Ministerul Educaţiei, Învăţămîntului şi Ştiinţei a Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi AdministrativeCatedra Relaţii Internaţionale

Teză de an:

Rolul religiei în realizarea programelor regionale şi

dezvoltare a Republicii Moldova

A efectuat:Studentul an. III

Grupa 302FRIŞPA

Coordonator ştiinţific:Nicolăescu Irina

Chişinău 2005

2

Cuprins:

Introducere.....................................................................................................................3

Capitolul I Nato şi UE în detrimentul procesului de globalizare: aspecte introductive..............................................................5

§ 1 Consideraţii generale cu privire la fenomenul globalizării................................5

§ 2 Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) – organizare şi direcţii de transformare...................................................................................................................9

§ 3 Uniunea Europeană – prezentare generală.........................................................12

Capitolul II Regionalizarea şi politicile de cooperare dintre NATO şi UE: interese şi tendinţe...............................................................17

§ 1 Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene: istoric şi momente juridice...........................................................................................................17

§ 2 Extinderea NATO în cadrul relaţiilor trans-atlantice din perspectiva politicii regionale europene de securitate şi apărare (NATO-UE) (analiza retrospectivă)..................................................................................................................20

Concluzii..................................................................................................................28

Bibliografie..............................................................................................................30

3

Introducere

Actualitatea investigaţiei. În ultimul an în domeniul relaţiilor transatlantice a

apărut o criză generată de divergenţele de interese dintre SUA şi unii dintre principalii

săi aliaţi europeni şi care s-a manifestat cu putere cu prilejul intervenţiei militare din

Irak. Existenţa acestor divergenţe a declanţat o amplă dezbatere la nivel transatlantic,

în mediile politice şi academice, referitoare la relevanţa/irelevanţa NATO pentru

asigurarea securităţii şi promovarea intereselor statelor membre, precum şi o

importantă schimbare în modul de percepţie a celor două maluri ale Atlanticului. În

evaluările din mediile academice, în special cele din SUA, ideea potrivit căreia

NATO şi-a diminuat relevanşa sau chiar a devenit irelevantă pentru politica

americană a devenit un subiect constant în ultima perioadă de timp. Aceste evoluţii

reflectă o schimbare a structurii legăturilor dintre SUA şi aliaţii lor europeni,

evidenţiată şi prin faptul că politicile externe şi de securitate ale SUA şi ale membrilor

europeni din NATO sunt centrate mult mai puţin pe relaţia transatlantică, în

comparaţie cu perioada Războiului rece. Mai mult, fostul Secretar al Departamentului

de Stat al SUA, M. Albright, sublinia recent că psihologia parteneriatului, ce a

caracterizat relaţiile transatlantice în ultimele decenii, a fost înlocuită, în ultimul timp,

cu o psihologie a ignorării aliaţilor europeni de către SUA, pe de o parte, şi cu una a

competiţiei cu SUA de catre principalele state membre ale UE, pe de altă parte.

Gradul de cercetare a temei. Principalele domenii de cercetare care au avut ca

efect scrierea acestei lucrări sunt manifestările divergenţelor dintre SUA şi aliaţii săi

europeni, care sunt foarte des tratate ca probleme majore în doctrina relaţiilor

internaţionale, atît din cadrul NATO cît şi din afara ei, precum şi aspectul relaţional

NATO-UE, ce în ultimii ani vizează: diferenţe pe tema rolului puterii militare în

relaţiile internaţionale şi, implicit, a rolului UE şi al NATO în cadrul sistemului

internaţional; perspective diferite privind legitimitatea.

4

Scopul şi sarcinile investigaţiei . Între evoluţiile care au influenţat semnificativ

relatia transatlantică dupa incheierea Razboiului rece, şi care au drept scop

dezvăluirea esenţei lor în această lucrare, putem reţine:

1) Scaderea relevanţei strategice a Europei, ca spaţiu central de competiţie pentru

putere la nivel global şi ca principală preocupare pentru politica de securitate şi

apărare a SUA ca membru NATO;

2) Consolidarea Uniunii Europene şi cresterea rolului său economic şi politic;

3) Accentuarea fenomenului globalizării şi influenţelor sale asupra percepţiilor

decidenţilor politico-militari dintre NATO şi UE în ceea ce priveşte caracteristicile

securităţii internaţionale şi utilizarea instrumentelor de putere (şi influenţă) în relaţiile

dintre state sau dintre state şi instituţii sau organizatii non-guvernamentale, etc.;

Originalitatea ştiinţifică a lucrării. Cred că lucararea de faţă este una specială şi

aceasta se manifestă prin faptul că studiile anterioare cu privire la tema dată au

încercat să invoce ce ţin nu de erorile de fond comise de părţile implicate, pe cînd

actualul studiu încearcă să demonstreze că gravitatea problemei constă în faptul că

principiul după care activează ambele subiecte, atît UE cît şi NATO este pre dispersat,

sprea vorbi de o eventuală apropiere a politicilor ce ţin de securitatea în regiune.

Volumul şi structura tezei. Lucrarea de faţă conţine două capitole şi are un volum

de 31 pagini.

5

Capitolul I Nato şi UE în detrimentul procesului de globalizare: aspecte introductive

§ 1 Consideraţii generale cu privire la fenomenul globalizării

Introducere: Ce este de fapt globalizarea? O întrebare la care încă nu s-a găsit o

definiţie unitară. Conform lui Giddens (1990) procesul de globalizare este o

consecinţă a modernităţii. Progresul tehnologic face lumea mai mică, micşorează

distanţele şi eficientizează timpul.

Însa globalizarea nu este influentata doar de avansul tehnologic. Fenomenul are si

un puternic aspect economic. Expansiunea economiei de piata si a capitalului, în

principal occidental, a interconectat diferitele regiuni ale lumii într-o retea pe care

astazi o numim economie globala. Aparitia banului electronic si suportul oferit de

telecomunicatii au determinat marirea considerabila a numarului de tranzactii

comerciale între diversele state, în prezent ele efectuându-se timp de 24 de ore pe zi.

Conform unor studii, în 1994, valoarea tranzactiilor efectuate într-o singura zi depasea

suma de 1.400 miliarde USD, în timp ce rezervele totale ale celor sapte state puternic

industrializate (statele membre ale G7) se cifrau abia la valoarea de 390 miliarde

USD. Economiile nationale au fost "fortate" sa se deschida sub presiunea puternicelor

companii multinationale. Impulsionate de conditiile favorabile privind costurile mici

de productie în economiile mai putin dezvoltate, acesti "giganti" economici si-au

deschis reprezentante sau unitati de productie în diverse regiuni, nemaifiind limitate

între frontierele unui singur stat. Suprematia respectivelor corporatii nu mai poate fi

contestata. Ele iau decizii peste interesele statelor nationale, si asta deoarece ele

controleaza si coordoneaza la nivel global toate aspectele legate de finantare,

productie, management.1

Evolutiile politice de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial au favorizat, la rândul

lor, accelerarea ritmului globalizarii. Organizatiile internationale care au aparut, în

1 Актуальные вопросы глобализации, Междунаодная экономика и международные отношения-1998-№4

6

principal ONU dar si Banca Mondiala sau Fondul Monetar International, si-au largit

agenda si au încercat, prin includerea a cât mai multor state, sa gaseasca solutii

unanim acceptate pentru problemele umanitatii. Un nou prag a fost trecut în

momentul încetarii Razboiului Rece. Acceptarea acelorasi principii (credinta în

suprematia valorilor democratice si a economiei de piata, necesitatea luptei împotriva

violentei si a terorismului) de catre majoritatea statelor i-a determinat pe unii sa

vorbeasca nu doar despre sfârsitul ideologiei, dar si al istoriei.2

Nu în ultimul rând, dezvoltarile culturale au jucat propriul rol. Folosirea la scara

larga a limbii engleze în comunicatii, raspândirea si omogenizarea mass-media,

inclusiv a artelor si a culturii populare, faptul ca aproape oriunde ai calatori ai putea

urmari CNN-ul sau ai putea vedea un film hollywood-ian, sunt tot atâtea semne ale

globalizarii.

Se poate spune ca toti acesti factori au "redus" lumea la dimensiunile unei

comunitati locale. Valorile sunt aproape peste tot aceleasi, comunicarea este rapida,

tranzactiile se efectueaza instantaneu. Am intrat în era "satului global", chiar daca

suntem doar într-un stadiu incipient.

Globalizarea este sinonima cu intensificarea si multiplicarea interactiunilor, atât la

nivelul indivizilor cât si între diversii actori participanti în sistemul global (state,

corporatii multinationale, organizatii internationale).

Fara îndoiala ca fenomenul este însotit de efecte benefice. Prin raspândirea

valorilor democratiei liberale si a economiei de piata, globalizarea este privita de

multi drept motorul dezvoltarii politice în întreaga lume (universalizarea valorilor

poate stimula stabilitatea si cooperarea internationala, oferind astfel organizatiilor

internationale un plus de eficienta) si al prosperitatii economice. Cel putin în teorie,

acest fenomen ar trebui sa genereze bunastare pentru toti si egalizarea standardelor de

viata în sus (spre nivelul celor din Europa Occidentala, Statele Unite sau Japonia).

Schimburile tehnologice si interactiunile de natura economica ar trebui, în principiu,

2 Рожков К., Рыбалкин В.’’ Глобализация как вызов национальнои экономике\\ МЖ-2001-№1-с. 72-81

7

sa permita statelor mai putin dezvoltate o accelerare a procesului de modernizare.

Investitiile straine creeaza noi locuri de munca si genereaza noi venituri la bugetul de

stat. Importurile de tehnologie îmbunatatesc serviciile si ridica standardele de viata.

Desi în teorie aceste beneficii ale globalizarii par de necontestat, în practica

fenomenul este însotit de efecte "perverse". Multi specialisti, printre care si Quah în

1996, au atras atentia asupra faptului ca, în realitate, globalizarea consolideaza

polarizarea dintre statele bogate si cele sarace. Exista state care câstiga si state care

pierd în aceasta competitie, la toate nivelele. Analizând comportamentul corporatiilor

multinationale, afirmatia devine evidenta. Desi aceste corporatii deschid filiale în

statele mai putin dezvoltate si creeaza noi locuri de munca, acest tip de activitate nu

este una filantropica. Corporatiile urmaresc de regula scaderea costurilor de productie

prin deschiderea unor filiale în statele în care materialele folosite pentru producerea

unui bun sunt mai ieftine, iar salariatii se multumesc cu venituri mai mici. Profitul,

mult mai mare în astfel de cazuri, este repatriat în statele în care corporatiile îsi au

sediul central, de regula statele dezvoltate. Câstigurile sunt obtinute tot de statele

bogate, iar deficitul de dezvoltare dintre acestea si statele sarace se adânceste.3

Sustinatorii globalizarii au afirmat ca, în urma acestor transformari, statele sarace

vor avea un ritm de crestere economica mai accelerat decât cel al statelor bogate,

existând posibilitatea ca la un moment dat veniturile sa convearga la nivel global. Ca

argument sunt dati drept exemplu "tigrii asiatici", state care au avansat foarte rapid pe

calea modernizarii intrând recent în clubul select al statelor dezvoltate, însa se uita

prea usor de exemplele negative din Africa sau America Latina. Aceasta problema, a

distributiei inegale a profiturilor, poate degenera usor în conflicte regionale sau chiar

la o scala mai mare.

Globalizarea a interconectat economiile nationale în ceea ce se numeste economia

globala. Astazi, aproape orice economie nationala este influentata de evolutiile din

alte economii, fiind astfel mult mai vulnerabila. Criza asiatica de la sfârsitul

3 Хорос В. Глобализация и периферия\\ МЭ и МО-1999-№12-с.23-29

8

deceniului trecut a început în 1998 în Tailanda, iar apoi, prin efectul dominoului, a

afectat toate economiile din Asia de sud-est si chiar economii stabile precum cea a

Japoniei sau a Statelor Unite.4

Concluzii: Fenomenul globalizarii are un impact negativ şi la nivel politic.

Suveranitatea statelor prinse în acest "joc" este din ce în ce mai redusa. Ele

controleaza din ce în ce mai putin propriile economii. Pierderea controlului în

favoarea unor forte externe poate crea frustrare atât în rândul liderilor politici cât si în

rândul electoratului. Sa ne amintim de celebrul slogan "nu ne vindem tara". Mai mult,

în multe regiuni, în special în lumea arabă, globalizarea este privită şi ca un

instrument de impunere forţată a valorilor şi traditiilor occidentale peste cele locale.

În astfel de locuri deschiderea unui fast-food McDonald este înţeleasă nu ca o

activitate care creează locuri de muncă ci ca o încercare de universalizare a stilului de

viaţă american. Apare astfel un teren fertil pentru mişcările extremiste,

fundamentaliste şi atitudinile xenofobe.

4 Маикл Дитрилигеитов ’’ Глобализация как источник международнх конфликтов и обострение конкуренции’’ \\ Проблемы теории и практики управления-2002, Март N3-с 3-12

9

§ 2 Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) – organizare şi direcţii de transformare

Introducere: Unul dintre efectele sfîrşitului războiului rece pentru arhitectura

europeană de securitate a constat în redefinirea conceptuală a Organizaţiei Tratatului

Nord-Atlantic (NATO). Adaptarea Alianţei la noile realităţi este un proces nefinisat

deocamdată, care are loc atît în plan intern, cît şi extern pentru NATO.

La 23–24 aprilie 1999, la Washington este adoptat noul Concept Strategic al

Alianţei, care trece în revistă scopurile, perspectivele strategice, abordarea

conceptului de securitate în secolul 21 şi defineşte aspectele dezvoltării forţelor

militare NATO.5 Conform Conceptului, obiectivul esenţial al NATO rămîne

“asigurarea libertăţii şi a securităţii tuturor membrilor, prin mijloace atît politice cît şi

militare”(§ 6), şi reiese din conceptul de “indivizibilitate a securităţii tuturor

membrilor săi” (§ 8).

Actualmente NATO, pune accent pe elemente de securitate colectivă şi

cooperativă în Europa. Dacă altădată preocuparea centrală a Alianţei era apărarea

comună,6 acum acesteia i se adaugă şi asumarea de către NATO a rolului de

instrument în operaţiunile de menţinere a păcii şi prevenirii conflictelor.

Lectura noului Concept Strategic al Alianţei evidenţiază următoarele paragrafe de

importanţă majoră, şi anume:

unul din obiectivele NATO în domeniul securităţii (§ 10) este “asigurarea

securităţii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic”. În vederea atingerii acestui obiectiv,

Alianţa “va contribui la prevenirea eficace a conflictelor şi se va angaja activ în

gestionarea crizelor”;

5 http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99–065e.htm6 Art. 5 al Tratatului de la Washington, 4 aprilie 1949: – ţările semnatare au convenit că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele va fi considerat un atac împotriva tuturor. http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

10

conceptul menţionează că mediul de securitate în care operează Alianţa este

în continuă schimbare şi, deşi evoluţiile din ultimii ani au fost în general pozitive,

există riscul unor crize acute;

“probabilitatea unei agresiuni convenţionale pe scară largă împotriva

Alianţei este puţin probabilă”, însă securitatea NATO poate fi afectată de o serie de

“riscuri militare şi nonmilitare care sînt multidirecţionale şi frecvent dificil de

prevăzut”. Din aceste riscuri fac parte incertitudinea şi instabilitatea din jurul spaţiului

euroatlantic, posibilitatea izbucnirii unor crize regionale şi dificultăţile economice,

sociale şi politice din statele de la periferia NATO, încălcări ale dreptului omului,

dezmembrarea potenţială a unor state (§ 20);

Alianţa caută să susţină şi să promoveze democraţia, să contribuie la

prosperitate şi progres, să întărească relaţiile de parteneriat cu şi între toate statele

democratice din spaţiul euroatlantic, cu scopul de a întări securitatea tuturor, fără nici

o excepţie (§ 33);

Alianţa rămîne deschisă noilor membri (§ 39). Vor fi invitate acele ţări care

doresc şi sînt capabile să îşi asume responsabilităţile şi obligaţiile statutului de

membru. Includerea acestor state în NATO ar întări securitatea şi stabilitatea

europeană. Nici un stat democratic european nu este exclus din start din procesul de

extindere al alianţei;

Forţele militare NATO vor fi pregătite să efectueze operaţiuni de gestionare

sau prevenire a crizelor “inclusiv în afara teritoriului statelor membre” (§ 52).7

Ideea de securitate a membrilor NATO nu mai este strict legată de noţiunile de

integritate şi suveranitate teritorială sau de cea de ameninţări militare la adresa unui

stat-membru, ci este mult mai inclusivă, extinzîndu-se peste hotarele statelor

membre,8 şi reieşind în mare măsura din percepţia riscurilor netradiţionale la adresa

securităţii – proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), trafic de arme şi

droguri, conflicte regionale cu “background” etnic, religios sau social; fluxuri de

7 Noul Concept Strategic al Alianţei, 23–24 aprilie 1999, Washington8 Nicu Popescu, Scenarii ale extinderii NATO, Chişinău, Institutul de Politici Publice, 2002.

11

refugiaţi, încălcare a drepturilor omului, nereuşita reformelor, probleme ecologice sau

chiar dezmembrarea unor state de la periferia Alianţei.

Alianţa devine interesată în mare parte şi de securitatea statelor europene

nemembre ale NATO, focare potenţiale sau reale ale riscurilor sus-menţionate care,

prin instabilitatea lor, pot genera probleme de securitate unor state participante la

aranjamentul Nord-Atlantic.9

Concluzii: Ţinînd cont de faptul că NATO este, şi va rămîne pentru încă cel puţin

două-trei decenii, principalul element de asigurare a securităţii în Europa; şi că

stabilitatea NATO depinde în mare măsură de stabilitatea de la hotarele sale, Alianţa

este gata să acorde unor state nemembre anumite garanţii limitate de securitate, pentru

a nu permite dispersia instabilităţii. Alianţa acordă cel mai mare grad de garanţii de

securitate (în afara membrilor NATO) statelor membre UE nemembre NATO: Suedia,

Finlanda, Irlanda şi Austria. Urmează statele MAP10– identificate drept ţări

”importante pentru NATO şi capabile pe viitor să se integreze pe deplin în Alianţă”.

9 Mircea Ovidiu Mîndru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, 200010 Slovenia, Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, Macedonia, Albania.

12

§ 3 Uniunea Europeană – prezentare generală

Introducere: Uniunea Europeană poate fi considerată cel mai viabil proiect de

integrare regională.11 Ideea unităţii europene datează încă din perioada interbelică,

iniţiativa oficială a unităţii europene aparţinînd politicianului francez Aristide Briand.

Iniţiativa sa de apropiere între Franţa şi Germania a eşuat din cauza celui de-al doilea

război mondial. Ideea unităţii europene este reluată mai tîrziu de Churchill. La 19

septembrie 1946, la Zürich, el a lansat un apel referitor la reconcilierea franco-

germană şi la unitatea continentului, propunînd crearea “statelor unite ale Europei”.

Următoarea tentativă de unificare europeană a fost efectuată în martie 1948 la

Torino, cînd între reprezentanţii Franţei şi Italiei s-a semnat un protocol în vederea

instituirii uniunii vamale numită FRANCITAL. Ea trebuia să ducă la adoptarea unui

tarif vamal comun. Dar divergenţele în ceea ce priveşte politica economică au

împiedicat ratificarea tratatului. O altă încercare a fost crearea unei uniuni mai largi

între Franţa, Italia şi Benelux care urma să liberalizeze schimburile între ţările

membre şi să stabilească o zonă monetară comună FIBENEL. Alte divergenţe au

făcut imposibilă realizarea proiectului.

Mai tîrziu, în septembrie 1944, a fost creată o uniune vamală între Belgia, Olanda

şi Luxemburg. La 3 februarie 1958 (în vigoare din 1 noiembrie 1960), la Haye, s-a

realizat Uniunea Economică Benelux, propusă de ministrul de externe al Belgiei,

Paul-Henri Spaak. Uniunea Economică Benelux prevedea coordonarea politicilor

economice, sociale şi financiare, precum şi o politică externă comună faţă de terţi.

Acest nucleu de integrare a fost extins mai tîrziu formînd Uniunea Europeană.

Procesul construcţiei europene a fost iniţiat de ministrul de externe al Franţei,

Robert Schuman, la 9 mai 1950. El a propus tuturor ţărilor din Europa de a crea o

Europă a cărbunelui şi oţelului dirijată de Înalta Autoritate Supranaţională. Planul

Schuman a fost acceptat de către Germania, Italia şi cele 3 ţări ale Benelex-ului şi a

11 Avery, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998

13

fost supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi finalizate la 18 aprilie 1951.

Tratatul de la Paris a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

A doua etapă de creare a prezentei UE începe la 25 martie 1957 la Roma, unde

reprezentanţii Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au

semnat tratatul de creare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (EURATOM), în vigoare de la 1 ianuarie 1958.

Obiectivul principal al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în vederea liberei

circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. Piaţa comună este o

formă de integrare superioară faţă de zona de liber schimb şi uniunea vamală. Dar ea

reprezintă doar o etapă intermediară către uniunea economică. Statele semnatare

doreau să-şi întărească economiile lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă prin

reducerea diferenţelor dintre regiuni.12

În vederea realizării acestor obiective, CEE trebuia să asigure:

– suprimarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulaţii a

persoanelor, serviciilor, capitalurilor;

– eliminarea treptată a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la intrarea

şi ieşirea mărfurilor de pe teritoriul ţărilor membre;

– elaborarea unei politici comune agricole şi în domeniul transportului;

– stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale unice faţă de

ţările terţe şi altele.

EURATOM-ul avea ca obiectiv dezvoltarea unei puternice industrii nucleare.

Tratatul prevedea acţiuni comune în aşa domenii precum difuzarea cunoştinţelor,

perfecţionarea tehnologiilor industriale, instituirea pieţei comune nucleare.

EURATOM-ul urmărea scopul de unire a eforturilor de cercetare ştiinţifică în

domeniul utilizării energiei nucleare.

În 1973 la Paris a fost semnat un tratat de fuziune a celor 3 comunităţi CECO,

CEE şi EURATOM, acestea avînd deja un singur organ de conducere şi un singur 12

STANESCU, Madalina Extinderea UE - un proces fara precedent. - In: INTEGRAREA europeana, 2000 oct 4. No. 3. p. 2

14

buget, astfel fiind creată Comunitatea Europeană. În următorii ani Comunitatea

Europeană s-a extins enorm. Astfel, în 1973 în CE se includ încă 3 ţări: Marea

Britanie, Irlanda, Danemarca. Continuă lărgirea spre sud. De la Europa celor 9 s-a

ajuns la Europa celor 12 prin aderarea Greciei (1 iunie 1981), Spaniei (1 ianuarie

1986) şi Portugaliei (1 ianuarie 1986). Grecia, însă, continua şi după aderare să sufere

din cauza deficienţelor sale economice – rata inflaţiei era de 20%, sectorul public

neproductiv, sectorul privat fărîmiţat. Chiar şi în prezent Grecia rămîne în urmă în

dezvoltarea sa, comparativ cu alte state din UE, fiind primită mai tîrziu decît alte state

în Uniunea Economică Monetară.13

Actul unic european a fost adoptat la 17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1

iulie 1987. Acest act a modificat şi a completat pentru prima dată în profunzime

tratatul de la Roma: el prevedea suprimarea tuturor obstacolelor pentru a face din

piaţa comună o veritabilă piaţă unică. Aceste obstacole se refereau la diverse domenii

ca: circulaţia bunurilor şi capitalurilor, politicile monetare, fiscale etc.

Planul Delors (iunie 1988 – iunie 1989). În iunie 1988 Comunitatea europeană

decide studierea concretă a creării unei Uniuni Economice şi Monetare. Sub

conducerea lui J. Delors, pe atunci preşedintele Comisiei europene, un studiu profund

în acest sens a fost efectuat de către “Comitetul pentru studiul Uniunii Economice

Monetare” şi a fost sumis Consiliului european de la Madrid, în iunie 1989, sub

numele de planul Delors. În scopul realizării unei uniuni economice şi monetare, acest

plan comporta succesiunea a trei faze:

– faza 1: reforme preliminare (liberalizarea pieţelor de capital);– faza 2: convergenţa economiilor;– faza 3: realizarea Uniunii propriu-zise.Tratatul de la Maastricht (în vigoare din 1993).14 În decembrie 1991 Consiliul

european al şefilor de stat sau guvernelor au ajuns la un comun acord: “Tratatul

Uniunii Europene”. Acest tratat, cunoscut mai mult sub numele de “Tratatul de la

Maastricht”, semnat în februarie 1992 şi în vigoare din noiembrie 1993, a denumit în

13 Saca V. Interese politice si relatii politice: dimensiuni tranzitorii. – Chişinău: USM, 2001, p.24514 A se vedea: Tratate internationale la care Republica Moldova este parte. – Chişinau: Moldpres, 1999

15

mod oficial Comunitatea Europeană ca Uniune Europeană. Se vorbea despre crearea

unei Uniuni europene economice şi monetare (UEM) ca urmare logică a pieţei

comune deja construite. Tratatul a fixat cele trei faze de trecere la moneda unică euro,

precum şi criterii de selectare a ţărilor participante. Totuşi, preocupările tratatului nu

sînt doar monetare:

Intensificarea integrării europene a stimulat aderarea Austriei şi a ţărilor

scandinave, care se temeau să fie excluse din acest proiect. Astfel, la 30 martie 1994

au fost semnate tratatele de adeziune cu Austria, Suedia şi Finlanda. Norvegia nu a

aderat din cauza referendumului cu rezultat negativ. Sfera geografică a UE s-a lărgit,

dar a crescut şi puterea sa economică, noile ţări fiind bine dezvoltate din punct de

vedere economic şi nu numai.

Summit-ul de la Madrid (15–16 decembrie 1995). Consiliul european a confirmat

că a treia faza a UEM va începe la 1 ianuarie 1999.

Summit-ul de la Dublin (13–14 decembrie 1996). Consiliul european a aprobat:15

– structura noului mecanism al ratei de schimb;– punerea la punct a aspectelor juridice necesare pentru utilizarea euro;– principiile şi elementele principale ale Pactului de stabilitate şi de creştere ce

trebuie să permită disciplina bugetară în UEM;– crearea Institutului Monetar European.Summit-ul de la Amsterdam (17 iunie 1997). A adoptat definitiv Pactul de

stabilitate. Acest tratat propune adîncirea şi lărgirea în continuare a integrării

interstatale. Tratatul prevedea 4 obiective de bază:

– problema locurilor de muncă şi drepturile cetăţenilor;– lichidarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor;– o mai mare libertate în afacerile mondiale;– eficienţa structurii instituţionale a UE.Multe alte tratate şi summit-uri au modificat prevederile documentelor anterioare,

dar acestea nu au avut un caracter de perfecţionare şi completare a celor anterioare.

15 STANESCU, Madalina Uniunea Europeana si cetatenii sai. - In: INTEGRAREA europeana, 2000 noi 29. No. 11. p. 3

16

Concluzii: În prezent UE este cea mai mare entitate economică din lume.16 Statele

membre nu ar fi reuşit să înregistreze o asemenea performanţă în mod separat. Astăzi

UE realizează circa 20% din producţia mondială, în timp ce populaţia ei nu reprezintă

decît 6% din populaţia globului. Europa este un spaţiu economic care îşi satisface

propriile ei nevoi: cererea ei este satisfăcută cu circa 92% din oferta europeană, 8%

fiind acoperite prin importuri. Balanţa comercială este aproape în echilibru, atît în

raport cu noile ţări industrializate, cît şi cu Europa Centrală şi de Est sau America de

Nord. UE atrage în fiecare an mai mult de 20 miliarde euro de investiţii externe, 17 iar

investiţiile sale directe în străinătate ating un volum similar.

16http://europa.eu.int/comm/economy_finance/publications/enlargement_papers/ enlargementpapers05_en.htm17 http://europa.eu.int/comm/enterprise/enterprise_policy/enlargement/index.htm

17

Capitolul II Regionalizarea şi politicile de cooperare dintre NATO şi UE: interese şi tendinţe

§ 1 Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene: istoric şi momente juridice

Introducere: Încă de la înfiinţarea sa, Comunitatea Europeană (CE) a urmărit

scopul politic de a face imposibilă izbucnirea unor conflagraţii în Europa postbelică

prin interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Treptat, CE şi-a

dezvoltat o importantă componentă politică prin întărirea instituţiilor comunitare.18 De

la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma în 1957, deciziile politice ale

liderilor europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile.

Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene – TUE), intrat în vigoare la 1

noiembrie 1993, a adăugat procesului de integrare europeană şi embrionul unei

componente militare. În TUE se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei

Occidentale în “braţul armat al Uniunii Europene”.19

În mai 1992, Franţa şi Germania creau EUROCORPS, marcînd prima etapă a unei

cooperări militare europene autonome. Scopurile acestui corp de armată franco-

germană au fost să contribuie la menţinerea păcii şi la asigurarea asistenţei umanitare

în afara zonei de acţiune NATO.20 În 1995 apărea EUROFOR şi EUROMAFOR –

unităţi create de Franţa, Spania şi Italia. Prima este o unitate terestră uşoară, mobilă,

concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acţiuni

umanitare şi dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forţă maritimă, dotată

cu capacităţi aeronavale, care le permit statelor UE să controleze împreună întregul

sector mediteranean.

Acţiunea NATO în Iugoslavia (Operaţiunea Forţa Aliată), martie–iunie 1999, a

constituit un prilej important pentru europeni de a-şi reevalua capacităţile militare.

18 Gheorghe Ciascai, În căutarea unei scale de securitate, Sfera Politicii nr. 99, decembrie 2001, pag.219 Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, selecţie de studii, Iaşi, Polirom, 2001, pag. 10920 Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Op. Citate, pag. 110

18

Rezultatele au fost descurajatoare pentru pilonul european al NATO şi au evidenţiat o

seamă de probleme, printre care:21

– superioritatea militară şi tehnologică a forţelor armate ale SUA;22

– incapicitatea statelor europene de a gestiona politic sau militar crizele de pe continent, fără contribuţia SUA.

Aceste concluzii au constituit un factor important pentru adoptarea deciziei de

creare a unei Forţe de Reacţie Rapidă (FRR) europene, care ar acţiona autonom de

SUA, chiar dacă ar folosi infrastructura NATO.

Un al doilea moment crucial pentru accelerarea creării FRR este data de 11

septembrie 2001, ziua atacurilor teroriste asupra New-Yorkului şi a Washingtonului.

Aceste atentate, plus operaţiunea militară ulterioară în Afganistan, au fost marcate de

o intensificare a eforturilor UE pentru crearea Forţei Rapide de Reacţie, ca principalul

instrument al PESA.

Pe fundalul luptei globale împotriva terorismului şi a implicării militare crescînde

a SUA în alte părţi ale lumii (Afganistan, Filipine, Uzbekistan, Kîrghîzstan, Georgia

etc.),23 UE îşi asumă un rol mai activ de “promotor de securitate”, capabil să intervină

militar, dacă e cazul, în crizele de la periferia Europei. În acest scop, liderii europeni

au reiterat poziţia de a dota UE cu “capacitatea de a disloca un contingent de cca

60.000 de militari, în termen de pînă la 60 de zile” în regiuni afectate de crize.

În linii mari, dezvoltarea actuală a PESA vizează cîteva obiective centrale:24

– să contribuie la avansarea procesului de integrare europeană;– să constituie baza pentru o politică externă “Europeană” cu adevărat

funcţională;– să acorde europenilor posibilitatea de a acţiona militar, în cazul în care NATO

(însemnînd de fapt SUA) va alege să nu se implice în crize care afectează interesele UE;

21 Pentru o evaluare mai detaliată a Operaţiunii Forţa Aliată vezi: UK Ministry of Defence – “Kosovo – An account of the crisis – Operation Allied Force: NATO Air campaign in FRY”. http://www.mod.uk/news/kosovo/account/stats.htm.22 US Air Force a efectuat aproape 90% din misiunile de supresiune a sistemelor antiaeriene şi de realimentare cu combustibil în zbor; circa 60% din misiunile de atac şi a celor de recunoaştere şi monitorizare a adversarului. RAND, European Contribution to Operation Allied Force, pag. 30, tabel MR–1391–2,1; http://www.rînd.org/publications/MR/MR1391/23 Kissinger, Henry: “Foreign Policy in the Age of Terrorism”, transcript of the 2001 Ruttenberg lecture at the Centre for Policy Studies, 2001, New York24 RAND, The European Security and Defense Policy: NATO’s Companion – or Competitor? pag. XIV; http://www.rînd.org/publications/MR/MR1463/

19

– să răspundă la apelurile SUA care cheamă la o “redistribuţie a sarcinilor” (a new burden sharing) în Alianţă;

– să acorde stimulente politice suplimentare modernizării forţelor armate europene şi să asigure faptul că ele vor rămîne cît mai interoperabile cu forţele SUA, aflate intr-un rapid proces de modernizare;

– să acorde europenilor mai multă influenţă în procesul de luare a deciziilor în cadrul NATO;

– să acorde guvernelor europene posibilitatea legală de a mandata eventuale acţiuni militare;

– să stimuleze consolidarea industriei militare europene, să asigure o cerere mai mare pentru echipamentul militar, şi să creeze un cadru politic pentru cooperare şi competiţie cu industria militară americană;

– să atace vechea problemă a distribuţiei influentei în cadrul Alianţei transatlantice, în sens larg.

Concluzii: în cazul unei escaladări de diviziuni militare dintre NATO şi

UE/PESA, ar putea apărea anumite riscuri de genul specializării PESA pe operaţiuni

mai simple, care nu necesită tehnologii militare de vîrf şi, respectiv, specializarea

NATO pe operaţiuni mai sofisticate tehnologic. Aceasta ar marginaliza şi mai mult

importanţa militară a Europei, şi ar putea produce o fractură între aliaţi.25 O anumită

diviziune ar putea fi acceptată doar în operaţiuni marginale, din afara Europei, şi ar fi

justificate prin dezinteresul SUA faţă de anumite crize, în special în Africa;26 sau în

situaţii asemănătoare celei din Macedonia în 2001, cînd SUA şi-a declarat dubiile în

privinţa necesităţii implicării trupelor sale în gestionarea crizei din acest stat. PESA ar

putea submina elementul crucial al relaţiei SUA–Europa, conform căruia toţi aliaţii au

obligaţii egale faţă de dezideratul de asigurare a securităţii europene, în care

problemele de subordonare sau balanţa influenţei politice nu ar trebui să afecteze

obiectivul de bază – securitatea continentului.

25 Mai multe despre pericolele marginalizării UE găsiţi în cuvîntarea A Global Dimension for a Renewed Transatlantic Partnership Remarks by Lord Robertson, NATO Secretary General; 19.02.2002; http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/februarie2002/20/1.html26 The Post-Sept. 11 impetus for NATO Enlargement, The Wall Street Journal Europe, 22 martie 2002, pag. A7.

20

§ 2 Extinderea NATO în cadrul relaţiilor trans-atlantice din perspectiva politicii regionale europene de securitate şi apărare (NATO-UE) (analiza retrospectivă)

Introducere: Noţiunea esenţială în cadrul analizei NATO-UE este aceea de

competiţie. Procesul anticipat în titlul acestui paragraf să se desfasoare între NATO şi

UE. Analizand într-un mod realist situaţia, trebuie relevate cauzele, rememorand

raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, în urmă cu 55 de ani, unul din

răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în

Europa.27 Alianta a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa din timpul

Războiului Rece şi a prevenit, prin forţă şi hotărîre, izbucnirea unui război în Lumea a

Treia. Forţa morală a NATO a pregătit revoluţiile democratice din 1989 şi a contribuit

la căderea comunismului în Europa.28

Un numar de şapte state central-europene au aderat la NATO la începutul lunii

aprilie 2004. Evenimentul reprezintă cea mai substanţială lărgire a Alianţei29 de la

înfiinţarea ei în anul 1949.30

Riscul din timpul Războiului Rece se referea la faptul că integrarea unor noi

membri ar fi putut să slăbească Alianţa – potrivit argumentaţiei: înca un stat care

trebuie apărat.

Ambasadorul NATO în Marea Britanie, R. Nicholas Burns, declara: ”o data cu

intrarea celor şapte state în Alianţă, 40% dintre membrii NATO vor fi de fapt, foste

state comuniste. Aceşti noi membri vor revigora spiritul Alianţei şi vor contribui la

cresterea puterii noastre colective atît din punct de vedere militar, cît şi politic” .

Diferendele şi diviziunile care au dezbinat Alianţa în 2003 au fost puternice şi

profunde. Au existat dezbateri privind legitimarea folosirii forţei, tactica prevenirii,

27 Kaldor, Mary Razboaie noi şi războaie vechi, Bucuresti: Antet, 199928 Военные Перспективы ЕС после 11 сентября: к Силам Быстрого Реагирования или к ренационализации политики безопасности и обороны?; Nicu Popescu, MGIMO, 2002.29 Revista de Informare şi Analiză Politică ’’Cadran Politic’’- art. ”Ordine sau haos’’, Anul 1, Nr.4, octombrie, Bucureşti 200430 Stanley Hoffman – “The Crisis in Transatlantic Relations”, in Gustav Lindstrom (ed.), SHIFT or RIFT. Assessing US – EU Relations after Irak, European Union Institute for Security Studies, Paris, 2003, pag. 13 -21

21

rolul Naţiunilor Unite în administrarea conflictelor globale, precum şi natura

ameninţării prezentate de armele de distrugere în masă.

În ceea ce priveşte NATO, dezbaterea s-a concentrat asupra rolului S.U.A. în lume

şi asupra a ceea ce unii europeni au perceput ca fiind o folosire unilaterală a forţei.31

O dată cu izbucnirea crizei din Irak, relaţiile trans-atlantice precum şi NATO se

află într-un moment de răscruce. Legăturile care au unit cele două continente după

sfîrşitul Războiului Rece, preţ de două generaţii, incepeau să slăbească.

Aceasta nu este singura criză ce a intervenit între NATO şi statele europene –

conflictul în privinţa Suezului, intervenţia din Vietnam, criza rachetelor Pershing din

anii ’80, precum şi diferendele privind strategia aplicată în Bosnia, la începutul anilor

’90.32

PESA poate fi analizată şi din perspectiva diferenţelor referitoare la capacităţi.

Capacitatea militară a S.U.A şi cea a Aliaţilor în cadrul NATO constituie un motiv de

îngrijorare pentru Uniunea Europeană. În cadrul angajării NATO în campanii pe

termen lung, cum ar fi cele din Irak sau Afganistan, sau menţinerea de trupe în

Kosovo, aliaţii europeni, după cum arată practica internaţională sunt nevoiţi să

mărească progresiv cheltuielile militare.

Diferenţa de capacitate militară dintre S.U.A. şi aliaţii europeni este mare, în

conformitate cu capacitatea subiecţilor, şi se află în continuă creştere. Spre exemplu,

numai în anul 2004, S.U.A. au cheltuit 400 miliarde de dolari pentru apărare, în timp

ce 18 Aliaţi, împreună, aproximativ 140 de miliarde de dolari. Problema nu constă

doar în discrepanţa dintre bugetele alocate apărării, dar şi în faptul că S.U.A. îşi

depăşesc bugetul de apărare, investind tot mai mult în cercetare şi dezvoltare, în timp

ce aliaţii europeni folosesc înca o mare parte a bugetului pentru apărare teritorială şi

pentru costuri ridicate legate de personal.

31 Marcel H. van Herpen – “Six Dimensions of the Growing Transatlantic Divide: Are the US and Europe Definitively Driving Themselves Apart?” in Hall Gardner (Ed.), NATO and the European Union – New World, New Europe, New Threats, 2004, Aldershot (Ashgate)32 Miroiu, Andrei (2002) “Relatia strategica ruso-americana la inceputul secolului XXI” in Monitor strategic, Vol. 4, Nr. 1-2

22

Pentru a cerceta măsura în care Europa este dispusă spre schimbari, este indicată

analiza organismelor care s-au constituit pînă în acest moment: o adunare a 46 de

state în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC); un parteneriat

cuprinzînd 41 de state în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP); un forum alcătuit

din şapte state mediteraneene (Mediterranean Dialogue) şi o alianţă militară

cuprinzînd 26 de membri (NATO).33

Intervine problema conceptelor, precum şi dilema vizînd rolul pe care îl au, în

viziunea Statelor Unite, aliaţii europeni în cadrul politicii de apărare. SUA şi Aliaţii

au susţinut că se angajează să sporească importanţă părţii europene în cadrul NATO

prin intermediul Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană (ESDI).34

Continua dezvoltare a ESDI va îmbunătăţi parteneriatul trans-Atlantic permiţînd

aliaţilor europeni să contribuie mai coerent şi coeziv în cadrul misiunilor şi acţiunilor

Alianţei, precum şi să adopte o poziţie proprie atunci cînd este necesar. Procesul prin

care ESDI s-a dezvoltat în cadul NATO a avut loc gradual, de-a lungul a aproximativ

zece ani.

La începutul anilor ’90, pentru Europa şi America de Nord a devenit din ce mai

evident că era necesară o reechilibrare a relaţiilor dintre statele celor două continente,

ca şi o acţiune concretă a statelor europene membre NATO în direcţia asumării unei

mai mari responsabilităţi în ceea ce priveşte securitatea comună şi apărarea. Statele

europene au demarat un proces destinat să creeze capabilităţi militare considerabile,

fară să se recurga la o lărgire inutilă a structurilor de comandă, a staff-ului de

planificare, precum şi a capacităţilor militare deja existente în cadrul NATO; în

acelaşi timp, statele europene au încercat să-şi mărească aportul în cadrul misiunilor şi

activităţilor NATO. Acest proces a fost perceput ca un răspuns la dorinţa europenilor

de a dezvolta o Politică Externă şi de Securitate Comună, cît şi ca o replică la

33 Wohlforth, William (1999) “The Stability of a Unipolar World” in International Security, Vol. 24, No. 1 International Institute for Strategic Studies The Military Balance 2003-2004, London34 President Bush Signs Order to Create National Terrorism Center , The White House Office of the Press Secretary, August 27, 2004

23

necesitatea unui parteneriat echilibrat între membrii nord-americani şi cei europeni în

cadrul Alianţei.

Dezvoltarea ESDI în cadrul Alianţei constituie o acţiune de maximă importanţă în

adaptarea structurilor militare şi politice ale NATO, reprezentînd un element esenţial

în dezvoltarea Uniunii Europene. Ambele procese au fost consolidate pe baza

Tratatelor Uniunii Europene de la Maastricht (1991) şi Amsterdam (1997),35 declaraţii

ulterioare ale Uniunii Europei Occidentale şi ale Uniunii Europene, precum şi hotărîri

adoptate de către Alianţă în cadrul summit-urilor succesive care au avut loc la

Bruxelles în 1994, Madrid (1997), Washington (1999)36 şi în timpul întîlnirilor

ministeriale regulate.

Odată cu Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht în februarie 1992,37 si

intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993,38 liderii Comunităţii Europene au convenit

asupra creării unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC), “incluzînd un

cadru comun de politică de apărare care în timp ar putea să ducă la apariţia unei

apărări comune”. Acest acord a inclus o referire la Uniunea Europei Occidentale

(WEU) ca parte integrantă a Uniunii Europene create prin Tratat; în acord mai apărea

o cerere adresată WEU în sensul elaborării şi implementării deciziilor Uniunii

Europene care implică politica de apărare. În ianuarie 1994, şefii de stat şi de guvern

din cadrul NATO au salutat intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht şi nasterea

Uniunii Europene, care urma să contribuie la întărirea părţii europene în cadrul

NATO şi la o mai coerentă contribuţie a aliaţilor europeni în cadrul securităţii. Pentru

înfăptuirea acestui proces, şefii de stat şi de guvern ai NATO au desemnat Consiliul

Nord -Atlantic să examineze modul în care structurile politice şi militare ale Alianţei

pot fi adaptate şi dezvoltate în sensul conducerii misiunilor, inclusiv cele de menţinere

a păcii, într-un mod mai eficient şi flexibil, cu scopul de a se respecta cerinţele ESDI.

35 Dan-Romeo Bodunescu, Relatii internationale, problematici si prioritati pentru mileniul III, Editura Tipoalex, 2000, p. 17536 Дробот Т. А. Роль международных организации в мировои политике. Основные теоретические подходы// вестник МГУ. Серия 18.-1999 №9 с.15-2337 Stela Ţurcanu ’’Drept comunitar’’, Chişinău 200138 Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, selecţie de studii, Iaşi, Polirom, 2001, pag. 109

24

Ca rezultat al acestui demers, a fost creat conceptul de Forţe Comune de Reacţie

(CJTFs - Combined Joint Task Forces).39 Conceptul CJTFs are drept scop

îmbunătăţirea flexibilităţii operative şi capacitatea de a permite o plasare mai rapidă şi

flexibilă a forţelor necesare pentru a face faţă cerinţelor noilor misiuni ale Alianţei.

În cadrul întîlnirilor de la Berlin si Bruxelles din iunie 1996, miniştrii Afacerilor

Externe şi ai Apararii au decis ca ESDI trebui sa fie constituit în cadrul NATO, ca un

element esenţial al procesului de adaptare internă a Alianţei.40 Principiile care au

alcătuit viitoarea funcţionare a ESDI, fixate în cadrul summit-ului de la Washington şi

în intalnirile care au urmat, sunt :

• Alianţa recunoaşte dreptul Uniunii Europene de a acţiona în mod independent,

astfel încît să poată adopta decizii privind acţiunile militare în situaţiile în care Alianţa

nu este implicată.

• Pentru continuarea acestui proces, NATO şi UE trebuie să asigure dezvoltarea

sistemului de consultare reciprocă, de cooperare şi transparenţă, bazîndu-se pe

mecanismele construite în scopul cooperării dintre NATO şi WEU.

• Liderii Alianţei aprobă hotarîrea membrilor UE şi a altor Aliaţi europeni de a

face demersurile necesare pentru creşterea capacităţilor de apărare, în special a celor

destinate noilor misiuni, încercînd să evite duplicarea inutilă a sistemului de

comandă.41

• Liderii Alianţei acordă o importanţă deosebită posibilităţii de intervenţie a

aliaţilor europeni non-membri ai UE în cadrul crizelor mediate de catre UE, bazandu-

se pe mecanismele consultative dezvoltate în cadrul WEU. Este recunoscută, de

asemenea, intenţia Canadei de a participa în cadrul unor asemenea misiuni

39 Goetz, K. H. and Hix, S. (eds.), Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems. London: Frank Cass, 200440 Wohlforth, William (1999) “The Stability of a Unipolar World” in International Security, Vol. 24, No. 1 International Institute for Strategic Studies The Military Balance 2003-2004, London41 Marks, G. and Steenbergen, M., European Integration and Political Conflict. Cambridge: Cambridge University Press 2004

25

• Liderii Alianţei confirmă faptul că deciziile adoptate la Berlin (1996), inclusiv

conceptul de utilizare separabilă, dar nu şi separată a capacităţilor NATO în cadrul

operaţiunilor conduse de către UE, vor trebui dezvoltate în viitor.42

Fiind bazate pe aceste principii, aceste angajamente (denumite generic “Berlin

plus”), care vor respecta cerinţele operaţiunilor NATO şi coerenţa structurii sale de

comandă, cuprind următoarele dispoziţii:

• Este asigurat accesul UE la capacităţile de planificare ale NATO, cu scopul de a

contribui la planificarea militară a operaţiunilor conduse de UE;

• Se garantează existenţa unor capacităţi şi bunuri comune NATO şi UE care să fie

folosite în operaţiunile UE;

• Este identificată o serie de opţiuni de comandă la nivel european pentru

operaţiunile organizate de UE şi creşterea rolului Comandamentului Suprem Aliat din

Europa în scopul îndeplinirii integrale a responsabilităţilor asumate;

• Adaptarea sistemului de planificare a apărării din cadrul NATO în sensul

încorporării mai eficiente a organizării forţelor desemnate a fi folosite în operaţiunile

UE.43

Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica

Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinînd UE. Statele membre UE au

păreri împărţite: unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare trebuie

să aibă un caracter generalizat, altele state optează pentru limitarea acestei politici la

managementul crizelor.

În cadrul întrunirii de la Nisa, în anul 2000, s-a convenit asupra modalităţilor de

cooperare cu membrii NATO care nu fac parte din UE,44 precum şi cu statele

candidate la Uniune. Amendamentele aduse tratatului de la Amsterdam, înserate în

textul Tratatului de la Nisa, şi care au intrat în vigoare la 1 februarie 2003, statueaza

42 Jinga Ion Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Ed. Lumina Lex, 199943 Filipescu Ion, Augustin Fuerea Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a 5-a, Editura ACTAMI, Bucureşti 2000, p.1844 Marcel H. van Herpen – “Six Dimensions of the Growing Transatlantic Divide: Are the US and Europe Definitively Driving Themselves Apart?” in Hall Gardner (Ed.), NATO and the European Union – New World, New Europe, New Threats, 2004, Aldershot (Ashgate)

26

în mod formal transferarea responsabilităţii organizării capabilităţilor militare de la

nivelul WEU catre UE. Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 declară

ca oficială operaţionalitatea UE în acest sens.

În acest fel, PESA (Politica Europeana de Securitate şi Apărare) devine parte

integrantă a PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună) şi susţine pe aceasta din

urmă prin desemnarea cadrelor de securitate şi de apărare. PESA include în sfera sa

de acţiune operaţiuni de salvare şi umanitare, de menţinere a păcii, precum şi

operaţiuni de management al crizelor cu trupe combatante, inclusiv operaţiuni de

restabilire a păcii.45

Ca effect al celor spuse mai sus, am putea menţiona că PESA nu acopera integral

domeniul apararii colective. NATO va asigura desfasurarea politicii de securitate si

aparare. UE detine actualmente o intreaga gama de instrumente specifice fiecarei

etape a unui conflict – de la prevenire prin intermediul mijloacelor militare si pana la

reconstructia post-conflict, existand posibilitatea mentinerii securitatii colective a

membrilor sai. In acest context, trebuie subliniat ca nu exista o limita fizica a ariei de

actiune a PESA – faptul ca uneori este mentionata cifra de 4.000 ca arie circulara de

actiune este o simpla neintelegere. UE este capabila sa organizeze operatiuni de

mentinere a pacii in cooperare cu Natiunile Unite intr-un cadru geografic care

depaseste cu mult anterior mentionata limita. aici

Una din întrebările frecvente este de ce a lansat Uniunea Europeana PESA în

condiţiile în care deja există o alianţă militară – una a cărei competenţă a fost

demonstrată. Nu există un răspuns tranşant pentru problema în discuţie.

Eterogenitatea membrilor determină invocarea unor motive diferite. Există trei motive

care sunt adesea invocate :

În primul rand, o politică externă şi de securitate credibilă implică o politică

de apărare. PESA este o consecinţă naturală a procesului de integrare europeană.

45 Ultimele, denumite si operatiuni de tip Petersberg, au fost convenite pentru prima data de catre WEU in 1992.

27

În al doilea rînd, este de dorit ca PESA să aibă un efect instrumental asupra

întăririi capacităţilor militare europene. Este posibil ca UE să aiba succes acolo unde

DCI-ul din cadrul NATO pare a fi eşuat.

În al treilea rînd, UE deţine deja o gamă de instrumente legate de prevenirea

conflictelor şi de managementul crizelor. Prin adăugarea de capacităţi militare,

această gamă de instrumente ale UE ar fi completă.

Lordul Robertson, ex-Secretar General al NATO, consideră ca “testul suprem al

tuturor propunerilor de reformare, fie din cadrul NATO sau UE, îl reprezintă măsura

în care ele vor reuşi să amelioreze capacitatea noastra de a face fatţă ameninţărilor şi

provocărilor actuale.

Concluzii: În concluzie am putea spune că statele membre NATO trebuie să

recepţioneze faptul că trasaturile fundamentale ale PESA nu se vor schimba, şi că nu

va exista un centru permanent de planificare operativă în cadrul UE; noile mecanisme

ale UE se vor caracteriza printr-o totală transparenţă. Aceste propuneri implică toate

aceste aspecte. Dacă ele vor fi adoptate şi implementate în spiritul complementarităţii

dintre cele două organizaţii, atunci toate acestea vor reprezenta un acord de succes

între UE şi NATO.

28

Concluzii

În concluzie, toate mizele care revin a fi luate ca fiind de natură să pericliteze sub

orice formă, la un moment sau altul securitatea mondială, problema stabilităţii

securităţii internaţionale intervine sub orice formă. Comunitatea mondială este

obligată, ca efect al extinderii acestor pericole, să întreprindă acţiuni care ar pune sub

semnul îndoielii eficienţa acţiunilor de combatere a securităţii internaţionale.

Amploarea şi importanţa acordată viitorului securităţii europene reprezintă un

aspect fără precedent în istoria „Bătrânului Continent”. Niciodată de la formarea

statelor moderne nu a existat o integrare, în mod voluntar, la toate nivelurile, a unor

entităţi statale, aşa cum o reflectă prezentul Uniunii Europene. Politica Externă şi de

Securitate Comună, creată în cursul Conferinţei Interguvernamentale asupra uniunii

politice (1990-1991), a fost înscrisă ca al doilea pilon interguvernamental al Tratatului

de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al

UE. Pilonul doi şi trei păstrează deci un sistem decizional strict interguvernamental şi

nu există dovezi că situaţia s-ar schimba într-un viitor apropiat. Tratatul de la

Amsterdam a introdus modificări pragmatice în modul de funcţionare a PESC, fără a

aduce însă atingere nucleului dur interguvernamental. Înaltul Reprezentant pentru

PESC este o funcţie sustrasă influenţei Comisiei Europene, iar votul majoritar se

aplică numai pentru punerea în practică a deciziilor luate anterior prin votul unanim al

reprezentanţilor guvernamentali. Extinderea cooperării cu UEO şi, ulterior, preluarea

sa de către UE au întărit tendinţa interguvernamentală.

Vis-a-Vis de de tendinţele de securizare a spaţiului ce cuprinde statele membre a

Uniunii Europene, NATO este, şi va rămîne pentru încă cel puţin două-trei decenii,

principalul element de asigurare a securităţii în Europa; şi că stabilitatea NATO

depinde în mare măsură de stabilitatea de la hotarele sale, Alianţa este gata să acorde

unor state nemembre anumite garanţii limitate de securitate, pentru a nu permite

dispersia instabilităţii. Alianţa acordă cel mai mare grad de garanţii de securitate (în

afara membrilor NATO) statelor membre UE nemembre NATO: Suedia, Finlanda,

29

Irlanda şi Austria. Urmează statele MAP– identificate drept ţări ”importante pentru

NATO şi capabile pe viitor să se integreze pe deplin în Alianţă”.

În cazul unei escaladări de diviziuni militare dintre NATO şi UE/PESA, ar putea

apărea anumite riscuri de genul specializării PESA pe operaţiuni mai simple, care nu

necesită tehnologii militare de vîrf şi, respectiv, specializarea NATO pe operaţiuni

mai sofisticate tehnologic. Aceasta ar marginaliza şi mai mult importanţa militară a

Europei, şi ar putea produce o fractură între aliaţi. O anumită diviziune ar putea fi

acceptată doar în operaţiuni marginale, din afara Europei, şi ar fi justificate prin

dezinteresul SUA faţă de anumite crize, în special în Africa; sau în situaţii

asemănătoare celei din Macedonia în 2001, cînd SUA şi-a declarat dubiile în privinţa

necesităţii implicării trupelor sale în gestionarea crizei din acest stat. PESA ar putea

submina elementul crucial al relaţiei SUA–Europa, conform căruia toţi aliaţii au

obligaţii egale faţă de dezideratul de asigurare a securităţii europene, în care

problemele de subordonare sau balanţa influenţei politice nu ar trebui să afecteze

obiectivul de bază – securitatea continentului.

În concluzie am putea spune că statele membre NATO trebuie să recepţioneze

faptul că trasaturile fundamentale ale PESA nu se vor schimba, şi că nu va exista un

centru permanent de planificare operativă în cadrul UE; noile mecanisme ale UE se

vor caracteriza printr-o totală transparenţă. Aceste propuneri implică toate aceste

aspecte. Dacă ele vor fi adoptate şi implementate în spiritul complementarităţii dintre

cele două organizaţii, atunci toate acestea vor reprezenta un acord de succes între UE

şi NATO.

30

Bibliografie

Literatură în limba română:Monografii, tratate, cărţi:

1. Dan-Romeo Bodunescu, Relatii internationale, problematici si prioritati pentru mileniul III, Editura Tipoalex, 2000, p. 175.

2. Filipescu Ion, Augustin Fuerea Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a 5-a, Editura ACTAMI, Bucureşti 2000, p.18

3. Jinga Ion Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Ed. Lumina Lex, 19994. Kaldor, Mary Razboaie noi şi războaie vechi, Bucuresti: Antet, 19995. Leicu Corina Drept Comunitar, Ed. Lumina Lex, 19986. Maliţa M. „Teoria şi practica negocierilor”, Bucureşti 19987. Manolache Octavian Drept Comunitar, editura ALL, 19968. Mircea Ovidiu Mîndru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, 20009. Nicu Popescu, Scenarii ale extinderii NATO, Chişinău, Institutul de Politici Publice, 2002.10. Stela Ţurcanu ’’Drept comunitar’’, Chişinău 200111. Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, selecţie de studii, Iaşi, Polirom, 2001,

pag. 10912. Vasile Secares, Polemologia si problemele pacii, Ed.Politica, Bucuresti, 1976, p.16

Articole, publicaţii, cercetări ştiinţifice:

13. Europa vrea o armată proprie de 80.000 de militari”., in Cotidianul, 25 septembrie 2000, p. 814. Gheorghe Ciascai, În căutarea unei scale de securitate, Sfera Politicii nr. 99, decembrie 2001,

pag.215. Miroiu, Andrei (2002) “Relatia strategica ruso-americana la inceputul secolului XXI” in Monitor

strategic, Vol. 4, Nr. 1-2

Literatură în limba rusă:1. Бурлацкий Ф.М., Галкин А.А. Социология. Международные отношения. — М.,

19742. Военные Перспективы ЕС после 11 сентября: к Силам Быстрого Реагирования или

к ренационализации политики безопасности и обороны?; Nicu Popescu, MGIMO, 20023. Дробот Т. А. Роль международных организации в мировои политике. Основные

теоретические подходы// вестник МГУ. Серия 18.-1999 №9 с.15-23

Literatură în limba engleză:1. Avery, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,19982. BARRY BUZAN, "Popoarele, statele si teama", Editura Cartier, 20003. BRIAN L. JOB (coord.) "The Insecurity Dilemma: National Security of Third World States", Capitolul

l: Job, 'The Insecurity Dilemma: National, Regime, and State Securities in the Third World'4. BROOKS STEPHEN, Power, Globalizations, and the End of the Cold War, Intenational security,

2000/2001, vol.25,nr.3. 5. Huntington, Samuel P – The erosion of American National Interest, "Foreign Affairs", sept/oct 19976. J. ANN TICKNER, "Gender in International Relations: Perspectives on Achieving Global Security"

(New York: Columbia University Press, 1992), Capitolul 2: 'Mân, the State, and War: Gendered Perspectives on National Security'.

31

7. KEITH KRAUSE, "Criticai Theory and Security Studies", Cooperation and Conflict, vol.33, nr.3, 1998 8. KENNETH WALTZ, "Mân, the State and War: A Theoretical Analysis", Columbia University Press,

1954, tradusa in limba romana de Mihaela Sadovschi: Kenneth Waltz "Omul, statul si războiul. O analiza teoretica", Ed. Institutul European, Iaşi, 2001

9. Kissinger, Henry: “Foreign Policy in the Age of Terrorism”, transcript of the 2001 Ruttenberg lecture at the Centre for Policy Studies, 2001, New York

10. Marcel H. van Herpen – “Six Dimensions of the Growing Transatlantic Divide: Are the US and Europe Definitively Driving Themselves Apart?” in Hall Gardner (Ed.), NATO and the European Union – New World, New Europe, New Threats, 2004, Aldershot (Ashgate)

11. Marks, G. and Steenbergen, M., European Integration and Political Conflict. Cambridge: Cambridge University Press 2004

12. SCALAPINO R., "Asian Security Issues: Regional and Global", Berkeley, Institute for East Asian Studies, 1988 WRIGHT JOANNE, "Northern Ireland - A British Isles Security Complex", Terrorism and Political Violence,vol. 5, nr.4,1993, pag. 266-286

13. Stanley Hoffman – “The Crisis in Transatlantic Relations”, in Gustav Lindstrom (ed.), SHIFT or RIFT. Assessing US – EU Relations after Irak, European Union Institute for Security Studies, Paris, 2003, pag. 13 -21

14. The New security Dimensions: Europe after the NATO and EU enlargements. Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), 2001

15. The Post-Sept. 11 impetus for NATO Enlargement, The Wall Street Journal Europe, 22 martie 2002, pag. A7.

16. Wohlforth, William (1999) “The Stability of a Unipolar World” in International Security, Vol. 24, No. 1 International Institute for Strategic Studies The Military Balance 2003-2004, London

Web-siteuri:17. http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99–065e.htm 18. http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm 19. http://www.mod.uk/news/kosovo/account/stats.htm 20. http://www.rînd.org/publications/MR/MR1391 21. http://www.rînd.org/publications/MR/MR1463/ 22. http://europa.yam.ro/ipp_news/eu/februarie2002/20/1.html

32