UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI’’ CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

SPECIALIZAREA SOCIO-ANTROPOLOGIA EPOCII MODERNE

Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din Banat în a doua jumătate a secolului XIX-lea-repere generale

Masterand: Sabou Adrian

Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din Banat în a doua jumătate a secolului XIX-lea-repere generale

Relaţia Bisericii Ortodoxe Române din Banat cu Biserica Ortodoxă Sârbă din a doua

jumătate a secolului XIX-lea a fost bazată pe realităţi istorice care au dus în cele din urmă la

dezvoltarea firească, atât a românilor, cât şi a sârbilor. Relaţiile de bază s-au conturat în lupta

pentu despărţirea românilor de ierarhia sârbă, de la începutul secolului XIX-lea, iar mai apoi,

după Sinodul de la Carloviţ (1864-1865), în problema separaţiei patrimoniale din parohii. Pentru

cercetarea istorică a Ortodoxiei din Banat trebuie să avem în vedere două etape. Prima se referă

la Mitropolia de la Carloviţ şi la eparhiile existente în jurisdicţia ei până în 1865, iar a doua etapă

cuprinde perioada dintre Sinodul de la Carloviţ şi sfârşitul secolului XIX-lea.1

Istoricii Bisericii au scris şi publicat numeroase studii în a doua jumătate a

secolului XIX-lea, care au reliefat viaţa bisericească a sârbilor, devenirea creştină a sârbilor,

relaţiile dintre români şi sârbi şi dependenţa ierarhică.2

Unul dintre cele mai importante evenimente produse pe plan

bisericesc în Mitropolia Karloviţului, în a doua jumătate a secolului XIX-lea, a fost separaţia

ierarhică dintre români şi sârbi. Actele care au legiferat separaţia dintre cele două Biserici au

fost: autograful împăratului Franz Iosef din 24 decembrie 1864, care prevedea înfiinţarea

Mitropoliei române a Ardealului şi Diploma din 4 iulie 1865 care prevedea înfiinţarea

episcopiilor de Arad şi Caransebeş, ca eparhii sufragane ale nou înfiinţatei episcopii. Dar desigur

că, separarea celor două Biserici nu a fost un lucru uşor de realizat, deoarece realizarea unor

structuri bisericeşti organizatorice noi la cele 3 nivele: parohie, protopopiat şi episcopie pentru

partea română şi reorganizarea aceloraşi structuri pentru partea sârbă, mai implica şi problema

împărţirii bunurilor comune din averea bisericească. Prima încercare de rezolvare a problemei

împărţirii bunurilor s-a făcut la sinodul episcopesc din august 1864 la Karloviţ, unde va participa

şi Andrei Şaguna. Neajungând la o înţelegere, părţile au ales o comisie mixtă care să evalueze

starea fondurilor şi să desemneze sumele care urmau să revină fiecărei părţi. Nici comisia nu a

putut să rezolve problema, iar în acest sens, concluziile sinodului episcopesc au fost formulate în 1 Lucian Mic, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române din Banat cu Biserica Ortodoxă Sârbă în a doua jumătate a secolului XIX-lea, 2013, Cluj-Napoca, Editura Universitară Clujeană, pp. 9-102 Ibidem, p. 11

scris şi trimise autorităţilor.3 Prin separaţia ierarhică din 1864 şi

prin reînfiinţarea în acelaşi an a Mitropoliei Ardealului, parohiile româneşti au fost trecute sub

jurisdicţia nou reînfiinţatei mitropolii. Acest lucru aducea cu sine, o nouă organizare a parohiilor

sârbeşti, rămase sub jurisdicţia Mitropololiei Karloviţului. În 1864, se întruneşte Congresul

naţional bisericesc, într-o atmosferă tensionată, din cauza conflictului dintre cler şi laici şi şi-a

continuat lucrările în 1865. Cu toate tensiunile apărute, membrii congresului au reuşit să adopte

Dispoziţia despre organizarea instituţiilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale ale mitropoliei

sârbe greco-răsăritene. Cu unele modificări, dispoziţia a fost înaintată împăratului Franz Josef

spre aprobare. Acesta a sancţionat-o pe 10 august 1868 sub denumirea de Înaltul Rescript din 10

august 1868 despre hotărârile Congresului naţional sârb din anul 1864/1865. Rescriptul din

1868 avea 6 capitole ( secţiuni), împărţite la rândul lor în mai multe subcapitole, care conţineau

mai multe paragrafe. Acest Rescript cât şi Dispoziţia despre organizarea temporară a eparhiilor

din 1871, prin prevederile lor, au constituit cadrul organizatoric pe baza căruia au funcţionat

eparhiile din Mitropolia Karloviţului.4

În presa românească, întrunirea sârbo-română din

1865 a fost descrisă sub denumirea de Congres sârbesc. Informaţiile despre eveniment au fost

restrânsela două surse media: Telegraful român şi Gazeta Transilvaniei, singurele care au

furnizat ştiri despre acest subiect. Articolele au diferit de la simple constatări până la publicarea

integrală a Protocoalelor şedinţelor, tipărite în ziarul sibian, care a oferit de altfel cele mai

detaliate informaţii. Deja la finele lui ianuarie în presă au apărut discuţii pe tema viitoarei

întâlniri cu sârbii. Un articol din Gazeta, intitulat “ Congresul sârbesc şi o dorere”, intuia

nerăbdarea sârbilor pentru acest eveniment.5 Relaţiile eparhiilor cu statul în perioada 1865-1918

au derivat din cadrul mai larg al relaţiilor Bisericii Ortodoxe Sârbe din Mitropolia Karloviţului

cu statul austro-ungar, relaţii în cadrul cărora Biserica sârbă din arealul mitropoliei amintite,

recunoştea şi sprijinea puterea de stat ca pe o putere rânduită de Dumnezeu, iar la rândul său

statul asigura libertatea de credinţă a Bisericii şi o ajuta pe aceasta din considerentul de a -şi

realiza interesele sale. Unele aspecte ale relaţiei eparhie-stat se materializau în : ajutorul acordat

şcolilor, bisericilor, salarizarea preoţilor, învăţătorilor etc. La modul general, relaţiile eparhiilor

3 Vasa Lupulovici, Viaţa bisericească a sârbilor din Banat între anii 1865-1900, 2009, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, pp. 23-244 Ibidem, pp. 59, 655 Gazeta Transilvaniei, 1865, nr.8, 27 ianuarie/8 februarie, p.2

bănăţene sârbe cu cu celelalte eparhii din cuprinsul mitropoliei Karloviţului erau cele de

cooperare şi ajutorare reciprocă. Acest tip de relaţii era generat în mod natural de statutul de

apartenenţă al celor două eparhii la aceiaşi mitropolie. Una din formele de colaborare existentă în

eparhii era aceea că în măsura în care un act normativ elaborat de o anumită eparhie îşi dovedea

eficienţa în bunul mers al eparhiei respective, el era recomandat şi însuşit şi de celelalte eparhii.

Ca exemplu în acest sens este cazul Pravilei pentru repartizarea scaunelor bisericeşti în eparhia

Vârşeţului, care, bucurându-se de succes şi eficienţă, prin intermediul revistei Srpski

Mitropolijski Glasnik, a fost făcută şi recomandată spre adoptare şi celorlalte eparhii.6

În ceea ce priveşte relaţiile bisericeşti

româno-sârbe în procesul mănăstirilor, în Banat încă din secolul XIV-lea, sunt amintite mai

multe mănăstiri ortodoxe. Între ele sunt menţionate Horom, Cubin, Orşova, Sângeorge,

Caransebeş etc. Mănăstirile ortodoxe au fost răspândite pe tot cuprinsul teritoriului locuit de

români , ele se ridicau la 180 în Transilvania şi Banat, în timpul dominaţiei maghiare. Nu se

cunosc întemeietorii celor mai multe mănăstiri din Banat. Sârbii, bazaţi pe tradiţie şi documente

mai noi, urmărind desigur şi anumite interese, au încercat să acrediteze ideea că toate mănăstirile

din Banat sunt opera despoţilor sârbi sau a altor conducători sau fruntaşi sârbi, începând cu

secolul XIII- lea, refugiaţi în Banat. Dar vechimea celor mai multe mănăstiri bănăţene se

încadrează în veacurile XIII-XV când în Banat nu existau sârbi, doar la începutul secolului XIV-

lea au început să vină în Banat şi doar în număr mic. Înfiinţarea mănăstirilor bănăţene are loc

când elementul românesc era dominant în Banat. În funcţie de rangul pe care îl aveau,

mănăstirile din cuprinsul mitropoliei Carloviţului erau împărţite în 3 categorii: arhimandrii,

egumenii şi filiale. În ceea ce priveşte construcţiile şi reparea mănăstirilor au făcut parte, până în

1871, din atributele Consistoriului eparhial, apoi a Consiliului administrativ eparhial, iar dupa

1857 în competenţa Consiliului congresului naţional-bisericesc de la Carloviţ.7

Congresul din 1868 a

consfiţit ieşirea românilor ortodocşi de sub jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe sârbeşti de la

Carlowitz, iar această hotărâre a fost confirmată prin Decret imperial la 10 august 1868. Acest

act administrativ şi canonic a dus la obţinerea independenţei bisericii româneşti din Banat, având

ca urmări şi unele conflicte determinate de împărţirea bunurilor bisericeşti. Astfel, în localitatea

Biserica Albă, conflictul a degenerat într-un proces care a durat între anii 1866-1869 şi s-a

6 Vasa Lupulovici, op. cit., 239- 2417 Lucian Mic, op. cit., pp. 167, 180

finalizat printr-un act de partajare, comform căruia biserica şi şcoala au rămas în proprietatea

comunităţii sârbe, iar românii au primit despăbubiri în sumă de 11.432 de florini şi 17 coroane.

Au existat şi fapte pozitive ale comuniunii româno-sârbe până la dobândirea independenţei

bisericii române: păstrarea legii şi credinţei strămoseşti, în faţa prozelitismului unitarian,

organizarea vieţii bisericeşti şi a învăţământului, tipărirea sau aducerea de cărţi bisericeşti şi

şcolare în localităţile nord-dunărene. Pregătirea primilor dascăli şi a primilor preoţi care să

slujească în sudul Dunării, ca şi tipărirea Bibliei în dialectul aromân în vremea lui Al. I. Cuza, a

stârnit recţia nefirească a ierarhilor greci.8 După separaţia

bisericească din 1864 ambele ierarhii erau formal separate şi încercau sa se consolideze din punct

de vedere organizatoric. În plus, vroiau să dovedească faptul că au fost independente una faţă de

cealaltă. În cazul unor neînţelegeri locale conducerile ecleziastice interveneau, iar abia

elaborarea comună a unui cadru juridic oferea un instrument mult mai eficient pentru separaţiile

controversate la faţa locului. Chiar dacă acordul între cele două „biserici naţionale“ propunea

proceduri uniforme, realizarea lor diferea în unele cazuri, directivele fiind aplicate conform

condiţiilor locale.9 Începând din 15 septembrie

1864, sinodul episcopesc a dezbătut problemele practice ale separaţiei. Hotărârile acestuia sunt

cunoscute: noua mitropolie urma să aibă cinci episcopii sufragane, două în Transilvania, una

laArad, un la Caransebeş şi una în Bihor, se menţineau episcopiile sârbeşti de laVârşeţ şi

Timişoara. Pentru a continua tratativele de separaţie, la sinod au fost invitaţi din partea

inteligenţei laice Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş. Propunerile concrete de separaţie făcute de

Procopiu Ivacicovici au fost respinse de partea sârbească.10 Împăratul a încredinţat

separaţia fondurilor şi a bunurilor ortodoxe comune unui congres româno-sârb, care urma să

lucreze în două secţiuni, sârbă şi română. Secţiunea română a înaintat comisarului imperial

propunerile sale în 16 februarie 1865. Platforma propunea două episcopii pentru români la

Timişoara şi Caransebeş, iar pentru sârbi, una la Vârşeţ şi transferarea celei din Timişoara la

Chichinda Mare. Aradul era în întregime episcopie românească, din 456 parohii, doar 6 erau

mixte. În episcopia Timişorii, 129 parohii rămâneau mitropoliei române, 92 reveneau celei sârbe,

iar în 26 comune mixte urma să se facă separaţia bisericească. Din fondurile bisericeşti comune,

românii au cerut 875.100 fl. Deasemenea au pretins mănăstirile Hodoş, Bezdin, Sângeorgiu şi

8 Diana Nedelcea, Biserica românească din Serbia, 2006, Craiova, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, pp. 108-1129 Philipp Hochbaum, Sârbii şi români din Banat în secolele 18 şi 19, 2013, Cluj-Napoca, pp. 112-11310 I. Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, 1900, Sibiu, pp.238-239

Mesici şi o parte din fundaţiile ortodoxe.11 În cele două

mari centre urbane din cuprinsul Episcopiei, Arad şi Oradea , funcţionau câte un Consistoriu

eparhial, cel din urmă constituit în anul 1793, cu mai mulţi asesori consistoriali, structură

administrativă teritorială subîmpărţită în protopopiate, parohii şi mănăstiri. În anul 1868 s-a

întrunit primul Congres Naţional Bisericesc al Mitropoliei din Transilvania, care avea în

program votarea Statutului Organic ce cuprindea normele de organizare şi funcţionare după care

avea să se ducă Biserica Ortodoxă Română din Monarhia Austro-Ungară până la desăvârşirea

unificării statale din 1918. Bănăţenii mereu au pus problema reînfiinţării Episcopiei de la

Timişoara. În şedinţa din 3/5 octombrie 1868 a Congresului Naţional Bisericesc, deputatul

Vincenţiu Babeş înaintează două petiţii care aveau acelaşi scop. În prima petiţie, deputaţii

congresului din părţile bănăţene cereau” reînfiinţarea eparhiei române ortodoxe Timişoara”, iar

până atunci să înfiinţeze un Consistoriu separat în Timişoara, supus episcopului de la Arad. Cea

din urmă propunere, aparţinând lui Vincenţiu Babeş, nu era cerută prin petiţie.12

Întrucât

Congresul din1869 nu şi-a încheiat lucrările, guvernul maghiar a cerut continuarea lui. Stabilit să

se ţină în 1870, patriarhul Maşirevic nu a mai apucat lucrările congresului, decedând la începutul

acelui an. La următorul Congres, cel din 1874, după cu era de aşteptat, a fost ales ca patriarh tot

Arsenije Stojkovic, însă guvernul de la Pesta şi împăratul nu a vrut să-l confirme.13

Anul 1871 a

fost hotărâtor pentru despărţirea confesională, întrucât Carloviţul a acceptat demararea discuţiilor

cu partea românească. Presa a fost generoasă în ştiri, simple anunţuri sau articole mai consistente

au apărut în Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Albina, Federaţiunea, ziarul arădean

Speranţa şi în Familia. Sub titlul “ Pertractările de împăcăţiune se apropie de încheiere”,

ziarul Albina a publicat o corespondenţă din Carloviţ, nesemnată. Fără a prezenta rezultatul

tratativelor dintre cele două părţi autorul, cu siguranţă un membru al delegaţiei româneşti, a spus

că rezultatul înţelegerii nu a decurs “ spre nemulţumirea comună” . Era remarcat discursul lui

Subotici, de mare elocinţă despre solidaritatea şi frăţietatea dintre naţiunea română şi cea sârbă.

Din partea românilor cuvântul de mulţumire a fost rostit de a Babeş, în limbile română şi sârbă,

urmat de un discurs, despre naţiune şi demnitate naţională, importanţa culturii în cadrul unui

11 Ibidem, pp.322-32812 Lucian Mic, op. cit., pp.206-21113 Vasa Lupulovici, op.cit., p.346

popor , despre rostul clerului şi misiunea acestuia de îndrumător al poporului.14

În 24 iulie 1871 s-a deschis

şedinţa inaugurală a unui Sinod extraordianar al Aradului, în care s-au discutat punctele care îi

defavorizau pe români, iar Vincenţiu Babeş şi Paul Rotariu şi-au prezentat rapoartele, primul în

calitate de referent al delegaţiei române la Carloviţ, iar cel de-al doilea pe tema “fondurilor

ilanienabil şi clerical şcolar”. După mai multe dezbateri şi intervenţii la guvernul maghiar,

episcopul Procopie Ivaşcovici reuşeşte să obţină hotărârea ministerială din 11 mai 1872 prin care

guvernul consimte la împărţirea fondului naţional clerical din Carloviţ, partea românilor pentru

eparhiile Arad şi Caransebeş fiind de 300.000 florini. La 1 noiembrie 1872, episcopul Procopie,

însoţit de Iulian Ianculescu, reprezentat al eparhiei Caransebeşului şi de Vincenţiu Babeş, ca

membru al comisiei primitoare, pornesc spre Carloviţ pentru încasarea sumei din fondul comun

bisericesc. Delegaţia română reuşeşte să obţină suma de 333.994 florini din fondul religios

comun, prin aceasta revendicările românilor fiind satisfăcute. La nivelul comunităţilor mixte

procesul de separaţie a început încă din 1865, prelugindu-se în anii următori.15

La autorităţile ecleziastice şi politice

se înregistrau multe cereri venite din partea comunelor unde existau litigii, urmând apoi

deplasarea comisiilor mixte pe teren pentru soluţionarea fiecărui caz în parte. Cele mai multe

conflicte s-au înregistrat în comunităţile unde sârbii, deşi minoritari, au emis pretenţii

consistente. Se cunoaşte cazul din localitatea Cheşint, protopopiatul Lipova. Potrivit conscrierii

făcute în 1865, în faţa unei comisii mixte româno-sârbe şi a protopoului Ioan Ţăranu al Lipovei,

în comună existau 470 de familii româneşti şi 7 familii sârbe. Cu toate că românii erau într-o

proporţie covârşitoare, sârbii au pretins şcoală sârbească şi învăţător sârb plătit de întreaga

comună. Românii se mai plângeau si de comportamentul nepotrivit al preoţilor sârbi, care

insultau mitropolitul român în public, având totodată si un comportament imoral, nepotrivit

pentru un cleric.16 În ceea ce priveşte

sistemul de învăţământ, după dispoziţia şcolară din 1865, ale cărei prevederi se regăsesc în

Rescriptul imperial din 1868, sistemul de învăţământ din Mitropolia Karloviţului cuprindea

următoarele tipuri de şcoli: elementare, de repetiţie, pedagogice, două gimnazii şi un seminar

teologic. Articolul 3 din Capitolul 3 al Rescriptului prevedea ca fiecare comună este datoare să

14 Mihaela Bedecean, op.cit., p.46715 Lucian Mic, op. cit., pp. 246-24816 Ibidem, p. 249

deschidă şi să întreţină şcoala şi învăţătorul, dacă are cel puţin 50 de copii apţi de şcoală. După

Dispoziţia şcolară din 1865, respectiv Rescriptul din 1868, în cuprinsul mitropoliei Karloviţului,

funcţionau două gimnazii: unul la Sremski Karlovci şi altul la Novi Sad, a căror durată de

şcolarizare era de 8 ani, precum şi un seminar teologic la Sremski Karlovci, a cărui durată de

şcolarizare era de 4 ani. După intrarea în vigoare a legii din 1872, numărul şcolilor confesionale

sârbe din mitropolie a crescut la 302, cât era la 1864, la 413 în 1897 şi la 459 în 1908. În cursul

anului 1879, când au fost întreprinse acţiunile de elaborare ale unei noi dispoziţii şcolare, s-a pus

problema şi înfiinţării unor instituţii de educaţie a preşcolarilor.17 Şcoala confesională din

Banat şi Transilvania a avut din 1868 o bază legislativă care îi preciza în detaliu principiile de

existenţă şi funcţionare. Ea s-a constituit într-o componentă de bază a sistemului autonomiei

naţionale definindu-se ca o instituţie emancipată în contextul independenţei confesionale

recunoscută de cele două biserici româneşti (Unită şi Ortodoxă) , începând tot din anul 1868.

Istoria celor două instituţii: Biserica şi Şcoala confesională, a cunoscut o evoluţie sincronică. În

calitate de susţinătoare a şcolilor confesionale, Biserica a avut un set de competenţe bine stabilite

în înfiinţarea, organizarea, conducerea şi inspectarea şcolilor confesionale ceea ce a impus

consistoriilor eparhiale şi a celor mitropolitane asumarea unor politici şcolare capabile să asigure

respectarea legilor şcolare şi menţinerea caracterului confesional al şcolilor.18

Ierarhia sârbă a fost de multe ori

nemulţumită de deciziile credincioşilor şi de rezultatul despărţirilor. Episcopul Aradului, prin

adresa din din 8 ianuarie 1873 a adus la cunoştinţa Consistoriului din Caransebeş că

administratorul patriarhatului sârbesc a protestat referitor la actul de despărţire din Ciacova şi a

cerut repunerea comunei sub jurisdicţia ierarhiei sârbeşti. Dar în 25 septembrie 1874 sârbii

anunţă că încercarea românilor din Ciacova de a se despărţi de ierarhia sârbească n-a avut succes.

Sârbii s-au opus în multe cazuri deciziilor de despărţire. Spre exemplu judele administrator din

Cubin, informa în 13 decembrie 1873 că sârbii din Cubin se ,mitropoliei ortodoxe române din

Ungaria şi Transilvania ţinut în 1886 reţinem un extras din şedinţa a XIV, din 22 iunie 1886, în

care s-a luat la cunoştinţă raportul preşedintelui si a notarului delegaţiei congresuale pentru

despărţirea de ierarhia sârbească. S-a hotărât ca delegaţia să continue şi pe mai departe pentru

finalizare chestiunilor ce ţin de ea şi să facă un raport regulat despre starea lucrărilor sale la

17 Dumitru Suciu, Aspecte privind situaţia şcolilor confesionale române şi problematica celor mixte din Transilvania în Şcolile române confesionale din Transilvania, 2006,Cluj, Presa Universitară Clujeană, pp. 173-17618 Ibidem, pp. 180-189

fiecare sinod al eparhiilor de Caransebeş şi Arad.19 Mitropolia de la

Carloviţ, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprindea sârbii şi românii ortodocşi din

Voivodina, Slavonia şi Croaţia, în număr total de 1.200.000 suflete, din care în Croaţia şi

Slavonia erau 700.000, În Voivodina 500.000 de suflete. La sfârşitul secolului XIX-lea au fost

patriarhi de Carloviţ, Gherman Angelici (1881-1888) şi Gheorghe Brancovici (1890-1907). În

timpul păstoririi lor, relaţiile cu Biserica ortodoxă din Banat au fost normale, deşi au fost unele

probleme legate de continuarea proceselor unor comunităţi mixte române şi sârbe privind

împărţirea bunurilor comune. Astfel prin activitatea mitropoliţilor din Belgrad, Biserica Sârbă şi-

a consolidat poziţiile atât din punct de vedere canonic, prin acordarea autcefaliei, cât şi din punct

de vedere politic. Poziţia acestora faţă de populaţia românească din Banat a fost concretizată în

relaţiile cu Mitropolia Carloviţului şi în lupta comună a românilor şi a sârbilor împotriva

maghiarizării propusă de Guvernul maghiar după încheierea pactului dualist din 1867.20

Ortodoxia din Banat a fost reprezentată de naţiunile română şi sârbă. După stabilirea

sârbilor în Balcani şi după încreştinarea lor, au urmat mai multe valuri de migraţie pe teritoriul

Banatului, teritoriu locuit de români. Astfel că vreme de câteva secole cele două popoare

ortodoxe au convieţuit în acelaşi areal geografic. Din motive istorice ce ţin de devenirea politică

a Banatului, începând cu secolul XVII-lea, românii din Banat au fost încorporaţi în Biserica

sârbă şi conduşi în problemele bisericeşti de ierarhi sârbi. În Banat sârbii s-au bucurat de o

situaţie deosebită, românii nefiind recunoscuţi nici ca naţie, nici ca biserică, cu toate că erau cei

mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai provinciei. Odată cu începutul secolului XIX-lea,

această situaţie a început să se schimbe, tot mai muţti clerici şi credincioşi români dorind o

ierarhie proprie şi structuri bisericeşti de sine stătătoare, aşezate sub influenţa culturii româneşti

care începea sa prindă culoare tot mai mult. Acţiunile fruntaşilor români şi memoriile trimise

Curţii de la Viena sunt numeroase în a doua parte a secolului, mai ales memoriile episcopului şi

apoi mitropolitului Andrei Şaguna. A urmat Sinodul de la Carloviţ în documentele căruia se arată

decizia împăratului Francisc Iosif din 13 august 1864, prin care românii erau liberi să-şi

întemeieze propria mitropolie. A doua jumătate a secolului XIX-lea face ca relaţiile bisericeşti

dintre românii şi sârbii din Banat să fie cu preponderenţă grija pentru organizarea Bisericii după

principii etnice.

19 Lucian Mic, op. cit., pp.298-29920Ibidem, p.343

Bibliografie

1. Diana Nedelcea, Biserica românească din Serbia, 2006, Craiova, Editura Fundaţia Scrisul Românesc

2. Dumitru Suciu, Aspecte privind situaţia şcolilor confesionale române şi problematica celor mixte din Transilvania în Şcolile române confesionale din Transilvania, 2006,Cluj, Presa Universitară Clujeană

3. I. Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, 1900, Sibiu4. Lucian Mic, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române din Banat cu Biserica Ortodoxă Sârbă

în a doua jumătate a secolului XIX-lea, 2013, Cluj-Napoca, Editura Universitară Clujeană

5. Philipp Hochbaum, Sârbii şi români din Banat în secolele 18 şi 19, 2013, Cluj-Napoca6. Vasa Lupulovici, Viaţa bisericească a sârbilor din Banat între anii 1865-1900, 2009,

Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană

Periodice

1. Gazeta Transilvaniei, 1865, nr. 8