UNIVERSITATEA „ ALEXANDRU IOAN CUZA”FACULTATEA DE DREPT

EVOLUTIA TEORIEI RELATIILOR

INTERNATIONALE

MOCANU CEZARA

ANUL III, SEMESTRUL IIGRUPA B1

IAŞI 2011

CUPRINS

1. IDEALISM- REALISM.....................................................................3

2.TRADITIONALISM- BEHAVIORISM.................................................4

3.NEOREALISM – NEOLIBERALISM...................................................5

4.RATIONALISM – REFLECTIVISM...................................................8

5. ROLUL NORMELOR IN RELATIILE INTERNATIONALE.................12

6.CONCLUZII.............................................................................................14

7.BIBLIOGRAFIE.......................................................................................15

2

Evolutia teoriei relatiilor internationale

Exista mai multe modalitati prin care este descrisa evolutia teoriei relatiilor

internationale. Cele mai comune sinteze ale disciplinei propun trei paradigme: realismul,

liberalismul (pluralismul, teoriile interdependentei) si marxismul (radicalism, structuralism

si globalism). Aceasta clasificare este simplificatoare si prin aceasta poate deveni chiar

nociva pentru studiul relatiilor internationale. Evolutia teoriei relatiilor internationale este

sugestiv trasata prin istoria celor patru dezbateri: idealism-realism, traditionalism-

behaviorism, neorealism-neoliberalism institutional, rationalism-reflectivism.

IDEALISM- REALISM

Prima dezbatere este cea care a avut impactul cel mai important, dar este o dezbatere

constientizata post-factum. In perioada care a urmat primului razboi mondial, idealismul a

dominat gandirea asupra relatiilor internationale. Daca a existat o unitate a acestui curent

referential, aceasta este data de un ideal comun al autorilor, acela de a evita repetarea

razboiului in relatiile dintre state. Desi cei mai multi dintre autorii idealisti aveau o formatie

istorica, interesul lor nu este legat de studiul istoriei, ci de solutiile concrete juridice pentru

limitarea conflictelor in relatiile internationale. Nu exista o unitate a idealismului sau

constiinta faptului ca exista un curent comun de gandire; configurarea acestui curent ca o

„scoala” va fi dat de reactia realista si de contrastul dintre acest curent si cel realist.

Curentul idealist este cunoscut astazi mai degraba prin intermediul interpretarilor date de

realism.1

1 Viorica Moisuc, Istoria relatiilor internationale, Editura Actami, Bucuresti, 2002,p.76;

3

Dincolo de deosebirile inerente din cadrul acestui curent, ceea ce caracterizeaza

realismul este scepticismul fata de posibilitatea existentei unui progres in istorie. Realistii

sunt sceptici fata de posibilitatea ca institutiile internationale sa modifice comportamentul

statelor determinat de secole de raporturile de putere. Pentru realisti, relatiile dintre state

sunt marcate de recurente si repetitii, iar actiunea politica se afla sub imperiul necesarului.

Realismul nu este o scoala de gandire din cauza aproprierii ideologice dintre membrii ei sau

uniformitatii pozitiilor adoptate de autorii care sunt subsumati acestei scoli, ci mai degraba

prin criticile pe care le formuleaza la adresa idealismului. Aceste critici unesc autori altfel

diversi, dar considerati in bloc realisti : E. H. Carr, H. Morgenthau, R. Aron, H. Kissinger.

Convinsi fiind de existenta unor legi care determina actiunea statelor in relatiile

internationale, realistii sunt cei care propun formularea unei stiinte a relatiilor

internationale. In ciuda acestor pretentii stiintifice, realistii nu stabilesc o metodologie

proprie, studiile lor se inspira cu predilectie din istoria diplomatica.2

TRADITIONALISM- BEHAVIORISM

Aceasta este ratiunea pentru care la inceputul anilor ‚60 realismul clasic a fost

extensiv criticat pentru lipsa caracterului stiintific; este perioada in care stiintele sociale

incep sa fie dominate de metode cantitativiste. Tehnicile propuse de behavioristi sunt

diverse: de la teoria jocurilor, folosita in special in studiile strategice si mai ales in analiza

disuasiunii nucleare pana la comparatiile intre diferite politici externe. Atacul behaviorist a

determinat nasterea celei de a doua dezbateri in teoria relatiilor internationale, cea dintre

behavioristi si traditionalisti. Principalii promotori ai acestei dezbateri au fost Hedley Bull,

pentru traditionalisti, si Kaplan, pentru behavioristi. Ei au fost urmati in partea behaviorista

de Singer, Jervis, Rosenau. Spre deosebire de prima dezbatere a carei natura poate fi

considerata mai degarba de natura ontologica, cea de a doua dezbatere este una

metodologica si in ultima instanta epistemologica. Aceasta a doua dezbatere a dus la

profesionalizarea teoriei relatiilor internationale inteleasa in sensul autonomizarii unei

2 Vasile Gliga, Reprezentantele diplomaticele ale Romaniei, Editura politica, Bucuresti, 1973, p.123;

4

discipline care isi are legi, domenii de cercetare si metode proprii. Caracterul stiintific al

teoriei relatiilor internationale va fi consacrat de Kenneth Waltz la sfarsitul anilor ’70.3

NEOREALISM – NEOLIBERALISM

A treia dezbatere, neorealism-neoliberalism institutional revine la probleme ontologice

ale relatiilor internationale. Ceea ce distinge in mod fundamental neorealismul de realismul

clasic este pretentia neorealismului de a fi o stiinta. In acest sens, Waever citeaza una din

ultimele interventii ale lui Waltz in care acesta pune in oglinda „gandirea realista” si „teoria

neorealista”. In comparatie cu retorica realismului clasic, care ia in considerare pentru

reconstituirea scenei internationale „natura umana” sau „tragismul inerent al istoriei”,

neorealismul se limiteaza la un numar redus de factori. Ceea ce il va face pe Waltz dificil de

criticat este minimalismul sau; teoria sa este foarte simpla. Cele doua legi care guverneaza

relatiile internationale sunt caracterul anarhic al relatiilor internationale si actiunea statului

dominat de necesitatea propriei supravietuiri care se materializeaza la nivel international

prin diferite configuratii internationale marcate de necesitatea echilibrului de puteri

(balance of power).4

Cea mai serioasa provocare adusa neorealismului este cea a neoliberalismului

institutional sau teoriei transnationalismului si interdependentei propusa de Keohane si Nye

la sfarsitul anilor ’70 ca model alternativ realismului. Aparitia neoliberalismului reflecta o

paleta de noi probleme internationale care nu pot fi explicate exclusiv prin paradigma de

putere realista si prin ratiuni legate de securitate. Prabusirea sistemului de la Bretton-

Woods, criza petrolului au evidentiat importanta factorilor economici si ai actorilor

nonstatali pe scena internationala. Keohane si Nye considera ca relatiile internationale

trebuie explicate prin doua modele diferite. Modelului traditional, care poate fi in continuare

aplicat relatiilor dintre marea majoritate a statelor, i se adauga paradigma de

interdependenta sau transnationala, ilustrata prin relatiile dintre statele industrializate

3 Constantin Vlad, Relatiile internationale in epoca moderna, Editura All Beck, Bucuresti, 2001, p.67;4 Ioan Horga, Teoria relatiilor internationale, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2006, p.89;

5

europene si continentul Nord-American. In acest model, actorii nonstatali, societatile

transnationale, miscarile sociale internationale si organizatiile internationale au creat o lume

fara frontiere in care statul este eclipsat. In acelasi timp, subunitatile birocratice au devenit

competitori reali pentru obtinerea puterii si influentei mai degraba decat instrumente asa

cum fusesera concepute. Existenta unor relatii transnationale a facilitat destramarea

ierarhiilor si fungibilitatea puterii, transferul puterii din sfera militara in sfera economica si

vice-versa.

Doua aspecte fundamentale deosebesc neoliberalismul institutional de neorealism.

Primul se refera la efectele pozitive ale cooperarii. Pentru neoliberalism, cooperarea intre

state este fundamentala, ea conduce la scaderea costurilor legate de schimbul de informatii

intre state. Al doilea, tine de reformularea ipotezei legate de pierderea controlului statului

contemporan datorita cresterii rolului factorilor transnationali. Astfel, statul contemporan se

confrunta cu un paradox: pe de o parte functiile sale cresc, in special in sfera securitatii

sociale pe care o acorda cetatenilor sai, p ede alta parte, mijloacele statului pentru

indeplinirea acestor scopuri se diminueaza.

Modificarea adusa in cartea „Power and Interdependence: World Politics in

Transition” este determinata de faptul ca modelul clasic si cel transnational, considerate

initial ca si complementare, devin suplimentare. Nu mai exista in descrierea propusa de

Keohane si Nye „doua lumi”, una traditionala si alta moderna, ci situatii la care se pot aplica

aceste doua modele, care pot avea o pertinenta diferita si trebuie sa fie aplicate in funcite de

circumstante. Ca si neorealismul mai tarziu, Keohane si Nye sustin ca politica interna si

specificitatea comportamentului fiecarui stat in elaborarea politicii externe sunt factorii care

nu au fost luati in considerare la elaborarea teoriei lor, desi nu neaga importanta acestei

variabile. Trebuie amintit ca acest din urma element este esential pentru teoria

constructivista.5

Un alt important santier lansat de Koehane la inceputul anilor ’80 este concentrat in

jurul intelegerii influentelor pe care modificarea raporturilor de putere, si mai precis a

pierderii pozitiei hegemonice internationale o poate avea asupra functionarii institutilor

internationale. Si aceasta intrebare a fost urmarea perceptiei declinului SUA, temere relativ

comuna la inceputul anilor ’80. Sore deosebire de alti autori care au anticipat un declin al

regimurilo internationale, cea mai importanta preocupare a lui Keohane a fost aceea de a

explica conceptul de institutie internationala intr o lume dominata de statul vazut ca actor

5 Mircea Malita, Diplomatia, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975,p. 203;

6

egoist si rational .6 Pentru Keohane acestea erau aranjamente internationale destinate sa

reglementeze si sa controleze relatiile transnationale si interstatale: analiza reglementarii

pietei petrolului este exemplul pe care il foloseste keohane. Trebuie mentionat ca teoria

regimurilor internationale este prefigurata de J.G. Ruggie7 si consacrata in 1983 de

S.Krasner. Acesta din urma defineste un regim international ca „un set de principii explicite

sau implicite, norme, reguli si proceduri de adoptare a deciziilor in jurul carora converg

asteptarile actorilor internationali intr-o anumita arie a relatiilor internationale”.8 Teoria pe

care o propune Keohane are un caracter functional. Aceste regimuri, desi vagi, au un

caracter relativ volatil in raport cu regulile de drept international, care aveau stabilitate.

Regimurile internationale sunt o componenta a sistemului international care ramane bazat

pe suveranitate si interes national ca si in modelul realist. Keohaen si Nye au prezis

posibiliatatea ca noi regimuri sa apara pe scena internationala chiar in conditiile in care nu

mai exista hegemonia, formarea acestor regimuri fiind consecinta necesitatii cooperarii

internationale.9

Ramane totusi o intrebare: cum se explica faptul ca anuimte regimuri persista si alte

dispar? De cele mai multe ori ele raman, pentru ca adaptarea unui regim este mai putin

costisitoare decat crearea unui nou regim. Acest tip de explicatie a fost folosit si pentru a

argumenta mentinerea NATO dupa sfarsitul razboiului rece. Ceea ce i s-a reprosat deseori

lui Keohane este discrepanta dintre explicatiile teoretice pe care le formuleaza si

exemplificarile empirice.

Descrierea regimuilor a fost incorporata teoriei „institutionalizarii” considerata al

treilea santier de cercetrae propus de Keohane. Institutionalizarea relatiilor internationale

marcheaza relatiile de cooperare intre un numar mic de actori ale caror relatii sunt bazate pe

reciprocitate. Caracterul durabil al institutiilor este analizat in funcite de trei variabile :

masura in care actorii au asteptari comune, cea in care aceste asteptari sunt concretizate in

reguli si masura in care institutiile le modifica comportamentul. Ea este urmata la sfarsitul

deceniului de asocierea lui Keohane impreuna cu fostii sai elevi, A.M. Slaughter si A.

Moravscik, in conturarea unui nou nsantier de cercetare care este cel al „legalizarii

internationale”. Este esential de remarcat modificarea perspectivei lui Keohane asupra

dimensiunii normative a teoriei relatiilor internationale. in 1997, Keohane propune

6

7

8

9 Iulia Motoc, Teoria relatiilor internationale - sursele filosofiei morale si a dreptului , Editura Paideia, Bucuresti, 2001,p. 104;

7

modificarea perspectivei pur instrumentaliste asupra teoriei relatiilor internationale prin

adaugarea unui punct de vedere normativ si a unor abordari caracteristice dreptului

international.10

Dezbaterea dintre neorealism si neoliberalism institutional a marcat anii ’80, dar si

inceputul anilor ’90. Avand in comun acceptarea anarhiei internationale si a

comportamentului statului ca un actor rational care actioneaza pe scena internationala

pentru supravietuire si cresterea puterii, neorealismul si neoliberalismul isi dispuat in lungi

analize empirice chestiunile existentei cooperarii dintre state si avantajelor relative sau

absolute care pot rezulta din cooperare. Neorealistii sustin importanta intereselor relative

explicand reticenta statelor de a coopera prin incertitudinea legata de distributia rezultatelor

cooperarii. Altfel spus, statele nu pot risca sa coopereze, avand in vedere faptul ca din

aceasta cooperare, state, cu care se afla in competitia pentru putere, inerenta sistemelor

anarhice, pot sa-si sporeasca putrea. Neoliberalii institutionalisti sustin contrariul acestei

teze si anume ca statele coopereaza luand in consideratioe avantajele absolute pe care le

obtin in urma cooperarii, reducerea costurilor actiunii internationale.

RATIONALISM – REFLECTIVISM

Dialogul devine la sfarsitul anilor ’80 arid si steril intelectual. Practic, prin diferite

metode cantitativiste ambele terorii demonstreaza teze contrarii in punctele mentionate mai

sus pentru orice situatie internationala. In 1988, acelasi Robert Keohane lanseaza o alta

distinctie importanta pentru viitorul teoriei relatiilor international, si anume aceea intre

rationalisti si reflectivisti. Keohane identifica drept rationalisti atat neoliberalii

institutionalisti al caror reprezenatnt marcant este, cat si neorealistii. Cine sunt reflectivistii?

Afirmand ca acesta este viitorul dezbaterilor in teoria relatiilor internationale, keohane ia in

considerare dezvoltari care avusesera loc deja in cursul anilor ’80 si anume aparitia

contestatiei postmoderne in teoria relatiilor internationale. In ceea ce priveste reflectivistii,

putem distinge abordarile radicale, antiteoria relatiilor internationale pe care Waever le

10 Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Editura politica, Bucuresti, 1972, p. 203;

8

numeste sugestiv miscari de tip „guerilla” de interpretari moderate, apartinand registrului

constructivist. Sub acelasi registru de reflectivism sunt regrupate teoriile feministe,

incercarile de resuscitare a „scolii engleze” a teoriei relatiilor internationale si teoriile de

economie politica internationala.

Intrebarea de la care ni se pare legitim sa pornim este ce determina postmodernismul sa

fie influent in teoria relatiilor internationale mai mult decat in teoria politica? O prima

ratiune pe care putem sa o identificam ca particularizand disciplina este dominatia

hegemonica a realismului, pe care autorii postmoderni o identifica cu dominatia americana.

In acest sens, contestatia postmodernista in relatiile internationale deplaseaza accentul de la

partea substantiala la partea institutionala.11

O a doua explicatie de importanta egala cu prima, dar mai putin evidenta, are ca punct

de pornire legatura idntre filosofia istoriei si teoria relatiilor internationale. Functia

predictiva a teoriei relatiilor internationale este uneori greu de distins de teoriile asupra

evolutiile istoriei pe scara larga de inspiratie hegeliana sau spengleriana. Caracterul

universal al celor doua tipuri de demersuri le fac greu de deosebit. Predictia atasata funcitei

stiintifice a relatiilor internationale implica rationalitatea pe care o vor contesta autorii

postmoderni.

Filosofii care ii inspira pe autorii postmoderni in teoria relatiilor internationale nu se

recunosc ei insisi sub acest titlu sau titulatura. Foucault nu defineste postmodernitatea, dar

arata continuitatea si discontinuitatea care poate exista intre proiectul modern, poriectul

luminilor si porectul sau. Deleuze si Guattari au prezentat noi modele ale

postmodernismului teoriei si practicii care se opun celor moderne. Ei inspira mai degraba pe

autorii radicali, ca James Der Derian. Una dintre cele mai radicale lucrari consacrate teoriei

relatiilor internationale este Global Voices: Dialogues in Iternational Relations. Stilul in

care este scris Global Voices este o prima contestatie. Cartea de teoria relatiilor

internationale este scrisa sub forma de dialoguri intre personaje cu nume stranii si

culmineaza cu parodia dupa Brecht a dialogului scris de J.Der Derian Father Mother

Courage and the Dog, the Cave, and the Beef.12

O alta definitie a postmodernismului in relatiile internationale care ar putea trasa o

legatura cu istoria recenta a disciplinei este formulata de J.Rosenau. Consecvent constructiei

stiintifice a relatiilor internationale, Rosenau pare a face abstractie de radacinile in istoria

artei ale termenului, dar si de acceptiunea pe care Toynbee o da postmodernismului. Pentru

11 J.Rosenau, Turbulenta in politica internationala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1995, P.33;12 IDEM 1, P. 200;

9

Toynbee, epoca postmoderna a inceput din 1875 si este timpul crizelor si al razboaielor

permanente, al anarhismului si relativismului total. Influentele culturale ale lui Rousenau

provin din alte zone. Prefixul post pare a fi rpeluat de la economistul Peter Drucker din

cartea sa The Landmarks for Tomorow, a report of the new postmodern world.

Postmodernismul este intr-o legatura inextricabila cu era postindustriala. Transformarea

fundamentala, inceputa cu douazeci de ani in urma, postmodernismul marcheaza despartirea

de era carteziana, prin noi tehnologii, un nou tip de putere, extinderea educatiei si a

cunostintelor.

Rosenau descrie noua epoca ca aceea a politicii postinternationale, vrand sa

sublinieze prin acest termen ca interactiunile din politica mondiala se desfasoara tot mai

mult fara implicarea statelor si natiunilor. „Este nevoie de un termen nou care sa indice

prezenta unro structuri si procese si care in acelasi timp sa ia in considerare si posibilitatea

unor alte evolutii structurale (...). Stiintele sociale sunt astazi inundate de analize consacrate

societatilor postindustriale, postcapitaliste, postsocialiste si postideologice; sau consacrate

postmarxismului si postmodernismului, erei postcrestine si numeroase alte post-uri.

Transformarile profunde din politica mondiala pot alcatui o politica postinternationala. Dar

folosirea acestui termen nu inseamna doar o adaptare la cerintele unei mode. Politica

postinternationala este untermen potrivit pentru ca sugereaza in mod clar declinul unor

modele consacrate, fara a indica, insa, si incotro duc aceste schimbari. Ele sugereaza

fluctuatie si tranzitie, chiar daca implica si prezenta si functionarea unor structuri stabile. El

definestehaosul, dar in acelasi timp sugereaza si coerenta”.13

Observam ca perspectivele normative sunt foarte diferite. Daca deconstructia

postmoderna duce spre relativism moral, teoriile postmoderne explicative sau cele ale

globalizarii se situeaza deseori pe pozitii marxiste. Ceea ce poate parea paradoxal din

acest punct de vedere este ca autorii postmoderni se apropie de cei realisti. Notiunea de

putere, propusa de realisti ca nucleu al teoriilor, apare in istoria intelectuala a secolului

al XX-lea sub indiscutabila influenta a lui Nietzsche. Vitalismul individual se

transforma la realisti, prin antromorfizare, in vitalism statal. Nietzsche ironizeaza

conceptul de morala universala, de imperativ categoric, „stiinta voioasa” si intregul

proiect iluminist al ratiunii. Daca nu exista obiectivitate in ceea ce priveste morala,

atunci individul poate sa-si creeze morala de care are nevoie; morala devine o creatie a

vointei. Critica institutiilor internationale asa cum este ea schitata de realisti nu este

altceva decat critica realismului si imperativukui kantian extins relatiilor internationale.

13 J.Rosenau, Turbulenta in politica internationala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1995, p.51;

10

„Nietzsche este filosoful moral prin excelenta al timpurilor noastre. Caci asa cum am

mai spus, epoca noastra are o reprezentare predominant webweriana despre sine. Si am

mai constatat ca teza centrala a lui Nietzsche este rpesupunerea de la care pornesc

categoriile centrale ale gandirii weberiene. Deci, irationalismul proftic al lui Nietzsche -

irationalism pentru ca problemele raman nerezolvate si solutiile sale sfideaza ratiunea,

ramane ca o iminenta in formele manageriale ale culturii noastre. Ori de cate ori, cei

cufundati in cultura birocratica a vremurolor noastre incearca sa se gandeasca la

fundamentele morale a ceea ce fac si ceea ce sunt, descopera premise nietzscheene

reprimate.

Teoriile feministe sunt si ele asociate postmodernisumului, in sens larg; sensul lor

normativ este diferit. Nu numai ca nu exista o unitate a contestatiei postmoderne cu cea

feminista, dar in interiorul acesteia din urma exista puncte de vedere diferite. Asa cum

este Sylvester, feminismul nu numai ca este suspicios fata de expunerea tradititonala a

teoriei relatiilor internationale, dar propune alternative analitice si normative.

Feministele de inspiratie behaviorista nu contesta metodele prin care este descrisa

evolutia relatiilor internationale, ele completeaza aceasta descriere cu cea a rolului

femeilor in diferite domenii ale relatiilor internationale. feministele postmoderne sustin

artificialitatea conceptuala a diferentelor bazate pe gen, create pentru a mentine si

perpetua inegalitatile. Pentru acestea din urma, normativitatea in relatiile internationale

trebuie fondata pe o schimbare sociala bazata pe obtinerea unei autonomii a discursului

si a unei autonomii a subiectului. Pentru feminismul postmodern, modificarea statutului

femeii in relatiile internationale este posibila cu conditia unor schimbari radicale ale

discursului cu tendinte hegemonic masculine. Acesta este primul pas pentru depasirea

modelelor bazate pe putere si dominatie.14

O varianta mai moderata a reflectivismului va fi cunoscuta sub numele de

„constructivism”; printre initiatorii ei este Alexander Wendt. Ca si Waltz, Wendt isi

dorea sa elaboreze o teorie sistematica a relatiilor internationale. Critica pe care Wendt o

formuleaza la adresa lui Waldtz se refera la materialismul, individualismul si caracterul

simplist al teoriei acestuia. Wendt considera ca factorii materiali nu pot fi apreciati in

afara structurilor sociale, iar indivizii nu pot fi considerati elemente atomice lipsite de

orice definitie sociala. Pentru a formula o teorie coerenta a relatiilor internationale este

nevoie nu numai de o teorie a intereselor, ci si de o teorie a identitatilor. Politica

internationala este definita mai degraba ca arie sociala a carei trasaturi sunt definite prin

14 IDEM 3, P. 141;

11

intermediul comunicarii si interactiunii dintre unitatile care le compun. Intr-un articol

publicat in 1987, Wendt afirma ca teoria relatiilor internationale trebuie sa combine

accentul pe care il pune pe „structura” cu cel care ar trebui sa-l acorde problemei

„agentului”. Exista doua truisme ale vietii sociale: prima este ca actiunea transforma

societatea, si a doua, faptul ca societatea este constituita din relatii sociale care

structureaza relatiile dintre indivizi.

ROLUL NORMELOR IN RELATIILE INTERNATIONALE

Alti autori considerati constructivisti analizeaza rolul normelor in relatiile

internationale. Pentru F.Kratochwil, Nicholas Onuf, John Ruggie, teroia relatiilor

internationale trebuie sa analizeze natura normelor care guverneaza relatiile

internationale si in funcite de acestea sa reformuleze intelegerea relatiilor internationale.

Constructivismul este invocat explicit de Ruggie; criticand teoriile realiste anistorice, in

special pe Waltz si pe Gilpin, el descrie relatiile internationale ca produsul unor practici

sociale. La sfarsitul anilor ’80, Ruggie si Kratochwil incearca sa redefineasca teoria

organizatiilor internationale si pe cea a regimurilor dintr-o perspectiva aconstructivista.

In „Multilateralism: the Anatomy of a Institution” ei definesc doau trasaturi esentiale ale

multilateralismului, forma geerica pentru viata moderna internationala: indivizibilitatea

actorilor relativ la un anumit comportament si caracterul de constructie sociala a acestui

comportament.15

Dezvoltarea institutiilor in anii ’90 a dat un nou impuls analizei organizatiilor

internationale. Noile studii au inceput sa analizeze modul in care institutiile

internationale au influentat evolutiile democratice din Estul Europei, intreprindere

denumita si „puterea de socializare” a institutiilor internationale. Teoria institutionala

cerceteaza mecanismele prin care noii membrii ai unei societati accepta moduri de

comportament care sunt preferate intr-o anumita societate. Descrierea internalizarii

valorilor se face combinand perspective de teorie a organizatiei, alegere rationala si

psihologie sociala.

15 IDEM 8, P. 233;

12

Pana recent, specialistii in stiinte politice care erau interesati de mecanismele de

socializare trebuia sa se confrunte cu abordarea neorealista pe care o califica drept

darwiniana, fie cu cea neoliberal instituionala pentru care socializarea este un proces

care afecteaza alegerea rationala a actorilor dominati de necesitatea supravieturii.

Exceptia de la aceasta regula, considera J.Chekel, apare in scrierile autorilor scolii

engleze, M.Whight, H.Bull, care nu fac altceva decat sa enunte acest lucru fara a urma o

cercetare empirica in sensul enuntat.

Agenda constructivista este considerata ca fiind bine reprezentata de dezvoltarea

unui model care poate fi generalizat demonstrand modul in care institutiiile

internationale afecteaza dezvoltarea normelor interne, cu argumente luate atat din sfera

lui rational choice dar si din cea a constructivismului social. Modelul prezinta o teorie a

socializarii intr-o spirala formata din cinci etape. Punctul de plecare este situatia in care

elitele unui stat renunta la violarea drepturilor omului ca urmare a presiunilor

organizatiilor nonguvernamentale; in etapa a doua, actorii implicati se angajeaza intr-un

proces de constiinta; in etapa a treia incepe respectul drepturilor omului desi preferintele

elitelor nu au fost modificate, in faza a patra se angajeaza un dialog intre elite si cei care

sustin necesitatea respectarii drepturilor omului, in ultima faza, noi preferinte in sensul

necesitatii aplicarii drepturilor omului sunt apropiate de catre cei care trebuie sa le

aplice. Modurile de argumentatie se modifica de la o faza la alta. Daca in primele doua

etape se produce o adaptare instrumentala, discursul argumentativ domina etapa a treia,

iar institutionailizarea etapele patru si cinci. Socializarea este un proces care apare ca

urmare a unor mecanisme cauzale diferite si in diferite domenii. 16

CONCLUZII

16 IDEM 3, P. 139.

13

Epoca pe care o traim este una de mari transformari. Acestea au avut si au

loc in cadrul unei accelerari a proceselor de globalizare economica, financiara,

culturala si militara, precum si al impactului tehnologiilor informationale, al mass-

mediei globale.

Legatura dintre intern si extern a devenit atat de stransa incat ne impinge spre

un nou tip de ordine mondiala, care, plecand de la dependenta sistemului de starea

componentelor sale, isi propune sa intervina in politica interna a actorilor sistemului ori

de cate ori situatia acestora ar putea pune in pericol securitatea sistemului in ansamblul

sau.

Lumea democratica tinde astfel, paradoxal, sa devina tot mai exclusivista si

interventionista. Aceasta impune o regandire a unor valori fundamentale ca

suveranitatea si independenta, care vor trebui promovate intr-un mediu ce, aparent, va

tinde sa le nege tot mai mult, in sensul lor clasic.

14

BIBLIOGRAFIE

1) Mircea Malita, Diplomatia, Editura Didactica si pedagogica,

Bucuresti, 1975

2) Iulia Motoc, Teoria relatiilor internationale - sursele filosofiei morale

si a dreptului, Editura Paideia, Bucuresti, 2001

3) Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Editura politica,

Bucuresti, 1972

4) Vasile Gliga, Reprezentantele diplomaticele ale Romaniei, Editura

politica, Bucuresti, 1973

5) Ioan Horga, Teoria relatiilor internationale, Editura Universitatii din

Oradea, Oradea, 2006

6) Constantin Vlad, Relatiile internationale in epoca moderna, Editura

All Beck, Bucuresti, 2001

7) Viorica Moisuc, Istoria relatiilor internationale, Editura Actami,

Bucuresti, 2002.

15

16