celcare, după expresia lui A.D. Xenopol, „a umplut cuînalta lui personalitate mai bine de 50 de ani dinistoria neamului românesc”. Printre primii membriai Academiei Române, s-a aflat şi „bardul de laMirceşti”, Vasile Alecsandri, autorul Horii Unirii.În noua instituţie academică s-au regăsit şi altefiguri importante care s-au evidenţiat în acţiuniledin ianuarie 1859 şi în anii ce au urmat: memoria-listul George Sion, publicistul C.A. Rosetti, viitorulmare om politic Ion C. Brătianu, istoricul DimitrieA. Sturdza, cel care s-a aflat în fruntea Academieitimp de mai bine de trei decenii, medicul şi botanis-tul Anastasie Fătu, cel dintâi preşedinte al Secţiuniiştiinţifice, juristul Constantin A. Creţulescu şi epis-copul istoric Melchisedec Ştefănescu, care, în 1856,a ţinut în Catedrala Huşilor o înflăcărată predică însprijinul Unirii, intitulată Jertfă pentru Unirea Prin-cipatelor.

Ca şi Biserica Ortodoxă Română, AcademiaRomână şi-a manifestat, de-a lungul anilor, rolulfundamental de apărare şi dezvoltare a valorilor spi-rituale naţionale, a limbii, a tradiţiilor şi moşteniriitrecutului. Acestea s-au concretizat în iniţierea şirealizarea unor lucrări de referinţă de mare însem-nătate, exprimând puterea spirituală, devenind, aşacum o caracteriza episcopul Melchisedec Ştefănescu,„un centru de lumină şi ştiinţă românească”. Marilerealizări ale Academiei Române în toate domeniileculturii şi ştiinţei au definit-o ca un corp de elită ainteligenţei româneşti, dar, mai înainte de toate, unfocar de unitate şi spiritualitate românească. După

cum, pe bună dreptate, consemna renumitul filologitalian Angelo de Gubernatis, membru de onoare alînaltului for academic român, „dacă în celelalteacademii se lucrează pentru ştiinţă cu stăruinţă, mise pare că aici, în Academia Română, a pătrunsînsuşi sufletul naţiunii româneşti” [3].

Aşa cum la 1859 unul din artizanii Unirii Prin-cipatelor, mitropolitul Sofronie Miclescu, afirmarăspicat că „pe stindardul naţiunii române stă scriscu litere mari Credinţa şi Unitatea română”, tot aşanoi, cei de astăzi, trebuie să fim pătrunşi de adevă-rul că Unitatea şi Credinţa trebuie să călăuzeascătoate faptele noastre, să ne întărească în clipe de res-trişte şi să ne lumineze calea spre viitor. Să nuuităm şi faptul că suntem în săptămâna de rugăciunepentru unitatea creştinilor din România, începută laPatriarhia Română şi care se va termina la Catedrala„Sf. Iosif”.

Cinstirea Unirii de la 24 ianuarie 1859 – „actulenergic al naţiunii române” – să fie pentru toţimodel şi îndemn de urmat.

Doamne, binecuvântează România, luminează-neşi uneşte-ne în ceea ce facem pentru Ţară!

Referinţe bibliografice[1]. Constantin I. Istrati, Analele Academiei Române. Dezba-

teri, seria II, tom. XXI, 1899–1890, p. 163.[2]. Grigore Tocilescu, Cuvântare la 10 mai 1902, Analele

Academiei Române. Dezbateri, seria II, tom. XXV, 1901–1902,p. 17.

[3]. Angelo de Gubernatis, Analele Academiei Române. Dez-bateri, seria II, tom. XIX, 1896–1897, p. 40.

Prezidiul Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“

65

Este o bucurie pentru noi să continuăm tradiţiaîncepută în 2009 când s-au împlinit 150 de ani de laUnirea Principatelor. Unirea Principatelor s-a reali-zat pe Dealul Mitropoliei într-o clădire care a apar-ţinut Mitropoliei, deoarece Mitropolitul Ţării Româ-neşti era preşedintele Adunării Deputaţilor, care, în24 ianuarie 1859 a fost mai amplă şi s-a numit Adu-narea Electivă a Ţării Româneşti. Este de remarcatfaptul că la Bucureşti, Al.I. Cuza a fost ales şi dom-nitor al Ţării Româneşti în unanimitate. O contribu-ţie deosebită în acest sens a avut-o mitropolitulNifon al Ţării Româneşti, care a cerut membrilorAdunării Elective să depună jurământ pe Evanghe-lie şi cruce în faţa icoanei Sfintei Treimi. Aveau deatunci ideea că cele trei provincii trebuie să fieunite, ca şi persoanele Sfintei Treimi. De aceea, hra-mul Sfintei Treimi a fost dat marilor catedrale dinTransilvania, la Sibiu, la Blaj, la Alba-Iulia şi laArad. Sfânta Treime a fost din punct de vedere litur-gic inspirator pentru unitatea naţională. Pe DealulMi tro poliei a avut loc unirea în 24 ianuarie, iar Epis-copul Clement al Argeşului a dus vestea Unirii laIaşi şi a invitat pe Alexandru Ioan Cuza să vină laBucureşti, ceea ce s-a întâmplat în 8 februarie 1859.Domnitorul Cuza a intrat în catedrală, s-a săvârşit TeDeum, a primit binecuvântarea ca domnitor. Apoi, înSala Adunării Deputaţilor, primul preşedinte al Adu-nărilor Legislative ale celor două Principate din1862 a fost Mitropolitul Nifon, iar în 1864 el a deve-nit preşedintele Senatului, pentru că din acest an aîn ceput sistemul bicameral, şi Mitropolitul ŢăriiRomâneşti a devenit preşedintele Senatului, iarMitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a devenitpreşedintele Camerei Deputaţilor. După cum sevede în Palatul Parlamentului, pe un perete unde înmod solemn sunt reprezentate chipurile tuturor pre-şedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor, domnulNicolae Văcăroiu a spus despre Mitropoliţii Nifon al

Ţării Româneşti şi Calinic Miclescu al Moldovei căau fost cei mai longevivi preşedinţi ai celor douăCamere, timp de 12 ani fiecare. Deci, Biserica a aju-tat şi după ce laicatul s-a descurcat singur, Bisericas-a ocupat mai mult de partea spirituală.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru această zi bine-cuvântată. Este o onoare pentru noi şi o bucurie caîn această sală, deşi mai mică decât Aula Academieisau Aula „Teoctist Patriarhul“ să ascultăm idei marişi cuvântări ziditoare de suflet, care să ne aducăaminte de contextul istoric în care românii cu o inte-ligenţă deosebită au reuşit să exprime în mod con-cret ceea ce doreau de secole şi anume, unitateanaţională, mai întâi a celor două Principate Româneşi apoi a tuturor provinciilor româneşti în 1918.Împreună cu preşedintele Academiei Române şiascultând propuneri sau luări de cuvânt, am consi-derat că una din temele posibile pentru anul viitor arfi contribuţia intelectualilor sau oamenilor de culturăla realizarea Unirii Principatelor, mai ales că 2016este anul în care se împlinesc 150 de ani de la înfi-inţarea Academiei Române; este un moment impor-tant când trebuie să scoatem în evidenţă aportul cul-turii. Mulţi dintre oamenii politici ai vremii au fostşi oameni de cultură deosebită. Mihail Kogălniceanu,cu ocazia inaugurării prelegerilor la Catedra de isto-rie de la Iaşi, a spus: „Un popor care nu-şi cunoaştetrecutul, nu are capacitatea şi demnitatea de amerge spre viitor”. Într-o singură prelegere, a rezu-mat, cu o claritate extraordinară, întreaga istorie aromânilor, arătând specificul provinciilor româneştiîntre cele trei imperii şi faptul că aceste provincii nuau fost niciodată paşalâc turcesc. Istoria ca magistravitae, ca învăţătoare pentru viaţă este foarte impor-tantă, deoarece şi astăzi credem că tezaurul cel maipreţios al României este cultura autentică, profundă,perenă şi performantă care aduce noi contribuţii laîmbogăţirea spiritului românesc.

Cultura autentică, profundă şi performantă –tezaurul cel mai preţios al României*Preafericitul Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române


După unirea celor două principate româneşti,Moldova şi Ţara Românească, şi a creării, în anul1859, a „Principatelor Unite ale Valahiei (Ţării Ro -mâneşti) şi Moldovei”, cele două mitropolii or -todoxe româneşti, autocefale de facto, s-au unit pen-tru a crea Biserica Ortodoxă Română, ce avea caîntâistătător pe Mitropolitul Ungrovlahiei, cu re şe -dinţa la Bucureşti, care, la 11 ianuarie 1865, a pri mitdin partea domnitorului titlul de „mitropolit primatal României”. Populaţia noului stat care număra, în1859, aproximativ 3 865 000 de cetăţeni1, era, înproporţie de 94,2%, ortodoxă2.

Primul schimb epistolar între Constantinopol şiBucureşti a fost determinat de votarea de cătreAdunarea Legislativă a Legii secularizării averilormănăstirilor închinate, lege „la care Bisericastrăbună şi-a dat aproape în unanimitate ade -ziunea”3 şi care a primit binecuvântarea mitropolitu -lui Ungrovlahiei, Neofit4. Articolul 1 al Legii pre -vedea că „toate averile monastireşti din Româniasunt şi rămân ale Statului”5.

În data de 8 februarie 1864, patriarhul Sofronie,invocând „grelele strâmtorări şi încurcături” încare a fost adusă Biserica lui Hristos de către guver-nul român, i-a trimis mitropolitului-primat al Ro -mâniei, Nifon (1865–1875), o scrisoare în care îlruga pe acesta să intervină pe lângă domnitorul Al.I. Cuza şi pe lângă celelalte autorităţi române pentrua opri orice inovaţie pe care aceştia ar putea să ofacă în Biserica Ortodoxă Română6. Ierarhul grec îşijustifica acest demers prin faptul că a considerat„zădarnic” să se adreseze domnitorului Al. I. Cuza,deoarece acesta nu s-a adresat niciodată PatriarhieiConstantinopolului pentru a o informa despre si -tuaţia Bisericii Ortodoxe Române în noul stat creat.În plus, patriarhul Sofronie îl sfătuieşte pe mitropo -li tul Nifon „ca, atunci când va fi cazul, să pronunţeşi pedepsele duhovniceşti ce se impun împotrivaacelora care introduc inovaţii şi împotriva aceloracare îndeamnă la aceasta”. În final, patriarhulSofronie îşi manifestă încrederea că mitropolitul

Nifon va face toate demersurile necesare şi că îi vatrimite o scrisoare de răspuns. Mitropolitul Nifon atrimis într-adevăr în data de 30 aprilie/11 mai 1864o scurtă scrisoare de răspuns, prin care îşi exprimamirarea pentru îngrijorarea Patriarhului: „Nimeni,până astăzi, nu s-a gândit şi sunt convins cănimănui niciodată nu-i va trece prin gând să in -troducă vreo schismă între Biserica-mamă şi Bise -rica-fiică, a căror unitate se păstrează şi va fipăstrată pentru totdeauna prin legătura veşnică adogmelor lor neschimbate”7. În continuare, Nifonîşi exprimă convingerea că nu doar el, ci şi patri-arhul Sofronie, cunoaşte cu certitudine faptul căBiserica Ortodoxă Română este autocefală, căci:„Biserica-fiică a existat întotdeauna, avându-şiactivitatea sa internă independentă întru toate celereferitoare la păstrarea bunei sale orânduieli”8.

Astfel, mitropolitul Nifon, conştient de statutulcanonic de autocefalie de facto al Bisericii sale, arespins cu fermitate toate acuzaţiile proliferate decătre patriarhul Sofronie în scrisoarea sa, asigurân-du-l pe acesta că „Biserica Română, lucrând îndeplina sa libertate, nu va neglija legăturile eiveşnice existente cu Biserica-mamă, cu care serecunoaşte reciproc de garantă, atât în ceea cepriveşte credinţa, cât şi viaţa”9.

Prin stilul concis şi ferm al scrisorii, prin ter me -nii fără echivoc cu care prezintă Biserica OrtodoxăRomână – „independentă”, „liberă” sau „re ciproc dega rantă” împreună cu Biserica-mamă – mitropolitulNifon a subliniat autocefalia de facto a acesteia,pentru a putea respinge apoi orice amestec al Pa -triarhiei Constantinopolului în activitatea ei.

La sfârşitul anului 1864 şi începutul lui 1865, Par-lamentul României votează cele trei legi bisericeşti cevor fi numite în corespondenţa pe care o vor provoca„legile dacice”. Acestea au fost: Legea călugăriei sauDecretul organic pentru reglementarea schismeimonahiceşti (20 noiembrie/12 dececembrie 1864),Legea sinodală votată la 3/15 decembrie 1864 şiformată din Decretul organic pentru înfiinţarea unei

66

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi autocefalia Bisericii Ortodoxe Române*P.S. Varlaam Ploieşteanul**


** Episcop vicar patriarhal

autorităţi sinodale centrale, completat cu Regula-mentul pentru alegerea membrilor Sinodului generalal Bisericii române şi cu Regulamentul interior alSinodului general şi, în sfârşit, Legea pentru numireade mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România, vo tatăde Adunare la 20 ianuarie/1 februarie 1865 şi de Senatla 5/17 februarie 1865)10. De cea mai mare în -semnătate pentru politica lui Cuza de modernizare asta tului, de consolidare a unităţii acestuia, de îm -bunătăţire a poziţiei sale în re la ţiile interna ţionale, darşi de emancipare de sub influenţa Imperiului ţarist,Imperiului otoman şi a grecilor fanarioţi intriganţi depe lângă centrele de putere, era articolul 1 al Decre-tului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sino -dale centrale din 3/15 decembrie 1864, care pre vedeacă „Biserica Ro mână Ortodoxă este şi rămâneindependentă de orice autoritate străină”.

De-a lungul veacurilor, Domnii, clerul şi întregpoporul credincios au avut mereu conştiinţa autoce-faliei lor, arătând, totodată, respect desăvârşit faţă deScaunul ecumenic. Însă unele abuzuri şi imixtiuninepermise din partea Patriarhiei Ecumenice dinCon stantinopol şi încălcarea autonomiei Bisericiinoastre, intervenite mai ales în perioada fanariotă,au declanşat, după Revoluţia din 1821, o mişcare însâ nul clerului şi intelectualilor români, în vederearecunoaşterii formale a străvechii autocefalii a BORdin partea Patriarhiei Ecumenice, mişcare încurajatăde obţinerea autocefaliei Bisericii Ruse în 1448, deproclamarea autocefaliei Bisericii Greciei în 1833,recunoscută de Constantinopol în 1850, de obţinereaautonomiei bisericeşti în 1832 de către Biserica Ser-biei, devenită autocefală în 1879 etc. Prezentă şiprintre revoluţionarii de la 1848, ideea proclamăriiautocefaliei apare ferm exprimată între deziderateleAdunării Divanului Ad-hoc din 1857 condus de M.Kogălniceanu, prin care se cerea printre altele şi„recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe aRăsăritului din Principatele Unite, de orice chi ri -arhie, păstrând însă unitatea credinţei cu BisericaEcumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“11.

De aici importanţa votului din 3/15 decembrie1864, subliniată de preot prof. Mircea Păcurariu:„Considerăm potrivită ca prăznuire ziua de 3decembrie 1864, când s-a proclamat autocefaliaBisericii Ortodoxe Române şi nu cea din 25 aprilie1885, când ea a obţinut doar o recunoaştereformală din partea unei autorităţi din afară”12.

Dincolo de dezbaterile tensionate din ţară,provocate de unele dispoziţii ale noilor legibisericeşti care au divizat clerul ortodox şi socie -tatea românească, ba chiar şi pe unii dintre prieteniişi colaboratorii săi de altădată în partizani şi

opozanţi ai lui Cuza, din pricina temerii pierderiiindependenţei Bisericii faţă de statul civil, angajaţiîn aşa-zisa „luptă pentru canonicitate”, la Constan-tinopol, Patriarhul Sofronie al III-lea a convocat, lamijlocul lunii aprilie 1865, „un Sfânt şi Mare Sinodasupra cercetării celor trei proiecte de legi dacice,despre Sinod, Monahi şi Mănăstiri şi desprealegerea şi judecarea Arhiereilor”, sinod care a cri -ticat dur politica bisericească a lui Al. I. Cuza13.

Sinodul a hotărât ca un delegat al PatriarhieiConstantinopolului să fie trimis în „PrincipateleDacice Unite”, spre a se informa la faţa locului, aaduce unele scrisori şi „a demonstra neca noni ci -tatea multor părţi din proiectele de legi bise riceşti”.Această misiune a fost încredinţată arhimandrituluiEustaţie Cleobul, care a adus din partea patriarhuluiSofronie trei scrisori, toate datate 17 aprilie 1865:una domnitorului Al. I. Cuza, o alta mitro polituluiprimat de la Bucureşti şi episcopilor din Ungro -vlahia şi o a treia adresată mitropolitului Moldoveişi episcopilor din Moldova, acuzându-i de introdu -cerea unor „inovaţii” în viaţa şi practica Bi se ricii.Cele două scrisori de răspuns, a mitropolitului pri-mat Nifon din 12 mai 1865 şi a Mitropolitului Cali -nic Miclescu din 10 iulie 1865, seamănă foarte multîntre ele, ceea ce arată funcţionarea sino dalităţiiromâneşti cu mult înainte de constituirea SfântuluiSinod al Bisericii României în 1872. În răspunsullor subliniau vechimea venerabilă a autocefaliei bi -sericilor lor şi că noile legi respectă străvechilecutume ale raportului Stat-Biserică. În scrisoarea sa,mitropolitul Calinic afirmă: „Biserica Română demult era cu desăvârşire independentă, în ceea cepriveşte partea sa administrativă. Proiectele de legi,împotriva cărora se ridică puternică voceaPreafericirii Voastre, desăvârşesc şi mai mult faptulde a consacra din nou independenţa despre careeste vorba, şi să orân duiască această situaţie alucrurilor într-un mod mai clar. Prin urmare,păzitori ai principiilor mari ale Bisericii,credincioşi şi coliturghisitori dedicaţi ei în Ţaraaceasta, suntem datori să trăim în pace şi linişte.Deci, orice combatere (opunere), revoltă şi apel laapostolatul nostru despre jertfă şi martir nu puteasă aibă loc în această fericită Ţară, unde naţiune şiGuvern, laici şi clerici, se găsesc în cea maiperfectă armonie faţă de Biserică”14.

La rândul său, domnitorul Al. I. Cuza i-a trimispatriarhului Sofronie o amplă scrisoare de răs puns15,datată 26 iunie/8 iulie 1865, în care respin gea toateacuzaţiile ierarhului grec şi îi prezenta acestuia argu-mentele istorice şi canonice ce demonstrau clar auto-cefalia Bisericii Ortodoxe din Principatele Române 67

şi, deci, dreptul acesteia de a se administra în modautonom. Analiza acestei scrisori prezintă o deosebităimportanţă, căci, astfel, se poate avea o imagineelocventă despre viziunea domnitorului român asupraautocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, precum şiasupra modelului de relaţie Stat-Biserică.

Scrisoarea apare ca un text atent elaborat, foartebine structurat şi foarte bine documentat teologic,istoric, canonic sau monocanonic, ceea ce ne con-duce spre concluzia că autorul acesteia nu este înniciun caz Al. I. Cuza. S-a afirmat că această epis -tolă-document ar fi fost în bună măsură opera luiArthur Baligot de Beyne, Vasile Alecsandri, Alexan-dru Cantacuzino şi Alexandru Papiu-Ilarian16.

Însă, argumentele invocate, temeinic funda -mentate, mărturiile Sfinţilor Părinţi, textele cano -nice, legislaţia şi tradiţia bizantină, experienţa celor -lalte Bisericii Ortodoxe, din perspectiva organizării,relaţiilor cu Statul sau autocefaliei, dovedesc ocunoaştere aprofundată atât a teologiei, a istorieiBise ricii, cât şi a organizării ei din punct de vederecanonic şi nomocanonic. Adăugând la această con-statare asemănarea textului şi argumentaţiei scrisoriicu alte documente elaborate de Episcopul Melchi -sedec Ştefănescu al Romanului, cum ar fi Raportulîntocmit din însărcinarea Sfântului Sinod ca răspunsla întâmpinarea Constantinopolului după sfinţireaMarelui Mir din anul 188217 şi faptul că Melchi -sedec a fost pe tot parcursul domniei lui Cuza unuldin apropiaţii, susţinătorii şi sfătuitorii săi cei maifideli, îl putem socoti pe acesta drept autor altextului însuşit de domnitor18.

Înainte de a-şi începe pledoaria, domnitorulromân declară că este „fiu supus al Sfintei BisericiOrtodoxe” şi că „a primit cu cea mai adâncă evlavieepistola părintească” a patriarhului Sofronie. For-mula de început a acestei scrisori are o importanţădeosebită, deoarece ne prezintă conştiinţa prin -cipelui român de a fi fiu duhovnicesc al BisericiiOrtodoxe şi că, prin urmare, are datoria de a respectacu evlavie ierarhia Bisericii.

Cât priveşte scrisoarea patriarhului Sofronie19,principele român declara că a citit-o „cu ochiiproprii” şi că a rămas profund surprins de acuzaţiilefăcute de un păstor creştin împotriva „şefului uneinaţiuni, care de departe, şi din veci a arătat onemărginită grijă şi o iubire credincioasă (adevă -rată) faţă de Biserica sa”. În continuare, Cuza măr -turiseşte „în sinceritatea inimii” că „misi unea arhi-mandritului Cleobul, căruia i-aţi încre dinţat şiconţinutul scrisorilor pe care le-a adus, nu are exem-plu în analele locului, nici precedente în tradiţiaBise ricii dacice independente. O astfel de penibilă

încercare nicidecum nu mă aşteptam că avea să neizbească pe noi din acea parte, care în timp de ispiteşi asupriri a primit din partea noastră de mult, şi aziîncă primeşte, atâtea şi atâtea exemple de dragosteşi de generozitate, date de mâini nobile, câte nu a luatde nicăieri din lumea creştină. Ca creştin, doream săacopăr, dacă ar fi cu putinţă, sub umilinţa cuvenită aunui fiu supus al Bisericii, înmărmurirea tristă, pecare mi-a pricinuit-o mişcarea atât de gravă, la carea păşit întâi Preafericirea Voastră în contra loculuimeu. Purtând însă, ca Principe, povara neamuluiromânesc, atât a celui trecut, cât şi a celui viitor, nupot să tac, ci într-adevăr sunt dator ca să apăr deorice ispită vechea autocefalie a Bisericii dacice”.

Apoi domnitorul se angajează că, „purtând înmâini sfintele canoane”, îi va demonstra „prin drep-tate, prin obicei, prin datinile consfinţite din veacuriale Bisericii dacice, prin drept, zic, şi obicei şi prindatini recunoscute de întreaga Biserică, şi mai alesde Biserica din Constantinopol, că Românii închestiunile bisericeşti şi acum, ca şi întotdeauna, austat în limitele „orânduirilor canonice”.

Totodată, principele român are conştiinţa că estedoar un laic şi că în mod normal nu ar putea să facăun astfel de demers. Din această cauză, el simtenevoia să-şi motiveze iniţiativa afirmând că, deşieste doar un laic, el poate face aceasta deoarece i-o„permit exemplele înalte ale pururi pomeniţilor îm -păraţi ai Constantinopolului”.

Apoi domnitorul român demontează primaacuzaţie referitoare la reformele sale, şi anume laprimul articol din legea sinodală, care proclama înmod oficial (de jure) independenţa şi autocefalia Bi -sericii Ortodoxe Române. Astfel, conştient de autoce-falia Bisericii neamului românesc, principele prezintămai întâi modelul ortodox de relaţie între Bisericilelocale, şi afirmă că „altă Biserică ori care o fi, nupoate să aibă dreptul de a se amesteca în chestiuni deadministraţie, sau deturnând orânduiala internă aunei alte Biserici independente şi autocefale”.

Textul scrisorii continuă, precizând că „legăturaşi unitatea canonică şi dogmatică a Bisericii celeiMari de Răsărit, se păstrează şi trebuie să se păs -treze prin conduceri împreună cugetate şi princoînţelegeri frăţeşti alternative între diferitele Bise -rici independente din care este compusă MareaBiserică a lui Hristos”.

Domnitorul respinge, „în numele clerului şi po -porului” român, hotărârea Sinodului Patriarhiei Con-stantinopolului şi îl anunţă pe patriarhul Sofronie căva lupta împotriva acestei decizii „cu armele pu -ternice şi neînvinse ale legilor şi ale canoanelor”.Astfel, Al. I. Cuza afirmă că legile promulgate de el68

pentru organizarea sinodală a Bise ricii Ortodoxe Ro -mâne nu încalcă cu nimic prevede rile canonice şi că,din contră, canoanele invocate de patriarhul Constan-tinopolului „aprobă mai mult decât se luptă cu in -dependenţa noastră bisericească”. În continuare,Cuza îşi mărturiseşte paşii pe care doreşte să-i facă înpledoaria sa, şi anume să demonstreze că „BisericaOrtodoxă Română este în adevăr independentă deorice altă Biserică străină, în toate cele ce privesc or -ganizaţia şi rânduiala internă”. Apoi, că „inde pendenţaproclamată prin primul articol al legii noastre nu este oinovaţie zadarnică, ci există de mult”. Că „Bise ricaRomână sau Dacă niciodată în decursul veacurilor nu afost supusă Bisericii din Constan tinopol” şi că în fine„această independenţă nu este condamnată de niciuncanon al sfintei noastre Biserici”.

Pentru a demonstra că primul articol al legii nuaduce nicio inovaţie, domnitorul face mai întâi uz deargumente istorice („Biserica noastră Dacă a existatdintotdeauna independentă de orice altă Bisericăstrăină, şi anume de cea din Constan tinopol”) şicanonice (în baza canonului 34 apostolic este invocat„principiul canonic al inde pendenţei Bisericilor dinOrient, dintre care fiecare este independentă, egală,soră”). În baza acestui principiu canonic, contină Al.I. Cuza, „vechii Ro mâno-Bulgari au întemeiat înveacurile trecute Patriarhia din Târnovo, inde -pendentă de cea din Constantinopol, pentru ca să numai vină de la Roma Nouă episcopi care să nucunoască limba turmei pe care trebuiau să opăstorească. […] marele duce Vasilie al III-lea înanul 1447 nu a mai primit în Moscova mitropoliţitrimişi de către Patriarhul din Constantinopol,desemnând capitala sa mitropolie a Bisericii Ruse, anumit el un mitropolit. […] în anul 1589 încă, TeodorIvanovici, de asemenea duce al Moscovei, a ridicatMitropolia Capitalei sale în scaun patriarhal. Deasemenea, Petru cel Mare în anul 1721 a substituitPatriarhia prin Sinodul de sub propria sa preşedinţie,şi în fine […] au urmat şi Grecii exemplul Rusiei”.

Enumerarea tuturor acestor exemple avea cascop să demonstreze că în Ortodoxie principiul etnicconstituie unul dintre principiile canonice funda-mentale de organizare şi că în baza acestuia „şi Bi -serica Daciei a rămas independentă de orice altăBiserică străină”.

În continuare, Domnitorul invocă Novela 131 aîmpăratului Justinian, în care se preciza că „epis-copii din Dacia interioară, din Dacia Ripendiană,din ţara Tribalelor, din Dardania, din Mesia de Susşi din Panonia sunt sub jurisdicţia ArhiepiscopuluiJustinianei Prima”. Faptul că „Dacia Traiană sautransalpină” nu era menţionată printre eparhiile su -

puse autorităţii Arhiepiscopiei Justiniana Prima era,pentru principele român, o dovadă clară că BisericaOrtodoxă Română rămăsese încă de atunci in -dependentă.

În afară de aceste mărturii istorice, canonice şinomocanonice, citate pentru a demonstra vechimeaautocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Cuza maimenţionează şi alte argumente, şi anume: (1) „ho -tărârea Sinodului din Constantinopol reunit în timpulîmpăratului (Ioan VIII) Paleologu, citată şi în actulSinodului din Moldova din 1 ianuarie 1752, prin cares-a recunoscut, şi prin hrisoave împă răteşti, in -dependenţa Mitropolitului din Moldova”; (2) IstoriaMoldovei scrisă de domnitorul Dimitrie Cantemir, încare se preciza că „Mitropolitul Moldovei de mult sebucura de o cinste deosebită în Biserica de Răsărit, şidacă nu avea nume de Patriarh, totuşi nu era supusnimănui”; (3) Nomocanonul lui Aristen, care a fosttradus şi tipărit la Târgovişte în 1652 din poruncadomnitorului Matei Basarab şi în care era precizat că„Mitropoliţii locurilor române nu depind nici dePatriarhul din Ohrida, nici de Patriarhia din Con -stan tinopol”; (4) firmanul sultanului Abdul Hamitdin 1783, prin care se recunoştea public „inde -pendenţa Bisericii noastre de Patriarhia din Con-stantinopol”; (5) legile organice din Principateleromâne, care au aprobat vechiul obicei „de a se alegeMitropoliţii şi Episcopii de către adunările ex -cepţionale ale naţiunii, compuse din clerul superiorşi din reprezentanţii locului (Ţării)”; (6) hirotonia şinumirea lui Atanasie Anghel ca mitropolit al Transil-vaniei în ziua de 22 ianuarie 1698 de către mitropoli-tul Teodosie al Ungrovlahiei.

După această pledoarie în favoarea vechimiiautocefaliei ortodoxiei româneşti, principele românabordează cel de-al doilea punct contestat de patri-arhul Sofronie, şi anume al doilea articol din legeasinodală, prin care se prevedea crearea Sinoduluigeneral ca autoritate a Bisericii Ortodoxe Române.Aspectele contestate de ierarhul grec erau urmă -toarele: primirea laicilor în Sinod, convocareaacestuia de către domnitor şi participarea Ministru-lui Afacerilor Bisericeşti la lucrările Sinodului.

Referitor la faptul că în Sinod erau acceptaţi şilaici, Cuza se apără aducând argumente de naturăistorică. Astfel, el citează pe Sfântul Ciprian, căruia„nu-i plăcea să facă nimic până când nu consulta şi pepopor”, şi pe patriarhul Constantinopolului Nifon, care,„fiind scos din scaunul de la Constantinopol, a fostchemat de către domnitorul Radu ca să vină în Româ-nia, ca unul care era cerut din (de) ţară. Sfântul Nifonvenind şi găsind Biserica nearanjată, a propus convo-carea unui sinod. Atunci Principele a chemat pe toţi 69

egumenii (stareţii) de la toate mănăstirile şi pe totclerul Bisericii şi a făcut un mare Sinod cu Domnitorulşi cu toţi boierii, cu preoţii şi cu laicii, şi îndată au cursizvoare de înţelepciune luminoasă şi curată”. Argu-mentul cel mai important al principelui Al. I. Cuza afost totuşi altul, şi anume faptul că această practicăexista în acea epocă şi în Imperiul habsburgic, unde„Sinodul mitropolitan din Transilvania era compusdin 24 membri clerici şi din 20 laici”, iar „Sinodulpatriarhal din Carloviţ era compus din 25 membriclerici, din 25 laici civili (politici) şi din 25 laicimili tari”. Faptul că acest Sinod general al BisericiiOrtodoxe Române era convocat de domnitor se baza– în viziunea lui Al. I. Cuza – pe un „obiceiconsfinţit de veacuri şi aprobat de istorie”, şi anumeacela că „împăraţii bizantini convocau sinoadele”.Tot în acest sens, sunt citate mai multe episoadeistorice în care autoritatea politică – adică principelesau împăratul – s-a implicat direct în reglementareavieţii Bisericii. Astfel, este citată una dintreNovelele împăratului Justinian, şi anume Novela 6,care – potrivit domnitorului român – „mărturiseşteîn mod liber dreptul pe care şeful Statului l-adobândit ca să facă orânduieli bisericeşti”, şi con-vocarea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, de cătreIoan Vasile Vodă după consultarea mitropolituluiVarlaam. În final, Al. I. Cuza mărturiseşte că, deşiexistă astfel de argumente, el nu a profitat de acest„drept”, de care s-au servit înaintaşii lui şi că nu aînaintat „aşa de departe, cât a înaintat împăratulJustinian”.

Cât priveşte participarea, cu drept consultativ, aMinistrului Afacerilor Bisericeşti la lucrările Sinodu-lui general, domnitorul, chiar dacă o recunoaşte ca o„amestecare aşa de determinantă din partea Guver-nului în chestiunile Sinodului”, o consideră motivatăprin existenţa acestei realităţi şi în cadrul altor Bise -rici Ortodoxe, şi anume cea din Rusia şi cea din Gre-cia. Mai mult, Cuza preciza că, în acea epocă, „laPetersburg membrii Sinodului se aleg şi se numescde Guvern; iar la Atena, episcopii de asemenea suntchemaţi ca să ia parte la Sinod prin ordin regal,după grad şi după ordinea vechimii, pe când la noi,mitropoliţii şi toţi episcopii, precum şi alţi bărbaţicare deţin poziţii înalte împreună cu clerul, sunt dedrept membri ai Sinodului. Şi, cu toate acestea, Sino -dul din Petersburg şi cel din Atena sunt recunoscutede către Patriarhul din Constantinopol”.

Trebuie notat aici că domnitorul, neavând niciunargument canonic, istoric sau nomocanonic pentru ajustifica prezenţa ministrului la lucrările Sinoduluigeneral, încearcă să o motiveze exclusiv prin invo-carea unor practici similare existente în epocă în alte

Biserici Ortodoxe locale. Avem de a face cu o moti-vare inconsistentă şi care nu poate fi reţinută ca validă.

Terminând de răspuns la acuzaţiile aduse pemar ginea Legii Sinodale, Cuza trece la a doua etapă,şi anume la a analiza ideile şi observaţiile făcute deacelaşi patriarh referitoare la dreptul domnitorului de aemite decretele de numire a episcopilor şi mi tro po -liţilor şi la faptul că ierarhii români erau sub autoritateaCurţii de Casaţie în cazul săvârşirii de in fracţiuni.„Vedem, afirmă domnitorul, la însuşi începutulcreştinismului că numirea episcopului se făcea princoncursul episcopilor vecini, prin clerul şi poporulBisericii văduvite, precum se dovedeşte clar dinFaptele Apostolilor, din epistolele Sfântului Ciprianşi din legile împărăteşti, toate acestea dovedindu-ne,textual, că Patriarhii şi Episcopii se alegeau decătre popor şi de către şefii politici.” Cuza invocăNo velele 123 şi 137, Canonul 6 al Sinodului dinSardica, interpretările Canonului al treilea al Sino -dului VII ecumenic şi Canonul 61 apostolic dinPida lion, însă acestea prevăd ca episcopul să fie alesde sinod, după o consultare prealabilă a credin cio -şilor din respectiva eparhie, fie direct, fie prin re pre -zentanţi ai acestora. Recunoscând că mai târziu publi -cul a fost exclus, din cauza tulburărilor, de la ale -gerea episcopilor, Cuza lasă de înţeles că numireaepiscopilor şi mitropoliţilor de către domnitor con-stituia o ingerinţă a autorităţii politice româneşti înviaţa Bisericii Ortodoxe Române. La fel de ambigueşi neinspirate sunt şi argumentele aduse de cătreDomn la criticile Patriarhului Sofronie privitoare laobligaţia episcopilor de a răspunde în faţa Curţii deCasaţie în cazul săvârşirii de infracţiuni şi la celereferitoare la restricţiile impuse monahilor (vârstă,număr etc.).

În final, Cuza se declară convins că a răspuns„la toate obiecţiunile părinteşti” ale patriarhului şimărturiseşte că prin aceasta nu a avut „un scop de aformula o justificare a unor fapte petrecute înRomânia”, ci doar şi-a dorit, „ca fiu credincios alBisericii, să urmeze tradiţiile bisericeşti, aducând lacunoştinţa bătrânului şi mult cinstitului Arhipăstoral Bisericii de Răsărit, ce fel de spirit a domnit laalcătuirea şi publicarea lucrărilor, care priveau înspecial aranjări bisericeşti”.

Alexandru Ioan Cuza, după ce îl asigură pepatriarhul Sofronie al III-lea de bunele sale intenţiişi ale poporului „pe care Pronia l-a pus sub umbrasa”, declară oficial autocefalia Bisericii OrtodoxeRomâne, mărturisindu-i patriarhului că cea maimare dorinţă a sa şi a poporului român este ca „Bi -se rica Ortodoxă Română să se păstreze nemişcatăde legăturile ei canonice adevărate cu celelalte Bi -70

serici, care, ca şi noi, venerează credinţa ortodoxă.Şi dacă, pe de o parte, am luat decizia de a respingeorice amestec necanonic al oricărui Sinod străin, aloricărei Biserici străine, sau al oricărui şef bise -ricesc străin în ceea ce priveşte administraţia şi suc-cesiunea Bisericii Române autocefale; pe de altăparte însă, voi fi întotdeauna gata ca să primescaceea ce principii români ortodocşi, ca şi mine, auprimit cândva, ceea ce primesc şi ceilalţi prinţiortodocşi, adică să consider pe PreafericireaVoastră ca personificarea vie a acelei unităţibisericeşti care produce gloria şi puterea Bisericii”.

În încheiere, Cuza îl ruga pe patriarhul Sofronie alIII-lea să reverse „binecuvântarea sa părin tească”peste Biserica Ortodoxă Română, peste neamulromânesc şi peste domnitorul român.

Disputele provocate de legile bisericeşti se vorpotoli după abdicarea forţată a lui Cuza. Dar luptapentru autocefalie inaugurată de reformele Domnu-lui Unirii „nu mai putea da înapoi”. Deşi Carol I,prin abilitatea-i cunoscută, a reuşit să netezeascăasperităţile ivite în relaţiile dintre statul român şi„Biserica cea Mare” a Constantinopolului, articolul21 al Constituţiei, promulgată la 1 iulie 1866,proclama din nou autocefalia Bisericii OrtodoxeRomâne, întărită şi prin articolele 1, 9, 10 şi 14 aleLegii sinodale din 1872. În cele din urmă, Patriarhiaecumenică a recunoscut la 25 aprilie 1885 autoce-falia Bisericii noastre prin Tomosul semnat de patri-arhul Ioachim al IV-lea. Astfel, visul lui Cuza de aavea o Biserică naţională, o Biserică independentăs-a împlinit.

Acest eveniment a fost ignorat câteva decenii –după moartea lui Cuza – de către literatura şi istorio -grafia eclesiastică, din cauza consecinţelor nefastepentru Biserică ale unora dintre reformele sale, apre-ciat cu prisosinţă în vremea democraţiei populare, nudoar de ideologii şi istoricii marxişti care au văzut înel un promotor al naţionalizării bunurilor private şispolierii definitive a Bisericii sau un precursor alinstaurării în Documente.

Note1 Gr. Chiriţă, Populaţia Principatelor Unite în 1859, în

„Revista de Istorie“, tom. 42, 1989, nr. 1 (ianuarie), p. 52, apudSever-Mircea Catalan, Politica bisericească a domnitoruluiAlexandru Ioan Cuza (1859–1866) (I), din Studii şi materiale deistorie modernă, Bucureşti, vol. XV, 2002, p. 91.

2 Idem, Organizarea instituţiilor moderne ale statului român(1856–1866), Bucureşti, 1999, p. 145, apud ibidem, p. 91.

3 N. Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea domnitorului Alexan-dru Ioan Cuza, în BOR, anul LXXXVIII, 1970, nr. 3–4, p. 375.

4 M. Popescu-Spineni, Procesul mănăstirilor închinate.Contribuţii la istoria socială românească, Bucureşti, 1936, p. 73.

5 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III,Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1981, p. 119.

6 Textul scrisorii, tradus în limba română, este publicat înDocumente. Corespondenţă între Patriarhia Constantinopolului şiMitropolitul Ungrovlaviei D.D. Nifon, între domnitorul AlexandruIoan Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legileaprobate de către Guvernul Român pentru Sinodul din anul 1864,traduse de arhim. F. Balamaci, Bucureşti, 1913, pp. 5–8 (în con-tinuare, Documente…. Textul original al scrisorii, în limba greacă,a fost publicat în I.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum. Nova etamplissima collectio (în continuare, Mansi), vol. XL – Synodiorien tales, 1806–1867, col. 655–658.

7 Documente…, p. 9. Mansi, col. 657. 8 Documente…, p. 9. Mansi, col. 657. 9 Documente…, p. 9. Mansi, col. 657. 10 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., vol. III, pp.

121–124; Sever-Mircea Catalan, op. cit., pp. 98–99. 11 Neofit Scriban, Scurtă istorie şi hronologie despre

Mitropolia Moldovei, Paris, 1857. 12 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii privind

vechimea „autocefaliei” Bisericii Ortodoxe Române, în volumulcolectiv Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,1885–1985, Bucureşti, 1987, p. 152.

13 Hotărârile acestui Sinod au fost publicate în limba românăde arhim. F. Balamaci în Documente…, pp. 16–31.

14 Documente…, p. 87; Mansi, col. 701–702. 15 Textul scrisorii, tradus în limba română de arhim. F. Bala-

maci, este publicat în Documente…, pp. 70–87. Textul original alscrisorii, în limba greacă, a fost publicat în Mansi, col. 689–702.

16 S.-M. Catalan, op. cit, p. 106. 17 Actu sinodalu care cuprinde Autocefalia Bisericii

Ortodoxe şi relaţiunile ei cu Patriarhia Constantinopolului, în Bi -se rica Ortodoxă Română, anul VI, 1882, nr. 12, pp. 738–757(redactat în forma sa finală de către Episcopul Melchisedec).

18 P.S. Varlaam Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal, dr.Georgică Grigoriţă, Problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ro -mâne în corespondenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza cuPatriarhia Constantinopolului, în volumul colectiv Autocefalia:libertate şi demnitate, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, p. 216.

19 Toate citatele din scrisoarea domnitorului redate încontinuare se găsesc în Documente…, pp. 70–87 şi în Mansi, col.689–702; P.S. Varlaam Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal, dr.Georgică Grigoriţă, Problema autocefaliei Bisericii OrtodoxeRomâne în corespondenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza cuPatriarhia Constantinopolului, pp. 217–224. 71

La începutul anului 1859 s-a înfăptuit strângereala un loc a celor două state româneşti. Locul ŢăriiRomâneşti şi al Moldovei l-au luat PrincipateleUnite Române, care aveau să adopte denumirea deRomânia, nucleul statului desăvârşit al naţiuniiromâne. Era o biruinţă a românilor, a voinţei, dar şia dăruirii lor către ţara virtuală la care visau.

Necontenit se dezbate locul pe care l-au avutfactorii interni, dar şi externi, în unificarea care aavut loc. Este evident că în urma războiului Crimeei,marile puteri au adoptat noi poziţii faţă de situaţiaşi problemele din sud-estul Europei. A fost atuncirealizată o coaliţie a puterilor occidentale, carevenind în ajutorul Imperiului otoman, „omul bol-nav”, au executat operaţiile lor militare împotrivaRusiei ţarului Nicolae, acţionând într-o parte a con-tinentului, considerată până atunci tacit un teritoriual celor două imperii creştine ale zonei, Rusia şiAustria. Atenţia lumii şi a diplomaţiei a fost, înconsecinţă, extinsă spre teritorii în general ignorateşi subestimate de puterile Apusului. Iniţiat în MareaNeagră şi pe teritoriul Principatelor, conflictul s-adeplasat apoi în Crimeea. A fost un război, care, încursul unor lungi perioade, a cunoscut întreruperipentru negocieri purtate la Viena, menite să-i punăcapăt. Cu toate acestea, pacea n-a putut fi realizatădecât în cel de-al patrulea an al desfăşurării sale.

Pentru români, conflictul care a avut loc, în partepe teritoriul lor, a reprezentat intrarea lor în vizorulputerilor şi a apărut şi ideea transformării celor douăstate româneşti într-un bastion, care să reprezintecea dintâi piedică faţă de viitoare acţiuni ale ţaruluiîn tradiţionala ofensivă expansionistă prin careRusia urmărea să smulgă Imperiului otoman teri-toriile pe care acesta le deţinea în Europa, ca şi oextindere a limitelor sudice ale posesiunilor ţaruluiîn Asia. A fost acordată, în consecinţă, o atenţieaccentuată statutului internaţional al Principatelor şiviitoarei lor reorganizări, ceea ce, în bună măsură,venea în întâmpinarea dorinţelor românilor.

Congresul de pace de la Paris din 1856 a statuatnoile relaţii pe plan european şi după patru deceniide la Congresul de la Viena a stabilit noi regle -mentări internaţionale, în care, de data aceasta,atenţie a fost acordată, cu precădere, Europei deRăsărit şi mai ales celei de Sud-Est. Dunărea a deve -nit un fluviu supus reglementărilor internaţionale petot parcursul, o atenţie deosebită fiind acordatăcursu lui ei inferior. Principatele dunărene, cele douăstate româneşti şi noul principat al Serbiei, au bene -ficiat de interesul pe care li l-au acordat puterilecon tinentului. Au fost create premisele pentrumutaţii decisive în zonă. Beneficiind de un statutaparte şi până atunci, Principatele urmau ca înperioada următoare să deţină un loc fruntaş în nouaconfiguraţie geopolitică a zonei, recunoscându-seun evident avans pe care românii îl aveau încomparaţie cu celelate popoare aflate sub dominaţiaImperiului otoman.

72

Unirea principatelor*Acad. Dan Berindei


Unele dintre puteri urmăreau obiective carecoincideau cu cele ale românilor. Franţa împăratuluiNapoleon III, dar şi Piemontul şi Prusia careurmăreau propriile ţeluri de unificare naţională şi,de data aceasta şi Rusia – care, înfrântă, se străduiasă realizeze o apropiere de Franţa – s-au arătat par-tizane ale înfăptuirii unei uniri dintre cele două stateale românilor. Potrivnic era Imperiul otoman, ostilideii de unificare, ştiind că prin aceasta urma săpregătească un nou statut neatârnat viitorului statromânesc. Potrivnic era şi Imperiul Austriei, deoa -rece se temea de unificarea în viitor a teritoriuluiprovinciilor româneşti. În ceea ce privea MareaBritanie, apărătoare a integrităţii Imperiului otoman,aceasta a susţinut din vara anului 1856 şi până învara anului 1859 poziţia imperiului, dar după trei anipoziţia acestei mari puteri avea să se schimbe.

În această conjunctură, rolul românilor a fostesenţial. Nu era vorba de o masă inertă, ci de unorganism viu. Fără îndoială, existau şi voci contrare,pronunţându-se pentru o menţinere a stării de fapt,deci pentru continuarea separării, dar marea majori-tate s-a pronunţat cu toată hotărârea pentru rea -lizarea proiectului naţional. Deşi drepturile elec-torale în regimul Regulamentului organic erau limi-tate la un număr relativ restrâns de votanţi,activitatea Adunării obşteşti şi, mai ales, cea adivanelor sau adunărilor ad-hoc, s-a desfăşurat subsupravegherea opiniei publice, fiind în centrulatenţiei celor două ţări. Aceste adunări publice auexprimat cu hotărâre opiniile naţiunii.

Proiectul naţional a fost însuşit de întreagapopulaţie, care s-a arătat însufleţită şi dornică de a-lrealiza. Manevrele otomane sau cele austriece s-auizbit de o opoziţie decisă. Exista o stare de efer ves -cenţă, care n-a fost doar un „foc de paie” trecător,ci, timp de mulţi ani, pentru români s-a impus peprimul plan înfăptuirea proiectului, ca datorie pri -mordială. În consecinţă, s-a asistat la mari mişcări,la manifestaţii impresionante, la petiţii de protest încazul abuzurilor, mai ales la o evidentă participarede durată a mii de oameni la o cauză naţională.Încercările de a împiedica cursul firesc al lucrurilorau fost respinse cu hotărâre.

Acţiunile potrivnice ale unor mari puteri pentrua opri exprimarea dorinţelor românilor s-au doveditinutile. Amploarea mişcării unioniste a fost ex -cepţională. În consecinţă, cu toate reglementărileelectorale care frânau o exprimare a opiniilor majo -rităţi, comportamentul a mii şi chiar zeci de mii deoameni a fost de aşa natură, încât obiectivele unio -

niste au fost biruitoare. Dubla alegere a coloneluluiAlexandru Ioan Cuza a demonstrat această sentinţăa istoriei. Unanimitatea de voturi la Iaşi şi apoi laBucureşti au confirmat o izbândă surprinzătoare,mai ales faţă de aşteptările din afară. Două mici stateau reuşit să-şi impună propriile dorinţe ansambluluimarilor puteri. A fost un moment de surpriză care s-aprodus în cercurile politice şi diplomatice ale vre -mii, dar, în acelaşi timp, a fost vorba şi de o cotiturădecisivă a istoriei românilor. După peste o jumătatede mileniu de existenţă paralelă şi separată a celordouă principate, s-a ajuns la realizarea unei ţări uni-ficate, prin care s-a inaugurat o nouă etapă de istorienaţională, dar şi de libertate şi modernizare.

Urmările acestei Uniri, concretizate în cele douăalegeri din 5 şi 24 ianuarie, au fost uriaşe. De dataaceasta, n-a mai fost vorba de o simplă schimbare dedomnie, ci de o nouă pagină de istorie naţională, deun amplu proces de construcţie şi înnoire, în noicondiţii istorice. De fapt, a fost trăit atunci un mo -ment de cotitură istorică decisivă. De la două ţări,având o existenţă paralelă şi apropiată, totuşi sepa-rate una de alta, s-a ajuns la o unificare. Pe hartaEuropei, a apărut un stat de dimensiuni mai mari.Dar şi mai important a fost faptul că în situaţia in -ternaţională a acestui teritoriu european s-au produsschimbări esenţiale. Tratatul de la Paris a modificatîn mod decisiv locul pe care-l ocupa acest stat nouformat pe harta continentului. N-a mai fost vorbadoar de un stat vasal Imperiului otoman, supus tot -odată protectoratului Rusiei, ci de un stat care a ră -mas sub o vasalitate foarte atenuată, dar care a fostscos de sub protectoratul Rusiei, acesta fiind în -locuit cu o garanţie colectivă a ansamblului mari lorputeri. De fapt, prin această înzestrare a sa cu atâţia„părinţi”, care însă nu puteau acţiona decât în con-sens, noului stat i se pregătea deplina eliberare. In -dependenţa devenea în mod obiectiv un ţel firesc şiprin aceasta saltul de la un regim de autonomie lacel de neatârnare apărea iminent. Trebuie însă re -marcat că ceea ce urma în această privinţă era onouă etapă, în care actor principal trebuia să fiepoporul român însuşi. În mai puţin de două decenii,România a devenit, prin eforturile şi jertfele ei,independentă.

Noul stat, încă supus suzeranităţii otomane, aavut destinul unei poziţii deosebite în această partea Europei dominată de trei imperii. România avea săse afirme, în jumătatea de veac următoare, drept celmai de seamă stat de dimensiuni inferioare celor aleunui imperiu din această parte a lumii, atât în ceea 73

ce privea numărul locuitorilor, capacităţile sale eco-nomice întemeiate şi pe materiile prime ale grânelorşi petrolului şi, de asemenea, măsura sa de evoluţieculturală, dar şi instituţională, statul menţinându-setimp de peste o jumătate de mileniu cu toată stă -pânirea străină care se impusese să fie acceptată.

Hotărâtoare prin consecinţe a fost decizia puteri -lor referitoare la noile destine ale României, dar ean-ar fi rămas decât o literă goală, dacă românii, eiînşişi, nu s-ar fi implicat cu dăruire în construireaunui nou stat care le acorda prilejul de a o face.Manualele şcolare de astăzi ar trebui să aibă cea din -tâi sarcină, aceea de a comunica ori readuce în mintegeneraţiilor următoare oportunitatea care a apărut,dar, mai ales, străduinţele generaţiilor anterioare înopera de reconstrucţie şi, de fapt, de construcţie aţării, ca un memento care nu trebuie ignorat. Uitarea,sau şi mai grav ocolirea, reprezintă un act potrivnicviitorului acestei ţări.

Construirea ţării celei noi a mai implicat şi ac -ţiuni pentru realizarea unei opere de reformă multi -formă, dubla alegere şi sensul însăşi al acesteia s-arfi irosit fără realizarea acesteia. A fost sensul princi-pal al celor şapte ani de domnie a lui Alexandru IoanCuza şi apoi a îndelungatei domnii a domnitoruluişi apoi a regelui Carol I.

Domenii fundamentale, dar putem chiar spunetoate domeniile de seamă ale statului şi societăţii,au fost supuse reînnoirii. Sistemul administrativ,justiţia, lucrările publice şi căile de comunicaţii, în -văţământul mai ales, sănătatea publică, înzestrareaur bană, Biserica şi instituţiile culturale au fost obiec - tul unei opere de reorganizare şi modernizare. Un rolcrucial l-a avut şi suprimarea relaţiilor feudale dinagricultură şi reforma agrară prin care ţărănimea,până atunci clăcaşă, a fost împroprietărită. Ritmultransformărilor a fost intens, iar România şi-a făcut

locul în rândul statelor europene cu o poziţie evidentsemnificativă. Reformele au dus, în mare parte, lamutaţii decisive, care au avut ca urmare un nou locpe care aceasta l-a dobândit, treptat, în lume. Lumeaoraşelor a tins să se schimbe şi să se integreze conti-nentului european, Bucureştii au devenit un „micParis”; ritmul schimbărilor n-a fost totuşi satis făcătorîn lumea satelor, zguduite, de altfel, de mariletulburări sociale din 1888 şi 1907. Pro blemele so -cietăţii rurale aveau, cu toate acestea, să-şi găsească osensibilă îmbunătăţire în etapa următoare, când aavut loc cea mai întinsă reformă agrară.

Dar, Unirea din anul 1859 n-a stat doar la te -meiul constituirii statului naţional iniţial – ca bazăde dezvoltare a unui intens proces de modernizare ainstituţiilor, ca punct de plecare al unei evoluţii deîncadrare a României printre statele europene – ci,acest moment istoric a asigurat nu numai atât, dar apregătit şi a contribuit la realizarea unei noi etape aproiectului naţional, aceea a strângerii întregiinaţiuni din spaţiul locuit majoritar de români într-ounică entitate. România lui Cuza şi apoi cea a luiCarol I a trăit un proces de evoluţie teritorială, careavea să ducă la marele moment de la 1 Decembie1918. Unirea cea mare a fost fiica Unirii din 1859,iar românii şi-au demonstrat ataşamentul faţă deideea naţională, slujind-o, dar făcând în acelaşi timpşi nenumărate jertfe. Pe fundaţiile României de la 5şi 24 ianuarie 1859 a fost construită de această na -ţiune o nouă societate, unită prin liantul iubirii depa trie, România în graniţele ei fireşti. Este datorianoastră şi, în primul rând, a instituţiilor tradiţionalesă cinstim marile momente ale trecutului şi, maiales, pe cei care n-au precupeţit să se implice înacţiunile menite a contribui la realizarea desăvârşiriiunităţii statale a ţării.

74

75

Rute de excelenţă în cercetare

Un experiment educaţional şi ştiinţific iniţiat con -ceptual şi susţinut financiar de Uniunea Europeanăîn România, prin programele operaţionale sectorialeîn domeniul dezvoltării resurselor umane, a fost pro-movat pentru prima dată în învăţământul superiorromânesc şi de către Academia Română în urmă cutrei ani, prin şapte proiecte postdoctorale, finanţatedin fonduri europene nerambursabile.

Din cele şapte proiecte postdoctorale ale Acade-miei Române, proiectul Şcoala postdoctorală pen-tru formarea cercetătorilor de elită în economie –SPODE a constituit un succes deosebit şi, totodată,un experiment de urmat de către Ministerul Educa-ţiei şi Cercetării, după cum s-a exprimat ministruldelegat pentru învăţământul superior la închidereaşcolii, pentru o mai bună organizare în viitor al celuide al patrulea ciclu universitar Bologna – Şcoalapostdoctorală.

Academia Română, împreună cu câteva univer-sităţi prestigioase (Iaşi, Timişoara), a selectat 140 detineri doctori în economie în cadrul şcolii postdoc-torale SPODE, care au fost îndrumaţi de cei maiprestigioşi profesori universitari şi cercetători ştiin-ţifici în economie (acad. Mugur Isărescu, acad. Emi-lian Dobrescu, acad. Lucian Albu, acad. DanielDăianu, acad. Gheorghe Zaman, acad. Ion Dogaru,prof. Emil Dinga, prof. Vasile Işan, prof. Ioan Tal-poş, prof. Silviu Cerna, prof. Marin Dinu, prof. Vic-tor Ploae, prof. Napoleon Pop, prof. Cornel Ionescu,prof. Ion Pohoaţă, prof. Ion Ghizdeanu, prof. VasileCocriş etc.).

A fost o onoare pentru mine să asigur manage-mentul ştiinţific al şcolii postdoctorale împreună cuacad. Mugur Isărescu, să prezint în faţa cursanţilordoctorali şi postdoctorali şi a colegilor profesori şicercetători – experţi şi tutori – punctul meu de vederecu privire la eficientizarea învăţământului superior,în general, şi a celui economic, în special, cu privirela locul şi rolul cercetării ştiinţifice economice înştiinţa, societatea şi economia românească, prin

optimizarea rutelor de excelenţă academică pentruformarea, promovarea şi valorificarea elitelor româ-neşti.

Acesta este motivul care ne-a călăuzit spre a pre-zenta un nou proiect de şcoală doctorală şi postdoc-torală Rute de excelenţă academică în cercetare –READ, proiect care este, de fapt, o continuare a pro-iectului anterior, SPODE.

La deschiderea noii şcoli doctorale şi postdocto-rale – este drept pe skype, şi nu în direct din AulaMagna –, faptul că formarea elitelor înalt calificateatât de necesare cercetării ştiinţifice, învăţământu-lui, dar şi activităţilor manageriale din economie,administraţie, educaţie şi cultură, constituie una din-tre cele mai importante atribuţii ale Academiei Ro -mâne şi universităţilor româneşti, misiunea de for-mare a elitelor înalt calificate revine atât AcademieiRomâne, cât şi universităţilor care organizează şcolide studii doctorale şi postdocto rale, prin optimizarearutelor de excelenţă în fiecare do meniu de cercetareşi educaţie.

Academiile şi universităţile sunt, prin excelenţă,spaţii complexe, heterogene, multiculturale, inter-disciplinare, câmp de interferenţă a principaleloridei-forţă ale cunoaşterii, loc în care se reunesc ceimai evoluaţi actori ai societăţii umane – profesorii,cercetătorii şi studenţii. Acestea – academiile şi uni-versităţile – au reprezentat, dintotdeauna, medii degenerare de noi cunoştinţe, de dezvoltare a gândirii,de formare şi performare ale purtătorilor de compe-tenţe, competitivitate şi cooperare. Totodată, comu-nitatea academică şi universitară a generat şi conti-nuă să genereze, în acest univers entropic, marimutaţii politice, economice, sociale şi juridice fiind,în majoritatea cazurilor, locul în care au germinat şis-au plămădit cele mai multe idei revolute, dar, dinpăcate, şi involute, spaţiu în care au apărut şi s-audezvoltat mari dinamici sociale.

Şi cu această, poate, prea lungă introducere, amajuns la subiectul expunerii.

Dacă România are o cultură a depistării,selectării, formării și promovării elitelor?*Acad. Păun Ion Otiman

*Expunere prezentată la workshop-ul „Prin interdisciplinaritate spre excelenţă în cercetarea ştiinţifică în domeniul social”în cadrul şcolii doctorale şi postdoctorale „Rute de excelenţă academică în cercetarea doctorală şi postdoctorală”

(25 septembrie 2014, Aula Academiei Române)

76

prima ipoteză de lucru porneşte de la următoa-rea întrebare: dacă la noi în ţară, în sistemul deci-zional, cel care ia deciziile majore în direcţia depis-tării, selecţiei, cultivării, formării şi promovării eli-telor intelectuale şi profesionale, există o cultură aformării, promovării şi utilizării elitelor, preocu-pări, proceduri şi practici concrete, instituţionalepentru practicarea concretă a rutelor de excelenţăacademică?

Teoretic, răspunsul este afirmativ, da, la supra -faţa fenomenului găsim, în permanenţă, declaraţiisau, mai degrabă, declamaţii, la aproape toţi deci-denţii majori, care spun că au printre preocupărilelor importante problematica promovării rutelor de elită.

Ce se întâmplă, însă, în realitate, în practicaromânească de zi cu zi?

Voi face câteva succinte referiri în trei domeniiesenţiale ale societăţii româneşti: cultura promovă-rii elitelor în educaţie, cercetare şi politică.

1. În educaţie, mai precis în şcoala de toate gra-dele, începând cu grădiniţă şi încheind cu cea maiînaltă – universitatea – din păcate, afirm în cunoştinţăde cauză, după 50 de ani de servire a înaltei şcoli uni-versitare şi academice, faptul că încă nu există insti-tuţionalizate şi aplicate rutele de excelenţă, prin caresă se depisteze, cultive şi utilizeze, pentru România,elitele naţionale tinere. Doresc să mă explic, pornindde la un paradox al şcolii, în mod deosebit al liceuluişi, în mare măsură, şi în cazul universităţii româneşti.Este binecunoscut faptul că de mulţi, foarte mulţi ani,elevii olimpici români, la mai toate disciplinele, obţinmedalii şi, mai ales, pe cele de aur. În acelaşi timpînsă, paradoxal, şcoala românească, în ansamblul ei,prin testele PISA efectuate de OECD în 65 de state,în anul 2012 ocupă locul 45, cu un scor de 1322puncte (faţă de 1763 puncte, prima clasată, China –Shanghai, şi ultima clasată, Peru, cu circa 1200puncte. Este drept, faţă de precedenta evaluare, Ro -mânia a urcat patru locuri).

Cum se poate explica acest paradox?După părerea mea, simplu. Rezultatele olimpici-

lor sunt, de fapt, rezultatele eforturilor individuale(intelectuale şi de muncă asiduă) ale olimpicilor(elevi şi profesori) şi strădaniile financiare impor-tante ale părinţilor şi nu rezultatul unor rute de exce-lenţă instituite de către statul român, prin sistemulşcolar. Un fenomen asemănător întâlnim şi în per-formanţele universitare. Din datele scientometricede măsurare a competitivităţii studenţilor şi docto-ranzilor români, prezentate de acad. Ionel Haiduc,rezultă că absolvenţii de şcoli doctorale din SUA,doctorii români care se integrează în activităţile uni-

versitare şi de cercetare americane ocupă locul 5 dinpeste 100 de naţiuni. Concluzia: România are foartemulţi copii şi tineri dotaţi şi supradotaţi, dar carefructifică în altă parte şi nu la noi. De ce ? Expli-caţia este, şi de data aceasta, simplă: nu avem insti-tuite diferite rute de excelenţă în şcolile şi uni-versităţile noastre.

2. Dar, în cercetarea ştiinţifică, România pro-movează excelenţa?

Având în vedere faptul că principalele procesenecesare convergenţei şi compatibilizării europene aRomâniei în această perioadă sunt reforma moralăşi dezvoltarea durabilă a ţării, considerăm că deimportanţă crucială pentru atingerea acestui obiectivo reprezintă cercetarea ştiinţifică economică şisocio-umană din Academia Română. Cercetarea şti-inţifică economică şi socio-umană academică(desfă şurată la nivelul institutelor şi centrelor decer ce tare economică din cadrul Academiei Române)re prezintă, fără îndoială, una dintre structurile de re -flecţie şi de creaţie ştiinţifică cele mai importante şisemnificative ale societăţii româneşti. În cercetareaştiinţifică economică şi socio-umană academică potfi găsite, în acest moment, preocupări şi rezul tatecare se află în vârful preocupărilor şi rezultatelorcercetării ştiinţifice internaţionale: sustenabilitateacreşterii şi dezvoltării, cuantificarea nivelului şi stan - dardului de viaţă, structura de specializare a eco -nomiei naţionale, modelarea şi prognoza econo mică,stabilizatorii automaţi ai politicilor de ajustare, agri-cultura organică şi dezvoltarea rurală durabilă, efec-tele schimbărilor climatice asupra economiei, inte-grarea şi globalizarea, evaluarea stării economieinaţionale, fără a mai enumera dezvoltările episte-mologice legate de reconstrucţiile conceptuale pri-vind ştiinţa economică şi comportamentul econo-mic, echi librul economic, valorile economice, pre-cum şi locul şi rolul cercetării româneşti în contextnaţional şi universal, România – spaţiu tradiţionalde întâl nire a civilizaţiilor, de echilibru şi moderaţieinterculturală şi spirituală etc.

În structurile de cercetare ştiinţifică economicăacademică există, în acest moment, un numărimportant de cercetători autentici, dedicaţi, deosebitde bine pregătiţi profesional pentru a aborda celemai delicate şi mai sofisticate subiecte în materie.Pentru ca această avuţie naţională de capital intelec-tual să nu se piardă şi să fie fructificată în Româniasunt necesare, este părerea noastră, două măsuricomplementare:

� Restructurarea cercetării ştiinţifice economiceacademice în centre de excelenţă. La nivelul Acade-

77

miei Române, cercetarea ştiinţifică economică poatefi restructurată conform următoarelor ţinte:

- înfiinţarea de structuri (institute sau centre) destudii avansate (de excelenţă);

- restructurarea fiecărui institut sau centru pe treicategorii de activităţi ştiinţifice esenţiale;

a) activităţi de cercetare fundamentală(for mu larea de teorii);

b) activităţi de cercetare aplicativă (transfer tehnologic);

c) activităţi de reacţie rapidă (consultanţă de specialitate);

� Elaborarea unui portofoliu de teme/subiectede cercetare economică fundamentală (prin inter -viuri cu cercetătorii implicaţi) pe termen lung, caresă se constituie în programele de cercetare econo -mică fundamentală ale Academiei Române.

Supunem aceste reflecţii dezbaterii publice, cuscopul de a identifica cele mai adecvate măsuri derelansare a cercetării ştiinţifice economice academice.

3. Al treilea domeniu, cel al comunicării din-tre structurile guvernamentale şi cercetareaeconomică şi socio-umană academică şi univer-sitară, a fost, în mare parte, cvasi-inexistentă, darnu din cauza institutelor de cercetare economică,academică şi a universităţilor. Politicienii – deci-denţii în domeniul proiectării evoluţiilor econo -mice – nu au considerat, în cea mai mare parte acazurilor, că o reflecţie de tip abstract, general, pedimensiunea economică a dinamicii sociale arputea fi utilă ca „ingredient” în fundamentarea pro-priilor decizii.

Având în vedere observaţiile constatate din pre-zentarea anterioară, considerăm că fiecare docto-rand şi postdoctorand, prin temele de cercetare pen-tru care a optat ca subiect al dizertaţiei, are posibili-tatea să propună pentru domeniul ales (economic,social, cultural etc.) rute de excelenţă, proceduride edificare şi consolidare concrete din şcoliledoctorale şi postdoctorale ale Academiei Române,un rol important în acest sens revenind şcolii noas-tre Rute de excelenţă academică în cercetarea doc-torală şi postdoctorală.

De asemenea, trebuie să subliniez faptul că ini-ţierea proiectului Rute de excelenţă academică încercetarea doctorală şi postdoctorală din AcademiaRomână a avut ca ţintă precisă conexarea cercetări-lor doctorale şi postdoctorale din domeniile econo-mice şi socio-umaniste cu cel mai important proiectprioritar al Academiei Române pentru perioada

2014–2016, Proiectul de ţară al României. Pentruaceasta, doresc să revin asupra acestei idei, propu-nându-vă să gândim şi să realizăm, în lucrările dedizertaţie, contribuţii la proiectul de cea mai mareînsemnătate pentru societatea românească Proiectulde ţară al României.

Am în vedere faptul că dumneavoastră, eliteletinere ale cercetării ştiinţifice economice şi socio-umane, împreună cu remarcabilii profesori îndrumă-tori şi coordonatori – tutori şi experţi – aţi puteaaborda secvenţe ale atât de necesarei reforme struc-turale şi morale a societăţii şi economiei româneşti.Teme, precum Prosperitatea – vehicul economic şicultural al bunăstării. Bunăstarea – obiectiv majoral strategiei dezvoltării şi factor al stabilităţii şievoluţiei sociale şi demografice româneşti; Calita-tea vieţii – corolar al reformelor sociale, morale şieconomice în România; Factorii bunăstării şi cali-tăţii vieţii: reforma profundă a educaţiei şi restruc-turarea orizontală şi verticală a şcolii româneştiaxată pe formarea elitelor necesare societăţii româ-neşti şi a resurselor umane calificate necesare eco-nomiei naţionale; Siguranţa şi securitatea alimen -tară; Folosirea durabilă a resurselor naturale îninteres naţional; Siguranţa energetică a ţării; Sănă-tatea biologică şi spirituală a populaţiei; Competi-tivitatea şi recunoaşterea internaţională a culturiiromâneşti etc., abordate cu competenţă ştiinţifică, arconstitui garanţia realizării şi punerii în operă aunui competitiv Proiect de ţară al României.

În concluzie, principala direcţie de preocupare însensul compatibilizării învăţământului românescdoc toral şi postdoctoral cu cel european, în vedereaintegrării reale în aria comună a învăţământuluisuperior prin rute de excelenţă, o reprezintă atât înuniversităţi, cât şi în Academia Română adoptareaunui sistem universitar şi de titluri accesibile, com-parabile şi compatibile în vederea promovării reci-proce a recunoaşterii europene simple, eficiente şicorecte a calificărilor naţionale, indiferent de locul(universitatea, şcoala de înalte studii şi ţara) unde s-aobţinut diploma. Această cerinţă este intrinsec le -gată, condiţionată de compatibilizarea europeană adomeniilor fundamentale, domeniilor şi specializă-rilor, a curriculei universitare şi a structurilor acade-mice, cerinţă care, sperăm, că va fi, în mare parte,respectată prin experienţa acumulată în activităţileconcrete din şcolile doctorale şi postdoctorale dinAcademia Română.

78

Personalități internaționale

Ales pentru scaunul suprem, la 13 martie 2013,ca urmaş al pontifului Benedict XVI (alias JosephRatzinger), cardinalul argentinian Jorge Bergoglio,intronizat sub numele de Papa Francisc, este autorulunui volum de convorbiri pe teme specifice, editatîn ţara apartenentă (2010) şi tradus de curând înlimba română1.

Cu totul insolită e prezenţa în volum a unui pro-log semnat de rabinul Abraham Skorka, gest poateunic în istorie, vădind anume disponibilitate dialo-gică. Este o deschidere confesională demnă de salu-tat, dacă ne amintim că arhiereul catolic prefaţase,la rândul său, cu ceva timp în urmă, o carte a rabi-nului, realizând un „dialog profund”, ca „între prie-teni”, estimat ca atare în amintitul prolog. Ambiiteologi, bine cantonaţi în religiile lor, au doveditastfel că „cercul vicios ce degradează condiţiaumană poate fi înfrânt”, pledând persuasiv pentru„descoperire şi unitate”, adică pentru „armonie”,cum ni se spune din capul locului2. A rezultat unsistem axiologic nutrit de „perspectiva biblică asu-pra lumii”, admisă exemplar de ambii teologi. Olungă istorie îi îndemna de altfel să caute căi adec-vate pentru ieşirea din orice impas. Secolul XX, unexemplu la îndemână, a debutat sub semnul suspi-ciunii şi al agresiunii nemotivate: „A copia ura şiviolenţa tiranului şi a asasinului este cea mai sim-plă metodă de a-i călca pe urme”3. Lumea la tino-americană, aflată mereu în situaţii critice, îi oferea,la tot pasul, exemple de intoleranţă, dar şi sugestiimelioriste.

Optând pentru deplina comprehensiune fraternăa celuilalt, preotul ajuns arhiereu, pe diverse trepte,până la aceea de episcop al Romei şi suveran pontif,argentinianul Jorge Bergoglio a făcut din buna întâl-nire cu semenii un proiect totodată personal şi demisiune catolică. Faptul că în această ultimă poziţieşi-a luat numele de Francisc e cum nu se poate maisemnificativ, ţinând anume de „biserica misionară”,idee scumpă ordinului iezuit de care aparţine.

Un zel apostolic pilduitor se degajă din maitoate iniţiativele sale, zel nutrit de convingerea căeste nevoie să stimulăm meliorismul, partea pozi -tivă a lucrurilor. Criza actuală din Argentina oexplică prin faptul că lumea de acolo nu a fost laînălţimea circumstanţelor, însă cu speranţa că mairămâne timp de schimbare a istoriei, dacă se depă-şeşte „starea de indiferenţă”, „lipsa de conştiinţăsocială”, incapacitatea de a fi o „societate articu -lată”, solidară, cu spirit de echipă şi o „cultură aîntâlnirii”4. Complexa temă identitară o defineşte înorizontul transcendenţei, dar şi etnocultural, diacro-nic, prospectiv, fără a sacrifica însă valorile acumu-late de tradiţie.

Ne aflăm pe un teren defrişat de înaintaşi, pealocuri şi bătătorit, însă nu epuizat ca posibilităţi deanaliză şi interpretare, istoria fiind prin definiţie undomeniu al înnoirii fără istov. Înaltul prelat ştie să-iurmărească sinuozităţile, atent la fapte şi la sensuri,la timpul scurt ca şi la „durata lungă”, în expresiebraudeliană.

papa Francisc: un discurs dialogicAcad. Alexandru Zub

79

„Dacă observăm cu atenţie cazul istoriei –conchide autorul – se pot zări suişuri şi coborâ-şuri. De exemplu, despre chinezi se spune că suntca pluta: în anumite condiţii se scufundă, dar apoiies din nou la suprafaţă. Mai exact, întotdeaunarenasc. Cred că această caracteristică poate fiaplicată în general şi naturii umane, tuturor per-soanelor şi societăţilor”5. Corsi e ricorsi ca înformula demult admisă de specialişti. Istoria pare,în ansamblu, „o calamitate, un dezastru moral, unhaos de posibilităţi holistice”6, însă realitatea„concretă” indică totuşi continuităţi benefice, pecare istoricul e chemat să le scoată la iveală, cudiscernământ critic şi comprehensiune. Nimic nueste previzibil, la o adică. „Secolul XX a debutatînvăluit în optimism. Oare cineva şi-ar fi pututimagina izbucnirea celor două războaie mon -diale? Sau genocidul armean? Sau Holocaustulevreilor? Sau cruzimea stalinistă la scară largă?”Sunt interogaţii ce ar putea să continue indefinit,dezvăluind unele aspecte ale istoriei, „când dem-nitatea umană se degradează”, ca să renascătotuşi mai apoi, „fiindcă societatea are rezervemorale, culturale” ce pot restabili minimal echili-brul. Graba de a părăsi un spaţiu prea expus nu eun bun sfetnic, după cum nici generalizarea mereudefectuoasă, prezentă oricând şi oriunde7.

Timpul comportă drepturi inalienabile, dacăcitim cum se cuvine istoria. „A transcende răbda-rea înseamnă a permite timpului să suspende şisă adune firul vieţii noastre”8. Celui ispitit apărăsi terenul de luptă i se dă un sfat mereu vala-bil, acela de „a lua patria pe umeri”, asemeni luiEneas, care se desparte de Troia în flăcări, ducân-du-şi tatăl pe umeri şi îndreptându-se decis spremunte, spre viitor: Et sublato patre montempetivi. Relaţia cu înaintaşii este organică şi com-portă o dimensiune transcendentală, în numelecăreia suntem chemaţi a ne rostui destinul, fieacesta şi plasat într-o periferie existenţială9.Argentina pare un loc ce comportă destule analo-gii cu spaţiul carpato-danubian.

Mai toate neliniştile lumii de azi află ecouriadecvate în Papa Francisc. Convorbiri cu JorgeBergoglio, text de o mare densitate ideatică, plin desugestii şi de îndemnuri benefice, imposibil de rezu-mat într-o semnalare ocazională, nici examinateminuţios, cum s-ar cuveni din plin.

Note

1 Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio, de Fran cescaAmbrogetti / Sergio Rubin, trad. Ana-Maria Tamaş, Bucureşti,Victoria Books, 2013, 196 p.

2 Ibidem, pp. 10–11.3 Ibidem, pp. 22.4 Ibidem, pp. 107–108, 111.5 Ibidem, p. 164.6 Ibidem, p. 165.7 Ibidem, pp. 76, 163, 165, 169.8 Ibidem, p. 71.9 Ibidem, p. 74.

80

Premiile Academiei Române

I. DOMENIUL FILOLOGIEI ŞI LITERATURII

1. premiul Timotei Cipariua) Lucrarea: Apocalipsul Maicii Domnului. Ver-

siuni românești din secolele al XVI-lea– al XIX-leaAutor: Cristina-Ioana Dimab) Lucrarea: Modalități de exprimare a per cep -

țiilor fizice. Verbele de percepție în limba românăAutor: Irina Necula- propunere: Institutul de Lingvistică „Iorgu Ior-

dan–Al. Rosetti“- referent: prof. Gabriela Pană Dindelegan, mem -

bru corespondent al Academiei Române 2. premiul Bogdan petriceicu Hasdeu a) Lucrarea: Atlasul lingvistic român pe regiuni.

Sinteză ( ALRR Sinteză)Autori: Verginica Barbu-Mititelu, Mihaela Ma -

riana Morcov, Manuela Nevaci, Daniela Răuțu etalții (coautori care au un premiu al Academiei Române)

b) Lucrarea: Afect şi afectivitate. Conceptuali -zare şi lexicalizare în româna veche

Autor: Gabriela Stoicac) Lucrarea: Obiceiuri de naștere din Moldova.

Tipologie și corpus de texteAutor: Adina Hulubaș3. premiul Ion CreangăLucrarea: Hotel universal Autor: Simona Sora 4. premiul Titu Maiorescua) Lucrarea: Hortensia Papadat-Bengescu

Opere, I–III, Romane (Colecţia „Opere fundamen tale“)Autor: Gabriela Omăt b) Lucrarea: G. Călinescu, Opere. Publicistică

(1919–1965), I–XIIAutori: Nicolae Mecu, Alexandra Ciocârlie, Ale-

xandru Farcaş, Pavel Ţugui, Daciana Vlădoiu

5. premiul lucian Blagaa) Lucrarea: Emil Cioran. Opere, I–IIAutor: Marin Diaconub) Lucrarea: Evreul improbabil. Mihail Sebas -

tian: o monografie ideologicăAutor: Mihai Iovănel6. premiul Mihai Eminescu Lucrarea: Catedrala din auz. Poeme ligureAutor: Mircea Petean7. premiul Ion luca Caragiale – nu s-a acordat.II. DOMENIUL ŞTIINŢELOR

ISTORICE ŞI ARHEOLOGIE1. premiul Vasile pârvanLucrarea: Tezaurele dacice. Creaţia în metale

preţioase din Dacia preromanăAutor: Daniel Spânu2. premiul Alexandru D. Xenopola) Lucrarea: Personalitatea omului politic Dimi-

trie A. SturdzaAutor: Mihaela Dameanb) Lucrarea: Potârnichile gri. Spitalele femeilor

scoţiene în România 1916–1917Autor: Costel Coroban3. premiul Dimitre OnciulLucrarea: Aşezările de drept valah şi locuitorii

lor din Rutenia Roşie în Evul Mediu târziuAutor: Grzegorz Jawor (Polonia)4. premiul Nicolae IorgaLucrarea: Iaşii în secolele al XV-lea–al XVIII-lea.

Elemente de topografie istoricăAutor: Cătălin Hriban5. premiul Mihail KogălniceanuLucrarea: „Spre folosul acestei sfinte case”.

premiile Academiei Românepentru anul 2012 decernate în anul 2014*

* Decernarea premiilor Academiei Române în cadrul Adunării generale a membrilor Academiei Române(19 decembrie 2014, Aula Academiei Române)

81

Constituirea şi evoluţia domeniului mănăstirii Co -troceni (secolele XVII–XIX)

Autor: Mariana Lazăr6. premiul Nicolae BălcescuLucrarea: Croisées de la modernité. Hypostases

de l’esprit et de l’individu au XVIIe siècleAutor: Vlad Alexandrescu7. premiul george BariţiuLucrarea: Aspecte ale tranziţiei de la mezolitic

la neoliticul timpuriu în zona Porţile de FierAutor: Adina Boroneanţ8. premiul Eudoxiu de Hurmuzakia) Lucrarea: Oameni de seamă ai Maramureşu-

lui. Dicţionar 1700–2010Autor: Vasile Iuga de Sălişteb) Lucrarea: O vară fierbinte în relaţiile româno-

sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964Autor: Vasile BugaIII. DOMENIUL ŞTIINŢELOR MATEMATICE1. premiul Simion Stoilow Grupul de lucrări: Berezin-Toeplitz quantization

on Kahler manifoldsAutor: George Marinescu2. premiul gheorghe lazărGrupul de lucrări: Structuri exacte, echivalențe

și dualitățiAutor: Septimiu Crivei3. premiul gheorghe Țițeicaa) Grupul de lucrări: Proprietăți de curbură ale

varietăților metrice complexe și reale. AplicațiiAutor: Adela-Gabriela Mihaib) Grupul de lucrări: Aspecte geometrice ale

varietăților complexe nekaehlerieneAutor: Victor Vuletescu4. premiul Spiru HaretGrupul de lucrări: Metode variaționale pentru

ecuații neliniare elipticeAutor: Alexandru Kristály5. premiul Dimitrie pompeiuGrupul de lucrări: Contribuții în teoria pro ba -

bilității necomutativeAutor: Şerban Theodor Belinschi

6. premiul grigore MoisilLucrarea: Unsupervised learning for graph ma t -

chingAutor: Marius LeordeanuIV. DOMENIUL ŞTIINŢELOR FIZICE1. premiul Dragomir HurmuzescuGrupul de lucrări: Studii privind modelarea

materiei barionice în condiţii termodinamice rele-vante pentru stele masive ce suferă colaps gravita-ţional şi pentru stele neutronice

alcătuit din:1. Ensemble equivalence in supernova matter

with a simple model 2. Phase transition toward strange matterAutori: Adriana R. Răduţă şi Francesca Gulmi-

nelli, Universitatea Caen, Franţa2. premiul Constantin Miculescua) Grupul de lucrări: Modelarea proceselor de

creştere a cristalelor Autor: Daniel Vizmanb) Grupul de lucrări: Fenomene de rezonanţă

induse de zgomot în sisteme neliniare cu histerezisAutor: Mihai Dimian3. premiul Horia HulubeiGrupul de lucrări: Contribuţii la studiul şi con-

servarea unor obiecte ale patrimoniului culturalnaţional prin metode de spectroscopie γ

alcătuit din:1. Gamma-ray spectroscopy for artificial conta-

mination effects evaluation in luminiscence datingof artefacts from low depth layers in southernRomania

2. Spectroscopic evaluation of painted layerstructural changes induced by gamma-radiation inexperimental models

3. Irradiation effects on canvas oil painting:Spectroscopic observation

Autor: Corneliu C. Ponta4. premiul Ștefan procopiuGrupul de lucrări: Generarea pulsurilor de atto-

secunde în câmpuri laser de două sau mai multefrecvenţe

Autor: Valer Toşa5. premiul Radu grigorovicia) Grupul de lucrări: Fenomene de suprafaţă şi

82

de interfaţă evidenţiate prin spectroscopii de elec-troni XPS/Auger şi alte tehnici de caracterizare asuprafeţelor şi interfeţelor

Autor: Nicoleta Georgiana Apostol (Gheorghe) b) Grupul de lucrări: Materiale biocompatibile:

preparare şi caracterizareAutor: Daniela PredoiV. DOMENIUL ŞTIINŢELOR CHIMICE1. premiul Costin D. Nenițescua) Grupul de lucrări: Materiale compozite pe

bază de carbonat de calciu şi polielectroliţi sensibilila pH

Autor: Marcela Mihaib) Grupul de lucrări: Influenţa conţinutului de

apă al complecşilor de încapsulare pe bază deciclodextrină asupra descriptorilor structurali aicompuşilor biologic activi

Autor: Daniel Hădărugă2. premiul I.g. Murgulescua) Grupul de lucrări: Obţinerea şi caracterizarea

filmelor nanocompozite pe bază de polimeri con-ductori şi nanotuburi de carbon cu aplicabilitate îndiferite procese electrochimice

Autor: Florina Brânzoib) Grupul de lucrări: Comportarea la coroziune

a unor noi biomateriale pentru implanturiAutor: Cora Vasilescu3. premiul gheorghe Spacu Grupul de lucrări: Contribuţii la chimia compu-

şilor element-organici stabilizaţi cu liganzi (C,N)-chelatici sau (N,C,N)-pincer

Autor: Anca Silvestru 4. premiul Nicolae Teclua) Grupul de lucrări: Studii de analiză termică

simultană cuplată cu spectrometria FTIR şi cu spec-trometria de masă asupra unor sisteme polimericemultifuncţionale

Autor: Niţă Tudorachib) Grupul de lucrări: Studiul experimental şi

modelarea reacţiilor explozive în sisteme gazoase şicondensate

Autori: Venera Giurcan, Maria Mîţu, AdinaMagdalena Muşuc

VI. DOMENIUL ŞTIINŢELOR BIOLOGICE1. premiul Emil RacovițăSuita de lucrări publicate între 2001–2012 pri-

vind Identificarea şi caracterizarea formelor enzi-matice de tip ancestral prezente în microorganismebacteriene şi archeene

Autor: Cristina Purcărea2. premiul grigore AntipaSuita de lucrări publicate între 1998–2012 pri-

vind Biologia microorganismelor halofile prezenteîn habitate hipersaline

Autor: Gabriela Teodosiu3. premiul Nicolae Simionescu Suita de lucrări publicate între 2010–2012 pri -

vind Identificarea unei terapii combinatorii folosinddouă populații de celule stem, cu posibile aplicațiiîn regenerarea miocardului ischemic.

Autor: Alexandrina Burlacu 4. premiul Emanoil Teodorescu – nu s-a acordat. VII. DOMENIUL ŞTIINŢELOR GEONOMICE1. premiul grigore Cobălcescu Lucrarea: Retrospective luminiscence dosime-

try: applications in archaeology, geology and envi-ronmental studies

Autor: Alida Iulia Timar Gabor2. premiul gheorghe Munteanu-MurgociLucrarea: Valea Cernei. Morfologie, hidrologie,

ape termomineraleAutor: dr. Ioan Povară3. premiul Simion Mehedinți a) Lucrarea: Bazinul Pereschivului (Colinele Tu -

tovei). Studiu de geomorfologie şi pedogeografie cuprivire specială asupra utilizării terenurilor

Autor: dr. Lilian Niacşub) Lucrarea: Bazinul Tutovei. Riscuri naturale şi

vulnerabilitatea teritoriuluiAutor: dr. Iulian Cătălin Stângă 4. premiul Ștefan Hepites – nu s-a acordat.5. premiul ludovic Mrazec – nu s-a acordat.VIII. DOMENIUL ŞTIINŢELOR TEHNICE1. premiul Traian VuiaLucrarea: Distilarea izotopicã a hidrogenului.

ExperimentăriAutor: Floarea Pop

83

2. premiul Anghel SalignyLucrarea: Design of Cold-formed Steel StructuresAutori: Dan Dubină1, Viorel Ungureanu, Raffa -

ele Landolfo3. premiul Constantin Budeanu – nu s-a acordat.4. premiul Aurel Vlaicu – nu s-a acordat. 5. premiul Henri Coandă – nu s-a acordat.IX. DOMENIUL ŞTIINŢELOR

AGRICOLE ŞI SILVICE1. premiul Ion Ionescu de la BradLucrarea: Imunogenetic Study Concerning the

Blood Groups in Sheep Breeds Reared in Romania/ Revista „Annals of the Romanian Society for

cell biology“, vol. XVII nr. 1/2012Autori: Gh. Hrincă, Petru Vicovan2. premiul Traian SăvulescuLucrarea: Tratat de boli infecţioase ale animale-

lor, vol. I şi IIAutori: Tudor Perianu, Gabriel Predoi, Florica

Bărbuceanu, Ștefan Nicolae, Constantin Vasiu, Vio-rel Herman

3. premiul Marin DrăceaLucrarea: Amenajarea pădurilor

Autori: Ioan Seceleanu4. premiul gheorghe Ionescu-ȘișeștiGrup de lucrări: Biodiversity of the farm animals

and eco-bioeconomics significances in the foodsecurity context

Autori: George Florea Tobă, Mariana Sandu,Marcel Theodor Paraschivescu, Amalia GianinaStrăteanu, Remulus Gruia

X. DOMENIUL ŞTIINŢELOR MEDICALE1. premiul Iuliu HațieganuLucrarea: Complicaţiile pancreatitei acuteAutori: Radu Costea, Ștefan Neagu, Narcis Zăr-

nescu 2. premiul Daniel Danielopolu Lucrarea: Antropologie şi CulturăAutori: Andrei Kozma, Cristiana Glavce2, Con-

stantin Bălăceanu Stolnici1

3. premiul gheorghe Marinescu Lucrarea: Kidney and BrainAutori: Ligia Petrică4. premiul Victor Babeș Lucrarea: Managementul selectiv nonoperator

al leziunilor viscerale abdominale la pacientul poli-traumatizat

Autori: Mircea Beuran, Ionuţ Negoi5. premiul Constantin I. parhonSuita de lucrări (5): Bioinformatica genetică

medicală1. Eukaryotic genomes may exhibit up to 10

generic classes of genes promoters2. An evolutionary perspective on adiponectin

and gene promoters 3. DNA patterns and evolutionary signatures

obtained through Kappa index of coincidence 4. Gene promoters show chromosome- specifi -

city and reveal chromosome territories in humans 5. Genetic factors involved in the pathogenesis

of type 2 diabetesAutori: Paul Gagniuc, Constantin Ionescu-Târ-

govişte 1, Paul Dan Cristea1, Aurora-Rodica Tuduce,Lucian Gavrilă, Cristian Guja2

6. premiul Ștefan S. Nicolau – nu s-a acordat.XI. DOMENIUL ȘTIINȚELOR ECONOMICE,

JURIDICE ȘI SOCIOLOGIE1. premiul petre S. Aurelian Lucrarea: Piaţa muncii între formal şi informal Autori: Silvia Pisică, Valentina Vasile, Vergil

Voineagu2. premiul Virgil MadgearuLucrarea: Proiectele miniere. Evaluarea din per-

spectiva dezvoltării durabileAutor: Nicolae Bud3. premiul Victor Slăvescu Lucrarea: Fiabilitate şi mentenanţă. Analiză şi

op ti mizareAutori: Maria Caracotă-Dimitriu şi Maria-Ra -

mona Dinu4. premiul Dimitrie gusti – nu s-a acordat.5. premiul Simion Bărnuțiu – nu s-a acordat.

84

6. premiul Nicolae Titulescu – nu s-a acordat.7. premiul Andrei Rădulescu – nu s-a acordat.XII. DOMENIUL FILOSOFIEI, TEOLOGIEI,

PSIHOLOGIEI ŞI PEDAGOGIEI1. premiul Constantin Rădulescu-MotruLucrarea: Arhitectura luminii. Iniţiere în semio-

tica formelor sacreAutor: Aritia D. Poenaru2. premiul Mircea FlorianLucrarea: Cultura recunoaşterii şi securitatea

umanăAutor: Anton Carpinschi3. premiul Vasile ContaLucrarea: Tratatul despre visAutor: Ovidiu Moceanu4. premiul Ion petroviciLucrarea: Zarathustra în spaţiul carpato-balca-

nic românescAutor: Cristian Istrătescu-TârgovişteXIII. DOMENIUL ARTELOR,

ARHITECTURII ŞI AUDIOVIZUALULUI1. premiul george Enescu- în domeniul creaţiei muzicaleLucrarea: Breakfast. Music for solo violaAutor: Adrian Enescu2. premiul Ciprian porumbescu- în domeniul muzicologieiLucrarea: Metamorfoze succesive. Anatol Vieru:

creaţia de operăAutor: dr. Mioara Bâscă3. premiul george Oprescu- în domeniul istoriei artei, ex aequoa) Lucrarea: Isus între tâlhari. Scrieri de istoria

artei şi culturiiAutor: dr. Grigore Arbore Popescub) Lucrarea: Biserica „Sfântul Nicolae” din

Rădăuţi. Cercetări arheologice şi interpretări isto-rice asupra începuturilor Ţării Moldovei

Autori: Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna

4. premiul Ion Andreescu- în domeniul artei plastice, ex aequoLucrarea (expoziţia): Desen / DrawinsAutor (artist plastic): Ioachim Nica- pentru întreaga creaţieAutor (sculptor): Alexandru Călinescu-Arghira

5. premiul Simion Florea Marianîn domeniul etnografiei şi folcloruluiLucrarea: Cromatica tradiţională româneascăAutori: Zina Şofransky, Valentin Şofransky

6. premiul Duiliu Marcu- în domeniul creaţiei arhitectonice, ex aequoa) Lucrarea: Crystal Tower Business CenterAutor: Adrian Spirescub) Lucrarea: Cinematograf Favorit (consolidare,

extindere, modernizare)Autor: Radu Teacă

7. premiul Aristizza Romanescu- în domeniul artelor spectacoluluiLucrarea: Conu Leonida faţă cu reacţiunea de

Ion Luca Caragiale Autor (regizor): Silviu Purcărete

XIV. DOMENIUL ŞTIINŢEI ŞI TEHNOLOGIEI INFORMAŢIEI

1. premiul Mihail DrăgănescuLucrarea: O nouă metodă de creştere hetero-epi-

taxială tridimensională pentru aplicaţii în opto-,micro-, nanoelectronică şi senzoristică

Autori: Claudiu V. Falub, Hans von Känel

2. premiul Tudor Tănăsescu – nu s-a acordat.

3. premiul gheorghe Cartianu – nu s-a acordat.

1 Este membru al Academiei Române.2 A mai luat premiul Academiei Române.

85

Cronica vieţii academice

Ianuarie15 ianuarie: Ziua Culturii Naţionale, ziua în

care s-a născut „omul deplin al culturii româneşti”,cum îl numea Constantin Noica pe Mihai Eminescu,a fost cinstită în cadrul unei sesiuni solemne, orga-nizate de Academia Română şi Fundaţia Naţionalăpentru Ştiinţă şi Artă. După Cuvântul de deschidererostit de acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedinteleAcademiei Române, a fost citit mesajul transmis deKlaus Werner Iohannis, preşedintele României.Mesajul a fost citit de Sergiu Nistor, consilier al pre-şedintelui României. În continuare, PreafericitulDaniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,membru de onoare al Academiei Române, a rostitco municarea cu tema Credinţă şi cultură în istoriapoporului român. Au urmat comunicările:

- acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei defilologie şi literatură – Eminescu – simbol al spiritu-lui românesc;

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – Istorie şisocietate;

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Sec-ţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Vechea artădin spaţiul românesc – o sinteză europeană;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai”, directorul Centrului de Studii Tran-silvane din Cluj-Napoca – Eminescu şi Evul Mediuromânesc;

- acad. Solomon Marcus – Ştiinţa ca ramură aculturii;

- Mihai Cimpoi, membru de onoare al Acade-miei Române – Eminescu şi românitatea.

În încheierea sesiunii, actorul Dorel Vişan, fostdirector al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, arecitat din versurile poetului nepereche.

24 ianuarie: Academia Română împreună cuPatriarhia Română au organizat o Sesiune de comu-nicări cu titlul Consecinţele benefice ale UniriiPrincipatelor. Manifestările au debutat cu o slujbăde Te Deum la Catedrala Patriarhală, după care a

urmat ceremonia depunerii de coroane de flori laMonumentul lui Alexandru Ioan Cuza de pe dealulPa triarhiei. A urmat sesiunea de comemorări ştiin -ţifice – comoderată de PF Daniel şi acad. IonelValentin Vlad, preşedintele Academiei Române –,desfăşurată în Sala Sfântului Sinod din ReşedinţaPatriarhală. După Cuvântul de deschidere rostit dePF Daniel, Patriarhul României, membru de onoare alAcademiei Române, şi Cuvântul de salut al academi-cianului Ionel-Valentin Vlad, preşedintele AcademieiRomâne, au prezentat comunicări:

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie;

- P.S. Părinte Varlaam Ploieşteanu, episcop vicarpatriarhal, secretarul Sfântului Sinod al BisericiiOrtodoxe Române.

30 ianuarie: Aula Academiei Române a găzduitreuniunea omagială dedicată împlinirii vârstei de80 de ani a prof. univ. dr. Ion Dogaru, membrucorespondent al Academiei Române. Viaţa, activita-tea de specialitate didactică în domeniul dreptului şiopera prof. univ. dr. Ion Dogaru au fost prezentatede prof. univ. Mircea Duţu, directorul Institutului deŞtiinţe Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Acade-miei Române; Dan Claudiu Dănişor, rectorul Uni-versităţii din Craiova; Ion Guceag, vicepreşedinte alAcademiei de Şti inţe din Moldova, care a înmânatsărbătoritului Medalia „Dimitrie Cantemir” a Acade-miei de Ştiinţe din Moldova; acad. Iulian Văcărel,care în calitate de membru titular al Secţiei de ştiinţeeconomice, juridice şi sociologie a propus titulari -zarea prof. univ. dr. Ion Dogaru; Valer Dorneanu,Curtea Constituţională a României; prof. univ. IoanAlexandru; Daniel Ciochină, membru al ConsiliuluiSu prem al Magistraturii; Verginia Vedinaş, membrăa Curţii de Conturi ş.a. A fost citit mesajul de felici-tare transmis de acad. Păun Ion Otiman, preşedin teleFilialei Timişoara a Academiei Române. În acestcadru, acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Acade-miei Române, a înmânat din partea conducerii Aca-demiei Române Diploma „Meritul Academic”, afir-mând că susţine titularizarea prof. univ. Ion Dogaru.În încheiere, prof. univ. Ion Dogaru a susţinut o alo-cuţiune în care a făcut o amplă prezentare a vieţii şiactivităţii sale.

86

Apariţii la Editura AcademieiTEME lEXICAlE ACTUAlE (începutul secolului al XXI-lea)Florica DIMITRESCUCartea înregistrează, pentru domeniul lexicului,

dinamica fără precedent a ultimelor două decenii,discutând formaţii neologice foarte recente, cu„biografii” complete şi semnificative ale unorîmprumuturi (etimologie, semnatică, încadrareflexionară, contexte sintactice, variaţie formală),evoluţii semantice (cu raportul dintre cuvântulcomun şi cel din limbajul terminologiilor), „radio -grafia” unor domenii şi câmpuri semantice aflate înplină expansiune (precum terminologia medicală şibiomedicală, terminologia culorilor, terminologiatextilelor, domeniul culinar) etc.

Pe lângă aspectele descriptive, impresionateprin rigoare, claritate, minuţie, volumul im pre -sionează şi prin observaţiile teoretice pe care leoferă, prin generalizări care vizează dinamica pe -rioadei actuale: tendinţele lexicului actual, tendinţeîn formarea cuvintelor, consideraţii generale asupradatării neologismelor, perspectiva dinamică asupraanalizei împrumuturilor. Cartea introduce şi ter -meni şi concepte noi (vezi con ceptul şi termenul„cuvânt-bumerang”, care în registrează istoria si -nuoasă a unor împrumuturi).

ANATOMIC MARKERS FOR HUMAN NEURONAl SYSTEMSYNOpSIS AND ATlASCoordonatorgheorghe S. DRĂgOI Monografia în limba engleză reuneşte rezul -

tatele cercetărilor, efectuate de profesorul GheorgheDrăgoi şi echipa sa, asupra anatomiei struc turilorneuronale implicate în procesele bio-psiho-sociale,şi asupra problemelor fundamentale ale morfologieisistemului neuronal.

Lucrarea are un conţinut ştiinţific remarcabil;acesta este prezentat într-un stil concis şi clar,însoţit de un bogat material grafic.

Volumul este de un real interes atât teoretic, câtşi practic pentru specialiştii în domeniu.

87

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul Explicativ al LimbiiRomâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), DicţionarulOrtografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii ro - mâne – DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enci-clopedic), Hotărârea Adunării generale a Acade mieiRomâne din 17.02.1993 privind revenirea la grafiacu „â“ şi „sunt“ în grafia limbii române(www.acad.ro/ alteInfo/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi le -genda fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fiecinci–şase pagini calculator, corp 12 şi trei–pa truilustraţii.

gHID pENTRU AUTORI

88

ISSN 1220-5737 88 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: …și construirea unei societăți deschise, a...

Documents

Transcript of REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: …și construirea unei societăți deschise, a...