Curs Retorica: Tasologia: teoria dispozițiunii.

Competențe specifice: construirea unui algoritm de discurs în funcţie de situaţia de comunicare; elaborarea unui discurs retoric în funcţie de indicatorii de utilizare; dezvoltarea/emiterea în discurs a unor idei/teze stiinţifice/etice actuale; argumentarea/susţinerea şi promovarea tezelor din discurs.

Discursul rethoric constituie ca text scris și comunicat un sistem structural în următoarele elemente: exordiu, dispozițiunea, narațiunea/descrierea, argumentația pro/contra (confirmarea și respingerea), perorația. În funcție de specia discursului și intenția utilizatorului aceste componente au o pondere diferită de la caz la caz sau unele pot lipsi. Un discurs este rethoric prin forța lui cognitiv-afectivă.

I. Exordiul sau deschderea către public.Introducerea sau incipitul discursului este important prin scopul deosebit pe care-l urmărește utilizatorul: obținerea bunăvoinței publicului de a asculta și a urmări expunerea. Exordiul pregătește publicul de a fi pus în temă, îl prepară psihologic, îl invită să colaboreze, îl povoacă și îi provoacă interesul și îi motivează atenția.

Tipurile de exordiu: 1. – oral direct (angajînd în realizarea sa nu numai limbajul verbal, ci și mimica, gestica, vestimentația, postura corporală), prin gradarea tensiunii cognafective, fie abrupt. 2. – oral indirect ( de către altă persoană) , moderarea conferințelor, preambula emisiunilor radio TV etc.. 3. – scris direct, prezentat nemijlocit de către utilizator (prefețe, introduceri la diverse cărți etc 4, - scris indirect, prezentat de altă persoană.

Calitățile exordiului:simplitate, onestitate, claritate, captivitate (șocantă – titlurile ziarelor, coperțile cărților).

Dezavantajele:banalitatea, stridența, excesul de lungime, snobismul, limbajul pretențios, nepotrivirea cu

tema, tipul de discurs și situația de comunicare.

II. Narațiunea/ descrierea.

Narațiune – „expunerea unei fapte săvîrșite sau reprezentate ca săvîrșite, care urmărește să convingă” (Quintilian), să incite, să seducă. Narațiunea este elatarea unor evenimente în succesiunea lor, iar descrierea este o relatare a dispunerii spațiale a situațiilor, configurațiilor concomitente.În narațiune/ descriere se relevă cultura utilizatorului în a crea pe viu limbajul ca expresie și stil,(„lumea e lumea limbajului meu”-aforism). Cuvintele, propozițiile, frazele trimit la idei.

Tipurile descrierii:

1. conceptuală – privește obiectul din perspectiva universalității. Conceptual închisă (dogmatică), conceptual deschisă (rethorică).

2. categorială - privește obiectul din perspectiva regulilor/ normelor legice.3. performantă – urmărește modelarea cognafectivă a pulicului din perspectiva particularului și

individualului publicului. 4. descrierea orfică – obiectul e prezentat prin medierea subiectului descriptor, e specifică ertei,

literaturii în deosebi; descrierea orfică e rethorică în cazul cînd plăcerea/ gustul estetic este subordonată persuasiunii.

Caracteristicile narațiunii: subiectualitatea cognafectivă proprie unghiului de vedere asupra obiectului, cantitatea de informații dată despre persoane, fapte, stări de lucruri, acte, valori. Indiciile care permit stabilirea relațiilor necesare și suficiente; Tehnica prin care expunerea e selectivă, e intenționată în evaluare, referință, formă și

verificare.

Condițiile performatoare: să delimiteze în spațiu și timp obiectul său; să exprime un punct de vedere; să fie coerentă sub aspect logic, asociativ, spațial, cronologic; să fie oportună și pertinentă în raport de public și temă; fiecare componentă a ei să fie argumentabilă.

Narațiunea/ descrierea trebuie să îndeplinească trei condiții majore sine qua non: 1. verosimilitate (relatarea îl implică pe destinator, ci referințele sale; 2. credibilitatea pentru public prin calități (cinstit, onest, integru, competent, bun

observator etc. A plăcea publicului.3. probabilitatea se referă la probele directe, la legătura cu tema, la evitarea unor aspecte

dăunătoare, la cuprinderea tuturor elementelor subiectului cu privire la cauza, argumentarea etc.

Modalitatea optimală modernă este construire în paralel a elementelor narației cu cele ale confirmării și respingerii: însoțirea unei aserțiuni sau grupări asertive de confirmări/ respingeri doveditoare

III. ArgumentareaEste partea discursului care conține confirmarea tezei/ideilor de promovat și respingerea ideilor nefondate.Etapele unei argumentări:- documentarea;- sistematizarea informaţiilor;- formularea şi ordonarea argumentelor;- redactarea argumentării;- editarea textului.Structura eseului: Ipoteza Argumentaţia Concluziia

Trebuie să existe un echilibru între cele trei părţi, iar construcţia paragrafelor va evidenţia ideile.Mijloace lingvistice adecvate discursului argumentativ: vb de opinie: a crede, a considera, a presupune, a opționa, a susține ; adverbe: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă; conjuncţii care exprimă un raport cauzal, consecutiv, final, conclusiv: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar; conectori argumentativi: în primul rând, în plus, de fapt, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate.Un eseu argumentativ trebuie împărţit în cel puţin patru segmente.1. Introducere Prima propoziţie trebuie să fie suficient de interesantă pentru a determina cititorul să citească mai departe. Această propoziţie poate fi una provocativă sau chiar o întrebare majoră. Formularea ipotezei trebuie să fie clară şi să exprime opinia faţă de afirmaţia dată.

De obicei, este ultima propoziţie a primului paragraf şi serveşte ca linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinută de-a lungul întregului eseu.2. Susţinerea tezei reprezintă partea cea mai întinsă a eseului în care se vor enunţa cel puţin

două argumente pro sau contra, menite să convingă cititorul. Aceste argumente trebuie să fie viabile, pertinente, adecvate ipotezei prin exemplificări sau explicaţii clare. De obicei, se face o aserţiune, apoi se oferă suporturi sau dovezi care să confirme aserţiunea. Susţinerea afirmaţiei se face prin exemple, apoi se formulează concluzia şi se reformulează aserţiune iniţială.

3. Anticiparea obiecţiilor În mod obişnuit, autorul îşi prezintă opiniile, apoi consideră critic posibilele păreri opuse. Se poate începe însă şi cu expunerea punctelor de vedere cu care nu e de acord, să le critice cu scopul de a face loc părerii sale.

4. Concluzia reprezintă o parte foarte importantă pentru că însumează teza şi argumentele în favoarea ei. Nu este recomandat ca la acest stadiu să se introducă idei noi, care nu au fost abordate în eseu. Autorul trebuie să ţină cont de scopul eseului, să le prezinte cititorilor ce gândeşte el despre subiect şi sa-i convingă de validitatea argumentelor sale.

- în concluzie autorul trebuie să reformuleze şi să rezume principalele puncte ale argumentului.- Autorul reformulează şi susţine importanţa tezei, întrucât eseul a gravitat în jurul demonstrării sale.

Propoziţii posibile pentru finalul eseului:- se discută viitorul subiectului prezentat- dă de gândit cititorului, de ex un mod de a utiliza eseul în viaţa de zi cu zi- revine la primele propoziţii pentru a da o formă circulară eseului- pune întrebări ori cititorului, ori întrebări generale care oferă o perspectivă asupra subiectului.

Trebuie să existe un echilibru între cele trei părţi, iar construcţia paragrafelor va evidenţia ideile.Mijloace lingvistice adecvate discursului argumentativ: vb de opinie: a crede, a considera, a presupune ; adverbe: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă; conjuncţii care exprimă un raport cauzal, consecutiv, final, conclusiv: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar; conectori argumentativi: în primul rând, în plus, de fapt, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate.

Un eseu argumentativ trebuie împărţit în cel puţin patru segmente.5. Introducere Prima propoziţie trebuie să fie suficient de interesantă pentru a determina cititorul să citească mai departe. Această propoziţie poate fi una provocativă sau chiar o întrebare majoră. Formularea ipotezei trebuie să fie clară şi să exprime opinia faţă de afirmaţia dată.

De obicei, este ultima propoziţie a primului paragraf şi serveşte ca linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinută de-a lungul întregului eseu.6. Susţinerea tezei reprezintă partea cea mai întinsă a eseului în care se vor enunţa cel puţin două

argumente pro sau contra, menite să convingă cititorul. Aceste argumente trebuie să fie viabile, pertinente, adecvate ipotezei prin exemplificări sau explicaţii clare. De obicei, se face o aserţiune, apoi se oferă suporturi sau dovezi care să confirme aserţiunea. Susţinerea afirmaţiei se face prin exemple, apoi se formulează concluzia şi se reformulează aserţiune iniţială.

7. Anticiparea obiecţiilor

În mod obişnuit, autorul îşi prezintă opiniile, apoi consideră critic posibilele păreri opuse. Se poate începe însă şi cu expunerea punctelor de vedere cu care nu e de acord, să le critice cu scopul de a face loc părerii sale.

8. Concluzia reprezintă o parte foarte importantă pentru că însumează teza şi argumentele în favoarea ei. Nu este recomandat ca la acest stadiu să se introducă idei noi, care nu au fost abordate în eseu. Autorul trebuie să ţină cont de scopul eseului, să le prezinte cititorilor ce gândeşte el despre subiect şi sa-i convingă de validitatea argumentelor sale.

- în concluzie autorul trebuie să reformuleze şi să rezume principalele puncte ale argumentului.- Autorul reformulează şi susţine importanţa tezei, întrucât eseul a gravitat în jurul demonstrării sale.

Propoziţii posibile pentru finalul eseului:- se discută viitorul subiectului prezentat- dă de gândit cititorului, de ex un mod de a utiliza eseul în viaţa de zi cu zi- revine la primele propoziţii pentru a da o formă circulară eseului- pune întrebări ori cititorului, ori întrebări generale care oferă o perspectivă asupra subiectului.