1

NICOLO MACHIAVELLI, Principele (1513):

Cap. XV. Stîndu-mi mie în gînd să scriu lucruri folositoare pentru cei care le pricep, mi s-a părut mai potrivit să mă îndrept spre adevărul concret al faptelor decît spre simpla lor închipuire. Căci mulţi şi-au imaginat republici şi principate care nu s-au văzut vreodată şi pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate. Şi e o mare deosebire între felul în care oamenii trăiesc şi între cel în care ar trebui să trăiască, încît cel care dă la o parte ceea ce este, pentru ceea ce ar trebui să fie, mai degrabă învaţă cum ajunge la propria-i pieire decît cum poate sta departe de primejdie. Căci cel care doreşte să se înfăţişeze în toate împrejurările ca un om de o deosebită bunătate, trebuie să accepte să piară între atîţia alţii care nu sînt buni.[…] Căci dacă cercetăm totul cu mare atenţie, vom găsi ceva care ar părea virtute şi pe care dacă am urma-o, ne-ar duce la pieire, în vreme ce altceva, care ar părea a fi viciu, dacă ne luăm după el, ne face să obţinem, la simpla atingere, siguranţa şi bunăstarea.

Cap. XXVI. Dumnezeu nu voieşte să săvîrşească toate faptele, pentru a nu ne lipsi de voinţa liberă de a înfăptui şi de partea de glorie ce ni se cuvine.

GIOVANNI PICO DELLA MIRANDOLA, Despre demnitatea omului (1487):

…Am citit în scrierile arabilor că sarazinul Abdala, fiind întrebat ce consideră el că ar trebui admirat cel mai mult din acest spectacol al lumii, a răspuns că nu consideră nimic mai admirabil decît omul. Acestei cugetări i se adaugă cea a lui Mercurius: „O, Asclepius, mare minunăţie este omul”. [arabi, perşi, greci, latini, evrei, teologi, magicieni – surse ale meditaţiei lui Pico].

„O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobîndeşti, şi să le stăpîneşti după voinţa şi hotărîrea ta. Natura configurată în celelalte fiinţe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur.”

GIORDANO BRUNO, Eroici Furori, I, 1 (1585):

Artistul este singurul autor al regulilor, iar reguli veritabile există numai întrucît şi în măsura în care există artişti veritabili.

ERWIN PANOFSKY, Ideea. Contribuţie la istoria teoriei artei (1924), Univers, Bucureşti, 1975

Întrucît teoria artei în Renaştere lega formarea ideilor de observarea naturii şi prin aceasta le aşeza într-o sferă care, dacă nu era încă cea individual-psihologică, nu mai era nici cea metafizică, a făcut primul pas către recunoaşterea a ceea ce ne-am obişnuit să denumim „geniu”. (p. 40)

JAKOB BURCKHARDT, Cultura Renaşterii în Italia (1860), traducere de N. Balotă şi Gh. Ciorogaru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 161

Vălul [medieval, nn.] era ţesut din credinţă, naivitate copilărească, şi iluzii; prin el se zărea lumea şi istoria ei în culori miraculoase dar omul nu se recunoştea pe sine decît ca rasă, popor, partid, corporaţie, familie sau sub orice altă formă generală, colectivă. ... Se trezeşte un mod obiectiv de a considera şi de a trata statul ca şi toate lucrurile acestei lumi; pe lângă aceasta se ridică însă - cu toată forţa - subiectivitatea. Omul devine individ spiritual şi se recunoaşte ca atare.

Curs Literatură comparată, I/2, 2010: Renaşterea conf. A. Lăcatuş