REGIMURILE MATRIMONIALE

Efectele căsătoriei

Secţiunea I

Definiţie şi reglementări

Căsătoria generează o multitudine de consecinţe, de naturi diferite: sociale, morale, juridice.

Dreptul familiei se preocupă doar de urmările juridice ale căsătoriei. În acest context, efectele

căsătoriei reprezintă ansamblul consecinţelor juridice ale acestei instituţii juridice.

Principalul efect al căsătoriei este naşterea unei familii.

În raport de sfera persoanelor între care se produc efectele căsătoriei, avem următoarele

categorii de raporturi :

- raporturile dintre soţi;

- raporturi dintre soţi şi copii lor;

- raporturi dintre soţ şi rudele celuilalt soş (raporturi de afinitate);

- raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau juridice;

Raporturile dintre soţi se referă la :

- relaţiile personale;

- relaţiile patrimoniale;

- capacitatea deplină de exerciţiu.

Secţiunea a II-a

Raporturile personale dintre soţi

1. Numele soţilor.

Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi au o triplă posibilitate de alegere şi anume:

a) fie să-şi păstreze fiecare dintre ei numele avut înaintea căsătoriei, ipoteză în care referitor la

nume nu se produce nici o schimbare,

b) fie să aleagă ca nume comun pe acela al unuia sau altuia dintre ei, ipoteză în care se schimbă

doar numele unuia dintre soţi;

c) fie să aleagă ca nume comun numele lor reunite, caz în care se schimbă numele ambilor soţi.

Aceste trei posibilităţi sunt de strictă interpretare, în sensul că se referă numai la nume, adică la

numele de familie, nu şi la prenume, care nu poate fi schimbat cu ocazia căsătoriei, ci numai pe cale

administrativă şi nici nu se pot crea, pe cale de interpretare alte ipoteze.

Învoiala viitorilor soţi privitoare la nume trebuie declarată „la încheierea căsătoriei”, fie în

declaraţia de căsătorie, fie ulterior până la oficierea căsătoriei.

Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat, iar fiecare dintre soţi

nu va putea cerere schimbarea acestui nume pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt

soţ, aceeaşi condiţie fiind prevăzută şi de art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume.

2. Obligaţia de coabitare a soţilor. Aceasta obligaţie, ce presupune traiul în comun al soţilor,

este de esenţa căsătoriei, deoarece numai astfel uniunea juridică dintre soţi poate deveni şi în fapt o

realitate, o comunitate de viaţă afectiv-morală; numai astfel, soţii îşi pot îndeplini în mod

corespunzător şi celelalte îndatoriri1.

Soţii au obligaţia reciprocă de a coabita şi spre deosebire de domiciliul lor comun, care poate fi

calificat ca fiind doar de natura căsătoriei; obligaţia de coabitare trebuie considerată ca fiind mai

degrabă de esenţa căsătoriei decât de natura sa şi că deci, numai prin excepţie, când despărţirea în

fapt este întemeiată, soţii sunt în drept de a avea temporar şi locuinţe separate2.

Dacă unul dintre soţi, prin comportarea sa violentă, pune în pericol viaţa sau sănătatea celuilalt

soţ sau a celorlalţi membrii de familie ori face imposibilă continuarea locuirii în comun, el poate fi

evacuat pe cale judecătorească.

Alungarea din locuinţa comună a unuia dintre soţi de către celălalt soţ este sancţionată

contravenţional prin Legea nr. 61/1991. Totodată, părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a unuia

dintre soţi de către celălalt soţ, expunându-l la suferinţe fizice sau morale constituie infracţiunea de

abandon de familie prevăzută şi pedepsită conform art. 305 alin. 1 lit. a Cod penal.

3. Domiciliul soţilor. Este de drept comun că domiciliul oricărei persoane fizice este locul

unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau principală (art. 13 din Decretul nr. 31/1954) şi că orice

persoană mai poate avea în afara domiciliului şi alte locuinţe statornice. Tot astfel şi soţii pot să aibă

o locuinţă comună statornică ce nu coincide totdeauna cu domiciliul lor.

Această alegere a fost lăsată de legiuitor la aprecierea soţilor care vor decide de comun acord

în legătură cu domiciliul.

Din punct de vedere juridic, domiciliul comun nu mai este de esenţa căsătoriei, ca în dreptul

anterior, ci de natura acesteia. Soţii pot convenii de comun acord să aibă fie un domiciliu comun, fie

domicilii separate, atunci când separaţia în fapt este justificată (existenţa locului de muncă într-o altă

localitate, plecarea pentru efectuarea studiilor într-o altă localitate, detaşarea etc.). Cu toate că în mod

obişnuit, domiciliu comun şi locuinţa comună a soţilor, coincid, acestea trebuie privită ca noţiuni

distincte. În oricare situaţie s-ar afla, soţii au obligaţia de a coabita (să locuiască împreună) fără

deosebire după cum ei au sau nu şi un domiciliul comun.

4. Obligaţia conjugală şi de fidelitate. Fără a fi necesar ca legea să o spună, cum de altfel n-

au făcut-o nici legislaţiile anterioare, este de fiinţa şi rosturile căsătoriei ca, în măsura în care sunt

apţi, soţii să fie datori a avea relaţii sexuale împreună. De aceea refuzul nejustificat a unuia dintre soţi

de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală poate constituie un motiv temeinic de divorţ pentru celălalt soţ.

În ceea ce priveşte obligaţia de fidelitate sau de credinţă, corelativă celei conjugale, aceasta

impune soţilor îndatorirea reciprocă de a nu avea relaţii sexuale cu alte persoane.

Această obligaţie rezultă implicit din principiu monogamiei. Încălcarea acestei obligaţii poate

constitui un motiv temeinic de divorţ pentru soţul inocent şi aceasta fără deosebire după cum este

vorba de bărbat sau femeie. Tot astfel este sancţionată penal şi încălcarea care îmbracă forma

calificată a adulterului (art. 304 Cod penal, abrogat prin Legea nr. 278/2006 privind modificarea C.

pen.).

5. Obligaţia de sprijin moral şi material. Această obligaţie vizează toate îndatoririle de

asistenţă afectivă şi spirituală de care soţii au reciproc nevoie pentru a convieţuii reconfortant

împreună şi pentru a depăşi mai uşor momentele grele din viaţă, de suferinţă fizică sau morală.

Ne îndeplinirea obligaţiei de sprijin moral poate constituii motiv de divorţ, dar poate îmbrăca şi

forma contravenţiei prevăzute de Legea nr. 61/1991 sau a infracţiunii de abandon de familie

sancţionată de art. 305 Cod penal.

Obligaţia de sprijin material trebuie privită ca fiind cea mai cuprinzătoare manifestare de

asistenţă patrimonială dintre soţi, adică o îndatorire care, pe de o parte, închide în cuprinsul ei

1 A. Corhan, op. cit., p. 95.

2 V.D. Zlătescu, în R.R.D., nr. 7/1967, p. 45-48 şi I. Albu, în Perfecţiunea reglementărilor Codului familiei privitoare

la căsătorie şi la relaţiile dintre soţi, p. 91-93.

obligaţia de întreţinere dintre soţi şi obligaţia lor de a suporta cheltuielile propriu-zise de căsnicie, iar

pe de altă parte, depăşeşte aceste obligaţii, ea referindu-se la orice formă posibilă de asistenţă

materială ce ar părea ca necesară în raporturile dintre soţi, ca de exemplu acoperirea cheltuielilor de

agrement3.

Secţiunea a III-a

Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Domeniul efectelor patrimoniale ale căsătoriei cunoaşte prin noua reglementare pe care Codul

civil o aduce în peisajul legislativ românesc, o schimbare radicală a viziunii privind raportul dintre

independenţa şi interdependenţa patrimonială a soţilor. În acest sens posibilitatea de alegere a

regimului matrimonial aplicabil fiecărei căsătorii oferă şansa adaptării relaţiilor patrimoniale ale

soţilor la dorinţele fiecărui cuplu şi la specificul fiecărei familii.

Vom încerca o prezentare paralelă a efectelor patrimoniale ale căsătoriei în vechea

reglementare a Codului familiei şi în noua reglementare a Codului civil.

Trebuie să precizăm că dispoziţiile Codului civil cu privire la partajul bunurilor comune vor fi

în continuare aplicabile în cauzele privind împărţirea bunurilor dobândite în regimul matrimonial

unic şi obligatoriu al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

1. Efectele patrimoniale ale căsătoriei

2.1. Clasificarea şi conţinutul relaţiilor patrimoniale între soţi.

Căsătoria generează raporturi de natură patrimonială între soţi, raporturi reglementate de

dreptul familiei şi de alte ramuri ale dreptului.

Raporturile sunt clasificate astfel :

- raporturi privind sprijinul material reciproc între soţi, adică:

o raporturi privind contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei;

o raporturi referitoare la obligaţia de întreţienere între soţi;

- raporturi cu privire la bunuri.

2. Regimul matrimonial

Regimul matrimonial reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile

dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile în care ei intră cu terţii în calitatea lor de

soţi.

Noţiunea de regim matrimonial exprimă regimul juridic al bunurilor soţilor şi regimul juridic al

obligaţiilor pe care soţii şi le asumă împreună ori chiar numai unul dintre ei în interesul amândoura

sau în interesul satisfacerii căsniciei şi a altor îndatoriri familiale.

3. Regimul matrimonial în dreptul român şi trăsăturile sale caracteristice în

reglementarea Codului Familiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 Codul familiei, rezultă că sunt bunuri comune ale ambilor soţi cele

dobândite de către oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi orice convenţie contrară acestei comunităţi

este nulă, iar din cuprinsul art. 31 Codul familiei, rezultă că numai anumite bunuri, limitativ

prevăzute de acest text legal, sunt proprii fiecăruia dintre soţi. Din conţinutul acestor dispoziţii legale

rezultă, aşadar, că în dreptul nostru, este reglementat şi recunoscut numai regimul matrimonial al

comunităţii de bunuri, regim faţă de care separaţia de bunuri dintre soţi există doar cu titlu de

excepţie şi cu o pondere subsidiară în cadrul raporturilor dintre soţi şi în general în viaţa de familie.

Din aceasta mai rezultă că trăsăturile esenţiale ale regimului comunităţii matrimoniale de

bunuri, astfel cum acesta a fost conceput şi reglementat în codul nostru de familie, sunt următoarele:

- este un regim matrimonial legal;

- este un regim matrimonial unic, deoarece legea reglementează şi îngăduie numai acest regim;

3 I. Albu, op. cit., p. 117.

- este un regim matrimonial obligatoriu, deoarece legea nu admite să i se aducă nici o

derogare.

- este, pe tot timpul căsătoriei, un regim matrimonial imutabil deoarece nu poate fi modificat.

Normele juridice care reglementează regimul comunităţii de bunuri a soţilor au un caracter

imperativ. Potrivit acestei dispoziţii legale, orice convenţie care ar contraveni regimului legal al

comunităţii de bunuri a soţilor este lovită de nulitate absolută.

În literatura de specialitate4, s-a precizat cu suficient temei că sunt contrare legii nu numai

convenţiile care ar încălca regula de principiu prevăzută în art. 30 alin. 1 Codul familiei, cum s-ar

putea crede din aşezarea textelor, ci si cele care ar încălca orice altă dispoziţie privitoare la regimul

bunurilor comune ale soţilor din cuprinsul art. 32-36 Codul familiei. Din aceste considerente, prin

exprimarea „orice convenţie contrară” trebuie să înţelegem „orice convenţie contrară regimului

juridic al comunităţii de bunuri”.

În acest mod s-a precizat că dispoziţiile art. 30 alin. 2 Codul familiei cenzurează deopotrivă

convenţiile contrare comunităţii dintre viitorii soţi, pe cele dintre soţi, ca şi pe cele dintre aceştia şi

terţe persoane5.

În practica judiciară s-a statuat că vor fi lovite de nulitate şi declaraţiile unilaterale ale

soţilor, prin care s-ar eluda regimul comunităţii matrimoniale de bunuri, cum ar fi, de exemplu,

recunoaşterea soţilor că anumite bunuri, care nu sunt exceptate de la comunitate de art. 31 Codul

familiei, ar aparţine în exclusivitate unuia sau altuia dintre soţi6.

În ce priveşte felul nulităţii prevăzute de art. 30 alin. 2 Codul familiei, aceasta este o nulitate

absolută, deoarece regimul comunităţii matrimoniale de bunuri are caracter imperativ.

Dispoziţiile art. 30 alin. 2 Codul familiei, nu sancţionează cu nulitate decât convenţiile care

aduc atingere existenţei efective şi întinderii minimale a comunităţii7. De asemenea această dispoziţie

interzice numai convenţiile contrare regimului comunităţii matrimoniale de bunuri şi că deci, per a

contrario, între soţi vor putea interveni orice convenţii cu caracter patrimonial care nu aduc atingere

acestui regim sau dispoziţiilor dreptului comun referitoare la raporturile contractuale dintre soţi.

Asemenea convenţii ar putea fi de exemplu, cele privitoare la administrarea şi folosirea bunurilor

comune sau donaţiile de bunuri proprii între soţi, donaţii care însă potrivit art. 937 Cod civil, sunt

revocabile8.

Secţiunea a IV-a

Proprietatea comună în devălmăşie

Denumirea consacrată pentru calificarea comunităţii matrimoniale este de proprietate

comună în devălmăşie. Potrivit art. 30-31 Codul familiei, patrimoniul unic al fiecăruia dintre soţi se

divide în mod obligatoriu, în grupa bunurilor comune şi grupa bunurilor proprii, fiecare dintre

acestea având un regim juridic distinct.

În ce priveşte bunurile comune pe care soţii le au în proprietate, ei au un drept de proprietate

comună în devălmăşie, adică un drept nefracţionat pe cote-părţi şi nefracţionabil totodată decât cu

ocazia împărţelii (art. 36 Codul familiei)9. Este ceea ce s-a statuat şi în practica judiciară10. Această

4 M. Eliescu, op. cit., p. 175-176; Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului

familiei, în L.P., nr. 6/1965, p. 612; T.R. Popescu, op. cit., p. 160. 5 M. Eliescu, op. cit., p. 176; T.R. Popescu, op. cit., p. 160.

6 Trib. Suprem, dec. col. civ, nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264.

7 T.R. Popescu, op. cit., p. 162.

8 M. Eliescu, op. cit., p. 179-181, T.R. Popescu, op. cit., p. 160-161.

9 M. Eliescu, op. cit., p. 229-230; T.R. Popescu, op. cit., p. 164-165.

10 Trib. Suprem, dec. de îndrumare a Plenului nr. 19/1960, în C.D., 1960, p. 28; Dec. col. civ., al Trib. Suprem nr.

1612/1962, în J.N, nr. 12 1963, p. 164, nr. 544/1963, în J.N. nr. 6/1964, p. 160.

stare de devălmăşie determină şi un regim juridic corespunzător, potrivit căruia, ca regulă generală,

soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile lor comune (art. 35 Codul familiei).

Cu privire la bunurile pe care soţii le au împreună în uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau

superficie, ca şi cu privire la creanţele lor comune şi la garanţiile ce eventual le însoţesc, ei au de

asemenea drepturi reale şi de creanţă devălmaşe.

Tot astfel răspund soţii şi pentru datoriile lor comune (art. 32 Codul familiei).

Secţiunea a V-a

Bunurile soţilor

1. Noţiunea de bunuri ale soţilor. Codul familiei în reglementările sale (art. 30-36) privitoare

la bunurile soţilor foloseşte numai noţiunea de bunuri fără nici o altă precizare. Aceasta înseamnă că

noţiunea de bunuri are şi în dreptul familiei înţelesul statornicit în dreptul civil, dreptul comun în

materie, adică, acela de lucruri materiale utile omului şi susceptibile de apropriere şi stăpânire

juridică, sub formă de drepturi patrimoniale. Aşa fiind, noţiunea de bunuri ale soţilor, trebuie privită

atât în accepţiunea sa de bunuri corporale, adică de lucruri materiale, cât şi în accepţiunea de

bunuri necorporale, adică de drepturi subiective patrimoniale11.

2. Bunuri comune şi bunuri proprii. Patrimoniul fiecăruia dintre soţi se compune din grupa

bunurilor comune ambilor soţi şi grupa sau masa bunurilor proprii, adică exclusive fiecăruia dintre

soţi.

Remarcăm deci, existenţa a trei grupe distincte de bunuri: o grupă de bunuri comune şi două

grupe de bunuri proprii, împrejurare, care rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. 1 şi 31 Codul familiei.

Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre

soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar prin art. 31 Codul familiei, s-a

statuat că „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă

dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această

valoare”.

Din cuprinsul textelor legale mai sus menţionate, se constată că, în dreptul nostru, bunurile

comune ale soţilor, constituie regula, iar bunurile proprii fiecăruia dintre soţi reprezintă excepţia,

ceea ce demonstrează că regimul comunităţii este vădit preponderent faţă de separaţia de bunuri

dintre soţi, pe care legea o limitează la bunurile anume prevăzute de art. 31 Codul familiei12.

Secţiunea a VI-a

Bunurile comune

1. Determinarea bunurilor comune. Din cuprinsul art. 30 şi 31 Codul familiei, rezultă că

criteriile de determinare a bunurilor comune sunt următoarele:

- să fie dobândite de soţi împreună sau de unul dintre ei;

- să fie dobândite în timpul căsătoriei;

11

. M. Eliescu, op. cit., p. 227-229. 12

I. Albu, op. cit., p. 125.

- să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii.

În ce priveşte sfera bunurilor comune, având în vedere faptul că art. 30 alin. 1 Codul familiei,

nu aduce nici o limitare, aşa cum o face art. 31 Codul familiei, în privinţa bunurilor proprii, este

evident faptul că vor putea face parte din comunitate orice bunuri care se afla în circuitul civil şi care

totodată pot aparţine persoanelor fizice cu titlu de proprietate sau alt drept patrimonial.

Astfel fiind, urmează analizarea aspectelor legate de calitatea dobânditorului, timpul căsătoriei,

noţiunea de dobândire, caracterul şi data dobândirii, precum şi modul în care bunurile devin comune.

2. Calitatea dobânditorului. Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei, sunt bunuri comune ale

soţilor cele dobândite de către oricare dintre soţi. Deci, pentru ca un bun să fie comun - dobânditorul

lui trebuie să aibă, calitatea de soţ în momentul dobândirii, ceea ce înseamnă că, vor fi comune atât

bunurile dobândite de oricare dintre soţi, cât şi cele dobândite de soţi împreună.

Este de asemenea de precizat că, întrucât singura condiţie legală în persoana dobânditorului,

pentru ca bunurile să devină comune, este aceea de a avea calitatea de soţ în momentul dobândirii13,

este indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul dintre soţi, ca dobânditor tot

indiferent este dacă, în privinţa drepturilor impuse publicităţii, înscrierea s-a realizat numai în folosul

unuia din ei14.

3. Timpul căsătoriei. Prin timpul sau durata căsătoriei se înţelege intervalul de timp cuprins

dintre data, sau momentul încheierii căsătoriei (art. 16 Codul familiei) şi data desfacerii sau încetării

căsătoriei (art. 37 şi 39 alin 1 Codul familiei).

Prin urmare vor fi bunuri comune ale soţilor cele dobândite în timpul căsătoriei, însă nu vor

avea această calitate bunurile dobândite de către soţi înainte de încheierea căsătoriei, ceea ce rezultă

şi din dispoziţiile art. 31 lit. a. Codul familiei, precum nici cele dobândite după încetarea sau

desfacerea căsătoriei.

Textul art. 30 alin. 1. Codul familiei, foloseşte expresia „timpul căsătoriei” în accepţiunea sa

juridică, adică aceea de stare juridică de căsătorie şi nicidecum în aceea de convieţuire efectivă a

soţilor, ceea ce înseamnă că timpul căsătoriei nu este suspendat pe durata despărţirii în fapt a

soţilor15. Prin urmare, despărţirea în fapt a soţilor nu suspendă nici aplicarea prezumţiei de

comunitate, prevăzută de art. 30 Codul familiei, bunurile dobândite separat de oricare dintre soţi, în

perioada despărţirii lor, fiind tot bunuri comune16.

Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la dobândirea unor bunuri în perioada

separării în fapt, va fi luat în considerare la determinarea cotei de contribuţie a fiecăruia, cu ocazia

partajului17.

În cazul concubinajului nu se aplică prezumţia de comunitate, ceea ce înseamnă că bunurile

dobândite de concubini devin proprietatea fiecăruia, după contribuţia acestora18. Concubinii trebuie

să facă dovada proprietăţii pentru fiecare bun în parte. Concubinii nu beneficiază de prezumţia de

comunitate asupra bunurilor, prevăzute de art. 30 Codul familiei, dispoziţie care este aplicabilă

numai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, astfel încât, ei nu sunt consideraţi, în baza legii,

proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobândite în perioada convieţuirii19.

13

M. Eliescu, op. cit., p. 192-194. 14

I. Albu, Curs de drept funciar, Lit. şi Tip inv., Bucureşti, 1957, p. 446-448. 15

I. Albu, op. cit., p. 127. 16

T.R. Popescu, op. cit., p., 171 şi M. Eliescu, op. cit., p. 199-200. 17

Trib. Suprem, sec. civ. nr. 123/1983, în R.R.D., nr. 12/1983, p. 94 şi dec. nr. 1868/1982, în R.R.D., nr. 11 /1983, p.

67. 18

. Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 183/1980, în R.R.D., nr. 9/1980, p. 57- 58, dec. nr. 1241/1980, în R.R.D., nr.

1/1981, p. 64, dec. nr. 1047/1981 în R.R.D., nr. 2/1982, p. 60. 19

Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2581/1974, în I.G. Mihuta, Repertoriu ... 1969-1975, p. 31 şi A. Corhan, op. cit.,

p. 117.

4. Noţiunea de dobândire. Codul familiei, prin art. 30 alin. 1 foloseşte denumirea de, „bunuri

dobândite”, fără nici o altă precizare, ceea ce înseamnă că ea are înţelesul din dreptul comun, cu

aplicare specială însă la comunitatea matrimonială, adică prin luarea în considerare a calităţii

dobânditorului, timpului căsătoriei şi caracterele dobândirii20 iar prin denumirea specifică de

dobândire de bunuri comune se înţelege obţinerea de către soţi, împreună sau numai de unul dintre

ei, de drepturi patrimoniale care cad sub incidenţa prezumţiei legale de comunităţi. Prin urmare,

bunurile comune pot fi dobândite de soţi împreună sau numai de către unul din ei, în temeiul legii, al

unui act sau fapt juridic21.

Soţii pot dobândi bunuri comune prin oricare din modurile generale de dobândire a drepturilor

patrimoniale reglementate de dreptul civil.

Bunurile dobândite cu titlu gratuit, prin moştenire legală, donaţii, testament, sunt comune

numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres aceasta, conform art. 31 lit. b Codul familiei.

5. Momentul dobândirii. În ce priveşte data dobândirii bunurilor comune, aşa cum prevede

art. 30 alin. 1 Codul familiei, se aplică regula dreptului comun în materie, adică toate drepturile

patrimoniale, deopotrivă reale şi de creanţă, se dobândesc din momentul naşterii lor, care este

totodată şi momentul intrării lor în comunitate.

Aplicarea acestei reguli nu ridică nici un fel de problemă dacă atât dobândirea bunului cât şi

plata preţului, se situează în timpul căsătoriei.

În ceea ce priveşte drepturile de creanţă născute înainte de căsătorie, în folosul unuia sau

altuia din soţi, însă realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale soţului

creditor, iar creanţele născute în timpul căsătoriei însă realizate după încetarea sau desfacerea

acesteia, vor fi bunuri comune22.

6. Caracterul dobândirii. Codul familiei, prin art. 30 alin. 1, a instituit regula potrivit căreia

„bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către ori care dintre soţi, sunt bunuri comune ale

soţilor”, iar prin art. 31 lit. b, excepţia, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin

moştenire, legat sau donaţie, de către oricare dintre soţi, sunt bunuri proprii ale soţului dobânditor,

afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Acesta este motivul pentru care

dobândirea de bunuri comune are caracter oneros, iar dobândirea cu titlu gratuit poate rezulta numai

din voinţa dispunătorului. De asemenea, legea prezumă contribuţia ambilor soţi la dobândirea

bunurilor comune, fie ca o contribuţie la agonisire, fie ca o contribuţie la necheltuire, la economie23,

iar în practica judiciară s-a aplicat implicit această prezumţie, cu ocazia împărţelii, prin asimilarea

muncii casnice cu munca productivă întru agonisirea bunurilor comune24.

Secţiunea a VII-a

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

1. Enunţare. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt cele prevăzute de dispoziţiile

speciale ale art. 35 Codul familiei, care se întregesc, în măsura necesară, cu dispoziţiile dreptului

civil referitoare la bunuri şi la drepturile patrimoniale, reale şi de creanţă25.

Potrivit art. 35 Codul familiei „Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi

dispun, tot astfel de ele.

20

Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1960, în C.D., nr. 160, p. 30-31 şi I. Albu, op. cit., p. 128. 21

I. Albu, Căsătoria în dreptul român, p. 128. 22

T.R. Popescu, op. cit., p. 160. 23

M. Filipescu, op. cit., p. 183 şi 344-346 24

Trib. Suprem, dec. col. civ. nr. 1403/1956, în C.D., 1956, vol. 1, p. 379-382 şi nr. 245/1958, în J.N., nr. 5/1955, p.

728-730, cu notă de A. Giurgiu. 25

M. Eliescu, op. cit., p. 224.

Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul

celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren

sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt

soţ”.

Din conţinutul şi modul de examinare a art. 35 alin. 1 Codul familiei, rezultă că acest text legal

are în vedere atributele celui mai cuprinzător drept patrimonial, dreptul de proprietate, deoarece

termenii administrare, folosire şi dispoziţie exprimă întregul conţinut juridic al acestui drept, adică

posesia, folosinţa şi dispoziţia26.

2. Acte de administrare. Noţiunea actelor de administrare cuprinde, deopotrivă, atât actele de

administrare prin natura lor, cât şi actele de dispoziţie care prin scopul lor se califică acte de

administrare27.

Acte de administrare prin natura lor sunt de exemplu, un contract pentru repararea unui imobil

supus deteriorării, intentarea unei acţiuni în evacuare, o închiriere pe termen scurt ş.a.

Acte de administrare prin scopul lor sunt, de exemplu, vânzarea unor bunuri supuse

stricăciunii sau vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune.

3. Acte de folosinţă. În concepţia legiuitorului nostru, art. 35 alin. 1 Codul familiei, noţiunea

de folosinţă cuprinde: posesia bunurilor (ius possidendi), folosirea bunurilor, uzajul lor (ius

utendi) şi însuşirea fructelor bunurilor comune (ius fruendi).

4. Acte de dispoziţie. Potrivit principiilor de drept comun, aceste acte pot fi atât de dispoziţie

materială, cât şi de dispoziţie juridică.

Acte de dispoziţie materială sunt cele referitoare la soarta materială a bunurilor comune ale

soţilor, ca de exemplu, stabilirea destinaţiei economice a bunurilor, transformarea sau consumarea

lor.

Acte de dispoziţie juridică sunt cele care privesc soarta juridică a bunurilor comune, ca

înstrăinarea sau grevarea bunurilor prin constituiri de drepturi reale.

Potrivit dispoziţiei de principiu a art. 35 Codul familiei, exercitarea posesiei, folosinţei şi

dispoziţiei asupra bunurilor comune se face „împreună” de către soţi. Această dispoziţie însă nu se

opune ca soţii să stabilească, de comun acord, modul concret în care ei înţeleg să-şi exercite aceste

atribute asupra bunurilor comune.

Asemenea convenţii, între soţi, vor fi valabile numai în măsura în care prin ele nu se aduc

atingere comunităţii şi drepturilor egale ale soţilor asupra bunurilor lor comune28.

5. Prezumţia legală de mandat tacit reciproc.

Prin art. 35 alin. 2 partea întâi, s-a statuat că ori care dintre soţi, exercitând singur acte de

administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este socotit că are şi consimţământul

celuilalt soţ. În acest mod, legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia,

fiecare dintre soţi este presupus că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra

bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în nume propriu, ci şi ca reprezentant

al celuilalt soţ. Legea prezumând că soţii şi-au dat reciproc mandat de reprezentare pentru exercitarea

actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor comune.

Mandatul tacit reciproc a fost instituit de legiuitor atât în interesul soţilor cât şi a terţilor de

bună credinţă. „Datorită acestui mandat tacit reciproc, operaţiunile juridice sunt mult facilitate, iar

administrarea bunurilor comune se face într-un mod cu mult mai avantajos, faţă de modul cum este

administrată coproprietatea de drept comun, unde pentru orice act de administraţie se cere acordul

tuturor coproprietarilor, deoarece un coproprietar nu este prezumat că acţionează în numele tuturor

26

I. Albu, op. cit., p. 151. 27

M. Eliescu, op. cit., p. 313. 28

M. Eliescu, op., cit., p. 314-315 şi T.R. Popescu, op. cit., p. 204.

celorlalţi coproprietari”29. În afara acestei înlesniri a gospodăririi bunurilor comune ale soţilor,

mandatul are şi rostul de a asigura în interesul terţilor de bună credinţă, certitudinea circuitului

civil30, şi care au astfel certitudinea că încheie acte juridice valabile, privitoare la bunurile comune,

cu oricare dintre soţi, fără a fi nevoie să verifice dacă şi celălalt soţ este de acord.

Prezumţia mandatului tacit reciproc dintre soţi are un caracter relativ, ea putând fi răsturnată

prin dovada contrară pentru fiecare act în parte, însă nu şi în general, căci aceasta ar însemna „o

modificare a reglementării legale a raporturilor dintre soţi…, soluţie care nu poate fi admisă nici

chiar în cazul când ambii soţi ar fi de acord cu o asemenea modificare a regimului legal”31 şi cu atât

mai puţin prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi. Soţul neparticipant la încheierea unui act juridic

de către celălalt soţ, privitor la bunurile comune, este îndreptăţit să probeze că s-a opus încheierii

actului, ceea ce va avea ca efect invalidarea actului astfel încheiat. O asemenea opunere nu va

produce însă efecte faţă de terţul de bună credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea actului va

trebui să se facă dovada împrejurării că terţul contractant a cunoscut opunerea celuilalt soţ la

încheierea actului32.

Deoarece buna credinţă se prezumă până la proba contrară, conform art. 1899 alin. 2 Cod civil,

reaua credinţă a terţului contractant va trebuie dovedită de soţul care invocă nulitatea actului33. Terţul

contractant nu va fi considerat de bună-credinţă dacă opoziţia celuilalt soţ la încheierea actului

rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la

încheierea actului34.

În ceea ce priveşte înstrăinarea bunurilor mobile, mandatul tacit reciproc, între soţi, operează

numai cât timp celălalt soţ nu şi-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit. De

aceea, dobânditorul încunoştinţat de existenţa unei opuneri trebuie considerat de rea-credinţă dacă

încheie totuşi actul, aşa că nu se mai poate pune la adăpostul prevederilor art. 1909 Cod civil şi nici

nu poate invoca prezumţia de mandat tacit, pentru a susţine că a tratat cu proprietarul bunului35.

Noţiunea de consimţământ expres, la care se referă art. 35 alin. 2 Codul familiei, are înţelesul

din dreptul comun, adică acela de manifestare neîndoielnică a voinţei soţului ne participant la actele

de înstrăinare, împreună cu soţul său, a unei construcţii sau a unui teren din comunitate, iar nu pe

acela restrâns de manifestare în scris a consimţământului36.

În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţământul la care se referă art. 35 alin. 2

Codul familiei, în cadrul prezumţiei de mandat tacit, nu poate fi presupus ci trebuie dovedit. Lipsa

consimţământului unui soţ la înstrăinarea de către celălalt soţ a unui bun comun (mobil) nu constituie

însă un motiv suficient pentru anularea actului, cât timp nu se face dovada că dobânditorul a fost de

rea credinţă, în sensul că a achiziţionat bunul deşi a cunoscut că soţul vânzătorului nu şi-a dat

consimţământul pentru încheierea convenţiei. Instanţa este deci obligată să-şi exercite rolul activ şi să

pună în vedere reclamantului să propună probe pentru dovedirea relei credinţe a cumpărătorului, în

favoarea căruia operează prezumţia de bună credinţă, potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil37.

6. Restrângerea mandatului tacit reciproc între soţi. O primă limitare de la regula

mandatului reciproc dintre soţi este cea legală şi care comportă la rândul ei două restrângeri:

29

T.R. Popescu, op. cit., p. 205. 30

M. Eliescu, op. cit., p. 315-316. 31

M. Eliescu, op., cit., p. 318 32

I.C. Vurdea, Propuneri de „lege ferenda” privind regimul înstrăinării autoturismelor proprietate personală, în

R.R.D, nr. 3/1981, p. 19. 33

Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 640/1982, în R.R.D., nr. 4/1983, p. 62. 34

D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de editura şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.

122; P. Anca, Prezumţia de mandat tacit de vânzarea bunurilor, comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în

R.R.D., nr. 4/1974, p. 24. 35

I. Albu, op. cit., p. 153. 36

I. Albu, Căsătoria în dreptul român, p. 144. 37

Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 640/1982, în C.D., 1982, p. 126.

- o restrângere expresă, privitoare la actele de dispoziţie juridică asupra construcţiilor –

determinată de însemnătatea acestor bunuri pentru comunitate şi

- o restrângere implicită, privitoare la actele cu titlu gratuit, determinată de necesitatea

păstrării cât mai depline a comunităţii matrimoniale de bunuri.

a) Restrângerea legală expresă. Art. 35 alin. 2 Codul familiei, dispune că „nici unul dintre

soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile

comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”.

Textul menţionat, în interpretarea lui strict gramaticală – se referă numai la terenuri şi

construcţii, nu şi la imobile. În literatura de specialitate38 s-a exprimat opinia potrivit căruia

„obligativitatea consimţământului expres al celor doi soţi este prevăzută pentru orice bun imobiliar,

legiuitorul trebuind să fie presupus că a pus semnul egalităţii între expresia teren şi construcţie şi

termenul de imobil”. Într-o altă interpretare39, obligativitatea consimţământului expres al celor doi

soţi priveşte numai terenurile şi construcţiile.

Atât în practica judiciară cât şi în doctrină s-a impus interpretarea că textul art. 35 alin. 2 Codul

familiei, trebuie aplicat la toate actele de dispoziţie juridică privitoare la construcţiile bunuri

comune ale soţilor40.

În caz de anulare a actului de înstrăinare sau grevare a unei construcţii din comunitate, pe

motiv că a fost încheiat numai de către unul dintre soţi, fără consimţământul expres al celuilalt soţ,

efectele nulităţii se vor răsfrânge şi asupra terţului dobânditor, fără deosebire după cum acesta a fost

de bună sau de rea credinţă.

b) Restrângerea legală implicată a mandatului reciproc între soţi. Această limitare legală

îşi are justificarea în faptul că, actele cu titlu gratuit, între vii, de înstrăinare sau grevare a unor bunuri

din comunitate, nu pot fi făcute decât cu consimţământul ambilor soţi41.

c) Restrângerea mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor. Mandatul reciproc dintre soţi

este doar prezumat de lege aşa încât, soţii pot ca, prin voinţa lor, comună sau unilaterală să-i

restrângă aplicarea însă nu pot să i-o înlăture în totalitate, deoarece aceasta ar echivala cu o

modificarea a însuşi regimului juridic al comunităţii matrimoniale de bunuri. Pentru a fi valabilă,

orice restrângere a mandatului reciproc de reprezentare dintre soţi trebuie să fie specială, cu

individualizarea bunurilor şi actelor la care ea se referă şi tot astfel nu vor fi valabile nici convenţiile

şi nici actele unilaterale ale soţilor cu caracter general, adică prin care s-ar urmării, direct sau

indirect, înlăturarea completă a aplicabilităţii prezumţiei legale de mandat tacit reciproc dintre soţi.

Secţiunea a VIII-a

Bunurile proprii ale soţilor

1. Enumerarea legală a categoriilor de bunuri proprii şi caracterul său limitativ. Ca o

excepţie de la regula comunităţii, prin art. 31 lit. a-f Codul familiei, sunt enumerate în mod expres

cele şase categorii de bunuri proprii, adică de bunuri care aparţin, sau pot eventual aparţine, fiecăruia

dintre soţi în exclusivitate şi anume:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă

dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;

38

M. Eliescu, op. cit., p. 324. 39

Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 18/1963, în C.D., 1963, p. 25-27. 40

Trib. Suprem, dec. col. civ., nr. 113/1962, în C.D., 1962, p. 171-174; M Eliescu, op. cit., p. 323-325. 41

M. Eliescu, op. cit., p. 319- 321.

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această

valoare.

a) Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a. Codul familiei). Potrivit art. 30 alin. 1.

Codul familiei, care prevede regula comunităţii de bunuri a soţilor, rezultă că sunt bunuri comune

numai cele dobândite în timpul căsătoriei şi că deci, per a contrario, bunurile dobândite înainte de

încheierea căsătoriei continuă să rămână astfel cum ele au fost dobândite, adică bunuri proprii ale

soţului dobânditor42.

Tot astfel, trebuie calificate şi bunurile dobândite de soţi înainte de căsătorie, deoarece ei le

stăpânesc şi în timpul căsătoriei sub forma proprietăţii comune, pe cote părţi şi nu sub forma

proprietăţii comune în devălmăşie43. Situaţia este similară şi în privinţa bunurilor dobândite după

desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei, aceste bunuri sunt şi rămân în proprietatea exclusivă

a soţului dobânditor.

b) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b Codul familiei).

Legiuitorul a reglementat această categorie de bunuri proprii pentru a da eficienţă atât legăturii de

rudenie dintre soţul moştenitor şi cel pe care îl moşteneşte, în cazul moştenirii legale, cât şi

caracterului intuitu personae, în considerarea persoanei, al dobândirii, în cazul donaţiei sau

legatului44.

Bunurile dobândite prin moştenire sunt cele obţinute de un soţ în calitatea sa de moştenitor

legal, adică pe cale de moştenire legală.

Bunurile obţinute prin legat sunt cele dobândite de un soţ în calitatea sa de legatar universal,

cu titlu universal sau cu titlu particular, adică pe cale de moştenire testamentară.

Bunurile dobândite prin donaţie sunt cele obţinute de un soţ în calitatea sa de donatar, prin

donaţie între vii.

Aşadar, bunurile proprii ce pot fi dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, în temeiul art. 31

lit. b Codul familiei, sunt cele obţinute separat de către fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală,

succesiune testamentară sau donaţie între vii.

Textul art. 31 lit. b Codul familiei consacră şi o excepţie potrivit căruia dispunătorul poate

prevedea ca asemenea bunuri să fie comune. Excepţia priveşte bunurile dobândite de către unul din

soţi prin legat sau donaţie, iar nu şi pe cele dobândite prin moştenire legală, întrucât devoluţiunea

acesteia are loc în temeiul legii.

Voinţa dispunătorului, ca bunul să fie comun, poate fi expresă sau implicită45, însă

neîndoielnică. Ea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă inclusiv prin martori sau prezumţii.

Contribuţia părinţilor soţilor la achiziţionarea unor bunuri, în timpul căsătoriei este considerată

a fi o donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit

gratificarea ambilor soţi46.

În ce priveşte darurile de nuntă, practica judiciară a decis că ele sunt bunuri comune, deoarece

sunt dobândite cu ocazia nunţii şi după încheierea căsătoriei, iar scopul lor este acela de a contribui la

constituirea patrimoniului căsătoriei47.

42

I. Albu, op. cit., p. 131; M. Eliescu, op. cit., p. 204. 43

T. R. Popescu, op. cit., p. 173. 44

A. Corhan, op. cit., p. 189. 45

M. Eliescu, op. cit., p. 205. 46

Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 2078/1977, în R.R.D., nr. 5/1978, p. 36. 47

Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.

Darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că au fost primite în timpul căsătoriei

de soţi, ci şi pentru că se presupune intenţia dispunătorului ca ele să devină comune48.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie sunt bunuri proprii şi

nu bunuri comune, afară numai dacă dispunătorul a hotărât altfel în mod neîndoielnic49.

Manifestarea de voinţă a dispunătorului, în sensul celor mai sus menţionate, poate fi dovedită

prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii, din care să rezulte fără echivoc că

dispunătorul a înţeles să gratifice pe ambii soţi.

c) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c Codul familiei).

Această categorie cuprinde două subcategorii de bunuri proprii, strâns legate între ele prin

afectaţiunea bunurilor şi anume:

Bunurile de uz personal. Sunt asemenea bunuri cele destinate uzului exclusiv al unuia dintre

soţi, fizic sau intelectual, ca îmbrăcămintea, instrumentele muzicale folosite pentru delectare,

echipamentul sportiv50 ş.a.

La aceste bunuri este indiferentă data dobândirii lor, înainte sau în timpul căsătoriei, precum tot

indiferentă este, în principiu, şi sursa dobândirii, adică dacă provin din mijloace proprii ale soţului

căruia ele aparţin, din mijloacele proprii ale celuilalt soţ sau din mijloacele comune soţilor51.

În ce priveşte obiectele de lux destinate uzului personal, se va aprecia de la caz la caz, dacă, în

funcţie de valoarea lor şi de starea materială a soţilor, urmează a fi calificate ca bunuri proprii ale

soţului, care le foloseşte ori ca bunuri comune ale soţilor52.

Bunurile de uz profesional. Sunt considerate asemenea bunuri cele destinate exercitării efective

a unei profesiuni de către unul sau altul dintre soţi, cum ar fi: uneltele pentru exercitarea unei meserii,

biblioteca de specialitate a unui om de ştiinţă, instrumentele unui muzician, atelierele de pictură sau

sculptură ş.a.

În cazul plurităţii de profesiuni, respectiv când unul dintre soţi exercită concomitent mai multe

profesiuni, fără a distinge după cum una este principală iar alta secundară, toate bunurile exercitării

acestor profesiuni sunt proprii, deoarece legea nu distinge între asemenea bunuri, ci ţine seama numai

de afectaţiunea lor53.

În cazul profesiunilor succesive toate bunurile sunt proprii, chiar dacă soţul a abandonat una

din profesiuni, deoarece caracterul bunurilor nu se schimbă54.

În cazul în care soţii au aceeaşi profesie bunurile destinate exercitării acesteia sunt bunuri

proprii sub forma proprietăţii comune pe cote-părţi, egale sau inegale, afară de cazul când bunurile au

aparţinut unuia dintre soţi dinainte de căsătorie55.

d) Premiile şi recompensele pentru merite deosebite, sunt proprii prin natura lor, deoarece

constituie rezultatul unui efort propriu, deosebit, al soţului, astfel distins în procesul muncii şi se

deosebesc de cele care se acordă în sistemul de retribuire a muncii care au acelaşi regim juridic ca şi

salariul (art. 31 lit. d Codul familiei).

Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi

inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri. Toate acestea sunt bunuri proprii deoarece ele sunt

rezultatul unei activităţi de excepţie, în ele se materializează creaţia intelectuală exclusivă a unuia sau

altuia dintre soţi. Este vorba de lucruri materiale în care se materializează opera de creaţie

48

I.P. Filipescu, op. cit., p. 78. 49

Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 1490/1970, în C.D., 1974, p. 179. 50

I. Albu, op. cit., p. 133; I.P. Filipescu, op. cit., p. 71. 51

Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 122. 52

T.R. Popescu, op. cit., p. 178; I. Albu, op. cit., p. 133; Al. Bacaci, op. cit., p. 123; C.S.J., sec. civ., dec. nr.

1233/1990, în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 72. 53

M. Eliescu, op. cit., p. 209-210. 54

I.P. Filipescu, op. cit., p. 80; Al.Bacaci, ş.a., op. cit., p. 161. 55

M. Eliescu, op. cit., p. 211, T.R. Popescu, op. cit., p. 179; I. Albu, op. cit., p, 134-135.

intelectuală iar nu de sumele de bani primite pentru asemenea creaţii, care sunt considerate bunuri

comune.

Sumele dobândite în timpul căsătoriei, încasate cu titlu de remuneraţie pentru realizarea unor

opere literare, artistice, ştiinţifice şi a oricăror altor opere de creaţie intelectuală constituie bun comun

şi nicidecum bun propriu al celui ce le-a realizat56.

e) Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e

Codul familiei).

Asigurarea de persoane, contractuală sau prin efectul legii, are prin definiţie un caracter

personal, şi prin urmare, în cazul realizării riscului asigurat, suma de bani primită de soţul asigurat

constituie bun propriu al acestuia. Tot astfel se califică şi despăgubirea cuvenită soţului care a fost

victima unui delict civil.

Trăsătura comună a acestor bunuri este faptul că prin ambele se repară pagube suferite de soţul

vătămat în sănătatea sau integritatea sa corporală, deci în însăşi fiinţa persoanei sale57. Atât

indemnitatea cât şi despăgubirea se cuvin în exclusivitate soţului vătămat în sănătatea sau integritatea

sa corporală, în vederea refacerii sale, iar în caz de deces se vor cuveni moştenitorilor săi, însă tot cu

titlu de bunuri proprii ale defunctului, deoarece cu acest titlu au intrat în patrimoniul succesoral58.

f) Bunurile dobândite în temeiul subrogaţiei reale (art. 31 lit. f Codul familiei). Prin dispoziţia

legală că este bun propriu „valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a

trecut această valoare” se face o aplicare expresă a subrogaţiei reale cu titlu universal la grupele de

bunuri proprii ale soţilor. Există numeroase asemenea situaţii ca de exemplu: bunul cumpărat cu bani

proprii, bunul dobândit în schimbul unui bun propriu, sumele încasate ca preţ al unui bun propriu,

sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu, indemnitatea de asigurare pentru degradarea sau

pierderea unui bun propriu ş.a.

Subrogaţia poate fi totală sau parţială, după cum bunul propriu este înlocuit în întregime sau

numai parţial.

Secţiunea a IX-a

Dovada bunurilor comune şi proprii

1. Prezumţia legală de comunitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 3 Codul familiei, „Calitatea de bun comun nu trebuie

dovedită, ceea ce înseamnă că legea prezumă calitatea de bun comun sau altfel spus” orice bun al

soţilor este comun dacă nu se dovedeşte că este propriu59. Aceasta înseamnă că dacă un bun aparţine

unuia dintre soţi, legea prezumă că acel bun a fost dobândit în timpul căsătoriei şi că el nu face parte

din nici una din categoriile de bunuri proprii prevăzute de art. 31 Codul familiei60.

Rostul prezumţiei de comunitate este pe de o parte, de a deplasa obiectul probei „înlocuind

dovada anevoioasă a unui complex de fapte prin aceea a împrejurării mai lesne de dovedit că bunul

aparţine unuia dintre soţi”61, iar, pe de altă parte, de a răsturna sarcina probei, ceea ce impune celui

care neagă calitatea de bun comun să facă dovada că bunul respectiv este propriu.

Cu toate că se poate susţine că dovada bunurilor comune o constituie prezumţia de comunitate,

deoarece prezumţiile sunt şi ele mijloace de probă62, în realitate, numai bunurile proprii trebuie

dovedite în înţelesul propriu-zis al probaţiunii63.

56

Trib. Suprem, secţ. civ., dec. 581/1974, în R.R.D, nr. 2/1975, p. 67; dec. nr. 1309/1976, în C.D., 1976, p. 170- 171. 57

A. Corhan, op. cit., p. 195. 58

I. Albu, op. cit., p. 136. 59

M. Eliescu, op. cit., p. 218. 60

Ibidem. 61

M. Eliescu, op. cit., p. 219. 62

Ibidem.

Prezumţia de comunitate este relativă iuris tantum, însă nu relativă obişnuită, deoarece ea nu

poate fi răsturnată, prin dovada contrară, în privinţa oricărui bun ce s-ar pretinde că este propriu, ci

numai în privinţa bunurilor care se încadrează în prevederile limitative ale art. 31 Codul familiei64.

2. Dovada bunurilor proprii – în raporturile dintre soţi. Potrivit art. 5 alin. 1 din Decretul

32/1954, „dovada că un bun este propriu se va putea face între soţi prin orice mijloc de probă”. Din

aceasta rezultă că, prin derogare de la regula de drept comun a art. 1191 alin. 1. Cod civil, potrivit

căreia dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin

înscrisuri, în raporturile dintre soţi, calitatea de bun propriu va putea fi dovedită, indiferent de

valoarea bunului, şi prin martori, prezumţii sau mărturisire65.

Derogarea vizează deci ipoteza lipsei înscrisului cerut de lege, ad probationem, nu însă şi a

înscrisului cerut de lege ad validitatem, ca o cerinţă de valabilitate a actului juridic, ca un element

structural al acestuia66.

Totodată, derogarea priveşte numai regula prevăzută de art. 1191 alin. 1. Cod civil, nu însă şi

regula prevăzută în alin. 2 din acest articol, potrivit căreia dovada cu martori nu este admisă nici

împotriva şi nici peste cuprinsul înscrisului doveditor67. Tocmai de aceea, derogarea art. 5 alin. 1 din

Decretul nr. 32/1954, în temeiul căreia dovada bunurilor proprii între soţi se va putea face prin „orice

mijloc de probă”, trebuie înţeleasă cu limitarea că ea se va putea face numai dacă nu este vorba de

acte juridice sau de combaterea unor înscrisuri preconstituite68.

3. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi şi terţe persoane. Potrivit art. 5 alin.

2. din Decretul nr. 32/1954, „în cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului

familiei, dovada că un bun este propriu, se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de

probă, chiar faţă de cei de al treilea”. Aceasta înseamnă că per a contrario, în privinţa căsătoriilor

încheiate după punerea în aplicare a Codului familiei69, dovada bunurilor proprii este supusă regulilor

de drept comun privitoare la admisibilitatea probelor.

4. Efectele căsătoriei în dreptul internaţional privat. Potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992

relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care

soţii au cetăţenii diferite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.

Legea naţională sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele

căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.

În lipsa de domiciliu comun sau cetăţenie comună, relaţiile personale sau patrimoniale dintre

soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin, în

comun, cele mai strânse legături.

În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din aceeaşi lege, condiţiile de fond cerute pentru

încheierea convenţiilor matrimoniale sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii

soţi.

Regimul juridic şi efectele convenţiei matrimoniale sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de

către viitorii soţi, iar în lipsă, de legea prevăzută în art. 20 din Legea nr. 105/1992. Totodată aceeaşi

lege, stabileşte dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul

căsătoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimonială nu poate produce prejudicii terţilor.

63

Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 374-377. 64

I. Albu, op. cit., p. 148. 65

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a mărturisirii, în această situaţie specială a raporturilor patrimoniale dintre

soţi, vezi dec. col. civ., al Tribunalului Suprem, nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264; M. Eliescu, op. cit., p. 222-224; O.

Popa, Despre prezumţia comunităţii de bunuri între soţi, în L.P. nr. 3/1960, p. 32-33. 66

M. Eliescu, op. cit., p. 225; T.R. Popescu, op. cit., p. 182-183. 67

I. Albu, op. cit., p. 149. 68

M. Eliescu, op. cit., p. 226. 69

Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, modificat prin Legea nr. 4 din 4

aprilie 1956, modificat prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, Legea nr. 59/1993 şi Legea nr. 23/1999.

Secţiunea X

Efectele patrimoniale ale căsătoriei în reglementarea Codului Civil

1. Precizări

Noul Cod civil al României aduce în dreptul românesc o reglementare modernă, care are ca

scop adaptarea relaţiilor patrimoniale ale soţilor la imperativele personale, sociale şi juridice ale

societăţii contemporane. În acest sens, o noutate fundamentală o constituie prevederea legală privind

posibilitatea alegerii regimului matrimonial aplicabil fiecărei familii.

2. Regimul primar

2.1. Noţiunea de regim primar

Pluralitatea regimurilor matrimoniale dintre care soţii sau viitorii soţi au posibilitatea de aşi

alege regimul cel mai potrivit căsătoriei lor, determină necesitatea existenţei unor norme generale şi

imperative, care să constituie efecte patrimoniale directe ale căsătoriei. Acestea sunt cunoscute sub

numele de regim primar şi reprezintă un minim de reguli privind organizarea vieţii materiale a

familiei70.

Regimul primar ar putea fi definit ca un set de reguli fundamentale şi imperative, aplicabile

oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre

soţi.

Regulile specifice regimului primar favorizează şi raporturile cu terţii, finalitatea aplicării lor

fiind în acest sens, dublă: pe de o parte de a împiedica situaţia patrimonială a soţilor să frâneze

libertatea circuitului civil şi autonomia lor juridică, iar pe de altă parte să prevină afectarea relaţiilor

de căsătorie datorită autonomiei patrimoniale a soţilor.71

Regimul primar nu este un regim matrimonial, ci constituie numitorul comun al normelor

legale aplicabile vieţii patrimoniale a familiei.

Deosebiri între regimul primar şi regimul matrimonial :

- regimul primar este unic şi cuprinde doar norme legale imperative, în timp ce regimul

matrimonial poate fi ales sau alcătuit de soţi în condiţi legale;

- regimul primar se aplică oricărei căsătorii, împreună cu regimul matrimonial ales de soţi;

- regimul primar cuprinde doar norme destinate asigurării condiţiilor minime ale bunei

funcţionări a căsătoriei, pe când regimul matrimonial cuprinde reglementarea situaţiei juridice a

bunurilor şi a datoriilor soţilor precum şi modul de gestionare al acestora.

Cele două, regimul primar şi regimul matrimonial formează carta patrimonială a căsătoriei.

Dispoziţiile legale specifice regimului primar se aplică tuturor familiilor, inclusiv convenţiilor

matrimoniale încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. Astfel, începând cu data de 1

octombrie 2011 dispoziţiile imperative ale legii privind efectele căsătoriei, aşa numitul regim primar,

sunt aplicabile tuturor soţilor, indiferent de data încheierii căsătoriei şi indiferent de regimul

matrimonial ales.72

2.2. Normele imperative şi clasificarea lor privind efectele patrimoniale ale căsătoriei.

În noua reglementare a Codului civil normele imperative privind efectele patrimoniale ale

căsătoriei se împart în două categorii, în funcţie de momentele în care ele se aplică:

- dispoziţii legale aplicabile în perioade normale ale căsătoriei;

- dispoziţii legale aplicabile în perioade de criză ale familiei.

70

Secţiunea I Dispoziţii comune a Capitolului VI Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, din Codul Civil 71

M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti,2010,p.113 72

Conform Legii nr.71/2011 Codul civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori

săvârşite după intrarea în sa vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Ambele categorii de norme sunt obligatorii, de la ele neputându-se deroga prin convenţia

soţilor sau viitorilor soţi.

Alături de regimul primar, care constituie fundamentul necesar în cadrul fiecărei căsătorii, se

aplică regimul matrimonial ales de soţi.

2.3. Dispoziţii legale aplicabile în perioade normale ale căsătoriei (coeziunea patrimonială

a cuplului).

A. Dispoziţii care asigură interdependenţa vieţii familiale

- reprezentarea între soţi;

- locuinţa familiei;

- cheltuielile căsătoriei;

B. Dispoziţii care asigură independenţa patrimonială a soţilor.

- situaţia unor acte juridice;

- operaţiunile bancare;

- exercitarea unei profesii;

- dreptul la compensaţie;

- dreptul la informare.

2.4. Dispoziţii legale aplicabile în perioade de crize conjugale.

Conform noilor reglementări ale Codului civil, în cadrul regimului primar, există două soluţii

la care soţii pot apela în aceste cazuri, respectiv:

- extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi (mandat judiciar);

- limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi (restrângerea dreptului de a încheia acte de

dispoziţie cu privire la anumite bunuri, pe o perioadă determinată, de către instanţa de tutelă).

A. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi.Cazuri:

- când o persoană nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza

alienaţiei mintale ori debilităţii mintale (art.164 C.Civil);

- dacă din cauza bătrâneţii, a unei infirmităţi, a unei boli, o persoană, deşi capabilă, nu poate

personal să-şi administreze bunurile sau să îşi apere interesele, nu îşi poate numi un reprezentant sau

un administrator (art.178 lit.a C.Civ.);

- dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal,

nici prin reprezentare, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare (art.178

lit.b C.Civ.);

- dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un

mandatar sau un administrator general ( art.178 lit.c C.Civ.);

- dacă o persoană a dispărut, fără a exista informaţii despre ea, şi nu a lăsat un mandatar sau un

administrator general ( art.178 lit.d C.Civ.).

B. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

Pentru situaţia în care interesele familiei sun puse în pericol grav prin încheierea unor acte

juridice de către unul dintre soţi, Codul civil prevede în art.316, posibilitatea intervenţiei instanţei de

tutelă. În astfel de cazuri, în mod excepţional, celălalt soţ poate cere instanţei ca, pentru o durată

nedeterminată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul

său expres. Instanţa poate dispune acest lucru numai pentru anumite bunuri şi doar pentru actele de

dispoziţie care, potrivit regimului matrimonial aplicabil soţilor, nu ar necesita în mod normal, acest

consimţământ.

Măsura va fi luată în toate cazurile, numai pentru o perioadă determinată, care chiar dacă este

prelungită, nu va putea depăşi în total, 2 ani.

3. Aspecte generale privind regimurile matrimoniale

3.1. Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil

În Codul civil sunt reglementate trei regimuri matrimoniale, dintre care soţii sau viitorii soţi au

posibilitatea să îşi aleagă unul, acesta fiind aplicabil căsătoriei lor.

- regimul comunităţii legale;

- regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);

- regimul comunităţii convenţionale.

Potrivit legii, soţii nu pot combina reguli specifice diferitelor regimuri pentru a-şi alcătui

propriul regim, având numai posibilitatea de a alege unul dintre cele prevăzute de lege.

Codul civil introduce însă în dreptul românesc şi principiul mutabilităţii regimurilor

matrimoniale, care dă posibilitatea soţilor să îşi schimbe, în timpul căsătoriei, regimul matrimoniabil

aplicabil.

3.2. Alegerea regimului matrimonial

Libertatea soţilor de a decide prin clauze contractuale cu privire la natura juridică a bunurilor

lor şi la modul de gestionare a acestor bunuri este mai largă sau mai restânsă în funcţie de concepţia

care fundamentează această instituţie în fiecare sistem de drept.

Potrivit noilor reglementări ale Codului civil, soţii vor putea alege regimul matrimonial

aplicabil căsătoriei lor, dintre cele prevăzute de lege. Aceasta se va realiza sub forma încheierii unei

convenţii matrimoniale.

3.3. Convenţia matrimonială

A. Noţiune

Convenţia matrimonială desemnează actul juridic prin care viitorii soţi, uzând de libertatea

conferită de legiuitor, îşi stabilesc, de comun acord, regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în

timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit73. În doctrina românească recentă a mai

fost definită ca fiind : convenţia prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.

B. Natura juridică a convenţiei matrimoniale

În dreptul românesc, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, convenţia matrimonială,

prezentă şi în legiuirile vechi, respectiv Codul civil din 186474, a fost asimilată noţiunilor de contract

matrimonial, constituire de dotă, foaie dotală, contract de căsătorie şi definită ca fiind ,,convenţia prin

care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, altfel spus, condiţia bunurilor lor prezente şi

viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie”.

Având în vedere importanţa sa deosebită pentru familia care va lua fiinţă prin căsătorie,

convenţia matrimonială a fost considerată un adevărat pact de familie.

Este un contract care are o cauză juridică specifică, calificare pe care o regăsim atât în doctrina

clasică din perioada anterioară adoptării Codului familiei, cât şi în doctrina actuală.

C. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale

- este un act juridic bilateral;

- este un contract complex, care poate îngloba mai multe acte juridice, fiecare păstrându-şi

identitatea şi caracterele juridice;

- este un act solemn;

- este un act sinalagmatic (art.1171 teza întâi C.civ.);

- este un act accesoriu căsătoriei;

- este un act public;

- nu este compatibilă cu modalităţile din dreptul comun (termen, condiţie). Cu toate acestea se

vor avea în vedere dispoziţiile art.330 alin.3 C.civ. potrivit căruia : ,, convenţia încheiată în timpul

căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei,, .

D. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale

Condiţii de fond – se referă la : capacitatea părţilor contractante, consimţământul acestora,

obiectul şi cauza actului juridic.

73

C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2000, p.11 74

Art.1224 C.Civ. din 1864, sau în art.932 purtând denumirea de convenţie de maritagiu

- capacitatea părţilor de a încheia o convenţie matrimonială este apreciată potrivit principiului

habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce înseamnă că orice persoană care se poate

căsători în mod valabil, are şi capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială75.

- consimţământul celor care doresc să încheie o convenţie matrimonială se va supune regulilor

generale de validitate necesare încheierii actelor juridice, reglementate de art.1204 C.civ.

- cauza convenţiei matrimoniale va fi una specială, care presupune că părţile acesteia

intenţionează să se căsătorească şi să întemeieze împreună o familie, sauz, dacă sunt deja căsătorite,

să continuie viaţa de familie, modificând regimul matrimonial aplicabil căsniciei lor, astfel încât să

creeze cadrul cel mai potrivit pentru prosperitatea menajului viitor. În lipsa unei astfel de voinţe

juridice, încheierea unei convenţii matrimoniale nu ar putea avea o cauză licită.

Condiţii de formă. Convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul

public, fiind un act juridic solemn. La încheierea convenţie matrimoniale, potrivit art.330 Cod civil,

consimţământul trebuie dat în faţa notarului public, de ambii soţi, personal sau prin mandatar cu

procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat. Încălcarea dispoziţiilor este sancţionată

cu nulitatea absolută a actului.

E. Data încheierii convenţiei matrimoniale

Conform prevederilor art. 330 alin.2 C.civ., data încheierii convenţiei matrimoniale poate fi

situată înaintea căsătoriei sau în timpul acesteia, însă producerea efectelor are loc doar în timpul

căsătoriei.

Valabilitatea convenţiilor matrimoniale încheiate cu mult timp înaintea căsătoriei subzistă atât

timp cât acestea reprezintă voinţa soţilor, legea neprecizând un termen limită în acest sens.

F. Caducitatea convenţiei matrimoniale

În cazul renunţării la încheierea căsătoriei, convenţia matrimonială va deveni caducă.

Convenţia matrimonială va deveni caducă în următoarele situaţii :

- există o manifestare a voinţei părţilor de a renunţa la căsătorie;

- constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei (excepţie căsătoria putativă);

- când instanţa de tutelă pronunţă modificarea judiciară a regimului matrimonial de comunitate,

în acest caz pronunţându-se regimul separaţiei de bunuri.

G. Publicitatea convenţiei matrimoniale

Conf. art.334 C.civil:

- menţiunea pe actul de căsătorie;

- înscriere în registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale;

- în funcţie de natura bunurilor, convenţia va fi notată în cartea funciară, înscrisă în registrul

comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege.

H. Simulaţia convenţiei matrimoniale

Este reglementată de art.331 C.civ. care prevede ,, actul secret prin care se alege un alt regim

matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de

publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună

credinţă,, .

I. Modificarea convenţiei matrimoniale

Modificarea comportă unele diferenţe după cum este realizată înainte de încheierea căsătoriei

sau ulterior acestei date.

Înainte de căsătorie, convenţia matrimonială poate fi modificată oricând, în totalitate sau în

parte, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la forma şi publicitatea acesteia.

După încheierea căsătoriei, soţii vor putea modifica regimul matrimonial care li se aplică doar

după cel puţin un an de la încheierea căsătorie, prin încheierea unei convenţii matrimoniale (art.369

C.civ.)

75

M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.81

J. Nulitatea convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială este lovită de nulitate atunci când aceasta este încheiată cu

nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

3.4. Clauza de preciput

Este reglementată în art. 333 C.civ., facându-se referire despre aceasta şi în art.367 lit.d din

C.civ.

Clauza de preciput reprezintă acordul de voinţă al soţilor, ori după caz, al viitorilor soţi,

încheiat în condiţiile prevăzute de lege, cuprins în convenţia matrimonială, în virtutea căruia soţul

supravieţuitor este îndrituit să preia, fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe

bunuri comune, deţinute în devălmăşie ori în coproprietate.

Această clauză va putea fi stipulată fie în beneficiul oricăruia dintre soţi, fie doar în beneficiul

unuia dintre aceştia76.

Preciputul poate constitui şi obiectul exclusiv al unei convenţii matrimoniale.

Clauza de preciput generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul soţului

supravieţuitor, în momentul decesului celuilalt soţ.

Pentru fiecare dintre soţi (atunci când cauza este stipulată în beneficiul oricăruia dintre aceştia),

sau pentru soţul în beneficiul căruia a fost prevăzută clauza, preciputul este un drept eventual, de care

va putea beneficia, sub condiţia suspensivă a supravieţuirii.

3.5. Modificarea regimului matrimonial

Art.319 C.civ. prevede la alin.2 posibilitatea modificării regimului matrimonial adoptat de soţi,

consacrând astfel principiul mutabilităţii regimurilor matrimoniale.

Legea nu prevede modalităţile concrete de schimbare a regimului matrimonial, însă potrivit

principiului simetriei actelor juridice, acestea coincid cu cele prin care acesta a fost adoptat.

La încetarea sau schimbarea regimului matrimonial, art.320 C.civ., prevede că acesta va fi

lichidat prin învoiala soţilor (întocmind un înscris autentic) sau pe cale judiciară (în acest caz,

hotărârea judecătorească constituind actul de lichidare).

3.6. Aplicarea regimului matrimonial ales prin convenţia matrimonială încheiată conform

uzanţelor legale, are loc la un moment diferit, după cum a fost încheiată, înaintea sau în timpul

căsătoriei. Data de la care se va aplica regimul matrimonial legal sau convenţional va fi :

- în cazul alegerii prin convenţie a unui regim matrimonial convenţional, acesta îşi va produce

efectele de la data încheierii căsătoriei (art.313 alin.1 C.civ,);

- în cazul în care viitorii soţi nu au convenit să li se aplice un regim matrimonial convenţional,

regimul legal li se va aplica de la data încheierii căsătoriei;

- în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei, prin care s-a ales un

regim matrimonial convenţional sau au stabilit schimbarea unui regim matrimonial convenţional cu

unul legal ori modificarea regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor, acesta îşi va produce

efectele de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei, însă nu înainte de trecerea a

cel puţin un an de la încheierea căsătoriei (art.369 C.civ.).

Aplicarea regimului matrimonial adoptat prin convenţie matrimonială sau în lipsă, aplicarea

regimului matrimonial legal, trebuie să se subordoneze următoarelor principii :

- principiul egalităţii între soţi;

- principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial;

- principiul mutabilităţii regimului matrimonial;

- principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de instituţia căsătoriei;

- principiul unicităţii regimului matrimonial aplicabil.

Regimul matrimonial se aplică întotdeauna, împreună cu regimul primar.

3.7. Încetarea regimului matrimonial

76

În forma iniţială a art.333 Cod civil

Se aplică în principiu pe toată durata căsătoriei. În cazul desfacrii căsătoriei, regimul

matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorţ.

Potrivit principiului mutabilităţii regimurilor matrimoniale, adoptat de Codul civil romîn, soţii

pot conveni să îl modifice sau să îl schimbe în timpul căsătoriei.

Regimul matrimonial poate fi schimbat şi de către instanţa de tutelă, prin instituirea separaţiei

judiciare de bunuri, în condiţiile legii.

3.8. Lichidarea regimului matrimonial

Este operaţiunea juridică prin care soţii sau foştii soţi îşi separă bunurile. Aceasta presupune, în

principiu, următoarele operaţiuni :

- preluarea bunurilor proprii de către fiecare dintre soţi;

- partajul bunurilor comune (dacă există);

- regularizarea datoriilor.

4. Regimurile matrimoniale reglementate în Codul civil

4.1. Regimul matrimonial al comunităţii legale

Este aplicabil ori de câte ori soţii nu îşi exprimă, prin încheierea unei convenţii matrimoniale,

opţiunea pentru adoptarea unui regim matrimonial convenţional.

Regimul matrimonial al comunităţii legale este un regim matrimonial de comunitate capabil să

asigure o protecţie efectivă a intereselor comune a soţilor, asigurând însă şi suficientă flexibilitate şi

libertate de decizie fiecăruia dintre aceştia.

Bunurile soţilor în regimul matrimonial al comunităţii legale:

- masa bunurilor comune;

- masa bunurilor proprii ale soţului;

- masa bunurilor proprii ale soţiei.

Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale

Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale are loc în următoarele cazuri :

- la schimbarea sa, convenţională sau juridică;

- la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;

- la declararea nulităţii sau anularea căsătoriei;

- la desfacerea căsătoriei.

Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale se face la încetarea comunităţii, conf.

art.355 C.civ. Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale este o operaţiune complexă,

definită de lege în art.357 C.civ. care cuprinde preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi,

partajul bunurilor comune şi regularizarea datoriilor. Prezumţia contribuţiei egale a soţilor la

dobândirea bunurilor comune devine aplicabilă, dacă nu se dovedeşte o contribuţie diferită.

4.2. Regimurile matrimoniale convenţionale

Regimurile matrimoniale convenţionale prevăzute de Codul civil sunt următoarele :

- regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);

- regimul comunităţii convenţionale.

Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri.

Este un regim de tip separatist tipic, ce oferă soţilor o largă independenţă patrimonială, limitată

doar la aplicarea dispoziţiilor regimului primar.

Bunurile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei de bunuri

În acest regim nu există decât bunuri personale ale unuia sau altuia dintre soţi. Nu vom întâlni

masa de bunuri comune, caracteristică numai regimurilor matrimoniale de comunitate.

Fiecare soţ conservă proprietatea exclusivă a tuturor bunurilor pe care le posedă la data

încheierii căsătoriei, dar şi pe cele ce le achiziţionează în timpul căsătoriei, cu titlu oneros sau cu titlu

gratuit.

Orice bun achiziţionat este proprietatea exclusivă a soţului pe numele căruia a fost cumpărat

bunul, chiar dacă este achitat cu banii celuilalt soţ.

Datoriile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei bunurilor.

În acest regim nu există decât datorii personale ale fiecăruia dintre soţi, cu excepţia datoriilor

izvorâte din cheltuielile gospodăriei.

Principiul fundamental care guvernează datoriile soţilor în cadrul acestui regim matrimonial

este prevăzut în art. 364 alin.1 C.civ. unde se precizează : ,, Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de

obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ,, .

Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri.

Încetarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri are loc:

- la schimbarea sa convenţională;

- la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;

- la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;

- la desfacerea căsătoriei.

Lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri implică în principal următaoerele

operaţiuni:

- identificarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi;

- împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un

drept de proprietate deplin şi exclusiv pentru fiecare dintre soţi;

- plata reciprocă a eventualelor creanţe intervenite între soţi în timpul căsătoriei;

- plata creditorilor comuni ai soţilor.

4.3. Regimul matrimonial al participării la achiziţii

Prin Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil, art.360

C.civ. a fost completat cu un nou alineat, care introduce o posibilitate de modificare a regimului

matrimonial al separaţiei de bunuri, care, în fapt, constituie o reglementare a unui nou regim

matrimonial, respectiv regimul participării la achiziţii.

În toate sistemele de drept din care legiuitorul s-a inspirat în elaborarea Codului civil, regimul

matrimonial al participării la achiziţii este un regim matrimonial distinct, iar nu o modalitate de

lichidare a regimului separaţiei de bunuri.

5. Modificarea regimurilor matrimoniale

5.1. Modificarea convenţională

Regimul matrimonial poate fi modificat prin convenţia soţilor, ori de cîte ori aceştia doresc, în

următoarele condiţii :

- să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

- să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.

Modificarea regimului matrimonial se va realiza prin încheierea unei convenţii matrimoniale sub

forma unui act autentic, la un notar public.

- realizarea tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege pentru opozabilitatea convenţiei

matrimoniale.

5.2. Modificarea judiciară

Modificarea regimului matrimonial aplicabil unei familii se poate realiza şi pe care judiciară, la

cererea unuia dintre soţi, în situaţia în care :

- regimul matrimonial aplicabil soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale;

- celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.