1. Tactul pedagogic. Noţiunile de “tact pedagogic” şi “lipsa de tact pedagogic”. Caracteristicile generale ale tactului sau “lipsei de tact pedagogic”.

2. Tactul pedagogic în situaţii dificile.

3. Însuşirea tactului pedagogic.

4. Conflictologia. Arta de a soluţiona situaţiile de conflict.

5. Motivele conflictelor.

1. TACTUL PEDAGOGIC

Noţiuni de “tact pedagogic” şi “lipsa de tact pedagogic”

Tact, în limba latină – tactus, înseamnă atingere, contact; influenţă, acţiune; simţ al măsurii. Calitatea relaţiilor şi a comportamentului, influenţa deosebită pe care o realizează pedagogul, respectând regulile de conduită şi simţul măsurii în procesul educaţional, sunt deosebit de importante.

Noţiunea “tact” include aspecte ce caracterizează calitatea relaţiilor dintre oameni, în orice domeniul de activitate, şi se bazează pe bunăvoinţă, respect reciproc şi într-ajutorare, răbdare, indulgenţă şi iubire; pe sinceritate, modestie, erudiţie şi profesionalism. Pedagogul este dator să cunoască care sunt trăsăturile şi formele de comportament ce influenţează pozitiv sau negativ asupra elevilor. O asemenea comportare non - conflictuală poartă denumirea de tact pedagogic.

Interacţiunea ce creează situaţii de conflict poate fi calificată drept lipsă de tact pedagogic.

Obişnuinţele, pe care viitorii pedagogi sunt obligaţi să la respecte, cuprind: Înţelegerea conţinutului concret al noţiunilor “tact pedagogic” şi “lipsă de tact

pedagogic”; Particularităţile comportamentului profesorului ce posedă tact pedagogic; Particularităţile comportamentului lipsit de tact pedagogic; Factorii ce condiţionează tactul pedagogic şi cei care condiţionează lipsa tactului

pedagogic; Trăsăturile caracteristice optime pe care le poate avea pedagogul în situaţii

deosebite.

Definiţia tactului pedagogic

Tactul pedagogic reprezintă un ansamblu de caracteristici ale măiestriei pedagogice şi este condiţionat de:

Aptitudini pedagogice – (atenţia, intuiţia, ataşamentul faţă de copii, nivelul de înţelegere a stării şi dispoziţiei elevilor, capacitatea de a intui etc.); atitudinea corectă faţă de elev (respect faţă de personalitatea fiecărui elev, înţelegerea şi exigenţa pedagogică în deplină concordanţă cu particularităţile individuale ale acestuia);

Tehnica pedagogică – (tehnica şi cultura vorbirii, stăpânirea perfectă şi dirijarea organismului în orice condiţii); capacitatea de a găsi rapid şi de a aplica cu multă iscusinţă mijloacele pedagogice de influenţare asupra elevilor pentru fiecare situaţie pedagogică în parte;

Efectul calitativ al interacţiunii sociale între profesor şi elev.

Mulţi cercetători au încercat să aprofundeze şi să dezvolte noţiunea “tact pedagogic”. A. I. Kairov consideră că această noţiune conţine totalitatea caracteristicilor măiestriei pedagogice şi atitudinea corectă faţă de elev. T.N. Bondarevskaia determină că “tactul pedagogic” reprezintă contactul între profesor şi universul lăuntric al copilului, al adolescentului; apropierea sinceră de acesta, apropierea bazată pe înţelegere reciprocă; tactul pedagogic este arta de a pătrunde şi desluşi conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând în acelaşi timp simţul măsurii. În cartea sa despre tact şi măiestrie pedagogică, I. E. Siniţa consideră că tactul pedagogic este “… o calitate profesională a învăţătorului, cu ajutorul căruia acesta, în fiecare caz concret, aplică asupra elevului cel mai efectiv mijloc de influenţă educativă”.

Luând în consideraţie aspectele psihologice, J. Stefanovici atribuie noţiunii “tact pedagogic” criterii ce explică vocaţia şi participarea profesorului la rezolvarea situaţiilor sociopsihologice:

a) nivelul comportamental al profesorului faţă de fiecare elev;b) gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului

elevului;c) nivelul de dezvoltare a personalităţii elevului;d) gradul de respectare a particularităţilor elevului şi de asigurare a unui climat

psihic optim în activitatea instructiv-educativă;e) rezultatele obţinute în activitatea instructiv-educativă;f) caracteristica tactului şi ale lipsei de tact pedagogic.

Cercetările fenomenului psihologic tact sau lipsă de tact pedagogic, efectuate de către J. Stefanovici, au oferit posibilitatea unei clasificări a acestor în grupe şi categorii, care se includă:

a) calităţile didactice (profesionale);b) calităţile personale;c) atitudinea profesorului faţă de elevi;d) atitudinea profesorului faţă de părinţii elevilor.

Caracteristicile generale ale tactului sau ale lipsei de tact pedagogic

Aspectele pozitive ale

tactului pedagogic

Trăsăturile caracteristice ale tactului pedagogic

Trăsăturile caracteristice ale lipsei tactului pedagogic

(Deficienţe)

1. Calităţile didactice (profesionale)

1. Nepărtinire, corectitudine şi obiectivitate în aprecierea elevilor.

1. Părtinire, lipsa de obiectivitate

2. principialitate şi cunsec-venţă în acţiunile pedagogice.

2. Disproporţionalitate în acordarea recompenselor şi a pedepselor, recurgerea la acţiuni improprii pedagogiei

3. Înalt nivel profesional, conştiinciozitate

3. Nepotism, lipsa de conştiin- ciozitate.

4. Exigenţă şi severitate moderată faţă de elevi

4. Inconsecvenţă în exigenţă şi severitate (prea exigent, uneori nedrept sau lăsător).

5. Aplicarea corectă a re – compenselor şi pedepselor, aplicarea cu precădere a măsurilor pedagogice cu influenţă pozitivă.

5. lipsa de principialitate şi inconsecvenţă în aplicarea măsurilor pedagogice.

2. Calităţi personale

1. Decenţă, inteligenţă, comportare şi atitudine exemplară.

1. Impoliteţe, ignoranţă, incorectitudine.

2. Fermitate, sinceritate, dreptate, spirit autocritic.

2. Laşitate, incorectitudine, ipocrizie, lipsă de spirit auto – critic.

3. Stăpânire de sine, chib –

zuinţă, cumpătare, răbdare.

3. Incapacitatea de a-şi stăpâni

nervii, sentimentele.4. Optimism, umor. 4. Lipsa de umor şi de optimism

3. Relaţiile profesor-elev

1. Respect pentru pesonali-tatea elevului.

1. Neîncredere faţă de elev şi ne preţuirea acestuia.

2. Înţelegere, bonomie, grijă deosebită faţă de elev.

2. Sfidare, indiferenţă faţă de elevi.

3. Modestie, echitate în relaţiile profesor-elev.

3. Nu-i apreciază corect, nu stimulează elevii

4. Atitudinea profesorului faţă de părinţi.

1. Respect, consideraţie. 1. Grandomanie, lipsă de tact.

Dacă aprofundăm cercetările privitor la aceste trăsături, concludem că tactul pedagogic poate fi caracterizat prin: însuşirea de a înţelege elevul; a fi onest; a aprecia corect; a fi indulgent şi tolerant; a manifesta o deosebită grijă de elevi; a ierta greşelile elevului; a nu-l persecută; a nu-i reproşa.

2. TACTUL PEDAGOGIC ÎN SITUAŢII DIFICILE

Un profesor bun trebuie să stăpânească tactul pedagogic întotdeauna. Aceasta mai ales pentru că în practica şcolară sunt multe cazuri când tactul profesorului constituie principala condiţie a succesului pedagogic. De tact pedagogic profesorul trebuie să dea dovadă în cazuri când:

1. Elevii sunt prea sensibili;2. Elevii sunt timizi, lipsiţi de curaj, retraşi, prea liniştiţi, lipsiţi de independenţă,

interiorizaţi;3. Elevii sunt agresivi, impulsivi, nedisciplinaţi;4. Elevii au complexe de inferioritate;5. Elevii sunt prea ambiţioşi;6. Elevii trec prin anumite emoţii sufleteşti;7. Elevii obţin rezultate excepţionale la învăţătură;8. Elevul îşi recunoaşte greşeala;9. Au fost soluţionate situaţii de conflict;

10. Elevii nu respectă normele şcolare;11. Elevii au un comportament nepoliticos;12. Se comite un furt;13. Elevul nu-şi pregăteşte sistematic lecţiile.

În condiţii deosebit de dificile sau extremale tactul pedagogic presupune o modalitate de adaptare – o tactică. Profesorul poate fi sever, în cazul când elevii merită o astfel de comportare. Asemenea tactică se mai numeşte tact integral.

Alegerea respectivei tactici poate fi chiar deerică. O încercare de acest fel a făcut A. B. Dobrovici; apelând la “poziţia de superioritate”, “poziţia de inferioritate”, “poziţia de egalitate”, “poziţia neutră”, schimbând tactica în dependenţă de situaţiile concrete ce se impuneau.

În “poziţia de superioritate” pedagogul demonstrează independenţă, hotărâre, responsabilitate personală.

În “poziţia de inferioritate” se manifestă tactica personalităţii nesigure, dependente, supuse.

“Poziţia de egalitate” presupune un comportament corect şi reţinut.Asemenea însuşiri pot fi cultivate sau însuşite prin trening şi exersări.

3. ÎNSUŞIREA TACTULUI PEDAGOGIC

Tactul pedagogic este consecinţa perfecţionării personale, spirituale şi morale a profesorului. În literatura de specialitate s-a atestat multe încercări de a recomanda studenţilor şi pedagogilor însuşirea tactului pedagogic. Recomandările se refereau la cunoaşterea bazelor morale, însuşirea comportamentului moral, cunoaşterea mijloacelor de influenţă asupra elevilor. Tactul poate fi însuşit doar în cazul când se cunosc particularităţile individuale ale celui ce vrea să posede tact pedagogic.

Tactul se însuşeşte, cunoscând, în temeiul unor finalităţi, deprinderi ce trebuie formate în rezultatul comportării profesorului. Astfel, pedagogul trebuie:

- să manifeste dragostea faţă de copii;- să poată motiva comportarea copiilor;- să se orienteze în orice situaţie;- să aleagă cele mai eficiente mijloace de influenţă;- să ştie a comunica cu elevii în toate situaţiile;

- să poată analiza comportamentul pedagogic, ţinând cont de:a) particularităţile individuale a elevilor (percepţia socială, temperamentul, memoria, gândirea creativă, bunăvoinţa, exigenţa, umanismul, comportarea); b) caracterul consecvent (neconsecvent) al comportării profesorului;c) alţi factori care condiţionează tactul, respectiv lipsa de tact pedagogic, faţă de elevi (relaţiile interumane din societate; relaţiile dintre administraţie şi profesori; calităţile personale, starea familiară a profesorului; obiectul de studiu predat).În programul individual de dezvoltare a tactului pedagogic pot fi incluse unele acţiuni accesibile şi, în acelaşi rând, foarte necesar organizării treningului pedagogic.

4. CONFLICTOLOGIA. ARTA DE A SOLUŢIONA SITUAŢIILE

CONFLICTUALE

Ce-ar fi, dacă viaţa noastră ar fi lipsită de conflicte? Acolo unde există păreri diferite, unde oamenii au idei şi poziţii diferite, acolo unde sunt individualităţi, apar, ca regulă, divergenţe, conflicte. Conflictele, relaţiile încordate, prejudiciile, nemulţumirile, poziţiile opuse, divergenţele, uneori chiar şi vrajba, sunt fenomene cu care ne confruntăm zilnic. Din această cauză suferă relaţiile umane.

Nu doar anumiţi indivizi, ci întreaga societate suferă din aceste motive. Conflictele sunt atestate în familie şi în societate, divizând-se în conflicte sociale, economice, politice şi, desigur, pedagogice. Şcoala şi educaţia, prin esenţa lor, sunt implicate permanent în situaţii de conflict, apărute între elevi şi pedagogi, pedagogi şi părinţi etc. În general putem afirma, că munca pedagogică este o muncă de prevenire sau de rezolvare a situaţiilor de conflict.

În relaţiile dintre pedagogi şi elevi obiectul principal este dialogul comunicativ. Particularităţile şi specificul acestui dialog constau în: respect şi exigenţă, acestea la rândul lor presupunând unitate şi comunicare spirituală, încredere reciprocă, sinceritate, bunăvoinţă. În procesul comunicării pedagogul se străduie să realizeze un dialog favorabil pentru orice situaţie. Acest lucru, din păcate nu se întâmplă permanent, motivele fiind diferite. Tactul şi stilul, temperamentul şi caracterul, voinţa şi autodirijarea ajută pedagogului să organizeze şi să dirijeze dialogul comunicativ. Or, dialogul comunicativ presupune nu doar discuţii, ci şi coincidenţe ideinice şi comportamentale. Deoarece oamenii sunt diferiţi, consideră unii psihologi, aceste coincidente sunt aproape imposibile. Reieşind din faptul că în procesul dialogului comunicativ apar, ca regulă, divergenţe, se atestă nemulţumire, gelozie, invidie, antagonism şi chiar duşmănie. Asemenea situaţie nu permite realizarea unui dialog comunicativ şi se numeşte conflict. Viaţa socială e plină de asemenea situaţii. Conflictele mici şi mari ne însoţesc viaţa. A tinde spre o viaţă fără conflicte este nefiresc. Conflictele contribuie la dezvoltarea relaţiilor şi interacţiunii între oameni. Ele

nu trebuiesc interzise, lichidate, ci, din contra, stimulate, contemplate, analizate, soluţionate. Unii sociologi consideră că, totuşi, conflictele trebuie evitate.

La unele facultăţi de pedagogie ale universităţilor noastre s-a introdus un curs special – conflictologia. Cursul a fost propus de specialiştii în domeniul pedagogiei, care încearcă să aprofundeze şi să analizeze fenomenul. E adevărat, problema ţine de competenţa conflictologilor. În ţările dezvoltate există centrele de conflictologie aplicativă.

Baza teoretică (natura) conflictelor pedagogice

Succesul activităţii pedagogice depinde de priceperea pedagogului de a organiza şi dirija interacţiunea comunicativă cu elevii; de a preveni conflictele care distrug comunicabilitatea; de a soluţiona la timp conflictele. Situaţiile de conflict sunt exprimate la început prin nemulţumire, divergenţe, neînţelegeri, apoi prin acţiuni condamnabile.

Fiziologii antici, acum câteva mii de ani, afirmau că relaţiile şi interacţiunile omeneşti se bazează pe norme şi principii socioumane. Pentru toate situaţiile de conflict Krishna sau Zarahtutra recomandă principiul uman. Isus Cristos a formulat în mod genial principiul ce trebuie să stea la baza tuturor relaţiilor şi interacţiunii dinte oameni: “Cum doreşti să se comporte oamenii cu tine, astfel poartă-te şi tu cu ei”.

Chemarea de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi a dăinuit peste mileniu dar nu toţi oamenii şi nu în toate timpurile au fost capabili să respecte acest principiu. Mai ales noi, lipsiţi de posibilitatea de a conştientiza şi înţelege această explicaţie, ne aflăm împotmoliţi în situaţii de conflict cu natura, cu societatea, cu biosfera, cu şcoala, cu cultura etc. “Dragostea pentru aproape” cere înţelegere şi angajare. A evita conflictul înseamnă a evita duşmăniile, cearta, gelozia, a renunţa la mânie, invidie, egoism.

Psihologii, explicând fenomenul conflictului, pornesc de la natura ferească a omului. Deoarece oamenii sunt diferiţi, iar în relaţiile ei apar situaţii emotive, este firesc ca dânşii să reacţioneze şi să acţioneze în mod diferit. Problema constă, spune psihologul A. A: Leontiev, în necesitatea creării condiţiilor optime de comunicare între profesor şi elev. Dar aceasta necesită o instruire specială, care decurg din legităţile procesului pedagogic, ale dirijării interacţiunii comunicative şi a întregului proces educaţional.

Pedagogii, explicând fenomenul conflictului, pornesc de la ideea că în munca educaţională pedagogul trebuie să aibă o atitudine conştientă; că procesul de comunicare cu elevii trebuie să se bazeze pe cuvântul înţelept, aducător de bucurie, pe “instrumentarea pedagogică”, pe organizarea şi dirijarea interacţiunii, pe “tehnica pedagogică”. Recunoscând puterea cuvântului, precum şi efectul pedagogic al instrumentării, pedagogul va izbuti să realizeze dialogul comunicativ, dacă ştie şi poate dirija sentimentele, este cumpătat şi răbdător.

Arta comunicării şi interacţiunii comunicative este dependentă de instrumentarea pedagogică, de deprinderea pedagogului de a folosi cuvântul înţelept. Cuvântul înţelept şi bun este o floare gingaşă, mirositoare, o apă vie, care naşte încrederea şi liniştea în suflet. Cuvântul înrăit, nechibzuit aduce nelinişte, suferinţe.

V. A. Suhomlinski subliniază că orice cuvânt poate ucide şi poate da viaţă; poate răni şi poate vindeca; poate semăna derută şi deznădejde; poate însufleţi, spulbera îndoielile şi poate întrista; poate da naştere la zâmbet şi poate semăna neîncredere; poate însufleţi la muncă şi poate paraliza forţele sufleteşti. Unul din aspectele înţelepciunii pedagogice constă în acţiunile de a-l învăţa pe om să vorbească atunci când este necesar; a-l educa astfel, ca vorbele lui să fie cutezătoare. Cuvântul înrăit, ne calculat sau, pur şi simplu prostesc, poate jigni, întrista, zgudui. Trebuie să ştii a înţelege şi simţi când interlocutorul tău are nevoie să-i vorbeşti şi când preferă să taci.

Arta dialogului comunicativ nu poate exista în afara tehnicii pedagogice. În şcoală, ca şi în societate, ne întâlnim cu rivalitatea sau concurenţa, fenomene ce trezesc duşmănie, gelozie, mânie, sciziuni. Acest lucru se întâmplă acum, când societatea noastră îşi caută o altă cale, când mentalitatea unor pedagogi este dominată de ideea concurenţei. De aceea despre acţiunile de păstrare a păcii, de formare a deprinderilor şi însuşirilor bonome nici nu poate fi vorba. În conştiinţa multora au mai rămas urmele experimentului totalitar, experienţă ce a confirmat că “existenţa determină conştiinţa”. Astfel omenirea, intrând în conflict cu natura, cu sine, cu Dumnezeu, s-a pomenit într-un pericol mult mai mare şi mai serios decât catastrofa nucleară. Acest pericol este regresul spiritual.

Şcoala contemporană, excluzând, pe neobservate, pedagogia umanistă din educaţie, nici măcar nu încearcă să corecteze modul vechi de gândire ci, din contra, a încuraja concurenţa, inconştient contribuind la căderea spirituală pe scară mondială. Formând stăpânire de sine, vom putea cultiva iubirea şi înlătură gelozia. Manifestând stăpânire de sine, pedagogul poate suprima orice impuls de a intra în contradicţie sau conflict. Or, un viitor bazat pe rivalitate, concurenţă, conflicte etc. trebuie înlocuit cu unul bazat pe idealul păstrării iubirii, păcii, culturii şi dreptăţii. Această cale simplă este cea mai grea, dar unica în stare să-l ajute pe om a ocoli conflictul.

Să învăţăm conflictologia

Investigaţiile Laboratorului “Bazale tehnologiei şi măiestrie pedagogică” au demonstrat, că atât copiii, părinţii, conducătorii, cât şi pedagogii pot să se antreneze şi să înveţe a evita conflictele. Deoarece conflictele însoţesc viaţa de la naştere şi până în ultima lor zi, oamenii nu pot să-şi stăpânească gelozia, duşmănia, accesele de mânie, invidie etc. Dar aceasta nu înseamnă că toate situaţiile respective nu pot fi evitate. Pentru a face faţă unor astfel de situaţii, trebuie să apelăm la răbdare, bunătate, credinţă. Iar pentru a ajunge la un asemenea algoritm al comportării, trebuie să învăţăm a respecta normele moral-spirituale. În îmbinarea pedagogiei cu psihologia, psihiatria, sociologia şi chiar conflictologia, se profilează o logică pedagogică, o cultură de instruire a comportării pentru situaţiile de conflict.

Totul începe, de fapt, cu însuşirea noţiunilor fundamentale ale domeniului.

5. MOTIVELE CONFLICTELOR

Sociologii caută o explicaţie conflictelor personale în conflictele sociale, psihologii – în firea de a fi a omului, iar pedagogii – în relaţiile dintre pedagog şi elev. Şi, într-adevăr, sociologii constată, că toate evenimentele care constituie felul de trai al generaţiei actuale conduc la situaţii când “oamenii răi şi impostorii” înaintează “din rău în mai rău” (Matei 24:8). Suntem datori să recunoaştem, că toate evenimentele ce se desfăşoară în jurul nostru sunt însoţite de a transformare a comportamentului şi acţiunilor oamenilor, după cum a prevăzut Isus, “Iubirea celor mai mulţi se va răci”, (Matei 24:12). Sociologii explică decăderea morală a societăţii prin faptul că oamenii iubesc mai mult banul, propriul “eu”, că sunt capabili să insulte, nu au respect pentru părinţi, sunt lipsiţi de recunoştinţă, pietate şi afecţiune. Psihologii caută cauzele conflictelor, cercetează temperamentul, caracterul, stilul comunicativ. Astfel, dânşii stabilesc trăsăturile comportamentale ale omului, apreciază nivelul conflictologic al personalităţii, rezistenţa personalităţii la stres etc.

Care sunt, aşadar, trăsăturile caracteristice ale personalităţii capabile să creeze conflict?

Savanţii au stabilit, că aceste pot fi: tendinţa de a domina, de a încerca să-şi impună părerea în orice situaţii; calitatea de a fi peste măsură de principal; ambiţia de a-şi expune părerea, chiar dacă o face în mod superficial; deprinderea de a-i critica pe alţii, fie şi neîntemeiat; calitatea de a-şi manifesta dispoziţia rea; intenţia de a-şi exprima conservatismul în gândire, păreri, convingeri; tendinţa de a spune mereu adevărul, intervenind în viaţa personală a altora; tendinţa spre independenţă, “fac ce vreau”; calitatea de a fi peste măsură de insistent; tendinţa de a aprecia eronat acţiunile altora, minimalizând rolul lor; tendinţa de a se supraaprecia; iniţiativa de a interveni în cazuri nepotrivite.Cercetările psihologice au arătat, că atât rezistenţa personalităţii la stres, cât şi

nivelul conflictologic al personalităţii poate fi apreciat în mod diferit.Pedagogii cercetează sursele trăsăturilor negative sau pozitive ale

comportamentului personalităţii pedagogului. Analizând consecinţele nefaste ale conflictelor, pedagogii pătrund în esenţa creativă a rezolvării situaţiilor de conflict, urmăresc cu atenţie cum potenţialul, energia acumulată în conflict poate fi transformată dintr-o forţă distructivă într-o forţă creatoare. Cercetând căile de prevenire a conflictelor, cauzele lor, pedagogii afirmă, că ele pot fi evitate, dacă pedagogii îşi manifestă calităţile profesionale – principialitatea, atenţia faţă de elevi, respectul, fermitatea, empatia, stăpânirea de sine (capacitatea de a dirija emoţiile, frica, mânia, obida). Şcoala contemporană mai păstrează trăsăturile caracteristice sistemului socialist, care declara, că în centrul atenţiei se află omul, dar de fapt menţine regimul de dictatură. Nu întâmplător în viaţa şcolară actuală, destul de frecvent, poate fi observată lipsa de

delicateţe, de principialitate, ne stăpânirea de sine, impulsivitatea, afectivitatea – toate ele considerând-se cauze ale situaţiilor de conflict.

Cercetările în acest domeniu au condus la sistematizarea tuturor cauzelor ce au provocat apariţia conflictului. Mai frecvent fiind comportarea reavoitoare faţă de elev, această întruneşte comportarea grosolană, accentuarea neajunsurilor elevului, ostilitatea, atitudinea preconceput răuvoitare, denaturarea faptelor, hiperbolizarea încălcărilor, suspiciunea, răzbunarea, manifestarea pesimismului pedagogic, pedepsirea neîndreptăţită, darea afară de la lecţie, confiscarea unor obiecte ce aparţin elevului, aplicarea pedepselor corporale.

Se consideră, că unde există gelozie, duşmănie, ceartă, sciziuni, invidie, acolo apare şi conflictul. Conflictele pedagogice însă apar acolo, unde există păreri contradictorii, divergenţe, divergenţe de idei. Contrazicerile apar acolo, unde are loc disconcordanţa între:

- cunoştinţe, deprinderi, capacităţi şi calităţile personale;- starea emotivă şi psihică şi alte stări;- scopuri, metode şi mijloace de activitate;- convingeri şi idei;- înţelegerea şi interpretarea informaţiei;- atitudinii şi poziţii;- aprecieri şi autoaprecieri.

1. Tipuri de conflicte în activitatea didactică.

2. Strategii în soluţionarea conflictelor.

3. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ca factor care asigură minimalizarea conflictelor inter şi intra – personale.

1. TIPURI DE CONFLICTE ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

Psihologul rus S. M. Şuruht a diferenţiat 5 tipuri de conflicte în activitatea didactică, având ca criteriu de clasificare cauza declanşării situaţiei de conflict. Astfel se deosebesc conflicte:

1) informaţionale2) comunicative3) structurale4) relaţionale5) culturologiceConflicte informaţionale - apar ca rezultat al insuficienţei de informare a

subiecţilor comunicării: fie că informaţia a fost denaturat transmisă, fie că a fost ascunse anumite fapte, evenimente, fie că au fost răspândite zvonuri false.

Conflicte comunicative – sunt condiţionate de stereotipuri comunicative. Conflicte structurale – sunt foarte diverse şi complexe. Aceste conflicte sunt

condiţionate de aşa factori ca: statutul diferit al subiecţilor comunicării, diferenţa de vârstă a subiecţilor comunicării, aşteptări tradiţionale vis–a –vis de normele comportamentului subiecţilor de comunicare, etc.

Conflicte relaţionale – sunt provocate de necorespunderea reală sau aparentă a atitudinilor partenerilor unul faţă de altul. Această situaţie poate apărea când relaţiile de comunicare sunt impuse, sau când subiecţii comunicării au interese şi valori diferite.

Conflicte culturologice – sunt provocate de necunoaşterea reciprocă de către subiecţii comunicării a nivelului de educaţie, a tradiţiilor naţionale şi religioase.

2. STRATEGII ÎN SOLUŢIONARE CONFLICTELOR

Abilităţile necesare în gestionarea conflictelor nu sunt diferite de cele care ne sunt utile, dacă nu chiar indispensabile, fiecărui dintre noi pentru a relaţiona şi a comunica eficient în orice situaţie, profesională sau personală.

Ele se rezumă la: înţelegerea diferenţelor individuale înţelegerea cauzelor conflictului abilităţi de ascultare abilităţi de reacţie

În ceea ce priveşte rezolvarea propriu-zisă a conflictelor, există cinci stiluri consacrate de reportare la o situaţie la o situaţie conflictuala: acceptarea, evitarea,

compromisul, concurenţa şi colaborarea, ele depinzând de tendinţele naturale şi de stilul personal al subiectului.

I. Acceptarea reprezintă stilul cooperant, dar nu autoritar. Implică neglijarea propriilor interese în efortul de a le satisface pe ale celorlalţi.

II. Evitarea implică şi lipsa autorităţii şi a cooperării: nu se încearcă urmărirea intereselor proprii şi nici scopurile interlocutorului nu reprezintă o preocupare.

III. Compromisul este de obicei realist şi poate fi satisfăcător, dar nu-ţi poate de soluţia optimă. Compromisul este indicat atunci când rezultatul conflictului este la fel de important ca şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi implicaţi.

IV. Concurenţa înseamnă încrederea de a-şi atinge scopurile fără a ţine seama de interesele celorlalţi şi implică folosirea tuturor instrumentelor de putere de care dispui pentru a-ţi proteja poziţia.

V.Colaborarea îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant; implică lucrul cu partenerul de discuţie sau / şi de afaceri pentru a găsi soluţii satisfăcătoare pentru amândoi. Este ceea ce literatura de specialitate numeşte o abordare de tip “castig - castig”. Sensul teoriei “câştig-câştig” şi poate cheia rezolvării oricărui fel de conflict este să reuşim să vedem în omul din faţa noastră, esenţa umană, aceeaşi cu a noastră, omul cu problemele, ne împlinirile, reuşitele, dorinţele şi fricile lui. Atunci când vom reuşi sa-l înţelegem pe interlocutorul nostru, chiar daca nu-l acceptăm, şi când vom relaţiona constructiv cu el, soluţiile vor fi clare, iar beneficiile – evidente pentru toţi cei implicaţi.

3. DEZVOLTAREA ÎNTELIGENŢEI EMOŢIONALE CA FACTOR CARE

ASIGURĂ MINIMALIZAREA CONFLICTELOR INTER ŞI INTRA-

PERSONALE.

Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc.). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.

Chiar dacă o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, dacă nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în plan profesional

Elementele inteligenţei emoţionale:1. Cunoaşterea emoţiilor personale – presupune identificarea şi exprimarea lor

coerentă, într-un context dat. În orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente, fapte, 2. amintiri. Uneori, însă ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau

simţim – nu suntem coerenţi, iar alteori ne este greu să înţelegem ceea ce ni se spune – intenţia care se ascunde în spatele cuvintelor. Aceste situaţii sunt generatoare de conflict. Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non - verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.

3. Gestionarea emoţiilor – se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situaţie. Pentru a ne gestiona emoţiile este important să ţinem cont de: CE, CUM, CÂND, UNDE, CUI exprimăm?

4. Direcţionarea emoţiilor către scop. Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoţiile. Este important să ţinem cont de ceea ce vrem să facem sau să obţinem, în mod concret: durata în timp – când vrem să atingem scopulparticipanţi – de cine avem nevoiestrategie – ce paşi trebuie urmaţiresurse – de ce avem nevoie

5. Empatia – este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu înseamnă să trăim emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la experienţele noastre.

6. Capacitatea de a construi relaţiile interpersonale pozitive. Arta inteligentei emoţionale se rezumă în cadrul acestei componente. Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relaţii folosind elementele menţionate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizăm energia şi emoţiile în funcţie de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimăm şi identificăm emoţiile într-un mod coerent. Vom fi conştienţi de responsabilitatea noastră şi a celorlalţi în relaţiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele şi să comunicăm eficient.

1. Modelul personalităţii pedagogului în perspectiva dimensiunii spirituale.

2. Determinări teoretice generale.

3. Etica creştină.

4. Etica adresării.

5. Norme şi forme de prezentare.

6. Etica salutului.

7. Educaţia culturii exterioare şi de comportare.

8. Mersul, ţinuta.

9. Comunicarea gestuală.

10. Mimica, pantomimica.

11. Ţinuta vestimentară.

12. Expresivitatea şi ţinuta.

13. Farmecul şi fascinaţia.

14. Praxiologia etică. Funcţia axiologică a educaţiei.

1. MODELUL PERSONALITĂŢII PEDAGOGULUI

ÎN PERSPECTIVA DIMENSIUNII SPIRITUALE

Omul, ca măsură a tuturor lucrurilor, zicea Protogoras, nu se poate împlini ca personalitate fără a avea o perspectivă spirituală. Numai prin cunoaşterea de sine, cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu (D. Cantemir), e posibil să realizezi armonia cu fenomenul de devenire a personalităţii. Pedagogii, savanţii şi filosofii din diverse timpuri au încercat să explice fenomenul şi chiar modelul personalităţii dar, din păcate, fără a pătrunde şi în dimensiunea a omului, punând în cercetările lor accent pe calităţile intelectuale, psihice, sociale, culturale.

Ştiinţa pedagogică nu a insistat să plaseze personalitatea alături de chipul Creatorului, ca pe o creaţie a Divinităţii. Dovadă serveşte faptul că pedagogii atei încearcă să construiască Modelul personalităţii în aşa – numitelor valori generale – umane. Dar, din păcate, nu întotdeauna valorile general – umane au constituit esenţa valorilor autentice. Valorile autentice integrează întregul ansamblu de valori pe care le întruneşte conştiinţa omului.

Modelul pedagogic constituit în baza valorilor general – umane, de regulă, nu cuprinde credinţa, dragostea, adevărul, binele, frumosul, bunătatea, blândeţea, cumpătarea, modestia, reţinerea, respectul şi sentimentul sacralităţii, valori ce transformă omul în personalitate desăvârşită spiritualiceşte. Spiritualitatea personalităţii, prezentată prin prisma valorilor general – umane, constă în manifestarea virtuţilor autentice. Ele stau atât la baza idealului educaţional, cât şi la baza modelului personalităţii, dar nu explică integral fenomenul spiritualizării.

În timp ce în Occident gândirea religioasă, conceptul creştin de educaţie luminează întregul proces educativ, la noi se mai păstrează mentalitatea ateu – pozitivistă, extrem de periculoasă pentru educaţie.

La frontiera dintre milenii, se poate constata că anumiţi pedagogi nu sunt încă dispuşi să – şi reformeze mentalitatea, fapt ce le – ar permite să accepte omul ca fiinţă împlinită cultural şi spiritual, pedagogia ca disciplină cu puternice accente interdisciplinare, iar educaţia ca proces cultural – spiritual centrat pe valori şi modele culturale şi spirituale. Aşa – numitul “Concept de educaţie” nu ne poate servi drept model sau ideal educaţional, deoarece acest “document” neglijează valorile etern – umane, valorile epocii şi chiar valorile comunităţii naţionale, reducânde – le la valori general – umane. Devine deci, imposibilă soluţionarea problemei conţinutului învăţământului, idealului educativ şi al modelului personalităţii. Lucrurile iau o asemenea orientare pentru că vorbindu–se despre educaţia liberă, despre problematica lumii contemporane (UNESCO), pedagogii din R. Moldova nu acceptă nici pedagogia modelelor, nici rolul idealului creştin în educaţie.

Implementarea conceptului creştin ar putea schimba situaţia în şcoală. Tradiţia creştină în educaţie orientează către un model perfect de viaţă, către modelul unui educator ce aduce lumină, către o educaţie ce se implică în cultură şi în spiritualitate. La modelele deja cunoscute ar trebui adăugate şi cele privitor la perspectiva divinului personalităţii. Pe lângă modelele personalităţii politice, economice, militare, din domeniul culturii, ar trebui accentuate şi modelele spirituale. Acceptând teoriile ce îndreptăţesc eficienţa factorilor care contribuie la dezvoltarea personalităţii şi care susţin că ereditatea joacă rolul determinant în evoluţia fiinţei umane, teoriile care apără rolul determinant al mediului, cel al dublei şi al triplei determinări, am putea accepta şi teoria determinărilor multiple, care relevă adevărul că orice personalitate este o unitate biopsihosociouniversală (C. Rădulescu – Motru).

Folosindu–ne de teoria determinărilor multiple biopsihosociouniversale vom conclude că criteriul fundamental de determinare a transformării fiinţei umane în personalitate este reprezentat de calităţile moral – spirituale.

În lumina ştiinţelor contemporane despre lume, viaţă univers, educaţie n – ar trebui să se renunţe la bazele ştiinţelor despre lume, viaţă, univers şi educaţie reflectate în lumina scrierilor creştine, care explică esenţa omului, a educaţiei şi a scopului vieţii prin realizarea integrităţii între conştientizarea de sine şi unitatea cosmică din care facem parte. Această conştientizare ne – ar permite să ne înţelegem destinul, să conştientizăm faptul că Divinul se află în interiorul nostru, că Dumnezeul este Totul. Înţelegând şi acceptând respectiva conştientizare ne vom putea considera părţi ale Voinţei Divine, vom deveni capabili să înţelegem adevărul propovăduit: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face de sine stătător”. Pornind de la aceste consideraţii vom putea identifica modelul de personalitate a educatorului care răspunde solicitărilor tineretului: “pedagogul trebuie să fie o personalitate etică, cultural spirituală, cu o intuiţie intelectuală sensibilizată”.

Problema acceptării factorului cosmic ca aspect al educaţiei, ca element ce contribuie la procesul de devenire a personalităţii, de simţire a Divinităţii interioare deschisă pentru învăţământul preuniversitar şi universitar din R. Moldova, ca problemă strâns legată de valoarea paradigmatică a cunoaşterii.

Învăţământul actual, bazat pe valorile general – umane şi înstrăinat de valorile autentice nu poate accepta o interacţiune între educaţia laică şi simţirea Divinului. Se atestă dificultăţi grave în ce priveşte perceperea şi acceptarea dintre cultură şi spiritualitate. Educaţia spirituală, realizată prin intermediului artei, muzicii, literaturii şi religiei, implicată şi în simţirea Divinităţii interioare, este o dimensiune cultural – spirituală şi se bazează pe valorile sacre. Numai în cadrul unei asemenea educaţii se poate forma adevărata cultură spirituală căci, bazându–se pe valorile sacre, pe simţirea Divinului şi pe profunzimea experienţei religioase e posibil a descoperi calea ce se creeze o punte intimă între fiinţa umană şi Dumnezeu. Această punte nu poate fi creată de profesori de artă, muzică, literatură, istoria etc. dacă conţinutul şi mijloacele instructiv – educative exclud unitatea cu Dumnezeu. Acceptarea învăţământului care nu antrenează gândirea într–un proces de acceptare a adevărului divin va contribui la formarea unor “personalităţi” indiferente faţă de soarta vieţii, faţă de cultura societăţii, faţă de ordinea şi cultura politică, faţă de onoarea şi demnitatea naţională.

Acesta poate fi explicat prin faptul că orice învăţământ lipsit de Adevăr nu e apt să pregătească omul pentru calea adevărului şi a libertăţii. Nu vom găsi, deci, în şcoală acel conţinut care să fie adecvat principiului divin “ Caută şi vei găsi”. Motivul mai poate fi explicat şi prin faptul că orice învăţământ lipsit de intenţia căutării şi acceptării Binelui, nu va putea pregăti o personalitate capabilă să facă bine. Căci un învăţământ ce se implică în acţiuni de atrofiere a simţului sacru nu e capabil să educe sensibilitatea şi să împlinească preceptul “Bate şi ţi se va deschide”. Atrofierea sacrului nu poate să nu ducă la atrofierea intelectului. Cu cât vom întârzia mai mult în implementarea schimbărilor de accent în domeniul sacrului, cu atât va întârzia procesul de trezire a spiritualităţii. În întoarcerea noastră întârziată la valorile sacre e necesar să recunoaştem şi reîntoarcerea pedagogiei şi eticii la modelele educaţionale sacre. Teama că o personalitate educată în baza conceptului creştin nu va deveni nicicând o individualitate activă şi implicată cultural nu are nici un temei. Atrofierea simţului sacralităţii prin renunţare la valorile autentice şi deci la conceptul creştin este asemeni acţiunilor de atrofiere a intelectului. Neglijând simţul moral, simţul frumosului şi simţul sacrului, vom educa o personalitate foarte asemănătoare cu omul modern, total lipsită de cultura spirituală.

Conceptul creştin ne îndeamnă să trezim sufletul din noi, deoarece acesta ne influenţează considerabil personalitatea. Conceptul creştin, în dimensiunea lui spirituală, angajează cele mai importante calităţi ale intuiţiei, sentimentului şi raţiunii. Pentru a realiza unitatea dintre suflet şi raţiune, conceptul creştin ne îndeamnă să căutăm Adevărul lăuntric, să descoperim Eul spiritual, care aspiră către adevărata libertate: “Caută şi vei găsi”. Conceptul creştin ne îndeamnă să aspirăm către Binele interior: “Cere şi ţi se va da”, dar ne mai învaţă şi că nu este suficient să cerem. E necesar să acţionăm, manifestându–ne credinţa, adevărul şi binele interior, pentru a realiza armonia între suflet şi raţiune, cerând şi acţionând: “Bate şi se va deschide”.

2. DETERMINĂRI TEORETICE GENERALE

Umanizarea învăţământului determină strategia şi tactica comportării pedagogice în cadrul lecţiilor. Ea nu constă doar în relaţiile de prietenie, colegialitate, colaborare şi ajutor reciproc, pentru că acţiunea de a crea condiţii ce să permită elevului să aleagă căile de soluţionare a problemelor de comunicare umană nu reprezintă ceva prea uşor. Educaţia viitorului pedagog trebuie organizată astfel încât acesta să – şi poată forma deprinderi comunicative, tehnici de dirijare a organismului în orice situaţie s – ar afla.

Studiind etica, pedagogul învaţă să fie sculptorul şi marmora, medicul şi pacientul, artistul şi regizorul artei sale de a comunica, să se transpună în locul altuia, să se vadă pe sine însuşi cu ochii altuia, să improvizeze, să evite orice situaţie conflictuală. Un

pedagog ce posedă cu adevărat etica e capabil să se respecte pe sine, să – i respecte pe alţii, să – şi respecte profesia, să fie artist şi maestru în pedagogie.

Dezvoltarea simţului etic şi a gustului estetic începe odată cu formarea sentimentelor şi a cunoştinţelor despre cultura interioară şi exterioară a omului. Formare acestei culturi începe odată cu formarea capacităţii de a observa, de a – şi închipui, de a gândi, de a te transpune în locul acelor cu care ai stabilit anumite relaţii. Fernando Savater considera că: “ A – l lua pe celălalt în serios, adică a fi în stare să te transpui î locul lui pentru a accepta, la modul practic, ceva la fel de real ca tine însuţi, nu înseamnă a da întotdeauna dreptate celui ce pretinde sau face acest “ celălalt ”.

Dacă Hristos îndemna “Nu fă altuia ceea ce nu – ţi place ţie”, Bernard Shaw obişnuia să spună: “Să nu le faci întotdeauna celorlalţi ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie, ei pot avea gusturi diferite”. A te pune în locul celuilalt înseamnă a face, totuşi, un efort pentru a putea vedea şi înţelege lucrurile aşa cum le vede interlocutorul tău. A dori, a şti , a putea să te transpui în locul semenului tău, a – l înţelege precum şi – o doreşte el este unul dintre principiile fundamentale ale eticii umane. Fără a avea cultură interioară şi exterioară, fără a poseda virtutea de a – i înţelege pe alţii, nu este posibil să ai simpatie, compasiune pentru celălalt.

Formarea culturii interioare presupune o multitudine de valori morale şi spirituale, un întreg orizont de interese umane, intelectuale, spirituale, morale, etice, adică totalitatea de însuşiri spirituale a corpului uman de a realiza închipuiri, reprezentări, sentimente, gândire productivă şi evaluare.

Formarea culturii exterioare presupune cunoaşterea, respectarea şi imitarea veridică a normelor morale, etice şi comportamentele în baza moralităţii spirituala. E vorba nu doar de ţinuta vestimentară (starea îmbrăcămintei), ci şi de modul în care se prezintă omul în diferite împrejurări: maniera de a vorbi, ţinută, gest, mimică, fineţe comportamentală. Politeţea nu constă numai în haină sau în maniere, ci probabil, în cultivarea înţelegerii, tolerării şi acceptării altora. Haina trebuie să ne facă eleganţi, ea fiind un element principal al culturii exterioare, însă în armonie cu celelalte componente ale ei, se poate demonstra eleganţa şi rafinament. Cultura exterioară o exprimă pe cea interioară. Amerson considera că manierele frumoase constau din micile jertfiri de sine.

Pentru viitorii pedagogi, conceptul formării deprinderii firii umane în condiţii de instruire şi educaţie capătă o importanţă deosebită pentru domeniul educaţiei ţinutei, gesticii, eleganţei. Vestitul pedagog sovietic A.S.Makarenco avea dreptate când scria că “educatorul trebuie să poată organiza, merge, glumi, fi vesel, supărat…, a se comporta astfel încât fiecare mişcare a lui să educe”. Ilustrul pedagog, ca şi vestitul regizor şi pedagog C.D.Stanislavski consideră că această educaţie poate fi realizată prin antrenament sistematic, permanent, practic.

Deprinderea de a vorbi corect şi expresiv, de a exprima cu ajutorul gesticulaţiei, mimicii, ţinutei sentimentele şi atitudinile, de a dirija propria stare sufletească, se numeşte în pedagogie tehnică pedagogică.

Viitorii pedagogi care tind să devină specialişti în etica manierelor elegante trebuie să ştie clar că la expunerea materialului despre eleganţă e necesar a se respecta regula de aur a cunoaşterii: principiile teoretice să fie ilustrate prin situaţii pedagogice corespunzătoare.

Pedagogii experimentaţi rămân fideli regulii că memorizarea materialului didactic are loc în procesul cugetării, imaginaţiei, meditării, apoi în acţiunile de aplicare practică. Se mai cere accentuat că manierele frumoase sunt tocmai rezultatul culturii interioare. Fundamentul culturii interioare este, cum am spus deja, “arta de a te pune în locul aproapelui”, de a face ceea ce semenul tău poate aştepta în mod concret din partea ta. La formarea culturii interne şi externe contribuie nu doar educaţia intelectuală, fizică, estetică, morală, literară, ci şi educaţia etică. Etica este o ştiinţă integrală, cuprizând morala, jurisprudenţa, estetica, arta, pedagogia.

Cultura interioară presupune totalitatea bogăţiilor morale şi spirituale, totalitatea orizontului şi intereselor umane, dezvoltării intelectuale, spirituale, morale. E vorba de voinţă, gândire, demnitate, măiestrie, bunătate, sinceritate, gingăşie, fidelitate ca valori interioare.

Cultura exterioară presupune cunoaşterea şi folosirea normelor morale, etice şi comportamentale, recurgerea la manierele elegante acceptate în societate. E vorba nu doar d propriul exterior, de ţinută, mers, gesturi, fineţe comportamentală, capacitate de a vorbi frumos, ci şi de abilităţi de comportare, care confirmă cultura internă a personalităţii. Evaluarea valorilor morale, etice, spirituale îi ajută omului să pună în prim – plan nu propria persoană, ci să acorde prioritatea altora, să – şi arate bunele maniere în raport cu alţii. Cultura exterioară demonstrează în ce măsură omul se poate referi la propria persoană, adoră eul propriu. Manierele joacă un rol important în aprecierea culturii interioare, adică în a învăţa să iubeşti, să admiri, să venerezi, să preţuieşti şi să te sacrifici.

Simţămintele, convingerile şi idealurile umane, se reflectă în comportamentul exterior şi invers, comportamentul exterior reflectă sentimentele şi convingerile omului.

Conceptul familiei creştine. Opinia cu privire la predarea şi învăţarea manierelor elegante în familia creştină este creată prin exemplul frumos al părinţilor. Iubirea şi libertatea oferite cu pricepere de către părinţi pot menţine funcţionarea tuturor componentelor ei. Prin amabilitatea şi politeţea părinţilor se reuşeşte nu doar educarea manierelor elegante la copii, ci şi încercarea de a face familia fericită. Totul începe de la lucruri mărunte, care nu costă nimic, dar cu ajutorul cărora se poate câştiga mult. Expresia zilnică a bunelor maniere în casă.

Preceptele Bibliei cu privire la viaţa familială, educaţie, credinţă, comportament social nu sunt nicidecum demodate. Cartea Cărţilor furnizează mult formule inspirate – care se reflectă la transformarea lăuntrică a omului prin educarea sentimentelor şi a raţiunii. “Dezbrăcaţi vechea personalitate care, prin intermediului cunoştinţei exacte, se reînnoieşte, conform imaginii Celui care a creat – o. Prin urmare, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi – vă cu tandre sentimente de compasiune, de bunăvoinţă, de blândeţe şi de îndelungă răbdare. Continuaţi să vă suportaţi unii pe alţii şi să vă iertaşi de bunăvoie unii pe alţii, adică cineva are vreun motiv de a se plânge împotriva altuia…” (Coloseni 3:9, 10, 12-14). Azi întreaga lume se îndeamnă în a iubi adevărul, simplitatea, sinceritatea. Aceste valori au fost evaluate în baza concepţiei cu privire la educarea sentimentelor şi raţiunii.

Manierele marcate de bunătate şi consideraţie, însuşite de – a lungul secolelor, elaborate de Solomon (Proverbe), în baza concepţiei de “Schimbarea sentimentelor şi a raţiunii”, au servit drept fundament substanţial al educaţiei virtuţilor sociale. Conform

concepţiei despre educaţie, în familia creştină, bunătatea şi răutatea “nu sunt condiţionate de raţiune, ci de emoţie”. Conduita noastră este de multe ori dominată de sentimente, nu de raţiune. De aici rezultă că modul de instruire sau de acţiune trebuie să influenţeze sentimentele lăuntrice, să transforme inima, apoi şi raţiunea. Prin exersare şi experienţă se pot forma sentimentele şi raţiuni care să determine onestitatea, respectul, modestia etc.

Din păcate pedagogia nu s – a îmbogăţit spiritual. Ba mai mult, a rămas o ştiinţă normativă care nu a reuşit să devină o artă a educaţiei.

3. ETICA CREŞTINĂ

Zeci şi sute de ani pedagogia s – a dezvoltat ca ştiinţa educaţiei. Etica s – a confirmat ca ştiinţă despre scopurile şi valorile morale ale comportamentului uman. Etica pedagogică îşi propune să asigure cunoştinţe fundamentale necesare dezvoltării personalităţii în baza celor mai elevate valori. Pentru a determina obiectivele pe care omul doreşte să le obţină în educaţia să, etica pedagogică interacţionează cu ştiinţele filosofice, pedagogice, psihologice, teologice etc. Obiectivul principal al educaţiei etice al grecilor antici era Kolos Kai agarthiţos – obţinerea armoniei între frumuseţea exterioară şi bunătatea interioară.

Scopul vieţii creştine este de a “spiritualiza” omul, mintea, sentimentele, organismului său. Scopul educaţiei creştine e să pregătească omul pentru viaţă veşnică. Altfel – spus, de a – l adapta la modul de gândire al lui Isus Christos, a – l face să – şi cunoască spiritul şi să se conformeze Lui, să aducă o viaţă în Christos. Crezul vieţii creştine ar putea fi definit: să – l vedem pe Christos în toate şi să considerăm toate evenimentele vieţii ca o cale întru întâmpinarea Mântuitorului. Modelul lui Isus Christos în educaţia creştină este modelul educaţiei totale. Spre deosebire de alte ştiinţe, pedagogia creştină este imens de bogată. În afară de modelele şi mijloacele naturale, ea mai include un vast diapazon de mijloace şi modele spirituale. Pedagogia creştină consideră că educaţia este o oportunitate importantă, dar nu reprezintă factorul absolut. “Realismul educativ” al pedagogiei creştine ţine cont de genetica şi de factorul spiritual (harul devin sau vocaţia dată de Dumnezeu întru desăvârşire).

Desăvârşirea creştină este accesibilă tuturor. “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei. 5:48).

Virtutea ca obişnuinţă a “voinţei liber” se obţine prin exerciţiul. Pedagogia creştină estimează că Hristos este suma tuturor virtuţilor (Platon), iar Dumnezeu este suma tuturor frumuseţilor. Dacă omul îl are în sine pe Dumnezeu, el posedă virtuţi “cardinale”: adevărul, puritatea, iubirea, înţelepciunea, credinţa, cumpătarea. Din păcate, însă, omul mai e dominant şi de deprinderi proaste, fiind mereu ispitit de trufie, lăcomie, invidie, mânie (ură), lene etc. Etica creştină propune căi şi metode de desăvârşire şi înălţare.

4. ETICA ADRESĂRII

Politeţea ajută omul să fie la exterior aşa cum îi este şi firea. Interiorul şi exteriorul omului comunică între ele. Un om cu o cultură interioară modestă nu este şi nici nu pare elegant. Normele bunei conduite pot fi însuşite, studiate şi folosite în acelaşi mod cum învăţăm să aplicăm tabla înmulţirii. Căci până acum şi cea mai elementară educaţie trebuie cultivată şi evaluată. Cultura interioară a omului rezultă din felul cum ştie să se adreseze altor oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi rude, oameni în etate sau persoane de aceeaşi vârstă. Felul de a se adresa al omului prezintă unul din indiciile după care poate fi stabilită cultura lui internă sau externă, priceperea lui de a se comporta corect. Normele bunei conduite pot fi învăţate. De aceea este de datoria noastră să ştim a ne adresa:Formule de adresare: 1. Către omul ocupat: scuzaţi; iertaţi – mă; pardon; mă iertaţi pentru deranj; fiţi

atât de bun (amabil); fiţi amabil (drăguţ); scuzaţi, n - aţi putea să – mi spuneţi; ascultaţi, vă rog; iertaţi – mă, aş putea să vă întreb.

2. Către un necunoscut: domnule profesor; domnule secretar; domnule poliţist; domnule ofiţer.

3. Către femei, bărbaţi, fete necunoscute:

doamnă; domnişoară; domnule.

4. Către rude: bunicule, permite-mi să-ţi adresez o întrebare; bunico, iartă-mă că te întrerup; mămico, scuză-mă că te deranjez; tăticule, iartă-mă, dar vreau să te întreb; unchiule, te rog să nu te superi.

5. Către persoanele cunoscute:

doctore, domnule doctor; soră (medicală); frate Ion, soră Lena; fecioraşule;

6. Către colegii de serviciu:

domnule Mihai; doamnă Elena; domnişoară Eliza.

7. Replici: da? poftim? Ascult; vă ascult; eu vă ascult;

5. NORME ŞI FORME DE PREZENTARE

După felul cum se reprezintă omul, cum face cunoştinţă cu alţii, poate fi apreciată atât cultura lui interioară, cât şi cea exterioară. Normele vechilor maniere nu permiteau să se facă cunoştinţă în mod direct, ci doar prin intermediului unei cunoştinţe comune. Aceste norma se cer respectate şi azi, însă în anumite cazuri prezentarea poate fi făcută şi fără mediator.

Atunci când na adresăm unui auditoriu, unui grup trebuie să respectăm următoarea ordine: ne prezentăm mai întâi doamnelor, apoi domnişoarelor şi în sfârşit domnilor.

6. ETICA SALUTULUI

Salutul cuprinde mai multe nuanţe care – i îmbogăţesc expresia, îi completează sensul sau îl modifică în dependenţă de situaţia, de persoana care salută. Cele mai răspândite formule de salut:

1. Salutul oral (verbal). Atunci când întâlnim o persoană cunoscută simţim necesitatea unui gest elementar de salut.Trebuie de menţionat că nu se pronunţă nici numele persoanei care este salutată şi nici titlul ei. Numai la întâlnirile oficiale se anunţă gradul sau titlul ştiinţific: bună ziua, domnule ministru; bună dimineaţă, domnule director; bună seara, domnule profesor.

2. Salutul verbal cu gest, mimică şi expresie corporală. În salut, gestul, mimica şi ţinuta conţin diferite nuanţe, care – i completează sensul şi – l îmbogăţesc cu diferite expresii de stimă, respect, devotament, supunere, angajament etc.

Strângerea de mâna este gestul cel mai tradiţional, de obicei însoţit de un salut verbal, ajuns până la noi încă din cele mai vechi timpuri. Iniţial înseamnă un gest de prevedere, de băgare de seamă – o verificare a mâinilor, pentru a te convinge de intenţiile omului. Acceptat de timp, gestul s – a transformat în tradiţie. Prin strângerea de mână, omul foloseşte gestul tradiţional care simbolizează bunele intenţii, sentimentele de prietenie, de bucurie, de cordialitate, de sinceritate faţă de alte persoane.

7. EDUCAŢIA CULTURII EXTERIOARE ŞI DE COMPORTARE

Este uşor că cineva sa – şi dea frâul liber dorinţelor, emoţiilor, plăcerilor fizice, exprimate prin maniere urâte, prin apucături şi năravuri exagerate. Numai un om cu sufletul, cu gânduri bune, cu faţa şi faina curate, un om cu o cultură spirituală înaltă nu – şi poate permite să recurgă la forme urâte de comportare.

Trebuie să recunoaştem, însă, că există o strânsă legătură între cultura interioară şi cea exterioară, tot aşa cum există o strânsă legătură şi între respectarea normelor comportamentale şi educaţia emoţiilor, dorinţelor, voinţei. Cultura exterioară, ca şi cea interioară, poate fi şi trebuie educată.

Respectând normele de comportare nu din simpla datorie, ci şi din necesitatea de a te comporta frumos, îţi educi, fără să vrei, sufletul, voinţa, cultura interioară. Marele pedagog G.Loske a observat că “omul rău devine un educator brutal, erudiţia lui se transformă în pedantism, agerimea minţii lui în scamatorie, simplitatea în grosolănie,

bunătatea în măgulire”. Fără o cultură exterioară, adică fără respectarea normelor exterioare de comportare, nu poate exista nici cultura interioară.

Unii pedagogi consideră că este suficient să lucrezi conştiincios, să fii sincer cu elevii, să acorzi atenţia cuvenită fiecăruia dintre elevi, să – ţi cunoşti obiectul şi să – l predai cât mai bine. Tot ei susţin că asemenea însuşiri constituie esenţa muncii de educaţie şi instruire. Nu încape îndoială că aceste lucruri au o importanţă deosebită în munca pedagogică, ele alcătuind baza fundamentală a muncii profesionale, dar de un succes mai mare se bucură, totuşi, acei pedagogi care iau în consideraţie atât particularităţile exterioare, ţinuta vestimentară, manierele frumoase, cât şi particularităţile individuale sau psihologice.

Procesul comunicării începe, de fapt, cu sensibilitatea, cu atitudinea faţă de exteriorul, image – ul persoanei cu care stabilim relaţiile. O mare importanţă are şi reacţia noastră la tot ce este atrăgător, frumos, atrăgând şi trezind interesul faţă de orice persoană, indiferent de vârstă, nivelul sau postul pe care îl ocupă. Această legitate psihologică a procesului de cunoaştere nu trebuie neglijată de către profesor. Respectând – o, el poate deveni un model pentru elevii săi datorită culturii interioare şi exterioare, un exemplu de formare a gustului estetic, a acurateţii, modestiei, frumuseţii şi eleganţei.

Cu ce începe, totuşi, educaţia exterioară?Cu însuşirea normelor comportării civilizate, cu manierele frumoase, cu o ţinută,

un gest şi o mimică exterioară acceptabile. Întâi de toate, trebuie să ştim a ne adresa, a ne comporta în public, a ne saluta, a conversa, a face vizite şi a primi oaspeţi, a servi masa etc., etc.

Viaţa însă ne arată că însuşirea normelor etice nu înseamnă şi respectarea lor. Experienţa multor ani confirmă că numai învăţarea (cunoaşterea) normelor etice nu – i permite pedagogului să stăpânească o cultură comportamentală. Tinerii pedagogi şi studenţii repetă din generaţie în generaţie aceleaşi greşeli.

Tinerii pedagogi nu pot înfrunta neînţelegerea, nu pot să înfrângă supărarea, nu izbutesc să aleagă un ton potrivit, o manieră normală de comportare. Mâinile, capul, corpul nu sunt supse unui strict autocontrol. Îşi aleg metode nepotrivite de influenţă şi interacţiune, cuvinte nepotrivite pentru situaţii obişnuite. Aceste obstacole sunt cauzate de unele “contracţii musculare”, de temă, neîncredere, încătuşare a gândurilor etc. Prezenţa mai multor asistenţi sau elevi îi face să se jeneze, să se sfiiască. Aceste situaţii cer nu numai cunoştinţe, ci şi deprinderi de a – şi controla starea emoţională şi fizică. Capacitatea de autoreglare a stării emoţionale psiho – fizice devin un obiectiv al instruirii profesionale a viitorului pedagog. În situaţiile vieţii, omul învaţă, îşi formează manierele, firea, caracterul. Astfel, la modelarea ţinutei, gesticii, mimicii, trebuie să se ţină cont de normele de comportare ca obiective dominante şi operaţionale. Iar în educaţia comportamentală, adică în formarea obiectivelor operaţionale, trebuie să se ţină cont de obiectivele dominante, care se impun ca norme de comportare, formate în baza valorilor fundamentale. Exerciţiul zilnic, antrenamentul pedagogului, respectarea normelor comportamentale conduc spre armonie, frumuseţea mersului, gestului, mimicii etc.

8. MERSUL. ŢINUTAPentru orice om, mersul este nu doar o necesitate vitală, ci şi o mişcare ce – i

produce plăcere, bucurie, fericire.Un mers armonios necesită paşi siguri, mâini angajate în ritmul mersului. Şi dacă

“frumosul este simbolul binelui moral” (I.Kant), atunci mersul omului include nu doar frumuseţea exterioară, ci şi pe cea morală. Dacă omul scund doreşte să – şi dea importanţă, va merge cu capul şi cu umerii ridicaţi, cu paşi uriaşi. Această impresie nefavorabilă trezeşte celor din jur gândul că acel om se află în crâncenă înfruntare cu sine însuşi. Mersul cu capul de jos, cu umerii sau braţele balansându–se, cu mâinile în buzunare sunt dezagreabile celor din jur. Nu orice om posedă capacitatea de a merge, de a sta, de a se mişca frumos. Dar cum atât virtutea, cât şi viciul îi sunt proprii firii omeneşti, putem, deci, să învăţăm nu doar a merge frumos, ci şi a avea o ţinută, o gestică, a mimică plăcută şi adecvată.

Este un detaliu care pare lipsit de importanţă şi care nu este întotdeauna luat serios în contextul activităţii pedagogului, în procesul de pregătire a viitoarelor cadre didactice. Or, gestul, mimica şi ţinuta sunt oglinda exprimării omului, a culturii lui interioare sau exterioare. Prin intermediul gestului (ridicarea sprâncenelor, degetului arătător (care simbolizează pauza), clătinarea capului (în stânga sau în dreapta etc.) omul îşi poate exprima expresiv gândul. E necesar să mai ştim că gestul, ca şi alte mişcări ale corpului (mişcarea înainte, ridicarea sprâncenelor etc.) ar trebui să precede gândurile, nu să urmeze acestora.

Pedagogia şi etica umanistă, orientată spre educaţia prin descătuşare, libertate, aprofundare, sugerează pedagogilor să apeleze la gesturi pentru a exprima pauza, pentru a accentua importanţa unei idei, pentru a exprima sentimentul de satisfacţie sau de acceptare, pentru a atrage atenţia etc.

Studiind şi învăţând limbajul gesticii, pedagogul trebuie să cunoască atât particularităţile psiho–fiziologice, cât şi pe cele fiziologice ale elevilor cu care comunică. În formarea culturii profesionale a comunicării, ar trebui să se ţină cont de tipologia psiho–fiziologică a oamenilor (extravertitul – tipul expresiv în comunicare; introvertitul – tipul inexpresiv în comunicare). În educaţia expresivităţii gestului ar trebuie să se ia în consideraţie temperamentul, caracterul, voinţa omului. De multe ori se întâmplă că pedagogii folosesc unele gesturi care nu au nimic în comun cu esenţa şi sensul comunicării. Gesticulaţia exagerată, cu mişcări abundente, trădează caracterul coleric, agitaţia, nervozitatea persoanei şi creează o atmosferă încordată, slăbeşte atenţia elevilor.

Un gest lipsit de eleganţă şi sens este la fel de dăunător ca şi un cuvânt nepotrivit spus la locul nepotrivit. Pentru a înţelege mai profund sensul acestor cuvinte, ar trebui să ne întrebăm dacă pedagogul are dreptul de a arăta cu degetul spre o persoană, dacă are dreptul să – şi ridice pantalonii în prezenţa elevilor. De ce nu trebuie să lovim cu pumnul în masă? Ce gesturi vulgare mai cunoaştem? Aşezatul picioarelor pe masă în prezenţa oamenilor, machierea în prezenţa unor persoane străine, pipăitul obiectelor ce nu – ţi aparţin, căscatul în prezenţa persoanelor străine, jocul cu inelele, colierele, cu

şuviţele de păr, statul cu spatele la persoanele care se află în jurul nostru sunt oare gesturi amabile?

Dintre gesturile urâte fac parte şi scărpinatul în cap, scobitul unghiilor, pocnirea degetelor, mişcarea umerilor.

9. COMUNICAREA GESTUALĂ

Renumitul avocat, rector şi pedagog Quintilianus a fost primul cercetător adevărat al semnificaţiei gesturilor, alcătuind chiar şi un dicţionar special. Dacă în educaţia oratorilor faptul a avut o anumită semnificaţie, în educaţia pedagogilor el a fost dat uitării.

Gesticulaţia reprezintă un component al culturii personalităţii umane, prin gest omul punând punct pe terminologia şi limbajul comunicării. Cercetările gestului au demonstrat că diversitatea şi multitudinea gesturilor se află în strânsă legătură cu diversitatea limbajului. Dar în acelaşi rând, în diferite zone geografice, unul şi acelaşi gest este interpretat diferit. Cercetătorii în domeniu au izbutit să stabilească o clasificare a gesturilor. Aşadar, există: gesturi – embleme; gesturi – manifestări afective; gesturi de reglaj şi adaptări.

10. MIMICA. PANTOMIMICA

Mimica este arta d transmite prin mişcarea muşchilor feţei diferite stări sufleteşti, dispoziţii, sentimente, gânduri. Expresia feţei trebuie să corespundă caracterului vorbirii, esenţei şi sensului celor spuse. Expresia feţei sau a ochilor produc asupra copiilor o impresie mult mai puternică decât cuvântul. Etica umanistă ne orientează spre educaţia libertăţii şi a descătuşării, adică ne sugerează să avem o mimică, o faţă deschisă, o reacţia spontană la influenţele de dinafară. Comunicarea în baza eticii

umaniste îi permite pedagogului să – şi exprime sincer sentimentele, să admire sincer calităţile tuturor copiilor. Mimica, în care copiii pot citi mărinimie, cinste, blândeţe, sinceritate, exigenţă etc. îl învaţă pe elevi să recunoască bucuros şi fără teamă ceea ce simte, vede şi înţelege.

Mimica eticii umaniste, spre deosebire de mimica eticii autoritare, permite ca în comunicarea cu elevii să se strecoare “egoefectul”, pe care îl întâlnim în educaţia tradiţională. Esenţa egoefectului este bine cunoscută de către pedagogi.

Mimica, acest instrument profesional, serveşte profesorului pentru a – şi expune cât mai rafinat, mai expresiv, gândurile şi trăirile şi, totodată, pentru a – i ajută să dirijeze gândurile şi sentimentele celor ce ascultă. Pentru a cunoaşte măsura şi

posibilităţile folosirii acestui “instrument”, viitorul pedagog studiază posibilităţile educaţiei mimicii, ale ţinutei, mersului şi gestului. Pedagogul trebuie să ştie a – şi relaxa, în condiţii obişnuite mimica, dar, totodată, trebuie să însuşească şi etaloanele psihologice ale mimicii. Se poate exemplifica recurgându–se la etalonul comportării în stare de bucurie: zâmbet deschis şi sincer, ochi luminaţi, gesticulaţie activă, expresivitate a cuvintelor, exprimare a bunătăţii, dorinţei de a acorda ajutor.

Comportările de tipul: ochi deschişi, poziţie nemişcată, sprâncene ridicate în sus, glas tremurător, faţă schimbată, privire împrăştiată, mişcări încordate şi rapide (K.S.Stanislavski) ar trebui scoase din uzul oricărui pedagog, pentru că ele pot provoca o atmosferă încordată.

Pantomimica este mişcarea corpului, mâinilor, capului, picioarelor cu scopul de a sublinia, de a “desena” şi a crea chipuri cât mai clare în procesul comunicării. Armonia mişcărilor capului, gâtului, mâinilor, picioarelor, corpului exprimă cultura internă şi externă a personalităţii. Gesticulaţia reţinută, ţinuta liberă, alte elemente comportamentale au e deosebită importanţă în sublinierea demnităţii personalităţii. Expresia feţei, ţinuta corectă, sunt semne ale încrederii pedagogului în forţele proprii. Expresivitatea pasivă, capul plecat, umerii şi mâinile slobozite dau de ştire despre neîncredere, temă, nesiguranţă.

11. ŢINUTA VESTIMENTARĂ

După aprecierea dată de I.Kant, moda este o formă provizorie de standardizare a comportării, care apare stihiinic, sub înrâurirea dispoziţiilor, gusturilor şi ocupaţiilor oamenilor în societatea dată. Aşa cum se cultivă măsura gestului, mimicii, tot astfel se învaţă şi bunul gust, acurateţea îmbrăcămintei, modul de comportare a pedagogului în diferite împrejurări. Bunul gust constă în alegerea vestimentaţiei care – i stă mai bine omului, nu neapărat a celei care este la modă. Eleganţa şi rafinamentul în îmbrăcăminte nu pun în conflict omul şi moda, dacă el are gust de a se îmbrăca într–un anume mod, cu scopul de a – şi exprima personalitatea. Îmbrăcămintea, coafura este cartea de vizită a omului şi arta “cine şi ce este”. Cerinţe principale, unice, care trebuie să fie cunoscute de oricine sunt:

Acurateţea hainei. Îmbrăcăminte trebuie să fie îngrijită, călcată, încheiată la nasturi, bine aranjată.

Îngrijirea încălţămintei. Dacă vom purta încălţăminte curată, comodă, frumoasă, vom reuşi să fim eleganţi.

Coafura trebuie să fie întotdeauna îngrijită.Reacţionând la modă, pedagogul trebuie să – şi păstreze dreptul de a – exprima

personalitatea. Pentru un pedagog, eleganţa nu trebuie să semnifice modul de a se îmbrăca conform cerinţelor modei, ci alegerea unor stofe de calitate, a unor croieli ce corespundă nevoilor de muncă. Femeilor li se pot recomanda haine din stofe şi de culori potrivite sezonului (rochii, mănuşi, poşete obişnuite, pantofi de zi cu tocuri joase,

palton, pardesiu sau haina de blană – toate conform sezonului). Bărbaţilor li se recomandă: costum unicolor, de croială clasică, cămaşă, cravată, ciorapi şi pantofi asortaţi. Să nu uităm că încă Erasmus, în “Buna cuviinţă”, amintea că “haina este, oarecum, corpul omului şi ne dă o idee despre înclinarea sufletească, cu toate acestea ea nu poate fi supusă la reguli fixe, pentru că nu toată lumea are aceeaşi stare materială, acelaşi rang; ceea ce este potrivit sau nu diferă de la stat la stat; nici gusturile n – au fost aceleaşi în toate ţările.”

12. EXPRESIVITATEA ŞI ŢINUTA

Gârbovirea este nu numai o ţinută urâtă, ci şi una nesănătoasă. În lucrarea sa “ABC – ul comportării civilizate”, Nicolae Mareş afirmă că pentru a avea ţinuta frumoasă e necesar a se practica sistematic şi corect gimnastica sau orice alt sport. Specialişti renumiţi în domeniul tehnicii pedagogice (A.S.Makarenko) şi al tehnicii pedagogice teatrale (K.S.Stanislavski) le recomandau pedagogilor şi actorilor controlul şi exersarea ţinutei corecte prin acţiuni din domeniul autoreglării psiho–fizice.

Ţinuta şi expresivitatea sunt strâns legate de starea psihică şi dispoziţia omului, de regim de relaxare şi încordare a muşchilor corpului, de dispoziţia de lucru, de cultura externă. Conştientizarea specificului funcţiei culturii externe prin expresivitate şi ţinută poate începe cu autoreglarea psiho–fizică, cu antrenament autogen şi poate continua cu exerciţii de formare a deprinderilor de ţinută şi expresivitate corectă şi frumoasă.

13. FARMECUL ŞI FASCINANŢIA

Efectul pe care îl produce omul în societate vorbeşte despre cultura sa interioară şi exterioară, despre capacitatea de a fi graţios, simpatic, adică apt să fie adorat de alţii. Dintre cele mai miraculoase taine despre om, câmpul său bioenergetic, aura, destinul, percepţia extrasenzorială, forţă telekinetică etc. rămân foarte puţin cunoscute în timp ce fascinaţia, farmecul uman au fost deja analizate.

Cu toate că noţiunea de “fascinaţie” nu are o singură explicaţie, această calitate li se atribuie oamenilor care, în contact, în comunicare cu alţii, produc simpatie.

“Farmecul tinereţii”, despre care omul tânăr nici nu gândeşte este evident prin: focul ochilor, mişcările pline de viaţă, temperament, spontaneitate şi sinceritate, gândire şi vorbire. Mai există şi fascinaţie prin efectul frumuseţii exterioare, cultivate cu iscusinţă de prezentatoarele de modă sau concurentele concursurilor de frumuseţe. Se mai întâlnesc şi fascinarea prin umor, prin seriozitate, fascinaţia feminină, virilă, fascinaţia prin înţelepciune, inteligenţă, curaj, devotament etc.

Criterii de apreciere a culturii manierelor frumoaseCriterii Stări

1. Ţinuta pedagogului 1. Prestanţă2. Corectitudine3. Siguranţă de sine4. Accesibilitate

2. Mimica 1. Expresivitate2. Receptivitate3. Angajare4. Empatie

3. Gestica 1. Inventivitate2. Graţie3. Volubilitate4. Principialitate

4. Expresivitatea feţei şi ţinutei; mişcarea, mersul

1. Prezenţa de spirit2. Stăpânire de sine3. Temperament, încredere4. Eleganţă

5. Ţinuta vestimentară 1. Eleganţă2. Rafinament3. Gust rafinat4. Frumuseţe

6. Pantomimica 1. Expresivitate, deschidere2. Gestul psihologic: reţinut, stăpânit3. Ţinută: stabilă şi liniştită4. Mimica: expresivă, dinamică, sigură

7. Farmecul, graţia

14. PRAXIOLOGIA ETICĂ

Funcţia axiologică a educaţiei

Dacă Seneca, încă în sec. I e. n., spunea că “Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm”, în sec. XIX, remarcabilul pedagog american, John Dewey susţinea că: “Şcoala nu trebuie să pregătească pentru viaţă, ci să fie viaţa însăşi”.

Problema a rămas actuală şi în prezent, devenind din ce în ce mai acută, în condiţiile când educaţia capătă un caracter pragmatic, când pedagogia ca teorie se studiază mai mult ca un tezaur al reflectării abstracte a ştiinţelor socio–umane cu caracter teoretic, gnoseologic, despre legile, principiile, metodele, formele educaţiei.

În contextul de artă şi măiestrie, pedagogia abordează teoria conform particularităţilor de vârstă şi ale celor individuale ale celor individuale ale omului,

asigurând cu tact, cu stil comunicativ adecvat, cu vocaţie, cu pricepere, cu erudiţie şi în mod creativ, cu competenţă şi măiestrie fenomenul educaţiei; asigurând voinţa, motivaţia, responsabilitatea, conştientizarea şi dezvoltarea personalităţii celui ce este educat.

Practica este rezultatul aplicării cunoştinţelor în viaţă, şi – şi găseşte expresia în tehnologii, în deprinderile şi abilităţile de a practica acţiuni educative eficiente. Praxiologia reprezintă modalitatea de a transmite şi a forma idei, idealuri, convingeri, bazate pe legile, principiile, metodele, formele pedagogiei ca ştiinţă, ca artă, ca măiestrie. Ea îndeplineşte funcţia educaţiei, astfel asigurând modelarea omului capabil de activitate social utilă eficientă, precum şi de schimbare flexibilă creativă. Praxiologia îndeplineşte funcţia axiologică a educaţiei.

Formarea unor abilităţi practice în domeniul eticii profesionale, praxiologia etică o realizează prin formarea imaginaţiei, gândirii, prin dezvoltarea spiritului şi conduitei etice, realizând astfel funcţia axiologică a educaţiei, adică aplicarea practică a valorilor morale, etice şi spirituale. Praxiologia etică începe odată cu studierea şi cunoaşterea ideilor, legilor, normelor morale şi continuă cu formarea abilităţilor practice, care asigură o activitate moral – civică, moral – etică, moral – spirituală flexibilă şi lideră. Metodele principale folosite în praxiologia etică pot fi: autoobservarea, autoanaliza, autocercetarea, autoreglarea şi autodirijarea organismului, exerciţiul, trainingul, jocul didactic, antrenamentul autogen, precum şi virtutea.