Relatia Terapeutica _ o Noua Relatie de Atașament

8/17/2019 Relatia Terapeutica _ o Noua Relatie de Atașament

http://slidepdf.com/reader/full/relatia-terapeutica-o-noua-relatie-de-ataament 1/60



TEORIA ATAȘAMENTULUI © A . P . O . P . S . 2 0 1 4



BOWLBY

• A recunoscut nevoia de atașament (dictată biologic) a copilului

față de persoana care îl îngrijește.

• Atașamentul este un sistem motivațional; își are rădăcini în nevoiaabsolută a copilului de a menține apropierea fizică față de persoana

care îl îngrijește pentru: a) A promova siguranța emoțională

b) De a asigura supraviețuirea concretă a copilului.

•

Sistemul de atașament a fost determinat de evoluția speciei umane pentru a supraviețui și a se reproduce – este o componentă aprogramării genetice umane.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Sistemul de atașament = sistem de răspunsuri înnăscute, determinateinstinctual, la pericol și siguranță.

• Este evidențiat de trei tipuri de comportament:1. Căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față de

o figură de atașament protectoare;- Mama este acea figură, indiferent dacă copilul este implicat în relația cu

ea.- Plânsul, agățarea, chemarea, târârea după figura (figurile) de atașament

fac parte din repertoriul adânc înrădăcinat biologic al copilului mic pentrustabilirea siguranței date de proximitate;

2. Folosirea figurii de atașament ca ”bază de siguranță”

- De la care poate începe explorarea mediului și a experiențelor nefamiliare; - Sistemul comportamental explorator este strâns legat de comportamentul

de atașament .- Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță

pentru protecție și susținere atunci când este nevoie, copilul se simte îngeneral liber să exploreze. 3. Refugierea la o figură de atașament ca la un ”sanctuar sigur” însituații de pericol și momente de alarmă.

- Oamenii care se simt amenințați nu caută siguranța într -un loc (adăpost), cimai degrabă în compania unei persoane privită ca fiind ”mai puternică

și/sau mai înțeleaptă”

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Obiectivul comportamentului de atașament nu este doarobținerea protecției în fața unui pericol, ci și asigurarea că

persoana care îl îngrijește este în continuare disponibilă.

• Disponibilitatea figurii de atașament nu este doar o problemă deaccesibilitate ci și de responsivitate emoțională (persoana poate fiaccesibilă dar neresponsivă emoțional).

• Modul în care copilul apreciază disponibilitatea figurii deatașament este deosebit de important pentru cum va percepe în

prezent relațiile importante de atașament.

• Nevoia de a ne atașa este semnificativă de-a lungul întregiivieți.

• Cu cât pericolul este mai mare, cu atât nevoia de conectare estemai puternică (până la contactul corporal)

• De-a lungul vieții, monitorizăm accesibilitatea fizică și

responsivitatea emoțională a persoanelor de care suntem atașați.

•

Atașamentul este o nevoie umană permanentă!

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• ”sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă șicontinuă cu mama (sau cu un substitut permanent al mamei) în careambii să găsească satisfacție și mulțumire” (Bowlby, 1951).

• A studiat băieții delicvenți; soarta copiilor rămași fără locuință după alDoilea război Mondial, copiii spitalizați prelungit sau instituționalizați.

• A identificat impactul catastrofal asupra acestor copii al separării defigurile de atașament și pierderii figurilor de atașament = TRAUMĂ.

• A identificat fazele procesului traumatizării psihice = succesiunearăspunsurilor care reflectau lupta copilului de a face față realitățiidureroase:

a. Protestul b. Disperarea

c. Detașarea

• Mult mai frecvente decât trauma separării și pierderii suntinteracțiunile permanente, cotidiene ale copiilor cu părințiilor – acestea modelează dezvoltarea psihică.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



MARY AINSWORTH

• A studiat științific ipoteza lui Bowlby.• Diferențele calitative ale comportamentului de atașament al

indivizilor depinde de comportamentele diferite alepersoanelor care îngrijesc copiii.

•

Tiparele de comunicare dintre copil și figura de atașamentreprezintă cheia siguranței și a nesiguranței.

• A introdus conceptul de ”bază de singuranță”

• Atașamentul include așteptările copilului în raport cu persoanacare îngrijește – așteptări care se vor transforma în hărțimentale/reprezentări = modele de lucru interne (Bowlby)

• ”Situația străină Ainsworth” – experiment de laborator pentru astudia relațiile copil- părinte

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Atașamentul evitant - Se află în permanentă explorare, dar în mod vădit neinfluențați de plecarea

sau reîntoarcerea mamei;- Aparentă lipsă a distresului;

- Pulsul lor e la fel de crescut ca și al copiilor siguri, iar creșterea nivelului decortizol este mai mare;

- Indiferența superficială și absența comportamentului de atașament = acomodaredefensivă (asemănătoare cu detașarea)

- Ca și cum copiii evitanți (la fel ca și cei traumatizați de pierdere și separare) au

ajuns la concluzia că deschiderea lor către confort și îngrijire nu e de nici unfolos – au renunțat;- Când sunt ținuți în brațe, sunt molatici (nu se agață și nu se joacă); - Inhibă orice formă de comunicare care ar presupune o legătură: nu exprimă

nici o dorință de proximitate și par surzi la orice fel de deschidere afectivă amamei = formă de apărare (pentru a evita să fie respinși și pentru a evita furiacare îndepărtează mama)

- Comportamentul mamelor:• Respinge comportamentul de atașament – indisponibile dpv emoțional,

incomodate de contactul fizic;• Se retrăgeau atunci când copiii lor păreau triști; • Inhibarea exprimării emoționale;

• Bruscarea.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Atașamentul ambivalent: - Două tipuri: cei furioși și cei pasivi.- Prea preocupați de locul în care se află mamele pentru a mai putea explora

liber;

- Plecarea mamei = distres copleșitor;- După reîntânire: • Copiii furioși: au oscilat între o deschidere activă față de conexiunea cu mama și

exprimări ale respingerii; • Copiii pasivi: capabili doar de slăbiciune și cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi

fost prea copleșiți de neajutorarea și nefericirea lor pentru a aborda mama direct. - Amplifică exprimarea atașamentului - nevoia de atașament este foarte ridicată.

- ”ca și cum” dacă mențin o presiune, mama e forțată să își mențină grija față de ei.

- Reîntâlnirile nu au putut să amelioreze distresul, nici să oprească preocuparea acestora pentru locul în care e mama – chiar și în prezența lor, căutau o mama care nu eraacolo.

- Comportamentul mamei:• Mame disponibile ocazional și imprevizibil ;• Imprevizibilitatea = rezultatul propriilor stări mentale care le împiedică să fie pe

aceeași lungime de undă cu copiii; • Nu îi respingeau (ca mamele copiilor evitanți), dar responsivitatea lor era la fel de

insensibilă;• Le descurajează autonomia în mod subtil .

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Mary Main – atașamentul dezorganizat

• Apare atunci când figura de atașament este trăită simultan ca un” sanctuar sigur ” dar și ca o sursă de pericol .

• Copilul – pre- programat să se întoarcă la părinte în momentele dealarmă – este prins între impulsur i contradictor i i de a se apropia

și de a evita = situație fără ieșire.

• Este rezultatul interacțiunilor cu părinți a căror furie / abuz esteînfricoșătoare sau copilul resimte părintele ca fiind înfricoșător –

frica de părinte;

• Părinții sunt înfricoșători, speriați sau disociați;

•

Este un colaps de strategie din partea unui copil care trăiește ”frica fără soluție”

• La șase ani, fac efort considerabil de a- și controla părinții, fie prinasumarea unui rol parental (Ești obosită mama? Stai jos, ect) sau

prin a fi agresivi, punitivi (Stai jos și taci! Închide ochii!)

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Efecte pe termen lung ale tiparelor deatașament

•

Copiii cu atașament securizant: - Stimă de sine - Sănătate emțională și reziliență a Eului; - Afect pozitiv, inițiativă, competență socială, concentrare în joc; - Sunt tratați cu căldură și adecvat vârstei lor;

• Copiii cu atașament nesigur (evitant): - Sunt percepuți ca retrași, aroganți sau în opoziție; - Tind să scoată la iveală răspunsuri furioase de control; - Frecvent, îi victimizează pe alții; - Factor de risc pentru probleme obsesionale, narcisice și schizoide; • Copiii cu atașament ambivalent: - Sunt văzuți ca adezivi și imaturi – tind să fie răsfățați și infantilizați; - Frecvent sunt victimizați de alții;- Factor de risc pentru tulburări isterice și histrionice; • Copiii cu atașament dezorganizat: - factor de risc pentru patologia ulterioară (tulburare borderline)

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Mary Main – contribuții ulterioare

•

Bowlby – modelul intern de lucru:- interacțiunile repetate ale copilului cu figurile de atașament au ca

rezultat cunoaștera lumii interpersonale care se înregistrează lanivel intern ca model de lucru.

- Modelul de lucru influențează așteptările și comportamentul =

modelează interacțiunile și poate fi modelat de acestea;

- Sunt ”actualizate”de relațiile noi sau de conștientizare;

******************************************************

• A mutat atenția de la studiul interacțiunilor interpersonale

(părinte-copil) la lumea internă a reprezentărilor mentale =rezumă istoricul de atașament într -o rețea complexă de amintiri,emoții, credințe, care, la rândul lor, modelează comportamentul

de atașament din prezent și viitor;

• A construit o metodologie de a cerceta intuițiile lui Bowlby.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Modelul de lucru al atașamentului va fi dezvăluit de tiparecaracteristice de vorbire, discurs, imaginație și comportament .

• A construit Interviul de Atașament al Adultului (IAA) – evaluează starea mentală curentă a persoanei dpv alatașamentului. a. Corelație între comportamentul copilului în situația străină și

structura lumii interne (proprie) după 5 ani;

b. Corelație intergenerațională – între comportamentul copilului însituația străină și starea mentală cu privire la atașament a

părintelui;

modelele de lucru interne ale părinților calitatea

interacțiunilor părinte-copil

modelele de lucru ale copiilor

Dacă identificăm starea mentală cu privire la atașament a părintelui

vom ști în ce categorie va intra copilul!!!! (inclusiv inainte de naștereacopilului).

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Starea mentală a adultului cu privire laatașament

• A demonstrat o corespondență incontestabilă între ”modul de

discurs” (de a vorbi) al părintelui despre propriile relații de

atașament și comportamentul de atașament al copilului în situațiastrăină.

= capacitatea părintelui de a reflecta într -un mod coerent asupratrecutului va influența decisiv capacitatea de a transmite siguranță

copilului .

• Regulile de atașament internalizate (modelul de lucru) vor fi regulidupă care vom trăi.

• Adoptăm reguli care le oglindesc pe cele ale părinților noștri! • Aceste reguli ne-au ajutat să supraviețuim (emoțional) si de aceea

nu vot fi abandonate ușor! – modelele de lucru sunt stabile.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Rezumând,

• Experiențele asociate atașamentului au un impact majorasupra dezvoltării umane

• Implicit asupra dezvoltărilor psihopatologice • Implicit asupra comportamentului adult, în relațiile

semnificative de atașament: cuplu, rol parental, profesie, • Tiparele de atașament se pot schimba prin relații semnificative!

• SUFERINȚA copilului datorată disfuncțiiloratașamentului = TRAUMĂ

• (Mahler – trauma simbiotică, Ruppert – trauma iubirii)• Conexiunea teoretică este necesară!

• Care sunt implicațiile pentru psihoterapie?

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIE © A . P . O . P . S . 2 0 1 4



TEORIA ATAȘAMENTULUI

Tiparele folosite în relațiile primare de atașament se reflectă înmodul în care relaționăm cu ceilalți , ci și în obiceiurile de a simțiși a gândi.

La fel cum relația de atașament iniți ală îi permite copilului să sedezvolte, noua relație de atașament cu terapeutul îi permiteclientului să se schimbe.

Terapeutul este o nouă figură de atașament față de care pacientul poate dezvolta noi tipare de atașament – noi tipare de reglareafectivă, de gândire, de relaționare.

Teoria atașamentului :- ajută terapeutul să identifice tiparele de atașament aleclientului și să adopte o atitudine reparatorie (care mărește siguranțaclientului);

- se centrează pe eforturile terapeutului de a întări capacitateade mentalizare a persoanei (funcția reflexivă).

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Tipologia clienților

(Main)

• 1. Clientul care respinge – de la izolarela intimitate

• 2. Clientul preocupat – a face loc uneiminți proprii

• 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarearănilor traumei sau ale pierderii

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

1 Cli l i d l i l l



1. Clientul care respinge – de la izolare laintimitate

• Continuum de la cei obsesivi la cei narcisici și schizoizi.

• Marea problemă: a avea încredere în ceilalți suficient de mult pentru a fiintimi cu ei

• Nu sunt intimi nici cu ei înșiși – reticenți în a simți și exprima emoții;

- Modelul conștient - în public, comportamentele sunt ”Bune” – putere,independență, autonomie dar proiecteză asupra altora propriile vulnerabilități,

furii și nevoi; - Modelul inconștient: sinele este dependent, neajutorat, defect, iar alții pot sărespingă, să controleze și să pedepsească.

- Modelul conștient este apărarea contra celui inconștient;

•

Istoria de atașament: au învățat că a recunoaște și a exprima distresul (adică aexprima nevoia de ajutor) = frustrare, respingere, suferință sau o admitereumilitoare a insuficienței.

• Mecanism general de apărare: ”bazare pe înșiși compulsivă” – supraestimareacompulsivă a propriei valori (pentru a rămâne departe de orice trăire i-ar putea

determina să caute suport, legătură, grijă din partea altora) + diminuareaim ortan ei celorla i

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Rezolvarea terapeutică: doar prin stabilirea unei relații emoționale putem să-i implicăm într -o relație care poate face posibilă schimbarea.

•

CHEIA: urmărirea afectului (exprimat prin comportamentulnonverbal):

• Ce vedem în ochii clientului? Ce ar exprima postura sa corporală? Ceexprimă tonul vocii sale?

• Regulă: ceea ce clienții sunt reticenți în a simți, vor evoca fără să vrea înterapeuții săi – ATENȚIE LA PROPRIA EXPERIENȚĂ -CONTRATRANSFER!!!

• A exprima propriile sentimente, îl poate ajuta să integreze propriilesentimente disociate;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Schimbarea terapeutică: terapeutul să conteze pentru client!!

• Abordarea terapeutică: echilibrul dintre acordarea empatică șiconfruntare.

• Empatia – diminuează frica că îl controlăm sau respingem; dar o poaterespinge (Doar atât poți?);

• Confruntarea – exprimarea deliberată sau spontană a proprieiexperiențe; este corectivă pt că:

percepe relația ( să simtă prezența terapeutului) și faptul că există2 persoane care contează;

poate conștientiza impactul lor asupra celorlalți;

A avea nevoie de ajutor și a nu-l găsi este un risc, dar a primi acestajutor este un risc si mai mare! CARE ESTE ACESTA?

- Apare tiparul de atașament inconștient si afectele asociate - Tristețe teribilă (terapeutul capabil să ajute ≠ figurile de atașamentincapabile).

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Există trei linii de apărare - tipare:

Tiparul devalorizării:

- ” sabotează dragostea”; sunt etichetați ca narcisici;

- In copilărie – ”deșert emoțional ” - părinți absorbiți de ei înșiși șiinterior nesiguri;

- Au împrumutat mecanismele de apărare ale părinților (contra

dorințelor neîmplinite și a frustrărilor): să gândească prea bine despreei și prea rău despre ceilalți – iluzia de a fi speciali este însă unsubstitut fals pentru dragoste;

- Intimitatea autentică riscă să expună sentimentele de dependență

arzătoare dar și de furie pe care părinții lor nu le-au putut tolera;

- Atenție la starea noastră mentală:

- îi putem respinge la rândul nostru,

- putem fi preocupați că nu suntem suficient de buni;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



Tiparul idealizării - părinți absorbiți de ei înșiși și interior nesiguri (părinți narcisici); - Mecanism de apărare: pot găsi o oază în acest deșert emoțional dacă le

satisfac nevoile părinților;

- Ajutându-i pe părinți să se simtă speciali, puteau să se simtă și ei speciali – evitau riscul de a fi dependenți și furioși;

- În relația terapeutică, idealizează terapeutul!! – dincolo de admirație,aceasta ESTE OBLIGATORIE! (pentru a menține relația)

- Idealizarea servește nevoii clientului de a menține ideea de admirațiemutuală, pe care a învățat s-o folosească pentru a-și întări sentimentulcă este special.

- Atenție la starea noastră mentală:

- într-o stare preocupată – vom sparge balonul care ne ține pe ambiideasupra (vom resimți disconfortul);

- intr-o stare de respingere – putem lua prea mult în sensul propriu-zis această idealizare (vom resimți plăcere).

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



Tiparul controlului- Adesea catalogați ca ”personalități obsesive”- Obsedați de control și de frica de a nu fi

controlați ;

- Părinți care dețineau controlul, greu de mulțumit, care și-au reprimat propria furie –

puțină toleranță la distresul copiilor, la dezordinea sau crizele de furie a acestora;

- Două mecanisme de apărare:

- să-și respingă propriile emoții cât mai mult posibil;

- Să reziste (adesea pe ascuns) controlului părinților lor (se întorc de la nevoia deconfort și bond, la o preocupare împotriva neputinței)

- Vor transforma relația terapeutică (și cu ceilalți) într -o luptă permanentă – probleme de

control și putere.

- Cheia: să identificăm semnificația acestor lupte pentru client.

- Pierderea controlului poate fi o amenințare la adresa identității și autonomiei

clientului;- Renunțarea la control poate fi resimțită ca o capitulare

- Controlul este un refugiu contra intimității și atașamentului;

- Provocarea : a nu evita lupta pentru control prin capitulare (va genera resentimente) și

a nu încerca sa-i dominăm (va genera vinovăție);

- Schimbarea terapeutică: trecerea de la agresiune la iubire – de la riscurile de a fi

controlat sau a controla la riscurile de a iubi și a fi iubit;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4

2 Cli t l t f l i i ți



2. Clientul preocupat – a face loc unei mințiproprii

• Clientul care respinge:- dezinteresați de viață, izolați

de sentimentele lor; nu se simtconfortabil în apropiereaaltora;

- Au puține probleme cu stimade sine sau cu autonomia personală;

- Au probleme în a se baza peceilalți;

- Pot face față dar nu pot simți;

• Clientul preocupat:- Plini de viață și vivaci –

copleșiți de sentimentele lor șiabsorbiți într - distanță evitantăfață de ceilalți.

- Plini de îndoieli și de frica dea fi prea independenți;

- Au probleme în a se baza peei înșiși;

- Pot simți dar nu pot face față;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Aparțin unui continuum diagnostic: de la isterici la borderline;

• Frica de abandon (marile amenințări: separarea, pierderea, a fi singuri);

•

”înfometați de fuziune” – apropierea este singura soluție, niciodată problema;

• Mecanism de apărare: hiperactivarea - șansa cea mai bună de a-șiasigura atenția și susținerea celorlalți este să-și facă propriul distres mult

prea evident pentru a mai putea fi ignorat - caută permanent indiciiinterne și externe pentru a-și mări distresul;

• Soluția terapeutică: a le oferi o relație care să reprezinte o alternativă lastrategia lor de hiperactivare – să se poată baza pe disponibilitatea

emoțională și acceptarea terapeutului fără a-și mai amplifica trăirile;

• Există două tipare:

• Tiparul neajutorării;

•

Tiparul de furie și haos;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



Tiparul neajutorării: - hiperemoționali, melodramatici; - Se conectează la ceilalți prin neajutorare (și nu prin furie); - Iși recunosc nevoia, dar reușesc cu greu să o satisfacă;

- Disperați să nu fie abandonați; prea înfricoșați pentru a se afirma și mult prea dispuși să le facă pe plac altora; - O formă aparte este transferul erotic (seducția terapeutului);- Mecanism de apărare: îi este frică să-și dezvolte un sentiment de

autonomie și siguranță, pentru că acestea au fost descurajate (atenția părinților apărea atunci când erau neajutorați, nefericiți).

- În terapie, ”știu” că trebuie să mențină aparența de neajutorare în acelașitimp ajutându-l pe terapeut să se simtă bine în rolul său;

CAPCANA: dacă luăm neajutorarea așa cum se prezintă, vom înerca săfim de ajutor = validăm sentimentul de neajutorare; dacă suntem văjiți derolul de ”mare terapeut”, pierdem din vedere nevoia clientului de a fi

”clientul perfect”. Putem nega clientului oportunitatea de a se lupta cu frica și

neîncrederea care-l fac să simtă complianța și amabilitatea sa cafiind necesare.

SOLUȚIA: a trece de la concentrarea pe reacțiile celorlalți, pe propria

experiență.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• PAȘII TERAPEUTICI: Incluzivitatea – relația care încurajează clientul să se conecteze

cât mai mult la propria experiență;

- A rămâne constanți în disponibilitatea noastră în fața emoționalitățiiexcesive (a nu o întări pozitiv sau negativ);

- Atenția la emoții ”private” pe care clientul le exprimă indirect – acestea țin de:

- Neîncrederea și frica de abandon;

- Furia și capacitatea de a spune NU; - Tristețea și nevoia autentică;

- Capacitatea de a spune DA.

Panta dezvoltării – a aștepta mai mult din partea clientului decât

simte el inițial că este capabil. - A face loc sentimentelor lor, dar și să-i încurajăm să se gândească la

ceea ce simt - Cu ajutorul terapeutului să dea sens trărilor proprii;

- A face loc pentru ieșirea la suprafață a furiei, criticii și dezamăgiriidin relația cu terapeutul și, respectiv cu figurile de atașament;

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Atenție la starea noastră mentală: • într-o stare preocupată – vom fi capabili să empatizăm cu experiența

clientului, datorită suprapunerii ei cu a noastră; dar propria frică de

abandon ne poate împiedica să facem mai mult decât să empatizăm; -vom simți nevoia de a salva clientul, în loc să-l ajutăm să-șirecunoască propriile resurse;

- E nevoie de un anumi grad de separare , pe care insă o putemconfunda cu o agresiune sau ca o amenințare a relației cu clientul;

- Starea clientu lui este doar un semnal, un simptom , NU o povară sauun fapt!!!

• intr-o stare de respingere – ne vom simți inconfortabil cu foamea defuziune a clientului și o vom aborda, raționalizând-o – împreună cuclientul ”pretinzând” că o explorăm!!

- Putem prelua prea mult rolul terapeutului strălucit! - O poziție de genul: Ce bine că eu nu am astfel de nevoi!!!

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



Tiparul de furie și haos:

- istorie marcată de traume și pierderi recurente, care au rămascomplet nerezolvate;- Adesea sunt catalogați ca bordeline;

- Își trăiesc viața ca o permanentă criză – emoțiile lor nu suntdureroase, ci copleșitoare,

- In interior se simt haotici și goi ;- Relațiile sunt adesea furtunoase, adesea terminate cu trădare;

- Conflictul: teroarea de dependență și nevoia fără margini de

dependență;

- Disperați, ei se apropie, dar apoi, se retrag cu frică și furie.

- Interiorul lor e ocupat de un ”celălalt” extrem de

înspăimântător!

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



- Cheia:

1. a nu ne lăsa îndepărtați!

2. Combinație între empatie și stabilirea limitelor!

- A fi capabili să tolerăm un spectru larg al experiențelor umane,- Cel mai simplu empatizăm dacă putem localiza în interiorul nostruecouri ale experienței clientului;

- Principala barieră împotriva empatiei este contratransferul negativ(când ne simțim speriați, furioși, devalorizați, dominați, ect).

- Dacă nu reușim să ne punem în locul clientului, atunci nu va avea nicio bază de la care să-și extindă empatia și către el însuși;

- Stabilirea unor limite nu este pentru a controla clientul, ci pentru asepara cele două experiențe (a mea și a lui) și, în timp pentru a creea

baza de siguranță! - Disponibilitatea noastră de a ne implica și a ne lupta este esențială! –

în absența ei, clientul poate simți că am renunțat la el.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



3. Clientul lipsit de soluție – vindecarearănilor traumei sau ale pierderii

• Pot fi încadrați aici mulți adulți preocupați, care resping și chiat siguri. • Fiecare avem ”insule” de traumă sau disociere în trecut!• PTSD, tulburarea borderline, tulburări disocitive

• Lipsa de soluție la traumă • În terapie, identificăm astfel de clienți, dacă suntem atenți la

discontinuitățile din comportamentul lor. • Disocierea este trăsătura centrală și definitorie.

• Semnele traumei nerezolvate:

• Schimbarea evidentă a stării de conștiință; • Tonul vocii de detașare stranie; • Descrierea la timpul prezent, pauzele lungi;

Relația terapeuticăeste terapia!!

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Istorie de atașament dezorganizat, traumatic: • Relațiile erau copleșitor de dureroase și• nu au asigurat copilului nici un fel de siguranță în care să facă față

acestei dureri;

= experiența unei rupturi devastatoare, regulate și fără reparație.= modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt și ale relației dintre ei;

- În terapie (dar și în relațiile sale curente), clientul este în modinconștient constrâns să recreeze cu terapeutul relația veche, de profundă nesiguranță în care nici ajutorul, nici speranța nu erauposibile.

- Astfel, într- relație terapeutică nesigură, rezolvarea traumelor esteimposibilă !!

- Obiective terapeutice:- Depășirea fricii de siguranță; - Abordarea disocierii, identificării proiective și a contratransferului - Transpunerea traumei în cuvinte;- Mentalizarea și meditația.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



Depășirea fricii de siguranță:

- Crearea unei relații în care clientul să se poată simți în siguranță – este scopul suprem al terapiei, dar și o condiție preliminară pentrua începe rezolvarea traumei.

- Combinarea empatiei și stabilirea limitelor. abordarea mecanismelor de apărare (disocierea, identificarea) și

contratransferul:a. Disocierea psihică - ține departe realitățile dureroase, și faceimposibilă abordarea terapeutică a traumei.

- Implică paternuri emoționale comportamentale, relaționale de tipul:totul/nimic; alb/negru; sau/sau = trăiri suprasimplificate, nerealiste,instabile (oamenii sunt eroi sau răufăcători, agresori/victime,salvatori/neajutorați). Trec ușor de la una la alta!!!

- Sunt permanent la limita de a fi copleșiți (dar nu o fac!)

b. Identificarea proiectivă – clientul tratează terapeutul astfel încât săevoce în el ceea ce nu poate suporta la el iar terapeutul se identifică cuasta.- Pentru că nu-și pot asuma experiența (fiind disociată), aceasta trebuierelocată (în celălalt!).

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



transpunerea traumei în cuvinte:- Numirea sentimentelor asociate traumei conferă un sentiment din ce în ce

mai mare de stăpânire; - Aminitirile unei traume neprocesate sunt ”înghețate” în timp, având ca

rezultat faptul că trecutul e trăit, în mod subiectiv, ca prezent.- Trauma trebuie ”reamintită” (reasociată) într-un ”nou context de

amintire” (dat de relația terapeutică securizantă în care există uncelălalt mai puternic și mai înțelept capabil să ajute la reglareaemoțiilor).

mentalizarea și meditația: - Mentalizarea =capacitatea de reflecta, de a înțelege trăirile din spatele

comportamentului său; - Oferă un sentiment crescut de control asupra sentimentelor și

comportamentului și le face mai de înțeles și mai previzibile;

- Meditația= are potențialul de a asigura un adăpost în fața furtunii;- Este un antidot al panicii și disocierii, dar și de a regla suprareactivitatea

clientului;- Practica meditativă a observării și etichetării gândurilor, emoțiilor și

senzațiilor corporale (și NU evitarea lor sau a se lăsa dus de ele) poate ajutala capacitatea de mentalizare

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



DE LA SPECIFIC LA GENERAL ÎNCREAREA UNEI RELAȚIITERAPEUTICE DE ATAȘAMENT

SECURIZANT

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



• Atașamentul securizant se poate crea întreținând fluxul dintre a da și

a primi (între cele două persoane /subiectivități)

”...altfel, copilul /clientul poate învăța că există loc doar pentru una

singură: o singură voce, o singură voință, un singur individ ale căruinevoi domină permanent, un singur individ care cotroleazăinteracțiunea.”

• În starea mentală evitantă (care respinge) – nu există loc pentru sine; • În starea mentală ambivalentă (peocupată) – nu există loc decât pentru

celălalt; • Starea mentală securizantă face loc pentru amândoi.

Cheia succesului este calitatea comunicării afective din relație.Cât de mare este containerul pentru comunicarea afectivă și

experiență pe care îl asigură relația terapeutică?• Există un sentiment de recunoaștere mutuală și ”potrivire”? • La care semnale afective ale clientului răspundem în manieră acordată

și colaborativă? • Ce semnale afective ignorăm, descurajăm sau interpretăm prost?

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4

O Ș



TEORIA ATAȘAMENTULUI

• Asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei

relații de atașament ”suficient de bune” (în copilărie și în psihoterapie) Întărește capacitatea de reglare afectivă Facilitează așteptările clientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi

disponibil pentru a ajuta la restabilirea echilibrului emoțional în fața pericolului. Întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea este un loc

sigur în care poți să crești și să iubești.

CUM PUTEM GENERA O ASTFEL DE EXPERIENȚĂRELAȚIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE? – COMUNICAREA COLABORATIVĂ:

1. Dialog incluziv2. Inițierea activă a reparării 3. Îmbunătățirea dialogului 4. A fi dispus la implicare și luptă 5. Înițierea, separările, întreruperile și încheierea terapiei

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4

COMUNICAREA COLABORATIVĂ



COMUNICAREA COLABORATIVĂ – efecte benefice în dezvoltare

PĂRINTELE • Să structureze interacțiunea

astfel încât să afle cât maimult despre sentimentele,dorințele, nevoile și punctulde vedere al copilului

• Să inițieze repararea interctivăatunci când apar rupturile înrelație

• Să îmbunătățească dialogul pentru a face față potențialelor

în apariție ale copilului • Să se implice activ și să

”lupte” cu copilul în perioadele în care sentimentulde sine și despre alții este încontinuă schimbare.

TERAPEUTUL• Un dialog afectiv și lingvistic care

să cuprindă cât mai mult dinexperiența subiectivă a clientului(emoții, gânduri, dorințe, etc).

• Senzitivitate față de rupturile dinrelație și o disponibilitate pentruinițierea reparării;

• O atitudine de acceptare combinatăcu așteptarea a ceva mai mult din

partea clientului decât crede el căeste capabil la acel moment

• O disponibilitate de a neconfrunta, de a stabili limite și dea ne ”lupta” cu clientul – adeseanecesare în timpul perioadelor care

anunță o schimbare în identitateaclientului și în relația terapeutică.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4



1. Dialog incluziv

•

Clienții au nevoie să- ajutăm să acceseze și să exprime întreaga gamă a experienței lor subiective, mai ales cea emoțională.

Cum te simți? Care este dorința ta?

Ce crezi că se întâmplă acum între noi? - sunt întrebări ce pot fi puse explicit sau apărute în minteaterapeutului permanent.

• Ele rămân adesea fără răspuns pentru că implică experiențe de

genul celor de relațiile sale primare.• De aceea, trebuie să ne acordăm mai mult la ceea ce clientul poate

transmite doar nonverbal.• Surprinderea acestor semnale implicite necesită o atenție oscilantă

între client și propria noastră experiență subiectivă.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4

• C i tele lie țil t i e e i tă de e i i e de t l de



• Cuvintele clienților noștri reprezintă adesea o imagine destul de parțială și, câteodată înșelătoare a ceea ce simt de fapt.

• De exemplu, pot verbaliza doar o parte a experienței lor (frica deschimbare sau doar dorința de schimbare).

• Pentru a le putea integra pe amândouă (pentru că ambele sunt deobicei prezente) poate fi util pentru terapeut să vorbească despre

acea parte a experienței cu privire la care clientul este tăcut.

• Dar pentru ca un astfel de răspuns să fie plin de sens, clientultrebuie să fie capabil să găsească în cuvintele terapeutului

propria lui reflexie.

© A . P . O . P . S . 2 0 1

4

Pă i ții ă l di t l iil t b i ă f



• Părinții, ca răspuns la distresul copiilor, ar trebui să ofereempatie, o atitudine de ajustare și atenție la intențiilecopilului (Fonagy)

• În psihoterapie, clienții au nevoie de mai mult decât rezonanțăempatic, acordare și oglindire, dacă vor să simtă că relația lor cunoi este suficient de sigură pentru a risca o autodezvăluire maimare.Clientul trebuie să ne simtă capabili să-i ajutăm să facă față

sentimentelor lor dificile (altfel de ce și-ar permite să simtă maimult decât trebuie?)• Depinde de capacitatea noastră de a tolera și manageria sentimente

dureroase• Atunci când acestă abilitate este bine dezvoltată, suntem în general

capabili nu numai de a recunoaște și a rezona cu sentimentele dificile ale

clientului dar îi si putem comunica că pot fi susținuți. Trebuie să răspundem pozitiei intenționale a clientului (intențiile

și credințele subiacente reprezintă contextul în care cuvintele șicomportamentul clientului are sens) = se vor simți înțeleși șiacceptați în profunzime = încredere că experiențele lor ”îngropate”vor putea fi conținute în noua relație de atașament.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Terapeuții trebuie să fie sinceri în privința greșelilor și adezacordajelor lor.

• Își comunică angajamentul de a încerca să înțeleagă și de a fi prezenți pentru clienți, dar trebuie să-și asume cu modestielimitările.

• Terapeuții trebuie să fie atenți la propriile lor întreruperi delegătură și să încerce să înțeleagă ce se întâmplă atunci când eisau clientul părăsesc legătura.

• Întreruperile de legătură și eșecurile în asigurareareciprocității trebuie definite și înțelese!

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Dacă terapeutul este capabil să renegocieze și reelaborezeîntreruperile de legătură și eșecurile empatice, atunci clientuldezvoltă un sentiment de încredere în relație.

EX. Cum comunicăm clientului faptul că am întrerupt legătura(contactul, relația)? Generați modalități de comunicare a acestuiaspect.

• Relația terapeutică NU trebuie doar să reziste ci și să crească prin intermediul elaborării împărtășite asupra furiei, durerii șisuferinței (datorate rupturilor relaționale)!

• Momentele de întrerupere a contactului nu înseamnă numai durere,

ci sunt adevărate lecții pe care terapeutul și clientul trebuie să fie pregătiți să leînțeleagă.

• În generarea sentimentului de siguranță un rol cheie îl areexperiența repetată, NU a unei întercațiuni perfect line, ci a uneirupturi (inevitabile), urmată de reparație.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

ÎN CE FEL CONTEAZĂ AUTENTICITATEA TERAPEUTULUI?



• ÎN CE FEL CONTEAZĂ AUTENTICITATEA TERAPEUTULUI?

• Atunci când cel cu care ne aflăm în interacțiune nu este autentic, trăimsentimente de încremenire, plictiseală și anxietate.

• Atunci când ne aflăm în relație cu o persoană autentică, ne ”trezim la viață”(apar emoții hrănitoare în noi).

• LIPSA DE AUTENTICITATE NE SCOATE DIN RECIPROCITATEAREALĂ!

• Oamenii care și-au confecționat o imagine sau și-au reprimat propriaresponsivitate se simt ușurați să lase pe altcineva sa-i vadă cu adevărat.

• Mai ales clienții care au suferit agresiuni relaționale grave (abuz), abordarea”neutră” poate creea o anxietate intensă, determinând clientul să încerce săcreeze o legătură în moduri din ce în ce mai neadaptate.

• Cu acești clienți, disponibilitatea emoțională și autenticitatea emoțională estedeosebit de importantă!!!

• SCOPUL TERAPIEI: A SCHIMBA ȘI A TRANSFORMA TIPARELERIGIDE ALE IZOLĂRII, IMOBILIZĂRII ȘI NEGĂRII!!!!

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

3 ÎMBUNĂTĂȚIREA DIALOGULUI



3. ÎMBUNĂTĂȚIREA DIALOGULUI

• Bromberg (1998): psihoterapia este un proces care permiteclienților să se schimbe rămânând în acelasi timp aceeasi.

• Friedman (1988): noi, terapeuții, trebuie să ne acceptăm clienții în propriilor termeni, refuzând totuși, în același timp, să ne limităm laasta.

• Asumpția de bază: clienții noștrii sunt capabili de mai multe decâtcred ei!Dacă ne așteptăm la prea puțin, clientul poate simți că speranțele lui a

fost înșelate Dacă ne așteptăm la prea mult, clientul va simți că nu i-am înțeles /

recunoscut vulnerabilitățile.

• Îmbunătățirea dialogului terapeutic spre niveluri mai înalte deconștientizare și complexitate necesită ”suport” (termen dinpsihologia dezvoltării).

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Roluri

• Părinții asigură un”suport” pentrucapacitatea aflată laînceput a copilului lor

pentru limbaj, vorbind înnumele lui înainte caacesta să dobândeascăcuvintele pentru a-șidescrie experiența și maitârziu, încurajându-l să-șifolosească ”propriilecuvinte”.

• Terapeutul asigură”suport” pentrucapacitățile abiadezvoltate ale clientuluide a simți, reflecta, de a

iniția, etc.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

REPERE PRACTICE:



REPERE PRACTICE: a) Pentru accesarea emoțiilor:• Uneori, în practică, trebuie să vorbim în numele clientului, prin

verbalizarea sentimentelor lui neverbalizate sau nerecunoscute.• Alteori, e nevoie de o tăcere receptivă pentru a face loc clientului să simtă

sau să simtă și mai în profunzime.• Alteori, e nevoie de a duce dialogul la un nivel mult mai deschis

emoțional înaintând primii sau exprimând propriile emoții.

b) Pentru activarea capacității reflective • de obicei e nevoie să vorbim despre stările mentale care stau la baza

experienței clientului și câteodată despre cât de greu îi este clientului să iaîn considerare experiența sa în acest mod.

•

Lăsăm și clientul să participe la eforturile noastre de a da un sensexperienței – modelăm mentalizarea.

c) Pentru a întări capacitatea de inițiativă / acțiune: • Atenție la ce vrea clientul pentru el (înăuntru și înafara terapiei) •

Atenție la dificultățile de a ști și de a pune în funcțiune ceea ce vrea

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



d) A face dialogul însuși tema discuției - este una dintre cele mai bune modalități de a îmbunătăți dialogul.

•

A avea o ”conversație despe conversație”• Dacă facilităm un dialog metacomunicativ putem să facilităm

metacogniția (capacitatea de a reflecta mai profund și maiorientat spre emoții).

• Permitând clientului să fie în două locuri – atât înăuntrul

experienței, cât și înafara ei, ca observator – astfel de conversațiiîmbunătățesc dialogul, ducându-l spre noi niveluri deconștientizare și complexitate.

•

Exemplu: un client care nu exprimă niciodată emoțiile (derespingere, frică, furie sau dezamăgire, neîncredere) față deterapeut, deși acesta își asumă partea sa în dificultățile relaționalecare apar.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

4 A fi di l i li i l tă



4. A fi dispus la implicare și luptă

• De multe ori în dezvoltarea sa, un copil are nevoie de un părinte căruia să i seîmpotrivească, un părinte care să asigure structura de care copilul are nevoie; iar pemăsură ce copilul crește, părintele trebuie să slăbească structura și să permită maimultă inițiativă din partea copilului.

• În anumite momente, clientul are nevoie mai mult de confruntare decât de empatie.

ATENȚIE! Relația terapeutică este o relație reală – așa cum nu aprobăm cu bună știință

un comportament distructiv în celelalte relații ale noastre, nu ar trebui să facem asta înrelația cu clientul.

• A accepta clientul nu este deloc în dezacord cu adoptarea unei atitudini împotrivacomportamentului său autodistructiv.

Exemplu: clienta mea care se autosabota (nimic din terapie nu merge, tot acolo mă întorc.

Vezi, nu sunt în stare). I-am spus că nu voi fi aliata ei în programarea acestor eșecuri și cănu voi permite să folosească întâlnirile noastre pentru a își întări convingerile.- Clientul care amenintă permanent cu suicidul.- Denunțarea abuzului (cu fermitate, in cazul ”victimei perfecte” – care ia apărarea

agresorului)- Client care invadează terapeutul inafara contractului terapeutic (sună la orice oră, etc)

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



• Disponibilitatea noastră de a ”ne lupta” ajută nu numai la protecția ambilor parteneri, ci la a face loc protestului și furiei

clientului.”Cum pot să fiu eu rău când tu ești atât de draguț?”

• Dacă reușim să stabilim limite și să ne exprimăm neplăcerea fațăde anumite comportamente ale clientului, îi poate da acestuia uncontext în care să dezvolte sentimentul că poate fi separat

într- relație, menținând însă conexiunea.

- Depinde de sensul dat acelei experiențe.

Exercițiu.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

Î



5. Înițierea, separările, întreruperile și încheierea terapiei

• Relația terapeutică este unică fără un corespondent îninteracțiunile sociale obișnuite.

• E nevoie să fim expliciți cu privire la ceea ce așteptăm noi de la eiși la ceea ce pot aștepta ei de la noi – clarificarea așteptărilor

• Scopul: a se implica activ într-un proces care nu va reuși fără ei; amări colaborarea.

• Clarificarea metodelor – uneori este necesar să facem explicitceea ce credem că facem împreună și de ce (mai ales cu clienți cuatașamente insecurizante, sau cu diferite traume).

A. Inițierea clientului în psihoterapie

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



B. Separările, întreruperile terapiei

• Separarea și pierderea (de figurile importante de atașament)sunt centrale în teoria atașamentului.

• În noua relație de atașament a clientului, evenimentele careimplică pierderea temută, reală sau anticipată a terapeutului,temporară sau permanentă, de obicei vor evoca sentimente (sau mecanisme de apărare împotriva sentimentelor) care sunt

în mod direct legate de istoria de atașament a clientului.

- De exemplu, clienții cu un istoric de pierdere, pot să nu facădiferența între o separare temporară și un abandon ireversibil.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

REPERE PRACTICE



REPERE PRACTICE:

• Atenția acordată impactului separării facilitează acel dialogcare face posibilă integrarea sentimentelor de pierdere șiabandon.

• Lucrul cu separarea e o modalitate de a asigura faptul că întreruperile relaționale pot fi reparate.

• Faptul că facem față reacțiilor față de separare contribuim la

încrederea clientului în relație ca bază de siguranță.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

• Frecvent un client va reacționa puternic față de o separare fără să și dea



• Frecvent un client va reacționa puternic față de o separare, fără să-și deaseama că această reacție a fost, de fapt, declanșată de separare.

• Semnificația acestor reacții poate fi extrem de utilă pentru procesulterapeutic – de aceea, e necesar să fie abordate.

• Dacă le abordăm, facilităm o nouă experiență emoțională.

• Nu pierderea sau trauma, în sine, se finalizează cu un atașamentinsecurizant /dezorganizat, ci faptul că acestea nu au fost niciodatărezolvate!!!

• Atunci când lucrăm cu reacțiile clientului față de o potențială traumă aunei noi pierderi (de ex. Concediul terapeutului), creștem probabilitateaca clientul, în loc să fie din nou traumatizat, să aibă o experiențăvindecătoare de soluționare.

• Pierderile prezente evocă ecouri ale pierderilor din trecut! • Fazele unui răspuns la o pierdere dramatică (acută):

a) Protestul b) Disperareac) Detașarea

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4



Tipuri de atașament:

1) Adulți preocupați anxioși - părinți imprevizibil responsivi (alternativ prezenți sau absenți /

moderați acordați sau excesiv de neacordați)

- Acești copii au trăit pierderea repetată a figurii de atașament

- Comportamentul lor actual în relațiile de atașament este marcatde frica de o astfel de pierdere.

- Este faza de protest – extrem de emoționali (ca reacție laamenințarea pierderii și ca strategie de a o evita)

- Nu au nevoie să le trecem usor cu vederea emoționalitatea darnici să ne lăsăm descentrați de ea.

- Trebuie să facem loc protestului lor dar fără să validămsentimentul că, dacă rămân singuri, sunt neajutorați.

© A . P . O . P . S . 2 0 1 4

2) Adulți care resping



- părinți distanți emoțional , care au respins inițiativele timpurii pentruconfort sau conectare (ca și sum copiii nu au avut niciodată voie să secomporte ca niște bebeluși)

- Faza de detașare – de ceilalți și de propriile sentimente; - Lipsa de speranță că cineva are grijă de ei - Asigură protecție față de pierderile posibile din prezent și față de

tristețea pierderii din trecut; - Au nevoie să îi ajutăm să se conecteze la nevoile lor pe care le

minimalizeazaă și la sentimentele pe care le evită.

3) Adulții fără soluție

- Istorie de atașament dezorganizat în copilărie (experiențe copleșitor dedureroase și nu au asigurat copilului nici un context de siguranță

pentru a face față acestei dureri); - Experiența unei rupturi devastatoare și reglate, fără reparație - lipsade soluție cu privire la experiența traumei;

- Disocierea psihică este o trăsătură centrală; - Devin dezorganizați sau dezorientați în fața separării;

- Relația terapeutică este terapia;

© A . P . O . P . S . 2 0

1 4

C Încheierea terapiei



C. Încheierea terapiei • Este un proces cu o semnificație emoțională enormă și cu potențial

terapeutic.• Ideea de a termina noua relație de atașament pe care terapia a asigurat-o poateafecta profund experiența (dureros). • Este o oportunitate de a revizui si rezolva în continuare problemele prezente

și trecute ale clientului din jurul atașamentului și al pierderii.• Implică si oportunitatea de a spune ”la revedere” într -un mod care să fie

complet și deplin simțit ca posibil.

A. Clienții preocupați: • Frica de abandon și neajutorarea exagerată • Au nevoie ca terapeutul să structureze finalul terapiei, la momentul potrivit și

lăsând loc protestelor; B. Clienții care resping: • Au nevoie ca terapeutul să ”blocheze ușa” pentru a face loc experinței

emoționale de care se teme și pe care și-o dorește; C. Clienții fără soluție: • Pot fi distruși de pierdere și terifiați de a fi singuri • Au nevoie de o încheiere extinsă în timp, în care pot pleca ”prematur” știind

că se pot întoarce atunci când este necesar

© A . P . O . P . S . 2 0

1 4

Relatia Terapeutica _ o Noua Relatie de Atașament

Documents

Transcript of Relatia Terapeutica _ o Noua Relatie de Atașament